CAPITOLUL III

CETĂȚENIA UNIUNII EUROPENE

1. Clarificări conceptuale.
Încă de la instituirea sa prin Tratatul de la Maastricht, cetățenia europeană
dobândește un rol esențial în dezvoltarea actuală a procesului de integrare
europeană.
Așa cum o definește Tratatul de Maastricht, cetățenia europeană constă
în posibilitatea dată oricărui individ care are cetățenia unui stat membru de a fi
considerat cetățean al Uniunii Europene. Ca urmare a dezvoltării Pieței unice,
cetățenii beneficiază de o serie de drepturi generale în domenii dintre cele mai
diverse, precum libera circulație a bunurilor și a serviciilor, protecția
consumatorilor și sănătatea publică, egalitatea de șanse și tratament, accesul la
ocuparea locurilor de muncă și la protecția socială ș.a.
În cadrul comunitar se poate constata că naționalității unui stat membru,
căruia îi corespunde, recunoașterea unei cetățenii în adevăratul sens al
termenului, i se adaugă, acum, recunoașterea unei naționalități, respectiv
cetățenii supra-statale. Din acest motiv, cetățenia europeană îmbracă un
caracter dual, în sensul în care recunoașterea sa este condiționată de existența
cetățeniei unui stat membru al Uniunii.

2. Cetățenia europeană: dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea

Europeană.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, cetățenii Uniunii
Europene au dobândit o serie de drepturi desprinse din norme având caracter
fundamental.
Tratatul de la Amsterdam a adus o serie de completări în materie. a.
Astfel, prima vizează faptul că se precizează că cetățenia Uniunii completează
cetățenia națională și nu o înlocuiește. Această precizare consolidează una
dintre caracteristicile cetățeniei comunitare, și anume faptul că aceasta este
inseparabilă de cetățenia națională care rămâne primară și originară.
Cetățenia se poate dobândi, în principal, fie prin naștere, fie prin
naturalizare.
Dobândirea cetățeniei prin naștere împarte statele, inclusiv cele
membre ale Uniunii Europene, în state a căror cetățenie este întemeiată pe
principiul jus sanguinis (principiu potrivit căruia copilul dobândește cetățenia
părinților, indiferent de locul nașterii) și state în care se aplică principiul jus soli
(potrivit căruia copilul dobândește cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște,
indiferent de cetățenia părinților).

1
 România face parte din categoria statelor în cadrul cărora se aplică
principiul jus sanguinis. Acest principiu este consacrat în Legea nr. 21/1991 cu
privire la cetățenia română. Astfel, este cetățean român persoana care s-a
născut în România din părinți de cetățenie română sau s-a născut în străinătate,
dar ambii sau numai unul dintre părinți are cetățenie română. De asemenea, este
cetățean român copilul găsit pe teritoriul statului român, dacă niciunul dintre
părinți nu este cunoscut. Cetățenia română poate fi dobândită la cerere, prin
adopție sau prin repatriere.
Dobândirea cetățeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea
persoanei interesate și în urma unui act al autorităților statului care o acordă, cu
îndeplinirea condițiilor stabilite de legile acelui stat. Naturalizarea intervine, cel
mai adesea, ca urmare a căsătoriei dintre două persoane având cetățenii diferite
sau a șederii prelungite pe teritoriul unui alt stat decât statul de origine.
Cetățenia unui stat se poate pierde prin renunțare sau prin retragere.
Renunțarea reprezintă o formă amiabilă de stingere a legăturii juridice instituite
prin cetățenie dintre o persoană și un stat. Retragerea reprezintă o sancțiune și
se aplică, în general, persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului de
origine sau a obținut cetățenia în mod fraudulos.
Pierderea de către o persoană a cetățeniei unui stat membru determină,
în mod implicit, pierderea și a cetățeniei europene. De asemenea, pierderea de
către un stat a calității de stat membru al Uniunii Europene generează, în mod
implicit, pierderea cetățeniei europene de către toți cetățenii acelui stat.
Dispozițiile Tratatului menționează faptul că cetățenii Uniunii Europene se
bucură de anumite drepturi, dar, în mod egal, aceștia au și o serie de obligații,
fără, însă, a le specifica, de unde rezultă că obligațiile sunt corelative drepturilor
dobândite.
b. Cea de a doua modificare adusă de Tratatul de la Amsterdam se referă
la faptul că orice cetățean al Uniunii Europene se poate adresa instituțiilor și
poate primi răspuns în una din limbile oficiale ale Comunității.
c. O altă modificare adusă vizează dreptul la libera circulație și dreptul de
sejur. În acest sens se precizează că instituția Consiliului poate lua decizii care
să vizeze favorizarea exercitării acestor drepturi.
d. Printre modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam se numără și
consacrarea unei norme negative, cu privire la principiul nediscriminării pe bază
de cetățenie/naționalitate, potrivit căreia Consiliul, hotărând cu unanimitate de
voturi, pe baza unei propuneri din partea Comisiei și cu consultarea prealabilă a
Parlamentului European, poate lua deciziile necesare cu privire la lupta împotriva
discriminării pe sex, rasă sau origine etnică, religie ori convingeri personale,
handicap, vârstă sau orientări sexuale.

2
 Păstrarea cetățeniei europene vizează, în primul rând, îndeplinirea
condițiilor prevăzute în fiecare stat membru al Uniunii Europene și, în al doilea
rând, presupune respectarea cerințelor stabilite la nivel comunitar.

3. Drepturile cetățenilor europeni.

Cetățenia Uniunii Europene conferă o serie de drepturi cetățenilor statelor
membre și consolidează interesele acestora. Sistematizate, acestea sunt:
a. Dreptul la libera circulație, dreptul de sejur și de stabilire, dreptul la
muncă și la studiu în toate statele membre.
Dreptul la libera circulație este asigurat, independent de cetățenia lor,
membrilor familiilor muncitorilor, pensionarilor, studenților și, în general, oricărui
cetățean comunitar care nu beneficiază de dreptul la libera circulație în virtutea
altor dispoziții ale Tratatului.
Unul dintre aspectele cele mai importante ale dreptului la libera circulație îl
constituie posibilitatea oferită cetățenilor Uniunii de a-și exercita, în mod
privilegiat în raport cu alți străini, un drept de intrare, larg și aproape general, într-
unul dintre statele membre, altul decât cel de apartenență. Acest drept este
rezervat tuturor cetățenilor statelor care au semnat, deja, Acordul Schengen
pentru crearea unui spațiu comun fără frontiere interne.
Cetățenii europeni se bucură de posibilitatea de a se deplasa, oricare ar fi
motivul, dintr-o regiune în alta a Uniunii, numai pe baza unui document de
identitate sau a unui pașaport valabil.
În ceea ce privește dreptul de sejur într-un stat membru, altul decât cel de
origine, și posibilitatea care decurge de aici – de stabilire a unei reședințe pentru
cetățenii comunitari, legislația comunitară conține prevederi care conferă un
statut privilegiat în raport cu cel rezervat majorității străinilor.
b. Drepturile politice ale cetățenilor europeni.
Prin Tratatul instituind Comunitatea Europeană este atribuit și recunoscut
dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a alege (prin vot) și de a fi aleși, atât la
alegerile municipale, cât și la alegerile europene, în statul de rezidență, pe de o
parte, și în cel de apartenență (de origine), pe de altă parte.
c. Alte drepturi ale cetățenilor Uniunii: dreptul la petiție în fața
Parlamentului European. Dreptul de a se adresa Mediatorului, dreptul de
protecție diplomatică și consulară.
- Dreptul de petiție este o instituție clasică fiind considerat ca nu drept de
libertate, un drept civil sau un drept politic.
Petiția poate avea ca obiect orice problemă cu privire la activitățile Uniunii
și poate să vizeze și acte ale instituțiilor naționale adoptate în aplicarea dreptului
comunitar.

3
- În ceea ce privește dreptul de a se adresa Mediatorului se precizează faptul că
acesta este o emanație directă a Parlamentului european și depinde de acesta.
Cei care se pot adresa Mediatorului sunt nu numai cetățenii europeni, ci și
persoanele fizice sau juridice rezidente sau care își au sediul social pe teritoriul
comunitar.
- Referitor la dreptul de protecție diplomatică și consulară, Tratatul instituind
Comunitatea Europeană prevede că orice cetățean al Uniunii Europene
beneficiază, pe teritoriul unui stat terț în care statul membru, al cărui resortisant
este, nu are reprezentanță, de protecție din partea autorităților diplomatice și
consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca cele stabilite
cetățenilor acestui stat.

4
 CAPITOLUL IV
LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

Uniunea Europeană prezintă, în primul rând, toate caracteristicile unei Uniuni

vamale, teritoriul vamal fiind definit vizavi de exterior, cu reguli uniforme relative la
intrarea mărfurilor în statele membre.

1. Dreptul vamal comunitar.

a. Teritoriul vamal. Frontierele vamale ale Comunității s-au modificat odată cu
progresul construcției europene, dar principiile au rămas aceleași.
inițial, teritoriul vamal al comunității nu a dobândit forma frontierelor politice ale
celor 6 state membre. Astfel, a fost tratatul a fost aplicat în statele părți, dar și în
anumite teritorii insulare, dificile ca acces sau îndepărtate.
Codul vamal comunitar este cel care definește teritoriul vamal cu anumite evoluții
graduale în cadrul integrării.
Acordul cu privire la instituirea Spațiului economic european (acord încheiat între
Comunitățile europene și Asociația Europeană a Liberului Schimb), intrat în vigoare la 1
ianuarie 1994, nu conținea extinderea teritoriului vamal al Comunității Europene. Acesta
se limita la organizarea unei proceduri de consultare în caz de modificare unilaterală a
drepturilor vamale ale unui stat membru al Spațiului economic european.
b. Codul vamal comunitar. Codul vamal comunitar înlocuiește și completează
cele 30 de acte adoptate în perioada 1968 – 1990.
Acesta stabilește sfera de aplicare și oferă definiții de bază. Astfel, Codul enunță
dispozițiile generale cu privire la drepturile și obligațiile persoanelor în concordanță cu
reglementările vamale (dreptul de reprezentare, dreptul de decizie, dreptul la informare
ș.a.). Totodată, acesta conține elementele pe baza cărora drepturile de import sau
export, precum și alte măsuri prevăzute în cadrul schimburilor de mărfuri, se aplică.
Aceste elemente sunt: tariful vamal al Comunităților europene, clasificarea tarifară a
mărfurilor, originea acestora (preferențială sau nu) și valoarea lor în vamă.
Codul consacră un număr mare de dispoziții destinatarilor vamali. Astfel, sunt
reglementate plasarea mărfurilor sub un regim vamal, precum și cel de punere în liberă
practică, tranzitul, antrepozitul vamal ș.a.
De asemenea, este prevăzut și regimul produselor de pescuit maritim și al altor
produse obținute din mare.
Un alt titlu al Codului este consacrat datoriei vamale. Astfel, se regăsesc
dispoziții cu privire la: garanția pentru plata unei datorii vamale, apariția datoriei vamale,
recuperarea valorii datoriei vamale, stingerea datoriei vamale, rambursarea și remiterea
drepturilor.

5
 c. Tariful vamal comun (TVC). Sediul materiei tarifului vamal comun este dat de
Tratatul de la Roma constituind Comunitatea Economică Europeană el fiind stabilit prin
Regulamentul adoptat în domeniu la data de 7 aprilie 1987.
Tariful vamal comun este obligatoriu pentru toate statele membre, acestea
nemaiavând dreptul să intervină pentru a reglementa taxele vamale sau taxele
echivalente acestora pentru mărfurile provenind din statele terțe.
Acest tip de tarif conține două elemente esențiale. Primul este acela care enunță
pozițiile tarifare care cuprind aproape 3.000 de taxe, exprimate, în general, prin
procente. Taxele sunt, în principiu, uniformizate în funcție de poziția tarifară. Există
totuși, subdiviziuni care permit, în general, acordarea unei taxe reduse la intrarea pe
teritoriul comunitar, având în vedere destinația specială a produselor în cauză.
Al doilea element al tarifului vamal comun este un catalog care enunță
produselor cărora le corespunde o anumită poziție tarifară. Este vorba despre
Nomenclatorul combinat (NC) acesta fiind în conformitate atât cu cerințele TVC, cât și
cu cele ale statisticii. De asemenea, acesta este în concordanță cu dispozițiile
Convenției internaționale privind sistemul armonizat de desemnare și codificare a
mărfurilor.
Deși tariful vamal instituit este unul comun, aceasta nu înseamnă că este și
uniform. TVC diferă în funcție de țara de origine și de scopul importării produsului.
d. Valoarea în vamă și valoarea tranzacționată. Valoarea în vamă a mărfurilor
importate este valoarea de tranzacție, respectiv prețul efectiv plătit pentru mărfuri atunci
când sunt vândute pentru export în teritoriul vamal comunitar. Prețul plătit sau de plătit,
poate fi ajustat, când este cazul, în anumite condiții. Doar în condițiile în care valoarea
declarată este inacceptabilă din punct de vedere vamal, autoritățile vamale pot reține
alte moduri de calcul.
e. Originea produselor. Tariful vamal comun nu este aplicabil decât acelor
produse provenite din statele terțe. Codul vamal instituie regula potrivit căreia o marfă a
cărei producție implică mai mult decât o țară este considerată a proveni din țara în care
a fost supusă cele mai recente transformări substanțiale, motivate economic sau
funcționând într-o întreprindere echipată în acel scop și din care a rezultat un produs
nou sau care reprezintă un stadiu important al fabricației.
f. Formalitățile la frontierele spațiului comunitar. Deși nu există, încă, o
uniformitate în ceea ce privește formalitățile la frontierele spațiului european, regula
constă în aceea că, la frontierele Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European
este utilizat un formular unic, denumit ”Document administrativ unic”.

2. Politica comercială comună.

a. Generalități. Trebuie făcută distincţia între politica comercială comună şi
măsurile de sancţionare de natură economică ce pot fi luate în cadrul Politicii Externe şi
de Securitate Comună (PESC). Prevăzută de Tratatul de la Roma, politica comercială

6
comună (PCC) a Comunităţilor Europene s-a integrat în perspectiva dezvoltării
armonioase a comerţului mondial. Ideea unei politici comune conduce la recunoașterea
unor prerogative speciale Comunităţii Europene şi, în mod implicit, Consiliului şi
Comisiei.
În ceea ce priveşte aceste competenţe, în cadrul Tratatului se face distincţia între
cele explicite şi cele implicite.
Astfel, în mod explicit, se oferă competenţă Comunităţilor Europene în ceea ce
priveşte modificările tarifare, încheierea acordurilor tarifare şi comerciale, uniformizarea
măsurilor de liberalizare, politica exporturilor şi măsurile de protecţie comercială (în
special măsurile de dumping).
Referitor la competenţele implicite, acestea nu sunt prevăzute în mod clar, ele
rezultând din interpretarea actelor normative comunitate în domeniu.
Principalele măsuri şi acţiuni prevăzute de Tratat vizează două probleme,
respectiv: liberalizarea schimburilor şi protecţia comercială.
b. Liberalizarea schimburilor. Această liberalizare este de actualitate atât pentru
importul în cadrul Comunităţii Europene, cât şi pentru activitatea de export. Politica
comercială comună depăşeşte, odată cu semnarea în cadrul Rundei Uruguay a
Acordului general pentru Comerţul cu servicii, domeniul comerţului cu mărfuri. Această
politică priveşte şi prestaţiile de servicii transfrontiere, fără deplasarea persoanelor, care
prezintă multe similitudini cu circulaţia mărfurilor.
În ceea ce priveşte importurile cu destinaţia Comunitatea europeană, principiul
este acela al interdicţiei restricţiilor cantitative, în conformitate cu principiile GATT, fiind
suficient tariful vamal comun. Totuşi, pentru anumite produse, statele membre pot fi
autorizate să adopte contingente cantitative. Contingentele tarifare sunt, de asemenea,
posibile în situaţia în care statele percep la import tarife inferioare tarifului vamal comun
până la un anumit prag. Exceptările sau suspendările de drepturi pot, de asemenea, să
fie decise.
În ceea ce priveşte exporturile există un regim comun ( restricţii acceptabile şi
informarea reciprocă a statelor) încă din anul 1969. În timp, acest regim s-a dezvoltat şi
diversificat. Astfel, au fost luate în considerare subvenţiile, dar, mai ales, politicile
naţionale de ajutoare financiare pentru exporturi.
Locul important al Comunităţii Europene în cadrul schimburilor internaţionale a
dus la încheierea unui anumit număr de acorduri comerciale internaţionale, mai ales
multilaterale.
c. Protecţia comercială. Deşi intră în competenţa comunitară, politica comercială
nu este, totuşi, comună în toate privinţele. Statele membre păstrează posibilitatea de a
lua anumite măsuri cu privire la state terţe, sub condiţia să fie în conformitate cu politica
comună. Politica comună prevede o serie de măsuri de protecţie, respectiv:

