Facultatea de Drept

Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași

DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

Suport de curs - IFR

Asist. univ. dr. Carmen MOLDOVAN

1
 I. DEFINIREA ȘI TRĂSĂTURILE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
PUBLIC

1. Definiția evolutivă a noțiunii drept internațional public

Dreptul internaţional public poate fi definit ca o ramură autonomă de drept, constituită
dintr-un ansamblu de principii şi norme juridice, scrise sau nescrise, create în principal de
către state, pe baza acordului lor de voință expres sau tacit, dar şi de către ceilalți subiecți de
drept internaţional public, în scopul reglementării raporturilor internaţionale dintre ele în
domeniile de interes reciproc.
Inițial, a fost considerat ca ansamblu de reguli ce reglementează relațiile dintre state,
întrucât până în secolul XX, doar statele erau considerate subiecți ai dreptului internațional
public. În prezent, dreptul internațional public nu mai reglementează în exclusivitate relațiile
interstatale, ci constituie un ansamblu de reguli de conduită aplicabile în relațiile dintre
organizațiile internaționale interguvernamentale, dintre state și aceste organizații sau în
raporturile dintre state și alte entități juridice care nu sunt recunoscute ca subiecți de drept
internațional, dar care au regimuri juridice stabilite de dreptul internațional (organizații
internaționale non-guvernamentale, persoane fizice, persoane juridice).
2. Elementele constitutive ale denumirii „drept internațional public”
În literatura de specialitate se subliniază necesitatea de a se face distincție între
elementele componente ale denumirii acestei discipline:
a) termenul de „drept“ se referă la forţa juridică a acestui ansamblu de norme.
Normele de drept internaţional public au valoare obligatorie în raporturile dintre subiecții săi,
care se deosebesc de regulile de curtoazie (comitas gentium), adoptate de către state în scopul
arătării considerației reciproce.
b) termenul „internaţional” trasează distincția faţă de dreptul intern al statelor, în
privinţa izvoarelor, subiecților, controlului aplicării normelor și vocația de a fi aplicate de
către toate statele;
c) termenul „public” a fost adăugat la denumirea originară de „drept internaţional”, la
începutul secolului XIX. Termenul „public” nu trebuie să conducă la ideea că acest ansamblu
de norme se integrează în dreptul public intern, față de acesta existând importante deosebiri în
ceea ce privește modul de elaborare al normelor, destinatarii acestora, izvoarele, structura
normelor.

2
3. Distincții între dreptul internațional public și dreptul internațional privat
În prezent, se admite în general că dreptul internaţional cunoaște două subdiviziuni:
dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. Primul se referă la raporturile
stabilite în principal între state şi organizaţiile interguvernamentale. Cel de-al doilea
reglementează raporturile dintre particulari (persoane fizice şi persoane juridice), care conţin
un element de extraneitate, având ca obiect „soluţionarea conflictelor de legi”, adică
determinarea dreptului aplicabil, în cazul în care pentru soluţionarea unui litigiu sunt incidente
două sau mai multe sisteme juridice naţionale.
Se consideră că folosirea denumirii de „drept internaţional”, neurmată de vreun alt
termen, desemnează dreptul internaţional public.

4. Trăsăturile specifice ale dreptului internațional public

4.1. Identificarea particularităților dreptului internațional
Dreptul internațional public se particularizează printr-o serie de aspecte ce îl
deosebesc de celelalte ramuri de drept.
1. Metoda de reglementare specifică - poziția de egalitate a statelor. Potrivit
dispozițiilor art. 2 pct. 1 din Carta Organizației Națiunilor Unite (ONU), în cadrul relațiilor
internaționale, statele se află în raporturi de egalitate juridică, în virtutea suveranității de stat.
2. Crearea normelor de drept internațional prin acordul de voință al statelor. Procesul
de creare a normelor dreptului internațional se caracterizează în primul rând prin absența unor
organisme cu atribuții legislative, ca în dreptul intern. Regulile de conduită iau naștere prin
acordul de voință al subiecților săi - în principal, statele și organizațiile internaționale
interguvernamentale - și se adresează tot acestora.
3. Normele juridice sunt puse în aplicare de către creatorii acestora. Ordinea juridică
internațională este caracterizată prin lipsa unor organe administrative cu atribuții în
supravegherea executării regulilor adoptate. Dreptul internațional public a fost numit un drept
de coordonare, în care raporturile juridice iau naștere pe orizontală, ceea ce implică
autocenzurarea și cenzurarea reciprocă a statelor.
4. Absența sancțiunii din structura normelor de drept internațional. Norma juridică de
drept internațional public se caracterizează prin lipsa elementului sancțiune din structura sa,
datorită caracterului lor consensual. Cu alte cuvinte, punerea în aplicare a unei norme nu se
bazează pe elementul coercitiv.

3
 5. Caracterul facultativ al jurisdicției instanțelor internaționale. Ordinea juridică
internațională se caracterizează prin lipsa unui sistem de instanțe cu competență generală,
teritorială și materială cu caracter obligatoriu. Statele sunt cele care decid crearea instanțelor
internaționale, modul acestora de funcționare, precum și sesizarea acestora cu soluționarea
unui anumit litigiu.
Curtea Internațională de Justiție (CIJ) este organul judiciar principal al ONU. Mai este
denumită și „Curtea mondială” și este singura instanță universală cu competență generală.
Poate fi sesizată doar de state, în condițiile art. 36 din Statutul CIJ, dacă aleg ca soluționarea
unui diferend să fie făcută de această instanță.
A fost instituită în iunie 1945 prin Carta Națiunilor Unite și a început activitatea în
aprilie 1946. Curtea Internațională de Justiție nu trebuie confundată cu alte instanțe
internaționale care au sediul la Haga, de care se deosebește, prin natura activității și a părților
care o pot sesiza. Cu titlu de exemplu, pot fi menționate: Tribunalul Penal Internațional pentru
fosta Iugoslavie (TPIY), Curtea Penală Internațională (CPI), prima instanță penală
internațională permanentă; Tribunalul Special pentru Liban (TSL); Curtea Permanentă de
Arbitraj (CPA).
România a acceptat ca obligatorie ipso facto jurisdicția Curții Internaționale de
Justiție, în iunie 2015.

5. Diviziuni ale dreptului internaţional public

Varietatea domeniilor reglementate de norme de drept internațional și evoluția relațiilor
dintre state în această privință și intercondiționarea relațiilor dintre state, au determinat, în
timp, apariția unor reglementări foarte detaliate ale anumitor domenii, cu existență
autonomă, care pot fi individualizate astfel:
a) dreptul diplomatic și consular - are la bază Convenția de la Viena din 1961 cu
privire la relațiile diplomatice și Convenția de la Viena din 1963 cu privire la relațiile
consulare;
b) dreptul tratatelor - este constituit din regulile codificate în Convenția de la Viena
din 1969 cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state și Convenția de la Viena din
1986 cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state și organizații internaționale sau între
organizații internaționale).
c) dreptul internațional umanitar – este constituit din norme prin care se stabilesc
obligații absolute în sarcina statelor și altor entități (mișcări de eliberare națională,
beligeranți), aplicabile în orice situații în care se recurge la forța armată, fie în cadrul
4
relațiilor dintre state, fie în războaie civile sau conflicte dintre grupuri înarmate organizate.
Sursele principale ale dreptului internațional umanitar sunt patru Convenții de la Geneva din
12 august 1949 (Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele
armate în campanie/Prima Convenţie de la Geneva; Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei
răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare/A doua Convenţie de la
Geneva; Convenţia cu privire la tratamentul prizonierilor de război/A treia Convenţie de la
Geneva; Convenţia referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război/A patra
Convenţie de la Geneva) și două Protocoale adiționale la acestea, din 10 iunie 1977
(Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia
victimelor conflictelor armate internaţionale; Protocolul adiţional nr. 2 la Convenţiile de la
Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter
internaţional).
d) dreptul fluvial sau al cursurilor internaționale de apă - constând în regulile aplicabile
pe fluviile internaționale, adoptate începând cu reglementările Congresului de la Viena din
1825 care a consacrat principiul libertății navigației și care au fost ulterior extinse pe
continentul european și a pus bazele diverselor regimuri ale fluviilor, printre care și
Dunărea.
e) dreptul mării – reprezentând în prezent, în principal, codificarea regulilor realizată
prin Convenția de la Montego Bay din 1982 asupra dreptului mării;
f) dreptul spațiului aerian - este constituit în principal din normele Convenției cu
privire la aviația civilă internațională, adoptată la Chicago, în 1944. Aceasta a creat
Organizația Internațională a Aviației Civile, ca agenție specializată a ONU, cu atribuții în
reglementarea și coordonarea transportului aerian.
g) dreptul spațiului cosmic - constituie un ansamblu de norme cuprinse în tratate
internaționale, rezoluții ale Adunării Generale a ONU și acte ale altor organizații
internaționale, ce reglementează activitățile legate de spațiul extra-atmosferic: conservarea
spațiului și a mediului terestru, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de obiectele spațiale,
soluționarea litigiilor, salvarea astronauților, folosirea tehnologiilor legate de spațiul
extraatmosferic, schimbul de informații cu privire la pericolele potențiale din spațiul extra-
atmosferic. Instrumentul juridic fundamental este Tratatul din 1967 cu privire la principiile
care guvernează activitatea statelor în explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic,
inclusiv a Lunii și celorlalte corpuri cerești.
h) dreptul internațional al drepturilor omului - a cărei reglementare a debutat cu
adoptarea Convenției privind reprimarea și pedepsirea crimei de genocid, din 1948, cu

5
 Declarația universală a drepturilor omului din 1948, a continuat cu adoptarea Pactelor din
1966 - Pactul cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internațional cu privire la
drepturile economice, sociale și culturale, precum și a altor convenții internaționale de mare
importanță și care au influențat dezvoltarea sistemelor regionale de protecție a drepturilor
omului);
i) dreptul internațional economic - reglementează relațiile economice dintre state și
cuprinde o arie diversă de domenii, ce îmbină elemente din dreptul comerțului internațional,
drept internațional privat, reglementări din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului,
norme de drept financiar și fiscal, reglementări ale Fondului Monetar Internațional și Băncii
Mondiale, tratamentul investițiilor străine;
j) dreptul internațional penal – este de dată relativ recentă și include reguli și principii
cu privire la stabilirea răspunderii persoanelor fizice pentru comiterea de fapte calificate
infracțiuni internaționale.
Noțiunea „crime de război” este prevăzută de Convenția de la Geneva din 1949 și de
Protocolul Adițional I și presupune încălcări grave și alte violări grave ale normelor dreptului
internațional umanitar aplicabile în conflictele armate internaționale și interne.
Noțiunea „crime împotriva umanității” cuprinde încălcări grave ale demnității umane
sau umilirea ori degradarea gravă a ființelor umane, care, conform Statutului de la Roma al
Curții Penale Internaționale, sunt comise în cadrul unui atac sistematic sau general îndreptat
împotriva populației civile.
Genocidul este cea mai gravă infracțiune și cuprinde acte ca uciderea sau provocarea
de suferințe fizice sau psihice grave, comise cu intenția de a distruge în totalitate sau în parte,
un grup național, etnic, rasial sau religios. Definiția acestei crime internaționale este prevăzută
in extenso în Convenția privind prevenirea și reprimarea crimei de genocid din 1948.
Instanțele internaționale specializate în această materie sunt fie înființate ad-hoc de
Organizația Națiunilor Unite pentru a sancționa încălcări grave ale dreptului internațional
penal sau ale dreptului internațional umanitar (Tribunalul Penal Internațional pentru fosta
Iugoslavie, Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda), fie cu existență permanentă
(Curtea Penală Internațională, inaugurată în anul 2002). O a treia categorie de instanțe este
reprezentată de tribunalele penale „mixte” sau hibride, înființate în cadrul sistemelor
jurisdicționale naționale, cu acordul statelor respective, ca instanțe specializate în judecarea
infracțiunilor internaționale, din care fac parte judecători având naționalitatea acelui stat.
Aceste instanțe au o competență limitată la anumite perioade de timp în care au avut loc
conflicte și încălcări ale drepturilor fundamentale. Sunt incluse în această categorie tribunalele

6
din Timorul de Est (Panelurile speciale pentru Timorul de Est, înființate în 2000), Kosovo
(cunoscute sub denumirea ”Regulation 64 Panels”), Cambodgia (Extraodinary Chambers in
the Courts of Cambodgia (ECCC)- Camerele Extraordinare pentru Cambodgia, înființate în
2001), Sierra Leone (Curtea Specială pentru Sierra Leone, înființată în 2002), Irak
(Tribunalul Special Irakian, înființat în 2003), Liban (Tribunalul Special pentru Liban,
inaugurat la 1 martie 2009).
k) dreptul internațional al mediului, apărut ca urmare a preocupărilor statelor în
domeniul ecologic, intensificate în anii 1970 și concretizate într-un număr mare de
instrumente juridice care au ca obiect de reglementare raporturile de cooperare dintre state și
alte entități internaționale pentru protejarea biosferei împotriva deteriorărilor majore și
dezechilibrelor care ar putea să îi perturbe funcționarea normală.

6. Repere ale evoluției istorice a dreptului internațional public

Dreptul internațional ca drept al națiunilor s-a cristalizat ca sistem sau disciplină
separată o dată cu apariția statelor moderne, în secolele XVI și XVII. Evoluția sa a fost una
neuniformă, inegală și în salturi.
Încă din perioada antică s-au format practici privind schimbul de trimiși diplomatici și
unele reguli privind privilegiile și imunitățile aplicabile acestora, stabilite pe bază bilaterală.
Cel mai vechi tratat cunoscut datează din secolul XIII î. Chr., încheiat de faraonul
Egiptului și regele hitiților.
În secolele VI și VII î. Chr., în China au fost încheiate mai multe tratate de bună
vecinătate, prin care se renunța la război și se instituia arbitrajul ca modalitate de soluționare
a neînțelegerilor dintre state. Confucius, în secolul VI î. Chr., vorbea în scrierile sale despre
constituirea unei asociații internaționale, care să cuprindă toate statele al cărei scop să fie
aplicarea principiului bunei-credințe.
În India, în secolul V î. Chr., au fost adoptate legile lui Manu, care consemnează
existența unor misiuni diplomatice ad-hoc. Tratatele erau considerate sacre și erau încheiate
cu pronunțarea unui jurământ religios.
Grecia și Roma antică au avut un rol important în evoluția dreptului internațional, în
secolele VI-IV î. Chr., fiind încheiate mai multe tratate internaționale cu diferite obiecte:
religioase, de pace, militare, de neagresiune, comerciale sau conținând reguli de declarare și
purtare a războiului. Persoana solilor era inviolabilă, se acorda o anumită protecție
străinilor. Din acea perioadă s-a conturat principiul pacta sunt servanda, în materia aplicării
tratatelor internaționale, de actualitate și în prezent.
7
 În Evul Mediu, până la Pacea Westfalică (din 1648), s-a înregistrat o stagnare a
dezvoltării dreptului internațional, comparativ cu perioada precedentă. Au fost încercări de
codificare în domeniul dreptului mării, prin legi interne – Legile Oleronului (secolul XII),
Consolato del Mare (secolul XIV), prin care se enunța libertatea de navigație a navelor
statelor neutre, pe timp de război. În timp, au apărut așa numitele practici negative între
state – constând în folosirea forței armate pentru încheierea tratatelor, pirateria devine o
practică obișnuită în comerțul pe mare, au fost create diverse regimuri de dependență.
În această perioadă au fost formulate teorii care au pus bazele dreptului internațional
modern. Relevanță prezintă scrierile lui Hugo Grotius, considerat „părintele” dreptului
internațional modern. Lucrările sale cele mai importante sunt De Jure Belli Ac Pacis -
Despre dreptul războiului și păcii - (1625) – prin care a încercat să redea o expunere
sistematică a regulilor dreptului internațional existente la acea dată - și Mare Liberum –
Marea Liberă - (1609) – o prezentare a doctrinei libertății mărilor, care în timp a ajuns să fie
acceptat ca principiu al dreptului internațional public.
Pacea de la Westfalia a pus capăt războiului de 30 de ani (1618-1648) și a stabilit un
sistem-cadru de pace și cooperare în Europa, care a rezistat mai mult de 100 de ani. Făcea
referire, inter alia, la coexistența dintre catolicism și protestantism, fiind astfel prefigurată
libertatea religioasă în Europa. Pacea de la Westfalia a proclamat principiul pacta sunt
servanda și este considerată piatra unghiulară a dreptului internațional public.
Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii, din 1776 și Revoluția
franceză, din 1789 au avut un rol important în apariția principiilor suveranității naționale, a
dreptului popoarelor de a dispune de propria soartă (dreptul la autodeterminare).
Secolul XIX a reprezentat o perioadă caracterizată prin spirit practic, pozitivist și
expansionist, prin idei și filosofii raționaliste, care au contribuit în mod semnificativ la
dezvoltarea și evoluția dreptului internațional.
Actul final al Congresului de la Viena, din 1815 a pus capăt în mod formal războaielor
napoleoniene și a pus bazele unui sistem multilateral sofisticat de cooperare politică și
economică în Europa, ale căror principale aspecte au rezistat și au fost aplicate până la
izbucnirea primului război mondial, printre care, menționăm: codificarea parțială a dreptului
diplomatic, proclamarea libertății navigației pe fluviile internaționale, interzicerea
comerțului cu sclavi, recunoașterea neutralității permanente a Elveției.
În urma Congresului de la Paris, din 1856, au fost codificate regulile de purtare a
războiului pe mare, a fost reglementat regimul Dunării ca fluviu internațional, s-a hotărât

8
 neutralitatea Mării Negre, s-au recunoscut Țărilor Române drepturi proprii în relațiile
comerciale internaționale, au dobândit dreptul de a încheia tratate de comerț și navigație.
Prin prima convenție multilaterală, Convenția de la Geneva, din 1864, au fost puse
bazele unei noi ramuri a dreptului internațional – dreptul umanitar. Aceasta cuprindea reguli
privind îmbunătățirea soartei militarilor răniți în campaniile militare, tratamentul militarilor
răniți sau bolnavi în războiul terestru.
Ca efect al revoluției industriale, au apărut primele organizații internaționale, numite
uniuni administrative – Uniunea Telegrafică Universală (1865), Oficiul Internațional al
Administrației Telegrafice și Uniunea Monetară Latină (1865).
Conferințele de la Haga, din 1899 și 1907, încheiate cu adoptarea mai multor convenții
internaționale, au codificat legile și obiceiurile războiului.
După primul război mondial, prin tratatele de pace de la Paris, din 1919, („Sistemul de
la Versailles”) s-au adus modificări ordinii juridice internaționale. Au apărut noi state
independente în Europa (Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, România).
A fost creată prima organizație cu vocație universală – Liga Națiunilor-, cu scopul de
apărare a păcii internaționale. Instituirea acesteia este de o importanță deosebită din mai multe
motive:
i. a fost prima organizație interguvernamentală cu vocație universală;
ii. a instituit primul cadru general pentru rezolvarea diferendelor politice și pentru
păstrarea păcii;
iii. a înființat prima instanță permanentă - Curtea Permanentă de Justiție Internațională;
iv. a instituit sistemul mandatelor, pentru supravegherea teritoriilor care nu se
autoguvernau, sisteme considerate a fi prima încercare de stabilire a instituțiilor de
protejare a drepturilor fundamentale.
Pactul Briand-Kellogg, semnat la Paris, în 1928 și intrat în vigoare în 1929, prevedea
obligația statelor de a renunța la folosirea războiului ca instrument al politicii naționale a
statelor și astfel a fost scos în afara legii.
După cel de al doilea război mondial, a fost creată Organizația Națiunilor Unite
(ONU), prin semnarea Cartei ONU la 24 octombrie 1945. În ciuda aspectelor negative și a
deficiențelor pe care le subliniază literatura de specialitate, aceasta observă și accentuează
rolul esențial pe care ONU îl prezintă în configurarea societății internaționale actuale.

9
7. Codificarea dreptului internațional public
Activitatea de codificare a dreptului internațional public presupune culegerea și
sistematizarea, într-un singur corp comun, a regulilor care până la acest moment, erau
separate, de către o autoritate competentă în acest sens.
Necesitatea codificării regulilor de drept internațional a fost o preocupare a statelor
încă din secolul XIX. O relevanță deosebită au Conferințele de la Haga, din 1899 și 1907. De
remarcat este faptul că, în urma Conferinței de la Haga din 1907, au fost adoptate 13 convenții
internaționale, privind modalitățile de rezolvare pașnică a diferendelor dintre state (anchetă,
conciliere, arbitraj, crearea unei instanțe permanente de prize maritime), precum și regulile de
purtare a războiului.
În cadrul ONU, în 1947, a fost instituită de către Adunarea Generală a ONU, Comisia
de Drept Internațional (International Law Commission), care are ca scop promovarea
dezvoltării progresive a dreptului internațional și codificarea acestuia. Este compusă din 34 de
membri din Europa, Africa, Asia și continentul american, aleși pe o perioadă de 5 ani, de pe
liste prezentate de guvernele naționale.
Comisia elaborează propuneri, proiecte de tratate internațional,e pe care le supune
atenției și comentariilor statelor membre ONU, redactează rapoarte și studii cu privire la
diverse subiecte încredințate de Adunarea Generală. Toate aceste documente întocmite în
cursul activității sale, pot constitui dovezi ale existenței regulilor cutumiare sau mijloace de
determinare a normelor dreptului internațional.
Până în prezent, aceasta a avut ca rezultat adoptarea unor tratate în domenii deosebit
de importante ca: dreptul internațional al tratatelor (Convenția de la Viena din 1969 cu privire
la dreptul tratatelor), dreptul mării (Convențiile de la Geneva din 1958, Convenția de la
Montego Bay din 1982 cu privire la dreptul mării), dreptul diplomatic și consular (Convenția
de la Viena din 1961 cu privire la relații diplomatice și Convenția de la Viena din 1963 cu
privire la relațiile consulare). Sunt și exemple de domenii în care procesul de codificare încă
nu s-a finalizat: răspunderea internațională a statelor, protecția diplomatică.

