1 Notiunea de morala si esenta ei.Morala ca forma a constiintei sociale.

Etica ca teorie
filososfica a moralitatii.Relatiile morale si constiinta morala.
Morala este un ansamblu de principii şi norme, de idealuri şi reguli, de sentimente şi
convingeri de reglementare a comportamentului între oameni, a relaţiilor dintre cei din
urmă şi societate, întemeiate pe noţiunile de bine şi rău. Morala este un fenomen social,
o formă a conştiinţei sociale şi este determinată în mare măsură de existenţa socială. Ea
apare o dată cu apariţia individului, scopul căreia fiind reglarea comportărilor şi a
conduitelor oamenilor în socium, raportul lor faţă de colectiv, faţă de comunitate. După
nivelul moralităţii putem deosebi mai multe feluri de subiecţi (persoane), printre care
găsim tipul moral (cunoaşte, interiorizează şi transformă sistemul de valori şi principii
în conţinuturi proprii de conştiinţă şi le aplică în relaţiile sale cotidiene), tipul imoral
(cunoaşte totalitatea valorilor morale dar nu le interiorizează, nu le respectă, este un tip
conflictual) şi tipul amoral (nu cunoaşte sistemul de valori morale, nu le realizează ca
atare, le încalcă). . Morala este un fenomen social, este o formă a conştiinţei sociale şi
este determinată de existenţa socială. Care este existenţa oamenilor, modul lor de trai -
aşa le este şi morala. Scopul moralei este de a reglementa comportamentul oamenilor în
societate, raporturile lor unul faţă de altul, faţă de colectiv, de societate în întregime, faţă
de tot cei viu. În morală se formulează un ideal social spre care tinde societatea.
Etica este o disciplină filosofică ce studiază distincţia dintre bine şi rău, precum şi
evaluarea consecinţelor morale ale acţiunilor umane. Etica reprezintă teoria sau studiul
filosofic al moralei. Ea are menirea să rezolve probleme practice morale ce apar în viaţa
omului în concordanţă cu normele sociale. Etica se mai numeşte “filosofie morală”. Etica
şi morala studiază omul şi relaţiile umane, . Etica însă examinează doar acele relaţii
umane care manifestă un caracter moral, adică prin prisma bunului şi răului. Etica
analizează morala ca o integritate, ca un fenomen specific al vieţii sociale. Etica este
ştiinţa, este teoria filosofică despre morală. Obiectul eticii se modifică în procesul istoric
şi depinde de concepţia moralei, cunoaşterea ei tipică în diverse perioade istorice.
2 Constituirea cunostintelor etice.Etica antica ca invatatura despre virtute si
personalitate perfecta.Etica medievala.
Teoria moralei, adică etica, apare atunci cînd în societate se stabilesc inegalităţi, cînd
apare necesitatea de a limita pasiunile (dorinţele) imense ale indivizilor. Acest proces se
desfăşoară în antichitate, cînd societatea primitivă se destramă şi apare sclavagismul. Cu
apariţia proprietăţii private la oameni se formează diverse interese ce provoacă
necesitatea de a regla interacţiunea lor. Ca o teorie a moralei etica apare atunci cînd se
agravează (se acutizează) contradicţiile dintre imperativele general-abstracte ale
moralităţii şi comportarea reală a oamenilor. Etica apare în Grecia antică, în epoca
sclavagistă, adică atunci cînd se delimitează munca fizică de intelectuală, cînd apare
proprietatea privată. Filosofii din antichitate interpretau morala drept o respectare a
măsurii în toate. Teoria moralei obţine o dezvoltare mai amplă şi multilaterală în
filosofia lui Aristotel Aristotel consideră că virtutea nu poate să apară într-un individ
izolat, ci numai în societate omul poate manifesta o viaţă morală. El divizează toate
virtuţile în două grupuri. Primul include virtuţile raţiunii – înţelepciunea, cunoaşterea,
prudenţa şi bunul simţ. Al doilea grup cuprinde virtuţile morale – bărbăţia, moderaţia,
nobleţea, dărnicia, frumuseţea, sinceritatea, echitatea, prietenia.
În epoca creştinismului timpuriu (epoca medievală) predomină morala creştină care a
fost prezentată de Filon din Alexandria (20 î. Hr. – 50 d. Hr.) şi Augustin Fericitul (354-
430). Etica creştină opune omul şi Dumnezeu, trupul şi sufletul, lumea pămîntească şi
cea cerească. Ea afirmă că omul după natura sa este păcătos, fiind supus păcatului încă
de la naştere şi ca urmare el este dispus spre rău, sortit la suferinţe în viaţa pămîntească
şi chinuri veşnice după moarte. Salvarea pentru creştini e posibilă prin ispăşire şi
binefacere. Virtuţile de bază ce duc spre salvare sunt credinţa în Dumnezeu, pocăinţa,
supunerea, umilinţa, neîmpotrivirea în faţa răului. Virtuţile pot fi divizate în cele
inferioare sau morale care determină atitudinea omului faţă de tot ce-i omenesc şi
superioare sau teologice care se referă la raporturile omului cu Dumnezeu.
3 Directia empirica in etica.Scolile naturaliste ,cosmologice si sociologice ale eticii
empirice.
În fundamentarea moralei, adică în funcţie de faptul ce se va considera drept bază a
moralităţii pot exista, pot fi evidenţiate cîteva şcoli şi direcţii în domeniul eticii.
Menţionăm, în primul rînd şcolile naturaliste care cultivau bazele morale din “natura”
omului, din adevărata existenţă a acestuia. Aici atribuim aşa direcţii cum ar fi hedonismul
(concepţie etică care consideră că binele suprem şi scopul vieţii este plăcerea,
desfătarea), eudemonismul (consideră că scopul suprem al moralităţii şi temelia
comportării morale o constituie aspiraţia spre fericire – personală şi obştească),
utilitarismul (acţiunile sunt juste dacă ele aduc folos şi fericire şi invers – sunt nejuste,
dacă generează contrariul), concepţiile biologizatoare etc.
E cazul de menţionat şcolile cosmologice (etica evoluţionistă, tolstoismul). Etica
evoluţionistă, formulată de H. Spenser concepe morala ca fază a evoluţiei biologice,
susţine ideea precum că omul moşteneşte şi dezvoltă ceea ce s-a format în stadiul
animalic. Etica evoluţionistă consideră că adaptarea şi morala trebuie să asigure
supravieţuirea individului în condiţiile luptei pentru existenţă. Adaptarea se socoate
unicul criteriu al moralei, iar progresul moral depinde de gradul de adaptare a
individului la mediul social.
Scolile sociologice (contractul social, egoismul raţional).Paradigma contractului social ale
normelor şi legilor moralei a fost formulată încă în antichitate de sofişti şi de Epicur,
dezvoltată în epoca modernă de T. Hobbes .Morala este interpretată drept o condiţie
necesară de convieţuire a oamenilor, iar existenţa socială în comun constituie rezultatul
contractului între indivizi. Conceptul egoismului raţional rezultă din recunoaşterea
determinării sociale a comportamentului omului. Morala presupune înainte de toate
interesele personale, iar dacă oamenii se conduc doar de cele din urmă atunci anarhia
acestor interese conduce la slăbirea statului şi chiar pieirea lui. Egoismul raţional este
înţelegerea corectă a interesului personal şi corelaţia lui cu interesele altor persoane.
4 Regula de aur a moralitatii.Etica lui Kant.
Kant (1724-1804) a fost primul filosof care a determinat etica drept un compartiment
specific al filosofiei (filosofia practică). El neagă teoria egoismului raţional, explică
fenomenele morale prin tendinţa către fericire şi alte concepţii. I. Kant consideră că
postulatele filosofiei morale nu pot fi deduse din experienţa senzorială. Evidenţiind
divergenţa între ce trebuie să fie şi ce este, I. Kant divizează etica sa în două părţi: 1)
teoria despre datorie, ori partea teoretică (metafizica moravurilor) şi 2) teoria despre
realizarea datoriei în viaţa practică (antropologia din punct de vedere pragmatic). . Kant
considera că omul este dispus mai mult către rău, decît spre bine. I. Kant afirmă că
raţiunea dictează voinţei legea morală în mod obligatoriu, care este numită de el
imperativ categoric – cuvenitul necondiţionat: “Acţionează aşa de parcă maximumul
acţiunii tale prin voinţa ta să devină lege universală a naturii”. Kant concluzionează că
morala este una pentru toţi, în toate timpurile şi în toate condiţiile, că oamenii sunt egali
în faţa legilor morale. Toate relaţiile între oameni se cuvine să se desfăşoare pe baza
respectului faţă de personalitatea umană.
5 Categoriile de baza ale eticii.datoria,binele si raul,cinstea,demnitatea,constiinta-
mecanismele regulative de control ale constiintei morale.Autoaprecierea si aprecierea.
Categoriile eticii sunt noţiunile cele mai generale care reflectă momentele esenţiale şi
principale ale moralei. Ele formează un sistem integru şi un conţinut teoretic al eticii. Ca
categorii morale principale sunt considerate virtutea, binele, răul, datoria, conştiinţa,
cinstea, demnitatea, fericirea, sensul vieţii ş.a.
Binele şi răul constituie categoriile fundamentale ale eticii prin care se exprima
aprecierea morală a condiţiei, acţiunilor şi faptelor atît ale fiecărui om în parte cît şi a
colectivelor, grupurilor, claselor precum şi a diverselor evenimente sociale. Ele
caracterizează activitatea umană din punct de vedere a importanţei ei morale.
cinstea – categorie etică ce exprimă atitudinea omului faţă de sine şi a societăţii faţă de
om. Ea se bazează pe sinceritate şi încredere reciprocă, pe respectarea cuvîntului dat şi
îndeplinirea obligaţiunilor faţă de alţi oameni şi faţă de societate. Cinstea poate să
degenereze în aroganţă, îngîmfare, vanitate, ipocrizie, formalism, carierism, nepăsare ş.a.
Conştiinţă – categorie a eticii care caracterizează capacitatea persoanei de a
realiza autocontrolul moral, de a formula independent obligaţii morale, de a cere de la
sine îndeplinirea lor şi de a efectua o autoevaluare a acţiunilor comise. Conştiinţa morală
– este una din exprimările autoconştiinţei morale a personalităţii, conştientizarea
subiectivă a datoriei şi responsabilităţii în faţa societăţii.. O dată cu sentimentul de
datorie, onoare, demnitate această categorie permite omului de a conştientiza
responsabilitatea sa morală în faşa sa ca subiect al alegerii morale şi în faţa altor
oameni, a societăţii în întregime.
Datoria – categorie a eticii care reflectă îndatoririle morale ale omului, îndeplinite
din îndemnul conştiinţei. În datorie îşi găsesc amprenta cerinţele societăţii faţă de
personalitate şi obligaţiile personalităţii în faţa societăţii. . Datoria morală poartă
caracter imperativ, de constrîngere. Din acest motiv conştientizarea îndatoririlor morale
apare ca o cerinţă interioara ce îi ajută omului să se orienteze mai eficient în conduita
sa, să-şi realizeze mai reuşit obligaţiile sale, să respecte cerinţele morale chiar şi în lipsa
elementului de constrîngere.
Demnitatea – categorie a eticii care exprimă valoarea morală a omului, atitudinea lui faţă
