Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Documents - Tips - Bioetica 46 51
Documents - Tips - Bioetica 46 51
Etica ca teorie
filososfica a moralitatii.Relatiile morale si constiinta morala.
Morala este un ansamblu de principii şi norme, de idealuri şi reguli, de sentimente şi
convingeri de reglementare a comportamentului între oameni, a relaţiilor dintre cei din
urmă şi societate, întemeiate pe noţiunile de bine şi rău. Morala este un fenomen social,
o formă a conştiinţei sociale şi este determinată în mare măsură de existenţa socială. Ea
apare o dată cu apariţia individului, scopul căreia fiind reglarea comportărilor şi a
conduitelor oamenilor în socium, raportul lor faţă de colectiv, faţă de comunitate. După
nivelul moralităţii putem deosebi mai multe feluri de subiecţi (persoane), printre care
găsim tipul moral (cunoaşte, interiorizează şi transformă sistemul de valori şi principii
în conţinuturi proprii de conştiinţă şi le aplică în relaţiile sale cotidiene), tipul imoral
(cunoaşte totalitatea valorilor morale dar nu le interiorizează, nu le respectă, este un tip
conflictual) şi tipul amoral (nu cunoaşte sistemul de valori morale, nu le realizează ca
atare, le încalcă). . Morala este un fenomen social, este o formă a conştiinţei sociale şi
este determinată de existenţa socială. Care este existenţa oamenilor, modul lor de trai -
aşa le este şi morala. Scopul moralei este de a reglementa comportamentul oamenilor în
societate, raporturile lor unul faţă de altul, faţă de colectiv, de societate în întregime, faţă
de tot cei viu. În morală se formulează un ideal social spre care tinde societatea.
Etica este o disciplină filosofică ce studiază distincţia dintre bine şi rău, precum şi
evaluarea consecinţelor morale ale acţiunilor umane. Etica reprezintă teoria sau studiul
filosofic al moralei. Ea are menirea să rezolve probleme practice morale ce apar în viaţa
omului în concordanţă cu normele sociale. Etica se mai numeşte “filosofie morală”. Etica
şi morala studiază omul şi relaţiile umane, . Etica însă examinează doar acele relaţii
umane care manifestă un caracter moral, adică prin prisma bunului şi răului. Etica
analizează morala ca o integritate, ca un fenomen specific al vieţii sociale. Etica este
ştiinţa, este teoria filosofică despre morală. Obiectul eticii se modifică în procesul istoric
şi depinde de concepţia moralei, cunoaşterea ei tipică în diverse perioade istorice.
2 Constituirea cunostintelor etice.Etica antica ca invatatura despre virtute si
personalitate perfecta.Etica medievala.
Teoria moralei, adică etica, apare atunci cînd în societate se stabilesc inegalităţi, cînd
apare necesitatea de a limita pasiunile (dorinţele) imense ale indivizilor. Acest proces se
desfăşoară în antichitate, cînd societatea primitivă se destramă şi apare sclavagismul. Cu
apariţia proprietăţii private la oameni se formează diverse interese ce provoacă
necesitatea de a regla interacţiunea lor. Ca o teorie a moralei etica apare atunci cînd se
agravează (se acutizează) contradicţiile dintre imperativele general-abstracte ale
moralităţii şi comportarea reală a oamenilor. Etica apare în Grecia antică, în epoca
sclavagistă, adică atunci cînd se delimitează munca fizică de intelectuală, cînd apare
proprietatea privată. Filosofii din antichitate interpretau morala drept o respectare a
măsurii în toate. Teoria moralei obţine o dezvoltare mai amplă şi multilaterală în
filosofia lui Aristotel Aristotel consideră că virtutea nu poate să apară într-un individ
izolat, ci numai în societate omul poate manifesta o viaţă morală. El divizează toate
virtuţile în două grupuri. Primul include virtuţile raţiunii – înţelepciunea, cunoaşterea,
prudenţa şi bunul simţ. Al doilea grup cuprinde virtuţile morale – bărbăţia, moderaţia,
nobleţea, dărnicia, frumuseţea, sinceritatea, echitatea, prietenia.