8. Particularitățile normei de drept internațional public

Normele dreptului internațional public au ca principală caracteristică natura
consensuală, în sensul că sunt create prin acordul de voință al actorilor internaționali, ce poate
fi exprimat în mod expres (prin încheierea de tratate internaționale) sau tacit (pe calea cutumei

10
internaționale), ceea ce determină lipsa elementului sancțiune din structura normei de drept
internațional public (ca regulă).
Declanșarea mecanismelor de constrângere pentru încălcarea normelor dreptului
internațional are un caracter excepțional și este o consecință a abaterii de la conduita acceptată
inițial de către un stat. Constrângerea poate avea caracter individual sau colectiv.
Constrângerea individuală poate fi exercitată de statul care se consideră victimă a unei
agresiuni (dreptul la autoapărare) şi poate consta în diferite măsuri, cum ar fi: ruperea
relaţiilor diplomatice, embargoul, retorsiunea sau represaliile. Constrângerea colectivă poate
fi exercitată în cadrul organizaţiilor interguvernamentale, internaţionale sau regionale şi poate
consta, de exemplu, în: suspendarea dreptului la vot, suspendarea calităţii de membru sau prin
aplicarea celei mai severe sancțiuni - excluderea din organizaţie.

9. Ierarhia normelor dreptului internațional public

Între normele dreptului internațional, cele jus cogens constituie o categorie specială,
controversată ca natură juridică, dar aflată în vârful ierarhiei. Acest aspect rezultă în mod
neechivoc din dispozițiile art. 53 și 64 din Convenția privind dreptul tratatelor de la Viena din
1969.
Potrivit dispozițiilor art. 53:
„Este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă
imperativă a dreptului internațional general. În sensul prezentei Convenții, o normă a
dreptului internațional general este o normă acceptată și recunoscută de comunitatea
internațională a statelor în ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nicio
derogare și care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internațional
general având același caracter”.

Identificarea efectivă a normelor juridice cu caracter jus cogens poate constitui un

proces dificil, în lipsa unor criterii strict obiective care trebuie utilizate.
Curtea Internațională de Justiție a constatat caracterul de norme opozabile erga omens
a drepturilor și obligațiilor statelor instituite în Convenția pentru prevenirea crimei de
genocid, din 1948. Sunt considerate, de asemenea ca având caracter jus cogens următoarele
reguli: principiul nereturnării (non-refoulement) aplicabil în privința refugiaților, principiul
egalității și nediscriminării (în materia protejării drepturilor și libertăților fundamentale),
interzicerea torturii.

11
 Comisia de Drept Internațional, încă din anul 1980 a calificat interdicția agresiunii,
deci a folosirii forței contrar dispozițiilor Cartei ONU, ca având caracter jus cogens.

10. Raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional

10.1. Noțiuni generale
În privința aplicării normelor dreptului internațional de către state, se pune problema
receptării de către acestea a regulilor de drept internațional, în cadrul ordinii sale juridice
interne și a stabilirii raportului dintre cele două categorii de reguli, în ipoteza existenței unui
conflict între ele.
Deși în aparență s-ar putea afirma că regulile dreptului internațional public nu privesc
sistemul național de drept, întrucât reglementează alte raporturi juridice, în realitate, în
situații concrete, se poate pune problema aplicării regulilor de drept internațional de către
autorități interne.
În privința relației dintre cele două ordini juridice, Curtea Permanentă de Justiție
Internațională a afirmat următoarele: „Din perspectiva dreptului internațional și a Curții
care este organul său, legile naționale sunt simple fapte, manifestări de voință ale statelor,
la fel ca și hotărârile judecătorești sau măsurile administrative.”

10.2. Teoriile cu privire la raportul dintre dreptul internațional public și dreptul intern
Din perspectiva dreptului național, în privința raportului dintre dreptul internațional
public și dreptul intern, au fost elaborate două doctrine principale: doctrina dualistă și
doctrina monistă.
Doctrina dualistă. Potrivit acestei doctrine, dreptul internațional și dreptul intern
constituie două ordini juridice distincte, ce nu intră în conflict, întrucât au subiecți diferiți,
domenii de reglementare și aplicare diferite, izvoare și destinatari diferiți.
Pentru ca o normă juridică de drept internațional public să poată fi aplicată de către
state, se impune receptarea acesteia în ordinea juridică internă a statului respectiv, singura
care prezintă relevanță și are forță obligatorie.
Doctrina monistă. Potrivit acestei doctrine, există o ordine juridică unică, formată din
norme de drept intern și norme de drept internațional public, ce are ca destinatari atât
particulari, indivizi, cât și state și alte entități juridice. Această doctrină cunoaște două
subdiviziuni:
a) preeminența dreptului internațional asupra dreptului intern

12
 Această teorie susţine că există o ordine juridică universală, care este superioară
ordinilor juridice interne ale statelor, care au competențe limitate la dreptul intern al statelor.
În caz de contradicţie între normele internaţionale şi cele interne vor avea prioritate primele.
b) preeminența dreptului intern asupra dreptului internațional
Potrivit acestei teorii, dreptul internaţional public derivă din dreptul intern al statelor şi
reprezintă doar o prelungire a acestuia, o sumă a normelor de drept intern ale diverselor state
care reglementează relaţiile lor externe
Niciuna dintre aceste teorii nu trebuie absolutizate. În temeiul principiului suveranității,
fiecare stat are atributul de a stabili, raportul dintre dreptul intern și cel internațional, iar în
identificarea acestuia, ar trebui adoptată o abordare care să aibă în vedere realitatea și
conținutul concret al sistemului juridic al fiecărui stat.

10.3. Raportul drept internațional - drept intern potrivit Constituției României

În această privință, Legea fundamentală a României, prevede mai multe posibile
rezolvări ale neconcordanțelor dintre norma juridică internă și cea de drept internațional, în
funcție de caracterul universal sau regional al regulii dreptului internațional și în funcție de
domeniul reglementat. Relevanță pentru această discuție prezintă următoarele dispoziții:
1) Articolul 20 alin. 2, aparent consacră o dublă soluție, în domeniul protecției
drepturilor și libertăților fundamentale:
a) raportul stabilit este de preeminență a dreptului internațional asupra dreptului intern,
ca regulă, în cazul existenței de neconcordanțe.
b) preeminența dreptului intern asupra dreptului internațional, în cazul în care acesta
conține prevederi mai favorabile. Această abordare este expresia aplicării principiului
subsidiarității mecanismelor dreptului internațional de protecție a drepturilor și libertăților
fundamentale. Tratatele internaționale în acest domeniu stabilesc standarde minime pe care
statele trebuie să le respecte, standarde la care statul poate adăuga prevederi sau garanții
suplimentare.
2) Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 2 din Constituție, „Tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”
3) În privința raportului dintre dreptul intern și dreptul Uniunii Europene, relevante sunt
dispozițiile art. 148 alin. 2, potrivit cărora „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter
obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare”.

13
 II. SURSELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
1. Distincția surse formale-surse materiale
Izvoarele (sursele) materiale reprezintă factorii extrajuridici care determină sau
contribuie la formarea normelor de drept internaţional public: raporturile de putere între
entităţile politice participante la relaţiile internaţionale, interesele specifice ale acestor entităţi,
opinia publică, ideologii privind societatea internaţională.
Izvoarele (sursele) formale reprezintă mijloacele juridice prin care se exprimă normele
dreptului internaţional public. Practic, izvoarele formale sunt formele juridice care exprimă
acordul de voinţă dintre două sau mai multe subiecte de drept internaţional public.
Problema izvoarelor dreptului internațional prezintă particularitatea că nu uzează de
această distincție, ci se face diferență între noțiunea de izvoare (surse) principale și cea de
metode auxiliare de soluționare a litigiilor dintre state.
2. Sediul materiei
Sediul materiei izvoarelor dreptului internațional public este art. 38 din Statutul Curții
Internaționale de Justiție. Acesta prevede:
„1. Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional
diferendele care îi sunt supuse, va aplica: a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie
speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu; b. cutuma
internaţională, ca dovadă a unei politici generale, acceptată ca drept; c. principiile generale
de drept recunoscute de naţiunile civilizate; d. sub rezerva dispoziţiilor articolului 59,
hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor
naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză „ex aequo et
bono”, dacă părţile sunt de acord cu aceasta.”
Textul nu folosește denumirea „izvoare” sau „surse” formale ale dreptului
internațional și nu are ca scop să reglementeze această materie, motiv pentru care s-a pus
problema dacă sursele enumerate constituie izvoare ale dreptului internațional sau modalități
pe care le folosește Curtea Internațională de Justiție în soluționarea litigiilor cu care este
sesizată.
Opinia majoritară este că articolul 38 cuprinde enumerarea izvoarelor dreptului
internațional public.

14
2.1. Observații legate de modul de formulare al textului articolului 38 din Statutul CIJ
În legătură cu formularea textului art. 38 din Statut și folosirea anumite termeni sau
expresii, pot fi făcute o serie de observații, cu relevanță în interpretarea acestui text.
a) Inoportunitatea unor expresii folosite. Noţiunea de „naţiuni civilizate” cuprinsă la
alin. 1, lit. c) poate fi văzută ca manifestarea unei concepţii coloniale, în contradicție cu
principiul suveranității egale a statelor.
b) Instituirea unei ierarhizări a izvoarelor dreptului internațional. Opinia majoritară
este că dispoziția analizată cuprinde, indirect, o ierarhizare a surselor dreptului internațional
având în vedere ordinea în care acestea sunt menționate (de la litera a la d) şi folosirea
noţiunii de “mijloace subsidiare de determinare a regulilor de drept ” la lit. d, - adică
hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor
naţiuni.
c) Caracterul incomplet al enumerării. Enumerarea cuprinsă în art. 38 nu este exhaustivă,
întrucât dreptul internațional contemporan recunoaște și alte surse juridice: actele unilaterale
ale statelor, actele unilaterale ale organizațiilor internaționale, care produc efecte juridice în
relațiile dintre state.

3. Distincția surse (izvoare) principale – surse (izvoare) subsidiare

Sunt surse principale ale dreptului internațional tratatul și cutuma internațională.
Sunt considerate a fi izvoare subsidiare sau auxiliare: principiile generale de drept,
jurisprudenţa CIJ şi a tribunalelor arbitrale internaţionale, doctrina, actele unilaterale ale
statelor, actele organizaţiilor internaţionale şi echitatea.
Suntem parțial de acord cu denumrile folosite pentru această clasificare, întrucât așa
numitele izvoare „subsidiare” nu reprezintă în realitate veritabile izvoare de drept, astfel că în
cazul lor, mai adecvată este denumirea de metode auxiliare de determinare a regulilor de drept
internațional.
Astfel, hotărârile judecătorești pronunțate de către Curte, în virtutea art. 59 din Statut,
produc efecte juridice doar pentru statele părți și pentru cauza în care au fost pronunțate. În
lipsa unei forțe juridice obligatorii generale, considerăm că hotărârile Curții nu produc efecte
erga omnes, astfel încât să constituie izvor de drept internațional. Autoritatea deosebită
recunoscută acestora derivată din prestigiul Curții nu determină transformarea hotărârilor în
surse de drept.

15
4. Sursele principale de drept internațional public
4.1. Tratatul internațional
4.4.1. Elemente definitorii
În prezent, tratatele sunt considerate a fi principalele modalități de creare a obligațiilor
juridice între state și acoperă domenii foarte variate ale relațiilor internaționale - politic,
economic, militar, protecţia mediului, lupta contra criminalităţii, drepturile omului.
Încheierea tratatelor pentru reglementarea relațiilor dintre state a fost folosită încă din
antichitate. Se consideră că cel mai vechi tratat cunoscut este “Tratatul Sublim” încheiat între
faraonul egiptean Ramses al II-lea şi regele hitiţilor Hattuşil al III-lea, în anul 1269 î.Chr.,
care recunoștea starea de pace și prietenie între cele două popoare pentru totdeauna și de
neagresiune în viitoarele relații dintre ele.
Articolul 2 pct. 1, lit. a) din Convenţia de la Viena din 1969, cuprinde definiția expresă
a tratatului internațional. Potrivit acestei dispoziții, prin „expresia ’tratat’ se înţelege un acord
internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este
consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar
fi denumirea sa particulară.”
Convenția de la Viena a consacrat neutralitatea terminologică, adică sensul extins al
termenului tratat, ce cuprinde toate actele juridice care îndeplinesc condițiile definiției.
Din definiție, rezultă că un tratat internațional secaracterizează prin următoarele
aspecte:
a) este un acord de voință între state, consemnat în formă scrisă;
b) este guvernat de regulile dreptului internațional;
c) poate fi consemnat într-un unic instrument juridic sau în mai multe instrumente juridice
conexe;
d) nu prezintă relevanță denumirea concretă pe care o poartă.
Termenul tratat înglobează toate actele juridice care se circumscriu definiţiei amintite
și pot avea mai multe denumiri: convenţie, pact, acord, protocol, cartă, statut, schimb de note,
compromis, modus vivendi, gentlemen’s agreement.
Convenţia reprezintă o înţelegere, prin care sunt reglementate relaţiile dintr-un
domeniu specific, bine definit al raporturilor internaţionale.
Pactul este denumirea dată unor înţelegeri cu caracter solemn, într-un anumit domeniu
al relaţiilor politice, dar nu exclusiv.
Termenul acord desemnează înţelegeri intervenite mai ales în domeniile economic,
financiar, comercial, cultural, în domenii cât mai concrete.
16
 Termenul protocol se folosește, în mod obişnuit, pentru a indica un act accesoriu la un
tratat preexistent, în scopul completării, modificării sau interpretării acestuia, dar poate fi și o
înțelegere de sine stătătoare.
Prin cartă şi statut se desemnează acordul juridic prin care se constituie o organizaţie
internaţională. Termenul statut este folosit şi în cazul unei înţelegeri prin care se
reglementează un anumit regim juridic sau un tratat de reglementare a organizării și
funcționării unor instituții.
Schimbul de note sau de scrisori este o înţelegere bilaterală în formă simplificată,
încheiat prin note verbale sau scrisori cu conținut identic, prin care se reglementează expeditiv
o problemă specifică.
Compromisul reprezintă un acord prin care părţile convin să trimită un litigiu spre
soluţionare unei instanţe arbitrale sau judiciare internaţionale.
Modus vivendi desemnează un acord cu caracter provizoriu, ce urmează a fi ulterior
înlocuit de un acord cuprinzând clauze detaliate.
Termenul gentlemen’s agreement se referă la acordurile orale ale reprezentanţilor
subiecților de drept internaţional public. El constituie o excepţie de la regula formei scrise a
tratatelor.
4.2. Cutuma internațională - sursă principală a dreptului internațional public
4.2.1. Definirea cutumei internaționale
Cutuma internațională este cel mai vechi izvor de drept internaţional public și a
reprezentat mult timp sursa prioritară a acestuia.
Potrivit art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, cutuma internațională
reprezintă „o practică generală, acceptată ca drept”. Cutuma internațională, ca sursă
principală de drept internațional public, poate fi definită ca o practică generală, relativ
îndelungată şi uniformă a statelor, considerată de ele ca exprimând o regulă de conduită cu
forţă juridică obligatorie.
Principala caracteristică a cutumei internaționale este caracterul nescris și crearea sa
prin acordul tacit al statelor.

4.2.2. Elementele normei cutumiare

Pentru existența unei norme cutumiare, este necesară întrunirea cumulativă a două
elemente: elementul material (sau obiectiv) și elementul psihologic (sau intențional ori
subiectiv), în lipsa acestora, nu orice practică a statelor poate fi considerată regulă cutumiară.

17
A. Elementul material (obiectiv)
Elementul obiectiv al cutumei presupune conduita sau comportamentul statelor, care
trebuie să întrunească o serie caracteristici generale.
a) Aria de răspândire a regulii - conduita trebuie să fie comună unui număr mare de
state, considerate a fi reprezentative pentru procesul de conturare a regulii respective. Cu
privire la acest element, concepția a evoluat în timp, de la uniformitate și practică generală a
tuturor statelor, la state reprezentative, pentru care regula respectivă prezintă relevanță.
Curtea Internațională de Justiție a recunoscut și posibilitatea creării unei reguli
cutumiare locale sau regionale, între două state (Cauza privind Dreptul de trecere pe teritoriul
indian).
b) Conduita statelor să constea în acte repetate în timp. În Cauza Dreptul de trecere pe
teritoriul indian, Curtea a constatat existența unei practici constante o perioadă de timp de
peste 150 de ani, pe care statele au respectat-o ca pe o regulă cu caracter obligatoriu.
Factorul timp nu a fost interpretat în mod absolut, ulterior punându-se accentul pe
frecvența sporită a actelor statelor în relațiile internaționale.
Conduita statelor poate rezulta atât din acte juridice interne cât și din acte
internaţionale. Actele interne ale statelor care să contureze elementul material al cutumei pot
fi acte ale organelor executive, în special ale ministerelor afacerilor externe, legislative,
practica judiciară internă.
Actele internaţionale care redau conduita statelor ca element al cutumei pot fi: încheierea
unor tratate multilaterale care codifică norme cutumiare deja existente și aplicate, respectarea
de către state a clauzelor unor tratate la care nu sunt părți, ca și când ar fi obligatorii pentru
ele.

B. Elementul psihologic (subiectiv)- opinio juris sive necessitatis

Elementul subiectiv al cutumei reprezintă convingerea statelor că, prin conduita
adoptată, se supun unei obligaţii juridice - opinio juris sive necessitatis. Prin existența acestui
element se face distincţia între o practică a statelor ca expresie a unei reguli cutumiare şi o
conduită a statelor determinată de reguli de curtoazie internaţională.
În ceea ce privește dovada existenței unei reguli cutumiare, partea care o invocă,
trebuie să probeze că acea regulă are caracter obligatoriu pentru cealaltă parte, împotriva cărei
o invocă.

18
4.2.3. Opoziția statelor la formarea unei reguli cutumiare
Din cauza modului specific de creare a normelor cutumiare, se poate afirma că acestea
nu au opozabilitate erga omnes.
În cadrul relațiilor internaționale, anumite state se pot manifesta împotriva creării unei reguli
noi cutumiare. În cazul acestora se folosește denumirea persistent objector, care desemnează
acel stat care, în faza incipientă de formare a unei noi reguli, în mod deschis și constant se
opune unei anumite practici.

4.3. Raportul dintre tratat și cutumă

Atât tratatul, cât și cutuma sunt considerate izvoare principale ale dreptului internațional
public și au forță juridică egală, neexistând un raport de subordonare între ele. Datorită
modului de creare, ce presupune forma scrisă și parcurgerea unor proceduri clar determinate,
tratatul internațional prezintă avantaje față de cutumă.
Rolul cutumei în cadrul relațiilor internaționale nu poate fi însă minimizat. În general, se
subliniază dezavantajele pe care le prezintă regulile cutumiare, sub aspectul probării existenței
și conținutului lor. Însă, acestea au o anumită suplețe și o anumită rapiditate cu care se pot
adopta, fiind expresia nevoilor și valorilor pe care comunitatea de state le are la un moment
dat, care însă nu constituie o garanție a aplicării efective a acestora.
Regulile cutumiare au fost supuse unui proces de codificare intens în anumite domenii
(dreptul tratatelor, dreptul mării, dreptul diplomatic și consular), însă acesta nu semnifică
eliminarea cutumei din ansamblul surselor dreptului internațional public și nici nu transformă
norma cutumiară în normă convențională.

5. Alte surse ale dreptului internațional public

5.1. Actele unilaterale în dreptul internaţional public
Actele unilaterale pot fi definite ca instrumente juridice care exprimă voința unui
subiect de drept internațional public și care produc efecte juridice. Sunt incluse în această
categorie actele unilaterale ale statelor și actele unilaterale ale organizațiilor internaționale.
5.1.1. Actele unilaterale ale statelor
Din practica statelor, a rezultat că anumite acte emanând de la un stat sunt susceptibile
de a produce efecte juridice, atât pentru subiectul căruia îi sunt imputabile, cât și pentru alte
state față de care creează drepturi şi obligaţii. Dreptul internațional nu prevede cerințe
speciale cu privire la forma actelor unilaterale emanând de la state.

19
 Principalele categorii de acte unilaterale ale statelor sunt: recunoaşterea, declaraţia,
notificarea, recunoaşterea, protestul, renunţarea şi promisiunea.
Recunoaşterea, considerată cel mai important şi frecvent dintre actele unilaterale,
presupune manifestarea de voinţă prin care un stat, în mod oficial, constată și acceptă ca fiind
legitimă o situație de fapt, o situaţie internaţională, o regulă de drept internațional, un act
juridic al unui alt subiect de drept sau apariția unei noi entități juridice.
Declaraţia unilaterală desemnează anumite acte care exprimă poziția unui stat cu
privire la o anumită situație juridică și o anumită conduită pe care o va urma.
Notificarea este actul solemn prin care se aduce la cunoştinţa unuia sau mai multor
state un fapt determinat generator de efecte juridice.
Protestul exprimă refuzul expres al unui stat de a recunoaşte ca legitimă o pretenţie
sau o stare de fapt și este, astfel, opusul actului de recunoaștere. Protestul nu poate rezulta și
în mod tacit, lipsa lui constituind de fapt acceptare a unei anumite situații juridice sau a unei
reguli.
Renunţarea este actul expres prin care statul, de bună-voie cedează sau renunță la un
drept sau privilegiu al său.
Promisiunea este un act unilateral prin care un stat își asumă în mod individual, o serie
de obligații față de un alt stat.