de sine însuşi şi recunoaşterea sau refuzul de către societate a valorii personalităţii sale.
Demnitatea este o formă a autoconştiinţei şi autocontrolului personalităţii, un mijloc de
înţelegere de către om a responsabilităţii sale faţă de sine însuşi ca personalitate morală.
Sentimentul demnităţii nu-i permite omului să săvîrşească fapte morale care nu
corespund cu ţinuta şi conduita ce o are şi în acelaşi timp obligă să respecte demnitatea
altor oameni.
Aprecierea morală permite a determina importanţa valorică a faptelor, a
comportamentului persoanei sau a comunităţi sociale, corespunderea lor cu anumite
norme, idealuri. Ea se manifestă prin aprobare, încurajare, recunoaştere, dezaprobare,
dezavuare. Autoaprecierea constituie valorificarea independentă a propriului
comportament, a motivelor şi faptelor sale, ea este strîns legată cu conştiinţa şi datoria şi
reprezintă un mecanism important al autocontrolului. Motivul, aprecierea,
autoaprecierea constituie proceduri raţionale ale gîndirii, cu ajutorul cărora omul îşi
poate reprezenta consecinţele morale ale comportamentului său a controla situaţia
lumii sale interne.
6 Lumea biomedicala in raport cu lumea informationala,tehnica si spirituala.Biosfera in
raport cu natura
Lumea biologico-medicală este un fenomen extrem de complicat, mai ales cea actuală,
constituită şi dur influentata de oameni.Se modifica permanent. . E vorba de cîteva
momente printre care se evidenţiază următoarele procese:
a). Influenţa vertiginoasă a lumii tehnice asupra lumii biomedicale. Sub această acţiune
apar noi sisteme artificiale intelectuale de generaţia întîia, apoi şi de generaţia a doua,
care transformă sistemul binar “medic-pacient” într-un sistem cu trei componente –
“medic-sistem intelectual artificial-pacient”.
b). Se perfecţionează permanent, în rezultatul informatizării sociumului, conţinutul
sferei medicale, în special procesul de diagnosticare, ceea ce a contribuit la depistarea
noilor unităţi nozologice. De exemplu, dacă în anul 1964 erau cunoscute circa şase mii
maladii, apoi la începutul sec. al XXI-lea mai mult de treizeci şi cinci mii de boli.
c). Se complică la maximum ca niciodată relaţiile dintre elementele acestui sistem, mai
ales acelea dintre “om-vietate”, “om-biosfera” drept rezultat al nesoluţionării multor
probleme globale, cum ar fi cele ecologice, demografice etc. Tot mai evident şi insistent
se manifestă rolul profitului în aceste relaţii. Apare în această ordine de idei necesitatea,
ba chiar şi inevitabilitatea substituirii economiei de piaţă prin cea biosferico-noosferică.
Sporesc considerabil contradicţiile dintre lumea biomedicală şi cea spirituală.
Necesitatea şi inevitabilitatea extinderii cunoştinţelor etice asupra lumii vii, adică
asupra lumii animalelor şi plantelor şi implementarea vertiginoasă a tehnicii
performante, a tehnologiilor scientofage, sofisticate în practica biomedicală au provocat
două traseuri în dezvoltarea bioeticii: traseul lui Van R. Potter (bioetica interpretată în
sens larg) şi traseul lui Andre Hellegers (bioetica interpretată în sens îngust). În
sens larg bioetica reprezintă acel domeniu al filosofiei practice care examinează relaţiile
în sistemul “om-biosferă” de pe poziţiile eticii clasice. Obiectul de studiu al bioeticii
devine deci omul, animalele, planteleBioetica a demonstrat că evoluţia tehnologică în
lumea biomedicală a neglijat bolnavul, alte fiinţe vii. Van R. Potter, din această cauză,
argumentează că ea (bioetica) este o ramură a ştiinţei capabile de a reuni valori prin
dialogul şi confruntarea dintre medicină, filosofie şi etică. Bioetica devine un mod de
realizare a conflictelor dintre medicina tehnologică nouă şi etica medicală clasică.
Domeniul de studiu al ei este, în viziunea lui A. Hellegers, aspectul etic în practica clinică,
adică bioetica sintetizează cunoştinţele medicale şi pe cele etice. Aici avem cazul cînd
bioetica se identifică cu etica medicală, ceea ce nu este justificat în opinia noastră atît
teoretic cît şi practic.
7 Aparitia si geneza bioeticii .obiectul ei de studiu.premise teoretice si practice ale
bioeticii.v.R Potter-fondatorul bioeticii
Bioetică (gr. bios viaţă şi ethos obicei, caracter moral) constituie o orientare
ştiinţifică interdisciplinară ce se situează la hotarele dintre filosofie, etică, biologie,
medicină etc. Termenul
bioetică a fost introdus în ştiinţă de biologul şi oncologul american Wan Renssellar
Potter în anul 1970 în articolul său “Bioetica ─ ştiinţă a supravieţuirii”. Acest domeniu al
ştiinţei apare ca o reacţie de răspuns la noile probleme ce ţin de viaţă, sănătate şi
moarte. Wan Potter consideră că valorile şi normele bioeticii nu pot fi separate de alte
ştiinţe şi argumentează atît necesitatea sintezei acestora, cît şi specializarea eticii, cum
ar fi de exemplu, etica naturii, etica bătrînilor, etica vieţii urbane etc În ultimul timp în
mediile ştiinţifice se vehiculează cu cîteva moduri de explicare a originii bioeticii. Există
opinia conform căreia bioetica apare o dată cu agravarea şi complicarea problemelor
morale ale medicinei contemporane, în legătură cu ameninţarea omenirii de către
ştiinţa şi tehnica performantă, ceea ce într-adevăr are loc. Alţi savanţi consideră că
bioetica apare după anul 1946, cînd au fost condamnaţi medicii nazişti pentru
experimentele lor inumane asupra oamenilor şi prizonierilor de război. Obiectivul
principal al bioeticii sub acest aspect constă în explicarea etico-filosofică a situaţiilor
problematice limitrofe cum ar fi eutanasia, esenţa morţii (concepţia religioasă şi cea
ştiinţifică), ingineria genetică, transplantologia, implantarea organelor artificiale,
experimentele clinice (inclusiv şi cele ale embrionului uman), raclajele (avorturile),
autoidentificarea sexuală a omului, noile tehnologii ale naşterii copiilor, clonarea . În
prezent bioetica este interpretată sub două aspecte: în sens îngust şi în sens larg. În sens
îngust bioetica se confundă cu etica medicală profesională, limitîndu-i conţinutul doar la
problemele etice ale raportului “medic-pacient” ce apar actualmente în legătură cu
implimentarea intensivă în practica medicală a tehnologiilor noi performante,
scientofage. Există o altă interpretare a bioeticii, o tălmăcire mai largă a acesteia.
Explicarea netradiţională a bioeticii se bazează pe inevitabilitatea extinderii sferei
cunoştinţelor etice asupra biosferei ─ cerinţă extrem de importantă a revoluţiei
noosferice contemporane. E vorba că începînd cu a doua jumătate a secolului al XX-lea
sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific capătă o dezvoltare intensă nu numai etica
profesională (etica medicului, inginerului, ziaristului, pedagogului, savantului etc.), dar şi
cunoştinţele etice integrale ce se referă atît la relaţiile interpersonale, cît şi la relaţiile
relaţiile omului cu mediul ─ cu lumea vegetală, animală, biosfera în întregime, chiar şi cu
artefactele.
8 Bioetica in raport cu etica.Doua trasee in evolutia bioeticii
(bios+ethos)după cum s-a menţionat deja are o încărcătură biologică, etică, medicală şi
filosofică. Ea, afirmă Van R. .Potter, este o ramură interdisciplinară a ştiinţei
contemporane despre supravieţuire, care utilizînd noi metodologii, are drept obiect
examenul sistemic al comportamentului uman în domeniul cunoştinţelor vieţii şi al
sănătăţii analizat în lumina valorilor şi principiilor morale tradiţionale.
Necesitatea şi inevitabilitatea extinderii cunoştinţelor etice asupra lumii vii, adică
asupra lumii animalelor şi plantelor şi implementarea vertiginoasă a tehnicii
performante, a tehnologiilor scientofage, sofisticate în practica biomedicală au provocat
două traseuri în dezvoltarea bioeticii: traseul lui Van R. Potter (bioetica interpretată în
sens larg) şi traseul lui Andre Hellegers (bioetica interpretată în sens îngust). În
sens larg bioetica reprezintă acel domeniu al filosofiei practice care examinează relaţiile
în sistemul “om-biosferă” de pe poziţiile eticii clasice. Obiectul de studiu al bioeticii
devine deci omul, animalele, plantele, toate vietăţile sub unghiul de vedere al “binelui” şi
al “răului”. În esenţă dincolo de viaţă şi moarte etica viului controlează şi dă răspuns la
tot ce ştiinţa şi tehnica o provoacă. Bioetica a demonstrat că evoluţia tehnologică în
lumea biomedicală a neglijat bolnavul, alte fiinţe vii. Van R. Potter, din această cauză,
argumentează că ea (bioetica) este o nouă disciplină ce combină cunoaşterea biologică
cu cea etică. Bioetica deci nu poate să se axeze doar asupra omului, dar trebuie să
cuprindă şi biosfera. Bioetica devine deci o direcţie ştiinţifică contemporană axată spre
studiul existenţei umane în viziunea eticii tradiţionale.
În sens îngust bioetica este interpretată de Andre Hellegers. vorbeşte că bioetica
este o ramură a ştiinţei capabile de a reuni valori prin dialogul şi confruntarea dintre
medicină, filosofie şi etică. Bioetica devine un mod de realizare a conflictelor dintre
medicina tehnologică nouă şi etica medicală clasică. Bioetica deci imaginează lumea
biomedicală specific. Reflexia bioetică se bazează atît pe fapte, cît şi pe principii. Toate
cele menţionate ne vorbesc despre multe momente ce ne caracterizează cunoştinţele
bioetice ca ceva netradiţional în filosofia practică, însă unul este clar: etica viului este o
nouă viziune a lumii biomedicale ce întru totul corespunde societăţii contemporane –
societăţii informaţional-tehnogenă.
9 Bioetica generala,speciala,clinica.
Bioetică generala (gr. bios viaţă şi ethos obicei, caracter moral) constituie o
orientare ştiinţifică interdisciplinară ce se situează la hotarele dintre filosofie, etică,
biologie, medicină. . Acest domeniu al ştiinţei apare ca o reacţie de răspuns la noile
probleme ce ţin de viaţă, sănătate şi moarte, de sporirea interesului oamenilor faţă de
drepturile lor, referitoare inclusiv şi la propria lor existenţă atît corporală cît şi
spirituală, de poziţia societăţii vis-a-vis de pericolul ce ameninţă însăşi viaţa de pe Terră,
generat de acutizarea problemelor globale ale omenirii. . Bioetica constituie o sinteză a
mai multor discipline medico-biologice şi filosofico-umanistice ce au scopul de a
cunoaşte şi proteja viul (vietăţile) de pe poziţiile eticii tradiţionale. Bioetica generală,
care se ocupă de bazele etice, tratează valorile şi principiile originare ale eticii medicale
şi sursele documentaristice ale bioeticii (drept internaţional, deontologie, legislaţie).
Practic, o adevărată filozofie morală în partea ei fundamentală şi instituţională.

