REVELAȚIA DUMNEZEIASCĂ

Revelația naturală și supranaturală.

Revelația sau descoperirea dumnezeiască este acțiunea prin

care Dumnezeu se descoperă, adică se face cunoscut pe Sine oamenilor,
arătându-le acestora voința și planurile Sale în legătură cu lumea și cu
oamenii. Dacă nu ar exista revelație, cunoașterea lui Dumnezeu n-ar putea fi
posibilă oamenilor , deoarece El, fiind o ființă spirituală, nu poate fi cunoscut
prin simțuri. Prin acțiunea revelației, Dumnezeu se coboară la om,
împărtășindu-i acestuia , pe măsura posibilității lui de înțelegere , cunoștințe
despre Sine, despre voința și planurile Sale.
Revelația divină este absolut necesară omul deoarece fără ea, el
n-ar putea cunoaște nimic despre ființa divină și din voia Sa și astfel n-ar
putea să-și îndeplinească scopul ultim pentru care a fost creat. Dealtfel ,
scopul ultim al omului fiind preamărirea lui Dumnezeu și dobândirea fericirii
veșnice, acestea n-ar putea fi îndeplinit de el fără a-L cunoște pe Dumnezeu
precum ne spune Însuși Mântuitorul Hristos:
Și aceasta este viața veșnică: Să te cunoască pe Tine, singurul și
adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis. Ioan .17,3

1. Revelația naturală.
Ca ființă rațională, omul este în măsură să raționeze, să judece și
prin aceasta să ajungă la anumite concluzii asupra celor ce observă că există
și se petrec în jurul său, în lume, în univers. Astfel, din observarea regularității
cu care se desfășoară fenomenele naturii, din observarea propriei sale vieți
interioare , din tot ce vede că se petrece în societate , în istorie și în lume, își
poate da seama, prin cugetare, că toate aceste fenomene, toate aceste
realități cu care vine în contact , nu pot fi produsul întâmplării, nu există de la
sine, nu se petrec oricum, ci se desfășoară după anumite legi , ceea ce îl face
să ajungă la concluzia că ele sunt opera unei ființe atotputernice,
atotânțelepte și atotperfecte, care este creatorul și susținătorul acestora.
Acest adevăr îl exprimă și psalmistul prin cuvintele: Cerurile spun
slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. (Ps.18/1), iar
sfântul apostol Pavel spune : Pentru că ceea ce este cunoscut despre
Dumnezeu este vădit între ei, căci Dumnezeu le-a arătat lor . Într-adevăr,
însușirile Lui cele nevăzute, puterea Lui cea veșnică și dumnezeirea Lui se
văd, prin cugetare, prin făpturi, de la zidirea lumii…(Rom.1/19-20)
Dar această revelație este insuficientă pentru cunoașterea lui
Dumnezeu , căci pe temeiul ei, omul poate ști doar atât : că Dumnezeu există
ca o ființă cu putere veșnică, despre a cărei măreție și putere vorbește
întreaga Sa creatură.