5.1.2. Actele organizaţiilor internaţionale - Soft law

Organizaţiile internaţionale, prin instituțiile lor specifice, pot adopta mai multe tipuri
de acte care reglementează:
- reguli privind mecanismul de funcţionare a acestora și constituie dreptul intern al
organizației (dobândirea sau pierderea calităţii de membru, structura organizației),
- reguli privind îndeplinirea obiectivelor specifice ale organizației, care au ca
destinatari statele membre – pot fi recomandări, rezoluții, decizii, avize și reprezintă actele
unilaterale ale organizației.
Pentru a desemna actele unilaterale ale organizațiilor internaționale care nu se
circumscriu noțiunii tradiționale a izvoarelor dreptului internațional, o parte a doctrinei
folosește expresia soft law. Aceasta face referire și la forța lor juridică, întrucât, în general, ele
au doar un caracter de recomandare şi nu impun obligaţii juridice statelor.
Aptitudinea diferitelor categorii de acte unilaterale ale organizațiilor internaționale de
a fi izvoare de drept internațional trebuie analizată în concret, în funcție de clauzele relevante

20
ale actului constitutiv al organizației și de evoluția ulterioară a atitudinii statelor membre cu
privire la conținutul acestora.

6. Mijloace auxiliare (surse auxiliare) ale dreptului internațional public

6.1. Principiile generale de drept
Distincția între noțiunea principii generale de drept și noțiunea principii
fundamentale ale dreptului internațional public
Articolul 38 pct. 1 lit. c) din Statutul C.I.J este lacunar și ambiguu, întrucât
menționează „principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.
Din formularea textului nu rezultă dacă este vorba despre principii generale ale
sistemelor juridice naționale sau de principii generale ale dreptului internațional public, ce
exprimă valori fundamentale ale relațiilor internaționale. Se consideră că principiile generale
de drept, ca surse ale dreptului internațional public, sunt principii comune majorităţii
sistemelor juridice naţionale, multe dintre ele avându-şi originea în dreptul roman, neputând fi
confundate cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional public.
Din categoria principiilor generale pot fi amintite: principiul bunei credinţe în
îndeplinirea obligațiilor asumate (pacta sunt servanda); autoritatea lucrului judecat; principiul
răspunderii pentru prejudiciul cauzat; principiul legalității incriminării; interpretarea
termenilor potrivit sensului lor obișnuit; nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză;
interzicerea abuzului de drept.

6.2. Hotărârile judecătoreşti

Dispozițiile art. 59 din Statutul Curții Internaționale de Justiție stabilesc în mod neechivoc
efectul relativ al hotărârilor pronunțate - acestea produc efecte juridice între părțile litigiului și
doar pentru cauza respectivă. Rezultă în mod cert că hotărârile judecătorești ale Curții
Internaționale de Justiție nu creează norme juridice, ci doar le aplică, le precizează conținutul
și nu constituie precedente judiciare, chiar dacă sunt preluate și invocate ca mijloace auxiliare.
Doctrina de specialitate apreciază că, în prezent, instanțele internaționale soluționează și
se pronunță asupra unor probleme care nu interesează doar părțile în litigiu, ci comunitatea
internațională, în ansamblu. Instanțele specializate în protejarea drepturilor omului au
contribuit la crearea unei ordini juridice de drept internațional bazate pe respectarea
drepturilor fundamentale în orice circumstanțe. Deciziile tribunalelor penale ad hoc au
contribuit la combaterea impunității și promovarea respectării regulilor dreptului internațional
public.
21
6.3. Doctrina
Doctrina nu reprezintă un izvor formal al dreptului internațional public, întrucât nu
creează norme juridice, ci constată existenţa anumitor principii, norme şi instituţii ale
dreptului internaţional și formulează propuneri (cu valoare de „lege ferenda”), prin care să se
răspundă necesitaţilor din societatea internaţională, la un moment dat.
Doctrina ca sursă auxiliară a dreptului internațional cuprinde: opinii individuale ale
specialiștilor în drept internațional, lucrările unor foruri internaționale prestigioase - Comisia
de Drept Internaţional a ONU, Asociaţia de Drept Internaţional (I.L.A.), Institutul de Drept
Internaţional (I.D.I.), care desfășoară activități ample de documentare și sistematizare a
normelor dreptului internațional public.
În această categorie, pot fi incluse și opiniile minoritare (separate sau individuale) ale
judecătorilor Curții Internaționale de Justiție. Opinia separată sau dizidentă aparţine unui
judecător aflat în minoritate şi conține opoziţia sa la dispozitivul hotărârii şi motivarea în fapt.
Opinia individuală aparţine unui judecător care este de acord cu dispozitivul unei hotărâri, dar
nu și cu motivele pe care se sprijină aceasta.

6.4. Echitatea
Art. 38 alin. 2 din Statutul CIJ prevede posibilitatea de a se recurge la soluționarea
litigiilor „în echitate”, ce presupune neaplicarea strictă a regulilor existente și pronunțarea
soluției conform înțelepciunii judecătorilor, bunului simț și spiritului de dreptate.
Soluționarea unui litigiu în echitate reprezintă o excepție de la aplicarea surselor
menționate de art. 38 la alin. 1 și nu poate fi folosită decât cu acordul expres al părților.
7. Principiile fundamentale ale dreptului internațional public
7.1.Noțiune și delimitări
În materia principiilor trebuie făcută distincție între următoarele noțiuni ce par
similare, dar se deosebesc prin natura juridică și conținut:
- principii generale de drept intern (analizate deja)
- principii fundamentale ale dreptului internațional
- principii generale ale dreptului internațional.
Principiile generale ale dreptului internațional sunt proprii acestei ordini juridice și nu
provin din dreptul intern al statelor. În doctrina de specialitate, se face distincție între noțiunea
de principii generale ale dreptului internațional și cea de principii fundamentale ale dreptului

22
internațional. Principiile fundamentale ale dreptului internațional au fost definite ca reguli de
conduită abstractizate și general acceptate, cu aplicare universală și caracter imperativ, ce dau
expresie și protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept
internațional.

7.2. Sediul materiei și identificarea principiilor fundamentale

Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan sunt consemnate în
următoarele acte juridice internaționale:
- Carta ONU - art. 2, coroborat cu celelalte dispoziții ale Cartei;
- Declarația Adunării Generale a ONU din 1970 „referitoare la principiile dreptului
internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta
ONU” prevede un număr de șapte principii:
1) interzicerea recurgerii la forță sau amenințarea cu forța;
2) soluționarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale;
3) neimixtiunea în afacerile interne ale unui stat;
4) cooperarea între state;
5) egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare;
6) egalitatea suverană a statelor;
7) îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor internaționale asumate (pacta sunt
servanda).
- Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), semnat la
Helsinki, în 1975 de 33 state europene, Statele Unite ale Americii și Canada, cuprinzând
Declarația privind principiile care guvernează relațiile reciproce dintre statele participante-
prevede cele șapte principii dezvoltate în 1970, la care mai adaugă trei principii:
1) integritatea teritorială;
2) inviolabilitatea frontierelor;
3) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale.
- Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990, adoptată în cadrul CSCE, reconfirmă cele
zece principii enunțate anterior.

7.3. Caracteristicile principiilor fundamentale ale dreptului internațional

Principiile dreptului internațional public prezintă următoarele trăsături:

23
a) generalitatea conținutului principiilor – sunt expresia unui proces de generalizare și
abstractizare a celor mai importante și mai cunoscute norme de drept internațional;
b) universalitatea – principiile se aplică tuturor domeniilor în care statele încheie raporturi
juridice de drept internațional;
b) interdependența - presupune că respectarea unui principiu nu se poate realiza decât cu
respectarea celorlalte;
c) constituie un corp omogen de norme juridice având ca obiectiv garantarea scopurilor
superioare ale ONU constând în asigurarea păcii și securității internaționale;
d) au valoare imperativă, de jus cogens, care determină opozabilitatea acestora și legitimitatea
lor.

7.4. Conţinutul juridic al principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public

1. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale
(principiul neagresiunii) este esențial pentru ordinea juridică internațională actuală, fiind
rezultatul evoluției relațiilor interstatale și a concepțiilor cu privire la legitimitatea și
legalitatea modalităților de soluționare a neînțelegerilor dintre state, exprimate în cadrul unor
acte normative internaționale.
Noțiunea „amenințare cu forța” nu este definită în Carta ONU, motiv pentru care
există dezbateri cu privire la conținutul acesteia și dacă interpretarea sa ar trebui să restrictivă
(să includă doar folosirea forței armate) sau extensivă (să includă și constrângerea economică,
politică sau de altă natură exercitată împotriva unui stat).
În lipsa unui act normativ internațional care să prevadă o definiție extensivă a acestei
noțiuni, se consideră că ea face referire la forța armată, nu la forța economică a unui stat și
include conduita constând în intimidarea cu folosirea forței armate, demonstrații de forță sau
efectuarea de manevre militare în vecinătatea frontierelor unui stat; concentrarea de trupe la
frontierele unui stat; întreruperea legăturilor de comunicații.
De la acest principiu sunt admisibile următoarele derogări, când poate fi folosită forța
în relațiile internaționale:
a) acțiunile de autoapărare a statului victimă a agresiunii din partea unui alt stat
(autoapărare exercitată individual sau colectiv, în temeiul art. 51 din Carta ONU;
b) lupta pentru independență și constituire într-un stat (dreptul de autodeterminare);
c) aplicarea măsurilor de constrângere specifice în cadrul ONU, prin decizia
Consiliului de Securitate al ONU, în aplicarea Capitolului VII din Carta ONU.

24
 a) Legitima apărare. În art. 51 din Carta ONU se prevede: „Nici o dispoziție din
prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau
colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Națiunilor
Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii
și securității internaționale”.
Pentru a fi considerată legitimă folosirea forței armate în acest temei, trebuie
îndeplinite o serie de condiții: să se producă un atac împotriva unui membru al ONU;
utilizarea forței să fie necesară pentru apărarea securității statului victimă și să fie
proporțională cu intensitatea atacului; măsurile să fie aduse la cunoștința Consiliului de
Securitate al ONU, care, în temeiul art. 51 alin. 2 din Carta ONU, poate lua „oricând acțiunile
pe care le va socoti necesare pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității
internaționale”.
Carta ONU nu consacră un drept la legitimă apărare anticipată și nici preventivă.
Cele două forme se deosebesc de dreptul la legitimă apărare prevăzut în mod expres de art. 51
prin caracterul atacului căruia îi răspunde statul victimă - un atac actual, în derulare.
b) Dreptul la autodeterminare. Această excepție constituie la rândul său, un principiu
fundamental al dreptului internațional public, consacrat în mod expres de Carta ONU și
analizat în cuprinsul acestui capitol.
c) Aplicarea de sancțiuni de către Consiliul de Securitate al ONU în temeiul Capitolului
VII al Cartei ONU. Consiliul de Securitate al ONU are atribuții în aplicarea măsurilor de
constrângere împotriva statului agresor, în temeiul dispozițiilor Capitolului VII din Carta
ONU. Potrivit art. 42 din Carta ONU, Consiliul de Securitate „poate întreprinde cu forțe
aeriene, navale sau terestre orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea
sau restabilirea păcii și securității internaționale.”
2. Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale este o
consecință firească a principiului enunțat anterior și presupune obligația ce revine statelor de a
rezolva neînțelegerile dintre ele exclusiv prin folosirea de mijloace pașnice. În prezent, sediul
materiei acestui principiu este Carta ONU, care prevede și că alegerea mijloacelor efective de
soluționare a diferendelor dintre ele, mijloace ce vor fi analizate detaliat în capitolul privind
soluționarea diferendelor internaționale.
3. Principiul neamestecului în afacerile interne ale altui stat (Principiul neimixtiunii sau
al neintervenției) este foarte strâns legat de cel al suveranității egale a statelor și poate fi
considerat o consecință a acestuia. În art. 2 pct. 7 al Cartei ONU se prevede interdicția pentru
state de a se amesteca în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a statelor.

25
 O formulare mai detaliată a acestui principiu este prevăzută în Actul Final de la
Helsinki din 1970.
4. Principiul cooperării dintre state constituie, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 3 din Carta
ONU, unul din scopurile organizației. O dezvoltare a conținutului acestui principiu este cuprinsă
în Actul Final de la Helsinki din 1975.
Conținutul acestui principiu este format din drepturi și obligații pentru state:
cooperarea are ca scop asigurarea păcii și securității mondiale, fiecare stat are dreptul de a
coopera cu alte state, pe baze bilaterale sau multilaterale, în domeniile de interes reciproc.
5. Dreptul la autodeterminare a fost consacrat expres după al doilea război mondial, în art.
1 pct. 2 al Cartei ONU, ca unul dintre scopurile și principiile Organizației. Acest drept este
recunoscut popoarelor, nu minorităților naționale, nefiind compatibilă cu scopurile și
principiile ONU invocarea lui de mișcări secesioniste întemeiate pe acest criteriu.
Include un ansamblu de drepturi pentru popoarele care luptă pentru constituirea într-un
stat: dreptul de a se constitui în state independente, dreptul de a le fi recunoscută lupta
împotriva dominației străine, de a-și stabili în mod liber statutul politic, de a promova
dezvoltarea economică, socială și culturală proprie (Declarația privind acordarea
independenței țărilor și popoarelor coloniale, adoptată de Adunarea Generală a ONU, în
1960).
6. Principiul egalităţii suverane a statelor este prevăzut în art. 2 pct. 1 din Carta ONU. În
conținutul acestui principiu mai pot fi incluse următoarele drepturi ale statelor, alături de
obligațiile corelative ce revin celorlalte state: dreptul de a participa la relațiile internaționale în
temeiul personalității juridice de drept internațional, dreptul la respectarea integrității sale
teritoriale, participarea la organizații internaționale, obligația de a respecta cu bună-credință
obligațiile asumate, egalitatea capacității juridice a statelor în dobândirea drepturilor și
asumarea obligațiilor, imunitatea de jurisdicție și de executare.
7. Principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor (pacta sunt servanda) este
cunoscut din antichitate și poate fi considerat fundamentul aplicării normelor dreptului
internațional și a respectării celorlalte principii ale dreptului internațional.
8. Principiul integrităţii teritoriale a statelor. Carta ONU în art. 2 pct. 4 stabilește obligația
negativă a statelor de a abține de la folosirea forței „împotriva integrității teritoriale ori
independenței politice a vreunui stat”.Acest principiu se corelează cu principiul neagresiunii.
Ca o consecință a acestui principiu, teritoriul unui stat nu poate face obiectul achiziţiei din
partea altui stat ca urmare a recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forța sau ca urmare a
folosirii presiunilor de natură militară, politică sau economică.

26
9. Principiul inviolabilității frontierelor completează principiul integrităţii teritoriale, între
ele existând o relație de interdependență. Consacrarea sa expresă în Actul final de la Helsinki
a fost determinată de concepția statelor că respectarea frontierelor existente este o condiţie
indispensabilă de conviețuire paşnică a statelor.
10. Principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale. Carta ONU în art. 2 pct.
3 prevede indirect acest principiu, ca un domeniu în care statelor membre le revine obligația
de a coopera „în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților
fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
Afirmarea directă și clară a principiului este în Actul Final de la Helsinki, din 1975, la
pct. VII, sub denumirea Respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv
a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere.

III. DREPTUL INTERNAȚIONAL AL TRATATELOR

1. Consideraţii generale
Sediul materiei este reprezentat de două convenții încheiate la Viena: Convenţia
privind dreptul tratatelor încheiate de state (din anul 1969) şi Convenţia privind dreptul
tratatelor dintre state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale (din anul
1986).
Convenția de la Viena din 1969 conține, în art. 2 lit. a) definiția expresă a noțiunii de
tratat, în următorii termeni: „prin expresia „tratat” se înţelege un acord internaţional încheiat
în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument
unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară.”
Principalele trăsături ale tratatelor internaționale, conform acestei definiții au fost
analizate în secțiunea referitoare la izvoarele (sursele) dreptului internațional public.
Convenția de la Viena din 1969 cuprinde reguli generale privind tratatele
internaționale și se aplică tuturor tratatelor internaționale.
Convenția de la Viena din 1986, în art. 2 lit. a), prevede aceeași definiție a termenului
tratat, cu deosebirea că include precizarea că acesta este încheiat „(i)între unul sau mai multe
state și una sau mai multe organizații internaționale; sau (ii) între organizații internaționale”.
2. Clasificarea tratatelor

27
 În principiu, în doctrina de specialitate se face distincție între două metode de clasificare a
tratatelor: materială și formală.
2.1. Clasificarea materială
- Tratate-legi şi tratate-contract. Această clasificare a fost realizată de doctrina clasică de
drept internaţional. Se consideră că tratatele legi au valoare normativă și conțin reguli
generale de comportament susceptibile de a fi aplicate unui număr mare de state, iar tratatele
contracte sunt încheiate între un număr mai redus de state și obiectul lor este format din
prestații reciproce la care s-au obligat părțile.
- Tratate generale şi tratate speciale. Această clasificare are ca punct de pornire dispozițiile
art. 38 paragr. 1 lit. a) din Statutul Curții Internaționale de Justiție, care se referă în mod
expres la „convențiile generale şi speciale”, fără a conține și alte elemente pentru definirea și
deosebirea acestora. Pot fi considerate tratate speciale cele care privesc un domeniu particular,
pot avea un număr redus de părți și au un rol important în conturarea regulilor
cutumiare.Tratatele generale conțin reguli impersonale, cu caracter general și permanent,
permit aderarea altor state și constituie surse distincte ale dreptului internațional public.
- Tratate normative şi tratate constitutive de organizaţii internaţionale. Diferența dintre cele
două categorii este dată de faptul că primele dintre ele stabilesc reguli de conduită, iar cele din
a doua categorie determină existența organizațiilor internaționale, stabilesc structura
instituțională şi modul de funcţionare a acesteia.
2.2. Clasificarea formală
- După calitatea părţilor. În funcţie de acest criteriu se disting tratate încheiate între state,
tratate încheiate între state şi organizaţii internaţionale şi tratate încheiate organizaţii
internaţionale.
- După numărul părţilor. În funcție de acest criteriu, tratatele internaţionale se clasifică în
tratate bilaterale şi tratate multilaterale.
- După procedura încheierii lor. În funcție de acest criteriu, se disting tratatele solemne și
acordurile în formă simplificată.
- După durata valabilităţii lor. În funcție de acest criteriu, tratatele internaţionale se împart în
tratate cu termen (care prevăd în textul lor termenul până la care produce efecte juridice) şi
tratate fără termen (spre exemplu tratatele de pace, cele încheiate în materia drepturilor
omului).
- După posibilitatea de aderare (sau de solidaritate). În funcție de acest criteriu, se disting
tratatele deschise (care permit accesul şi altor subiecți de drept internaţional, diferiți de cei

28
care au participat la adoptarea textului tratatelor, de a deveni parte la ele) şi tratatele închise
(care exclud această posibilitate).
- După întinderea efectelor lor. În funcție de acest criteriu se disting: tratatele universale,
tratatele regionale.
- După obiectul și scopul lor. În funcție de acest criteriu, tratatele se clasifică în: tratate
politice, economice, militare, culturale.

3. Condițiile de validitate ale tratatelor internaționale

Pentru ca un act juridic să fie calificat tratat internațional și să producă efecte juridice,
este necesară îndeplinirea unor condiții de validitate, de fond și de formă.
3.1. Condiții de fond
3.1.1. Calitatea de subiect de drept internaţional a părţilor
Pot fi părți ale unui tratat internațional doar subiecții dreptului internațional - statele și
organizațiile internaționale interguvernamentale. În ceea ce privește capacitatea organizațiilor
interguvernamentale de a încheia tratate internaționale, dispozițiile art. 6 din Convenția din
1986 precizează că este guvernată de regulile acelei organizației.
3.1.2. Existenţa unui acord de voinţă între părţile contractante
Dreptul tratatelor este dominat de regula consensualismului, care presupune că statele
se angajează, în mod liber, de pe poziții de egalitate să pună în aplicare clauzele tratatelor pe
care le încheie. Eventualele modificări ale conținutului obligațiilor părților se pot realiza tot
prin acordul de voință al statelor părți. Conform acestui principiu, toate detaliile privind
adoptarea, intrarea în vigoare și producerea de efecte juridice, schimbarea clauzelor, sunt
determinate prin acordul de voință al statelor.
Pe lângă condiţiile specific de valabilitate a unui tratat internaţional, referitoare la
capacitatea specială în această privinţă a subiecţilor de drept internaţional, pentru validitatea
ca act juridic, este nevoie şi de îndeplinirea următoarelor cerinţe: exprimarea liberă a
consimţământului, în sensul neafectării acestuia de vicii de consimţământ, liceitatea obiectului
tratatului.

3.1.2.1 Viciile de consimţământ

La baza dreptului internaţional se află autonomia de voinţă a statelor, deci libertatea
consimţământului de a deveni parte la tratate internaţionale constituie un element esenţial
pentru existența acestuia. Viciile de consimţământ pot fi grupate după modul în care s-au
produs, în vicii prin care consimţământul este fals întrucât autorul a crezut adevărate
29
împrejurări care erau false - eroare şi dol – şi situaţiile în care consimţământul a fost obţinut
prin constrângere exercitată direct asupra statului sau asupra reprezentantului statului.
A. Eroarea - viciu de consimțământ
În privinţa aplicării erorii ca viciu de consimţământ, Convenţia de la Viena din 1969,
stabileşte condiţii restrictive: să fie asupra unui fapt sau asupra unei situaţii despre care statul
credea că există la momentul încheierii tratatului (este exclusă eroarea de drept); să afecteze
baza esenţială a consimţământului statului; statul care o invocă să nu fi contribuit la
producerea ei.
B. Dolul
Dolul constituie un act ilicit care antrenează răspunderea autorului său. Spre deosebire
de detaliile prevăzute în cazul erorii, Convenţia din 1969 este lacunară şi desemnează dolul
drept conduita frauduloasă a unui alt stat care a participat la negociere.
C. Exercitarea constrângerii
Se consideră că violenţa se poate exercita prin modalităţi diverse, nu doar militare şi
că tratatele de pace, încheiate la finalul unui război, constituie un astfel de exemplu.
Constrângerea poate fi exercitată asupra unui stat prin ameninţarea sau folosirea forţei şi
asupra reprezentantului unui stat.