Bioetica specială, care analizează marile probleme, abordate sub profil moral, atât pe
plan medical cât şi pe plan biologic: inginerie genetică, avort, eutanasie, experimente
clinice,transplantologia,transsexualism, etc. Sunt mari tematici care constituie coloanele
vertebrale ale bioeticii sistematice şi care, desigur, trebuie să fie rezolvate în lumina
modelelor şi fundamentelor pe care sistemul etic le consideră de bază şi justificative
pentru concepţia etică. Aceasta însă nu se poate disocia de concluziile bioeticii generale.

Bioetica clinică sau decizională examinează, în mod concret în practica medicală şi în

cazul clinic, care sunt valorile în joc sau care sunt căile corecte pentru a ajunge la o linie
de conduită fără modificarea acestor valori: alegerea sau nu a unui principiu sau a unei
criteriologii de evaluare va condiţiona evaluarea cazului şi, după părerea noastră, nu se
poate separa bioetica clinică de cea generală, chiar dacă trebuie să recunoaştem că
totdeauna sau aproape totdeauna cazurile concrete prezintă o pluralitate de aspecte de
evaluat. Între noţiunile noi introduse şi acceptate cele mai dezbătute sunt inseminarea
artificială, fertilizarea (fecundarea) in vitro, maternitatea de substituţie, drepturile
embrionului, băncile de spermă, de gameţi, de ovule şi de embrioni, donatori de embrioni,
de gameţi, mamă purtătoare, mamă surogat (foster)

10) Aspectele bioeticii.Bioetica ca mod de viață.Bioetica ca o filosofie practică

sunt elucidate patru aspecte principale ale bioeticii.

Aspectul sociofilosofic al bioeticii constă in caracterul său generaluman.
Bioetica este o varietate a activităţii intelectuale şi a practicii sociale
ce are scopul de a garanta posibilitatea dialogului şi solidarităţii oamenilor
in apărarea binelui şi opunerea rezistenţei in faţa răului generat
de activitatea cotidiană.
Aspectul axiologic se referă la faptul că bioetica contribuie la formarea
unui nou sistem etico-normativ şi valoric, ca antidot al situaţiei critice
contemporane. Valorile de Bine şi de Rău nu mai pot fi analizate in lumina
unor atitudini tradiţionale, deoarece vor rămine multe intrebări
fără răspunsuri – fapt dictat de noile condiţii ale progresului tehnicoştiinţific.
Aspectul juridic al bioeticii se manifestă prin mecanismele legale recunoscute
astăzi in marea majoritate a ţărilor dezvoltate economic. Sunt
elaborate coduri, norme şi legi care protejează idealurile inaintate de
către bioetică. Astfel, bioetica apare ca un mecanism de protecţie a drepturilor
omului, cum ar fi dreptul la viaţă, la sănătate, la liberă alegere, la
autodeterminare etc.
Aspectul medical al bioeticii este manifestarea principiilor umanismului
in medicină, a unei auto-conştiinţe critice a medicilor practicanţi.
Bioetica ca mod de viață
bioetica trebuie să se bazeze pe patru categorii principale: – independenţa: protejează bioetica
de implicaţiileexterne, cum ar fi religia, politica, ştiinţa etc.
– capacitatea de gindire (raţiunea): permite atingerea condiţiei necesare pentru reglarea
problemelor ce vin din ştiinţelebiomedicale; – responsabilitatea: face omul arbitru al destinului
său şi il obligă să protejeze viitorul; – realismul: deschide ochii omului asupra realităţii.Bioetica
evidenţiază problemele vitale ale omenirii, problemele supravieţuirii şi viitorului, adunind in
jurul său specialişti din ramuri diferite (filosofi, pedagogi,teologi, jurişti, medici, biologi etc.)
La etapa actuală bioetica devine un imperativ al dezvoltării societăţii viitoare(un mod de viață).
Bioetica ca o filosofie practică
Etica este nucleul filosofiei.Ea ca și filosofia tratează un șir de problem conceptual, care
determină valoarea omului, locul lui in lume, sensul vieții lui, atitudinea și responsabilitatea
acestuia față de societate,alegerea idealului.Însă spre deosebire de filosofie etica ratează aceste
problem nu în mod teoretico-gnoseologic ci practico-comportamental.

11)Etica antropocentristă.Bioetica-etica biosferocentristă.

Antropocentrism-concept ce se dezvoltă în perioada Renașterii și a influențat mult la criza

ecologică planetară contemporană.Orice concept care exagerează importanța ființei umane în
cosmos de ex: ^cea care consider cosmosul ca fiind constituit pentru folosul omului^. Ideea
apocentristă prevede plasarea omului pe o poziție net superioară față de toate ființele ce îl
înconjoară, iar natura cu toate părțile ei component are menirea de a-I satisface
cerințele.Această cocepție nu prevede anumite responsabilități sau obligații ale omului față de
cineva dinafara speciei sale.
Biosferocentrismul-total opus antroponcetrismului în centrul cercetărilor ,acțiunile oamenilor se
situează nu numai Homo Sapiens cu problemele lui în ansablu, dar neapărat și protejarea
animalelor, plantelor , a biosferei în întregime.Actualmente, prin urmare , suntem martorii unui
reviriment excepțional în etica contemporană și această extindere a moralității tradiționale
asupra naturii vii este inevitabilă,adică un fenomen necesar în evoluția civilizației umane.

12) Bioetica ca mecanism de modernizare și transformare a medicine teoretice și practice.

Lumea biomedicală este un fenomen extrem de complicat

constituită şi dur influenţată de om in a II-a jumătate a sec.
al XX-lea şi in primii ani ai sec. al XX-leaI. Fiind un sistem sinergetic, adică
deschis, aliniar, dezechilibrat şi autoorganizat, se modifică permanent şi
substanţial, işi amplifică ascendent interconexiunile sale cu alte lumi, işi
perfecţionează elementele prin:
(a) Influenţa vertiginoasă a lumii tehnice
asupra lumii biomedicale, din care rezultă noi sisteme artificiale
intelectuale de primă generaţie, ulterior celei de-a doua generaţii, care
transformă sistemul binar „medic-pacient” intr-un sistem cu trei componente:
„medic-sistem intelectual artificial-pacient”. In lume există deja
spitale intregi computerizate; (b) Se perfecţionează permanent, in urma
informatizării societăţii, conţinutul sferei medicale, in special procesul
de diagnosticare ce a contribuit la depistarea noilor unităţi nozologice.
De exemplu, dacă in anul 1964 erau cunoscute circa şase mii maladii, la
inceputul sec. al XX-leaI sunt descrise mai mult de treizeci şi cinci mii de
boli; (c) Se complică la maximum, ca niciodată, relaţiile dintre elementele
lumii biomedicale, mai ales cele dintre „om-biotică”, „om-mediu” drept rezultat al nesoluţionării
multor probleme globale
(d) Se amplifică dur influenţa dăunătoare a activităţii umane asupra sănătăţii omului, sănătăţii
publice, asupra intregii lumi biomedicale. E vorba de catastrofele
tehnogene cu caracter global, de terorismul internaţional, de alte acţiuni
umane ce afectează mediul, produsele alimentare, relaţiile sociale.
(e) Sporesc considerabil contradicţiile dintre lumea biomedicală şi cea
spirituală.
13) Sănătatea publică: esența și conținutul .Sănătatea omului și sănătatea
sociumului.Direcțiile principale ale perfecționării sănătății publice în Republica Moldova.
Sănătatea publică- un concept(ansamblu de categorii ce descriu un fenomen în cadrul societății),
a evoluat istoric pentru o abordare pătrunzătoare, pentru o înterpretare inteligentă și justă a
stării de sănătate a omului.
Esența principală: Orientare a sănătății publice- starea de sănătate a populației ce cuprinde:
-organizarea personalului medical
-organizarea instituțiilor medicale în vederea furnizării tuturor serviciilor de sănătate pentru
promovarea sănătății, prevenirea bolilor, reabilitarea fizică și psihică precum și cea socială
Preocupările Sănătății Publice(direcțiile de perfecționare)
1.Preocupări clasice- ependimiologia,demografia, promovarea sănătății și educarea pentru
sănătate, determinanții stării de sănătate.
2. Preocupări noi- noua Sănătate Publică,managmentul serviciilor sanitare,medicale bazate pe
dovezi precum și politicile sanitare.

14) Antropocentrismul –motiv al crizei ecologice planetare contemporane.

Apariţia unui nou model de organizare a existenţei umane in dimensiuni
general-planetare cere de la savanţi o conştientizare ştiinţifică riguroasă
a locului omului in cosmos sau a relaţiei omului cu biosfera,
deoarece de inţelegerea acestui fapt depinde astăzi existenţa umană
in viitor. In evoluţia sa istorică, omul a depins mereu de anumiţi factori
externi – naturali, sociali sau culturali (religie, ştiinţă). Ceea ce a afectat
considerabil lumea sa interioară, i-a limitat libertăţile, i-a provocat tendinţa
de a se ridica deasupra tuturor, de a-şi lua rolul de demiurg, „rege al
naturii,” „supra-om”, „măsură a tuturor lucrurilor”, cel capabil de a supune
lumea intreagă voinţei sale. Ideea antropocentristă prevede plasarea omului pe o poziţie net
superioară faţă de toate fiinţele ce il inconjoară, iar natura, cu toate părţile ei componente, are
menirea de a-i satisface cerinţele. Această concepţie nu
prevede anumite responsabilităţi sau obligaţii ale omului faţă de cineva
din afara speciei sale. Indiferent de măreţia şi deosebirile esenţiale ale mediului artificial creat,
omul rămine parte componentă a cosmosului, supunindu-se pe
deplin legităţilor acestuia. Trebuie să recunoaştem că omul nu se află
deasupra naturii, ci in interiorul ei.

15)Biosferocentrismul-principiul fundamental în organizarea vieții sociale ale civilizației

contemporae. Metodologia bioetică.

Principiul antropocentrist incepe să fie inlocuit cu o abordare nouă,

biosferocentristă. Noua modalitate de gindire işi are evoluţia sa, şi a dat un
nou vector relaţiei omului cu lumea inconjurătoare, cu viaţa, cu natura, cu
biosfera. De aceea problema primordială a existenţei umane a fost şi a rămas
să fie cea a supravieţuirii, care s-a complicat şi s-a agravat mult o dată
cu progresul tehnico-ştiinţific. În centrul cercetărilor ,acțiunile oamenilor se situează nu numai
Homo Sapiens cu problemele lui în ansablu, dar neapărat și protejarea animalelor, plantelor , a
biosferei în întregime.Actualmente, prin urmare , suntem martorii unui reviriment excepțional
în etica contemporană și această extindere a moralității tradiționale asupra naturii vii este
inevitabilă,adică un fenomen necesar în evoluția civilizației umane.

16) Principiile și imperativele bioeticii.Bioetica-ideologia săntății publice.

Principii ale bioeticii americane:

-autonomiei
-Nondăunării
-Binefacerii
-Echității sau justiției
Principii ale bioeticii Europene
-autonomiei
-demnității umane
-integrității
-vulnerabilității
Principii ale bioeticii poteriene
Biosferocentrism
Coevoluționism
Socializării
Moralității
Libertății și responsabilității
Vulnerabilității
Integrității

Bioetica- cuprinde totalitatea ideilor și concepțiilor filosofice, morale etc. care reflectă, într-o formă teoretică,
interesele și aspirațiile sănătății publice .