În epoca creştinismului timpuriu (epoca medievală) predomină morala creştină care a
fost prezentată de Filon din Alexandria (20 î. Hr. – 50 d. Hr.) şi Augustin Fericitul (354-
430). Etica creştină opune omul şi Dumnezeu, trupul şi sufletul, lumea pămîntească şi
cea cerească. Ea afirmă că omul după natura sa este păcătos, fiind supus păcatului încă
de la naştere şi ca urmare el este dispus spre rău, sortit la suferinţe în viaţa pămîntească
şi chinuri veşnice după moarte. Salvarea pentru creştini e posibilă prin ispăşire şi
binefacere. Virtuţile de bază ce duc spre salvare sunt credinţa în Dumnezeu, pocăinţa,
supunerea, umilinţa, neîmpotrivirea în faţa răului. Virtuţile pot fi divizate în cele
inferioare sau morale care determină atitudinea omului faţă de tot ce-i omenesc şi
superioare sau teologice care se referă la raporturile omului cu Dumnezeu.
3 Directia empirica in etica.Scolile naturaliste ,cosmologice si sociologice ale eticii
empirice.
În fundamentarea moralei, adică în funcţie de faptul ce se va considera drept bază a
moralităţii pot exista, pot fi evidenţiate cîteva şcoli şi direcţii în domeniul eticii.
Menţionăm, în primul rînd şcolile naturaliste care cultivau bazele morale din “natura”
omului, din adevărata existenţă a acestuia. Aici atribuim aşa direcţii cum ar fi hedonismul
(concepţie etică care consideră că binele suprem şi scopul vieţii este plăcerea,
desfătarea), eudemonismul (consideră că scopul suprem al moralităţii şi temelia
comportării morale o constituie aspiraţia spre fericire – personală şi obştească),
utilitarismul (acţiunile sunt juste dacă ele aduc folos şi fericire şi invers – sunt nejuste,
dacă generează contrariul), concepţiile biologizatoare etc.
E cazul de menţionat şcolile cosmologice (etica evoluţionistă, tolstoismul). Etica
evoluţionistă, formulată de H. Spenser concepe morala ca fază a evoluţiei biologice,
susţine ideea precum că omul moşteneşte şi dezvoltă ceea ce s-a format în stadiul
animalic. Etica evoluţionistă consideră că adaptarea şi morala trebuie să asigure
supravieţuirea individului în condiţiile luptei pentru existenţă. Adaptarea se socoate
unicul criteriu al moralei, iar progresul moral depinde de gradul de adaptare a
individului la mediul social.
Scolile sociologice (contractul social, egoismul raţional).Paradigma contractului social ale
normelor şi legilor moralei a fost formulată încă în antichitate de sofişti şi de Epicur,
dezvoltată în epoca modernă de T. Hobbes .Morala este interpretată drept o condiţie
necesară de convieţuire a oamenilor, iar existenţa socială în comun constituie rezultatul
contractului între indivizi. Conceptul egoismului raţional rezultă din recunoaşterea
determinării sociale a comportamentului omului. Morala presupune înainte de toate
interesele personale, iar dacă oamenii se conduc doar de cele din urmă atunci anarhia
acestor interese conduce la slăbirea statului şi chiar pieirea lui. Egoismul raţional este
înţelegerea corectă a interesului personal şi corelaţia lui cu interesele altor persoane.