C.1. Constrângerea exercitată asupra statului

Convenţia din 1969 prevede sancţiunea nulităţii pentru obţinerea încheierii unui tratat
internaţional „prin ameninţare sau prin folosirea forţei, cu violarea principiilor de drept
internaţional prevăzute în Carta Naţiunilor Unite.” Textul nu se referă în mod expres doar la
exercitarea forţei armate, însă referirea la principiile prevăzute în Carta ONU, poate determina
o astfel de concluzie.
C.2. Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului se materializează prin acte
îndeplinite împotriva reprezentatului unui stat ca individ (ameninţări privind libertatea sau
integritatea fizică a persoanei) şi care denaturează actul juridic încheiat. Convenţia de la
Viena prevede în mod expres sancţiunea pentru o astfel de ipoteză: exprimarea
consimţământului astfel este lipsită de efecte juridice.

D. Coruperea reprezentantului unui stat de către alt stat, potrivit Convenţiei de la Viena din
1969 poate fi invocat ca viciu de consimţământ, deci statul victimă are facultatea de a invoca
acest viciu de consimţământ, a face dovada lui sau a menţine prevederile tratatului respectiv
ca aplicabile.

30
E. Neconformitatea consimţământului cu dreptul intern al unui stat
Acest viciu de consimţământ presupune darea de către stat a unui consimţământ
imperfect, întrucât nu este în conformitate cu regulile de drept constituţional intern. Pentru a
atrage consecinţa nulităţii tratatului, trebuie să privească încălcarea vădită a normelor
fundamentale de drept intern privitoare la ratificarea sau aprobarea tratatelor.
Spre deosebire de celelalte vicii de consimţământ analizate, în acest caz nu este vorba
despre atingerea substanţei înseşi a tratatului, ci de aplicarea incorectă a procedurilor interne
de ratificare în vigoare în statul în cauză, deci de încălcarea ordinii juridice a acestuia.

3.1. 3. Crearea de efecte juridice

Efectele juridice pot consta fie în stabilirea unei norme de conduită obligatorie cu
caracter general, fie în crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi sau obligaţii reciproce
între părţi.
3.1.4. Supunerea dreptului internaţional
Această condiție este prevăzută în mod expres în Convenția din 1969 și în Convenția
din 1986 și face diferența între actele juridice calificate tratate internaționale și actele juridice
ce sunt guvernate de dreptul internațional privat, respectiv, actele juridice care sunt încheiate
între entități care au și calitate de subiecți de drept internaţional ori între acestea şi persoane
juridice sau fizice. Pot fi incluse în această categorie, actele juridice încheiate între state ori
între acestea şi persoane juridice sau fizice străine privitoare la împrumuturi de bani, închirieri
de terenuri şi clădiri.

3.2 Condiții de formă

Atât definiția dată Convenția din 1969 cât și cea din 1986 instituie anumite reguli de
formalism ale tratatelor. Astfel, ambele convenții se referă la forma scrisă a tratatelor
internaționale, fiind excluse acordurile verbale din sfera lor de aplicare.

4. Încheierea tratatelor
Pentru ca tratatul să existe, în conformitate cu dispozițiile Convenției de la Viena din
1969, trebuie derulate o serie de proceduri, grupate sub sintagma „încheierea tratatului
internaţional”. Această etapă esențială pentru existența tratatului internațional, presupune

31
parcurgerea a trei faze: 1) adoptarea tratatului internaţional; 2) autentificarea lui şi 3)
exprimarea consimţământului de a fi părţi la tratat.
4.1. Adoptarea textului tratatului internațional are loc, în general, în urma
negocierilor purtate între reprezentanții statelor. Durata negocierilor nu este prestabilită și se
poate întinde pe perioade considerabile de timp. Negocierile se desfășoară acolo unde aleg
statele participante (sediul unei organizații internaționale, instituții ale unuia dintre state) și
după regulile asupra cărora acestea convin.
La negocieri statele sunt reprezentate prin persoane care fac dovada „deplinelor
puteri” (full powers). În sensul art. 2 din Convenție, „prin expresia "depline puteri", se
înțelege un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat și desemnând una sau
mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau
autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimțământul statului de a fi legat
printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat”.
Convenția instituie prezumție că anumite categorii de persoane sunt reprezentanți ai
statului lor, datorită funcției pe care o îndeplinesc și, ca urmare, nu sunt obligați să prezinte
depline puteri. Aceste persoane sunt:
„a) șefii de stat, șefii guvernelor și miniștrii afacerilor externe, pentru toate actele
referitoare la încheierea unui tratat;
b) șefii de misiune diplomatică, pentru adoptarea textului unui tratat ce se încheie
între statul acreditat și statul acreditar;
c) reprezentanții acreditați ai statelor la o conferință internațională sau pe lângă o
organizație internațională, ori pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui
tratat în această conferință, organizație sau organ.”
În privința numărului de voturi cu care se adoptă textul unui tratat internațional,
Conveția prevede că regula unanimității sau regula majorității de două treimi dintre statele
participanteși votante, pentru tratatele încheiate în cadrul unor conferințe internaționale.
Această regulă are caracter supletiv, statele putând alege aplicarea unei alte reguli.

4.2. Autentificarea textului tratatului are loc într-un cadru solemn și prezintă o
semnificație deosebit de importantă pentru existența tratatului internațional. Potrivit
Convenției din 1969, prin derularea procedurilor și formalităților specifice acestei etape, se
consacră caracterul autentic și definitiv al textului tratatului, ca urmare a finalizării etapei
negocierilor. Din momentul autentificării, textul tratatului există, clauzele sale nu mai fac
obiectul negocierilor între state și nu mai pot suferi modificări.

32
 Scopul acestor formalități este ca, anterior dării consimțământului de a fi legate de un
tratat internațional, statele să știe cu precizie care este conținutul tratatului respectiv, clauzele
definitive și care nu mai pot fi modificate.
Structura textului tratatului astfel adoptate este următoarea: titlul, preambul sau parte
introductivă (cuprinde denumirea tratatului, obiectul de reglementare, identificarea statelor
care l-au adoptat, scopurile pentru care a fost adoptat), dispozitiv (cuprinde totalitatea
clauzelor tratatului, în care sunt consemnate drepturile și obligațiile părților), dispoziții finale
(privind depozitarul, modalitatea de intrare în vigoare, termenul pentru care își va produce
efectele, dacă a fost stabilit un astfel de termen de către părți).
Convenția prevede ca forme de autentificare: semnarea ad referendum sau parafarea.
Semnarea ad referendum presupune aplicarea semnăturii reprezentantului unui stat pe textul
tratatului, urmată de mențiunea ad referendum. Semnificația acestei modalități este cea a unei
semnări provizorii, date sub rezerva confirmării de către stat. Semnătura devine definitivă în
momentul în care este confirmată de către autoritatea competentă a statului.
Parafarea presupune înscrierea inițialelor reprezentantului statului pe textul tratatului;
ea atestă autenticitatea proiectului de tratat negociat și nu presupune asumarea vreunei
obligații din cuprinsul acestuia.
Un tratat poate fi autentificat în mai multe limbi, caz în care, toate variantele vor avea
aceeași forță juridică. Tratatele încheiate în cadrul ONU sunt autentificate în cele șase limbi
oficiale ale organizației: engleză, rusă, franceză, chineză, spaniolă și arabă. Identificarea
textelor autentice ale unui tratat internațional prezintă relevanță pentru interpretarea clauzelor
sau a anumitor termeni neclari din cuprinsul acestuia.
4.3. Exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat finalizează procedura
încheierii tratatului internaţional şi se poate realiza prin mai multe modalităţi, prevăzute
alternativ de Convenția de la Viena din 1969: „Consimțământul unui stat de a fi legat printr-
un tratat poate fi exprimat prin semnătură, prin schimbul instrumentelor care constituie un
tratat, prin ratificare, acceptare, aderare sau aprobare, ori prin oricare alt mijloc convenit.”
a) Semnarea tratatului
Exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat se realizează prin
semnare: când această modalitate a fost aleasă de către părți, este prevăzută de textul tratatului
sau când intenția de a da semnăturii această valoare rezultă din deplinele puteri date de stat
reprezentantului său.
b) Schimbul de instrumente

33
 Această modalitate de exprimare a consimțământului are aplicabilitate în următoarele
ipotezele: „a) când instrumentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect, sau b) când este
stabilit pe altă cale că aceste state conveniseră ca schimbul instrumentelor sa aibă acest
efect.”
Termenul instrumente poate desemna o varietate de documente folosite între două
state: notă, scrisoare, telegramă, mesaj, corespondență, comunicare, memorandum, semnate
sau parafate ori note verbale însoțite sau nu de sigiliu.
c) Ratificarea, acceptarea sau aprobarea tratatului
Ratificarea, aprobarea sau acceptarea reprezintă modalități alternative de exprimare a
consimțământului. Exprimarea consimțământului unui stat de a fi legat de un tratat prin
ratificare, aprobare sau acceptare presupune parcurgerea a două etape:
i) emiterea unui instrument de ratificare, de acceptare sau aprobare de către un
autoritatea competentă a statului în a exprima intenția statului de a fi legat prin tratatul în
cauză, și
ii) depunerea (pentru tratate multilaterale) sau schimbul (pentru tratatele bilaterale)
instrumentelor de ratificare, acceptare sau aprobare.
d) Aderarea la tratat constituie modalitate de exprimare a consimțământului statului
de a fi legat de un tratat, atunci când tratatul prevede această modalitate.
Se aplică doar în cazul tratatelor multilaterale, în ipoteza în are un stat nu a participat
la negocierea şi semnarea tratatului la care doreşte să devină parte, cu condiţia ca această
modalitate să fie prevăzută în textul tratatului ori părţile să permită aderarea ulterioară a altor
state.

5. Rezerva la tratatele internaționale

5.1. Definire
Potrivit art. 2 din Convenția de la Viena din 1969, rezerva reprezintă „o declarație
unilaterală, oricare ar fi conținutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când
semnează, acceptă sau aprobă un tratat, ori aderă la acesta, prin care își manifestă intenția
de a exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziții din tratat cu privire la aplicarea
lor față de statul respectiv”.
Rezerva la tratat constituie o instituție juridică aplicabilă doar tratatelor multilaterale.
Utilitatea acestei instituții este de a se conferi posibilitatea de a deveni parte la tratat și
statelor care nu sunt de acord cu toate clauzele unui tratat, având în vedere că tratatele

34
multilaterale în general se adoptă cu votul majorității statelor participante și votante. Statul
care formulează o rezervă la un tratat internațional se numește stat rezervatar.

5.2. Condiţiile de fond şi de formă

5.2.1. Condiţiile de fond
Convenția din 1969 prevede în mod expres condițiile de fond pentru validitatea unei
rezerve la un tratat internațional: „a) rezerva să nu fie interzisă expres de tratat; b) tratatul să
nu dispună că pot fi făcute numai anumite rezerve printre care nu figurează rezerva
respectivă; sau c) în alte cazuri decât cele prevăzute la alineatele a) si b), rezerva să nu fie
incompatibilă cu obiectul și scopul tratatului”.
Primele două condiții pot fi verificate fără mari dificultăți, întrucât rezultă din
dispoziții exprese ale textului unui tratat internațional. Verificarea celei de a treia condiții
implică o analiză a dispozițiilor din tratat care conțin obiectuul și scopul aceastuia și poate
constitui un proces mai dificil.
Rezerva nu are caracter irevocabil, ea poate fi retrasă de către statul rezervatar.
5.2.2. Condiţiile de formă pentru validitatea unei rezerve se referă la forma scrisă a rezervei şi
momentul în care poate fi formulată.
a) Forma scrisă
Potrivit dispozițiilor din Convenția de la Viena din 1969, rezervele și retragerea
rezervelor se formulează în scris și trebuie comunicate părților contractante și celorlalte state
care au dreptul de a deveni părți la tratat.
b) Momentul formulării
Formularea rezervei se face, de regulă, la momentul exprimării consimțământului
statului de a deveni parte la tratat. Aprecierea validității rezervelor, conform mecanismului
instituit prin Convenția de la Viena din 1969, revine în primul rând statelor părți la un tratat.

5.3. Procedura și efectele rezervelor

Pentru ca o rezervă la un tratat internațional să producă efecte juridice, ea trebuie
acceptată de către celelalte părți ale tratatului respectiv, în mod expres sau în mod tacit. În
conformitate cu dispozițiile din Convenție, se consideră că o rezervă a fost acceptată de un
stat dacă „acesta nu a formulat vreo obiecțiune la rezervă până la expirarea a douăsprezece
luni de la data la care i-a fost notificată sau la data la care și-a exprimat consimțământul de
a fi legat prin tratat, dacă această dată este posterioară.”

35
 În ceea ce privește efectele produse de rezerve, se produce o fragmentare a aplicării
dispozițiilor acestuia, întrucât nu mai are loc o aplicare unitară și uniformă a tuturor clauzelor
tratatului, față de toate statele părți. Convenția din 1969 reglementează mai multe ipoteze:
- în cazul acceptării exprese sau tacite a rezervei, urmează ca între statul rezervatar
și cel care a acceptat rezerva, să se aplice clauzele modificate potrivit rezervei
formulate și acceptate;
- dacă statul care a formulat obiecție la rezervă nu s-a opus intrării în vigoare a
tratatului între el și statul autor al rezervei, dispozițiile din tratat la care se referă
rezerva, nu se vor aplica între statul rezervatar și cel care a formulat rezerva;
- între celelalte state părți ale unui tratat internațional, raporturile juridice generate
de clauzele tratatului, nu se modifică.
6. Intrarea în vigoare a tratatelor
Potrivit Convenţiei de la Viena din anul 1969, tratatul intră în vigoare la data şi după
modalităţile stabilite în tratat sau prin acordul părţilor contractante. În lipsa acestor
determinări, tratatul intră în vigoare în momentul în care consimţământul de a fi legat prin
tratatul respectiv a fost stabilit pentru toate părţile contractante.
Intrarea în vigoare a tratatelor are ca efect obligativitatea clauzelor acestora pentru
statele părți.

7. Înregistrarea tratatelor
Potrivit Convenției din 1969, după intrarea în vigoare a tratatelor, acestea vor fi
trimise Secretariatului Organizației Națiunilor Unite, pentru a fi înregistrate, clasate și
publicate. În cazul în care a fost desemnat un depozitar, se consideră că acesta are autorizarea
de a îndeplini toate aceste acte.
Sancțiunea neînregistrării nu constă în lipsa de validitate a tratatului internațional.
Scopul acestei formalități de înregistrare îl constituie asigurarea opozabilității tratatului față
de terți și față de ONU.

8. Efectele tratatului internațional

De la data intrării sale în vigoare, tratatul internaţional produce efecte juridice, ca
regulă, între părţile contractante şi, în mod excepţional, faţă de terţi.
8.1. Relativitatea efectelor tratatelor internaționale

36
 Convenția de la Viena din 1969 a consacrat principiul pacta sunt servanda, care
presupune că un tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat cu bună-credință.
În privința forței executorii a tratatului internațional, raportată la dreptul intern al
statelor, dispozițiile din Convenție stabilesc regula că „O parte nu poate invoca dispozițiile
dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat.”
8.2. Excepții de la relativitatea tratatelor internaționale
Potrivit dispozițiilor din Convenția de la Viena din 1969, cu privire la statele terțe,
regula este că „Un tratat nu creează nici obligații, nici drepturi pentru un stat terț fără
consimțământul său.”
De la această regulă, Convenția prevede mai multe situații ce constituie excepții, în
care un stat poate fi ținut de respectarea clauzelor unui tratat internațional la care nu a devenit
parte:
- caracterul obligatoriu al unui tratat internațional pentru state terțe, urmare a formării unei
reguli cutumiare internaționale enunțate într-un tratat;
- în privința obligațiilor pentru state terțe, Convenția prevede că din dispozițiile unui tratat pot
lua naștere obligații pentru un stat terț, cu îndeplinirea a două condiții cumulative:
a) dacă astfel au convenit părțile în cuprinsul tratatului, și
b) dacă statul terț acceptă în mod expres și în scris această obligație.
- cu privire la posibilitatea creării de drepturi pentru statele terțe, Convenția prevede
următoarele condiții cumulative:
a) statele părți trebuie să convină ca dispoziția unui tratat să dea naștere unui drept pentru
un stat terț sau un grup de state
b) statul terț să consimtă.
Un exemplu de excepție de la relativitatea tratatelor, este clauza națiunii celei mai
favorizate, care este inclusă într-un acord-cadru și susceptibilă de aplicare față de state care nu
sunt părți la acestea.

9. Aplicarea tratatelor internaţionale

Aplicarea tratatelor presupune executarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce stabilite
în cuprinsul său, pe baza acordului de voinţă al statelor, pe durata activităţii tratatului, de la
data intrării în vigoare, până la încetarea acestora.
9.1. Aplicarea în spaţiu a tratatelor internaționale

37
 Potrivit Convenţiei de la Viena din 1969, un tratat internaţional urmează a se aplica pe
întregul teritoriu al statelor părţi, cu excepţia cazurilor în care este stabilită o altă intenţie a
statelor, în textul tratatului.
În anumite situații, statele pot decide ca un tratat să nu se aplice pe o parte din
teritoriul său, inserând așa numitele clauze federale (referitoare la teritoriul unuia dintre
statele federate) sau clauze coloniale (referitoare la teritoriul coloniilor). În ceea ce privește
clauza colonială, considerăm că în prezent ea nu mai are aplicabilitate, în urma mișcării de
decolonizare și afirmării principiului egalității suverane a statelor.
Tratatele prin care sunt stabilite regimuri juridice obiective ale unor teritorii care nu
sunt supuse suveranității niciunui stat, sunt de asemenea, excepții de la principiul
teritorialității. Cu titlu de exemplu, poate fi menționat Tratatul prin care se stabilește regimul
juridic al Antarcticii.
9.2. Aplicarea în timp a tratatelor internaționale
9.2.1. Regula neretroactivităţii tratatelor internaţionale presupune că tratatul urmează a se
aplica de la data intrării sale în vigoare, adică urmează să îşi producă efectele constând în
crearea de drepturi şi obligaţii pentru părţi, deci dispoziţiile unui tratat nu se aplică pentru acte
sau fapte care existau anterior intrării sale în vigoare şi nici actelor sau faptelor care au încetat
la data intrării în vigoare.
9.2.2. Tratatele succesive în timp
Datorită multitudinii relaţiilor dintre state, la diferite niveluri, este posibil ca în mod
succesiv, ulterior exprimării consimţământului de a fi parte la un anumit tratat internaţional,
statele să devină părţi şi în alte tratate internaţionale, fie multilaterale, fie bilaterale, universale
sau regionale, cu obiect de reglementare similar.
În cazul în care există contradicţii între reglementările din cele două categorii de
tratate (anterior şi posterior), urmează a fi aplicate următoarele reguli:
- preeminența Cartei ONU faţă de alte tratate internaţionale, stabilită de art. 103 din Carta
ONU;
- când un tratat precizează că este subordonat unui tratat anterior sau posterior sau că nu
trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt tratat,se vor aplica dispoziţiile tratatului
faţă de care este subordonat;
- când toate părţile la tratatul anterior sunt de asemenea părţi la tratatul posterior, fără ca
tratatul anterior să fi expirat sau ca aplicarea să fi fost suspendată, tratatul anterior nu se aplică
decât în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului.
9.2.3. Modificarea tratatului internaţional

38
 Aplicarea clauzelor unui tratat internaţional poate suferi schimbări, în timp, în urma
procedurilor de modificare a acestora. Din punct de vedere tehnic, se folosesc termenii de
amendare (pentru modificări parțiale sau de mai importanță mai redusă) sau revizuire (pentru
modificări de substanță și extinse), însă din punct de vedere juridic, efectele sunt aceleași.
Potrivit Convenției de la Viena din 1969, modificarea tratatelor internaționale
presupune respectarea următoarelor condiții:
- se realizează prin acordul de voință al părților,
- pentru intrarea în vigoare a modificărilor, se parcurg, ca regulă, aceleași etape
prevăzute pentru intrarea în vigoare a tratatelor.

9.3. Interpretarea tratatelor internaţionale

9.3.1. Regulile generale de interpretare a tratatelor internaţionale
Potrivit dispoziţiilor art. 31 par. 1 din Convenţia de la Viena din 1969, “Un tratat
trebuie să fie interpretat cu bună credinţă, potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit
termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său.”
Această dispoziţie conține mai multe reguli codificate, de interpretare a dispoziţiilor
neclare ale unui tratat internaţional:
- aplicarea principiului bunei-credinţe. Aceasta trebuie pusă în legătură cu menţionarea
bunei-credinţe în materia executării tratatelor internaţionale.
- termenii trebuie interpretaţi luând în considerare sensul obişnuit al acestora, nu un sens
special sau tehnic. Prin excepție, unui termen din tratat i se va da un sens special dacă este
stabilit că aceasta a fost intenţia părţilor.
- clauzele tratatului internaţional trebuie interpretate în contextul acestuia.
Noţiunea de context al tratatului internaţional se referă la preambul şi anexele
tratatului şi la următoarele aspecte:
a) orice acord în legătură cu tratatul şi care a intervenit între părţi cu prilejul încheierii
tratatului;
b) orice instrument stabilit de către una sau mai multe părţi cu prilejul încheierii
tratatului şi acceptat de celelalte părţi ca instrument având legătură cu tratatul.
- clauzele tratatului trebuie interpretate ţinând cont de obiectul şi scopul tratatului, care sunt
în mod obişnuit menţionate în preambul.
În principiu, interpretarea unei clauze neclare se realizează în funcţie de intenţia
părţilor la încheierea tratatului în cauză, potrivit regulii rationae temporis. Nu este însă exclus

39
ca interpretarea clauzelor neclare să se realizeze în funcţie de evoluţia dreptului într-un anumit
domeniu.