17) Bioetica ca fenomen sociocultural.Comitetele de bioetică . Bioetica ca mod de

viață, ca sistem de cunoștințe.
Bioetica nu e numai o știință ,dar devine și un mod de viață, un nou stil de gîndire. Ea formează un nou system de valori
referitor la:- esența omului
-locul lui în lume
-limitele și posibilitățile activității umane
-atitudinea rațională către toată realitatea

Dezvoltarea științei și tehnobiologiilor scientofage oferă noi posibilități, însă ele prea rapid sunt implemetate în practică,
fără recurs la îndoială, unica barieră eficientă devine corelația dintre preț și profit, moralitatea societății pare a fi
marcată de nechibzuința umană.
Dacă apelăm la dovezile înțelepciunii și rațiunii , societatea își pierde hotarul dintre c ear trebui de făcut și ce nu ar
trebui de permis.
Cunoașterea umană este inevitabilă, dar în procesul cercetării științifice principalul criteriu al bioeticii este:
Promovarea neabătută și fermă a respectului drepturilor și libertăților umane, mai ales cele naturale.
În scopul de a ocoli neliniștile generate de ambianța tehnologiilor noi.

Omul ce aplică noile tehnologii trebuie să dea dovadă de o conștientizare a tuturor riscurilor posibile
-superioritatea intereselor individuale în fața celor științifice și sociale
-prmordialitatea eului uman și protejarea viului constituie o regulă esențială a adepților bioeticii

Medicul de astăzi deseori se află în fața unor dileme și conflicte de conștiință încît în relațiile sale cu omul bolnav sau
sănătos conduit sa trebuie să decurgă după: valoarea respectului absolute al ființei umane.

Comitetele de bioetică
Comitetele de bioetică pot fi clasificate după nivelul organizării şi funcţionării ca
Comitete naţionale, regionale şi locale. Comitetele naţionale se ocupă de probleme
generale, cum ar fi elaborarea unor principii, coduri etc., pe cînd comitetele regionale şi
locale rezolvă probleme şi cazuri concrete, efectuând expertiza etică a diverselor
probleme ce apar în relaţiile „medic-pacient”, „medic-medic”, „medic-socium”

În domeniul practicii clinice Comitetele de Bioetică sunt chemate să propage

sentimentul încrederii în raportul medic-pacient, să inducă relaţiile de parteneriat, să
ajungă la un acord prin discutarea în comun a situaţiilor complicate din punct de vedere
moral-legislativ.
Deciziile Comitetelor de Bioetică trebuie să fie în acord cu drepturile de inviolabilitatea
vieţii a fiecărei persoane, cu accesul la informaţie deplină privind starea sănătăţii
proprii, cu dreptul de a alege tratamentele alternative şi alte probleme cu caracter etico-
juridic.

18)Modelele socioculturale ale bioeticii. Legea lui Humm: coraportul faptelor natural și
valorilor morale.
Sunt diferite înterpretări socioculturale ale bioeticii. Ele oferă posibilitatea alegerii
tipului istorico-cultural de bioetică, ce ar corespunde mai adecvat tradițiilor ,
obiceiurilor, confesiilor religioase ale națiunii.
Modelele bioeticii:
-Modelul liberal-radical- sau subiectivist, rădăcinile căruia se trag încă din timpurile
revoluţiei franceze, decurge dintr-un singur postulat: este legiferat şi permis tot ce este
dorit, acceptat doar nu lezează libertatea altora. Acest model justifică raclajul, alegerea
liberă a sexului copilului ce e pe cale de naştere, libertatea fecundării artificiale (în vitro,
extracorporală) pentru femeile singure şi necăsătorite, uterul împrumutat, libertatea
experimentelor, suicidul etc.
-Sociobiologic(teoria evoluționistă)- naturalist este o sinteză a diferitelor paradigme
culturale, rezultatul interacţiunii diverselor concepţii: evoluţionismului,
sociobiologismului, antropologismului şi ecologismului.
- Pragmatico-utilitarist îşi are temeliile în cultura anglosaxonă. Totul se reduce la cost şi
profit, nu există valori fără de folos. Se consideră că nu pot fi fundamentate nişte criterii
superioare şi metafizice cum ar fi adevărul şi norma universală.
-Personalist este cel mai important şi acceptat de majoritatea savanţilor. El rezultă din
raţionalitatea şi libertatea omului. Omul este personalitate, fiindcă este unica fiinţă
capabilă să descopere sensul lucrurilor şi să dea sens propriilor acţiuni prin intermediul
noţiunilor.

legea lui Hume: principiul potrivit căruia din "este" nu poate fi dedus un "trebuie". Hume arată
că există o prăpastie de netrecut între "este" şi "trebuie", deci între propoziţiile care spun ce este
de fapt şi cele prin care se evaluează, se emite o judecată morală despre acel fa

19. Modul de abordare paternalist în medicină și bioetică în raport cu antipaternalismul

Paternalismul - relaţie de tip monolog,ce debutează prin politică şi pătrunde in cele mai intime
sfere ale vieţii sociale.
Etica paternalistă presupune o limitare a informaţiei oferite pacientului(conţinut succint, uneori
neclar pentru pacient) propunind o incredere deplină pentru acţiunile medicului şi uneori chiar
o ignorare a doleanţelor pacientului.
In acest model de interacţiune, medicului ii aparţine decizia de a informa persoanele apropiate
despre starea pacientului, fără ca acestuia să i se ceară consimţămintul.
Hotărirea este luată de medic, iar pacientul va trebui să primească şi să accepte orice decizie,
fiind ferm convins că totul se face pentru binele său.

Tip tehnic, ce ţine cont de anturaj valoric din societate şi se conformează întru totul, maximal lui.
Tip sacral, pacientul îl priveşte pe medic ca pe o fiinţă neobişnuită, implicată în vicisitudinile vieţii
cotidiene. Medicul în mod direct, fără ezitări şi rezolutiv, recomandă pacientului eficientele
remedii, manipulaţii, pune punctul pe «i» în cazul unor situaţii concrete, iar cuvîntul lui fiind
decisiv trebuie îndeplinit, executat fără echivoc.
Premise: a) condiţiile tratamentului, viaţa şi sănătatea omului sunt incontestabil valori
prioritare; b) poziţia etică a medicului se formează univoc conform maximei “Binele bolnavului e
o lege supremă“; c) forma relaţiilor etice e asimetrică, deoarece întreaga răspundere în ceea ce
priveşte adoptarea hotărîrilor clinice şi-o asumă medicul.
Actualmente există condiţii obiective de manifestare a antipaternalismuluiin detrimentul
paradigmei paternaliste, deoarece in relaţia sa cu medicul, pacientul devine tot mai exigent
privind adoptarea deciziei vis-a-vis de tratament
Antipaternalismul / dialogul. In acest gen de comunicare fluxul de informaţie este deschis şi
bilateral.
Modul de abordare nominalizat defineşte bolnavul drept un subiect responsabil şi liber să ia
decizii de importanţă vitală şi oportune pentru el insuşi sau de a oferi informaţia necesară luării
hotăririlor.
Modul antipaternalist de interacţiune poate fi realizat prin intemediul a două mecanisme:
interpretarea cu etica dialogului şi acordul informat..

Informaţia oferită pacientului, precum şi forma interpretării trebuie să fie accesibilă şi simplă.
Medicul va explica pacientului starea sănătăţii lui, căile posibile de tratament, riscul şi
probabilitatea reuşitei fiecăreia.
Specialistul va recomanda bolnavului cea mai accesibilă şi justificată variantă de tratament,
insă decizia finală este lăsată pe seama pacientului.
Medicul va trebui să găsească o alternativă, fără a impune convingerile personale, fără a presa
psihic pacientul, pt a nu fi acuzat de incălcarea dreptului la decizie a pacientului.
Pacientului fiindui dificil să ia decizii din motivul insuficienţei unor cunoştinţe general-medicale. -
va primi plin de incredere hotărirea profesioniştilor, fără a intra in amănunte.
Medicul asigurîndu-se, cerind pacientului să semneze acordul sau
consimţămintul informat, unde sunt indicate drepturile şi obligaţiile, atit ale medicului, cit şi ale
pacientului.
Acordul sau consimţămintul informat.Caracterul deliberat al acordului informat presupune lipsa
constringerii şi prohibiţiei,ameninţării şi inşelăciunii medicale, adică renunţarea medicului la
statutul de tutelă in relaţiile sale cu pacienţii.

20. Acordul informat . Tipuri

Acordul informat – doctrină a bioeticii conform căreia pacientul acceptă benevol cura de
tratament după punerea la dispoziţia lui a informaţiei medicale adecvate.
Deci acest proces prevede 2componente de bază: acordarea informaţiei şi acceptarea
consimţămîntului.
Medicul e obligat să informeze pacientul despre caracterul tratamentului indicat, despre riscul
ce poate apare în procesul de lecuire şi despre alternativele terapiei propuse.
Medicul propune bolnavului cea mai accesibilă şi justificată variantă de tratament, însă decizia
definitivă o ia pacientul, pe baza valorilor sale morale.
Scop: să asigure o atitudine de respect faţă de pacienţi ca personalităţi, minimalizind totodată
posibilităţile de prejudicii aduse sănătăţii acestora.
Obiective : beneficiul fizic, social şi psihologic ale pacienţilor, precum şi valorile lor morale, care
pot fi afectate in rezultatul acţiunilor iresponsabile ale unor specialişti.

Model static (fragmentar): formularea şi acceptarea deciziei reprezintă un eveniment cu limite