7
 Clauza de salvgardare naţională - dispoziţiile Tratatului permit statelor membre
să solicite Comisiei Europene să ia anumite măsuri restrictive în două situaţii principale,
şi anume:
- în caz de deturnare de traseu ( import prin intermediul unui stat terţ sau al
Comunităţii europene pentru a ocoli măsurile de politică comercială ale statului
membru de destinaţie a mărfurilor);
- în cazul în care conformitatea politicii comerciale a acelui stat cu dreptul
comunitar ar conduce la disparităţi de politică comercială între statele membre
care vor antrena dificultăţi economice într-unul sau mai multe state membre.
În aceste situaţii, Comisia Europeană poate recomanda măsuri de cooperare. De
asemenea, poate autoriza statele membre să adopte măsurile de protecţie necesare. În
caz de urgenţă, statele pot solicita Comisiei să ia chiar ele însele măsurile necesare,
însă aceste măsuri nu trebuie să aducă perturbări cu privire la funcţionare Pieţei
Comune.
Întotdeauna, însă, Comisia este cea care controlează cauzele şi măsurile
adoptate sub controlul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Mai mult, Comisia
este cea care stabileşte, în funcţie de produse, măsurile de salvgardare puse la
dispoziţia statelor.
Măsurile de protecţie comună – prin aceste măsuri sunt vizate procedeele
neloiale sau prejudiciabile practicate de către întreprinderile din statele terţe.
Dumping-ul nu reprezintă situaţia creată de beneficiul dat de diferenţele salariale
sau de costul materiilor prime pentru a vinde mai ieftin. Nu reprezintă nici simplul fapt
de a vinde în pierdere. Dumping-ul reprezintă dezvoltarea unor strategii discriminatorii
în direcţia unei pieţe.
Dumping-ul se defineşte prin faptul în sine de a vinde mai ieftin pe teritoriul
comunitar, ceea ce nu se întâmplă pe alte teritorii, în circumstanţe normale.
Discriminarea trebuie să fie evidentă pentru a pune în valoare elementul caracteristic
care este „marja de dumping”. Această discriminare serveşte la stabilirea prejudiciului
suferit de producătorii din cadrul UE, ceea ce reprezintă un element indispensabil al
dumping-ului.
Regulamentul (CE) nr. 394/96 al Consiliului din 22 decembrie 1995, modificat
prin Regulamentele nr. 2331/96 şi nr. 905/98, reglementează procedura care permite
punerea în evidenţă a marjei de dumping, deoarece aceasta poate fi utilă pentru
reconstituirea preţului normal al produsului în cauză. Odată pusă în evidenţă, marja de
dumping poate conduce Comisia fie la edictarea de drepturi provizorii sau definitive la
intrarea produselor în CE, fie la obţinerea din partea întreprinderilor în cauză a unor
angajamente precise.
Prezenţa uzinelor-pirat în cadrul Comunităţii Europene a permis dezvoltarea
anumitor practici neloiale. Încărcarea anumitor cheltuieli sau costuri de către
întreprinderea - mamă necomunitară (transport, salarii etc.) poate favoriza artificial

8
apariţia unor asemenea uzine şi poate influenţa concurenţa în Europa. Înfiinţarea unei
filiale comunitare poate avea şi ea ca obiectiv eludarea reglementării antidumping.
Dumping-ul intracomunitar (organizat de o întreprindere a unui stat membru
având ca destinaţie alt stat membru) avea sancţiune proprie, respectiv: produsele
vândute la preţuri de dumping în CE aveau vocaţia de a reveni pe teritoriul statului
membru de origine cu o diferenţă de preţ favorabilă rezultată din dumping, ceea ce
trebuia să distrugă strategia comercială care consta în a realiza o discriminare pe
pieţele statelor membre. Prezenţa „uzinelor – pirat” a creat însă un alt gen de probleme.
Astfel, reglementările antidumping au extins posibilitatea de a instaura drepturi
antidumping pentru produsele fabricate în CE atunci când valoarea adăugată nu este
suficientă.
Lupta împotriva practicilor ilicite sau neloiale – regulamentele anti – dumping nu
acoperă toate practicile ilicite sau neloiale pe care le cunoaşte comerţul internaţional.
Astfel, s-a stabilit prin Regulamentul nr. 3286/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994 că
la sesizarea primită de la o întreprindere dintr-un stat membru (sau la sesizare din oficiu
a Comisiei) să se examineze practicile comerciale ilicite sau neloiale care cauzează
prejudiciu producţiei din cadrul CE.
Lupta împotriva importului de mărfuri contrafăcute – aceasta reprezintă un
aspect esenţial al politicii comerciale din orice stat sau grup de state industrializate. Din
anul 1986, Comunitatea Europeană dispune de legislaţie în acest domeniu, respectiv,
Regulamentul nr. 3842/86 al Consiliului care fixează măsurile în vederea interzicerii
punerii în liberă practică a mărfurilor contrafăcute, înlocuit ulterior cu Regulamentul nr.
3925/94 al Consiliului.
Măsuri de retorsiune comunitară – acestea constau în aceea că, în cazul în care
statele terţe nu respectă angajamentele sau nu se supun deciziilor OMC, pot fi decise
măriri selective ale tarifului vamal comun.
Regimul comunitar al importurilor şi protecţia împotriva importurilor prejudiciabile
– ca regulă, restricţiile cantitative sunt interzise în comerţul internaţional. Însă, trebuie
avut în vedere faptul că importurile către UE, chiar licite, pot cauza prejudicii grave
producţiilor din cadrul UE. În această situaţie, Comisia Europeană poate dispune
instituirea unor măsuri de salvgardare, pe timp limitat.

9
 CAPITOLUL V
LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR
ŞI A SERVICIILOR

1. Preliminarii
Libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi şi independenţi (nesalariaţi) este
reglementată în Tratatul C.E. distinct de libera circulaţie a serviciilor. Totuşi, vom
analiza împreună cele două libertăţi fundamentale care caracterizează piaţa internă
europeană, întrucât reglementările legale care le exprimă privesc, în mod nemijlocit,
persoanele fizice şi juridice; libera circulaţie a serviciilor nu poate să fie pe deplin
asigurată în absenţa liberei circulaţii a persoanelor; principiul egalităţii de tratament
guvernează ambele domenii şi există similitudini semnificative între prevederile legale
aplicabile celor două situaţii.

2. Persoanele care beneficiază de principiul liberei circulaţii în temeiul

dispoziţiilor legale din Tratatul C.E.E. privitoare la activităţile salariate, dreptul de
stabilire şi prestarea serviciilor
Aceste persoane sunt următoarele:
a) Lucrătorii salariaţi. Corespunzător prevederilor art. 39 par. 1 din Tratatul
C.E., libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii este asigurată. Dreptul la
libera circulaţie este subordonat cerinţei ca persoana în cauză să aibă cetăţenia unui
stat membru şi să exercite o activitate profesională. În absenţa unei definiţii comunitare
a cetăţeniei, fiecare ţară determină în mod suveran care sunt condiţiile în care acordă
cetăţenia.
Noţiunea de activitate profesională sau economică este înţeleasă lato sensu.
Noţiunile de „lucrător” şi de „activitate salariată” au semnificaţie comunitară,
întrucât, în eventualitatea în care ele ar fi interpretate în raport cu reglementările legale
din sistemul juridic al unui stat membru determinat, prevederile Tratatului C.E. s-ar
aplica în mod diferit de la o ţară din Comunitate la alta.
După cum s-a arătat în practica judiciară, lucrătorul salariat este o persoană care
realizează o activitate cu valoare economică certă în beneficiul altei persoane şi sub
conducerea acesteia, în schimbul unei remuneraţii.
Împrejurarea că persoana în cauză lucrează cu program redus sau obţine un
salariu inferior celui considerat în statul de primire ca fiind necesar pentru subzistenţă,
nu prezintă relevanţă, indiferent dacă ea are ori nu alte venituri, cu condiţia ca
activitatea desfăşurată să nu fie marginală sau accesorie.
De asemenea, motivele care au înrâurit decizia unei persoane de a-şi căuta un
loc de muncă în alt stat membru nu au însemnătate pentru aplicarea prevederilor art. 39
din Tratatul C.E., în situaţia în care persoana în cauză doreşte să exercite o activitate
reală şi efectivă.
b) Lucrătorii independenţi. Prevederile esenţiale referitoare la lucrătorii
independenţi sunt cuprinse la art. 43 şi 49 din Tratatul C.E. Potrivit art. 43, consacrat
dreptului de stabilire, restricţiile privind libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat
membru pe teritoriul altui stat membru sunt interzise. Această interdicţie se extinde, de
asemenea, asupra restricţiilor care se referă la înfiinţarea de agenţii, sucursale sau
filiale de către cetăţenii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.
10
 Sub rezerva dispoziţiilor privitoare la capitaluri, libertatea de stabilire implică
accesul la activităţile care nu sunt salariate şi la exercitarea lor, precum şi constituirea şi
gestionarea întreprinderilor, în special, a societăţilor, în condiţiile prevăzute pentru
proprii cetăţeni de legea ţării unde are loc stabilirea. Conform art. 49, referitor la servicii,
restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Comunităţii sunt interzise în ceea
ce îi priveşte pe cetăţenii statelor membre stabiliţi în alt stat al Comunităţii decât cel al
destinatarului prestaţiei.
După cum se observă, lucrătorii independenţi pot să invoce fie prevederile art.
43, fie dispoziţiile art. 49 din Tratatul C.E. Libertatea de stabilire presupune
implementarea durabilă pe teritoriul unui stat membru, crearea unei structuri
permanente, chiar dacă activitatea desfăşurată necesită o anumită mobilitate (cum se
întâmplă, de exemplu, în cazul operaţiunilor de transport).
Spre deosebire de dreptul de stabilire, prestările de servicii au caracter
ocazional. Corespunzător art. 50 alin. 1 şi 2, în sensul Tratatului C.E. sunt considerate
servicii prestaţiile furnizate, în mod obişnuit, contra unei plăţi, în măsura în care nu se
iau în considerare dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi
a persoanelor.
Serviciile cuprind, în special, activităţi cu caracter industrial, cu caracter
comercial, activităţi artizanale şi cele ţinând de profesiile liberale.
Persoanele fizice pot să se stabilească în ţara de primire cu titlu principal sau cu
titlu secundar.
În situaţia în care o persoană fizică se stabileşte cu titlu principal în alt stat
membru, ea îşi începe activitatea sa profesională în acea ţară ori îşi transferă activitatea
dintr-un stat membru în altul.
Dacă persoana în cauză se stabileşte cu titlu secundar în ţara de primire,
aceasta înseamnă că, fiind instalată într-un stat membru, ea înfiinţează un stabiliment
dependent de primul într-o altă ţară din Comunitate.
În cazul liberei prestări a serviciilor se deplasează persoana care prestează
serviciul sau beneficiarul unui anumit serviciu, după cum este posibil să nu se
deplaseze nici prestatorul serviciului, nici clientul său.
Persoanele fizice care beneficiază de dreptul de stabilire şi de prevederile legale
referitoare la libera prestare a serviciilor în cadrul Comunităţii sunt cele care au
cetăţenia unui stat membru şi desfăşoară o activitate independentă. Consiliul poate,
însă, hotărând cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, potrivit art. 49 alin. 2, să
extindă prevederile Tratatului C.E. consecrate serviciilor la prestatorii care sunt cetăţeni
ai unui stat terţ şi care sunt stabiliţi în interiorul Comunităţii.
În ipoteza exercitării dreptului de stabilire cu titlu secundar în alt stat membru sau dacă
sunt invocate dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor este necesar, totodată,
ca persoana în cauză să fie deja stabilită în altă ţară din Comunitate. La libera prestare
a serviciilor, această cerinţă determină caracterul transfrontalier al serviciilor furnizate.
Activitatea realizată de cetăţeanul unui stat membru este caracterizată în funcţie de
gradul de independenţă al persoanei şi de riscul economic pe care aceasta şi-l asumă.
Împrejurarea că persoana nu primeşte salariu pentru munca depusă este semnificativă,
dar nu decisivă.
c) Persoanele juridice care îndeplinesc cerinţele înscrise în cadrul
prevederilor legale comunitare. Libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor

11
este recunoscută şi persoanelor juridice, potrivit dispoziţiilor art. 43, 48 şi 55 din Tratatul
C.E.
Corespunzător art. 48, societăţile constituie în conformitate cu legea unui stat
membru şi având sediul statutar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul
Comunităţii, sunt asimilate, pentru aplicarea prevederilor referitoare la dreptul de
stabilire, persoanelor fizice care sunt cetăţeni ai statelor membre.
Prin societăţi se înţeleg societăţile civile şi comerciale, inclusiv cooperativele, şi
celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop
lucrativ.
Potrivit art. 55, reglementările de la art. 45-48 sunt aplicabile şi serviciilor.
După cum reiese din articolele arătate, persoanele juridice care beneficiază de
dreptul de stabilire şi de dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
– să fie constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru;
– să aibă sediul statutar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul
Comunităţii;
– să aibă scop lucrativ.
Condiţiile pe care le-am prezentat necesită unele precizări. În principiu,
dispoziţiile privitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor se aplică
persoanelor juridice. Dintre acestea, art. 43 se referă, în mod aparte, la societăţi,
noţiunea arătată fiind înţeleasă lato sensu (societăţi civile, comerciale, cooperative,
grupări de interes economic). Anumite societăţi care au patrimoniu propriu şi
capacitatea de a sta în justiţie sunt, de asemenea, supuse, potrivit doctrine dominante,
reglementărilor legale comunitare, cu toate că ele nu au personalitate juridică.
Prevederile legale naţionale le conferă însă atribute semnificative personalităţii juridice.
Aşa este, de pildă, cazul societăţii comerciale deschise (Offene Handelsgesellschaft –
OHG) din dreptul german.
Persoanele juridice cărora li se aplică prevederile legale comunitare referitoare la
dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor trebuie să fie constituite în
conformitate cu legea unui stat membru. Fiecare ţară din comunitate determină
persoanele juridice care îi aparţin. Normele comunitare indică numai circumstanţele în
care este luată în considerare legătura dintre un stat membru şi o anumită persoană
juridică. Bunăoară, ţările din Comunitate pot să consacre, în calitate de puncte de
legătură, sediul statutar, real sau principal ori combinaţii între aceste criterii.
O altă condiţie este ca persoana juridică să aibă sediul statuar, administraţia
centrală sau sediul principal în interiorul Comunităţii. Sediul statutar este sediul
menţionat în actul constitutiv. Referirea la administraţia centrală aduce în atenţie
criteriul sediului social real, adică locul unde se află organele de conducere ale
societăţii. De regulă, sediul real coincide cu sediul statutar. Sediul principal este locul
unde se găseşte central activităţii industriale sau comerciale a societăţii, de exemplu,
cea mai importantă fabrică a acesteia. Totuşi, în unele sisteme de drept, cum este, de
pildă, cel belgian, sediul principal este identificat cu administraţia centrală.
Cerinţa ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este şi ea înţeleasă, în dreptul
comunitar, în sens larg. Spre deosebire de societăţile comerciale şi civile care urmăresc
obţinerea profitului, unele persoane juridice de drept public se abat de la această
condiţie. Ele vor fi însă supuse reglementărilor legale comunitare, dacă desfăşoară o

12
activitate economică contra unei plăţi. Formula arătată a fost reţinută, de altfel, în
cuprinsul Convenţiei din 29 februarie 1968.
Persoanele juridice care îndeplinesc condiţiile analizate sunt, potrivit art. 48 şi 55
din Tratatul C.E., asimilate persoanelor fizice, în vederea aplicării dispoziţiilor privitoare
la dreptul de stabilire şi libera prestare a serviciilor. În alte cuvinte, aceste persoane
juridice sunt recunoscute implicit în statele membre.

3. Persoanele fizice care beneficiază de principiul liberei circulaţii în temeiul

dispoziţiilor legale din Directiva nr. 2004/38
Până în anul 1990, dreptul de stabilire a fost recunoscut persoanelor fizice care
desfăşoară o activitate profesională, celor care beneficiază de anumite servicii,
membrilor familiilor acestora, precum şi persoanelor juridice pe care le-am analizat
anterior.
În cadrul reglementărilor legale comunitare a fost prevăzut şi dreptul lucrătorilor
salariaţi şi independenţi care au încetat activitatea lor profesională de a rămâne,
împreună cu membrii familiei, în ţara din Comunitate unde au îndeplinit acea activitate.
În perspectiva introducerii noţiunii de cetăţenie a Uniunii, Consiliul a adoptat trei
directive privind dreptul de stabilire al studenţilor (Directiva nr. 90/366), al lucrătorilor
salariaţi şi nesalariaţi care au încetat activitatea lor profesională (Directiva nr. 90/365) şi
al resortisanţilor din statele membre, care nu beneficiau de dreptul arătat în temeiul altor
dispoziţii legale comunitare (Directiva nr. 90/364).
Ulterior, Tratatul de la Maastricht a consacrat şi detaliat noţiunea de cetăţenie a
Uniunii europene. Potrivit art. 17 din Tratatul C.E., orice persoană care are cetăţenia
unui stat membru este cetăţean al Uniunii. De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam
s-a accentuat că cetăţenia Uniunii completează, nu înlocuieşte, cetăţenia statelor
membre.
Calitatea de cetăţean al Uniunii europene presupune următoarele:
– dreptul de a circula şi de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre, sub
rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute în Tratatul C.E. şi a dispoziţiilor adoptate
pentru aplicarea acestuia;
– dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale şi europene din statul membru de
reşedinţă;
– dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul căruia îi aparţine nu
este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale
oricărui stat membru, aidoma naţionalilor respectivului stat;
– dreptul de a înainta petiţii Parlamentului european şi mediatorului instituit în
conformitate cu dispoziţiile art. 195 din Tratatul C.E.;
– dreptul de a se adresa instituţiilor comunitare de la art. 7 din Tratatul C.E., precum şi
mediatorului, la care se referă prevederile art. 195, în limba unui stat membru şi de a
primi un răspuns în aceeaşi limbă (art. 18-21 din Tratatul C.E.).
La 29 octombrie 1993, Directiva nr. 90/366 a fost înlocuită prin Directiva nr.
93/96.
Prin Directiva nr. 2004/38 au fost apoi abrogate Directivele nr. 90/364, nr. 90/365
şi nr. 93/96.
Directiva nr. 2004/38 reglementează, în prezent, libera circulaţie a persoanelor
fizice în Uniunea europeană, pornind de la calitatea de cetăţean al U.E. al acestora.

