Sunteți pe pagina 1din 2

PREZENTAREA EVOLUȚIEI DANSULUI

Introducere
Dansul a izvorât din dorinţa generată de instinctul uman, legată de
trăirile psihologice şi redată prin mişcări ritmice, deoarece muzica nu exista la
început. Aceste mişcări ritmice erau expresia frământărilor interioare. Deci,
omul nu s-a servit la început de un instrument oarecare, ci de propriul său corp
pe care-l avea la dispoziţie. Această detentă interioară, născută fie din
amărăciune, fie din bucurie, a impulsionat omul să salte într-o formă primitivă,
rudimentară, reprezentând cel mai veridic început în adâncul istoriei expresiei
corporale şi care se identifică cu istoricul primei forme de mişcare dansantă.
Cu trecerea timpului, dansul şi-a organizat ritmicitatea odatǎ cu apariţia
cântecului şi muzicii, care îi simplificau stǎrile emoţionale şi modul de
manifestare a acestora, deoarece omul a gǎsit o surprinzǎtoare rezonanţǎ în
muzicǎ şi astfel şi-a organizat ritmicitatea.

FORMELE DANSULUI ÎN ANTICHITATE


Alături şi împreună cu muzica, pictura și sculptura, dansul, artă
străveche ce străbate istoria omenirii, este una dintre primele manifestări ale
omului, un fenomen general al cărui început îl găsim la cele mai vechi popoare.
Cu ajutorul studiilor paleontologiei, arheologiei, antropologiei,
etnologiei lingvistice, istoriei, putem pătrunde în cele mai îndepărtate lumi,
acolo unde climatul geografic permitea existenţa omului şi odată cu el apariţia
unei culturi primordiale.
La popoarele primitive dansul reprezenta expresia desăvârşită a simţului
estetic primitiv, mod de exprimare a unor trăiri lăuntrice ca: bucurie, întristare
etc., sentimente ce apar în toate împrejurările şi care constituie însăşi viaţa.
Egipt
Hieroglifele egiptene mai păstrează și astăzi enigme care încă nu sunt
descifrate. Este de la sine înţeles că dansul este legat de mituri şi mistere. Un
întreg sistem cosmogonic a fost, se pare, simbolizat prin cercuri ale dansului,
care codifica evoluţia astrelor. Mitul lui Osiris, „zeul Soarelui” care însemna pe
de o parte, fericire, muzică, dans, lumină, ne prezintă şi un aspect de eclipsă
sepulcrală, o culoare de granit, un Osiris pământean. Mormintele, cu tot ceea ce
conţineau ele, ne transmit o melancolie profundă, o frecventă suferinţă,

deoarece în acea vreme, şi nu numai, în ele se găseau numeroase instrumente


ca: harpă, fluier, liră, chitară, tamburine, tot ceea ce omul iubea pe pământ şi
care trebuiau să îl consoleze dincolo, după moarte. Imaginea plastică a dansului
era, aşadar, închisă cu cel decedat în sarcofag.
Ca în toate ţările, și aici, ideea dansului este interpretată cu ajutorul
legendelor. Lucian din Samosate susţinea concepţia potrivit căreia, „acel
egiptean care ştia să se asimileze elementelor, plantelor, animalelor putea să
simbolizeze ideea unui dansator minunat”.
La egipteni, dansul a fost inventat de preoţi (corifei) și era închinat în
special lui Osiris, având diferite forme: dans astral, de fertilitate, funerar şi
uneori cu caracter burlesc. Aceștia aveau dansuri profane, desfășurate în interior
cu prilejul banchetelor, sau pe străzi, toate dansuri bogate în elemente erotice
sau acrobaţii. Unele instrumente muzicale folosite în acea perioadă (crotale şi
castagnete) au răsunat în toate secolele din Egipt până în Spania şi stau la
originea dansurilor andaluze şi a celor ţigăneşti ale timpurilor noastre.
Grecia
În secolul V î. e. n. se cunoaşte celebra epocă a lui Pericle şi Aristotel,
ca punct culminant al dezvoltării Greciei din punct de vedere cultural, economic
şi politic.
La greci, dansul se executa mai ales prin mişcările părţii superioare a
corpului, cu braţele, cu capul, braţele jucând rolul principal. Aristotel numeşte
dansul ca fiind “arta de a traduce printr-o gesticulaţie variată şi ritmată,
caracterele, pasiunile şi actele fiinţelor omeneşti“.
De aceea, dansul era nelipsit în toate împrejurările: ceremonii religioase,
înmormântări, serbări publice, reprezentaţii teatrale, pregătirea războiului sau
sărbătorirea victoriei. Dansul era considerat o activitate foarte importantă care îi
apropia pe oameni de zei. Acesta era însoţit de muzică: flauth, luth, cythara,
tamburina, crotale etc. Spartanii mărşăluiau şi luptau în ritmul muzicii, semnalul
şi cadenţa atacului erau date de flaut.