9.3.2. Mijloace complementare de interpretare a tratatelor internaționale

Convenţia de la Viena din 1969 cuprinde referiri la mijloace complementare de
interpretare. Acestea sunt lucrările pregătitoare (travaux préparatoires) şi împrejurările în
care a fost încheiat tratatul.
Lucrările pregătitoare conţin propunerile şi dezbaterile părţilor participante la
adoptarea textului tratatului internaţional și pot constitui un element util în stabilirea voinţei şi
intenţiei statelor la încheierea tratatului internațional.
Aceste mijloace sunt subsidiare și pot fi folosite în cazul în care, în urma folosirii
regulilor generale de interpretare, se ajunge la un sens ambiguu a clauzelor sau la un rezultat
absurd.
9.3.3. Interpretarea tratatelor autentificate în două sau mai multe limbi
Întrucât termenii unui tratat pot avea înţelesuri diferite în variantele autentice în care
au fost adoptate, Convenţia de la Viena din 1969 cuprinde reguli cu privire la interpretarea
acestora:
- regula forţei juridice egale pentru toate versiunile în care a fost autentificat tratatul;
- prezumția că înţelesul termenilor din diferitele variante autentice este același;
- dacă, din compararea textelor autentice rezultă o deosebire a înțelesului termenilor,
iar aceasta nu poate fi înlăturată prin aplicarea regulilor generale și nici a metodelor
complementare, se va reține sensul care „împacă cel mai bine” textele, ținând seama de
obiectul și scopul tratatului (metoda concilierii textelor tratatului internațional).

9.4. Încetarea tratatelor internaţionale

Un tratat internaţional încetează să mai producă efecte juridice în temeiul dispoziţiilor
sale (dacă acestea conţin prevederi exprese în acest sens) ori ale Convenţiei de la Viena din
anul 1969. Consecinţa încetării tratatului internaţional constă în încetarea efectelor acestuia,
deci a drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale statelor părţi din acel moment.

9.4.1. Principalele cauze codificate de încetare a tratatului:

- Denunţarea tratatului - reprezintă o cauză de încetare a tratatului specifică tratatelor
bilaterale. În cazul tratatelor multilaterale, echivalentul denunţării îl reprezintă retragerea
părţii contractante de la acel tratat, fără a avea consecinţe asupra efectelor tratatului pentru

40
celelalte părţi. Denunţarea sau retragerea sunt posibile dacă tratatul prevede această
modalitate de încetare, ca regulă.
- Violarea substanțială a unui tratat bilateral - poate constitui o cauză de încetare a
valabilităţii tratatului sau o cauză de suspendare a efectelor acestuia, fie între toate părțile sau
fie doar între unele dintre ele.
- Ivirea unei situații care face imposibilă executarea – poate fi invocată dacă sunt îndeplinite
următoarele condiții:
a) această imposibilitate „rezultă din dispariția sau distrugerea definitivă a obiectului,
indispensabil pentru executarea acestui tratat.” Prin urmare, imposibilitatea temporară de
executare nu poate constitui temei al încetării tratatului, poate fi doar o cauză de suspendare a
efectelor acestuia;
b) imposibilitatea să nu fie rezultatul unei violări a unei obligații din tratat de către
partea care o invocă sau a unei obligații internaționale față de oricare altă parte la tratat.
- Schimbarea fundamentală a împrejurărilor (rebus sic stantibus) - reprezintă un principiu de
drept internațional cutumiar și înseamnă că tratatul rămâne valabil atât timp cât împrejurările
în care a fost încheiat rămân aceleaşi.
Pentru a fi invocată o astfel de cauză de încetare, este necesară întrunirea cumulativă
a următoarelor condiții:
a) schimbarea împrejurărilor este fundamentală și nu a putut fi prevăzută de părți;
b) existența acestor împrejurări a constituit o bază esențială a consimțământului de a se
lega prin tratat;
c) această schimbare a avut ca efect transformarea radicală a naturii obligațiilor care
rămân de executat în virtutea tratatului.
- Ruperea relațiilor diplomatice sau consulare – poate fi invocată pentru încetarea efectelor
unui tratat internațional în mod excepțional, dacă existența relațiilor diplomatice sau consulare
este indispensabilă pentru aplicarea tratatului.
- Abrogarea tratatului - operează în ipoteza în care părţile unui tratat încheie un nou tratat, cu
acelaşi obiect, însă cu dispoziţii contrare faţă de cel anterior. Pentru a fi incidentă, toate părţile
tratatului trebuie să convină asupra acestei cauze de încetare a valabilităţii tratatului şi poate fi
expresă (în cazul în care se adoptă un tratat special de abrogare a tratatului anterior) sau tacită
(în situaţia în care tratatul posterior primează ca aplicaţie faţă de cel anterior).

41
IV. STATUL – SUBIECT ORIGINAR DE DREPT INTERNAŢIONAL
PUBLIC

1. Consideraţii introductive privind identificarea subiecților de drept

internaţional public

Subiecții de drept internaţional public reprezintă un element ce deosebeşte disciplina

dreptului internaţional de alte ramuri ale dreptului. Pentru ca o entitate juridică să poată fi
considerată subiect de drept internaţional, trebuie să prezinte o dublă calitate: să fie în acelaşi
timp atât creatoare cât şi destinatar al normelor juridice de drept internațional public.
Entităţile cu privire la care nu există controverse sub acest aspect sunt statele şi organizaţiile
internaţionale interguvernamentale.
Statul este considerat subiectul originar, clasic, cu rol primordial în societatea
internaţională. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt considerați subiecți
derivați, deoarece sunt create prin acordul de voinţă al statelor, chiar dacă dobândesc
personalitate juridică proprie. Spre deosebire de state, organizațiile internaționale
interguvernamentale au competențe funcționale, circumscrise realizării obiectivelor și
scopurilor pentru care au fost create.
În materia subiecților dreptului internaţional public, au fost argumentate mai multe
teorii privind calitatea de subiect de drept internațional şi a altor entităţi juridice: mişcările de
eliberare naţională, societăţile transnaţionale, organizaţiile internaţionale neguvernamentale şi
indivizii.
În general, se admite că mişcările pentru eliberare naţională (popoarele care luptă pentru
eliberare naţională), pot fi considerate subiect de drept internaţional, cu caracter tranzitoriu şi
limitat, până la constituirea într-un stat independent. A fost inclusă în această categorie
Autoritatea pentru Eliberarea Palestinei.
Organizațiile internaționale non-guvernamentale (ONG) reprezintă asociații
internaționale, create prin voința persoanelor fizice sau juridice de naționalitate diferită, fără
obiect de activitate lucrativ, înregistrate în ordinea juridică a unui stat. Ca natură juridică, ele
reprezintă entități juridice naționale, însă datorită implicării active pe plan internațional, în
domeniul lor de activitate și a colaborării cu organizații internaționale interguvernamentale, s-
a discutat despre includerea acestora în categoria subiectelor de drept internațional public.

42
 Opinia majoritară la acest moment exclude această teorie, motivat, în principal, de modul
de creare al acestor entități. Cu titlu de exemplu pot fi menționate: Comitetul pentru Crucea
Roșie, Green Peace, Amnesty International, Human Rights Watch.
Societățile (companiile) transnaționale (STN) reprezintă firme, întreprinderi care sunt
create în ordinea juridică a unor state, ca persoane juridice având naționalitatea acelui stat, cu
caracter lucrativ, cu centre de activitate cu sau fără personalitate juridică proprie pe teritoriul
altor state, dar nu sunt considerate subiecți ai dreptului internațional.
Argumentele recunoașterii calității de subiect de drept internațional indivizilor privesc, în
principal :
a) judecarea și condamnarea persoanelor fizice, pentru fapte foarte grave, considerate a fi
infracțiuni internaționale, de către instanțe penale internaționale, instituite prin acordul de
voință al statelor (Curtea Penală Internațională, Tribunalul ad-hoc pentru fosta Iugoslavie,
Tribunalul pentru Rwanda, Tribunalul pentru Sierra Leone);
b) posibilitatea formulării de plângeri împotriva statelor, pentru nerespectarea drepturilor
și libertăților fundamentale, la instanțe internaționale specializate. Cu titlu de exemplu pot fi
menționate: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Inter-Americană a Drepturilor
Omului, Curtea Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor.
Opinia majoritară este că existența acestui cadru normativ nu conferă calitate de subiect de
drept internațional indivizilor, întrucât aceștia nu au prerogativa de a participa la elaborarea
normelor de drept internațional, fiind doar destinatari sau beneficiari ai acestora.

2. Statul - ca subiect primar de drept internațional public - noţiune şi elemente

În general, statul este definit ca o colectivitate umană, instalată permanent pe un
anumit teritoriu și având o structură de organe ale puterii de stat care se bucură de
suveranitate. În consecință, pentru a exista, statul trebuie să întrunească trei elemente
constitutive: teritoriul, populaţia şi guvernul (autorităţile publice).
Se consideră că definiția cea mai completă a noțiunii de stat este conținută în
Convenția privind drepturile și obligațiile statelor, încheiată în 1933, în cadrul Organizației
Statelor Americane (OSA). Potrivit definiției cuprinse în acest tratat, ”Statul este un subiect
de drept internațional care posedă următoarele caracteristici: a)populație, b)un teritoriu,
c)un guvern) și d) capacitatea de a intra în relații cu alte state”.
Teritoriul de stat este baza materială pentru existența statului, constând în spaţiul
(terestru, acvatic și aerian), delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită suveranitatea

43
unui anumit stat. Din perspectiva dreptului internațional, nu prezintă relevanță, pentru
existența statului, dimensiunile sau structura teritoriului.
Populația reprezintă colectivitatea umană legată permanent sau numai temporar de un
teritoriu anumit. Regimul juridic al diferitelor categorii de persoane aflate pe teritoriul unui
stat (cetățeni – inclusiv minorități, străini, apatrizi, azilanți, refugiați) este stabilit în primul
rând de legislația internă a statului, în conformitate cu instrumentele juridice internaționale la
care statul este parte, în privința anumitor categorii de persoane.
Din perspectiva dreptului internațional public, nu prezintă relevanță numărul de
indivizi care constituie populația.
Guvernul (autoritățile publice ale statului) reprezintă un sistem de autorități prin care
sunt exercitate prerogativele puterii de stat asupra ansamblului teritoriului şi populaţiei. Se
apreciază că pentru existența acestui element constitutiv al statului este necesară întrunirea a
două condiții:
a) exclusivitatea - presupune caracterul unic al guvernului
b) efectivitatea – presupune ca guvernul să exercite autoritatea în mod real.
Din perspectiva dreptului internațional, nu prezintă relevanță forma politică sau
constituțională a guvernului.
Capacitatea de a intra în relații cu alte state presupune aptitudinea statului de a exercita
toate atributele sale pe plan extern, în relațiile cu celelalte subiecte ale dreptului internațional.

3. Imunitatea de jurisdicție și de execuție a statelor

Statul are personalitate juridică de drept internațional public deplină, ce derivă din
suveranitatea sa. Aceasta presupune că, în raport cu celelalte state, are plenitudine de
competență privind teritoriul său și exclusivitatea exercitării acesteia, iar personalitatea
statului are caracter erga omnes.
În raport cu statele terțe, statului îi revine obligația de a nu aduce atingere drepturilor
acestora și de a-și îndeplini cu bună-credință angajamentele asumate. Printre drepturile terțele
state, o importanță deosebită prezintă plenitudinea și exclusivitatea suveranității statului pe
teritoriul propriu, oarecum și principiul neimixtiunii în afacerile interne ale unui alt stat. Din
această situație rezultă regula imunității de jurisdicție și de execuție a unui stat în raport cu
celelalte state.
În prezent, se consideră că imunitatea operează în privința actelor de suveranitate ale
statelor (jure imperii). În privința actelor în care statul figurează ca entitate de drept privat, își

44
încetează aplicabilitatea acest principiu, fiind incidentă jurisdicția statului pe teritoriul căruia
actele respective își produc efectele.
Acesta este principiul imunității restrictive (sau calificate) a statelor, consacrat și în
Convenția europeană asupra imunității statelor, din 1972, fiind primul tratat multilateral ce
reglementează imunitatea statelor. La nivel universal, în cadrul ONU, a fost adoptată
Convenția asupra imunității statelor şi a proprietății lor, neintrată încă în vigoare. Aceasta
consacră principiul general al imunității de jurisdicție a statului şi a proprietății acestuia în
fața instanțelor altor state părți.

4. Răspunderea internațională a statelor - consecință a exercitării competențelor

acestora
4.1. Noțiune și tipuri
Răspunderea internațională a statelor se întemeiază pe regula că orice încălcare a unei
obligații decurgând dintr-o normă de drept internațional atrage răspunderea autorului
încălcării și obligarea acestuia la repararea prejudiciului cauzat.
Răspunderea internațională a statului poate avea două forme:
a) răspunderea pentru fapte sau acte ilicite (contrare dreptului internațional);
b) răspunderea pentru consecințe prejudiciabile produse prin acte neinterzise de dreptul
internațional sau pentru abuzul de drept.
4.2. Reglementare
În prezent, nu există convenții internaționale care să reglementeze răspunderea
internațională a statului pentru fapte ilicite, această instituție juridică având natură cutumiară.
Comisia de Drept Internațional a ONU a desfășurat, începând cu 1949, activități de
sistematizare și codificare a regulilor privind angajarea internațională a răspunderii statelor
pentru fapte ilicite și a redactat, de-a lungul timpului, propuneri de articole Adunării Generale
a ONU, în această materie. Cel mai recent text este Proiectul de articole privind răspunderea
internațională a statului pentru fapte ilicite, din 2001.

4.3. Elementele răspunderii internaționale a statului pentru fapte ilicite

Potrivit concepției Comisiei de Drept Internaţional din cadrul ONU, exprimate în
Proiectul de articole din 2001, fundamentul răspunderii statelor este comiterea unui fapt ilicit.
În general, se consideră că pentru antrenarea răspunderii internaționale a statelor este
necesară întrunirea a trei elemente constitutive:

45
 a) conduita ilicită, constând în încălcarea unei norme de drept internaţional;
b) imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept internaţional;
c) producerea unui prejudiciu.
4.3.1. Conduita ilicită reprezintă acțiunea sau inacțiunea unui stat prin care are loc încălcarea
unei obligații internaționale aflate în vigoare, indiferent care este sursa acestei obligații
(consensuală, din tratate internaționale sau cutumiară).
Aprecierea caracterului ilicit al conduitei statului (fapt internaţional ilicit) se realizează în
mod autonom faţă de dreptul intern al statelor în cauză, prin aplicarea regulilor dreptului
internațional public.
Proiectul de articole adoptat în 1996 făcea distincție între două categorii de fapte ilicite:
crime și delicte, în funcție de gravitatea acestora și natura obligațiilor încălcate. Proiectul de
articole din 2001 nu mai cuprinde această distincție și se referă generic, la fapte internaționale
ilicite.
Proiectul de articole din 2001 nu prevede expres o anumită formă de vinovăție, ca element
al răspunderii, astfel încât, pentru angajarea răspunderii este suficient actul statului,
independent de atitudinea sa subiectivă - intenție sau culpă.
4.3.1.1. Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului internațional
Proiectul de articole din 2001 prevede o serie de împrejurări care exclud caracterul
ilicit al faptului internațional, ce pot fi grupate în două categorii, după cum decurg din
conduita victimei sau sunt independente de voinţa acesteia.
1. Cauze ce ţin de conduita victimei
Din această primă categorie a cauzelor ce exclud ilicitatea, fac parte: consimţământul
victimei, legitima apărare şi contramăsurile.
a) Consimţământul statului la încălcarea unei obligaţii internaţionale de către statul autor
poate constitui cauză exoneratoare, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
i) a fost expres şi clar exprimat;
i) a fost exprimat anterior comiterii actului ilicit;
iii) a fost dat în absenţa oricărei constrângeri;
iv) nu privește o normă jus cogens.
b) Legitima apărare constituie un drept inerent al statelor, în cazul unui atac efectiv, din
partea altui stat, de a răspunde agresiunii folosind forțele sale armate (principiul dreptului la
autoapărare individuală sau colectivă consacrat de art. 51 al Cartei O.N.U.).
c) Contramăsurile (mai sunt denumite și „represalii” sau „sancţiuni”) reprezintă conduita
adoptată de către un stat, ca răspuns la fapta ilicită a altui stat, prin acțiuni care nu sunt în mod

46
obișnuit conforme cu dreptul internaţional, dar care dobândesc legitimitate, în contextul
comiterii unei fapte ilicite față de el.
Contramăsurile trebuie să respecte regula proporționalității cu prejudiciul suferit, ținând
seama de gravitatea faptului ilicit și de drepturile în cauză. Înainte de a le aplica, statul în
cauză trebuie să notifice statul autor și să îi ceară încetarea conduitei și respectarea obligațiilor
pe care și le-a asumat.
Represaliile pot avea și caracter de sancțiune ce poate fi aplicată pentru comiterea unei
fapte contrare dreptului internațional, însă într-un cadru juridic diferit.

2. Cauze independente de voinţa victimei

Fac parte din a doua categorie de cauze: forţa majoră, starea de primejdie şi starea de
necesitate.
a) Forţa majoră - reprezintă un eveniment exterior, imprevizibil și insurmontabil, din
cauza căruia statul a fost pus în situația de a nu respecta o obligație asumată pe plan
internațional. Pentru a opera exonerarea de răspundere, forţa majoră trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
i) să constea într-un eveniment imprevizibil şi irezistibil, iar acesta să fie anterior încălcării
obligaţiei internaţionale;
ii) evenimentul să pună statul respectiv în imposibilitatea materială de a-şi îndeplini o
obligaţie internaţională;
iii) statul care invocă un eveniment produs de forţa majoră să nu fi contribuit la producerea
lui.
b) Starea de primejdie - este situaţia în care, datorită unor fenomene naturale
excepţionale, care pun în primejdie deosebită anumite persoane sau bunuri, un stat decide în
mod deliberat încălcarea unei obligaţii internaţionale, pentru salvarea lor.
c) Starea de necesitate - constă în împrejurarea deosebită care pune în pericol
interesele fundamentale a unui stat, spre exemplu în situația punerii în pericol a statutului
teritorial, a capacităţii de apărare sau independenţei statului, a formei de guvernământ.

4.3.2. Imputabilitatea conduitei ilicite

Regula generală este că doar comportamentul ce poate fi atribuit statului la nivel
internațional poate antrena răspunderea acestuia, dacă prin acesta se încalcă o obligație
internațională. Este vorba despre conduita tuturor autorităților statale (actele autorităților
legislative, ale administrației sale centrale și locale, ale autorității judecătorești) sau a altor

47
entități care au acționat în conformitate cu au acționat în conformitate cu ordinele sau sub
controlul acestor organe, deci ca agenți ai statului.
Pe lângă actele îndeplinite de persoanele fizice care acționează în calitatea lor oficială, statul
poate răspunde și pentru fapte ale particularilor, în anumite condiții.
1. Acte ale autorităţilor publice competente, având acest statut în ordinea juridică internă,
reprezintă un fapt al statului respectiv, întrucât se află sub controlul efectiv al acestuia și deci
sunt susceptibile să antreneze răspunderea sa internaţională.
Pot fi incluse în această categorie:
- acte ale autorităților administrative (acte abuzive de expulzare, încălcarea statutului
personalului diplomatic și consular);
- acte ale autorității legislative (impunerea de taxe sau impozite abuzive și discriminatorii
pentru cetățenii străini);
- acte ale autorităților judiciare (pronunțarea unor hotărâri judecătorești care încalcă obligațiile
internaționale asumate de către stat);
- acte ale autorităților guvernamentale care și-au depășit atribuțiile sau nu au respectat
mandatul primit.
2. Acte ale particularilor
În principiu, statul nu răspunde pentru actele particularilor, care nu i-ar putea fi
atribuite întrucât aceștia nu se află sub controlul său și nu acționează pe seama statului. Prin
excepție de la această regulă, s-a considerat că poate fi angajată răspunderea statului pentru
fapte ilicite comise de simplii particulari, aflați sub jurisdicţia sa, dacă nu a luat măsurile
adecvate pentru prevenirea unui incident, protejarea victimelor şi prinderea făptuitorului (nu
și-a îndeplinit obligația de vigilență ce revine organelor proprii).
3. Acte ilicite săvârşite în timpul unei insurecţii
În cazul unei mișcări insurecționale care are loc pe teritoriul unui stat, angajarea
răspunderii statului pentru actele comise de guvern şi de insurgenţi în timpul unui război civil
este determinată de succesul sau insuccesul mişcării de insurecţie:
- dacă insurecţia eşuează, guvernul legal este responsabil pentru actele agenţilor săi, dar nu şi
pentru cele ale insurgenţilor;
- dacă mişcarea de insurecţie iese victorioasă, noul guvern instaurat astfel este responsabil
pentru toate actele comise de insurgenţi, dar şi pentru măsurile luate de autoritatea înlăturată,
insurgenţii fiind consideraţi a acţiona în mod retroactiv în numele statului în baza voinţei
naţionale.

48
4.3.3. Prejudiciul - element al răspunderii şi formele reparării sale
1. Prejudiciul și formele sale
Prejudiciul reprezintă orice vătămare, atât materială cât şi morală, rezultând din faptul
material ilicit al unui stat.
Prejudiciul poate fi clasificat după: natura vătămării (material şi moral), necesitatea de
a decurge din faptul ilicit (direct şi indirect) şi subiectul pasiv al vătămării (mediat şi imediat).
Prejudiciul material are o existență concretă, întrucât poate fi cuantificat din punct de
vedere economic. Prejudiciul moral are un caracter abstract, față de cel material, constând
atingerea onoarei, demnităţii sau prestigiului unui stat, prin fapte ca violarea spaţiului aerian,
arderea drapelului naţional.
Prejudiciul direct reprezintă o vătămare ce decurge în mod necesar din săvârşirea
actului ilicit și este susceptibil de a antrena răspunderea internaţională. Prejudiciul indirect nu
prezintă o legătură de cauzalitate clară de tip cauză–efect.
Prejudiciul imediat este vătămarea suferită de stat prin organele publice sau agenţii săi
oficiali. Prejudiciul mediat reprezintă atingerea adusă persoanelor fizice sau juridice de drept
intern. Statul poate acţiona în numele cetățenilor săi în temeiul instituţiei protecţiei
diplomatice, pentru a-şi valorifica un drept propriu al său, acela de a face să fie respectat, în
persoana resortisanţilor săi, dreptul internaţional.