temporale bine stabilite.
Accentul se pune pe informarea deplină şi precisă oferită pacientului în momentul luării deciziei.
Însă, insuficient se ia în consideraţie înţelegerea de către pacient a informaţiei disponibile.
Deci posibilitatea de a sintetiza această informaţie în sistemul de valori al pacientului este
minoră.
Modelul procesual (perpetuu) acceptarea deciziei medicale constituie un proces îndelungat, iar
schimbul de informaţie trebuie să aibă loc pe tot parcursul timpului interacţiunii medicului cu
pacientul. Lecuirea este divizată în cîteva stadii: stabilirea relaţiilor, determinarea problemei,
formularea obiectivelor tratamentului, alegerea planului terapeutic şi finalizarea lecuirii.
Condiţiile create de al doilea model sunt mai favorabile pentru realizarea autodeterminării
pacientului. Acest model face posibilă excluderea comportării formale a medicului faţă de bolnav şi
limitarea substanţială a recidivelor paternalismului.
21. Etica monologului și dialogului. (Vezi întreb 19)
22. Medicina teoretică și practică din perspectiva spiritualității etapei actuale de
dezvoltare a societății.
a). Influenţa vertiginoasă a lumii tehnice asupra lumii biomedicale. Apar noi sisteme
artificiale intelectuale, care transformă sistemul binar “medic-pacient” într-un sistem cu
trei componente – “medic-sistem intelectual artificial-pacient”.
b). Se perfecţionează permanent, în rezultatul informatizării sociumului, conţinutul
sferei medicale, în special procesul de diagnosticare, ceea ce a contribuit la depistarea
noilor unităţi nozologice. De exemplu, dacă în anul 1964 erau cunoscute circa şase mii
maladii, apoi la începutul sec. al XXI-lea mai mult de treizeci şi cinci mii de boli.
c). Se complică relaţiile dintre elemente “om-biosfera” drept rezultat al nesoluţionării
problemelor globale (ecologice, demografice). Tot mai evident şi insistent se manifestă
rolul profitului în aceste relaţii.
d). Se amplifică influenţa dăunătoare a activităţii umane asupra sănătăţii omului, lumii
biomedicale. Catastrofele tehnogene, de terorismul internaţional, de alte acţiuni umane
ce afectează mediul ambiant, produsele alimentare, relaţiile sociale.
e). Sporesc contradicţiile dintre lumea biomedicală şi cea spirituală
23. PTȘ și influența lui asupra tehnologiilor moderne de cercetare biomedicală
Drept rezultat al PTȘ apar noi posibilităţi, dar acestea prea rapid sunt introduse în
practică, fără a sta la îndoială. Unica barieră eficientă este corelaţia dintre preţ şi profit.
Metodă de protejare de repercursiunile negative ale PTȘ - respectarea normelor şi
principiilor bioetice .
Implementarea în practică a metodei fecundării in vitro, a cauzat problema embrionilor
umani congelaţi.
Căutînd soluțiile îmbătrînirii, o dată cu dezvoltarea tehnologiilor performante se
apelează la embrionul uman ca substrat experimental şi mijloc terapeutic, încălcîndu-se
grav dreptul său la viaţă.
Concluzie : problema constă nu în oprirea cercetărilor ştiinţifice, nu în depistarea
limitelor progresului tehnico-ştiinţific, dar în luarea controlului asupra elaborărilor noi,
de cînd ele ajung la etapa experienţei şi pînă cînd devin obiect al comercializării.
24. Bioetica și cunoștințele periculoase.
În condițiile crizei economice șe stabilește o nouă tendință în conștiința morală.
- Datoria morală referitor la natură
-Conştiinţa noosferică – nivelul cel mai inalt de dezvoltare a conştiinţei individului şi societăţii ce
caracterizează relaţiile cu biosfera, natura. Ea analizează raportul dintre om şi lumea vie in
viziunea unui nou sistem de valori, in lumina paradigmei noosferice, prin prisma noosferologiei.
Omul – ființă bio-socială ce nu poate locui în afara biosferei. Binele omului e conxat cu
dimensiunile generale și puterea proceselor vitale.
Strategia omului – totalitatea activităților și normleor ce ar asigura coevoluția omului cu natura.
Strategia omului- trebuie să accepte noi modernizări pe plan global de aia trebuie să aibă o nouă
filosofie cea a Supraviețuirii.
Bioetica- ca sistem de dunoștințe ce se ocupă cu problemele umane și optmizarea condițiilor
sociale și naturale, contrbuind la :
-elaborarea Strategiei omenirii
-rezolvarea problemelor globale
-orientarea valorică ce ar reglementa folosirea biotehnologiei
E nevoie : formarea noilor principii a existenței umane,noilor idealuri a activitții umane,
perspectivelor dezv umane, : Bioetica- nou mod de viață.
25. De la Medicina Teoretică la cea practică.
Se axează in jurul raport ”M-P” aceste modele privesc diferite probleme referitor la poziția
morală ași atitudinea medicului față de pacient și viceversa
-Tehnic : medicul se conduce numai de principiile sțiinței. Exagerarea principiilor tehnice
exclude atitudinea morală
-Sacral : absolutizarea capacităților ale M ignorînd pozișia pacientului. M (preot) procedeaza
corect, prescrie tratament conducîndu-se de propriile valori fără al discuta cu pacientul.
-Colegial : rezolvarea optimă raporturilor morale M-P, ce au scopuri comune întru rezolv
problemei. Relații bazate pe încredere, egalitate, libertate
-Contract : corespunde relațiilor sociale reale , bazîndu-se pe ”acord informat”. M prezintă info
despre caracterul bolii , riscul tratamentului, alternative. P pastreaza libertatea de a-și controla
sănătatea conform propriilor valori.

26. Problema transplantului

Aspect medical - soluţionat de ştiinţa biomedicală, tehnică adică actualmente posibil
orişice transplant, orişice grefă.
Aspectul juridic – acesta-i problema statului. E nevoie de legi, care ar împiedica deviaţiile
de ordin moral, medical şi financiar.
Aspectul etic
1 organele sau ţesuturile grefabile au doar două surse: organisme vii (donori) sau
cadavre.
Un donator în viaţă poate dona doar unul dintre rinichii săi sau o anumită cantitate de
măduvă osoasă, uneori poate ceda şi o porţie de ficat, sau fragmente de ţesuturi
2: cum de stabilit moartea individului, ca organul donatorului să rămînă viu?
Se divizează decisiv moartea biologică (inima, cordul nu se zbate, dispare pulsul) şi cea
cerebrală (moartea doar a creierului).
3: problema deficitului de organe se încearcă a fi rezolvată prin intermediul xenogrefe,
adică transplante de la animale modificate genetic.
27. Problema bolnavilor muribunzi și problema eutanasiei. Tipurile eutanasiei
VIAȚA drept inalienabil a fiecărui om.
Dreptul la viață (aspecte) : La protejarea vieții și administrarea ei (individual are
posibilitatea de a-și pune viața în pericol și de a lua decizia despre finisarea ei)
Eutanasia este moartea uşoară şi fără suferinţe (cu ajutorul medicinei) a bolnavilor
incurabili. Eutanasie activă (acţiuni ale medicului orientate spre omorîrea pacientului)
şi pasivă (neînceperea sau renunţarea la tratament).
Suicid asistat – actul de furnizare de către o persoană de mijloace specifice pe ca
bolnavul să-și sfîrșească viața.
Drept antiteză se afirmă că fiind fidel concepţiei despre viaţa umană drept valoare
supremă, ca ceva sacru, medicul îi pune pe mulţi muribunzi în situaţie de ostatici ai
dogmelor sale morale şi eticii profesionale medicale.
28.Aspecte etice ale medicinei reproductive (fecundarea in vitro, insemintarea
artificiala, mama surogat)
Viaţa ne oferă paradoxuri şi uneori, considerăm, nedreptăţi. În timp ce sute de femei merg zilnic
să avorteze, altele fac tot posibilul (şi uneori chiar inacceptabilul) pentru a rămîne însărcinate.
Sunt cheltuite sume enorme, sunt încălcate multe tradiţii şi norme morale, însă dorinţa de a avea
urmaşi biologici devine mai puternică ca orice alt factor. Sterilitatea (aproximativ 15% din
cupluri din lume sunt sterile) nu permite cuplului să-şi realizeze proiectul său de procreare.
Mama surogat- In cazul in care sotiei nu-i permite situatia fiziologica sa poarte o sarcina, se
obtine un amestec dintre sperma sotului si ovulele unei femei , sau embrionii deja formaţi sunt
implantaţi în uterul mamei biologice sau a unei femeii care îşi „împrumută” sau „oferă” uterul
pentru nouă luni.
Fecundarea in vitro- Sunt cazuri cînd există o incompatibilitate dintre gameţii soţilor (ovule şi
spermă), cînd spermatozoizii nu pot penetra membrana ovulului. Medicinei contemporane îi stă
în puteri să înlăture şi această problemă. Prin intermediul unor microinjecţii pronucleul mascul
este introdus în citoplasma celulei feminine.
O gravă problemă de ordin etic provoacă şi cerinţele unor femei de a fi fecundate artificial, fiind
trecute de vîrsta de 40-45 de ani şi, de obicei, celibatare. Persoanele respective au fost implicate
în diverse activităţii profesionale, sociale, şi-au dedicat viaţa unei cariere înalte, însă şi-au dat
seama despre menirea lor biologică doar după trecerea unor limite naturale temporale.
Situaţia se plasează şi mai departe cînd embrionii congelaţi sunt solicitaţi spre înfiere de către
femei virgine, care nu-şi pot găsi locul alături de un bărbat
29.Problema medicala a avortului si a embrionului in practica medicala.
Din patosul căutărilor raţiunii umane apare o întrebare, ale cărei repercusiuni se regăsesc în
domeniile biomedicale: cînd începe viaţa? Diversitatea răspunsurilor este motivată de anumite
concepţii, prin prisma cărora se va analiza problema nominalizată. Se au în vedere aspectele
ştiinţifico-medicale şi religioase (religia creştină, musulmană, budistă etc.).
Cea mai răspîndită formă moral-conceptuală de îndreptăţire a avortului este cea liberală, care se
bazează pe două principii: dreptul femeii la propriul corp şi negarea statutului de personalitate a
embrionului.
Este cunoscut faptul că motivarea metafizică a liberalismului este antropologia naturalist-
materialistă, care prezintă omul drept un corp psihosomatic, materie care se autocunoaşte. Pe de
altă parte, adepţii avortului susţin că embrionul uman nu prezintă nimic esenţial prin sine, decît
„un cheag de sînge” sau „masă de sînge”. Astfel, dreptul femeii la avort reiese din afirmaţia
drepturilor acesteia la propriul corp. Aici apare întrebarea: poate oare fi admisă această 132
Bioetica medicală în Sănătate Publică judecată în rolul unei norme regulatoare sau ca valoare în
societate? Dacă acceptăm ideea că embrionul nu este fiinţă umană, atunci se pierde necesitatea
unei atitudini morale, ajungînd pînă la afirmaţia că avortul în general nu este o problemă morală.
Decizia de avort este doar rezultatul exprimării anumitor interese, a balanţei condiţiilor de viaţă,
dar nicidecum un act moral.
30.Clonarea- viziunea bioetico medicala.
Clonarea omului a fost interzisă în peste 20 de state ale lumii. Vaticanul a calificat intenţia
respectivă drept una criminală. Cu toate acestea, cercetările continuă, iar rezultatele sunt din ce
in ce mai spectaculoase şi mai imprevizibile. Savanţii declară cu mîndrie că astăzi deja se pot
crea animale doar dintr-o singură celulă. Aceasta presupune în viitor crearea unor copii ale
persoanelor umane decedate, să zicem, în urmă cu 20 de ani folosind doar un fir de par, păstrat
undeva într-un album cu poze. Apare concluzia: omul tinde să se transforme într-un fel de
Dumnezeu. Specialiştii în domeniu oferă prezervarea celulelor din animalul preferat, cîine,
pisică, cal, afirmînd că în viitorii 5-10 ani, copii prin clonare vor fi la un preţ acceptabil pentru cei
doritori. Se propune pînă şi clonarea unui mamut din celule îngheţate găsite în Siberia. Pentru
viitorul apropiat sunt preconizate laboratoare pentru persoanele care vor să fie clonate şi au
banii necesari să plătească.
Clonarea reproductivă, adică “cultivarea” de noi oameni, este încă slab studiată şi majoritatea
geneticienilor din lume consideră că ar trebui să fie interzisă. Clonarea terapeutică, adică
“producerea” de organe şi de ţesuturi umane pentru transplanturi, este un succes ştiinţific
remarcabil care are scopul de a salva vieţi omeneşti şi care indiscutabil merită să fie legalizată.
Părerile comunităţii ştiinţifice din întreaga lume se reduc la concluzia conform căreia clonarea
nu poate fi umană, ea poate fi efectuată numai în lumea vegetală şi animală. Astfel, animalele
transgenice pot fi folosite pentru cercetările medicale şi farmaceutice. Ele pot fi produse prin
transfer de nucleu. Dacă sunt introduse gene umane în organismele lor, aceste animale
transgenice (oi sau porci) pot produce proteine umane (în lapte) sau insulină pentru diabetici.
31 Problema genomului uman.
Prin mecanismul de recombinare genetica, diferitele gene mutante formeaza programe genetice noi, care sunt practic
nelimitate. Selectia naturala pastreaza si favorizeaza numai pe acei indivizi din fiecare generatie care sunt mai bine
adoptati gratie programului lor genetic, program care corespunde si raspunde cel mai bine conditiilor de mediu in
care acestia traiesc, se hranesc si se reproduc.
Mult timp, oamenii de stiinta nu au stiut cum functioneaza fiintele. Genele si ADN-ul au fost intelese abia in ultimii o
suta de ani. Astazi, oamenii de stiinta care se ocupa de gene cunosc multe lucruri despre modul in care functioneaza
genele sicum controleaza ele celulele si intreaga viata a fiintelor vii.
32. Bioetica sociala: obiectul de studio si problemele ei.
Bioetica sociala- un ansamblu de norme si masuri ce se impun a fi respectate in societate. Se
ocupa cu problema avortului, a clonarii, a sinuciderii, ceea ce duc la un dezechilibru social.
33. Senectutea din perspective bioetico-filosofica
Moartea, fenomen pe cit de enigmatic pea tit de incitatant, este un obiect mereu supus cercetarii.
Din punct de vedere vital, imbatrinirea este un process involutiv cu repercursiuni psihice, fizice.
Scade capacitatea de munca, gindirea nu mai este aceeasi, deseori batrinii intra in depresie,
cazuri fiind pina la soldarea cu moartea. Moartea poate fi provocata sau de la sine.
34. Problema handicapului mental si fizic in contextual bioeticii.
Persoanele cu handicap prezinta dereglari mentale sau fizice, ceea ce le creaza diverse probleme
de integrare in societate, in dependenta de gradul lor de manifestare. Deseori aceste personae
sunt izolate de societate, creindu-si o lume aparte.Deseori nu se pot angaja in cimpul muncii,
astfel intervenind aici bioetica ce incearca sa solutioneze aceste personae. Persoanele cu
handicap chiar de sunt izolate cele mai deseori ele au dorinta de viata, isi iubesc fiece suflare.
35. Transexualismul, trasvestismul, homosexulaismul- probleme ale medicinii sociale.
Homosexualii sunt persoanele ce manifesta atractie catre personae de acelasi sex.
Transexualism- dorinta de a apartine sexului opus.
36. Suicismul din perspective bioetica
Suicismul este actul prin care o persoana se omoara singur pe sine, constient de acest lucru.
sinuciderea reprezintă nu numai o pierdere personală, ci i una socială. Urmărind valorile