13
Membrii familiilor acestor persoane beneficiază de principiul liberei circulaţii indiferent
care ar fi cetăţenia lor.
Dispoziţiile Directivei nr. 2004/38 privesc următoarele aspecte:
– condiţiile în care persoanele ce au cetăţenia U.E. şi membrii familiilor acestora pot să
circule şi să se stabilească în mod liber pe teritoriul statelor membre;
– dreptul de şedere permanentă în statele membre a persoanelor care au cetăţenia
U.E. şi a membrilor familiilor acestora;
– excepţiile de la principiul liberei circulaţii a persoanelor pentru motive care ţin de
ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică.
Libera circulaţie este asigurată în cazul persoanelor care au cetăţenia U.E. şi a
membrilor familiilor acestora. Are cetăţenia U.E. orice persoană care are cetăţenia unui
stat membru.
În sensul prevederilor Directivei nr. 2004/38, prin membru al familiei persoanei
care are cetăţenia U.E. se înţelege:
- soţul;
- partenerul cu care persoana ce are cetăţenia U.E. a contractat un parteneriat
înregistrat pe baza legii unui stat membru, dacă, în conformitate cu legea ţării de
primire, astfel de parteneriate sunt echivalente căsătoriei, şi cu respectarea condiţiilor
prevăzute în cadrul dispoziţiilor legale relevante ale ţării de primire;
- descendenţii direcţi care au vârsta sub 21 de ani sau care se află în întreţinere,
precum şi descendenţii direcţi ai soţului ori ai partenerului;
- ascendenţii direcţi care se află în întreţinere, precum şi cei ai soţului sau ai
partenerului.
Mai mult, statele membre facilitează, în conformitate cu legea lor naţională,
intrarea şi şederea pe teritoriul lor a oricăror alţi membri ai familiei persoanei ce are
cetăţenia U.E., indiferent de cetăţenia acestora, dacă, în ţara de provenienţă, se află în
întreţinere sau sunt membri ai gospodăriei beneficiarului dreptului de şedere cu titlu
principal ori, pentru motive grave de sănătate, persoana care are cetăţenia U.E. trebuie
să se ocupe ea însăşi de acel membru al familiei sale.
Totodată, statele membre facilitează admiterea pe teritoriul lor a partenerului cu
care persoana ce are cetăţenia UE are o relaţie durabilă, dovedită în mod
corespunzător.
Persoanele care au cetăţenia U.E. şi membrii familiilor acestora pot să se
stabilească pe teritoriul oricărui stat membru pe o durată de până la trei luni.
O persoană care are cetăţenia U.E. poate să se stabilească pe teritoriul oricărui
stat membru pe o perioadă mai mare de trei luni dacă:
- îşi desfăşoară activitatea în calitate de lucrător salariat sau independent; sau
- dispune, pentru ea şi membrii familiei sale, de resurse suficiente astfel încât să nu
recurgă la asistenţa socială din ţara de primire, precum şi de asigurare medicală pentru
ansamblul riscurilor care s-ar putea ivi în ţara de primire; sau
- este înscrisă într-o instituţie publică sau privată, acreditată sau finanţată de ţara de
primire în conformitate cu legea acesteia sau potrivit practicilor sale administrative, în
scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională, în condiţiile în care
persoana în cauză asigură autorităţile ţării de primire, printr-o declaraţie sau alt mijloc
echivalent, la propria alegere, că dispune, pentru ea şi membrii familiei sale, de resurse

14
suficiente astfel încât să nu recurgă la asistenţa socială din ţara de primire, precum şi
de asigurare medicală pentru orice riscuri ar putea apărea în ţara de primire.
Membrii de familie pot să se stabilească pe teritoriul unei ţări din Uniunea
europeană, pe o durată mai mare de trei luni, dacă însoţesc sau se alătură în ţara de
primire unei persoane ce are cetăţenia U.E. şi care poate să fie inclusă în una dintre
categoriile menţionate mai sus.
Persoana care are cetăţenia U.E. şi a fost stabilită, în mod legal, în ţara de
primire, o perioadă neîntreruptă de cinci ani dobândeşte dreptul de şedere permanentă
în statul respectiv.
Membrii de familie, care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, dobândesc
dreptul de şedere permanentă, dacă au fost stabiliţi, în mod legal, împreună cu
persoana ce are cetăţenia U.E., în ţara de primire, pe o perioadă neîntreruptă de cinci
ani. Odată dobândit dreptul de şedere permanentă, acesta se poate, totuşi, pierde în
cazul unei absenţe de peste doi ani consecutivi din ţara de primire.

4. Semnificaţii şi implicaţii ale principiului liberei circulaţii

La modul general, în cuprinsul art. 24 din Directiva nr. 2004/38 se precizează că
sub rezerva dispoziţiilor specific prevăzute în cuprinsul tratatului şi în cadrul dreptului
derivat, orice persoană care are cetăţenia U.E. şi are reşedinţa pe teritoriul ţării de
primire, în temeiul directivei arătate, beneficiază de tratament egal cu cel al
resortisanţilor statului membru respectiv, în domeniul de aplicare al tratatului. Avantajele
acestui drept se extind asupra membrilor familiei care nu au cetăţenia unui stat membru
şi care au drept de şedere sau drept de şedere permanentă.
Prin derogare de la cele arătate mai sus, ţara de primire nu este obligată să
acorde dreptul la asistenţă socială în timpul primelor trei luni de şedere sau, după cum
este cazul, în timpul perioadei mai lungi prevăzută în cadrul art. 14 par. 4 lit. b din
directivă, şi nici nu este obligată ca, înainte de dobândirea dreptului de şedere
permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională,
constând în burse sau împrumuturi, unor persoane altele decât lucrătorii salariaţi,
persoanele care exercită o activitate independentă, persoanele care îşi menţin acest
statut şi membrii familiilor acestora.
În cazul lucrătorilor salariaţi, potrivit art. 39 par. 2 din Tratatul C.E., libertatea
de circulaţie implică eliminarea, între lucrătorii statelor membre, a tuturor discriminărilor
fondate pe cetăţenie, în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi celelalte condiţii de
muncă.
În cuprinsul paragrafului 3 al art. 39 sunt apoi dezvoltate unele dintre elementele
subsumate dreptului cetăţenilor statelor membre de a avea acces la un loc de muncă,
aidoma resortisanţilor ţării de primire. Sub rezerva limitărilor justificate prin motive de
ordine publică, securitate publică şi sănătate publică, lucrătorii au dreptul:
– să accepte ofertele efective de muncă;
– să se deplaseze liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
– să se afle în unul din statele membre, în scopul exercitării unei activităţi conforme cu
dispoziţiile legislative, de reglementare şi administrative care cârmuiesc angajarea
lucrătorilor naţionali;
– să rămână pe teritoriul unui stat membru, după ce au fost angajaţi în acea ţară, în
condiţiile care se stabilesc de către Comisie, prin măsuri de aplicare.

15
 Pe temeiul art. 40, Consiliul adoptă, prin directive sau regulamente, măsurile
necesare în scopul realizării liberei circulaţii a lucrătorilor, aşa cum este aceasta definită
la art. 39.
Examinarea situaţiei lucrătorilor salariaţi presupune să ne raportăm, totodată, la
prevederile Regulamentului nr. 1612/68, consacrat liberei circulaţii a lucrătorilor în
interiorul Comunităţii, la dispoziţiile Directivei nr. 2004/38 şi la jurisprudenţa Curţii de
Justiţie.
Referitor la anumite chestiuni specifice (recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi
a altor titluri între statele membre, protecţia socială a lucrătorilor ş.a.), urmează să avem
în vedere şi alte izvoare ale dreptului derivat.
Pornind de la dispoziţiile art. 39 şi 42 din Tratatul C.E., de la cele ale
Regulamentului nr. 1612/68, precum şi de la prevederile Directivei nr. 2004/38, se pot
reţine următoarele semnificaţii şi implicaţii ale principiului liberei circulaţii a lucrătorilor
salariaţi:
 lucrătorii salariaţi au dreptul să ocupe un loc de muncă în condiţiile prevăzute
pentru naţionalii ţării de primire. Statele membre nu sunt abilitate să stabilească,
referitor la persoanele de cetăţenie străină, reguli aparte în ceea ce priveşte
remuneraţiile, concedierea, reintegrarea profesională, durata contractului de
muncă, criteriile de avansare, formalităţile necesare în scopul obţinerii unei
locuinţe etc.
Dispoziţiile legale comunitare interzic nu numai discriminările ostensibile, care
sunt fundamentate pe criteriul cetăţeniei, ci, deopotrivă, pe cele disimulate.
Discriminările disimulate sau
indirecte apar în cazul unor măsuri care se aplică, fără distincţie, cetăţenilor străini şi
naţionalilor ţării de primire, dar care tind să-i afecteze mai ales pe cetăţenii străini.
Pe de altă parte, o măsură care poate să îi dezavantajeze îndeosebi pe lucrătorii
aparţinând altor state membre nu contravine prevederilor legale comunitare, dacă ea
este bazată pe criterii obiective şi a fost adoptată cu respectarea principiului
proporţionalităţii.
Faptul că lucrătorii salariaţi aparţinând statelor member sunt angajaţi în condiţiile
aplicate naţionalilor din ţara de primire înseamnă că acestora li se solicită să
îndeplinească toate cerinţele stabilite prin reglementările legale din statul unde doresc
să îşi desfăşoare activitatea. Aşadar, punerea în practică a principiului liberei circulaţii a
persoanelor necesită coordonarea, între ţările din
Comunitate, a condiţiilor în care poate să fie ocupat un loc de muncă.
Potrivit art. 150 din Tratatul C.E., Comunitatea pune în aplicare o politică de
formare profesională care sprijină şi completează acţiunile statelor membre, respectând
în totalitate responsabilitatea statelor membre pentru conţinutul şi organizarea formării
profesionale.
Pe plan comunitar, demersurile în domeniu au început cu adoptarea Deciziei
Consiliului nr. 63/266, privitoare la principiile generale pentru punerea în practică a unei
politici comune de formare profesională, fiind conturate trei direcţii de activitate:
- asigurarea corespondenţei între calificările care se obţin în statele membre în
cadrul formării profesionale;
- promovarea schimburilor de tineri lucrători;
- dezvoltarea posibilităţilor de orientare profesională.

16
 Apoi, prin Decizia Consiliului nr. 85/368, referitoare la corespondenţa între statele
membre, a calificărilor obţinute în cadrul formării profesionale, a fost prevăzută obligaţia
Comisiei de a stabili, în strânsă cooperare cu ţările din Comunitate, corespondenţa
calificărilor pentru profesii şi grupe de profesii determinate.
În prezent, Comisia publică, în Jurnalul Oficial al Uniunii europene, tabele care
cuprind corespondenţele între diferite calificări obţinute în statele membre, pentru
aproximativ două sute de profesii, din nouăsprezece sectoare de activitate, precum
hoteluri-restaurante, ateliere de maşini, construcţii, electricitate-electronică, agricultură,
textile-vestimentaţie, industria metalurgică, chimie, turism, transporturi etc.
Progrese însemnate au fost realizate şi în domeniul echivalării, între statele
membre, a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri. Este lesne de înţeles că ori de câte
ori dispoziţiile legale dintr-un stat membru condiţionau accesul la o profesie de
deţinerea unei diplome eliberată în acel stat, persoanele aparţinând altor ţări din
Comunitate nu puteau să exercite profesia pentru care s-au pregătit în statul respectiv.
Ele erau nevoite să îşi desfăşoare activitatea în ţara în care au studiat, adică, de regulă,
în ţara de origine. De aceea, la art. 47 a fost prevăzută, în sarcina Consiliului, obligaţia
de a adopta directivele care se impun pentru recunoaşterea reciprocă, între ţările din
Comunitate, a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri.
În cadrul sistemului general de echivalare a titlurilor între statele membre, au fost
adoptate, de către Consiliu, Directivele nr. 89/48 şi 92/51. Directiva 89/48 prevede
recunoaşterea reciprocă, de către ţările din Comunitate, a diplomelor din învăţământul
superior, pentru studiile a căror durată minimă este de trei ani. Dispoziţiile acesteia se
aplică tuturor persoanelor care au cetăţenia unui stat
membru şi doresc să desfăşoare, în mod independent sau ca salariaţi, una dintre
profesiile reglementate în ţara de primire (art. 2 alin. 1 din Directiva nr. 89/48).
În situaţia în care în statul de primire este solicitată, în scopul desfăşurării unei
activităţi profesionale, o anumită diplomă, autorităţile competente din acel stat nu pot
refuza unui cetăţean din altă ţară comunitară exercitarea profesiei respective, dacă el a
obţinut în propria ţară o diplomă care îl îndreptăţeşte să exercite profesia în cauză.
Totuşi, în ipoteza în care durata învăţământului în statul în care a fost obţinută
diploma este mai mică cu cel puţin un an faţă de durata studiilor în ţara în care se
solicită recunoaşterea, persoanei care doreşte să desfăşoare o activitate i se poate cere
justificarea experienţei sale profesionale.
Dacă disciplinele studiate de resortisantul unui stat membru diferă în mod substanţial de
cele din ţara de primire, acesta poate să fie obligat să urmeze un stagiu de adaptare de
până la trei ani sau să se supună unui examen de aptitudini. Directiva nr. 89/48 nu se
aplică profesiilor care au format obiectul unor măsuri de armonizare specifice (art. 2
alin. 2).
Prevederile Directivei nr. 92/51 le completează pe cele ale Directivei nr. 89/48.
Dispoziţiile Directivei 92/51 stabilesc recunoaşterea reciprocă între statele membre a
diplomelor, certificatelor şi a altor titluri care permit desfăşurarea unei activităţi
profesionale independente sau salariate ce este reglementată în ţările din Comunitate,
dacă ele au fost eliberate pentru studiile arătate în cuprinsul directivei.
Menţionăm, totodată, că, în funcţie de activitatea salariată pe care o va
desfăşura, lucrătorului i se poate solicita să îndeplinească anumite condiţii de
onorabilitate (art. 6 par. 1 din Directiva 89/48 şi art. 10 par. 1 din Directiva nr. 92/51),

17
privitoare la sănătatea sa fizică sau psihică (art. 6 par. 2 din Directiva 89/48 şi art. 10
par. 2 din Directiva 92/51) ori referitoare la cunoaşterea limbilor străine (art. 3 alin. ultim
din Regulamentul nr. 1612/68);
 Lucrătorii salariaţi care au cetăţenia unui stat membru beneficiază în ţara de
primire de avantajele sociale şi fiscale de care se bucură naţionalii acesteia.
Noţiunea de avantaj social este interpretată în sens larg. Potrivit jurisprudenţei
Curţii de Justiţie sunt avantaje sociale ansamblul facilităţilor care sunt recunoscute
resortisanţilor ţării de primire, datorită calităţii obiective a acestora de lucrători sau
pentru că au reşedinţa pe teritoriul statului care le reglementează, facilităţi care pot să
fie ori nu în legătură cu contractul de muncă, ele favorizând mobilitatea forţei de muncă
în cadrul Comunităţii, dacă sunt consimţite persoanelor aparţinând altor state membre.
Această interpretare este menită să evite descurajarea persoanelor care au intenţia să
caute un loc de muncă într-o ţară din Comunitate a cărei cetăţenie nu o deţin. Curtea de
Justiţie a considerat, bunăoară, că reprezintă avantaje sociale tarifele preferenţiale pe
calea ferată acordate familiilor numeroase, împrumuturile fără dobândă consimţite
familiilor cu venituri reduse, la naşterea unui copil, în scopul favorizării natalităţii;
prestaţiile sociale prin care sunt asigurate veniturile minime necesare pentru existenţă;
bursele acordate în vederea ameliorării pregătirii profesionale.
Pe plan fiscal, Curtea a hotărât că subordonarea restituirii unei părţi din impozitul
pe venit care a fost plătit cerinţei ca persoana în cauză să fi avut, pe parcursul întregului
an pentru care a fost perceput impozitul, reşedinţa în statul care acordă acest avantaj
contravine textelor comunitare.
 Lucrătorii salariaţi aparţinând statelor membre sunt admişi în şcolile profesionale
sau în centrele de readaptare şi reeducare din ţara de primire, în condiţiile
prevăzute pentru cetăţenii acesteia. În cadrul şcolilor profesionale, învăţământul
este intercalat activităţii profesionale sau în strânsă legătură cu aceasta, în
special în perioada iniţierii în profesie. Lucrătorii salariaţi pot să beneficieze de
ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, conform dispoziţiilor
art. 24 din Directiva nr. 2004/38;
 Lucrătorii salariaţi care au cetăţenia unui stat membru se pot înscrie în organizaţii
sindicale, au drept de vot, pot să fie aleşi în organele de conducere potrivit
criteriilor aplicate naţionalilor ţării de primire (art. 8 din Regulamentul nr.
1612/67). Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie, dispoziţiile art. 8 se iau în
considerare pentru orice organizaţii care urmăresc apărarea intereselor
salariaţilor, nu doar pentru cele sindicale;
 Lucrătorii salariaţi beneficiază, în principiu, de securitatea socială acordată
potrivit normelor sistemului de drept al ţării din Comunitate unde lucrează (lex
loci laboris), chiar dacă au reşedinţa în alt stat membru.
Dispoziţiile care ne interesează în această materie sunt cele cuprinse în cadrul
art. 42 din Tratatul C.E., a Regulamentului nr. 1408/71, referitor la aplicarea regimurilor
juridice de securitate socială lucrătorilor salariaţi, independenţi şi membrilor de familie
care se deplasează în interiorul Comunităţii, şi a Regulamentului nr. 574/72, prin care
au fost fixate modalităţile de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71. Conform art. 42,
18
Consiliul adoptă, în domeniul securităţii sociale, măsurile necesare în scopul realizării
liberei circulaţii a lucrătorilor, instituind, în special, un sistem care să asigure lucrătorilor
migranţi şi succesorilor în drepturi ai acestora cumulul tuturor perioadelor luate în
considerare de diferitele legislaţii naţionale pentru a dobândi şi a menţine dreptul la
prestaţii sociale, precum şi pentru calculul acestor drepturi.
Potrivit unei a doua reguli cuprinsă la acelaşi articol, lucrătorilor migranţi şi
succesorilor în drepturi li se asigură plata prestaţiilor care li se cuvin, în ipoteza în care
s-au stabilit în alt stat din Comunitate decât cel a cărui cetăţenie o au. Art. 42 prevede
numai coordonarea reglementărilor legale din statele membre, continuând, aşadar, să
subziste deosebiri de la o ţară la alta din Comunitate referitor la normele de drept
material şi de drept procedural aplicabile în materie. Totuşi, statele membre sunt
obligate să nu accentueze deosebirile din domeniul securităţii sociale care ar putea să
aducă atingere principiului liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi.
Regulamentul nr. 1408/71 se aplică prestaţiilor în caz de boală sau de
invaliditate, pentru maternitate, prestaţiilor pentru limită de vârstă, pensiilor de
supravieţuitor, prestaţiilor pentru accident de muncă şi pentru boală profesională,
ajutoarelor de deces, ajutoarelor de şomaj, prestaţiilor familiale (art. 4 par. 1 din
Regulamentul nr. 1408/71). Independent de modul în care este calificată, pe temeiul
dispoziţiilor legale dintr-un stat membru, o prestaţie din domeniul securităţii sociale,
Regulamentul nr. 1408/71 este luat în considerare, în situaţia în care prestaţia analizată
prezintă elementele constitutive ale uneia dintre prestaţiile enumerate limitativ la art. 4,
îndeosebi dacă reglementările legale naţionale se raportează la unul dintre riscurile
menţionate la articolul arătat.
În ipoteza în care resortisantul unui stat membru are dreptul la o prestaţie
determinată doar în circumstanţele în care a fost asigurat o durată minimă de timp,
instituţia de securitate socială din ţara de primire va trebui să ţină seama de perioadele
în care lucrătorul în cauză a fost asigurat în conformitate cu reglementările legale din
alte ţări din Comunitate, aidoma situaţiei în care perioadele de timp luate în considerare
s-ar fi împlinit în statul respectiv. Aceeaşi regulă va fi aplicată şi pentru stabilirea
cuantumului prestaţiilor a căror mărime depinde de durata desfăşurării unei activităţi
profesionale.
Cumulul perioadelor la care ne-am referit va conduce apoi, în ţara de primire, la
o prestaţie din domeniul securităţii sociale, proporţională cu durata pe parcursul căreia
lucrătorul a fost asigurat în statul menţionat, el având, totodată, posibilitatea să solicite
alte prestaţii similare, al căror cuantum va fi determinat după metoda înfăţişată, în ţările
membre unde a fost asigurat anumite perioade de timp. În acest sens sunt, de exemplu,
prevederile art. 46 din Regulamentul nr. 1408/71, care concretizează dispoziţiile art. 42
din Tratatul C.E. în materia pensiilor pentru limită de vârstă şi a pensiilor de
supravieţuitor.
După cum am arătat, drepturile câştigate în domeniul securităţii sociale într-un
stat membru sunt respectate în altă ţară din Comunitate, instituţia debitoare nefiind
abilitată să se prevaleze de faptul că beneficiarul are reşedinţa în străinătate, în scopul