2. Repararea prejudiciului
Consecința stabilirii răspunderii internaționale a statului constă în încetarea activității
ilicite și repararea integrală a prejudiciului cauzat. Formele de reparare a prejudiciului sunt în
funcție de natura acestuia.
a) Repararea în natură a prejudiciului (restitutio in integrum) presupune, dacă este
posibil, restabilirea situației anterioare producerii prejudiciului, prin înlăturarea consecinţelor
negative ale acestuia.
b) Repararea prin echivalent (despăgubirile) reprezintă forma cea mai frecvent
utilizată de reparare a prejudiciilor și este aplicabilă atât în cazul prejudiciilor materiale cât și
a celor morale, atunci când efectele faptului ilicit sunt ireversibile.
c) Satisfacția reprezintă forma specifică de reparare a prejudiciului moral și poate, în
concret să presupună: exprimarea unor scuze sau regrete oficiale din partea statului vinovat,
realizarea unor acte simbolice – ca salutul şi onorurile acordate steagului lezat; constatarea
încălcării unei norme de drept internațional în cuprinsul unor hotărâri judecătorești sau decizii
arbitrale.

49
5. Recunoaşterea statelor şi a guvernelor
5.1. Definirea recunoșterii
Recunoaşterea reprezintă un act unilateral prin care un stat constată existenţa unei
situaţii sau a unei entități juridice noi, care pot produce efecte asupra intereselor sale şi,
declară în mod expres sau admite implicit că acestea constituie elemente pe care se vor baza
relaţiile sale juridice viitoare. Instituţia recunoaşterii are caracter cutumiar și nu a fost supusă
până în prezent unui proces de codificare.

5.2. Formele recunoaşterii

Recunoaşterea poate fi: a) de jure sau de facto, b) expresă sau tacită şi c) individuală
sau colectivă.
a) Recunoaşterea de jure reprezintă recunoaşterea irevocabilă, deplină şi definitivă a
unui stat. Recunoaşterea de facto are un caracter limitativ şi provizoriu, putând fi revocată
oricând. Ea constituie, de regulă, o fază pregătitoare a recunoaşterii de jure.
b) Recunoaşterea expresă se realizează prin note diplomatice, declaraţii de
recunoaştere, mesaj al şefului statului, telegrame oficiale. Recunoaşterea tacită poate fi dedusă
dintr-un anumit comportament sau anumite acte juridice: stabilirea de relaţii diplomatice,
încheierea unui tratat bilateral.
c) Regula o constituie recunoaşterea individuală, dar în anumite condiţii poate apărea
situaţia unei recunoaşteri colective, din partea unui grup de state (de exemplu, recunoaşterea
ţărilor din fosta Iugoslavie de către statele membre ale Uniunii Europene, pe baza unor criterii
comune).

5.3. Recunoaşterea statelor

Recunoaşterea unui stat este actul unilateral prin care unul sau mai multe state admit
că o entitate politică îndeplineşte condiţiile specifice ale unui stat şi îşi exprimă voinţa de a-l
considera membru al comunităţii internaţionale. Prin recunoaștere, se exprimă acceptarea de
către statul emitent, a validității și opozabilității față de el, a noii entități juridice.
Cu privire la caracterele juridice ale actului recunoașterii, există divergențe de opinii,
în doctrina de specialitate și se discută despre:
a) caracterul discreționar sau obligatoriu al actului recunoașterii unui nou stat

50
 În general, se admite că un stat are o putere mare de apreciere în a recunoaște sau nu
un nou stat, în funcție de interesele sale concrete, neexistând obligația de a recunoaște sau
interdicția de a recunoaște un nou stat apărut.
Însă, se afirmă că nu ar trebui recunoscute entitățile noi sau situațiile juridice care au
fost create cu încălcarea regulilor imperative (jus cogens) ale dreptului internațional –
dobândirea de noi teritorii prin folosirea forței sau prin amenințarea cu folosirea forței armate.
În sprijinul acestei afirmații pot fi menționate o serie de documente internaționale care
limitează practic caracterul pur discreționar al actului de recunoaștere:
- Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 277 (1970), din 1970 – în care
Consiliul a condamnat proclamarea ilegală a statutului de republică al teritoriului de către
regimul ilegal din Rhodesia de Sud;
- Declarația Comunității Europene privind „liniile directoare ale recunoașterii noilor
state din Europa de Est și Uniunea Sovietică”, din 16 decembrie 1991 a adoptat o poziție
comună privind recunoașterea noilor state, subliniind că este necesară.

b) caracterul declarativ sau constitutiv al actului recunoașterii unui stat

Teoria caracterului declarativ al recunoașterii afirmă că existența unui stat ca subiect
de drept internațional nu este condiționată de atitudinea celorlalte state, ci de întrunirea
cumulativă a celor trei elemente constitutive, iar statele de la care emană recunoașterea iau
doar act de această situație de fapt nouă. Teoria caracterului constitutiv al recunoașterii afirmă
că recunoașterea este un al patrulea element pentru existența statului ca subiect de drept
internațional, pe lângă teritoriu, populație și guvern.
Se consideră că și în lipsa recunoașterii, statul nou creat are drepturi și obligații
internaționale, iar celelalte state au față de el anumite obligații decurgând din normele
imperative – respectarea integrității sale teritoriale.
Practica statelor ne arată că un stat poate exista ca subiect de drept internațional fără să
fie recunoscut de alte state: statul Israel nu a fost recunoscut de toate statele arabe vecine;
statul Kosovo nu a fost recunoscut de către toate statele Uniunii Europene.
O parte a doctrinei de specialitate pune în discuție existența unui caracter mixt al
recunoașterii, care produce atât efecte declarative, cât și constitutive, întrucât numai prin
recunoașterea de către alți actori ai vieții internaționale, un stat nou se poate manifesta activ
ca subiect de drept internațional.
c) participarea unei entități juridice la lucrările unei conferințe internaționale sau
admiterea entității respective ca membru al organizației internaționale

51
 Opinia majoritară este că admiterea participării unui stat la lucrările unei conferințe
internaționale sau ca membru al unei organizații internaționale nu echivalează cu
recunoașterea statului respectiv de către statele membre.
În doctrină se discută despre așa numitele state de facto, entități care, în temeiul
principiului autodeterminării, s-au desprins de statul metropolă, în urma destrămării unor state
federale (fosta URSS, fosta Republică Federativă Iugoslavia) și care îndeplinesc funcții
specifice ale unui stat, dar nu au fost recunoscute de jure de comunitatea internațională.

5.4. Recunoaşterea guvernelor

Recunoaşterea unui guvern reprezintă actul unilateral prin care un stat consideră
guvernul altui stat un organ al autorităţii publice capabil să intermedieze relaţiile dintre cele
două state în condiţii normale.
Recunoașterea guvernelor reprezintă o situație atipică, întrucât, de regulă,
recunoașterea unui stat implică și recunoașterea guvernului acestuia. Recunoașterea separată a
guvernului unui stat are loc în situații speciale, atunci când puterea este preluată prin mijloace
neconstituționale, de către un alt guvern ori în ipoteza în care pe același teritoriu, reclamă
autoritatea două guverne.
În general, pentru recunoașterea guvernelor, se pune în discuție întrunirea cumulativă
a următoarelor condiții:
a) exercitarea efectivă a autorităţii asupra întregului teritoriu sau asupra unei părţi
însemnate din acesta;
b) sprijinul majorităţii populaţiei;
c) capacitatea de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.

6. Neutralitatea statelor
6.1. Noțiune și tipuri de neutralitate
Neutralitatea statelor constituie una dintre cele mai vechi instituții de drept
internațional și constă în atitudinea și voința unui stat de a se poziționa cu caracter temporar
sau permanent în afara conflictelor militare.
Evoluția normelor și a instituțiilor dreptului internațional public a determinat și o
evoluție a formelor de neutralitate a statelor. Astfel, se identifică trei forme:
- clasică (sau ocazională),
- permanentă (reprezentând o opţiune de durată a unui stat) şi

52
 - diferenţiată (determinată de definirea agresiunii armate în cadrul Adunării
Generale a O.N.U.).
Fiecare dintre aceste forme de neutralitate a statelor este supusă unui regim juridic specific,
constând într-un ansamblu de cerințe (drepturi și obligații) pe care statul neutru trebuie să le
respecte.
6.2. Neutralitatea ocazională
Neutralitatea ocazională (clasică) reprezintă poziţia unui stat de a nu se implica în
anumite conflicte militare în derulare, în schimbul garantării independentei şi integrităţii sale
teritoriale. Statul neutru trebuie să adopte un comportament prin care să respecte următoarele
trei cerinţe:
- abţinerea (statului îi revine obligația de a nu participa la ostilităţi şi de a nu oferi
sprijin în derularea operațiunilor militare),
- prevenirea (presupune luarea de măsuri pentru a se evita desfăşurarea oricăror
operaţiuni pe teritoriul său) şi
- imparţialitatea (presupune ca statul neutru să trateze în mod egal părţile în
conflict).

6.3. Neutralitatea permanentă

Neutralitatea permanentă s-a conturat ca statut juridic distinct al unui stat în secolul al
XIX-lea, reprezentând o opţiune de durată, nelegată de împrejurări conjuncturale de politică
externă. Statutul de neutralitate permanentă presupune angajamentul statului de a rămâne
neutru în orice conflicte viitoare care ar putea interveni între state (exemplul cel mai cunoscut
îl constituie Elveţia).
Obligațiile de comportament menționate anterior se mențin și în cazul acestui tip de
neutralitate. Diferența esențială constă în asumarea statutului de neutralitate atât pe timp de
pace cât și pe timp de război, nefiind legată de un anume conflict armat în derulare.
Dintre statele care au avut statut de neutralitate și continuă să îl aibă și în prezent pot fi
menționate: Elveția, Austria, Vaticanul, Laos.

6.4. Neutralitatea diferențiată (contemporană)

Apariția acestei forme de neutralitate caracterizează perioada ulterioară declarării
ilegale a războiului, prin adoptarea Pactului Briand-Kellog (1928) și definirea noțiunii de
agresiune armată printr-o rezoluţie a Naţiunilor Unite din 1974.

53
 Statul neutru va respecta obligaţiile de abţinere şi prevenire faţă de statul agresor, dar
nu şi pe cea de imparţialitate – el fiind îndreptăţit să acorde sprijin statului victimă, care duce
un război de autoapărare în faţa unei agresiuni.

6.5.Compatibilitatea dintre statutul de neutralitate permanentă și calitatea de membru

ONU
Posibilitatea pentru un stat neutru permanent de a fi și membru ONU a constituit
subiect de dezbateri, datorită mecanismului Cartei ONU de acțiune în caz de ameninţări
împotriva păcii, instituit în Capitolul VII.
În temeiul regulilor prevăzute în aceste capitol, Consiliul de Securitate poate dispune
măsuri de constrângere, mergând până la folosirea forţei armate în vederea menţinerii sau
restabilirii păcii şi securităţii internaţionale. Având în vedere că la aceste acțiuni participă
statele membre, s-a discutat dacă un stat neutru ar putea să respecte obligațiile impuse de
statutul său, în special obligația de prevenire.
În sprijinul teoriei compatibilităţii între neutralitatea permanentă şi calitatea de
membru O.N.U. au fost invocate dispoziţii ale Cartei:
- art. 48 alin.1 din Carta precizează că măsurile necesare executării hotărârilor Consiliului de
Securitate pot fi luate şi doar de unii membri, după cum stabileşte acest Consiliu;
- art. 43 al Cartei stabileşte că statele care vor pune la dispoziţia Consiliului de Securitate
forţele armate, asistenţă şi înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, o vor face doar în baza unor
acorduri.

7. Teritoriul de stat - element material al statului

7.1. Definire și identificarea componentelor sale
Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic asupra căruia statul îşi exercită
suveranitatea sa deplină şi exclusivă, în conformitate cu principiul fundamental al dreptului
internațional public enunțat de art. 2 pct. 4 din Carta ONU.
În privința teritoriului, plenitudinea de competență a statului presupune că acesta este
îndreptățit să stabilească întinderea competenţelor sale, să reglementeze relaţiile sociale în
cele mai diverse domenii, să îşi exercite jurisdicţia, să dispună asupra resurselor naturale.
Teritoriul de stat este compus din: spaţiul terestru, acvatic şi aerian.
Spaţiul terestru este compus din solul şi subsolul (cu toate bogăţiile naturale) din
interiorul frontierelor de stat. Spaţiul acvatic este format din apele interioare şi marea
teritorială. Apele interioare pot cuprinde: fluvii, râuri, canale, lacuri, mări interioare, ape
54
maritime interioare. Fiind situate pe teritoriul unui stat, apele interioare se află sub
suveranitatea respectivului stat. Drept consecinţă, acesta exercită asupra lor jurisdicţie
deplină, stabilindu-le şi regimul juridic precum şi regulile de utilizare (astfel de reglementări
pot avea ca obiect: navigaţia, exploatarea hidroenergetică şi a resurselor naturale, măsurile de
protecţie ale mediului înconjurător, măsuri și lucrări de amenajare).
Marea teritorială reprezintă fâşia de mare adiacentă ţărmului, având o lăţime de
maxim 12 mile marine, distanţă măsurată de la liniile de bază – considerate ca fiind liniile
celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai
avansate ale ţărmului. Lăţimea maximă a mării teritoriale, de 12 mile marine, a fost
consacrată prin Convenţia asupra dreptului mării (Montego Bay, 1982).
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru şi a
spaţiului acvatic al statelor. Pe plan vertical, spaţiul aerian se întinde până la limita inferioară
a spaţiului cosmic, propusă ca fiind la 100–110 km deasupra nivelului mării. Statul are dreptul
de a stabili, prin intermediul legislaţiei interne, reguli de utilizare a spaţiului său aerian,
valabil atât pentru aeronavele străine cât şi pentru cele naţionale.
Anumite elemente componente ale teritoriului de stat sunt reglementate și de dreptul
internațional:
- marea teritorială (Convenția privind dreptul mării de la Montego Bay, din 1982
stabilește întinderea maximă a acestei porțiuni și dreptul de trecere inofensivă al navelor
străine comerciale și civile, fără autorizarea prealabilă a acestuia, cu respectarea următoarelor
condiții: să fie continuă, neîntreruptă și inofensivă. De acest drept de trecere nu beneficiază și
navele militare străine, care au nevoie de autorizarea prealabilă a statului riveran pentru
tranzitarea mării teritoriale a acestuia.);
- spațiul aerian (Convenția privind aviația civilă internațională, de la Chicago, în 1944
stabilește limite generale ale spațiului aerian și consacră așa numitele „libertăți ale aerului”-
libertatea de tranzit fără escală, libertatea de escală necomercială, dreptul de ambarca și
debarca mărfuri și pasageri.
Pe lângă componentele teritoriului de stat, anumite zone ale mării, deși nu fac parte din
teritoriul de stat supus suveranității exclusive a acestuia, fac obiectul exploatării exclusive din
partea statului riveran – zona contiguă, zona economică exclusivă și platoul continental.
Zona contiguă este zona adiacentă mării teritoriale, măsurată de la limita superioară a
mării teritoriale până la o distanță de 12 mile marine în larg. În această zonă, statul riveran
exercită atribuții de control vamal, fiscal, sanitar și asupra imigrării (Convenția de la
Montego Bay din 1982).

55
 Zona economică exclusivă este zona adiacentă mării teritoriale măsurată până la o distanță
de 200 mile marine în larg. Statul riveran exercită drepturi suverane de explorare și exploatare
a resurselor acestei zone (Convenția de la Montego Bay din 1982).
Platoul continental este prelungirea naturală a țărmului, dincolo de marea teritorială, până
la limita externă a marginii continentale sau până la o distanță de 200 mile marine în larg,
măsurate de la liniile de bază ale țărmului. Statul riveran exercită drepturi suverane de
explorare și exploatare a resurselor acestei zone (Convenția de la Montego Bay din 1982).

7.2. Spații geografice cu statut special

Anumite zone maritime și teritorii nu sunt supuse jurisdicției niciunui stat, nu pot face
obiectul aproprierii de către state și au un regim juridic special: marea liberă, Arctica și
Antarctica, spațiul cosmic și obiectele cerești.
Marea liberă, conform Convenției de la Montego Bay din 1982, nu este supusă
suveranității niciunui stat, fiind deschisă tuturor statelor, fie riverane, fie fără litoral. În acest
spațiu, are aplicabilitate principiul libertății mării, care cuprinde:
- libertatea de navigație,
- libertatea de survol,
- libertatea de a pune cabluri și conducte submarine,
-libertatea de a construi insule artificiale și instalații autorizate de dreptul internațional,
- libertatea pescuitului,
- libertatea cercetării științifice.
Arctica (Polul Nord) prezintă particularitatea că este în proporție de 2/3 alcătuită din
apă. În privința delimitării zonelor, a fost propusă teoria sectoarelor, care reprezintă de fapt o
aplicare rezonabilă a principiului ocupației efective, fiind delimitate spații pentru Federația
Rusă, Norvegia, Danemarca, Canada și Statele Unite ale Americii. Dintre acestea, Statele
Unite, Danemarca, Norvegia și Finlanda nu au făcut declarații prin care să afirme drepturi
suverane asupra acestor sectoare.
Convenția privind dreptul mării din 1982, conține prevederi referitoare la zonele
acoperite de ghețuri, în care statele de coastă au dreptul de a adopta și a aplica legi și
reglementări nediscriminatorii cu scopul de a preveni, reduce și controla poluarea mediului
mărcii de către nave, în zonele acoperite de ghețuri situate în limitele zonei economice
exclusive.
Antarctica are un regim juridic internațional, stabilit prin Tratatul de Washington din
1 decembrie 1959. Acesta conține următoarele principii privind utilizarea Antarcticii:

56
folosirea în scopuri pașnice, demilitarizarea, neutralizarea și denuclearizarea acesteia, inclusiv
interzicerea eliminării în zonă a deșeurilor radioactive, libertatea cercetărilor științifice și
colaborarea statelor în acest domeniu. Prin Protocolul asupra protecției mediului în această
zonă, semnat la Madrid, în 1991, se interzice prospectarea și mineritul pe o perioadă de 50 de
ani.
Spațiul cosmic (extraatmosferic) și corpurile cerești nu fac parte din teritoriul de stat,
regimul lor este reglementat de Tratatul din 27 ianuarie 1967 cu privire la principiile care
guvernează activitatea statelor în materia explorării și utilizării spațiului extraatmosferic,
inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești. Potrivit dispozițiilor acestui tratat, statele nu pot
exercita suveranitatea în aceste spații, nesusceptibile de a fi apropriate, iar accesul în aceste
spații este liber.

7.3. Delimitarea teritoriului. Frontiera de stat

7.3. 1. Definiţie
Luând în considerare componentele teritoriului, frontiera de stat este linia reală sau
imaginară trasată între diferite puncte care despart teritoriul unui stat sau, după caz, de marea
liberă şi care se întinde în înălţime până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, iar în
adâncime, în interiorul pământului, până la limitele accesibile tehnicii moderne. Frontiera de
stat reprezintă linia ideală care delimitează competențele exclusive ale statului asupra unui
teritoriu.
Din punct de vedere juridic, noțiunea de frontieră este analizată atât de dreptul intern
(care reglementează modul de stabilire a frontierei de stat, condiţiile de trecere a frontierei,
paza şi supravegherea acesteia), cât şi de dreptul internaţional public (frontiera delimitând
spaţiul în care un stat îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă).

7.3.2. Clasificarea frontierelor

Frontierele pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care vom reține două dintre
acestea: natura lor şi elementele componente ale teritoriului pe care îl delimitează.
După natura lor (punctele care le stabilesc), frontierele pot fi naturale, geometrice sau
astronomice. Frontierele naturale se stabilesc ţinând seama de particularităţile geografice ale
teritoriului şi pot fi situate pe albia unor fluvii sau râuri, înălţimi, litoral. Frontierele
geometrice sunt linii drepte trasate între anumite puncte. Frontierele astronomice sunt fixate
pe parale sau meridiane ale globului pământesc.

57
 Din punctul de vedere al componentelor teritoriale, frontierele sunt terestre, fluviale,
maritime şi aeriene. Frontiera terestră desparte uscatul între două state. Frontiera fluvială se
stabileşte, de regulă, pe mijlocul şenalului navigabil al fluviului respectiv (pe talvegul cursului
de apă, ca fiind linia care uneşte punctele cele mai adânci ale fluviului). Frontiera maritimă
delimitează marea teritorială a statelor vecine, stabilirea ei reprezentând o problemă disputată
în dreptul internaţional public. Frontiera aeriană separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii
perpendiculare imaginare, care pornesc de la frontierele terestre, fluviale şi maritime, până la
limita inferioară a spaţiului cosmic.