4 Regula de aur a moralitatii.Etica lui Kant.
Kant (1724-1804) a fost primul filosof care a determinat etica drept un compartiment
specific al filosofiei (filosofia practică). El neagă teoria egoismului raţional, explică
fenomenele morale prin tendinţa către fericire şi alte concepţii. I. Kant consideră că
postulatele filosofiei morale nu pot fi deduse din experienţa senzorială. Evidenţiind
divergenţa între ce trebuie să fie şi ce este, I. Kant divizează etica sa în două părţi: 1)
teoria despre datorie, ori partea teoretică (metafizica moravurilor) şi 2) teoria despre
realizarea datoriei în viaţa practică (antropologia din punct de vedere pragmatic). . Kant
considera că omul este dispus mai mult către rău, decît spre bine. I. Kant afirmă că
raţiunea dictează voinţei legea morală în mod obligatoriu, care este numită de el
imperativ categoric – cuvenitul necondiţionat: “Acţionează aşa de parcă maximumul
acţiunii tale prin voinţa ta să devină lege universală a naturii”. Kant concluzionează că
morala este una pentru toţi, în toate timpurile şi în toate condiţiile, că oamenii sunt egali
în faţa legilor morale. Toate relaţiile între oameni se cuvine să se desfăşoare pe baza
respectului faţă de personalitatea umană.
5 Categoriile de baza ale eticii.datoria,binele si raul,cinstea,demnitatea,constiinta-
mecanismele regulative de control ale constiintei morale.Autoaprecierea si aprecierea.
Categoriile eticii sunt noţiunile cele mai generale care reflectă momentele esenţiale şi
principale ale moralei. Ele formează un sistem integru şi un conţinut teoretic al eticii. Ca
categorii morale principale sunt considerate virtutea, binele, răul, datoria, conştiinţa,
cinstea, demnitatea, fericirea, sensul vieţii ş.a.
Binele şi răul constituie categoriile fundamentale ale eticii prin care se exprima
aprecierea morală a condiţiei, acţiunilor şi faptelor atît ale fiecărui om în parte cît şi a
colectivelor, grupurilor, claselor precum şi a diverselor evenimente sociale. Ele
caracterizează activitatea umană din punct de vedere a importanţei ei morale.
cinstea – categorie etică ce exprimă atitudinea omului faţă de sine şi a societăţii faţă de
om. Ea se bazează pe sinceritate şi încredere reciprocă, pe respectarea cuvîntului dat şi
îndeplinirea obligaţiunilor faţă de alţi oameni şi faţă de societate. Cinstea poate să
degenereze în aroganţă, îngîmfare, vanitate, ipocrizie, formalism, carierism, nepăsare ş.a.
Conştiinţă – categorie a eticii care caracterizează capacitatea persoanei de a
realiza autocontrolul moral, de a formula independent obligaţii morale, de a cere de la
sine îndeplinirea lor şi de a efectua o autoevaluare a acţiunilor comise. Conştiinţa morală
– este una din exprimările autoconştiinţei morale a personalităţii, conştientizarea
subiectivă a datoriei şi responsabilităţii în faţa societăţii.. O dată cu sentimentul de
datorie, onoare, demnitate această categorie permite omului de a conştientiza
responsabilitatea sa morală în faşa sa ca subiect al alegerii morale şi în faţa altor
oameni, a societăţii în întregime.
Datoria – categorie a eticii care reflectă îndatoririle morale ale omului, îndeplinite
din îndemnul conştiinţei. În datorie îşi găsesc amprenta cerinţele societăţii faţă de
personalitate şi obligaţiile personalităţii în faţa societăţii. . Datoria morală poartă
caracter imperativ, de constrîngere. Din acest motiv conştientizarea îndatoririlor morale
apare ca o cerinţă interioara ce îi ajută omului să se orienteze mai eficient în conduita
sa, să-şi realizeze mai reuşit obligaţiile sale, să respecte cerinţele morale chiar şi în lipsa
elementului de constrîngere.
Demnitatea – categorie a eticii care exprimă valoarea morală a omului, atitudinea lui faţă
de sine însuşi şi recunoaşterea sau refuzul de către societate a valorii personalităţii sale.
Demnitatea este o formă a autoconştiinţei şi autocontrolului personalităţii, un mijloc de
înţelegere de către om a responsabilităţii sale faţă de sine însuşi ca personalitate morală.
Sentimentul demnităţii nu-i permite omului să săvîrşească fapte morale care nu
corespund cu ţinuta şi conduita ce o are şi în acelaşi timp obligă să respecte demnitatea
altor oameni.