subiective i etice, moartea unei persoane poate fi discutată în termenii

contribuiei sale în

societate, în relaiile interpersonale, ca părinte, frate, prieten, etc., dar i ca producator de valori.

Sinuciderea reprezintă deci o problemă socială dependent s i, în acelai timp,

independena de

suferina personală a celui care se sinucide

Cele mai dese cause de suicism sunt: din dragoste, problem cu bancile, problem cu rudele.
Persoanele care fac acest lucru o fac adesea pentru a scapa de probleme.
37.Terorismul si armele biologo-chimice in contextul bioeticii sociale.
Termenul de „terorism” a apărut pentru prima dată cu 200 de ani în urmă.
Potrivit şcolii politologice americane, termenul de “terorism” capătă mai multe
înţelesuri, definiţii şi conceptualizări, dintre care se disting patru sensuri diferite. Astfel,
primul dintre acestea este înţeles ca o acţiune violentă, direcţionată contra populaţiei
civile, fără o ţintă clară, acţiune menită să creeze haos şi teamă în rândurile populaţiei
şi în acest mod să afecteze siguranţa şi stabilitatea socială, să discrediteze imaginea
guvernanţilor, care nu sunt capabili să asigure securitatea persoanei şi, prin urmare, un trai
decent al populaţiei.
A doua perspectivă asupra fenomenului
terorismului destabilizator poate căpăta sensul de violenţă contra reprezentanţilor puterii, adică
a factorilor de decizie şi a autorităţii publice (poliţie, politicieni, diplomaţi), prin acţiuni de
intimidare, şantaj, atentat cu scopul de a-i determina să recurgă la concesii în favoarea grupului
terorist, a idealurilor şi scopurilor propagate de grup.
Terorismul entropic ce ţine de a treia categorie poate fi conceput drept un război partizan
nedeclarat dintre state sau dintre nişte grupuri de ţări, exprimat prin terorism informaţional,
computerial, atentate contra autorităţilor, explozii şi acţiuni criminale contra populaţiei sau prin
finanţarea unor grupări ilegale, separatiste, criminale, teroriste etc., toate urmărind scopul de a
submina şi de a slăbi siguranţa naţională.
Cea de a patra perspectivă consideră drept teroriste şi implicit, bazate pe principiul dezordinii şi
deci lipsite de viitor, regimurile nedemocratice, antipopulare, care prin acţiuni guvernamentale
admit sau cauzează abuzuri de putere, constrâng libertatea şi drepturile fundamentale ale
propriilor
cetăţeni şi prin aceasta terorizează populaţia.
Problematica bioterorismului merită o atenţie aparte în contextul unei analize bioetice a
fenomenului terorismului. Astfel că utilizarea în cadrul acţiunilor cu caracter terorist a armelor
biologice reprezintă o ameninţare reală la adresa vieţii în general cu atât mai mult cu cât creşte,
odată cu progresul tehnico-ştiinţific, accesibilitatea acestui tip de arme, inclusiv pentru diverse
elemente antisociale precum terorismul local-intern sau în cazul terorismului de stat exercitat
de către oficialităţi la adresa propriului popor.Bioterorismul, ca problemă importantă la scară
globală, s-a impus, mai cu seamă, în
contextul problematicii biosecurităţii şi a biopericolelor pentru viaţă în cel mai larg sens
al acestui termen. Astfel, tot mai îngrijorător devine subiectul bioterorismului ce vizează
aspectele de biosecuritate, în calitate de subtip de acţiune teroristă ca manifestare nocivă pe
plan sociopolitic şi ca fenomen distructiv şi inuman în esenţa sa ce presupune inducerea unei
stări de frică
referitoare la o persoană, un grup bine determinat sau înspăimântarea unei societăţi
întregi în totalitatea ei, fără a o diferenţia pe categorii, cu scopul final de a influenţa şi
determina deciziile ulterioare referitor la un anume subiect sau pentru a determina un
anume comportament ulterior actului de bioterorism.
38.Atitudinea bioetica fata de bolnavii HIV.
HIV este clasificat astăzi ca un pericol real pentru existenţa umană.
Faptul că această infecţie rămîne incurabilă, cu un pronostic nefavorabil,
provoacă crearea unui stereotip specific la ceilalţi membrii ai societăţii,
inclusiv lucrătorii medicali. Această situaţie impune o revizuire a unor noi
probleme de ordin moral în sănătatea publică.
Desigur, există un oarecare risc de infectare a medicului în urma efectuării
unor proceduri invazive. Sunt cunoscute datele statistice precum
că din o sută de răniri ale medicului în timpul operaţiilor, una va fi infectată
HIV. Doar o respectare minuţioasă a tehnicilor de securitate poate
scădea acest risc cu încă 80%. Pe de altă parte, sunt cunoscute şi cazurile
cînd pacientul este infectat în timpul consultaţiei stomatologului sau
chirurgilor – situaţii cu repercusiuni puternice de ordin moral şi legal în
practica medicinei sociale. Un alt aspect etic al problemei bolnavilor SIDA apare din alocarea
fondurilor pentru asistenţa medicală a acestora. Tratarea acestor pacienţi
este considerată ca una de susţinere şi fără mari perspective în prezent.
Durata medie de viaţă a acestor bolnavi este de pînă la 6 ani, pe cînd cheltuielile
de menţinere în viaţă însumează mii de dolari. Un aspect care poate duce la dileme morale o
constituie categoria persoanelor infectate HIV: homosexuali, narcomani, prostituate, unele
minorităţi naţionale (africani). Repulsia faţă de ei ca persoane se răsfrînge
şi asupra atitudinii în postura lor de pacienţi. În societate există chiar opinia
că SIDA este, într-un fel, o pedeapsă pentru comportamentul amoral
al bolnavului.

39.Drepturile si obligatiunile pacientului si a lucratorilor lumii biomedicale in contextul

bioeticii sociale.
Cerintele fata de profesia de medic impun o pregatire profesionala specifica.In procesul
corelatiei medic-pacient au existat mai multe tipuri de interactiuni pritre care
paternalismul.Medicul era ,,Dumnezeul” bolnavului.El intotdeauna avea dreptate,actiunile lui
erau definitive si nu se discutau.O alta interactiune este cea antipaternalista.Ea impune
discutarea starii pacientului tactica de tratament ,manoperele ,operatiile,volumul lor si ca
rezultat i se cere consemtamintul.Obligatia profesionala si morala a medicului consta in
respectarea dreptului omului iar mai concret a pacientului.Medicul este obligat sa determine
riscul profesional si sa mediteze asupra actiunilor profilactice.Medicul trebuie sa transforme
riscul inoportu,imprevizibil si incontrolabil in unul controlabil,evalut si diminuat in interesul
bolnavului; sa obtina conssemtamintul informat;sa respecte secretul medical si cel al
confidentialitatii;sa excluda aspectele intentionale din practica medicala-
defaimarea,sechestrarea de persoana.

40.Etica profesionala si particularitatile ei in lumea biomedicala.Etica medicala in raport