7.3.3. Stabilirea frontierelor

Regulile dreptului internațional nu stabilesc tehnici speciale pentru determinarea
frontierelor, alegerea criteriilor concrete de delimitare aparținând statelor, care pot să ia în
considerare caracteristicile naturale ale unui teritoriu, eventualele delimitări anterioare sau pot
să facă o nouă delimitare după alte criterii.
Operaţiunile practice de delimitare convenţională a frontierelor cuprind în prezent
două etape:
a) delimitarea: operaţiune politică şi juridică, în urma căreia, se fixează spaţiul în care
statele îşi vor exercita competenţele şi se descrie în amănunt traseul frontierei. Delimitarea
teritoriului trebuie să fie completă și definitivă și se poate realiza în mod unilateral, prin
acordul statelor vecine sau prin decizie judecătorească ori arbitrală.
b) demarcarea: operaţiune tehnică, ce transpune în teren termenii înţelegerii anterior
stabilite, făcându-se măsurători și presupune instalarea de borne, repere convenite, semne de
demarcaţie, materializându-se traseul frontierei în teritoriu, cu ajutorul unor comisii speciale
cuprinzând militari, forţe ale poliţiei sau jandarmi, care consemnează operaţiunile tehnice într-
un raport sau proces verbal.

7.4. Modalităţile de dobândire a teritoriului de stat

Modalitățile legitime de dobândire a teritoriului de stat au evoluat o dată cu
dezvoltarea dreptului internațional public, iar în prezent esențială în acest domeniu este
interzicerea folosirii forţei armate sau a amenințării cu folosirea forței în relațiile dintre state.
O primă modalitate de dobândire de teritorii a fost stăpânirea teritoriilor fără stăpân
(terrae nullius). Această modalitate a fost una originară, anumite state lărgindu-şi teritoriul
fără ca prin aceasta să rezulte o micşorare a teritoriului altui stat. „Teritoriile fără stăpân” erau

58
acele zone complet neocupate sau ocupate de o colectivitate umană organizată într-o manieră
primitivă.
În prezent nu mai există spaţii terestre aflate în afara suveranităţii unui stat, deci
această modalitate originară de dobândire a teritoriilor nu mai este posibilă. În susținerea
acestei afirmații este și opinia Curții Internaționale de Justiție, care în Avizul privind Sahara
occidentală, a reținut că un teritoriu locuit de populații „organizate din punct de vedere social
și politic în triburi și aflate sub autoritatea șefilor competenți de a le reprezenta”, nu este
terra nulius.
Alte modalităţi de dobândire de teritorii, în cursul istoriei au fost:
- căsătoriile între familiile regale;
- partajele succesorale;
- decizii pontificale;
- teoria continuității este o modalitate de dobândire a unor teritorii, prin care în numele
suveranităţii exercitate asupra anumitor zone, aceasta era extinsă ulterior şi la alte zone, mai
întinse decât primele;
- teoria contiguității (terra firma) este o modalitate de justificare a pretențiilor asupra
unui teritoriu de apropierea cea mai mare a unui stat față de teritoriul pretins;
- cesiunea de teritorii între state, materializată printr-un schimb de teritorii sau
transmiterea unor teritorii cu titlu oneros;
- cucerirea de teritorii, ca urmare a unor războaie: aceasta nu mai este considerată o
modalitate legală de dobândire a unor teritorii, datorită principiilor pe care se sprijină în
prezent dreptul internaţional public.
În prezent, ocupația și achiziția de teritorii aparţinând unui alt stat prin folosirea forței
este ilicită, teritoriul neaparținând statului care l-a cucerit. Unicul mod de modificare a
configuraţiei teritoriale a unui stat, admis de dreptul internaţional contemporan, este acela
care îşi are fundamentul în consimţământul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe
teritoriul în cauză: printr-o hotărâre a organului legislativ suprem (acesta fiind expresia
voinţei poporului); prin organizarea unui referendum.

7.5. Mutațiile teritoriale și succesiunea statelor

7.5.1. Considerații generale
Continuitatea statutului ca subiect de drept internațional nu este absolută și imuabilă.
În anumite situații, prin voința populației sau din cauze independente de aceasta, au loc
modificări ale configurației politice și teritoriale a statului, care determină transformări ce pot

59
consta chiar și în dispariția sa. Pentru aceste situații, dreptul internațional folosește noțiunea
de succesiune a statelor. Înțelesul acestei noțiuni în dreptul internațional public este diferit de
cel din dreptul privat, unde accentul este pe ideea continuităţii drepturilor şi obligaţiilor de la
un subiect de drept la altul.
În mod concret, mutațiile teritoriale care influențează existența statului ca subiect
deplin de drept internațional sunt:
a) dezmembrarea unui stat, în urma căreia apar mai multe state independente;
b) reunirea mai multor state într-unul singur, pe calea fuziunii sau absorbţiei;
c) desprinderea unui stat dintr-un alt stat și crearea unui nou stat independent;
d) transferul de teritorii de la un stat la altul.
Regulile aplicabile în materia succesiunii statelor sunt de natură cutumiară. În acest
domeniu, codificarea regulilor s-a realizat prin două convenții internaționale, care
reglementează categoriile de raporturi juridice afectate de mutațiile din structura statului:
Convenția de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate, intrată în vigoare în
1996 și Convenția de la Viena din 1983 privind succesiunea statelor la bunuri, arhive și
datorii, neintrată în vigoare.
Succesiunea a fost definită de Convenția din 1978 ca substituirea unui stat în locul
altui stat, în ceea ce priveşte răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu.
Prin stat succesor, în sensul Convenției din 1978, se înțelege statul care înlocuiește un
alt stat în cazul unei succesiuni. Prin stat predecesor, în sensul Convenției, se înțelege statul
care a fost înlocuit de un alt stat în cazul unei succesiuni.
În ciuda codificării regulilor din această materie, se apreciază că nu există uniformitate
în aplicarea acestor reguli, practica statelor nefiind consecventă.

7.5.2. Succesiunea la tratate

Transmiterea drepturilor și obligațiilor statului predecesor la cel succesor, în materie
de tratate internaționale este determinată de tipul mutației teritoriale intervenite și de natura
tratatului în cauză.
Astfel, dispozițiile Convenției din 1978 reglementează o serie de ipoteze aplicabile:
- în cazul fuziunii şi dezmembrării unui stat, ca regulă generală, operează menţinerea
tratatelor care erau în vigoare la momentul modificării teritoriale, în afara cazului când au
intervenit alte înţelegeri între părţi sau când aplicarea ar fi incompatibilă cu scopul şi obiectul
lor;

60
- în cazul transferului de teritoriu, tratatele încheiate de statul predecesor îşi încetează
aplicarea pe teritoriul respectiv, în timp ce tratatele încheiate de statul succesor îşi extind
aplicarea şi asupra teritoriului care a devenit parte a acelui stat;
- nu sunt transferabile tratatele politice;
- sunt menținute în activitate tratatele tehnice;
- aplicarea principiului intransmisibilității drepturilor și obligațiilor asumate de către statul
predecesor, în situaţia noilor state independente, formate în urma procesului de decolonizare.

7.5.3. Succesiunea la organizaţiile internaţionale

Ca regulă, nu are loc transmiterea automată a calității de membru al unei organizaţii
internaţionale în care a fost membru statul predecesor. Pentru a deveni membru al
organizației, statul succesor trebuie să devină parte la tratatul constitutiv al acesteia, în urma
manifestării exprese de voinţă şi a îndeplinirii formalităților privind primirea de noi membri,
stabilite în actul constitutiv al organizației.
În practica statelor, s-au înregistrat și excepții de la această regulă, când statul succesor
a fost considerat continuator al statului predecesor și a luat locul acestuia în cadrul
organizației internaționale, cu toate că dispozițiile Convenției nu prevede o astfel de noțiune:

- în anul 1947, India și-a proclamat independența și a fost considerată continuatoarea Indiei
britanice și membru originar al ONU, cu toate obligațiile asumate pe teritoriul său de Imperiul
britanic. În același an, Pakistanul a devenit stat independent, dar a fost considerat stat nou,
fără drepturile și obligațiile asumate de statul predecesor.
- Federația Rusă a fost acceptată drept continuatoare de drept a fostei U.R.S.S. în cadrul
O.N.U., inclusiv ca membru permanent în Consiliul de Securitate.

7.5.4. Succesiunea la bunuri şi arhive

În sensul Convenției din 1983, noțiunea bunuri de stat ale statului predecesor are înțeles
extins și desemnează „bunuri, drepturi și interese care la data succesiunii statelor, și conform
dreptului intern al statului predecesor, erau în proprietatea acestuia”.
Se consideră că în privința transferului bunurilor, există o regulă cutumiară potrivit căreia,
se transmit statului succesor toate bunurile, mobile sau imobile, care au aparținut statului
predecesor, în principiu, fără despăgubiri și fără a fi necesar un acord special în acest sens.
În funcție de natura modificării teritoriale, Convenția reglementează și alte ipoteze:

61
 - în cazul în care are loc transferul unei părți din teritoriul de stat și nu există un acord,
vor fi transferate către statul succesor imobilele aflate pe acel teritoriu și bunurile
mobile legate de activitatea statului predecesor pe acest teritoriu, iar celelalte mobile,
într-o proporție echitabilă;
- în cazul unui stat nou independent, statul succesor dobândește bunurile imobile ale
statului predecesor aflate pe teritoriul la care se aplică succesiunea.
În sensul Convenției, prin arhive se înțeleg „toate documentele, indiferent de dată și
categorie, acumulate sau primite de statul predecesor în exercitarea funcţiilor sale, care la
data succesiunii aparţineau statului predecesor, conform legislației sale interne și erau
păstrate direct sau sub controlul statului ca arhive, indiferent de obiectul acestora”.
Convenția reglementează mai multe ipoteze privind transmiterea arhivelor:
- în cazul transferului de teritoriu a unui stat, transmiterea arhivelor se va stabili pe
bază de acord;
- în lipsa unui acord, va fi pusă la dispoziția statului succesor acea parte a arhivelor
necesară pentru administrarea normală a teritoriului în cauză și alte arhive de stat care au
legătură exclusivă sau principală cu acel teritoriu
- în cazul unui stat nou independent, vor fi dobândite arhivele care au aparținut
teritoriului pe care acesta s-a constituit și au devenit arhive ale statului predecesor în timpul
dependenței.
7.5.5. Succesiunea la datorii
Conform definiției date de Convenția din 1983, datoria de stat reprezintă o obligație
financiară a statului predecesor care ia naștere, în conformitate cu dreptul internațional, față
de un alt stat, o organizație internațională sau oricare alt subiect de drept internațional.
Principalele reguli instituite de Convenție sunt următoarele:
- în ipoteza transferului de teritoriu, se aplică regula conform căreia trecerea datoriei
de la un stat la altul se face prin acord, iar în lipsa acordului transferul datoriei se va face într-
o proporţie echitabilă;
- în cazul în care statul succesor este un nou stat independent, acesta nu moşteneşte în
principiu datoriile statului predecesor (în afara unui acord care să stipuleze altfel);
- sunt transmisibile datoriile contractate de către statul predecesor într-un scop bine
determinat (lucrări publice).
Se consideră că datoriile „odioase” nu se transmit de la statul predecesor la statul
succes. Noțiunea se referă la datorii care au fost acumulate în legătură cu purtarea războaielor

62
(împrumuturi de război) sau care sunt atașate de vechiul regim politic într-o atât de mare
măsură, încât transferul lor este inacceptabil pentru statul succesor.

8. Alți subiecți de drept internațional public

8.1. Recunoaşterea beligeranţei şi insurgenței
Problema recunoașterii beligeranței apare în cazul existenţei unui conflict intern
prelungit (război civil ce presupune un conflict armat între o parte a populației și guvernul
legitim al statului), atunci când insurgenţii au organe de conducere politice şi militare,
desfăşoară în mod organizat acţiuni militare şi deţin controlul unei părţi semnificative a
teritoriului statului.
Efectele recunoașterii în acest caz trebuie analizate dintr-o dublă perspectivă: a statului
pe teritoriul căruia se manifestă și a statelor terțe. Efectul recunoașterii calităţii de beligeranţi
din partea guvernului statului respectiv constă în neaplicarea față de aceștia a regimului penal
de drept comun (nu vor mai fi considerați infractori de drept comun), ci vor fi aplicabile
regulile dreptului umanitar (vor fi considerați prizonieri de război). Efectul recunoașterii
insurgenților de către state terțe constă în tratarea în mod egal a acestora și a guvernului din
statul respectiv.

8.2. Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională

Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională are efect declarativ și presupune
recunoaşterea organelor lor de conducere de către statele care aleg să le acorde sprijin în lupta
lor pentru constituirea lor în state independente. Mișcările de eliberare naționale au fost
prezente ca fenomen juridic în procesul de decolonizare pe continentul african, în anii 1960.
Mișcările de eliberare națională se deosebesc de insurgenți prin următoarele elemente:
i) nu se pune în discuție obținerea prin mijloace nelegitime și exercitarea controlului
efectiv pe o parte a teritoriului unui stat,
ii) au caracter legitim, din perspectiva dreptului internațional public, în temeiul
dreptului la autodeterminare.
În practica statelor nu este întâlnită frecvent recunoașterea mișcărilor de eliberare
națională. Însă, există entități juridice calificate mișcări de eliberare națională cărora li s-a
facilitat accesul la relațiile din cadrul comunității internaționale. Cu titlu de exemplu, poate fi
menționată participarea, începând din 1974, în calitate de observator, a Organizației pentru
Eliberarea Palestinei, la lucrările Adunării Generale a ONU, iar din 1976 și la dezbaterile
Consiliului de Securitate referitoare la problema palestiniană.
63
8.3. Sfântul Scaun
Deși nu întrunește elementele constitutive faptice și juridice ale existenței statului, este
considerat a fi un subiect de drept internațional sui generis, întrucât în cadrul relațiilor
internaționale se comportă ca un veritabil subiect:
- este membru în mai multe organizaţii internaţionale;
- are calitatea de observator în cadrul ONU şi pe lângă Consiliul Europei;
- participă la realizarea de tratate şi convenţii cu caracter umanitar, având capacitatea
de a încheia tratate internaţionale;
- Suveranul Pontif mediază şi acordă bune oficii în soluţionarea unor diferende
internaţionale,
- este membru al Băncii de Dezvoltare a Consiliului Europei.

8.4. Ordinul de Malta

Denumirea completă a acestei entități este Ordinul Suveran Militar Ospitalier al
Sfântului Ioan din Ierusalim, de Rodos și de Malta. Are originea în vremea cruciadelor și
constituie un subiect de drept internațional atipic, dar originar și sui generis, care în lipsa unui
teritoriu propriu, posedă un statut internațional distinct de cel al Italiei, care este statul-gazdă.
Din anul 1994, are calitate de observator la ONU. Are relații diplomatice cu peste 105
de țări (printre care și România) și desfășoară în mod constant activități umanitare, dar este
neutru, imparțial și apolitic.

V. PROTEJAREA POPULAŢIEI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

PUBLIC
1. Noţiune
Populația reprezintă unul dintre elementele constitutive ale statului ca subiect de drept
internațional public. În sens restrâns, noțiunea poate fi definită ca reprezentând totalitatea
persoanelor care au o legătură juridică cu statul de origine, constând în cetățenie, manifestare
a suveranității statului. În sens larg, populația unui stat poate fi definită ca totalitatea
persoanelor (cetăţeni, străini, apatrizi, refugiați) care se află pe teritoriul statului. În mod
concret, pe teritoriul unui stat pot fi identificate următoarele categorii de persoane:

64
 - cetăţenii sau naţionalii statului, faţă de care statul îşi exercită jurisdicţia deplină şi
care beneficiază de protecţia diplomatică (în această categorie sunt incluse și minoritățile
naționale);
- persoane ce au cetăţenia altor state - străinii;
- persoane cu dublă cetăţenie (bipatrizii) sau lipsiţi de cetăţenie (apatrizii);
- categorii speciale: solicitanții de azil, refugiaţi, persoane strămutate.
Regimul juridic al fiecărei categorii de persoane aflate pe teritoriul unui stat la un
anumit moment, este în general reglementat prin normele interne ale statului, în baza
jurisdicției sale teritoriale.
Dreptul internațional se manifestă în acest domeniu prin existența unor convenții
internaționale care stabilesc standarde minime pe care statele părți trebuie să le asigure
anumitor categorii de persoane (refugiați, azilanți, minorități naționale) sau au ca obiectiv
reducerea cazurilor de apatridie sau pluripatridie ori reglementează regimul juridic al
categoriilor de persoane excluse de la aplicarea jurisdicției statului pe al cărui teritoriu se află:
personalul diplomatic și consular, funcționarii internaționali cu statut special.

2. Cetăţenia
2.1. Noțiune
În general, noțiunea cetățeniei desemnează legătura politică şi juridică permanentă
dintre o persoană fizică şi un stat, care generează ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
reciproce dintre acea persoană şi statul al cărui cetăţean este.
În temeiul competenței exclusive a statului, legislația internă a acestuia stabilește
aspectele privind dobândirea, retragerea sau renunțarea la cetățenie, motiv pentru care se
poate afirma că problema cetățeniei este atributul legislației naționale. Corelativ acestui cadru
juridic, dreptul internațional reglementează unele aspecte generale ale cetățeniei precum și
condiţiile opozabilităţii legăturii de cetățenie între o persoană și stat, față de alte state:
- Declaraţia universală a drepturilor omului, prevede că orice persoană are dreptul la o
cetăţenie și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a-şi
schimba cetăţenia;
- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice consacră opozabilitatea
cetățeniei (fiecare individ are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea sa
juridică).
În cazul în care o persoană are mai multe cetățenii (bipatridie sau pluripatridie), se
pune problema identificării cetățeniei efective a acesteia. Se consideră că definiția cea mai
65
completă a noțiunii de cetățenie a fost dată de către Curtea Internațională de Justiție, în cauza
Nottebohm, astfel: „Cetățenia este o legătură juridică fundamentată pe un fapt social de
legătură, pe o solidaritate efectivă de existență, de interese, de sentimente unite cu o
reciprocitate de drepturi și obligații”.
2.2. Naționalitatea persoanelor juridice
Persoanele juridice sunt distincte de persoanele fizice care le-au creat și care desfășoară
activitate în cadrul acesteia. Stabilirea naționalității persoanei fizice prezintă importanță din
perspectiva dreptului internațional public pentru asigurarea protecției bunurilor persoanei
juridice și activităților derulate de acestea în străinătate.
Regula în materie este că naționalitatea persoanei juridice este cea a statului în care este
înmatriculată sau în care are sediul social ori sediul central.

3. Protecţia diplomatică
3.1. Noțiune și distincții
Noțiunea „protecție diplomatică” nu privește statutul special de privilegii și imunități
recunoscute diplomaților și nu trebuie confundat cu acesta, codificat prin Convenția de la
Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice.
Protecţia diplomatică reprezintă o instituție de drept internațional cutumiar, constând
în ansamblul măsurilor pe care un stat le poate lua în sprijinul cetăţenilor săi, inclusiv prin
însușirea pretențiilor propriului cetățean, pentru apărarea intereselor acestora, în raport cu
autoritățile unui stat străin.
Se realizează prin intermediul reprezentanțelor diplomatice și consulare ale statului de
origine, acreditate în statul pe teritoriul căruia se află cetățeanul în cauză, iar temeiul
exercitării acesteia este legătura juridică dintre stat și persoană, exprimată prin cetățenie.
Cu privire la natura juridică a protecției diplomatice, opiniile sunt divergente. Opinia
majoritară, afirmată și în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, este că aceasta este o
funcţie a suveranităţii statelor şi un atribut discreționar al acestora, iar nu o obligație ce revine
statului față de naționalii săi, întrucât statul poate lua decizia de a se substitui cetățeanului său
lezat în anumite drepturi și interese, doar dacă sunt îndeplinite o serie de condiții cumulative.
Efectul exercitării protecției diplomatice constă în modificarea elementelor raportului
juridic litigios: locul persoanei fizice sau juridice este luat de statul de cetățenie, astfel încât
raportul juridic inițial devine unul între state, la baza acestui mecanism aflându-se o ficțiune
juridică.

66
 Mijloacele concrete de exercitare a protecției diplomatice de către un stat trebuie să fie
pașnice și pot implica atât acțiuni ale misiunilor diplomatice sau consulare, cât și inițierea de
proceduri contencioase în fața instanțelor internaționale, de către statul de cetățenie împotriva
statului care a comis încălcarea, alegerea uneia dintre aceste modalități constituind atributul
exclusiv al statului.
În funcție de modalitatea de realizare, protecția diplomatică poate fi clasificată în două
categorii:
a) protecție necontencioasă - exercitată prin reprezentanții diplomatici și consulari, în
cazul în care statul consideră că naționalii săi nu au beneficiat de toate garanțiile la care aveau
dreptul, din partea statului străin
b) protecție contencioasă - bazată pe ficțiunea juridică în care statul de cetățenie se
substituie în drepturile cetățeanului său, împotriva statului care i-a încălcat drepturile, în fața
unei instanțe internaționale.

3.2. Condițiile pentru exercitarea protecției diplomatice

Pentru a fi exercitată protecția diplomatică de către un stat, este necesară întrunirea
cumulativă a următoarelor condiții:
a) existența unei legături de cetăţenie efective între persoană și stat;
b) epuizarea căilor interne de soluţionare a problemei pentru care se cere exercitarea
protecției diplomatice, în sistemul juridic al statului străin, care a comis încălcarea;
c) conduita persoanei solicitante: să nu fi săvârşit fapte cu caracter infracţional împotriva
intereselor statului străin reclamat sau de încălcare a dreptului internaţional (doctrina
„mâinilor curate”).