Aprecierea morală permite a determina importanţa valorică a faptelor, a
comportamentului persoanei sau a comunităţi sociale, corespunderea lor cu anumite
norme, idealuri. Ea se manifestă prin aprobare, încurajare, recunoaştere, dezaprobare,
dezavuare. Autoaprecierea constituie valorificarea independentă a propriului
comportament, a motivelor şi faptelor sale, ea este strîns legată cu conştiinţa şi datoria şi
reprezintă un mecanism important al autocontrolului. Motivul, aprecierea,
autoaprecierea constituie proceduri raţionale ale gîndirii, cu ajutorul cărora omul îşi
poate reprezenta consecinţele morale ale comportamentului său a controla situaţia
lumii sale interne.
6 Lumea biomedicala in raport cu lumea informationala,tehnica si spirituala.Biosfera in
raport cu natura
Lumea biologico-medicală este un fenomen extrem de complicat, mai ales cea actuală,
constituită şi dur influentata de oameni.Se modifica permanent. . E vorba de cîteva
momente printre care se evidenţiază următoarele procese:
a). Influenţa vertiginoasă a lumii tehnice asupra lumii biomedicale. Sub această acţiune
apar noi sisteme artificiale intelectuale de generaţia întîia, apoi şi de generaţia a doua,
care transformă sistemul binar “medic-pacient” într-un sistem cu trei componente –
“medic-sistem intelectual artificial-pacient”.
b). Se perfecţionează permanent, în rezultatul informatizării sociumului, conţinutul
sferei medicale, în special procesul de diagnosticare, ceea ce a contribuit la depistarea
noilor unităţi nozologice. De exemplu, dacă în anul 1964 erau cunoscute circa şase mii
maladii, apoi la începutul sec. al XXI-lea mai mult de treizeci şi cinci mii de boli.
c). Se complică la maximum ca niciodată relaţiile dintre elementele acestui sistem, mai
ales acelea dintre “om-vietate”, “om-biosfera” drept rezultat al nesoluţionării multor
probleme globale, cum ar fi cele ecologice, demografice etc. Tot mai evident şi insistent
se manifestă rolul profitului în aceste relaţii. Apare în această ordine de idei necesitatea,
ba chiar şi inevitabilitatea substituirii economiei de piaţă prin cea biosferico-noosferică.
Sporesc considerabil contradicţiile dintre lumea biomedicală şi cea spirituală.
Necesitatea şi inevitabilitatea extinderii cunoştinţelor etice asupra lumii vii, adică
asupra lumii animalelor şi plantelor şi implementarea vertiginoasă a tehnicii
performante, a tehnologiilor scientofage, sofisticate în practica biomedicală au provocat
două traseuri în dezvoltarea bioeticii: traseul lui Van R. Potter (bioetica interpretată în
sens larg) şi traseul lui Andre Hellegers (bioetica interpretată în sens îngust). În
sens larg bioetica reprezintă acel domeniu al filosofiei practice care examinează relaţiile
în sistemul “om-biosferă” de pe poziţiile eticii clasice. Obiectul de studiu al bioeticii
devine deci omul, animalele, planteleBioetica a demonstrat că evoluţia tehnologică în
lumea biomedicală a neglijat bolnavul, alte fiinţe vii. Van R. Potter, din această cauză,
argumentează că ea (bioetica) este o ramură a ştiinţei capabile de a reuni valori prin
dialogul şi confruntarea dintre medicină, filosofie şi etică. Bioetica devine un mod de
realizare a conflictelor dintre medicina tehnologică nouă şi etica medicală clasică.
Domeniul de studiu al ei este, în viziunea lui A. Hellegers, aspectul etic în practica clinică,
adică bioetica sintetizează cunoştinţele medicale şi pe cele etice. Aici avem cazul cînd
bioetica se identifică cu etica medicală, ceea ce nu este justificat în opinia noastră atît
teoretic cît şi practic.