2. Revelația supranaturală sau pozitivă.

Această revelație completează pe cea naturală , dându-i omului
posibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu mai deplin în lucrările Lui, dar
numai atât cât îi este necesar omului pentru mântuire. Fără revelația
supranaturală, omul nu ar fi putut înțelege pe cea naturală, încât abia revelația
supranaturală primordială făcută primei perechi de oameni deschide calea
pentru cea naturală. Astfel, revelația naturală se precizează și se completează
prin revelația supranaturală, care culminează în Iisus Hristos (Evr.1/1,-2).
Revelația supranaturală poate fi externă, atunci când vine direct
de la Dumnezeu sau prin organele Sale: îngeri, prooroci, trimiși, fiind însoțită
de semne externe , minuni sau profeții. Ea poate fi și internă, când ea se
produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i se adresează, luminându-i mintea
și împărtășindu-i acestuia cunoștințe, sentimente și îndemnuri pe care altfel
nu le-ar fi avut. În cazul în care organul revelației este îndemnat să scrie cele
descoperite, atunci este vorba de inspirație divină.
Sfântul apostol Pavel vorbește lămurit și sintetic despre această
descoperire: După ce Dumnezeu în multe rânduri și în multe chipuri a grăit
odinioară părinților noștri prin profeți, în zilele acestea din urmă ne-a grăit
nouă prin Fiul (Evr.1/1,2)
Caracteristica revelației supranaturale fiind unitatea, întreaga
revelație constituind un întreg organic și unitar, ea fiind expresia vie a unității,
neschimbabilității și continuității planului iconomiei divine pentru neamul
omenesc după căderea în păcat. Dar punctul culminant al ei, atins în zilele
acestea de pe urmă este revelația în Fiul Său, Iisus Hristos, Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat. Ea se încheie astfel în Iisus Hristos și în Sfinții Apostoli
prin care ni s-a transmis.
Revelația este posibilă, deoarece ea nu contrazice ființa divină,
așadar pe Dumnezeu ca autor al ei, nici pe om ca primitor al acesteia și nici
adevărurile descoperite.

Căile de transmitere a Revelației supranaturale

Sfânta Scriptura și Sfânta Tradiție
Revelația divină s-a realizat în întreagă istoria omenirii, începând
cu cea dată protopărinților noștri și termnând cu cea care a atins culmea, în
Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu Cel întrupat, cum rezultă lămurit din cuvintele
Sfântului Ap. Pavel (Evr.1/1,2).
 Revelația s-a păstrat și transmis de-a lungul vremii, în întreaga
perioadă a Vechiului Testament, a Noului Testament și până în zilele noastre,
și se va păstra și transmite până la sfârșitul veacurilor, păstrătoare și
transmițătoarea ei fiind Biserica. Revelația s-a încheiat odată cu ultima scriere
a Noului Testament (în jurul anului 100 d. Hr.) dar de atunci ea s-a păstrat și
s-a transmis neschimbată pâna astăzi și tot astfel se va păstra și transmite
până la sfârșitul veacurilor.
Revelația divină se cuprinde în Sfânta Scriptură și în Sfânta
Tradiție care sunt două moduri fixare, păstrare și transmitere a revelației. Ele
nu se deosebesc ca fond, între ele existând o strânsă legătură, ci diferă numai
cu privire la modul în care revelația se cuprinde în amândouă, una fiind stâns
legată de cealaltă, de aceea, ele au o valoare egală ca păstrătoare și
transmițătoare a Revelației.