19
reducerii, modificării, suspendării sau neacordării prestaţiilor care i se cuvin (art. 42 din
Tratatul C.E. şi art. 10 din Regulamentul nr.
1408/71).
Pentru lucrătorii independenţi, în cuprinsul art. 43 alin. 2 din Tratatul C.E., se
stipulează că libertatea de stabilire implică accesul la activităţile independente şi la
exercitarea lor, în condiţiile prevăzute pentru proprii cetăţeni de legea ţării unde are loc
stabilirea.
Privitor la servicii, conform art. 50 alin. ultim, fără a aduce atingere dispoziţiilor
consacrate dreptului de stabilire, prestatorul poate, pentru executarea prestaţiei sale, să
îşi exercite activitatea cu
titlu temporar în statul unde furnizează prestaţia, în condiţiile impuse de acest stat
propriilor cetăţeni.
Cu toate că, în cazul lucrătorilor independenţi, dreptul de a intra şi de a se afla pe
teritoriul ţărilor din Comunitate nu a fost reglementat, în mod expres, prin dispoziţiile
Tratatului C.E., aşa cum s-a realizat aceasta în cadrul art. 39 referitor la lucrătorii
salariaţi, apare evident că exercitarea unei activităţi independente potrivit art. 43,
precum şi, în unele situaţii, prestarea serviciilor conform art. 49 şi 50, presupun
prezenţa persoanei fizice în statul de primire. În consecinţă, dreptul de a intra şi de a se
afla pe teritoriul oricărei ţări din Comunitate poate să fie invocat de către resortisanţii
statelor membre în faţa organelor de jurisdicţie din ţara de primire.
Consiliul a adoptat, în vederea aplicării programelor generale, o serie de
directive: Directiva nr. 63/340 privitoare la plăţile aferente serviciilor prestate; Directiva
nr. 64/220 referitoare la eliminarea restricţiilor existente, în materia dreptului de stabilire
şi a liberei prestări a serviciilor, la intrarea şi rămânerea cetăţenilor statelor membre în
altă ţară din Comunitate, înlocuită prin Directiva nr. 73/148 ş.a.
În prezent, resortisanţii statelor membre sunt abilitaţi să se prevaleze de
dispoziţiile art. 43 şi 49, precum şi, eventual, de stipulaţiile directivelor adoptate în
diferite domenii de activitate.
În cadrul programelor generale din 18 decembrie 1961 au fost enumerate unele
dintre obstacolele la libera circulaţie a lucrătorilor independenţi, cum sunt: interdicţiile,
pentru cetăţenii altor state membre, de a desfăşura anumite activităţi în ţara de primire;
necesitatea obţinerii de către aceştia a unei autorizaţii specifice; stabilirea unor condiţii
mai dificile, în scopul eliberării unei autorizaţii, pentru resortisanţii străini decât cele
aplicate propriilor naţionali; exigenţa unei rezidenţe sau a unui stagiu prealabil; sarcini
fiscale specifice; dispoziţiile sau practicile care limitează, stânjenesc ori fac mai
oneroasă aprovizionarea sau desfacerea bunurilor, ce interzic sau stânjenesc accesul
la o formaţie profesională ori la mijloacele securităţii sociale, care exclud, limitează sau
subordonează unor cerinţe particulare posibilitatea cetăţenilor altor state din Comunitate
de a încheia contracte, de a prezenta oferte pentru achiziţiile de bunuri de către stat şi
de alte persoane juridice de drept public, de a dobândi, folosi şi înstrăina bunuri mobile
şi imobile, de a deveni titulari ai unor drepturi de proprietate intelectuală, de a obţine
împrumuturi, de a beneficia de ajutoarele de stat, de a se înscrie în organizaţiile
profesionale, de a sta în justiţie.
După cum am subliniat, programele generale sunt planuri de activitate, nu au
caracter normativ, dar prevederile acestora pot să fie utile pentru a orienta activitatea
organelor de jurisdicţie.

20
De asemenea, se poate observa că principiul liberei circulaţii a persoanelor are
semnificaţii şi implicaţii similare pentru lucrătorii salariaţi şi independenţi: interzicerea
discriminărilor directe şi disimulate în ceea ce priveşte accesul la o profesie şi
exercitarea acesteia; luarea în considerare a aceloraşi avantaje sociale şi fiscale,
indiferent dacă este vorba de un cetăţean străin sau de un naţional al ţării de primire;
egalitatea de tratament în domeniul formării profesionale; prohibirea discriminărilor în
cazul înscrierii într-o organizaţie profesională; accesul egal la mijloacele securităţii
sociale. Curtea de Justiţie a hotărât, bunăoară, că cetăţenii aparţinând altor state
membre pot să organizeze în ţara de primire şcoli profesionale şi să desfăşoare, la
domiciliul persoanelor interesate,
activităţi care sunt în legătură cu procesul de învăţământ; să deschidă mai multe
cabinete profesionale în cadrul Comunităţii; să închirieze imobile sau să le cumpere; să
beneficieze de avantajele fiscale acordate naţionalilor; să se înscrie în organizaţiile
profesionale.
Resortisanţii statelor membre pot să presteze servicii în ţara de primire în
condiţiile prevăzute pentru naţionalii acesteia, nefiind supuşi sarcinilor fiscale pe care le
suportă deja în propriul stat, căci un asemenea regim juridic ar reduce avantajele pe
care prestatorul le obţine pentru că este stabilit într-o ţară diferită de cea unde
furnizează serviciile sale.
Situaţia juridică a lucrătorilor care invocă dispoziţiile legale comunitare privitoare
la dreptul de stabilire este însă diferită, sub unele aspecte, de cea a resortisanţilor
statelor membre care se prevalează de reglementările referitoare la libera prestare a
serviciilor.
În cazul libertăţii de stabilire, persoanei având cetăţenia altui stat membru i se
poate aplica, fără să se pună probleme aparte, principiul egalităţii de tratament cu
resortisanţii ţării de primire, întrucât aceasta se instalează în ţara respectivă.
În schimb, libera prestare a serviciilor nu presupune, în mod necesar,
constituirea unei structuri permanente în ţara de primire, deoarece o astfel de exigenţă
ar echivala cu negarea libertăţii fundamentale consacrată la art. 49 din Tratatul C.E. De
aceea, în ipoteza arătată, prevederile legale din statul unde este prestat un anumit
serviciu se articulează cu dispoziţiile legale din ţara de origine a prestatorului.
Aspectele analizate anterior privitor la competenţa Comunităţii în domeniul
formării profesionale, precum şi cele referitoare la echivalarea, între statele membre, a
diplomelor, certificatelor şi a altor titluri, potrivit dispoziţiilor Directivei nr. 89/48 şi ale
Directivei nr. 92/51, prezintă relevanţă nu numai în legătură cu situaţia juridică a
lucrătorilor salariaţi, ci şi în contextul examinării problemelor puse de circulaţia
lucrătorilor independenţi în interiorul Comunităţii. De altminteri, art. 47 din Tratatul C.E.,
prin care a fost instituită obligaţia Consiliului de a adopta directive care vizează
recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri, apare inclus în
capitolul din tratat consacrat dreptului de stabilire.
În scopul facilitării accesului la activităţile independente şi la exercitarea lor, art.
47 prevede, totodată, obligaţia Consiliului de a adopta directive vizând coordonarea
dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative ale statelor membre care
privesc materia arătată.
Profesiile independente pentru care au fost adoptate directive sunt cele de agent
de afaceri (Directiva nr. 67/43), arhitect (Directiva nr. 85/384), avocat (Directiva nr.

21
77/249), dentist (Directiva nr. 78/686) şi 78/687), farmacist (Directiva nr. 85/432 şi
85/433), infirmier (Directiva nr. 77/452 şi 77/453), medic (Directiva nr. 93/16) şi cele
care permit asistenţa specializată a femeilor la naştere (Directiva nr. 80/154).
Bunăoară, în domeniul medical, durata studiilor trebuie să fie de şase ani sau să
însumeze 5500 de ore de învăţământ teoretic şi practic (art. 23 par. 2 din Directiva nr.
93/16). La acestea se adaugă, eventual, o perioadă de formare specializată între trei şi
cinci ani. Statul de primire poate să solicite înscrierea medicului, care invocă prevederile
legale comunitare referitoare la dreptul de stabilire, în organizaţia profesională din acea
ţară (de exemplu, în Franţa, Ordinul medicilor). Exigenţa arătată nu este solicitată în
ipoteza prestărilor de servicii (art. 17 par. 1 din Directiva nr.
93/16).
În cazul avocaţilor, Consiliul nu a intervenit decât pentru a favoriza reprezentarea
şi apărarea clienţilor de către aceştia în oricare stat din Comunitate. Pentru avocaţi nu
au fost adoptate, datorită deosebirilor profunde de reglementare din statele membre,
directive privitoare la stabilirea în alte ţări ale Comunităţii.
Avocatul dintr-un stat membru este îndreptăţit să îşi reprezinte clienţii în oricare
ţară din Comunitate, în condiţiile prevăzute pentru avocaţii stabiliţi în ţara respectivă,
fără să se ceară ca el să aibă reşedinţa în statul unde îşi reprezintă clienţii sau să se
înscrie în organizaţia profesională din acea ţară. Avocatul în cauză este însă obligat să
respecte regulile profesiei din statul unde este stabilit şi din ţara în care îşi desfăşoară
activitatea (art. 4 par. 1 şi 2 din Directiva nr. 77/249).
Faptul că, în ceea ce îi priveşte pe avocaţi, Consiliul nu a adoptat nici o directivă
referitoare la stabilirea în statele membre, nu înseamnă, fireşte, că aceştia nu
beneficiază de dreptul de stabilire în oricare ţară din Comunitate. Autorităţile din statele
membre nu pot să refuze, pe motivul cetăţeniei, înscrierea unui avocat în organizaţia
profesională care îl interesează.
Pe de altă parte, obligaţia de înscriere a avocaţilor în barou prevăzută în cadrul
dispoziţiilor legale din unele state membre este compatibilă cu reglementările
comunitare, dacă nu se face discriminare între cetăţenii ţărilor din Comunitate.
Persoanele fizice care sunt destinatare ale unui serviciu pot să beneficieze
de servicii în alt stat membru decât cel a cărui cetăţenie o au, în condiţiile prevăzute
pentru naţionalii ţării de primire. Resortisanţii statelor membre pot să se bucure de orice
serviciu oferit naţionalilor ţării de primire, fără să se facă discriminare în funcţie de
criteriul cetăţeniei sau al reşedinţei.
Toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii care, în temeiul Directivei nr. 2004/38, au
reşedinţa pe teritoriul unui stat membru, beneficiază de tratament egal cu cel al
resortisanţilor statului membru respectiv, în domeniul de aplicare al tratatului.
Membrii familiei unei persoane care are cetăţenia Uniunii europene,
indiferent de naţionalitate, dacă au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă
într-un stat membru sunt îndreptăţiţi să se angajeze sau să exercite o activitate
independentă în statul respectiv.
Principiul egalităţii de tratament se aplică şi persoanelor juridice care
îndeplinesc cerinţele înscrise în cadrul prevederilor legale comunitare. Privitor la
persoanele juridice se iau în considerare dispoziţiile art. 12, 43, 49 şi 50 din Tratatul
C.E. De asemenea, prezintă însemnătate reglementările de la art. 48 din Tratatul C.E.,

22
pe temeiul cărora pot să fie precizate persoanele juridice care beneficiază de dreptul de
stabilire şi de libera prestare a serviciilor.
După cum am arătat, art. 43, 49 şi 50 alin. 3 au efect direct, persoanele juridice
fiind abilitate să le invoce în faţa organelor de jurisdicţie naţionale.
Potrivit art. 48 alin. 1, societăţile constituite în conformitate cu legea unui stat
membru şi având sediul statuar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul
Comunităţii sunt asimilate, în scopul aplicării prevederilor referitoare la dreptul de
stabilire, persoanelor fizice care sunt cetăţeni ai statelor membre.
Aceste persoane juridice sunt recunoscute implicit în statele membre. Ele se
bucură în ţara de primire de toate drepturile de care beneficiază persoanele juridice
aparţinând respectivului stat. Totuşi, asimilarea între persoanele juridice şi persoanele
fizice care sunt cetăţeni ai statelor membre nu trebuie să conducă la ideea că
persoanele juridice pot să se prevaleze în ţara de primire de ansamblul reglementărilor
legale care se aplică cetăţenilor acelei ţări. De exemplu, o persoană juridică străină nu
poate să constituie în statul de primire un cabinet avocaţial, în situaţia în care legea
ţării luată în considerare nu admite exercitarea profesiei de avocat în cadrul unei
societăţi pe acţiuni.
Corespunzător art. 55, prevederile art. 48 se aplică şi în materia prestărilor de servicii,
iar potrivit art. 50 alin. 3, prestatorul poate, pentru executarea prestaţiei sale, să exercite
activitatea cu titlu temporar în statul unde furnizează prestaţia, în condiţiile impuse de
respectivul stat propriilor cetăţeni.
Nici asimilarea persoanelor juridice care prestează servicii naţionalilor din alt stat
membru nu este deplină. De pildă, ar fi dificil de conceput să i se solicite unei societăţi
prestatoare de servicii în alt stat înmatricularea la registrul comerţului din acea ţară.
În schimb, principiul egalităţii de tratament se aplică şi în cazul persoanelor
juridice, în vederea interzicerii discriminărilor directe şi disimulate care se bazează pe
criteriul naţionalităţii, pentru luarea în considerare a aceloraşi avantaje fiscale sau în
scopul stipulării unor condiţii identice la includerea într-o organizaţie profesională.
Prevederile programelor generale din 18 decembrie 1961 pot să orienteze
activitatea organelor de jurisdicţie pentru asigurarea punerii în practică a dispoziţiilor
legale comunitare referitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor.
Realizarea pieţei unice a presupus, în acelaşi timp, privitor la societăţi, adoptarea
unor directive de coordonare a reglementărilor legale din statele membre. Temeiul
juridic al acestui demers l-a constituit art. 44 par. 3 lit. g din Tratatul C.E., potrivit căruia
Consiliul şi Comisia asigură exercitarea dreptului de stabilire prin coordonarea, în
măsura necesară şi în scopul de a le echivala, a garanţiilor care sunt solicitate, în
statele membre, societăţilor arătate la art. 48 alin. 2, pentru a proteja atât interesele
asociaţilor, cât şi pe cele ale terţilor.
În esenţă, coordonarea prevederilor legale din statele membre s-a realizat fie
prin stipularea unor reguli minime de protecţie, fie prin menţionarea unor soluţii
alternative, ţările din Comunitate având posibilitatea să opteze în favoarea uneia dintre
acestea.
Coordonarea dispoziţiilor legale din statele membre referitoare la societăţi a avut
însă consecinţe nu numai în ceea ce priveşte dreptul de stabilire, în special, pentru
dreptul de stabilire cu titlu secundar – cocontractanţii putând, bunăoară, să cunoască,
fără dificultăţi, care sunt reprezentanţii societăţii şi puterile acestora, dacă actele juridice

23
încheiate de către reprezentanţi cu depăşirea împuternicirii lor sunt anulabile, care sunt
conturile societăţii – ci, deopotrivă, referitor la prestarea serviciilor în alte ţări din
Comunitate.
Pe lângă coordonarea reglementărilor legale din statele membre privitoare la
societăţi au fost adoptate şi dispoziţii care permit anumitor entităţi să se constituie şi să
funcţioneze pe baza stipulaţiilor legale comunitare. Astfel, conform art. 308 din Tratatul
C.E., în situaţia în care realizarea – în cadrul funcţionării pieţei comune – a unui obiectiv
al Comunităţii necesită o acţiune a Comunităţii, fără ca Tratatul C.E. să fi prevăzut
puterile de acţiune cerute în acest scop, Consiliul ia măsurile adecvate hotărând în
unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului european.
Pornind de la dispoziţiile art. 308, Consiliul a adoptat Regulamentul 2137/85, din
25 iulie 1985, prin care a fost instituită gruparea de interes economic europeană.
Ulterior, pe baza art. 308, a fost adoptat Regulamentul nr. 2157/2001 consacrat
statutului societăţii europene şi Directiva nr. 2001/86 referitoare la implicarea salariaţilor
în gestionarea societăţii europene.

5. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi de la principiul liberei

circulaţii a serviciilor.
Excepţiile de la principiile arătate sunt, pe de-o parte, cele reglementate în
Tratatul C.E. şi în cadrul dreptului derivat, iar, pe de alta, excepţiile jurisprudenţiale.
a) Excepţiile prevăzute în Tratatul C.E. şi în cadrul dreptului derivat. Statele
membre nu au atribuit liberei circulaţii a persoanelor şi liberei circulaţii a serviciilor
caracter absolut. Corespunzător dispoziţiilor Tratatului C.E. şi a actelor adoptate de
instituţiile comunitare în scopul realizării obiectivelor acestuia, ţările membre pot institui,
în anumite situaţii, restricţii în domeniile
menţionate. Limitele aduse principiului liberei circulaţii a persoanelor şi principiului
liberei circulaţii a serviciilor se clasifică în două categorii:
– măsuri care au fost stabilite în funcţie de natura sau caracteristicile unor activităţi
profesionale. Pe baza acestora, statele membre pot să rezerve exercitarea unor
activităţi persoanelor care le aparţin (art. 39, par. 4, art. 45 şi art. 55 din Tratatul C.E);
– măsuri care au fost instituite luându-se în considerare conduita resortisanţilor statelor
membre. Ele îndreptăţesc ţările din Comunitate să refuze intrarea şi şederea
persoanelor de cetăţenie străină pe teritoriul lor. Refuzul poate să fie justificat prin
motive care ţin de ordinea publică, de securitatea şi sănătatea publică. Aceste motive
sunt reglementate atât în cuprinsul Tratatului C.E., cât şi în cadrul Directivei nr.
2004/38. Ordinea publică, securitatea şi sănătatea publică justifică, potrivit Directivei nr.
2004/38, instituirea unor restricţii în ceea ce priveşte intrarea şi şederea persoanelor
care sunt cetăţeni ai Uniunii europene şi a membrilor familiilor acestora, indiferent de
cetăţenia lor, pe teritoriul statelor membre. Ordinea publică şi securitatea publică pot să
fie invocate şi în cazul persoanelor juridice. De altminteri, art. 46 din Tratatul C.E. se
referă la resortisanţii străini, art. 55 prevede că dispoziţiile art. 45-48 din tratat sunt
aplicabile şi în materia serviciilor, iar în cuprinsul art. 48 sunt stipulate condiţiile în care
persoanele juridice se pot prevala de dispoziţiile legale comunitare consacrate liberei
circulaţii.
În cuprinsul Directivei nr. 2004/38 se explică prin aceeaşi termeni noţiunea de
ordine publică şi cea de securitate publică.

24
 Invocarea excepţiei de ordine publică este motivată de comportamentul personal.
Această excepţie presupune existenţa unei ameninţări reale, actuale şi suficient de
grave. Autorităţile competente trebuie să ţină seama de condiţia juridică particulară a
persoanelor cărora li se aplică prevederile dreptului comunitar.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor Directivei nr. 2004/38, persoana care are
cetăţenia Uniunii europene şi membrii familiei acesteia, indiferent de cetăţenia lor, care
au dobândit un drept de şedere permanentă, nu pot să fie expulzaţi din statul de primire
decât pentru motive imperative de ordine publică sau de securitate publică.
Persoanele care au cetăţenia Uniunii europene şi sunt stabilite în ţara de primire
de cel puţin zece ani sau sunt minore nu pot să fie expulzate decât pentru motive de
securitate publică, definite de statele membre.
Pe de altă parte, înainte de adoptarea unei decizii privind expulzarea unei
persoane pentru motive de ordine publică sau de securitate publică, autorităţile
competente trebuie să ţină seama, în special, de durata şederii persoanei în cauză în
ţara de primire, de vârsta, starea de sănătate, situaţia sa familială şi economică, de
măsura în care ea s-a integrat din punct de vedere social şi cultural în statul de primire
şi de intensitatea legăturilor ei cu ţara de origine (art. 28 din Directiva nr. 2004/38).
b) Excepţiile jurisprudenţiale. Curtea de Justiţie a hotărât într-o serie de cauze
că „motive imperative de interes general” pot să justifice instituirea unor restricţii în ceea
ce priveşte exercitarea
libertăţilor fundamentale consacrate în Tratatul C.E. Aşadar, deosebirea între
„exigenţele imperative” menţionate întâia oară cu prilejul afacerii Cassis de Dijon şi
„motivele imperative de interes general” invocate în cadrul unor decizii referitoare la
principiul liberei circulaţii a persoanelor şi la principiul liberei circulaţii a serviciilor pare
să nu fie decât de ordin terminologic. De altminteri, numeroase exigenţe imperative pe
care le-am înfăţişat cu prilejul analizării excepţiilor jurisprudenţiale de la principiul liberei
circulaţii a mărfurilor au fost reţinute de către Curtea de Justiţie şi în afacerile în care au
fost puse probleme în legătură cu principiul liberei circulaţii a persoanelor şi cu principiul
liberei circulaţii a serviciilor, Curtea de Justiţie luând în considerare, în unele cauze din
domeniu, în mod explicit, jurisprudenţa Cassis de Dijon.
În plus, condiţiile care trebuie întrunite pentru a fi invocată o excepţie
jurisprudenţială de la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi de la principiul liberei
circulaţii a serviciilor sunt aceleaşi cu cele potrivit cărora pot să fie aduse în atenţie
excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor: să nu existe o directivă de
armonizare a legislaţiilor statelor membre; măsura naţională instituită să se aplice în
mod nediscriminatoriu; măsura adoptată să fie necesară pentru atingerea obiectivului
urmărit; măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în vedere.

6. Clauze de salvgardare
Clauzele de salvgardare de la art. 296 par 1 şi art. 297 din Tratatul C.E. pot să fie
invocate şi în materia liberei circulaţii a persoanelor şi a serviciilor. Bunăoară, într-o
afacere, prevederile articolelor arătate au fost analizate în raport cu dispoziţiile legale
dintr-un stat membru, corespunzător cărora persoanele de cetăţenie străină trebuiau să
obţină o anumită autorizaţie pentru a putea cumpăra imobile situate în zone de interes
strategic din ţara în cauză.

25
 După cum am subliniat, art. 296 şi 297 permit derogări de la principiile care
caracterizează piaţa internă privitor la aspecte care sunt în legătură cu securitatea şi
apărarea naţională a statelor membre.
Măsurile adoptate pe temeiul art. 296 sau al art. 297 presupun cooperarea dintre
statul care le-a luat şi Comisie, în situaţia în care ele au ca efect distorsionarea
condiţiilor de concurenţă în cadrul pieţei comune.

CAPITOLUL VI

LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR

1. Preliminarii
Principalele dispoziţii în materie sunt cuprinse în titlul III a celei de a treia părţi din
Tratatul C.E., în cadrul unui capitol aparte, intitulat „Capitalurile şi plăţile” (art. 56-60).
Prevederile consacrate acestei libertăţi fundamentale vor fi analizate în funcţie de
deosebirea dintre capitaluri, înţelese stricto sensu, şi plăţi.
De asemenea, vor fi examinate excepţiile jurisprudenţiale şi clauzele de
salvgardare din Tratatul C.E. care pot să fie invocate, în domeniu, de către statele
membre.

2. Libera circulaţie a capitalurilor

Cu toate că la art. 3 şi la art. 14 din Tratatul C.E. nu s-a făcut distincţie între
libera circulaţie a capitalurilor şi, respectiv, libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi
serviciilor, reglementările privitoare la capitaluri au fost, până la Tratatul de la
Maastricht, prudente, datorită însemnătăţii pe care o are, pentru politica economică şi
monetară a statelor, menţinerea controlului asupra mişcărilor de capitaluri.
Circulaţia capitalurilor este constituită din operaţiuni financiare care vizează, în
mod esenţial, investirea fondurilor, iar nu remunerarea unui serviciu. Prin aceasta,

26
circulaţia capitalurilor se distinge de categoria plăţilor, care reprezintă contraprestaţii în
cadrul unor tranzacţii principale.
Tratatul de la Maastricht a recunoscut liberei circulaţii a capitalurilor o importanţă
egală cu cea atribuită celorlalte libertăţi fundamentale. Libera circulaţie a capitalurilor a
fost afirmată, prin textele tratatului, în mod ferm, atât în relaţiile dintre statele membre,
cât şi în cele dintre ţările din Comunitate şi statele terţe.
Potrivit art. 56 par. 1 din Tratatul C.E., toate restricţiile privind circulaţia
capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe sunt
interzise. Prevederile art. 56 au efect direct în cadrul Comunităţii Europene. Circulaţia
capitalurilor include investiţiile realizate în scopul constituirii sau dezvoltării unei
societăţi comerciale ori a unei sucursale, investiţiile imobiliare, operaţiunile cu privire la
titlurile cotate şi necotate la bursă, împrumuturi pe termen mediu şi lung, emisiunea de
acţiuni şi de obligaţiuni pe piaţa altor state membre, mişcările de capitaluri în interes
personal (împrumuturi, donaţii, succesiuni, transferul economiilor dintr-un stat în altul),
vărsăminte în conturi curente şi încheierea contractelor de depozit în străinătate,
investiţii în bonurile de tezaur, importul sau exportul mijloacelor de plată, daune-
interese, drepturi de autor etc.
În esenţă, circulaţia capitalurilor presupune un transfer de valori dintr-un stat
membru în altul sau, în interiorul aceleiaşi ţări, către un nerezident, operaţiunea
respectivă având caracter autonom.

3. Libera circulaţie a plăţilor

Prin art. 56 din Tratatul C.E. au fost interzise atât măsurile restrictive privind
circulaţia capitalurilor, cât şi orice îngrădiri referitoare la plăţile între statele membre,
precum şi între statele membre şi ţările terţe. Orice restricţie asupra plăţilor era, de fapt,
prohibită, dacă ne raportăm la vechea reglementare, încă de la sfârşitul perioadei de
tranziţie (art. 106 din Tratatul C.E.E.).
Corespunzător prevederilor art. 106 din Tratatul C.E.E., fiecare stat membru se
angaja să autorizeze, în moneda ţării din Comunitate unde era stabilit creditorul sau
beneficiarul, plăţile aferente schimbului de mărfuri, de servicii şi de capitaluri, precum şi
să permită transferurile de capitaluri şi de salarii.
Pornind de la aceste dispoziţii, Curtea de Justiţie a distins între libera circulaţie a
plăţilor şi libera circulaţie a capitalurilor. În categoria „plăţilor” au fost incluse
transferurile care reprezintă contraprestaţii în cadrul unor tranzacţii principale. Este
lesne de înţeles că, în absenţa liberei circulaţii a plăţilor, dispoziţiile legale comunitare
consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor ar fi fost dificil de pus
în practică.
În principiu, plăţile se pot realiza prin bancnote, cecuri, virament, cambie, bilet la
ordin, acreditiv documentar etc.
Delimitarea plăţilor faţă de capitaluri este relevantă şi în prezent. Cu toate că art.
56 din Tratatul C.E. se aplică deopotrivă circulaţiei capitalurilor şi plăţilor, unele
prevederi din Tratatul C.E., cum sunt, de exemplu, cele de la art. 57 şi 59, sunt luate în
considerare numai în materia circulaţiei capitalurilor.

4. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor

27
 În cadrul temei arătate vom analiza excepţiile prevăzute în Tratatul C.E. şi
excepţiile jurisprudenţiale.
Principalele excepţii din Tratatul C.E. sunt prevăzute în cadrul art. 58. Art. 58
nuanţează dispoziţiile art. 56. Reglementările de la art. 58 pot să fie invocate privitor la
circulaţia capitalurilor şi, de asemenea, referitor la plăţi. În sensul declaraţiei asupra art.
58 (73 D), adoptată cu prilejul încheierii Tratatului de la Maastricht, statele membre sunt
abilitate să aplice numai „dispoziţiile pertinente” ale legislaţiei lor fiscale existente la
sfârşitul anului 1993. Sintagma menţionată trimite la motivele imperative de interes
general, care justifică restricţii inclusiv la celelalte principii ce definesc piaţa internă.
Pe lângă motivele imperative de interes general care pot să determine adoptarea
unor măsuri ce afectează libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor, art. 58 permite,
totodată, luarea măsurilor necesare pentru a împiedica încălcarea legilor şi
regulamentelor, îndeosebi în materie fiscală sau în domeniul supravegherii prudenţiale
a instituţiilor financiare. În esenţă, prin astfel de măsuri se urmăreşte prevenirea
fraudelor în domeniul fiscal.
Procedurile folosite în scop de informare administrativă sau statistică pot să
stânjenească şi ele libera circulaţie în materia în care sunt aplicate, dar privitor la
capitaluri acestea sunt, pe temeiul
articolului menţionat, admise.
În plus, art. 58 poate să fie invocat de statele membre pentru a explica măsurile
care sunt în legătură cu considerente de ordine şi securitate publică. Cele două noţiuni
trebuie, credem, înţelese în funcţie de elementele generale evidenţiate în literatura de
specialitate şi în jurisprudenţă în cadrul liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi
serviciilor.
În situaţia în care sunt aduse în atenţie măsuri naţionale justificate prin motive
imperative de interes general, se solicită să fie îndeplinite condiţiile stabilite cu prilejul
afacerii Cassis de Dijon.

28
 CAPITOLUL X
DREPTUL CONCURENȚIAL ÎN SPAȚIUL EUROPEAN

1. Regulile aplicabile în domeniul concurenței

Regulile privind concurenţa îşi au fundamentul în dispoziţiile art. 2 din Tratatul

C.E., potrivit cărora realizarea unui grad înalt de competitivitate constituie unul dintre
obiectivele comunitare. Politicile sau acţiunile de înfăptuire a obiectivelor comunitare
care prezintă relevanţă în materia analizată se referă, conform art. 3 din Tratatul C.E., la
punerea în practică a unei politici comerciale comune (lit. b), la instituirea pieţei interne
caracterizată prin abolirea, între statele membre, a obstacolelor la libera circulaţie a
mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor (lit. c), la un regim care să creeze
siguranţa că, în cadrul pieţei interne, concurenţa nu este denaturată (lit. g), la
apropierea legislaţiilor naţionale, în măsura necesară funcţionării pieţei comune (lit. h).
De asemenea, corespunzător dispoziţiilor art. 4 din Tratatul C.E., obiectivele
enunţate la art. 2 presupun instaurarea unei politici economice bazată pe strânsa
coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea
ţelurilor comune, politică care să se realizeze cu respectarea principiului unei economii
de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă.
Concurenţa poate să fie împiedicată, restrânsă sau denaturată prin acte sau
fapte săvârşite de întreprinderi sau ca urmare a intervenţiei statelor membre.

2. Regulile aplicabile în domeniul concurenței întreprinderilor

29
 a) Preliminarii. În cadrul regulilor care se aplică în domeniul concurenţei
întreprinderilor, distingem între cele privitoare la înţelegerile monopoliste, cele
consacrate abuzului de poziţie dominantă şi cele referitoare la operaţiunile de
concentrare. Prevederile fundamentale în materie sunt cuprinse, pentru înţelegerile
monopoliste între întreprinderi, la art. 81 din Tratatul C.E., iar pentru abuzul de poziţie
dominantă, la art. 82 din acelaşi tratat.
Exceptările de grup sunt supuse prevederilor unor regulamente distincte pentru
fiecare categorie.
Operaţiunile de concentrare între întreprinderi sunt cârmuite de dispoziţiile
Regulamentului nr. 139/2004.
b) Interzicerea înţelegerilor monopoliste între întreprinderi. Potrivit art. 81 din
Tratatul C.E., sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise toate acordurile între
întreprinderi, toate deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi toate practicile concertate care
sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca
efect împiedicarea, restrângerea ori
distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune şi, în special, acelea care constau
în următoarele:
a) fixarea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare sau a
altor condiţii ale tranzacţiilor;
b) limitarea sau controlul producţiei, a distribuţiei, a dezvoltării tehnice ori a investiţiilor;
c) repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare;
d) aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali,
creându-le astfel un dezavantaj concurenţial;
e) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor
prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor sau conform uzanţelor
comerciale, cu obiectul respectivelor contracte.
Acordurile sau deciziile interzise sunt nule de plin drept.
Totuşi, dispoziţiile paragrafului 1 pot să fie declarate inaplicabile:
– oricărui acord sau categorii de acorduri între întreprinderi;
– oricărei decizii sau categorii de decizii ale asociaţiilor de întreprinderi;
– oricărei practici concertate sau categorii de practici concertate, care contribuie la
ameliorarea producţiei ori a distribuirii produselor sau la promovarea progresului tehnic
ori economic, rezervând, totodată, utilizatorilor o parte echitabilă din profitul realizat şi
fără:
• să impună întreprinderilor interesate restricţii care nu sunt indispensabile pentru
atingerea acestor obiective;
• să dea posibilitatea întreprinderilor să elimine concurenţa pentru o parte
substanţială a produselor în cauză.
După cum vom vedea, în scopul luării în considerare a art. 81 par. 1 trebuie să
fie întrunite mai multe cerinţe.
1. Condiţiile de aplicare a regulii prohibitive de la art. 81 par. 1. Prevederile
legale comunitare interzic săvârşirea unor acte sau fapte de către întreprinderi, fără a
defini însă aceste entităţi. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie, întreprinderile au fost
caracterizate independent de accepţiunea atribuită noţiunii analizate în sistemele de
drept ale statelor membre.