7 Aparitia si geneza bioeticii .obiectul ei de studiu.premise teoretice si practice ale
bioeticii.v.R Potter-fondatorul bioeticii
Bioetică (gr. bios viaţă şi ethos obicei, caracter moral) constituie o orientare
ştiinţifică interdisciplinară ce se situează la hotarele dintre filosofie, etică, biologie,
medicină etc. Termenul
bioetică a fost introdus în ştiinţă de biologul şi oncologul american Wan Renssellar
Potter în anul 1970 în articolul său “Bioetica ─ ştiinţă a supravieţuirii”. Acest domeniu al
ştiinţei apare ca o reacţie de răspuns la noile probleme ce ţin de viaţă, sănătate şi
moarte. Wan Potter consideră că valorile şi normele bioeticii nu pot fi separate de alte
ştiinţe şi argumentează atît necesitatea sintezei acestora, cît şi specializarea eticii, cum
ar fi de exemplu, etica naturii, etica bătrînilor, etica vieţii urbane etc În ultimul timp în
mediile ştiinţifice se vehiculează cu cîteva moduri de explicare a originii bioeticii. Există
opinia conform căreia bioetica apare o dată cu agravarea şi complicarea problemelor
morale ale medicinei contemporane, în legătură cu ameninţarea omenirii de către
ştiinţa şi tehnica performantă, ceea ce într-adevăr are loc. Alţi savanţi consideră că
bioetica apare după anul 1946, cînd au fost condamnaţi medicii nazişti pentru
experimentele lor inumane asupra oamenilor şi prizonierilor de război. Obiectivul
principal al bioeticii sub acest aspect constă în explicarea etico-filosofică a situaţiilor
problematice limitrofe cum ar fi eutanasia, esenţa morţii (concepţia religioasă şi cea
ştiinţifică), ingineria genetică, transplantologia, implantarea organelor artificiale,
experimentele clinice (inclusiv şi cele ale embrionului uman), raclajele (avorturile),
autoidentificarea sexuală a omului, noile tehnologii ale naşterii copiilor, clonarea . În
prezent bioetica este interpretată sub două aspecte: în sens îngust şi în sens larg. În sens
îngust bioetica se confundă cu etica medicală profesională, limitîndu-i conţinutul doar la
problemele etice ale raportului “medic-pacient” ce apar actualmente în legătură cu
implimentarea intensivă în practica medicală a tehnologiilor noi performante,
scientofage. Există o altă interpretare a bioeticii, o tălmăcire mai largă a acesteia.
Explicarea netradiţională a bioeticii se bazează pe inevitabilitatea extinderii sferei
cunoştinţelor etice asupra biosferei ─ cerinţă extrem de importantă a revoluţiei
noosferice contemporane. E vorba că începînd cu a doua jumătate a secolului al XX-lea
sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific capătă o dezvoltare intensă nu numai etica
profesională (etica medicului, inginerului, ziaristului, pedagogului, savantului etc.), dar şi
cunoştinţele etice integrale ce se referă atît la relaţiile interpersonale, cît şi la relaţiile
relaţiile omului cu mediul ─ cu lumea vegetală, animală, biosfera în întregime, chiar şi cu
artefactele.
8 Bioetica in raport cu etica.Doua trasee in evolutia bioeticii
(bios+ethos)după cum s-a menţionat deja are o încărcătură biologică, etică, medicală şi
filosofică. Ea, afirmă Van R. .Potter, este o ramură interdisciplinară a ştiinţei
contemporane despre supravieţuire, care utilizînd noi metodologii, are drept obiect
examenul sistemic al comportamentului uman în domeniul cunoştinţelor vieţii şi al
sănătăţii analizat în lumina valorilor şi principiilor morale tradiţionale.