A.SFÂNTA SCRIPTURĂ.
Sfânta Scriptură sau Bibila (cărți), este o colecție de cărți sfiinte ,
scrise de prooroci , apostoli și alti oameni aleși, sub inspirația Duhului Sfânt;
cuprinde adevăruri de credință, norme de purtare, precum și unele relatări
istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise , păstrate și
transmise credincioșilor în scopul mântuirii.
Sfânta Scriptură se compune din două părți și anume: Vechiul
Testament și Noul Testament. Vechiul Testament ne înfățișează istoria
revelației, la care se mai adaugă încă 39 de cărți canonice sau inspirate, la
care se mai adaugă încă 13 cărți și fragmente de cărți necanonice,
neinspirate, dar bune de citit, fiind ziditoare de suflet, iar Noul Testament
cuprinde 27 de cărți, toate canonice sau inspirate. Ambele Testamente sunt
normative pentru credință și purtare, dar cea mai mare valoare o are Noul
Testament, deoarece el cuprinde descoperirea dumnezeiască făcută de Însuși
Fiul lui Dumunezeu și transmisă de Sfinții Apostoli. Valoarea Veciului
Testament a fost recunoscută de Însuși Mâmtuitorul Hristos, referindu-se la
profețiile acestuia despre Sine. El a declarat în mod expres Să nu socotiți că
am venit să stric legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să înplinesc.(Matei
5/17), iar Sfântul Ap. Pavel spune Așa că legea (lui Moise)este sfântă , și
porunca, sfântă și dreaptă și bună (Rom.7/12); iar in alt loc numește legea lui
Moise pedagog spre Hristos (Gal. 3/24). Numind legea mozaică umbra
bunurilor viitoare (Evr.10/1), Sfântul Ap. Pavel arată valoarea Vechiului
Testament în raport cu cea a Noului Testament, pentru că legea e numai
unbra, nu însuși chipul lucrurilor.
 1) Inspirația Sfinte Scripturi. Întreaga Scriptură este o operă
inspirată de Duhul Sfânt. Deși în cărțile Vechiului Testament nu se afirmă
nicăieri că ele sunt cărți inspirate, din numeroase locuri rezultă că autorii
acestora le-au scris după porunca lui Dumnezeu. Fost-a cuvântul Domnului
către min și a zis mărturisește proorocul Ieremia (Ier,2/11), iar Isaia zice: Și a
zis Domnul către mine: Ia o carte mare și scrie deasupra ei cu slove
omenești... (Isaia 8/1). Mântuitorul le acordă o prețuire deosebită: Cercetați
Scripturile.... le spune Mântuitorul iudeilor căci accelea sunt care mărturisesc
despre Mine.(Ioan 5/39). În Noul Testament avem însă numeroase dovezi cu
privire la inspirația sau insuflarea întregii Sfinte Scripturi. Astfel, Sfântul Ap.
Pavel scrie lui Timotei: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos
spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre povățuire întru dreptate.
(II Tim.3/16)
Inspirația sau insuflarea Duhului Sfânt este acțiunea
dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează
mintea acestuia spre a cunoaște și înțelege cele descoperite, îl îndeamnă să
scrie și îl ferește de greșeli în decursul scrisului. Dumnezeu i-a respectat
scriitorului sfânt personalitatea și libertatea de a reda în felul său propriu cele
descoperite. Dovada acestui fapt o constituie modul deosebit și stilul specific
în care fiecare autor sfânt redă conținutul revelației. Inspirația divină nu este
deci efectul magic al unei lucrări divine, ci rezultatul conlucrării dintre factorul
divin și uman.
2) Lectura și Tâlcuirea Sfintei Scripturi. Biserica Ortodoxă
nu numai că permite, da și recomandă credincioșilor ei citirea Sfintei Scripturi,
dar aceasta nu înseamnă că ea îngăduie fiecăruia să o tâlcuiască după
mintea si priceperea sa. Sfântul Ap. Petru spune despre unele scrieri ale
Sfântului Pavel că în ele sunt unele lucruri anevoie de înțeles, pe care cei
neștiutori și neântăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor
pierzanie. (IIPetru 3/16). De asemenea Dioaconul Filip, intreba Oare înțelegi
cele ce citești?.. la care famenul a răspuns: Cum voi putea înțelege, de nu mă
va povățui cineva. (Fapte 8/37-31).