30
 Corespunzător hotărârilor Curţii de Justiţie, prin întreprindere se înţelege orice
entitate care desfăşoară o activitate economică, fără să prezinte însemnătate statutul ei
juridic şi modul în care este finanţată.
Întreprinderile publice beneficiază, în domeniul concurenţei, de un tratament
similar celui luat în considerare pentru întreprinderile private.
Persoanele juridice formează o singură întreprindere în eventualitatea în care, în
interiorul grupului, filialele nu sunt abilitate să decidă comportamentul lor pe piaţă.
Unitatea de conduită a subiecţilor – societate-mamă şi filială – pe piaţă este
precumpănitoare faţă de separarea formală a lor.
Enumerarea înţelegerilor de natură monopolistă de la art. 81 par. 1 cuprinde acordurile
între întreprinderi, deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi practicile concertate.
Acordurile între întreprinderi se realizează în situaţia în care întreprinderile şi-au
exprimat voinţa într-un mod determinat. Noţiunea analizată este înţeleasă, în dreptul
comunitar, în sens larg. Asemenea acorduri pot să ia forma contractelor de concesiune,
actelor constitutive ale unor societăţi comerciale, tranzacţiilor sau a unei înţelegeri care
are numai semnificaţie morală.
Prohibiţia instituită la art. 81 par. 1 priveşte, deopotrivă, acordurile orizontale şi
pe cele verticale. Criteriul de distincţie dintre unele şi celelalte decurge din poziţia
economică în care se află părţile interesate în raporturile reciproce pe care le stabilesc
între ele.
Deciziile asociaţiilor de întreprinderi sunt acte de voinţă colectivă care emană de
la organul competent al unui grup profesional. Nu se solicită ca gruparea (asociaţia) de
întreprinderi să aibă calitatea de subiect de drept de-sine-stătător. De asemenea,
împrejurarea că este vorba de o asociaţie de drept public nu influenţează calificarea
acesteia ca fiind o asociaţie de întreprinderi.
Practicile concertate exprimă o formă de coordonare între întreprinderi, care
înlocuiesc cu bună ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele, ce
conduce la condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă, ţinând
seama de natura produselor, importanţa şi numărul întreprinderilor în cauză,
dimensiunile şi caracterul pieţei.
Elementul obiectiv, considerat în mod izolat, nu constituie prin el însuşi o practică
concertată. Orice întreprindere are dreptul să ţină seama de politica economică a
concurenţilor săi şi să îşi alinieze, în mod corespunzător, propria conduită.
În scopul aplicării art. 81 par. 1, va trebui ca acţiunea întreprinderilor pe piaţă să
fie rezultatul cooperării dintre ele, al urmării unui ţel comun.
După cum a hotărât Curtea de Justiţie, fiecare întreprindere este datoare să îşi
determine, în mod autonom, politica pe care înţelege să o pună în practică pe piaţa
comună, inclusiv alegerea destinatarilor ofertelor şi vânzărilor sale. Exigenţa arătată se
opune oricărei luări de contact, direct sau indirect, între întreprinderi, având ca obiect
sau ca efect, fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau
potenţial, fie să dezvăluie concurentului conduita proprie pe piaţă, care a fost stabilită
ori se află doar în stadiu de proiect.
Acordurile între întreprinderi, deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi practicile
concertate sunt cuprinse în domeniul de aplicare al art. 81 par. 1 dacă:
– sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre;

31
– au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori distorsionarea concurenţei în
interiorul pieţei comune;
– au efecte negative sensibile sau potenţial sensibile asupra concurenţei.
2. Specificări ale înţelegerilor monopoliste sancţionabile. Art. 81 par. 1
cuprinde cinci categorii de înţelegeri între întreprinderi care pot afecta concurenţa.
Enumerarea nu are caracter limitativ, ci exemplificativ. Ea include cazuri socotite ca
fiind atingeri tipice aduse concurenţei, prin înţelegeri care îi împiedică funcţiile normale,
restrângând-o sau denaturând-o.
După cum reiese din prevederile art. 81 par. 1, afectarea concurenţei poate să se
datoreze, în esenţă, fie unei strategii de compartimentare a pieţei, ceea ce presupune
divizarea acesteia şi repartizarea diferitelor părţi de piaţă între întreprinderile
concurente, fie unei aşa-zise strategii de asfixiere, care implică adoptarea de către
întreprinderile interesate a unui comportament uniform pe
piaţă şi permanentizarea clienţilor.
Examinarea cauzelor instrumentate de către Comisie şi a jurisprudenţei Curţii de
Justiţie arată că, în majoritatea afacerilor, concurenţa a fost afectată prin fixarea
preţurilor, prin repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare, prin măsuri
restrictive în domeniul producţiei ori referitor la modalităţile de vânzare. Înţelegerile între
întreprinderi care determină cuplarea contractelor sunt, în schimb, arareori întâlnite în
practică.
a) Fixarea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare
sau a altor condiţii ale tranzacţiilor.
Înţelegerile prin care sunt fixate preţurile de vânzare sau de cumpărare afectează
mobilitatea preţurilor, împiedicând funcţiile cererii şi ofertei în stabilirea nivelului
acestora. Părţile pot să fixeze, prin înţelegeri ilicite, preţurile la export, pe cele la import
sau preţurile din cadrul pieţei interne a unui stat membru.
De asemenea, au fost apreciate ilicite clauzele de rabat comercial în cazul în
care acesta este calculat în funcţie de volumul total al vânzărilor realizate de către
participanţii la înţelegere, nu după cifra de afaceri înregistrată în relaţiile dintre
producător şi clientul său; dacă fiecare participant la înţelegere acordă acelaşi rabat,
indiferent care este cantitatea de marfă cumpărată de către clienţi sau în ipoteza în care
rabatul ce poate să fie încuviinţat clienţilor este plafonat pentru participanţi; în situaţia în
care rabatul nu este consimţit decât unei categorii specifice de clienţi.
Pe lângă prestabilirea de preţuri obligatorii sau convenirea în comun a unor
rabaturi, libertatea pieţei poate să fie afectată şi prin înţelegeri în cadrul cărora sunt
fixate alte condiţii comerciale, cum ar fi, modalităţi şi termene identice de livrare, niveluri
de credite şi de garanţii de acelaşi tip, clauze similare de agravare sau de limitare a
răspunderii ş.a.
b) Limitarea sau controlul producţiei, a distribuţiei, a dezvoltării tehnice ori a
investiţiilor. În această categorie sunt incluse înţelegerile prin care participanţii acceptă
să îşi restrângă posibilităţile de dezvoltare şi cele susceptibile să împiedice
întreprinderile să intervină pe piaţă. De exemplu, au fost considerate ilicite înţelegerile
prin care au fost fixate cote de producţie sau de vânzare, s-a renunţat la folosirea unui
procedeu tehnic nou în procesul de fabricaţie ori întreprinderile şi-au coordonat
investiţiile într-un anumit domeniu.

32
 c) Repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare. Repartizarea pieţelor
între întreprinderi şi alocarea între acestea a surselor de aprovizionare aduce atingere,
în mod deosebit de nociv, funcţiilor concurenţei, întrucât asemenea înţelegeri sunt
susceptibile să contribuie la delimitarea, repartizarea şi izolarea pieţelor, adică la
restabilirea obstacolelor pe care prevederile Tratatului C.E. referitoare la libera circulaţie
a mărfurilor şi serviciilor caută să le înlăture. De pildă, producătorii pot, prin acordurile
orizontale pe care le încheie, să îşi repartizeze, din punct de vedere geografic, pieţele
sau sursele de aprovizionare.
Acordurile verticale care conţin clauze de exclusivitate de vânzare sau de
exclusivitate de cumpărare pot să fie socotite, şi ele, incompatibile cu dispoziţiile art. 81
din Tratatul C.E.
d) Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali,
creându-le astfel un dezavantaj concurenţial. Concurenţa poate să fie distorsionată prin
înţelegeri destinate să creeze, faţă de unii parteneri contractuali, condiţii care să-i
dezavantajeze comparativ cu alţi clienţi.
Înţelegerile discriminatorii pot să fie motivate de naţionalitatea, sediul sau forţa
economică a partenerului contractual. De cele mai multe ori, discriminarea constă în
impunerea, faţă de anumiţi parteneri, a unor preţuri superioare celor practicate în mod
obişnuit. Tratamentul diferenţiat poate să privească însă şi alte elemente contractuale,
precum înlesniri de plată prin eşalonări, garanţiile oferite clientelei etc.
e) Condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor sau conform uzanţelor
comerciale, cu obiectul respectivelor contracte. Cumpărătorul nu este nevoit, potrivit art.
81 par. 1 lit. e, să accepte în plus, la încheierea contractului dorit, din pricina presiunii
exercitate de către producător sau distribuitor, prestaţii suplimentare, care nu au
legătură, prin natura lor ori potrivit uzanţelor comerciale, cu obiectul contractului primar.
Admiterea unor asemenea prestaţii suplimentare ar afecta autonomia
întreprinderilor pe piaţă, stânjenind desfăşurarea liberă a concurenţei. De pildă, se
poate considera că s-a recurs la procedura
juridică a contractelor cuplate, în ipoteza în care cumpărătorul a trebuit să achiziţioneze,
pe lângă produsul care îl interesa, un altul, nevandabil sau învechit, care nu-i era util; în
cazul în care utilizatorul a fost obligat să accepte accesorii sau piese de schimb
necesare pentru funcţionarea ori întreţinerea utilajului cumpărat, cu toate că acesta nu
prezenta o specificitate tehnică aparte; în împrejurarea în care cumpărătorul a trebuit să
accepte o cantitate excesivă de piese de schimb, care depăşeau, în mod vădit, nevoile
sale normale; dacă vânzarea cantităţii de marfă necesară cumpărătorului a fost
condiţionată de achiziţionarea unor cantităţi suplimentare, peste cerinţele beneficiarului.
3. Înţelegeri monopoliste nesancţionabile. Art. 81 par. 3 subordonează
neaplicarea primului paragraf de îndeplinirea a patru condiţii, două pozitive şi două
negative.
Corespunzător primei condiţii (pozitivă), înţelegerea monopolistă trebuie să
contribuie la ameliorarea producţiei ori a distribuirii produselor sau la promovarea
progresului tehnic ori economic. Este suficient ca unul dintre avantajele arătate în cadrul
primei condiţii să se realizeze, pentru ca aceasta să fie considerată îndeplinită.

33
 Avantajele menţionate sunt însă examinate în mod obiectiv, adică ţinând seama
de efectele favorabile ale înţelegerii pentru economia comunitară şi pentru terţi, nu de
consecinţele ei pentru participanţi.
Bunăoară, ameliorarea producţiei poate să fie determinată de faptul că fiecare
participant la înţelegere renunţă la fabricarea unor produse, specializându-se în anumite
operaţiuni, ceea ce conduce la sporirea productivităţii.
Îmbunătăţirea distribuirii produselor poate să fie asigurată prin clauzele de
exclusivitate de vânzare sau de cumpărare. Exclusivitatea de vânzare permite
beneficiarului să îşi dezvolte activităţile de promovare a vânzărilor şi de investiţii în zona
concedată; exclusivitatea de cumpărare poate să implice participarea producătorului la
expansiunea pieţei şi să conducă la aprovizionarea regulată de către angrosişti a
persoanelor care vând mărfuri cu amănuntul.
Promovarea progresului tehnic sau economic se poate realiza prin folosirea unui
procedeu nou de fabricaţie şi prin utilizarea, pentru un singur produs, a unor tehnologii
care erau luate anterior în considerare doar în mod izolat, în cazul unor bunuri diferite.
La art. 81 par. 3 nu se face referire şi la progresul social, dar Curtea de Justiţie a
hotărât că acesta poate să fie subsumat, în unele circumstanţe, progresului economic.
A doua condiţie (pozitivă) este ca înţelegerea între întreprinderi să rezerve
utilizatorilor o parte echitabilă din profitul obţinut. Noţiunea de utilizatori cuprinde,
deopotrivă, pe consumatorii finali şi pe partenerii direcţi ai întreprinderilor participante la
înţelegerea monopolistă.
Avantajele pe care le obţin utilizatorii nu sunt totdeauna pecuniare. Ele pot să
constea, în unele situaţii, în îmbunătăţirea calităţii bunurilor sau serviciilor; accesul la
produse noi care încorporează, eventual, tehnologii avansate; protecţia sănătăţii
persoanelor; protecţia mediului înconjurător;
A treia condiţie (negativă) este ca înţelegerea survenită să nu impună
întreprinderilor interesate restricţii care nu sunt indispensabile pentru ameliorarea
producţiei sau a distribuirii produselor ori pentru promovarea progresului tehnic sau
economic.
Efectele negative ale restrângerii concurenţei sunt tolerabile, dacă nu au fost
folosite decât mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor arătate.
Întreprinderile interesate sunt toate întreprinderile care suportă consecinţele
restricţiilor ce au fost stabilite sau care beneficiază de efectele înţelegerii respective, nu
numai cele care sunt părţi la ea.
A patra condiţie (negativă) este ca înţelegerea monopolistă să nu dea
posibilitatea întreprinderilor participante să elimine concurenţa pentru o parte
substanţială a produselor în cauză. Indiferent care ar fi amploarea consecinţelor
benefice ale înţelegerii între întreprinderi, aceasta nu poate să fie apreciată ca fiind licită
în eventualitatea în care ar conduce la înlăturarea totală a concurenţei sau ar determina
eliminarea ei pentru o parte substanţială a produselor luate în considerare. Aplicarea
condiţiei analizate depinde de modul în care este stabilită piaţa produsului sau
serviciului.

c) Abuzul de poziţie dominantă. Potrivit art. 82 din Tratatul C.E., este

incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care comerţul între statele
membre poate să fie afectat, exploatarea abuzivă, de către una sau mai multe

34
întreprinderi, a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a
acesteia.
Asemenea practici abuzive pot să constea, în special, în următoarele:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare sau a
altor condiţii inechitabile ale tranzacţiilor;
b) limitarea producţiei, a distribuţiei sau a dezvoltării tehnice, în dauna consumatorilor;
c) aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali,
creându-le astfel un dezavantaj concurenţial;
d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor
prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor sau conform uzanţelor
comerciale, cu obiectul respectivelor contracte.
După cum se observă, prevederile art. 82 sunt similare celor de la art. 81 par. 1,
cu excepţia dispoziţiilor art. 81 par. 1 lit. c (repartizarea pieţelor sau a surselor de
aprovizionare).
Interzicerea practicilor abuzive are caracter absolut, nefiind admise nici un fel de
excepţii. Severitatea reglementărilor de la art. 82 se întemeiază pe ideea că abuzul de
poziţie dominantă nu poate să aducă niciodată o contribuţie pozitivă pe piaţa pe care se
manifestă. Prin urmare, exceptările individuale sau pe categorii nu sunt, în această
materie, posibile.
1. Condiţiile de aplicare a regulii prohibitive de la art. 82. În cadrul
prevederilor art. 82 este interzisă exploatarea abuzivă, de către una sau mai multe
întreprinderi, a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a
acesteia. În principiu, deţinerea unei poziţii dominante nu este prohibită, ci numai
exploatarea ei abuzivă, cu toate că poziţia dominantă pe piaţă a uneia sau mai multor
întreprinderi poate să aducă atingere concurenţei.
Aplicarea art. 82 din Tratatul C.E. presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
– deţinerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante, care este
susceptibilă să producă efecte în cadrul Comunităţii;
– exploatarea abuzivă a poziţiei dominante;
– posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre.
Poziţia dominantă este o situaţie de forţă economică deţinută de o întreprindere,
de natură să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţa relevantă,
permiţându-i să aibă un comportament care este, într-o măsură apreciabilă,
independent faţă de concurenţi, de clienţii săi şi, în cele din urmă, faţă de consumatori.
Existenţa poziţiei dominante este probată de deţinerea unei mari părţi din piaţă,
de raportul dintre părţile de piaţă deţinute de întreprinderea în cauză şi de concurenţi,
de avansul tehnologic faţă de concurenţi, de dezvoltarea unei reţele comerciale
deosebit de perfecţionate şi de absenţa concurenţei potenţiale.
De regulă, existenţa poziţiei dominante este dovedită cu ajutorul mai multor
factori care, luaţi în considerare în mod izolat, nu sunt, totdeauna, determinanţi.
Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante este o noţiune obiectivă privitoare la
comportamentele unei întreprinderi aflată într-o poziţie dominantă, care sunt de natură
să influenţeze
structura pieţei unde, datorită prezenţei întreprinderii respective, nivelul de concurenţă
este deja scăzut, astfel de comportamente putând să împiedice, prin mijloace diferite de

35
cele ale unei concurenţe obişnuite, menţinerea nivelului de concurenţă care poate să fie
încă evidenţiat pe piaţă sau dezvoltarea acestei concurenţe.
Posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre constituie o cerinţă care
permite delimitarea domeniului de aplicare a prevederilor legale comunitare de
dispoziţiile legale din statele membre referitoare la concurenţa între întreprinderi. În
scopul punerii în practică a reglementărilor de la art. 82 din Tratatul C.E. este suficient
ca exploatarea abuzivă a poziţiei dominante să poată avea consecinţe negative asupra
comerţului intracomunitar, fără să fie necesar ca acestea să se fi produs efectiv.
2. Specificări ale practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde patru categorii de practici
considerate abuzive, care sunt, cu o excepţie, similare categoriilor de înţelegeri
monopoliste între întreprinderi de la art. 81.
Repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare nu a fost reiterată în cadrul
art. 82, apreciindu-se că acestea se pot realiza doar pe baza unor înţelegeri orizontale
sau verticale între întreprinderi. În practică s-a constatat, totuşi, că astfel de efecte sunt
generate, în anumite situaţii, şi de exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante, chiar
dacă întreprinderea în cauză nu le-a avut în vedere cu prilejul aplicării strategiei ei pe
piaţă. De exemplu, interdicţia impusă de către întreprinderea aflată pe o poziţie
dominantă, partenerilor ei comerciali, referitoare la revânzarea unui
bun, poate să conducă la fixarea acestora pe piaţa locală.
Omisiunea de la art. 82 nu are însă inconveniente deosebite, pentru că
enumerarea practicilor abuzive nu este limitativă.
Practicile abuzive pot să constea, în special, în următoarele:
a) Impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de
cumpărare sau a altor condiţii inechitabile ale tranzacţiilor. Preţul impus poate să fie
excesiv în ipoteza în care nu există un raport rezonabil între acesta şi valoarea
economică a prestaţiei întreprinderii.
Practicilor abuzive de la art. 82 lit. a credem că le poate fi asimilată şi situaţia în
care o întreprindere aflată într-o poziţie dominantă stabileşte preţuri foarte reduse, în
scopul înlăturării
concurenţilor de pe piaţă.
Condiţiile discriminatorii pot să privească, de asemenea, rabaturile comerciale
sau termenele de livrare care sunt consimţite de întreprinderea care deţine o poziţie
dominantă.
Art. 82 lit. a interzice stabilirea unilaterală a unor preţuri inechitabile, în timp ce
art. 81 par. 1 lit. a, care este formulat în termeni apropiaţi, prohibă restrângerea libertăţii
părţilor la înţelegerea monopolistă în fixarea preţurilor. Aplicarea ambelor articole nu
este, după cum am arătat, totuşi, exclusă, în eventualitatea în care o întreprindere aflată
într-o poziţie dominantă se prevalează de aceasta pentru a încheia cu unii concurenţi o
înţelegere monopolistă, iar pe ceilalţi încearcă să-i înlăture de pe piaţă prin folosirea
unor mijloace incompatibile cu cerinţele unei concurenţe obişnuite;
b) Limitarea producţiei, a distribuţiei sau a dezvoltării tehnice, în dauna
consumatorilor. De cele mai multe ori aceasta se realizează prin limitările impuse
furnizorilor sau cumpărătorilor de către întreprinderea care are o poziţie dominantă. De
pildă, Curtea de Justiţie a hotărât, într-o afacere, că refuzul unei întreprinderi de a livra
materii prime unui client cu care se afla în concurenţă privitor la produsele obţinute cu
ajutorul acelor materii prime, reprezintă un abuz de poziţie dominantă, dacă apare riscul