cu etica biologica.Nivelurile eticii medicale.
“etică profesională” se subînţelege o totalitate de norme, prescripţii, porunci, aprecieri,
teorii ştiinţifice istoriceşte constituie despre comportamentul corect al reprezentantului
unei anumite profesii, despre calităţile lui morale, care reies din funcţia socială a
profesiei, determinată de specificul datoriilor profesionale. Etica profesională constituie
teoria privind moralitatea profesională ce reprezintă concretizarea principiilor şi
normelor morale generale referitor la diferite activităţii umane. Etica profesională ţine
de viziunea muncii, de exercitarea funcţiilor sociale şi de serviciu.
Conceperea contemporană a eticii profesionale s-a extins considerabil. Ea
reglementează şi acele feluri de activitate care propriu-zis nu sunt profesionale şi nu-s
legate de viziunea muncii, dar depind de funcţiile sociale.
Etica profesională este menită să stimuleze conştientizarea, conceperea de către
reprezentanţii anumitor profesii ale locului, rolului şi destinaţiei sale sociale, ale
obligaţiunilor şi datoriilor sale, să înveţe a aprecia critic faptele şi acţiunile sale,
comparîndu-le cu cerinţele morale profesionale. Ea este predestinată să formeze calităţi
morale necesare, să îndemne la autoperfecţionarea morală şi sporirea culturii
sentimentelor.
Etica profesională are anumite particularităţi. Principalul pentru fiecare profesie şi
grupuri de profesii similare este: a) importanţa socială a moralei pentru exercitarea
datoriei profesionale, aprecierea categoriei de bază a moralei profesionale concrete
(conţinutul ei lasă o amprentă asupra sistemului de norme şi reguli morale ale acestei
profesii): b) rolul specific al unor cerinţe morale, care au o semnificaţie deosebită
pentru profesia în cauză; c) executarea cerinţelor morale concrete şi existenţa anumitor
reguli, obiceiuri, deprinderi, aptitudini în conştiinţa reprezentanţilor unor sau altor
profesii. Deci etica profesională trebuie să fundamenteze teoretic esenţa şi semnificaţia
anumitor profesiuni.
Etica medicală constituie o parte specifică a eticii generale. Ea se ocupă cu studierea
rolului principiilor morale în activitatea lucrătorilor medicali, constituie teoria despre
valorile morale ale acţiunilor şi comportamentului cotidian al medicului. Obiectul eticii
medicale este morala medicală, sfera relaţiilor morale reale în activitatea medicală.
Morala medicală ca şi orice morală profesională este social determinată, nu numai de
calităţile personale ale medicului, dar şi de caracterul orînduirii sociale, de sistemul
ocrotirii sănătăţii dominant, de prestigiul social al lucrătorilor medicali şi de condiţiile
lor de muncă. Particularităţile concret-istorice ale moralei medicale de asemenea sunt
determinate şi de totalitatea elementelor suprastructurii, de nivelul dezvoltării ştiinţei şi
tehnicii în genere, de nivelul ştiinţei şi tehnicii medicale în special.
Nivelurile eticii medicale:
Primul nivel (etica medicinei) îl formează problemele etice ce ţin de interacţiunea
medicinei şi societăţii, cînd exprimarea concretă a anumitor probleme morale şi
categorii etice depind nemijlocit de medicină. În acest caz e vorba da aşa probleme ca
locul medicinei în progresul socio-moral al omenirii, importanţa şi scopul medicinei,
viitorul ei etc.
Al doilea nivel (etica medicului) e bazat pe aceea că în sfera medicală activează
diferiţi oameni. De aceea contradicţiile social-politice, idealurile umane şi principiile
morale ale societăţii în conştiinţa lor se reflectă în mod diferit, ce şi conduc la diferite
decizii. Apare necesitatea de a determina ştiinţific trăsăturile morale ale medicului,
formele de comportare în diferite situaţii morale, caracterul interacţiunilor părţilor
subiective ale datoriei morale, responsabilităţii, cinstei
Nivelul al treilea (deontologia medicala) conţine aşa probleme specifice ale
lucrătorului medical cum ar fi interacţiunile dintre medic şi pacient, medic şi rudele
pacientului, medic şi colegii de lucru, problema tainei medicale, greşelilor medicale etc.
Aici avem de-a face cu problematica deontologiei, adică cu problemele datoriei
profesionale, riscului etc.
41.Imperativele fundamentale ale eticii medicale.
Bioetica in conformitate cu imperativele sale cere de la medic:
-a se autoeduca,autosocializa intru descoperirea propriei originalitati,intru individualizarea
obiectivelor personale,sociale si profesionale.
-a-si autoeduca mentalitatea conform careia existenta fiecaruia e finita ca toti sunt egali unul fata
de altul.
-a se autoeduca transcendent
-a-si cultiva simtul solidaritatii
-a-si cultiva entuziasmul si dragostea de reinoiri,de progres.
42.Categoriile de baza ale eticii medicale:taina profesionala si confidentialitatea in
asistenta medicala;autoritatea medicului si increderea pacientului;greselile si erorile in
sanatatea publica din perspectiva eticii biologice.
Autoritatea medicului depinde de pregătirea profesională personală şi presupune un anumit
prestigiu, reputaţie, faima acestuia. Ea se manifestă prin cunoştinţe şi diferite capacităţi, mai întîi
de toate prin profesionalism clinic ca măiestrie: facultatea medicului de a diagnostica corect
boala şi a acorda ajutor calificat bolnavului. Autoritatea medicului depinde de asemenea şi de
posedarea intuiţiei, care joacă un rol foarte important în recunoaşterea proceselor patologice.
Autoritatea medicului depinde şi de vocaţia lui. Vocaţia medicului nu-i pur şi simplu aptitudine,
dar şi dragostea faţă de profesie, coincidenţa intereselor personale (dorinţele, scopurile
individului) şi sociale (cerinţele şi funcţiile profesiei, necesităţile societăţii cînd idealul medicinei
devine o necesitate vitală a omului). Fără pasiune pentru medicină, fără entuziasm, fără
atitudine creatoare faţă de profesia aleasă, fără o muncă productivă şi enormă nu poţi deveni
medic de forţă majoră. . Încrederea bolnavului, susţinută permanent de calităţile morale
ale medicului, se transformă în autoritatea lui. În aşa caz fiecare cuvînt al medicului este
interpretat de către bolnav ca imbold intern, ca o convingere personală în necesitatea
regimului, modului de trai în cauză, orientat spre restabilirea sănătăţii.
Autoritatea profesională înaltă a medicului acţionează favorabil asupra
tratamentului, devine un factor terapeutic. Însă eficienţa diagnosticării şi tratamentului
depinde şi de pacient. Este foarte important caracterul de încredere a relaţiilor între
medic şi pacient. Datoria lucrătorilor medicali este de a acorda în orice caz ajutor
bolnavului, la care el răspunde cu o încredere deplină. Greşelile medicale sunt erorile
apărute în procesul exercitării îndatoririlor de serviciu ale lucrătorilor medicali şi
prezintă consecinţa rătăcirii lor conştiincioase şi nu conţin elemente constitutive ale
delictului sau altor abateri. Spre deosebire de infracţiune şi încălcare a normelor de
serviciu, greşelile medicale nu pot fi prevăzute şi preîntîmpinate de către medic.
Greşelile medicale pot fi clasificate drept tactice (alegerea incorectă a metodelor de
investigaţii, aprecierea incorectă a rezultatelor examinării, greşelile referitor la indicaţii
şi contraindicaţii în privinţa unor sau altor metode de tratament) şi tehnice (efectuarea
incorectă a intervenţiilor de diagnosticare şi curative, perfectarea incorectă a
documentelor medicale).
În etica medicală noţiunea de “taină medicală” este organic legată cu noţiunile
“încredere” şi “datorie”. Dacă crezul moral al bolnavului este încrederea faţă de medic,
atunci crezul moral al medicului este datoria profesională. Datoria profesională îl obligă
pe medic da a considera binele pacientului drept scop prioritar în exercitarea
îndatoririlor de serviciu. Taina medicală constituie o manifestare a datoriei profesionale
a medicului. Păstrarea tainei medicale devine un răspuns etico-moral al medicului
echivalent încrederii bolnavului şi un fel de achitare, răsplată pentru încredere. Taina
medicală constituie datoria medicului de a nu divulga informaţia despre bolnav fără
consimţămîntul lui, dacă este vorba de maladii ce se referă la viaţa intimă (boli
ginecologice, dereglări psihice sau diferite vicii în dezvoltarea organismului).

43.Conflicte de interese in sistemul sanatatii publice.Problema confidentialitatii

in domenii medicale specifice:exceptii de la confidentialitate.
Confidenţialitatea in psihiatrie. Pacienţii psihiatrici constituie o categorie
aparte din punct de vedere al menţinerii confidenţialităţii despre
starea sănătăţii acestora. Permiterea libertăţii bolnavilor mentali, cu acordul
de a activa şi a se încadra în societate, implică din partea medicilor
şi cerinţa de a asigura comunitatea din punct de vedere al inofensivităţii
acestor pacienţi. Pe de o parte, medicii trebuie să nu iniţieze stigmatizarea
unor persoane cu anumite probleme psihiatrice, iar pe de altă parte ei nu
au dreptul moral să supună vreunui risc alţi membri ai societăţii, care pot
suferi de pe urma unui bolnav mental în stare de acutizare.
Confidenţialitatea şi genetica. O sumedenie de întrebări de ordin moral,
bioetic apar în urma descifrării informaţiei genetice umane. Manipularea
cu această informaţie devine astăzi un pericol evident pentru mulţi membri
ai societăţii.
Confidenţialitatea şi oncologia. O situaţie aparte şi specifică în sănătatea
publică este problema tainei medicale în practica oncologică. Oferirea
unei informaţii depline şi detaliate pacientului cu un diagnostic nefavorabil
poate duce de multe ori la înrăutăţirea sănătăţii acestuia. Bolnavul
poate intra într-o stare de depresie, isterie, apatie etc. Medicul va trebui
să delibereze cu minuţiozitate pe o criteriologie psiho-medicală, ţinînd
seama de inserţia socio-profesională şi familială a bolnavului incurabil.
Profesioniştii din domeniul oncologic sugerează cîteva modalităţi de
lucru în situaţiile de informare a bolnavilor cu diagnostic fără speranţe. Se
propune evitarea comunicării diagnosticului celor care nu au bănuit deloc
caracterul nefavorabil al evoluţiei bolii şi celor care au, pe moment, o
stare generală bună. Informaţia poate fi sugerată cu prudenţă celor cu un
caracter puternic, care apreciază demnitatea adevărului mai mult decît
subiectivismul tragic, precum şi celor care au intuit deja diagnosticul trist,
refuzînd tratamente şi intervenţii salvatoare. Lucrătorul medical trebuie
să conştientizeze că orice informare va urmări doar beneficiul bolnavului.
Decizia medicului de a divulga rudelor sau prietenilor informaţia despre sănătatea
pacientului, fie chiar şi din motive nobile, umane, poate afecta mult
situaţia bolnavului, iar uneori acest fapt se va întoarce împotriva medicului
însuşi, fiind acuzat de divulgare a tainei medicale şi de incălcare a
confidenţialităţii.

44.Manifestarea princiipiilor si imperativelor bioetice in cercetarile biomedicale si

studiile clinice.
Pentru asigurarea unui experiment obiectiv se impune respectarea
anumitor condiţii, cerinţe. În primul rînd, vom menţiona tehnica dublu
orb destinată în special experimentului medicamentos. Deoarece este
aproape imposibil pentru un doctor să nu aibă anumite preferinţe în
alegerea tratamentului, tehnica dublu orb este destinată eliminării subiectivismului
prin ţinerea în secret a grupului destinat experimentului atît
faţă de doctor, cît şi faţă de bolnav.
Acest fapt duce la dificultăţi considerabile în implementarea celui
de-al doilea imperativ al cercetării clinice – randomizarea – deoarece
presupune o anumită formă de preselecţie conştiincioasă. Randomizarea
este un procedeu statistic de înlăturare a erorilor sistematice, alegînd la
întîmplare – după tabele calculate – unităţile unei selecţii sau blocurile
dintr-un experiment complex.
Al treilea imperativ al cercetării clinice apare in procedura minuţioasă
de alegere a grupurilor de subiecţi. Utilizarea voluntarilor sănătoşi trebuie
licitată doar pentru cercetări nonterapeutice. Declaraţia de la Helsinki nu
conţine nici o referire în acest sens. Se crede însă că tendinţa de a utiliza
în investigaţia clinică grupuri de persoane aflate deja sub stres, sau care
au un consimţămînt de obligaţie faţă de medicul care-i tratează, simplul
fapt că ei sunt accesibili face ca acest gen de cercetare să capete un aspect
neetic.