B. SFÂNTA TRADIȚIE.
Cuvântul tradiție e de origine latină și înseamnă predare,
transmitere, de unde și numirea de Predanie ce i se dă Tadiției.
În sensul teologic, prin Tradiție se înțelege totalitatea adevărurilor
revelate care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai
de către Mantuitorul și Sfinții Apostoli, fiind ulterior consemnate în scris și
păstrate de către Sfânta Biserică până în zilele noastre.
 1) Sf. Scriptură și Sf. Tradiție.
Spre a înțelege împortanța și valoarea Tradiției, e necesar să
facem câteva precizări. Modul de propovăduire al Mântuitorului și al Sfinților
Apostoli a fost predica orală, deci transmiterea Evangheliei prin viu grai. Cât
privește scrierile rămase de la Sfinții Apostoli care au scris, sau dele ucenicii
acestora (Matei, Ioan, Petru, Pavel, Marcu, Luca, Iacov, Iuda), scrieri care
formează Noul Testament, ele sunt scrise mai mult ocazionale, spre a
răspunde nevoilor celor cărora le-au fost adresate, majoritatea lor fiind legate
de anumite situații și împrejurarilocale, uneori presante.
Cele scrise de Sfântul Ap. Ioan sunt edificatoare: Sunt încă și alte
multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, care daca s-ar fi scriscu deamănuntul, mi
se pare că nici în lumea aceasta n-ar încăpea cărțile ce s-ar fi scris. (Ioan
20/30).
Este deci ușor de înțeles ca daca Sfânta Scriptură cuprinde
numai o parte din descoperirea dumnezeiască față de mulțimea celor
săvârșite și propovăduite de Mântuitorul și Sfinții Apostoli, cealaltă parte a
acestei Descoperiri, care n-a fost consemnată în Sfânta Scriptură, dar s-a
păstrat prin grai viu, formează un tezaur la fel de prețios ca și cel al Sfintei
Scripturi, ea purtând numelle de Sfânta Tradiție sau Predanie.
Pe de altă parte, Sfinții Apostoli su fost trimiși de Mântuitorul să
propovăduiască Evanghelia prin grai viu: Mergând, învățați toate neamurile...
învățându-le să păzească toate câteam poruncit vouă.(Matei 28/19-20), căci
El Însuși le-a dat acestora învățătura și poruncile Sale tot prin grai viu. Sfântul
Ap. Pavel confirmă : Căci credința vine din auzire (predica auzită) iar auzirea
vine din cuvântul lui Dumnezeu.(Rom.10/17). Astfel Sfântul Ioan zice: Multe
am a vă scrie, dar n-am voit să le scriupe hârtie, cu cerneală, ci nădăjduiesc
să vin la voi și să grăiesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină. (II
Ioan12), iar lui Galiu îi scrie: Multe lucruri aveam sa-ți scriu; totuși nu voiesc
să ți le scriu cu cerneală și condei. Ci nădăjduiesc să te văd în curând și
atunci vom grăii gură către gură.(III Ioan 13/14).
Rezultă deci că autorii Sfintei Scripturi, în scrierile lor adresate
unor comunități creștine sau unor persoane singure, nu le-au prezentat
acestora întreaga învățătura creștină pe care le-o propovăduiseră mai înainte
prin grai viu, sau aveau de gând să le-o propovăduiască, ci le-au scris
acestora spre a le da lămuriri în problemele care se iviseră între timp și
interesau comunitatea lor locală, dar modul obișnuit și comun de a le preda
învățătura și de a-i feri de rătăciri era predica orală sau vorbirea gură către
gură.
Cele transmise și păstrate în Sfânta Tradiție au aceeași valoare și
importanță cași cele cuprinse în Sfânta Scriptură. Cele scrise de Sf.Ap. Pavel
tesalonicenilor dovedesc indiscutabil acest adevăr: Drept aceea, fraților, stați
neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt , fie prin
epistola noastră. (II Tes.2/15).
Dar ceea ce mai trebuie reținut și subliniat, este faptul că
Sf.Scriptură a fsot scrisă pe temeiul Sf. Tradiții, căci la început a fost numai
Tradiția și apoi s-a scris Scriptura ca o parte a acesteia. Cea mai veche carte
a Sf. Scripturi s-a scris abia în anul 43, deci dupa un deceniu de propovăduire
orală a Evanghliei lui Hristos.
Mai mult, în unele locuri din cărțile Sf. Scripturi, autorii lor redau
învățături care nu provin decât din Tradție. Astfel, Sf. Ap. Pavel se adresează
presbiterilor din jurul Efesului, adunați la Milet: Toate vi le-am arătat...
aducându-vă aminte de cuvântul Domnului Iisus, că El a zis: Mai fericit este a
da decât a lua (Fapte 20/35).
Sfinții părinți în unanimitate au învățat că Sf. Tradiție este
păstrătoarea Revelației divine. Astfel Sf. Vasile cel Mare spune: Din dogmele
și practicile ținute de Biserică, pe unele le avem din învățătură scrisă, iar altele
le-am primit din tradiția Apostolilor. Și unele și altele au aceeași putere. La fel
Sf. Ioan Gură de Aur zice: Este evident că apostolii n-au predat toate prin
scrisori, ci multe fără de scrisori, dat ți acestea sunt vrednice de credință.