36
înlăturării întreprinderii concurente de pe piaţă. Aşadar, o întreprindere poate să fie
obligată să încheie un contract pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii,
în eventualitatea în care nu există nici un substitut real ori potenţial al acestora, poate
să fie evidenţiată pe piaţă o cerere specifică potenţială, constantă şi regulată a
consumatorilor, iar întreprinderea în cauză are capacitatea necesară în vederea
satisfacerii comenzilor pe care le-a primit.
În circumstanţele în care întreprinderea poate livra cantităţi limitate de mărfuri, ea
trebuie să îşi stabilească priorităţile pe temeiul unor criterii obiective, nediscriminatorii.
c) Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali,
creându-le astfel un dezavantaj concurenţial. Aceste prevederi nu sunt esenţial diferite
de cele de la lit. a şi b ale art. 82, întrucât condiţiile discriminatorii pot să se refere la
preţuri, rabaturi comerciale, cantităţile de mărfuri livrate etc. În cuprinsul art. 82 lit. c se
accentuează însă că orice condiţii discriminatorii aplicate de o întreprindere care deţine
o poziţie dominantă constituie un abuz.
Motivarea practicilor abuzive este, în general, similară celei a înţelegerilor
monopoliste, supuse dispoziţiilor art. 81 par. 1 lit. d. În contextul analizării practicilor
abuzive se remarcă însă, adesea, livrarea cu întâietate a produselor către comercianţii
care vând numai mărfurile producătorului, fiind dezavantajaţi cei care înstrăinează,
alături de acestea, bunuri concurente importate.
d) Condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor
prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor sau conform uzanţelor
comerciale, cu obiectul respectivelor contracte. Prin asemenea practici, întreprinderea
îşi consolidează poziţia dominantă şi poate să înlăture anumiţi concurenţi de pe piaţă,
deoarece aceasta subordonează vânzarea unui bun a cărui desfacere o controlează de
înstrăinarea altor produse supuse concurenţei.
Potrivit unei hotărâri a Tribunalului de primă instanţă, condiţionarea încheierii
contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, nu poate
să fie admisă când produsele în cauză sunt disociabile (de pildă, utilajele şi cartoanele
folosite pentru ambalarea lichidelor alimentare). În plus, contractele cuplate nu ar putea
să fie justificate prin existenţa uzanţelor comerciale, pe o piaţă unde concurenţa este
deja afectată datorită poziţiei dominante a unei întreprinderi.

d) Formele de control ale comportamentelor întreprinderilor. Controlul

comportamentelor întreprinderilor se realizează de către autorităţile comunitare şi de
autorităţile naţionale ale statelor membre.
În materie sunt competente şi autorităţile naţionale ale statelor membre pentru că
prevederile art. 81 şi 82 au efect direct.
Aplicarea regulilor în domeniul concurenţei prevăzute la art. 81 şi 82 din Tratatul
C.E. se realizează potrivit Regulamentului nr. 1/2003.
Adoptarea Regulamentului nr. 1/2003 se înscrie în cadrul procesului de
modernizare a dreptului comunitar al concurenţei, caracterizat prin adoptarea unor noi
regulamente de exceptare pe categorii, prin adoptarea unor linii directoare consacrate
acordurilor orizontale de cooperare şi acordurilor verticale, precum şi prin adoptarea
altor comunicări ale Comisiei în domeniu.
Regulamentul nr. 1/2003 a fost adoptat, în esenţă, pentru a permite autorităţilor
competente în domeniul concurenţei din statele membre şi organelor de jurisdicţie

37
naţionale să aplice prevederile art. 81 par. 3 din Tratatul C.E., precum şi pentru a
degreva comisia de analizarea afacerilor care nu prezintă semnificaţie deosebită pe
plan comunitar.
Prin Regulamentul nr. 1/2003 s-a renunţat la sistemul atestărilor negative şi al
dispenselor individuale, instituit potrivit Regulamentului nr. 17/62.
În cuprinsul Regulamentului nr. 1/2003 se stipulează că acordurile, deciziile şi
practicile concertate vizate de art. 81 par. 1 din Tratatul C.E., care nu îndeplinesc
condiţiile de la art. 81 par. 3,
sunt interzise, fără ca o decizie prealabilă să fie necesară în acest scop.
Pe de altă parte, acordurile, deciziile şi practicile concertate vizate de art. 81 par.
1, care îndeplinesc condiţiile art. 81 par. 3, nu sunt interzise, fără ca o decizie prealabilă
să fie necesară în acest scop.
Exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante, în sensul art. 82 din Tratat, este
interzisă, fără ca o decizie prealabilă să fie necesară în acest scop.
În interesul comunitar, Comisia, acţionând din oficiu, poate să constate, prin
decizie, că art. 81 nu se aplică unui acord, unei decizii sau unei practici concertate,
pentru că nu sunt reunite condiţiile de la art. 81 par. 1 sau pentru că sunt îndeplinite
condiţiile de la art. 81 par. 3.
Comisia poate să facă o asemenea constatare şi în ceea ce priveşte art. 82 din
tratat. Comisia are posibilitatea să stabilească, din oficiu sau ca urmare a unei plângeri,
că un acord, o decizie sau o practică concertată supusă dispoziţiilor unui regulament de
exceptare pe categorii generează, totuşi, efecte incompatibile cu prevederile art. 81 par.
3 din tratat.
Autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre beneficiază
de prerogative similare, dacă un acord, o decizie sau o practică concertată supusă
prevederilor unui regulament de exceptare pe categorii generează efecte incompatibile
cu dispoziţiile art. 81 par. 3, pe teritoriul statului membru unde este competentă
autoritatea naţională în cauză sau pe o parte a acestuia, care prezintă caracteristicile
unei pieţe geografice distincte.
După cum se precizează, în mod expres, în cuprinsul Regulamentului nr. 1/2003
autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre şi organele de
jurisdicţie naţionale pot să aplice art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.
În cadrul Regulamentului nr. 1/2003 se evidenţiază raportul între prevederile art.
81 şi 82 şi, respectiv, dreptul concurenţei din statele membre. Astfel, în situaţia în care
autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre sau organele de
jurisdicţie naţionale aplică dreptul naţional al concurenţei unor acorduri, decizii sau
practici concertate, în sensul art. 81 par. 1 din tratat, care sunt susceptibile să afecteze
comerţul între statele membre, în înţelesul dat acestei sintagme prin tratat, ele sunt
obligate să aplice, totodată, dispoziţiile art. 81.
În cazul în care autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele
membre sau organele de jurisdicţie naţionale aplică dreptul naţional al concurenţei unei
practici abuzive interzisă potrivit art. 82 din tratat, ele sunt obligate să aplice, totodată,
dispoziţiile art. 82.
Aplicarea dreptului naţional al concurenţei nu poate să conducă la interzicerea
acordurilor, deciziilor sau practicilor concertate care sunt susceptibile să afecteze
comerţul între statele membre, dar nu au ca efect restrângerea concurenţei, în sensul

38
art. 81 par. 1, sau îndeplinesc condiţiile art. 81 par. 3 ori sunt supuse unui regulament
de exceptare pe categorii.
Regulamentul nr. 1/2003 nu împiedică, totuşi, statele membre să adopte şi să
aplice pe teritoriul lor dispoziţii legale mai stricte prin care se interzic sau se
sancţionează un comportament
unilateral al unei întreprinderi.
În scopul asigurării cooperării între Comisie şi autorităţile competente în
domeniul concurenţei din statele membre şi în vederea asigurării aplicării uniforme a
art. 81 şi 82 de către autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele
membre, prin Regulamentul nr. 1/2003 a fost organizată o reţea europeană a
concurenţei.
Fiecare stat membru desemnează autoritatea sau autorităţile competente în
domeniul concurenţei pentru aplicarea art. 81 şi 82. O anumită afacere poate să fie
investigată de o autoritate
competentă în domeniul concurenţei dintr-un stat membru, de mai multe autorităţi din
state membre diferite sau de Comisie.
În principiu, o afacere determinată trebuie să fie investigată de autoritatea cel
mai bine plasată. Autoritatea competentă în domeniul concurenţei dintr-un stat membru
care acţionează pe baza prevederilor art. 81 sau 82 trebuie să informeze, în scris,
Comisia înainte de iniţierea primei măsuri de anchetă. Această informare poate să fie
pusă şi la dispoziţia autorităţilor competente în domeniul concurenţei din alte state
membre.
Dacă a fost adoptată o decizie de către Comisie privitor la un acord, o decizie
sau o practică concertată asupra căreia o autoritate competentă în domeniul
concurenţei dintr-un stat membru urmează să statueze, aceasta nu va putea lua o
hotărâre contrară deciziei Comisiei.
Înainte de adoptarea unei decizii prin care se interzice un anumit comportament,
se acceptă angajamente ale întreprinderilor sau se retrage beneficiul dispoziţiilor unui
regulament de exceptare
pe categorii, autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele membre trebuie
să informeze Comisia.
Pe de altă parte, autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele
membre pot să consulte, în orice moment, Comisia, în cazul în care investighează o
anumită afacere pe baza art. 81 sau 82 din tratat.
La cererea Comisiei sau a unei autorităţi competente în domeniul concurenţei
dintr-un stat membru, o afacere investigată de o autoritate competentă din alt stat
membru poate să fie adusă în atenţia Comitetului consultativ în materie de practici
restrictive şi poziţii dominante.
Angajarea procedurii de către Comisie privitor la o anumită afacere determină
desesizarea autorităţilor competente în domeniul concurenţei din statele membre de
acea afacere referitor la aplicarea art. 81 şi 82 din tratat.
Regulamentul nr. 1/2003 conţine şi dispoziţii consacrate cooperării între organele
de jurisdicţie naţionale şi Comisie, în scopul aplicării art. 81 şi 82.
Fiecare stat membru este abilitat să decidă care sunt organele de jurisdicţie
naţionale competente să aplice art. 81 şi 82. Acestea pot să soluţioneze litigiile între

39
particulari sau să se pronunţe privitor la deciziile adoptate de autorităţile competente în
domeniul concurenţei din statele membre.
Comisia poate sprijini organele de jurisdicţie naţionale în vederea aplicării art. 81
şi 82. Comisia poate interveni la solicitarea organului de jurisdicţie naţional sau din
oficiu.
În cazul în care există o solicitare a organului de jurisdicţie naţional, Comisia
transmite acestuia informaţiile de care dispune, îi indică dacă a început sau nu
procedura referitor la afacerea supusă judecăţii ori dacă a adoptat o decizie.
Comisiei i se poate solicita sprijinul şi în scopul interpretării dispoziţiilor art. 81 şi
82. Acţionând din oficiu, Comisia poate să supună atenţiei organului de jurisdicţie
naţional observaţii scrise. La rândul lor, autorităţile competente în domeniul concurenţei
din statele membre pot să supună atenţiei organului de jurisdicţie naţional observaţii
scrise referitoare la aplicarea art. 81 şi 82.
În situaţia în care organele de jurisdicţie naţionale hotărăsc privitor la acorduri,
decizii sau practici concertate supuse dispoziţiilor art. 81 sau 82, care au format deja
obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot să ia o hotărâre contrară deciziei Comisiei.
În cazul în care Comisia nu a adoptat încă o decizie, organele de jurisdicţie
naţionale trebuie să evite să pronunţe o hotărâre care ar fi contrară deciziei Comisiei. În
acest scop ele pot să suspende judecarea cauzei până la momentul la care va interveni
o decizie a Comisiei.
O altă soluţie este aceea a folosirii mecanismului chestiunilor prejudiciale.
Regulamentul nr. 1/2003 nu conţine dispoziţii consacrate sancţiunii nulităţii, instituită
prin art. 81 par. 2 din Tratatul C.E. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a
precizat că nulitatea la care se referă art. 81 par. 2 din Tratatul C.E. are caracter
absolut. Un acord care este supus dispoziţiilor paragrafului 1 al articolului arătat şi care
nu a format obiectul unei dispense individuale sau colective, pe baza reglementărilor
paragrafului 3, este, conform hotărârii Curţii, lovit de nulitate, în măsura în care obiectul
sau efectele sale sunt incompatibile cu interdicţia enunţată în cuprinsul paragrafului 1.
Având în vedere caracterul absolut al nulităţii la care se referă art. 81 par. 2,
Curtea a concluzionat că un acord nul în temeiul acestei dispoziţii nu are efect în cadrul
raporturilor între
cocontractanţi şi nu este opozabil terţilor.
Caracterul absolut al nulităţii prevăzută la art. 81 par. 2 din Tratatul C.E. nu
suscită îndoieli, întrucât respectarea regulilor în domeniul concurenţei corespunde
interesului general. Fiind
absolută, nulitatea nu poate să fie confirmată.
Nulitatea poate să fie invocată de orice persoană interesată, indiferent că
aceasta este sau nu parte la acordul litigios. După cum reiese din dispoziţiile art. 81 par.
2, nulitatea trebuie să fie constatată ori de câte ori sunt reunite condiţiile ei, în scopul
asigurării efectivităţii reglementărilor din tratat. Prin urmare, autonomia din punct de
vedere procedural a autorităţilor din statele membre este, sub aspectul menţionat,
limitată.
Constatarea nulităţii acordurilor şi deciziilor interzise este de competenţa
organelor de jurisdicţie naţionale. Lor le revine sarcina de a stabili dacă nulitatea se
referă la clauzele acordului prin care sunt încălcate dispoziţiile art. 81 par. 1 sau la

40
înţelegerea încheiată în ansamblul ei, în ipoteza în care stipulaţiile ilicite nu pot să fie
separate de întreg.
Curtea a evidenţiat, în practica ei, efectele nulităţii ţinând seama de caracterul
absolut al acesteia, dar în dreptul român, nulitatea, indiferent dacă este absolută sau
relativă, determină desfiinţarea retroactivă a actului juridic.