45.Evolutia studiului terapeutic in practica medicala.Notiunile cheie ale procesului de

cercetare clinic.
Condiţia unui progres continuu face ca medicul, fiind o fire creativă
şi în permanentă căutare de noi metode optime, să inoveze, să încerce
ajustările terapeutice de fiecare dată cînd starea pacientului depăşeşte
cunoştinţele acumulate. Şi cum fiecare individ reacţionează la tratament într-o manieră
particulară, tot aşa şi fiecare tratament constituie o aventură care-l îmbogăţeşte pe medic în
permanenţă. Codul moral al medicilor prusaci publicat în anul 1900 stipulează că,
atunci cînd unui bolnav i se propune un tratament nou, acesta trebuie prevenit
că el va fi supus unui tratament experimental. Unul din primele coduri
de experimentare asupra oamenilor, Rihtlinien, elaborat în Germania
(în anul1931), interzicea experimentul asupra fiinţelor umane cînd aceştia
nu erau de acord să servească drept subiect de experiment. În anul 1908 Thomas Persival,
autorul Codului medicilor englezi scria că înainte de a purcede la vreun experiment asupra unui
bolnav sunt
consultate mai întîi rudele sale.
În Declaraţia de la Helsinki (anul 1964) a Asociaţiei Medicale Mondiale
(AMM) se afirmă că subiectul care va fi supus unui experiment medical
trebuie să fie informat pe deplin despre conţinutul acestuia şi să-şi dea
acordul atunci cînd este vorba despre un experiment în urma căruia el nu
cîştigă nimic din punct de vedere terapeutic. În acelaşi timp, Declaraţia
în cauză permite medicului să nu comunice unele informaţii, dacă el
consideră că acestea pot să-i dăuneze pacientului. Declaraţia de la Manila, din anul 1981,
recomandă racordarea imperativelor
cercetării la codurile morale specifice fiecărei ţări, iar cea din
Hawaii din anul 1983 stipulează că medicul trebuie să fie garantul drepturilor
omului şi interzice cercetările pe minori, bolnavi psihic, deţinuţi,
condamnaţi la moarte.
Studiul clinic se defineşte ca fiind orice investigaţie efectuată asupra
subiecţilor umani pentru a descoperi sau a confirma efectele clinice, farmacologice
şi/sau alte efecte farmacodinamice ale unuia sau mai multor
produse medicamentoase investigaţionale, şi/sau pentru a identifica orice
reacţie adversă la unul sau mai multe produse medicamentoase de investigat
Subiectul este persoana care participă voluntar într-un studiu clinic, fie
că primeşte produsul medicamentos de investigat, fie pe cel de control.
Investigatorul reprezintă un medic responsabil de conducerea studiului
clinic într-un centru de investigaţie clinică. Dacă în cel din urmă studiul
este realizat de o echipă, investigatorul devine conducătorul echipei şi
poate fi numit investigator principal.
Sponsor poate fi o persoană, instituţie sau organizaţie responsabilă de
iniţierea, conducerea (managementul) şi/sau finanţarea unui studiu clinic.
Monitorizarea este activitatea de supraveghere a evoluţiei studiului
clinic, activitatea care asigură că acesta este dirijat, înregistrat şi raportat
în concordanţă cu protocolul, cu Procedurile Operaţionale Standardizate
(POS), Regulile de Bună Practică în Studiu Clinic şi reglementările legale
în domeniu.
Organizaţie de Cercetare prin Contract (OCC) = Contract Research
Organization (CRO) – persoană sau organizaţie (comercială, academică
sau de altă natură) contractată de sponsor pentru a realiza una sau mai
multe sarcini şi funcţii în cadrul unui studiu clinic.
Produs medicamentos de investigat – forma farmaceutică a unei substanţe
active sau placebo care este testat sau folosit ca referinţă într-un
studiu clinic. Sunt incluse şi produsele care au deja autorizaţie de punere
pe piaţă, dar care sunt utilizate sau asociate (în compoziţie sau ambalaj)
într-o formă farmaceutică diferită de cea aprobată, sau cînd sunt utilizate
pentru o indicaţie terapeutică neautorizată.
Protocol – un document care descrie obiectivul (obiectivele) proiectul
de desfăşurare a unui studiu, metodologia, consideraţiile statistice şi modul
de organizare ale acestuia. Termenul “protocol” se referă la procesul
derulării experimentului, la versiunile succesive ale procedurii, precum
şi la amendamentele existente.
Broşura investigatorului este un ansamblu de date clinice şi non-clinice
privind produsul medicamentos sau produsele medicamentoase
investigaţionale, care sunt relevante pentru studierea produsului sau
produselor pe subiecţi umani.
46.Experimentul.Notiune, continutul si clasificare.Specificul
experimentului in cercetarile biomedicale.
Experimentul- Procedeu de cercetare în știință, constând în provocarea intenționată a unor
fenomene, pentru a le studia în anumite condiții.
In lumea biomedicala a devenit clar că o experimentare ştiinţifică bine pusă la punct face să
progreseze cunoaşterea mult mai rapid decit nişte simple tatonări
empirice şi in consecinţă experimentul devine obligaţiune, existind datoria
de a pune cit mai urgent la dispoziţia bolnavilor cele mai avansate
cunoştinţe şi cele mai eficiente tratamente.
Clasificare:
Experimente: natural ( situatia este oferita de natura)
-artificiala ( situatia creata de cercetator)
-activ sau provocat
-pasiv sau invocat
-simulta
-succesiv
-scop cognitiv
-scop terapeutic(constituie un test asupra unei persoane umane, a unui procedeu
de tratament, de diagnostic sau de prevenire, care poate influenţa
direct sănătatea acestei persoane şi in acelaşi timp permite imbogăţirea
cunoştinţelor (de exemplu: testul unui vaccin la o populaţie ameninţată
de o anumită maladie).
47. Perspectivele aplicarii metodelor de biologie moleculara in cercetarile stiintifice din
perspectiva bioeticii. Particularitatile cercetarilor clinice cu diferite grupuri de pacienti:
aspecte bioetice.
Particularitatile cercetarilor clinice cu diferite grupuri de pacienti: aspecte bioetice:
Cercetarea pe subiecţi inapţi de a consimţi. Consimţămintul subiectului
este un factor esenţial, insă obţinerea acordului de la un subiect este deseori
problematică. Dacă bolnavul psihic nu este sub tutelă, in principiu el trebuie să-şi dea singur
consimţămintul.
Subiecţii bolnavi de cancer. pentru ca experimentarea
asupra cancerului să inregistreze progrese semnificative trebuie
ca bolnavii de această maladie să accepte mai curind aderarea la protocoale
de cercetări, aderarea
la un protocol de cercetări implică acceptarea unor obligaţii şi inconveniente.
Cercetarea pe prizonieri şi deţinuţi. Este acceptată, in principiu, de majoritatea
organismelor bioetice şi deontologice, in condiţiile in care poate
aduce un avantaj medical grupului de indivizi asupra căruia are loc cercetarea.
Cercetarea pe date personale şi pe material biologic. Cercetarea folosind
date personale şi medicale este acceptată dacă nu există alternative.
Cercetarea pe embrion. In prezent, este acceptată din punct de vedere
etic şi legal cercetarea medicală efectuată pe embrioni pină in a doua
săptămină de viaţă sau pină la dezvoltarea plăcii nervoase primitive (12-
14 zile). Cercetarea pe embrioni se poate face doar dacă părinţii biologici
şi-au dat acordul şi este etică doar dacă are drept scop interesul medical.
Cercetarea şi autoexperimentul clinic realizat pe medic sau pe studenţii
de la facultatea de medicină. Experimentul pe medic, precum şi autoexperimentul
medical ies din norma juridică şi deontologică a cercetării, iar
in condiţiile in care au o reală valoare ştiinţifică pot depăşi barierele etice,
morale şi juridice.
48. Conditiile specifice pentru desfasurarea etica a studiului
clinic.Notiune de expertiza.
Pentru asigurarea unui experiment obiectiv se impune respectarea
anumitor condiţii, cerinţe.
Orice cercetare ştiinţifică medico-biologică trebuie să ia in
consideraţie :(a) să fie absentă orice antinomie/
intre conştiinţa morală a societăţii şi conştiinţa morală a medicinei.
(b) in caz de apariţie a unor riscuri, aceste stări să fie reziliate prin ceea
ce s-a numit clauză de conştiinţă a medicului, conform căreia nu trebuie
să se piardă din uman ceea ce se ciştigă in tehnic; (c) bioetica trebuie să
lege subiectivitatea de obiectivitate, judecăţile de valoare de judecăţile
despre fapte, adevărurile ştiinţifice de semnificaţia lor umană, numai
astfel ştiinţa se va valoriza integral sub aspect uman.
Evidenţiem următoarele tipuri de studii:
Deschis: subiecţii studiului şi investigatorul cunosc tratamentul administrat.
Simplu orb: una dintre părţi (subiectul sau investigatorul) nu cunoaşte
tratamentul administrat.
Dublu orb: ambele părţi (subiectul şi investigatorul) nu cunosc tratamentul
administrat.
Dublu dummy (dublu ascuns, mascat): tehnică folosita pentru ca două
medicamente care diferă macroscopic să nu poată fi deosebite de subiecţi
şi de investigator; subiecţilor li se administrează ambele medicamente,
dintre care numai unul conţine substanţa activă.
Expertiza- Raport întocmit de un expert asupra cercetărilor făcute.
Expertiză medicală = consultație sau autopsie efectuată de medicul legist în cazuri de rănire,
accident, viol, otrăvire, omor etc
49.Specificul expertizei in cercetarile medico-biologice.Expertiza bioetica in medicina si
biologie. Expertiză medicală = consultație sau autopsie efectuată de medicul legist în cazuri de
rănire, accident, viol, otrăvire, omor etc .Expertiza evaluează prin metode şi tehnici specifice,
capacitatea de muncă a persoanelor cu diferite tulburări morfologice şi funcţionale în vederea
prestaţiilor de asigurări sociale Demersurile specifice acestei activităţi sunt centrate pe
profilaxia invalidităţii şi recuperarea capacităţii de muncă, cu finalitate în reinserţia socio-
profesională a asiguraţilor afectaţi prin boli sau accidente.
50.Etapele de cercetare in domeniul biologico-medical.Procedeele operationale
standartizate (POS) in cercetarile biomedicale.Protocoale de cercetare.
Cercetătorii care efectuează astăzi experimente asupra fiinţelor umane
sunt obligaţi să respecte niste etape:
(1) elaboreze un protocol care să conţină scopul şi
metodele cercetării, numărul subiecţilor necesari efectuării experimentului,
obligaţiile subiecţilor, modul in care le va fi solicitat consimţămintul;
(2) inceapă orice experienţă asupra fiinţelor umane avind avizul unui
comitet de etică (bioetică) al studiului expus in protocol. Această
procedură garantează calitatea etică şi ştiinţifică a cercetărilor efectuate
asupra fiinţelor umane.
Cercetarea implică un
protocol prealabil, avind un final bine determinat (postulat-concluzie),ce reprezinta– un
document care descrie obiectivul (obiectivele) proiectulde desfăşurare a unui studiu,
metodologia, consideraţiile statistice şi modul de organizare ale acestuia. Termenul “protocol” se
referă la procesul derulării experimentului, la versiunile succesive ale procedurii, precum şi la
amendamentele existente.
Cind sunt inaintate cereri de
aprobare a desfăşurării unor studii clinice cu subiecţi umani in cadrul
instituţiei clinice concrete, avizul Comitetului de bioetică va fi o cerinţă
obligatorie pentru iniţierea unei astfel de cercetări. Aşadar, comitetul trebuie să stabilească
procedeele de lucru, să le
precizeze intr-un document scris şi să le respecte.
51.Locul si rolul comitetelor de bioetica in realizarea expertizei cercetarilor
stiintifice si studiilor clinice.
Ca institut sociocultural, bioetica se impune astfel ca o legătură
intre ştiinţă (medicină, biologie etc.) şi morală. In orice situaţie omul
trebuie respectat ca un tot intreg (fragmentat astăzi in gameţi, embrioni,
organe pentru transplant etc.), evitind abuzurile şi promovind libertatea
de exprimare a fiecărui individ.
Comitetele de Bioetică işi asumă sarcini de informare, recomandare,
coordonare, avizare, raportare şi ghidare a cercetării ştiinţifice şi practicii
biomedicale cu o tendinţă de a corela permanent problemele tehnologice
cu cele etice. Comitetul de Bioetică nu hotărăşte aplicarea deciziilor, nu intotdeauna este
obligatorie,ci se face ca o opţiune a medicului care ingrijind bolnavul, se confruntă
cu anumite dificultăţi. Comitetele de Bioetică sunt obligate să indeplinească şi expertiza
etico-legislativă a proiectelor ştiinţifice in biomedicină cu scopul de a
asigura dreptul indiscutabil al medicului şi datoria lui de a promova şi a
dezvolta permanent ştiinţa medicală, dar fără lezarea drepturilor civile,
a demnităţii personale, bunăstării fizice şi sociale a pacienţilor – subiecţii
experimentelor biomedicale, precum şi a membrilor familiilor lor.