2) Aspectul statornic și dinamic al Tradiției.

Sf. Tradiție dumnezeiască, apostolică are două aspecte:

*un aspect statornic, in care Biserica recunoaște fondul Tradiției
Dumnezeiești apostolice, preluate de ea. Poate fi delimitată în timp, ea
începând la Cincizecime și ținând până la moartea ultimului apostol, si care a
fost fixată apoi în scris de Biserică pînă la epoca Sinoadelor ecumenice.
*aspect dinamic, în care Biserica preluând Tradiția apostolică ți
rămânâd statornic în ea , o dezvoltă continuu, după nevoile ei lăuntrice și
exterioare, ca răspuns la problemele fiecărei epoci. Aspectul dinamic al
Tradiției este în continuare și nu se va termina până la sfârșitul veacurilor,
întrucât Biserica, călăuzită continuu de Duhul Sf., răspunde mereu tuturor
problemelor din fiecare epocă, stând ferm în Tradiția apostolică. În Tradiția cu
aspect dinamic deosebim latura care corespunde unor nevoi temporare ale
Bisericii și care e numită de regulă tradiția bisericească , ca una care a fost
dezvoltată de Biserică, în Mărturisiri de credință, catehisme, canoane, practici
de cult etc. și care deși îți are baza ei în tradiție apostolică, fiind o dezvoltare
și actualizare a ei, totuși multe din elaborările acestei trediții biserici, nu au o
valoare egală cu Tradiția dumnezeiască apostolică, statornică, ci mai mult
istorică, ca o mărturie a continuității credinței apostolice de-a lungul veacurilor.
 3) Monumente sau documente ale Sfintei Tradiții