3. Regulile aplicabile în domeniul concurenței statelor membre.

a) Preliminarii. Regulile care se iau în considerare în domeniul concurenţei

privitor la statele membre sunt cele consacrate întreprinderilor publice, ajutoarelor
acordate de ţările din Comunitate şi monopolurilor de stat cu caracter comercial.

b) Statutul întreprinderilor publice. Statele membre pot să menţină şi să

extindă sectorul public, întrucât, potrivit art. 295 din Tratatul C.E., prevederile tratatului
nu aduc atingere regimului proprietăţii din ţările din Comunitate. În principiu,
întreprinderile publice nu se bucură însă de tratament preferenţial în domeniul
concurenţei.
Corespunzător art. 86, statele membre au obligaţia să nu adopte şi să nu
menţină, privitor la întreprinderile publice şi la întreprinderile cărora le acordă drepturi
speciale sau exclusive, măsuri contrare regulilor Tratatului C.E., în special celor de la
art. 12 şi de la art. 81-89.
Întreprinderile cărora li s-a încredinţat gestiunea unor servicii de interes
economic general sau care au caracterul unui monopol fiscal sunt supuse regulilor din
Tratatul C.E., în special regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea acestor
norme nu împiedică astfel, în drept sau în fapt, îndeplinirea sarcinilor particulare care le
revin. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură
contrară intereselor Comunităţii. Comisia veghează la aplicarea dispoziţiilor art. 86,
adresând, în funcţie de necesităţi, directive sau decizii adecvate statelor membre.
Întreprinderile publice pot să fie definite pornindu-se de la accepţiunea noţiunii de
întreprindere, reţinută în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în contextul analizării
întreprinderilor private. În plus, pot să fie avute în vedere prevederile Directivei nr.
80/723, din 25 iunie 1980, referitoare la transparenţa relaţiilor financiare între statele
membre şi întreprinderile publice, adoptată
de Comisie, pe temeiul art. 86 par. 3 din Tratatul C.E.
Conform art. 2 al Directivei nr. 80/723, întreprinderile publice sunt orice
întreprinderi asupra cărora autorităţile publice pot să exercite, în mod direct sau indirect,
în virtutea dreptului de proprietate, a participării lor financiare ori a regulilor care le
cârmuiesc, o influenţă dominantă.
Influenţa dominantă a autorităţilor publice este prezumată în următoarele ipoteze:
a) deţin majoritatea capitalului subscris al întreprinderii;
b) dispun de majoritatea voturilor care se atribuie părţilor sociale emise de
întreprindere;
c) pot să desemneze mai mult de jumătate din membrii organului administrativ de
conducere sau de supraveghere al întreprinderii.
Prin autorităţi publice se înţeleg, în sensul Directivei nr. 80/723, statul, precum şi
alte colectivităţi teritoriale. Definiţia de la art. 2 al Directivei nr. 80/723 nu are decât

41
valoare orientativă. În orice caz, natura juridică a întreprinderii în dreptul intern nu
prezintă relevanţă.
Statele membre pot să constituie, potrivit art. 86 par. 1 din Tratatul C.E.,
întreprinderi publice sau să acorde unor întreprinderi drepturi speciale sau exclusive,
dar nu sunt îndrituite să determine
aceste întreprinderi să participe la înţelegerile interzise prin art. 81 par. 1 ori să abuzeze
de poziţia dominantă în care se află.
Drepturile speciale presupun nu numai adoptarea unor reglementări legale
specifice sau instituirea unui regim juridic particular pentru anumite întreprinderi, ci şi
posibilitatea autorităţilor publice de a obliga întreprinderile în cauză să aibă, în schimbul
avantajelor conferite, un comportament determinat.
În ceea ce priveşte drepturile exclusive, acestea sunt acordate întreprinderilor în
ipoteza consimţirii de către autorităţile publice a unui monopol în domeniul producţiei, al
distribuirii bunurilor sau al prestării serviciilor.
Drepturile speciale sau exclusive pot să fie acordate de către autorităţile publice,
dacă ele sunt justificate prin motive care nu au natură economică.
În împrejurarea în care, prin consimţirea unui drept exclusiv, întreprinderea
beneficiară va exploata în mod abuziv poziţia dominantă pe care o deţinea deja pe
piaţă, reglementările de la art. 86 par. 1 sunt nesocotite.
De asemenea, Curtea de Justiţie a hotărât că o întreprindere, căreia i s-a acordat
un drept exclusiv, abuzează de poziţia dominantă pe care a dobândit-o, în
circumstanţele în care nu are posibilitatea să satisfacă cererea existentă pe piaţă.
Potrivit art. 86 par. 2, întreprinderile cărora li s-a încredinţat gestiunea unor
servicii de interes economic general sau care au caracterul unui monopol fiscal nu sunt
supuse regulilor de concurenţă, dacă restricţionarea sau înlăturarea concurenţei altor
întreprinderi este necesară în scopul îndeplinirii sarcinilor particulare care le revin.
Aceste prevederi se explică prin ideea menţinerii echilibrului economic al unor astfel de
întreprinderi, ceea ce presupune posibilitatea unei compensări între activităţile rentabile
şi cele mai puţin rentabile. Aplicarea regulilor de concurenţă ar permite altor
întreprinderi să se orienteze spre activităţile economice rentabile şi să practice tarife
mai avantajoase faţă de tarifele solicitate de titularii drepturilor exclusive, care trebuie să
compenseze pierderile din unele sectoare cu beneficiile obţinute în alte domenii.
De exemplu, Curtea de Justiţie a hotărât că sunt asemenea întreprinderi cele din
domeniul telecomunicaţiilor, a furnizării energiei electrice, transportului aerian, serviciilor
poştale şi întreprinderilor care exercită activităţi portuare.
Întreprinderile ce desfăşoară activităţi subsumate unui monopol fiscal au menirea
de a procura venituri statului şi se identifică, în general, cu cele care au un monopol
comercial. Indiferent dacă întreprinderile analizate îndeplinesc servicii de interes
economic general sau care au caracterul unui monopol fiscal, ele sunt obligate să ia în
considerare două condiţii: restricţiile în materia concurenţei să fie necesare pentru
atingerea obiectivului urmărit şi dezvoltarea schimburilor comerciale să nu fie afectată
într-o măsură contrară intereselor Comunităţii.
Comisia este abilitată să adreseze statelor membre, în scopul aplicării
corespunzătoare a art. 86 din Tratatul C.E., directive sau decizii. Prin decizii, Comisia
poate să afirme incompatibilitatea unor drepturi speciale sau exclusive cu prevederile
Tratatului C.E. Pe de altă parte, Consiliul este îndrituit, potrivit art. 95 din Tratatul C.E.,

42
să adopte măsuri care vizează apropierea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi
administrative ale statelor membre ce au ca obiect instituirea şi funcţionarea pieţei
interne, măsuri care conduc, adesea, la înlăturarea obstacolelor de ordin tehnic din
ţările din Comunitate, fiind favorizată astfel interpretarea economică urmărită de
prevederile tratatului C.E.
Menţionăm, totodată, că art. 86 par. 1 şi 2 au efect direct. În consecinţă, organele
de jurisdicţie naţionale pot să fie solicitate să se pronunţe referitor la existenţa unor
servicii care prezintă interes economic general şi, eventual, să sancţioneze nesocotirea
art. 81 par. 1 sau a art. 82 din Tratatul C.E.

c) Regimul ajutoarelor acordate de statele membre. Intervenţia statelor

membre prin acordarea unor ajutoare constituie o formă de protecţionism şi afectează
concurenţa în cadrul Comunităţii. De aceea, în cuprinsul Tratatului C.E. a fost stabilit
principiul incompatibilităţii unor asemenea ajutoare cu piaţa comună.
Totuşi, în anumite condiţii, statele membre pot să consimtă ajutoare
întreprinderilor naţionale. Astfel de ajutoare sunt acordate în situaţiile care reprezintă
excepţii de la principiul arătat. Ele se clasifică în ajutoare compatibile de plin drept şi
ajutoare care pot să fie declarate compatibile cu piaţa comună.
Comisia are competenţa generală să examineze permanent ajutoarele existente
în statele membre, iar Consiliului îi este recunoscută, în domeniu, o competenţă
excepţională.
1. Principiul incompatibilităţii ajutoarelor acordate de statele membre cu
piaţa comună. Reglementările legale fundamentale consacrate ajutoarelor analizate
sunt stipulate la art. 87-89 din Tratatul C.E. În unele sectoare economice, precum
industria cărbunelui şi a oţelului sau agricultura, sunt luate însă în considerare dispoziţii
cu caracter special.
Art. 87 par. 1 declară incompatibil cu piaţa comună orice ajutor acordat de către
statele membre sau prin intermediul resurselor de stat, indiferent de forma lui, care
distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa, favorizând anumite
întreprinderi ori producţia unor mărfuri, în măsura în care afectează comerţul
intracomunitar.
Prevederile art. 87 par. 1 se aplică dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
– ajutorul este acordat de către un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat;
– măsura luată favorizează anumite întreprinderi ori producţia unor mărfuri;
– ajutorul consimţit distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa;
– ajutorul acordat de un stat membru este susceptibil să afecteze comerţul
intracomunitar.
Ajutorul acordat de către un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat a
fost definit, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, ca fiind orice ajutor finanţat prin resurse
publice. Termenul de „stat” include şi organele etatice ale unităţilor sale administrativ-
teritoriale (provincii, regiuni, departamente ş.a.). Împrejurarea că ajutorul este acordat
direct de către stat sau prin intermediul organismelor publice ori private instituite sau
desemnate în scopul administrării şi a distribuirii ajutoarelor de stat nu are însemnătate
pentru aplicarea dispoziţiilor art. 87 par. 1. Sprijinul acordat de către statele membre se
poate concretiza în prestaţii în bani sau în natură ori în atenuarea sarcinilor care

43
grevează, în mod normal, bugetul întreprinderii. Prin urmare, noţiunea de „ajutor de
stat” este mai largă decât aceea de „subvenţie”.
Prevederile art. 87 nu se aplică, în general, în funcţie de obiectivele urmărite de
către statele membre prin intervenţia lor. În consecinţă, caracterul fiscal al măsurilor
adoptate sau scopul social al acestora nu permit menţinerea ajutoarelor consimţite de
ţările Comunităţii Europene.
Măsura luată favorizează anumite întreprinderi sau producţia unor mărfuri în
cazul în care ajutorul este acordat unor întreprinderi private ori publice, fără să profite
ansamblului economiei ţării respective.
Ajutorul consimţit distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa dacă
acesta are ca obiect ori ca efect consolidarea situaţiei unei întreprinderi în raport cu cea
a concurenţilor ei. Curtea de Justiţie a hotărât că circumstanţele în care a fost acordat
un ajutor pot să fie suficiente pentru a explica impactul acestuia asupra concurenţei.
Ajutorul acordat de un stat membru este susceptibil să afecteze comerţul
intracomunitar în ipoteza în care poate influenţa schimburile între ţările din Comunitate.
Cerinţa analizată permite excluderea din categoria ajutoarelor ilicite a avantajelor care
au numai impact local sau care favorizează exporturile spre state terţe, dacă mărfurile
în cauză nu vor fi reintroduse pe teritoriul comunitar.
2. Excepţiile de la principiul interzicerii ajutoarelor acordate de statele
membre. În cuprinsul Tratatului C.E. se distinge între ajutoarele compatibile de plin
drept şi ajutoarele care pot să
fie declarate compatibile cu piaţa comună.
Potrivit art. 87 par. 2, sunt compatibile de plin drept cu piaţa comună:
a) ajutoarele cu caracter social, acordate consumatorilor individuali, în cazul în
care nu se face nici o discriminare după originea produselor. Aceste ajutoare nu
favorizează întreprinderile. Ele pot să constea, de exemplu, în alocaţii consimţite
şomerilor de lungă durată;
b) ajutoarele destinate să contribuie la repararea pagubelor provocate de
calamităţi naturale sau de alte evenimente extraordinare. Astfel de ajutoare se pot
acorda, de pildă, în scopul remedierii daunelor cauzate de cutremure, secetă, furtuni,
inundaţii;
c) ajutoarele acordate economiei din unele regiuni ale Republicii Federale
Germane, afectate de diviziunea Germaniei, în măsura în care ele sunt necesare pentru
compensarea dezavantajelor economice determinate de această divizare.
Ajutoarele care pot să fie declarate compatibile cu piaţa comună sunt, conform
art. 87 par. 3, următoarele:
a) ajutoarele destinate favorizării dezvoltării economice a regiunilor cu nivel de
trai anormal de scăzut sau caracterizate printr-un procent ridicat al şomajului.
Asemenea ajutoare pot să fie acordate în ipoteza în care situaţia economică dintr-o
regiune este, în raport cu cea a Comunităţii, extrem de defavorabilă, iar avantajele
consimţite reprezintă o soluţie durabilă şi eficientă pentru problemele legate de
dezvoltarea economică;
b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes
european comun sau să remedieze o perturbare gravă a economiei unui stat membru.
Un proiect european este de interes comun în cazul în care priveşte economia a cel
puţin două ţări din Comunitate. În această categorie sunt incluse ajutoarele acordate

44
pentru construirea unor autostrăzi sau tuneluri, pentru ameliorarea sistemelor de
telecomunicaţii, pentru combaterea poluării etc. Ajutoarele menite să remedieze o
perturbare gravă a economiei unui stat membru pot să fie consimţite dacă întreaga
economie a unei ţări din Comunitate sau sectoare economice importante sunt afectate
de dificultăţi conjuncturale, cum au fost, de exemplu, şocurile petroliere din anii ’70.
Această situaţie este însă rar întâlnită în practică;
c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea unor activităţi sau a anumitor
regiuni economice, dacă nu modifică condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură
contrară interesului comun. Prima parte a enunţului se referă la ajutoarele sectoriale,
cealaltă la ajutoarele regionale pentru zonele cărora nu li se aplică dispoziţiile art. 87
par. 3 lit. a. Ajutoarele sectoriale sunt admise dacă ele apar ca fiind necesare; există
garanţii suficiente privitoare la competitivitatea viitoare a beneficiarilor; sunt
proporţionale cu importanţa situaţiilor avute în vedere; o dată cu atingerea unora dintre
obiectivele urmărite, ele sunt diminuate şi încetează în momentul în care progresele
realizate sunt îndeajuns de însemnate; nu modifică condiţiile schimburilor comerciale
într-o măsură contrară interesului comun. Aceste ajutoare pot să aibă ca destinaţie
industriile în declin sau rămase în urmă, fiind acordate pentru programe de restructurare
şi modernizare. Ajutoarele regionale sunt acordate pentru zonele defavorizate, ce sunt
stabilite de către Comisie în funcţie de produsul intern brut pe locuitor.
d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, dacă
nu modifică condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură contrară interesului comun.
Aceste ajutoare au fost incluse în Tratatul de la Roma luându-se în considerare lărgirea
competenţelor Comunităţii în domeniul cultural;
e) alte categorii de ajutoare determinate prin decizia Consiliului statuând cu
majoritate calificată, la propunerea Comisiei. De pildă, astfel de ajutoare au fost stabilite
prin mai multe decizii ale Consiliului în domeniul construcţiilor navale.
d) Monopolurile de stat cu caracter comercial. Reglementările privitoare la
monopolurile de stat cu caracter comercial sunt cuprinse la art. 31 din Tratatul C.E.,
care este integrat în capitolul consacrat interzicerii, între statele membre, a restricţiilor
cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.
Această soluţie a fost adoptată, întrucât, de exemplu, deţinerea unui drept
exclusiv de a importa anumite mărfuri afectează cantitatea de bunuri care se vor afla, la
un moment determinat, pe piaţa unui stat membru, influenţând circulaţia mărfurilor la
nivelul Comunităţii.
Organismul care beneficiază de dreptul exclusiv de import poate să acţioneze, în
mod nemijlocit, asupra ofertei şi a cererii, ceea ce are implicaţii deosebite pentru diferite
sectoare economice. Totuşi, dispoziţiile în materie credem că sunt relevante mai ales în
contextul analizării regulilor aplicabile în domeniul concurenţei, deoarece existenţa
monopolurilor de stat cu caracter comercial înrâureşte comportamentele întreprinderilor
în cadrul pieţei interne.
Potrivit art. 31 din Tratatul C.E., statele membre sunt obligate să adapteze
monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel încât să fie asigurată absenţa
oricărei discriminări între cetăţenii ţărilor din Comunitate în ceea ce priveşte condiţiile de
aprovizionare şi de desfacere.
Reglementările de la art. 31 se aplică oricărui organism prin care un stat
membru, de iure sau de facto, controlează, dirijează ori influenţează în mod apreciabil,

45
direct sau indirect, importurile ori exporturile între ţările din Comunitate. Aceste dispoziţii
se aplică şi monopolurilor de stat delegate.
Statele membre sunt obligate să nu adopte noi măsuri contrare principiilor
enunţate la art. 31 sau care restrâng domeniul de aplicare al articolelor din Tratatul C.E.
referitoare la interzicerea, între ţările din Comunitate, a taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative.
Noţiunea de monopol de stat este ambivalentă, desemnând atât dreptul exclusiv
de a desfăşura o anumită activitate economică (producţie, prestări de servicii, import,
export sau comercializare a mărfurilor), cât şi organismul care beneficiază de un
asemenea drept.
În cuprinsul art. 31 din Tratatul C.E. sunt luate în considerare orice monopoluri
naţionale sau organisme care au ca obiect de activitate tranzacţiile cu produse
susceptibile să fie supuse concurenţei şi schimbului între statele membre şi care au,
totodată, rol efectiv în cadrul comerţului intracomunitar.
Formularea de la art. 31 este, aşadar, generală, acoperind inclusiv intervenţiile
statelor membre prin care acestea acţionează de facto sau în mod indirect asupra
schimburilor intracomunitare, precum şi cele prin care ţările membre influenţează
comerţul în interiorul Comunităţii.
Art. 31 se aplică, deopotrivă, monopolurilor delegate, adică întreprinderilor
private cărora statele membre le-au acordat drepturi exclusive.
Natura juridică a organismelor care beneficiază de drepturi exclusive nu este
relevantă. Organismele şi monopolurile delegate luate în considerare la art. 31 sunt cele
care desfăşoară activităţi de import, export sau comercializare a mărfurilor. Afirmaţia se
justifică prin aceea că obligaţia de adaptare a monopolurilor de stat cu caracter
comercial este prevăzută în contextul interzicerii, între statele membre, a restricţiilor
cantitative şi pentru că art. 31 se referă la operaţiuni de import sau de export. Prin
urmare, monopolurile în domeniul producţiei ori al prestărilor de servicii nu sunt supuse,
în principiu, dispoziţiilor art. 31.
Nu este exclus însă ca un monopol în domeniul producţiei sau al prestărilor de
servicii să afecteze, în mod indirect, libera circulaţie a mărfurilor. De exemplu,
consimţirea dreptului exclusiv de a fabrica unele produse, pe baza unor materii prime
indigene, are consecinţe asupra schimburilor intracomunitare; anumite monopoluri în
domeniul prestărilor de servicii pot să folosească produse naţionale, bunurile importate
fiind discriminate în raport cu acestea.
Organismelor controlate, dirijate sau influenţate de stat, care au caracter
comercial, li se aplică prevederile art. 31 în situaţia în care ele practică discriminări în
ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare şi de desfacere a mărfurilor, bunurile
importate ori exportate fiind, aşadar, dezavantajate în raport cu produsele naţionale
vândute pe piaţa indigenă, şi dacă activitatea acestor organisme afectează importurile
sau exporturile intracomunitare.
Dispoziţiile art. 31 se iau în considerare în ipoteza în care un stat membru poate
să influenţeze, în mod sensibil, importurile sau exporturile între ţările din Comunitate,
fără să fie necesar ca respectivul stat să controleze ansamblul operaţiunilor de import
referitoare la o anumită marfă.
Produsele importate din ţări terţe nu sunt, în general, supuse reglementărilor de
la art. 31, în materie aplicându-se măsurile de politică comercială ale Comunităţii.

46
 Obligaţia de adaptare a monopolurilor de stat cu caracter comercial presupune,
în esenţă, următoarele:
a) înlăturarea drepturilor exclusive de import şi de export a mărfurilor;
b) înlăturarea dreptului exclusiv de comercializare a mărfurilor importate din alte
statele membre de către angrosişti. Această interdicţie decurge din înlăturarea
drepturilor exclusive de import. În cazul mărfurilor vândute cu amănuntul, hotărârile
Curţii de Justiţie sunt nuanţate, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze;
c) interzicerea discriminărilor în domeniul fiscal între mărfurile importate şi
produsele naţionale supuse monopolului.

47