Necesitatea şi inevitabilitatea extinderii cunoştinţelor etice asupra lumii vii, adică
asupra lumii animalelor şi plantelor şi implementarea vertiginoasă a tehnicii
performante, a tehnologiilor scientofage, sofisticate în practica biomedicală au provocat
două traseuri în dezvoltarea bioeticii: traseul lui Van R. Potter (bioetica interpretată în
sens larg) şi traseul lui Andre Hellegers (bioetica interpretată în sens îngust). În
sens larg bioetica reprezintă acel domeniu al filosofiei practice care examinează relaţiile
în sistemul “om-biosferă” de pe poziţiile eticii clasice. Obiectul de studiu al bioeticii
devine deci omul, animalele, plantele, toate vietăţile sub unghiul de vedere al “binelui” şi
al “răului”. În esenţă dincolo de viaţă şi moarte etica viului controlează şi dă răspuns la
tot ce ştiinţa şi tehnica o provoacă. Bioetica a demonstrat că evoluţia tehnologică în
lumea biomedicală a neglijat bolnavul, alte fiinţe vii. Van R. Potter, din această cauză,
argumentează că ea (bioetica) este o nouă disciplină ce combină cunoaşterea biologică
cu cea etică. Bioetica deci nu poate să se axeze doar asupra omului, dar trebuie să
cuprindă şi biosfera. Bioetica devine deci o direcţie ştiinţifică contemporană axată spre
studiul existenţei umane în viziunea eticii tradiţionale.
În sens îngust bioetica este interpretată de Andre Hellegers. vorbeşte că bioetica
este o ramură a ştiinţei capabile de a reuni valori prin dialogul şi confruntarea dintre
medicină, filosofie şi etică. Bioetica devine un mod de realizare a conflictelor dintre
medicina tehnologică nouă şi etica medicală clasică. Bioetica deci imaginează lumea
biomedicală specific. Reflexia bioetică se bazează atît pe fapte, cît şi pe principii. Toate
cele menţionate ne vorbesc despre multe momente ce ne caracterizează cunoştinţele
bioetice ca ceva netradiţional în filosofia practică, însă unul este clar: etica viului este o
nouă viziune a lumii biomedicale ce întru totul corespunde societăţii contemporane –
societăţii informaţional-tehnogenă.
9 Bioetica generala,speciala,clinica.
Bioetică generala (gr. bios viaţă şi ethos obicei, caracter moral) constituie o
orientare ştiinţifică interdisciplinară ce se situează la hotarele dintre filosofie, etică,
biologie, medicină. . Acest domeniu al ştiinţei apare ca o reacţie de răspuns la noile
probleme ce ţin de viaţă, sănătate şi moarte, de sporirea interesului oamenilor faţă de
drepturile lor, referitoare inclusiv şi la propria lor existenţă atît corporală cît şi
spirituală, de poziţia societăţii vis-a-vis de pericolul ce ameninţă însăşi viaţa de pe Terră,
generat de acutizarea problemelor globale ale omenirii. . Bioetica constituie o sinteză a
mai multor discipline medico-biologice şi filosofico-umanistice ce au scopul de a
cunoaşte şi proteja viul (vietăţile) de pe poziţiile eticii tradiţionale. Bioetica generală,
care se ocupă de bazele etice, tratează valorile şi principiile originare ale eticii medicale
şi sursele documentaristice ale bioeticii (drept internaţional, deontologie, legislaţie).
Practic, o adevărată filozofie morală în partea ei fundamentală şi instituţională.
Bioetica specială, care analizează marile probleme, abordate sub profil moral, atât pe
plan medical cât şi pe plan biologic: inginerie genetică, avort, eutanasie, experimente
clinice,transplantologia,transsexualism, etc. Sunt mari tematici care constituie coloanele
vertebrale ale bioeticii sistematice şi care, desigur, trebuie să fie rezolvate în lumina
modelelor şi fundamentelor pe care sistemul etic le consideră de bază şi justificative
pentru concepţia etică. Aceasta însă nu se poate disocia de concluziile bioeticii generale.
Bioetica- cuprinde totalitatea ideilor și concepțiilor filosofice, morale etc. care reflectă, într-o formă teoretică,
interesele și aspirațiile sănătății publice .
Dezvoltarea științei și tehnobiologiilor scientofage oferă noi posibilități, însă ele prea rapid sunt implemetate în practică,
fără recurs la îndoială, unica barieră eficientă devine corelația dintre preț și profit, moralitatea societății pare a fi
marcată de nechibzuința umană.
Dacă apelăm la dovezile înțelepciunii și rațiunii , societatea își pierde hotarul dintre c ear trebui de făcut și ce nu ar
trebui de permis.