Începând cu veacul al II-lea , numeroase învățăturiși practici ale

Sf.Tradiții au fost fixate sau consemnate de Biserică într-o serie de
monumente sau documente:
- Hotărârile Sinoadelor ecumenice și particulare, definițiile lor
dogmatice; vechile simboluri și mărturisiri de credință; canoanele apostolice;
canoanele Sf.Părinți.
- Viața bisericească oglindită în datinile, obiceiurile și
practicile sale;
Prin considerentul că ar fi imposibil de deosebit Tradiția
apostolică de tradițiile ulterioare și că Sf. Scriptură ar fi singurul izvor al
credinței, Sf. Tradiție a fost fost atacată de unele confesiuni creștine.
Vincențiu de Lerin (sec. IV) preciza cătradiția adevarată constă în
ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni și de către toți. Așadar, ca
urmare a acestui principiu,Tradiția adevărată trebuie să îndeplinescă
următoarele condiții:
1. Ceea ce se găsește în Tradiție să fi fost crezut totdeauna în
Biserică, începând cu Biserica Veche.
2. Ceea ce se găsește în Tradiție să fie crezut în toate
Bisericile creștine de pretutindeni.
3. Ceea ce se găsește în Tradiție să fie la fel consemnat de
către Părinții și scriitorii bisericești, de către cea mai mare parte dintre ei.
Rezultă că Sf. Tradiție sau Tradiția adevărată cuprinde toate
învățăturile care s-au păstrat neștirbite și nealterate în Bisericile creștine de
peste tot locul și întotdeauna, iar cele cuprinse în ea au aceeași caloare cu
cele cuprinse în Sf. Scriptură.
Sf. Tradiție completează și lămurește Sf. Scriptură, de aceea ea
este față de aceasta completatică și explicativă. Exemple de tradiție
completativă: cele nouă cete îngerești, numirile și ordinea lor ierarhică;
diverse ierurgii în legătură cu Tainele; împărtățirea copiilor îndată după botez;
învocarea Sfinților; cinstirea icoanelor și moaștelor ș.a. exemple de treadiție
explicativă: colegialitatea apostolică; ierarhia bisericească sacramentală; nașii
la botez și la nuntă; ritualul săvârșirii Tainelor; și în general înțelegerea Sf.
Scripturi în lumina învățăturilor Sf. Părinți.
5) Deosebiri interconfesionale.
Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică mărturisesc împreună
că norma de credință și viață creștină se cuprinde în Sf. Scriptură și Sf.
Tradiție. Spre deosebire de acestea, Protestanții susțin că unicul izvor al
credinței și principiul formal al ei este Sf. Scriptură, tradiția neavând nici o
valorare dogmatică, ci cel mai mult una istorică. Unii dintre ei admit într-o
oarecare măsură tradiția explicativă, dar toți resping tradiția completivă. Dar
și în privința Sf. Scripturi, Protestanții se deosebesc de ortodocși și de
romano-catolici. Căci în timp ce Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică
susțin că numai autoritatea bisericească (biserica învățătoare) este în drept
să tâlcuiască Sf. Scriptură și aceasta numai în spiritul Tradiției, așadar, ele
consideră că norma sau regula de credință este învățătura Bisericii, Sf.
Scriptură fiind numai un izvor al acesteia, protestanții susțin ca orice creștin
are dreptul să explice sau să tălmăcească Sf. Scriptură, ea înșiși fiind unicul
izvor și unica normă de credință, ea înterpretându-se singură.
Înlăturând aportul Sf. Tradiții la esplicarea sau tâlcuirea Sf.
Scripturi, protestanții motivează în diferite feluri că un credincios, fără să fie
versat în ale teologiei, poate înțelege și tâlcui corect Scriptura. Astfel teologii
protestanți mai vechi învățau că Duhul Sfânt luminează mintea și inima
oricărui credincios care citește Scriptura, spre a o înțelege corect. Teologii Mai
noi afirmă că Scriptura se înțelege prin ea însăși, căci un loc lămureșt pe
altul. Dar în ambele cazuri se pune întrebarea: dacă lucurrile merg astfel,
atunci de unde vine varietatea de sensuri pentru aceleași texte în
pretestantism și de ce, în general, teologii protestanți când explică un text
controversat, folosesc expresia : după părerea mea.
O altă parte dintre teologii protestanți mai noi recunosc numai
rațiunii dreptul de a explica Scriptura, afirmând că ea, ajutată de luminile ei
naturale și de critica istorică, precum și de critica textelor, poate nu numai să
explice, ci chiar să modifice uneori textul Scripturii.
Dar și între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică există
deosebiri în privința modului de a concepe Tradiția. B.O. susține că Tradiția
este învățătura apostolică nescrisă, păstrată de Biserică în epoca sinoadelor
ecumenice (peimele 8 veacuri), care în parte a fost expusă și formulată și
oficial în hotărârile acestor sinoade, la care Biserica n-a adăugat nimic.
Biserica Romano-Catolică extinde Tradiția peste epoca celor șapte Sinoade
ecumenice, incluzând în ea hotărârile conciliilor ei așa- zise ecumenice, până
în zilele noastre, de asemenea și diferite bule sau hotărâri papale.
Față de acest mod de a înțelege Tradiția, BO după cum exprimă
teologul grec Andrutsos este paznicul credincios și cuvios al Tradiției.
Biserica apuseană se manifestă față de Tradiție mai mult ca un creator
de tradiție, transformând-o după voință și născocind multe ca să împace
cele noi cu cele vechi și să înnoade firul rupt de învățătura apostolică.
Unii teologi apuseni mai noi (ca Mohler) vorbesc de o Tradiție
ideală, deosebită de cea transmisă de Biserică, pe care o numescTradiție din
punct de vedere subiectiv, aceasta fiind spiritul catolic dătător de viață, care
leagă prezentul cu trecutul și care este cuvântul lui Dumnezeu care grăiește în
conștiința comună , în general fiind cugetarea bisericească.

6) scriptura tradiția și biserica.

Ar fi o mare greșeală să se creadă cat în scriptură căci tradiții ar
putea exista fără biserică fiindcă, Și una și alta se află în cea mai strâmtă
legătură cu comunitatea creștină Care este Biserica. Florin ființă în ziua
pogorârii Duhului Sfânt era o absolut necesară pentru ca prostul să aibă cui
Preda revelația în Hristos. Fără biserica tradiția exista încetând de a mai fi
practicată și transmisă. Dar nici biserica nu ar fi putut exista fără tradiție căci
ca aplicarea continuă a conținutului revelației, tradiția este un un atribut al
bisericii.
Biserica explică scriptura în conținutul ei autentic prin tradiția
apostolică păstrată de ea neschimbată. Dar la rândul ei tradiția aceasta a
format și menținut biserică iar biserica are menirea să păzească conținutul
scripturii în sensul lui autentic pe care i la transmis tradiția apostolică.
Pe de altă parte scriptura există și aplicată și interpretată de
biserica. Scriptura nu ar fi existat fără biserică căci canonul scripturii a fost
stabilit în biserică. Scriptura nu se scris în afară de biserică și în biserică iar
biserica este cea care a dat mărturie despre autenticitatea apostolică a
scripturii. Nu biserica a luat ființă Prin mijlocirea scripturii ce scriptura a luat
naștere în sânul bisericii ca fixare în scris a unei părți din tradiția apostolică de
cea a unei părți a revelației.
Tradiția apostolică apare odată cu biserica și biserica odată cu
tradiția apostolică. Dar scriptura ia ființă după întemeierea bisericii și desigur
în sânul bisericii și aceasta de garanție de la început că scriptura e o parte
autentica a tradiției. Biserica se mișcă în interiorul revelației de ceas scripturii
și al tradiției iar tradiția este vie în biserică. Căci această împletire între
Scriptură tradiție și biserică este rezultatul lucrării Duhului Sfânt duhul lui
Hristos.