Cunoașterea umană este inevitabilă, dar în procesul cercetării științifice principalul criteriu al bioeticii este:
Promovarea neabătută și fermă a respectului drepturilor și libertăților umane, mai ales cele naturale.
În scopul de a ocoli neliniștile generate de ambianța tehnologiilor noi.
Omul ce aplică noile tehnologii trebuie să dea dovadă de o conștientizare a tuturor riscurilor posibile
-superioritatea intereselor individuale în fața celor științifice și sociale
-prmordialitatea eului uman și protejarea viului constituie o regulă esențială a adepților bioeticii
Medicul de astăzi deseori se află în fața unor dileme și conflicte de conștiință încît în relațiile sale cu omul bolnav sau
sănătos conduit sa trebuie să decurgă după: valoarea respectului absolute al ființei umane.
Comitetele de bioetică
Comitetele de bioetică pot fi clasificate după nivelul organizării şi funcţionării ca
Comitete naţionale, regionale şi locale. Comitetele naţionale se ocupă de probleme
generale, cum ar fi elaborarea unor principii, coduri etc., pe cînd comitetele regionale şi
locale rezolvă probleme şi cazuri concrete, efectuând expertiza etică a diverselor
probleme ce apar în relaţiile „medic-pacient”, „medic-medic”, „medic-socium”
18)Modelele socioculturale ale bioeticii. Legea lui Humm: coraportul faptelor natural și
valorilor morale.
Sunt diferite înterpretări socioculturale ale bioeticii. Ele oferă posibilitatea alegerii
tipului istorico-cultural de bioetică, ce ar corespunde mai adecvat tradițiilor ,
obiceiurilor, confesiilor religioase ale națiunii.
Modelele bioeticii:
-Modelul liberal-radical- sau subiectivist, rădăcinile căruia se trag încă din timpurile
revoluţiei franceze, decurge dintr-un singur postulat: este legiferat şi permis tot ce este
dorit, acceptat doar nu lezează libertatea altora. Acest model justifică raclajul, alegerea
liberă a sexului copilului ce e pe cale de naştere, libertatea fecundării artificiale (în vitro,
extracorporală) pentru femeile singure şi necăsătorite, uterul împrumutat, libertatea
experimentelor, suicidul etc.
-Sociobiologic(teoria evoluționistă)- naturalist este o sinteză a diferitelor paradigme
culturale, rezultatul interacţiunii diverselor concepţii: evoluţionismului,
sociobiologismului, antropologismului şi ecologismului.
- Pragmatico-utilitarist îşi are temeliile în cultura anglosaxonă. Totul se reduce la cost şi
profit, nu există valori fără de folos. Se consideră că nu pot fi fundamentate nişte criterii
superioare şi metafizice cum ar fi adevărul şi norma universală.
-Personalist este cel mai important şi acceptat de majoritatea savanţilor. El rezultă din
raţionalitatea şi libertatea omului. Omul este personalitate, fiindcă este unica fiinţă
capabilă să descopere sensul lucrurilor şi să dea sens propriilor acţiuni prin intermediul
noţiunilor.
legea lui Hume: principiul potrivit căruia din "este" nu poate fi dedus un "trebuie". Hume arată
că există o prăpastie de netrecut între "este" şi "trebuie", deci între propoziţiile care spun ce este
de fapt şi cele prin care se evaluează, se emite o judecată morală despre acel fa
Paternalismul - relaţie de tip monolog,ce debutează prin politică şi pătrunde in cele mai intime
sfere ale vieţii sociale.
Etica paternalistă presupune o limitare a informaţiei oferite pacientului(conţinut succint, uneori
neclar pentru pacient) propunind o incredere deplină pentru acţiunile medicului şi uneori chiar
o ignorare a doleanţelor pacientului.
In acest model de interacţiune, medicului ii aparţine decizia de a informa persoanele apropiate
despre starea pacientului, fără ca acestuia să i se ceară consimţămintul.
Hotărirea este luată de medic, iar pacientul va trebui să primească şi să accepte orice decizie,
fiind ferm convins că totul se face pentru binele său.