Criteriile revelației autentice minunile și profețiile

Datorită faptului încă de timpuriu a apărut numeroși eretici care s-

au dat pe sine mai mult sau mai puțin ca organe ale revelației sa simțit nevoia
să se stabilească anumite semne după care să se poată deosebiri revelația
adevărată de cea falsă. Aceste semne se numesc criterii ale revelației și ele
sunt de două feluri: interne și externe.
Criteriile Interne. Prin criteriile interne se înțeleg acele semne
care provin din însuși conținutul revelației și la rândul lor ele sunt de două
feluri pozitive și negative. Cele pozitive arată ce trebuie să cuprindă revelația:
adevărul religioase și morale incontestabile expuse nu o formă clară și precisă
fără să fie în contrazicere nici cu alte adevăruri revelate nici cu adevărul
sigure, de proveniență umană. Cele negative ne arată ce nu este îngăduit să
cuprindă o revelație adevărată: idei absurdă contrare logicii și bunului simț idei
imorale antisociale și antiumane; de asemenea exprimarea acestora să nu fie
făcută în termeni obscuri, echivoci sau cu multiple înțelesuri.
Criterii externe. Prin criteriile externe se înțeleg acele semne
care rezultă din împrejurările în care se face revelația precum și din faptele
care o însoțesc. Acestea sunt de două feluri naturale și supranaturale.
a) Criteriile naturale se referă la organul sau persoana prin
mijlocirea cărei se face revelația, la calitățile lui morale și intelectuale, precum
și la modul în care se face revelația. Astfel, persoana trebuie să fie un om
sănătos la minte, credincios, evlavios, lipsit de patimi, cu o bună reputație
morală, devotat cauzei pe care o servește, neavid de câștig material ,
nedoritor de onoruri sau ranguri lumești, dezbrăcat de interese personale,
modest și neprefăcut, având în general o reputație de om integru. Dacă
persoana are calități opuse celor de mai sus, atunci desigur, nu poate fi vorba
de o revelație adevărată.
b) Criteriile supranaturale sunt minunile și profețiile.
Minunile sunt fenomeneori fapte sensibile, care se petrec în lumea noastră,
dar ele nu pot fi explicat pe tmeiul legilor naturii, deoarece le depășesc pe
acestea, căci autorul lor este Dumnezeu, iar scopul lor este adeverirea
revelației. Tot ceea ce poate fi explicat pe cale naturală, precum și ceea ce
depășește această explicare, dacă nu stă în serviciul unui scop religios-moral,
nu este minune.
Dealtfel, minunile sunt dovada cea mai grăitoare, mai sigură și
mai convingătoare despre originea divină a religiei creștine. Mântuitorul
Hristos a vorbit iudeilor despre puterea doveditoare a minunilor Sale, despre
divinitatea Sa: Dacă nu mă credeți pe Mine, credeți lucrurilor Mele.(Ioan
10/38), si :De n-aș fi făcut între ei lucrurile pe care nimeni altul nu le-a făcut,
păcat n-ar avea...(Ioan 15/24). La fel fariseul Nicodim recunoaște că Iisus este
învățător trimis de Dumnezeu și acesta, pe temeiul minunilor pe care le-a
făcut: Rabbi, știu că de la Dumnezeu ai venit învățător, căci nimeni nu poate
să facă aceste minuni pe care Tu le faci, dacă nu este Dumnezeu cu el. (ioan
3/2).
Profețiile sau proorociile. În Sf. Scriptură a Veciului Testament ,
cuvintele prooroc ( a vedea înainte) și profet ( a prezice, aspune înainte) au
mai multe înțelesuri. Uneori esste numit prooroc cel care vorbește în locul
altuia; astfel Aron e numit proorc, fiindcă a vorbit în locul fratelui său , Moise.
Alteori se nnumesc prooroci învățătorii care conduceau așa-numitele școli
profetice, în care învățau legea lui Moise, iar ucenicii acestora se numeau fiii
proorocilor.
Dar sensul fundamental al cuvintelor prooroc și profet este acela
de văzător înainte, de prezicator al unor evenimente care se vor întâmpla în
viitor. Așadar prin prooroc sau profet se înțelege o persoană care are darul de
avorbi despre cele ce se vor întâmpla în viitor , dar nu ca o prevedere sau o
prezicere datorită perspicacității inteligenței sale, ci drept urmare a unei
descoperiri pe care i-a făcut-o Dumnezeu, iar proorocia sau prefeția este de
vedere-înainte, prezicere și anunțare clară, lămurită, a unor evenimte care se
vor întâmpla ăn viitor, prezicere care nu se datorește unei prevederi pe cale
naturală , ci este făcută prin descoperirea dumnezeiască.
În conlcuzie, potrivit criteriilor de care dispune, Biserica este în
măsură să se pronunțe dacă o revelație este adevărată, sau e numai o
pretinsă sau falsă Rvelație.

Cunoașterea lui Dumnezeu. Cunoașterea apofatică și

catafatică Ființa și lucrările lui Dumnezeu.

a) Cunoașterea naturală și supranaturală.

Cunoașterea lui Dumnezeu și a lucrărilor Lui se întemeiază pe

bunăvoința Sa de a ni se descoperi El Însuși ca ființă spirituală personală, de
o parte , iar de altă parte, pe posibilitatea omului ca ființă rașională de a intra
în dialog, de a vorbi cu Dumnezeu, el fiind făcut după chipul lui Dumnezeu Și
a făcit Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut;
a făcut bărbat și femeie. (Facere 1/27). și deși această cunoaștere are în
conținutul ei adevăruri tainice și necuprinse, ea este obiectivă și sigură
ppentru că vine de la Dumnezeu, putându-se ajunge la înțelegerea ei prin
credință Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui
Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd (Evrei11/3), la care
adăugându-se trairea ei, prin asceză (eliberarea de patimi) și iubire, se poate
pătrunde în cuprinsul ei în bună măsură, potrivit harului primit de la
Dumnezeu, în parte chiar în viața aceasta, iardesăvârșit în cer, prin vedere,
prin intuiție, față către față.