Tip tehnic, ce ţine cont de anturaj valoric din societate şi se conformează întru totul, maximal lui.
Tip sacral, pacientul îl priveşte pe medic ca pe o fiinţă neobişnuită, implicată în vicisitudinile vieţii
cotidiene. Medicul în mod direct, fără ezitări şi rezolutiv, recomandă pacientului eficientele
remedii, manipulaţii, pune punctul pe «i» în cazul unor situaţii concrete, iar cuvîntul lui fiind
decisiv trebuie îndeplinit, executat fără echivoc.
Premise: a) condiţiile tratamentului, viaţa şi sănătatea omului sunt incontestabil valori
prioritare; b) poziţia etică a medicului se formează univoc conform maximei “Binele bolnavului e
o lege supremă“; c) forma relaţiilor etice e asimetrică, deoarece întreaga răspundere în ceea ce
priveşte adoptarea hotărîrilor clinice şi-o asumă medicul.
Actualmente există condiţii obiective de manifestare a antipaternalismuluiin detrimentul
paradigmei paternaliste, deoarece in relaţia sa cu medicul, pacientul devine tot mai exigent
privind adoptarea deciziei vis-a-vis de tratament
Antipaternalismul / dialogul. In acest gen de comunicare fluxul de informaţie este deschis şi
bilateral.
Modul de abordare nominalizat defineşte bolnavul drept un subiect responsabil şi liber să ia
decizii de importanţă vitală şi oportune pentru el insuşi sau de a oferi informaţia necesară luării
hotăririlor.
Modul antipaternalist de interacţiune poate fi realizat prin intemediul a două mecanisme:
interpretarea cu etica dialogului şi acordul informat..
Informaţia oferită pacientului, precum şi forma interpretării trebuie să fie accesibilă şi simplă.
Medicul va explica pacientului starea sănătăţii lui, căile posibile de tratament, riscul şi
probabilitatea reuşitei fiecăreia.
Specialistul va recomanda bolnavului cea mai accesibilă şi justificată variantă de tratament,
insă decizia finală este lăsată pe seama pacientului.
Medicul va trebui să găsească o alternativă, fără a impune convingerile personale, fără a presa
psihic pacientul, pt a nu fi acuzat de incălcarea dreptului la decizie a pacientului.
Pacientului fiindui dificil să ia decizii din motivul insuficienţei unor cunoştinţe general-medicale. -
va primi plin de incredere hotărirea profesioniştilor, fără a intra in amănunte.
Medicul asigurîndu-se, cerind pacientului să semneze acordul sau
consimţămintul informat, unde sunt indicate drepturile şi obligaţiile, atit ale medicului, cit şi ale
pacientului.
Acordul sau consimţămintul informat.Caracterul deliberat al acordului informat presupune lipsa
constringerii şi prohibiţiei,ameninţării şi inşelăciunii medicale, adică renunţarea medicului la
statutul de tutelă in relaţiile sale cu pacienţii.
Acordul informat – doctrină a bioeticii conform căreia pacientul acceptă benevol cura de
tratament după punerea la dispoziţia lui a informaţiei medicale adecvate.
Deci acest proces prevede 2componente de bază: acordarea informaţiei şi acceptarea
consimţămîntului.
Medicul e obligat să informeze pacientul despre caracterul tratamentului indicat, despre riscul
ce poate apare în procesul de lecuire şi despre alternativele terapiei propuse.
Medicul propune bolnavului cea mai accesibilă şi justificată variantă de tratament, însă decizia
definitivă o ia pacientul, pe baza valorilor sale morale.
Scop: să asigure o atitudine de respect faţă de pacienţi ca personalităţi, minimalizind totodată
posibilităţile de prejudicii aduse sănătăţii acestora.
Obiective : beneficiul fizic, social şi psihologic ale pacienţilor, precum şi valorile lor morale, care
pot fi afectate in rezultatul acţiunilor iresponsabile ale unor specialişti.
societate, în relaiile interpersonale, ca părinte, frate, prieten, etc., dar i ca producator de valori.