4. Conflictele de cetăţenie
Atributul exclusiv al statelor de a stabili regulile de acordare a cetățeniei, prin
aplicarea principiului jus soli sau a principiului jus sanguinis și posibilitatea combinării
acestora, în anumite circumstanțe, poate determina așa numitele situații de conflict de
cetățenie, în care o persoană poate dobândi mai mult de o cetățenie (conflict pozitiv de
cetățenie sau pluripatridie ori bipatridie) sau se poate afla în situația de a nu avea nicio
cetățenie (conflict negativ de cetățenie sau apatridie).
Existența unui conflict pozitiv de cetățenie poate crea dificultăți în relația dintre
persoana respectivă și statele de cetățenie, în privința efectuării serviciului militar și a
exercitării de către stat a protecției diplomatice.
67
 Conflictul dintre obligațiile ce revin persoanelor fizice cu mai multe cetățenii se rezolvă
potrivit dispozițiilor convențiilor speciale încheiate de către state în acest sens, iar în lipsa
unor astfel de convenții, fiecare stat are libertatea de a aplica legile sale interne.
Conflictul negativ de cetățenie (apatridia) se referă la situația persoanelor care sunt
lipsite de orice cetățenie, fie au avut o cetățenie dar au pierdut-o fără a dobândi o alta. Cu titlu
de exemplu, pot fi menționate următoarele situații generatoare a cazurilor de apatridie:
naşterea unor copii din părinţi apatrizi, pe teritoriul unui stat care acordă cetățenia potrivit
principiului jus sanguinis; pierderea cetățeniei statului de origine prin căsătoria cu un străin,
fără a se obţine cetăţenia statului soţului.
Consecința unor astfel de situații este lipsa unei legături personale cu un stat, ceea ce
determină lipsa oricărei protecții din partea vreunui stat. La nivel internațional, preocuparea
statelor în privința reducerii cazurilor de apatridie s-a concretizat în adoptarea a două
convenții internaționale, la New York: Convenția privind statutul apatrizilor, adoptată în 1954
și Convenţia pentru reducerea cazurilor de apatridie, adoptată în 1961.
În sensul art. 1 par. 1 din Convenția din 1954, prin termenul „apatrid” se înțelege
persoana care nu este considerată cetățean al niciunui stat.
4.1. Principalele dispoziții ale Convenției din 1954 cu privire la statutul apatrizilor
Dispozițiile acestei convenții instituie un standard minim la care se obligă statele părți,
care au posibilitatea să recunoască pentru persoanele apatride și alte drepturi în afara celor
înscrise în cuprinsul convenției.
Persoana apatridă are obligații față de statul pe al cărui teritoriu se află, care presupun
în special respectarea legilor acestuia și a măsurilor luate pentru menținerea ordinii publice.
În sensul Convenției, statele părți se obligă să asigure respectarea următoarelor
drepturi pentru persoanele apatride:
- nediscriminarea pe motive de rasă, religie sau țara de origine, în aplicarea garanțiilor
Convenției;
- aplicarea unui tratament cel puțin la fel de favorabil cu cel aplicat naționalilor în
privința libertății de a practica o anumită religie precum și a libertății privind educația
religioasă a copiilor lor;
- acordarea unui regim juridic cel puțin la fel de favorabil ca cel acordat străinilor în
general;
- recunoașterea dreptului de a dobândi bunuri mobile și imobile și alte drepturi în
legătură cu acestea, precum și dreptul de a închiria bunuri mobile sau imobile, în condiții cel
puțin la fel de favorabile ca cele garantate străinilor în general;

68
 - recunoașterea dreptului de asociere în organizații nepolitice, non-profit sau
comerciale, apatrizilor care se află în mod legal pe teritoriul statului, în aceleași condiții ca și
străinilor în general;
- accesul la instanțele de judecată, în aceleași condiții ca și cetățenii statului, în
privința asistenței juridice și cu scutirea de la plata taxelor judiciare - cautio iudicatum solvi;
- dreptul de a desfășura o activitate remunerată;
- dreptul de a exercita profesia liberală pentru care are competență;
- dreptul la educație elementară, în aceleași condiții ca și proprii cetățeni ai statului
gazdă;
- emiterea documentelor de identitate de către statul contractant, pentru apatrizii care
se află pe teritoriul său;
- emiterea documentelor de călătorie pentru apatrizii care nu dețin astfel de
documente;
- statul-gazdă nu va lua măsura expulzării unui apatrid aflat în mod legal pe teritoriul
său, decât pentru motive de securitate națională sau de ordine publică, dar cu respectarea
garanțiilor procesului echitabil.

4.2. Principalele prevederi ale Convenției privind reducerea cazurilor de apatridie din
1961
Convenția din 1961 este considerată principalul instrument internațional care instituie
norme referitoare la acordarea și neretragerea cetățeniei pentru a se preveni apariția cazurilor
de apatridie.
Dintre măsurile prevăzute de dispozițiile Convenției amintim următoarele:
- acordarea cetățeniei de către statele contractante persoanei născute pe teritoriul lor și
care altfel, ar deveni apatride;
- copilul găsit pe teritoriul unui stat contractant, în lipsă de probe contrare, va fi
considerat a fi născut pe teritoriul statului respectiv, din părinți având cetățenia acelui stat;
- nașterea pe o navă sau aeronavă va fi considerată a fi avut loc pe teritoriul statului sub
al cărui pavilion este înmatriculată nava sau aeronava;
- dacă legislația unui stat contractant permite renunțarea la cetățenie, aceasta să nu ducă
la pierderea cetățeniei, cu excepția cazului în care persoana în cauză posedă sau dobândește
o altă cetățenie.

5. Regimul juridic al străinilor

69
5.1. Noţiunea de „străin”
În general, noţiunea „străin” desemnează persoana care se află pe teritoriul unui stat,
fără a avea cetăţenia acestuia şi poate cuprinde mai multe categorii de persoane: rezidenţi şi
nerezidenţi, imigranţi sau neimigranţi, persoane care se află în condiţii legale sau persoane
care se află în condiţii ilegale pe teritoriul uni stat, azilanţi şi refugiaţi.
Statului de reşedinţă îi revin o serie de obligaţii faţă de persoanele străine, în
exercitarea competenţei sale teritoriale, care pot fi de natură cutumiară sau consensuală.
Obligaţiile consensuale ale statului faţă de persoanele străine pot deriva fie din convenţii
bilaterale speciale prin care se urmăreşte protejarea, pe bază de reciprocitate, a unor anumite
drepturi sau din convenţii multilaterale cu caracter universal sau regional.
Corelativ, statul de reşedinţă are şi atribute exclusive în reglementarea anumitor
aspecte ale statutului străinilor referitoare la: permiterea accesului acestora pe teritoriul său;
restricționarea exercitării unor activităţi de către străini pe teritoriul său.
5.2. Tipuri de tratamente juridice aplicabile străinilor
Doctrina de drept internaţional tratează în mod tradiţional trei tipuri de regimuri
juridice aplicabile străinilor: regimul naţional, regimul special, regimul clauzei naţiunii celei
mai favorizate şi regimul internaţional minim.
a) Regimul naţional reprezintă cea mai extinsă protecţie ce poate fi acordată străinilor
şi presupune acordarea străinilor de către statul de reşedinţă a aceloraşi drepturi ca şi
propriilor cetăţeni, cu excepţia drepturilor civice.
b) Regimul special desemnează situaţiile în care sunt garantate de către state, pe bază
de reciprocitate, anumite categorii de drepturi, faţă de regimul general recunoscut pentru alte
categorii de străini, constituind o tehnică de ameliorare a tratamentului aplicat străinilor
provenind din cele două state.
c) Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate (Clauza naţiunii celei mai favorizate)
reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii tratatelor internaţionale, întrucât presupune
că un stat extinde asupra cetăţenilor unui stat străin, în baza unor acorduri internaţionale,
regimul cel mai avantajos acordat cetăţenilor unor state terţe.
d) Regimul internaţional minim (standardul minim) este pus în discuţie în ipotezele în
care un stat nu ar avea obligaţia de a aplica un anumit tratament juridic străinilor. Se consideră
că acest tip de statut juridic se referă la obligaţia statului de a proteja străinul contra
tratamentelor inumane sau degradante, de a permite străinului să ia legătura cu autorităţile
statului al cărui cetăţean este prin mijloacele specifice ale protecţiei diplomatice şi consulare.

70
5. 3. Expulzarea şi extrădarea
Încetarea şederii unui străin pe teritoriul unui stat poate avea loc din iniţiativa acestuia
sau din iniţiativa autorităţilor statului respectiv. Expulzarea şi extrădarea reprezintă
modalităţile prin care, în baza unor motive întemeiate, statul poate pune capăt prezenţei unor
străini pe teritoriul său.
a) Expulzarea. Noţiune şi condiţii de legalitate
Expulzarea are natura juridică a unei sancţiuni şi presupune obligarea străinului care a
pus în pericol ordinea publică a statului de a-i părăsi teritoriul într-o anumită perioadă de
timp.
Măsura expulzării se dispune printr-un act administrativ al statului, în scopul ocrotirii
ordinii publice şi securităţii naţionale. Statul care ia această măsură are o putere de discreţie
destul de extinsă în a aprecia ce anume înseamnă noţiunea „ordine publică” şi în ce condiţii
aceasta este încălcată prin conduita străinului faţă de care se ia măsura expulzării. Însă,
această putere de apreciere nu este nelimitată şi trebuie corelată cu standardelor de protecţie a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi cu dreptul internaţional cutumiar.
Dreptul internaţional general interzice, în mod imperativ, expulzarea propriilor
cetăţeni şi expulzările colective ale străinilor, actul prin care se dispune măsura expulzării,
având caracter individual. În acest sens, dispoziţiile art. 4 din Protocolul adiţional nr. 4 la
Convenţia europeană a drepturilor omului prevăd: „Este interzisă expulzarea colectivă a
străinilor”.
Prin „expulzare colectivă” se înţelege orice măsură prin care se obligă străinii,
consideraţi ca un grup, să părăsească teritoriul unui stat, cu excepția cazului în care o astfel de
măsură este luată în urma unei examinări rezonabile şi obiective a cazului particular al
fiecărei persoane din grupul respectiv.
Măsura expulzării nu trebuie luată în mod abuziv şi discriminatoriu. În acest sens,
relevanţă au dispoziţiile din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din
1966, prevăd că:
„Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul Pact nu
poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea şi, dacă
raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, trebuie să aibă posibilitatea de a
prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea
cazului său de către autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe persoane special
desemnate de numita autoritate, fiind reprezentat în acest scop”.

71
 b) Extrădarea. Noţiune şi principii aplicabile
Extrădarea constă în predarea la cerere, de către un stat (statul solicitat) a unei
persoane aflate pe teritoriul său, către un alt stat (statul solicitant), pentru ca aceasta să fie
judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost deja condamnată în acel stat.
Ca natură juridică, spre deosebire de expulzare, extrădarea reprezintă un act de
asistenţă juridică internaţională în lupta împotriva criminalităţii.
Extrădarea prezintă următoarele caractere:
a) este un act juridic bilateral încheiat între două state: statul pe teritoriul căruia se
află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat) şi altul care este
interesat în judecarea şi pedepsirea infractorului, formulând o cerere de extrădare (statul
solicitant).
b) extrădarea se acordă, de regulă, pe bază de reciprocitate
Extrădarea unei persoane se acordă, ca regulă, în temeiul dispoziţiilor unor convenţii
internaţionale care prevăd expres obligaţia de extrădare. În lipsa unor astfel de convenţii,
acordarea extrădării de către statul solicitat nu este obligatorie, dar ea poate avea loc, statul
solicitat având putere de apreciere deplină.
Instituţia extrădării este guvernată de următoarele condiţii:
i) poate fi extrădată o persoană care se află pe teritoriul statului solicitat, indiferent de
naţionalitatea acestuia. Pot exista restricţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, însă cu
privire la acest aspect, statele pot conveni să îşi extrădeze proprii cetăţeni;
ii) se consideră că extrădarea se acordă pentru infracţiuni suficient de grave care să
justifice predarea persoanei în cauză. Statul solicitat poate refuza extrădarea dacă autorităţile
sale încep desfăşurarea efectivă a activităţilor de urmărire pentru acea faptă, conform
principiului aut judicare, aut dedere (a extrăda sau a pedepsi);
iii) principiul dublei incriminări, conform căruia fapta pentru care se acordă sau se
solicită extrădarea trebuie să fie prevăzută ca infracţiune atât în legislaţia statului solicitant,
cât şi de cea a statului solicitat;
iv) principiul specialităţii, care prevede că persoana extrădată nu poate fi judecată
pentru o altă infracţiune decât pentru aceea pentru care s-a acordat extrădarea sau să nu poată
fi condamnată la executarea unei alte pedepse decât cea pentru care s-a obţinut extrădarea.

5.3.1. Reguli comune ale expulzării şi extrădării. Respectarea drepturilor fundamentale

ale omului

72
 Cele două măsuri prin care încetează şederea unui cetăţean străin pe teritoriul unui stat
prezintă şi elemente comune.
Tendinţa actuală în dreptul internaţional este de a nu se permite expulzarea sau
extrădarea persoanelor către state unde integritatea lor fizică sau psihică ar avea de suferit.
Astfel, Comentariul general nr. 20, elaborat de către Comitetul ONU pentru Drepturile
Omului referitor la articolul 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice,
interzice tortura sau alte tratamente crude, inumane ori degradante.
Îndepărtarea unor persoane străine de pe teritoriul statului pentru a se proteja ordinea
publică şi predarea unei persoane către autorităţilor altor state spre a fi judecate sau pentru a
executa o pedeapsă, trebuie să fie în concordanță cu principiul respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, principiu fundamental al dreptului internaţional public.
Statul solicitat poate refuza acordarea extrădării dacă persoana în cauză va fi supusă pedepsei
capitale, pe care el a abolit-o sau dacă există riscul ca persoana în cauză să fie supus unor acte
de tortură sau tratamentelor degradante.

5.4. Refugiaţii
5.4.1. Noţiune şi reglementare
Refugiaţii reprezintă o categorie distinctă a străinilor care, din cauza împrejurărilor
dificile din ţara de origine, încearcă să găsească adăpost şi protecţie într-un alt stat.
Potrivit art. 1, par. A alin. 2, din Convenţia de la Geneva, din 1951, cu privire la
statutul refugiaţilor: „termenul de refugiat se aplică oricărei persoane [...], care, [...],
temându-se în mod întemeiat că va fi persecutată din cauza rasei sale, a religiei,
naţionalităţii, apartenenţei la un grup social sau datorită opiniilor sale politice, se găseşte în
afara graniţelor ţării a cărei naţionalitate o are şi care nu poate sau, din cauza acestor
temeri, nu doreşte să ceară protecţia acestui stat; sau care, nu are naţionalitate şi se găseşte
înafara ţării unde îşi avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu
poate sau, din cauza acestei temeri, nu vrea să se întoarcă acolo”.
Potrivit acestei dispoziţii, definirea noţiunii refugiat implică trei elemente: fizic,
psihologic (subiectiv) şi cauzal. Din punct de vedere fizic, refugiatul este o persoană care a
părăsit teritoriul ţării sale şi se găseşte pe teritoriul unui alt stat. Existenţa acestui element
distinge refugiatul de o altă categorie de persoane migrante - persoanele strămutate, care au
părăsit reşedinţa lor obişnuită din motive similare, dar care nu au trecut frontiera statului lor şi
rămân pe teritoriul acestuia. Din punct de vedere psihologic, acordarea statutului de refugiat

73
este determinată de probarea unei temeri de persecuţie pentru motive bine determinate în
textul anterior menţionat (apartenenţa la o rasă, la o religie, la o naţionalitate, grup social sau
exprimarea unor opinii politice) care se constituie în elementul cauzal.
În textul iniţial al Convenţiei din 1951, era prevăzută cerinţa ca situaţia persoanelor să
fie rezultatul unui eveniment survenit anterior datei de 1 ianuarie 1951. Prin adoptarea
Protocolului din 31 ianuarie 1967 de la New York a fost eliminată limita temporală, datorită
apariţiei de noi afluxuri de refugiaţi ulterior adoptării Convenţiei din 1951, care, prin trasarea
limitei temporale, ar fi fost excluse de la acordarea acestei forme de protecţie.
Protecţia refugiaţilor face şi obiectul de reglementare a regulilor dreptului
internaţional umanitar, în special a celei de a patra Convenţii de la Geneva de la 12 august
1949, privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război şi a Primului Protocol
adiţional din 1977.
La nivel regional, cea mai extinsă definiţie este cea dată de dată de Convenţia africană
adoptată în cadrul Organizaţiei Uniunii Africane la 10 septembrie 1969, motivat de
împrejurarea că dispoziţiile convenţionale din 1951 nu îşi găseau corespondent în realităţile
africane, dominate de afluxuri masive de refugiaţi datorate şi unor cauze neincluse în cadrul
reglementării din 1951, cum sunt războaiele de eliberare naţională şi războaiele civile.
Statele părţi la Convenția ONU din 1951 și la Protocolul adițional se angajează să
acorde refugiaţilor, fără discriminare, acelaşi tratament de care beneficiază şi proprii cetăţeni,
în următoarele domenii: libertatea religioasă, accesul la instanţele judecătoreşti, dreptul la
învăţământul primar, aplicarea legislaţiei muncii şi asigurărilor sociale, protecţia dreptului de
autor şi a proprietăţii intelectuale.
Potrivit celor două instrumente juridice, statele părți se obligă să acorde un statut de
egalitate între refugiaţi şi străini în următoarele materii: libertatea de asociere, exercitarea unei
profesii, dobândirea de bunuri mobile şi imobile, libertatea de circulaţie.
În cadrul Organizației Națiunilor Unite a fost înființat Biroul Înaltului Comisariat al
O.N.U. pentru Refugiaţi (UNCHR), cunoscut și sub denumirea de Agenția Înaltului
Comisariat al O.N.U. pentru Refugiaţi, cu atribuții în conducerea și coordonarea acțiunilor
internaționale pentru protejarea refugiaților și cu rezolvarea problemelor refugiaților în
întreaga lume.
Eforturile sale urmăresc asigurarea pentru fiecare persoană a dreptului de a cere azil și
de găsi refugiu în alt stat, cu opțiunea de reveni în mod voluntar pe teritoriul statului de
origine, de a se integra în comunitatea locală ori de a se reinstala într-un stat terț. Are, de
asemenea atribuții și în a acorda ajutor persoanelor fără cetățenie.

74
5.4.2. Principiul nereturnării (non refoulement) refugiatului
Cel mai important efect al acordării statutului de refugiat este nereturnarea persoanei
în statul de origine sau în teritorii unde există riscul ca viața sau libertatea acestuia să fie
amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau
opinie politică.
Având în vedere semnificația acestui principiu, se poate afirma că respectarea lui este
în strânsă legătură cu dreptul de acces al persoanelor în cauză pe teritoriul statului primitor, cu
toate că nu există o regulă a dreptului internațional care să prevadă obligația statelor de a
permite accesul persoanelor pe teritoriul lor.

5.5. Dreptul de azil

5.5.1. Noțiune și reglementare
Termenii azilanți (persoane care solicită protecția unui stat sub forma acordării
dreptului de azil) și refugiați se confundă adeseori, statutul de azilant îl poate precede pe cel
de refugiat, însă la baza tratamentului lor juridic se află reglementări diferite.
Conform definiției date de UNESCO, azilanții sunt persoane care au părăsit țara lor de
origine în căutarea protecției altui stat, la fel ca și refugiații, dar care pot să nu întrunească în
mod strict condițiile cerute de Convenția din 1951.
Termenul azilant desemnează persoana care a solicitat acordarea statutului de refugiat
și așteaptă clarificarea statutului său. Termenul refugiat este folosit pentru a desemna o
persoană căreia i-a fost deja acordată protecție din partea unui stat. Azilanții pot deveni
refugiați dacă autoritățile statului a cărui protecție o cer consideră că ei îndeplinesc condițiile
pentru acordarea acestui statut.
Definiția azilului poate să difere de la un stat la altul.
Consacrarea dreptului de azil a avut loc prin Declarația universală a drepturilor
omului, care în art. 14 prevede: “în cazul persecuţiei, orice persoană are dreptul să caute azil
şi să beneficieze de azil în alte ţări”, fiind astfel considerat un drept fundamental, din
perspectiva persoanei care solicită recunoașterea acestui regim juridic.
Un alt document internațional relevant în această materie este Rezoluția Adunării
Generale a ONU nr. 2312 (XXII) din 1967, Declarația cu privire la azilul teritorial, care face
legătura cu dispozițiile din Declarația universală a drepturilor omului și prezintă
caracteristicile dreptului de azil atât din perspectiva individului solicitant al azilului, cât și din
perspectiva statului care acordă azilul.

75
 Relevanță deosebită prezintă următoarele aspecte ale Declarației cu privire la azilul
teritorial:
- Declarația face trimitere la caracterul suveran a acordării azilului persoanelor care
îndeplinesc cerințele din Declarația universală a drepturilor omului, inclusiv
persoanelor care luptă împotriva colonialismului, și respectarea sa de către celelalte
state;
- precizează că analizarea și evaluarea motivelor de acordare a dreptului de azil revine
statului care acordă acest statut;
- limitează acordarea dreptului de azil rationae persoane, prin precizarea că acest drept
nu poate fi invocat de către persoanele cu privire la care există motive serioase pentru
a crede că au comis crime împotriva păcii, crime de război sau împotriva umanității,
astfel cum sunt aceste noțiuni definite în instrumentele internaționale.
- similar statutului juridic al refugiaților, statutul de azilant are ca efect deosebit de
important nereturnarea și neexpulzarea persoanei care se află pe teritoriul statului în
care caută azil, în state în care ar putea să fie supus persecuției.
- Declarația instituie și obligația statelor care acordă azil, de a nu permite persoanelor
cărora le-au acordat acest drept, să aibă activități contrare scopurilor ONU.

5.5.2. Forme ale azilului. Distincții

În literatura de specialitate și jurisprudența Curții Internaționale de Justiție se discută
despre două forme ale azilului: teritorial și diplomatic. Dintre acestea, dreptul internațional
recunoaște ca veritabilă formă de protecție azilul teritorial.
Acesta se caracterizează prin acordarea protecției de către un stat, pe teritoriul
acestuia, după ce persoana în cauză a părăsit teritoriul statului său de origine, fiind un act
umanitar.
Azilul diplomatic presupune acordarea de protecție în cadrul localurilor misiunilor
diplomatice ale unui stat străin aflate pe teritoriul statului de origine și care beneficiază de
inviolabilitate, unor persoane care sunt persecutate sau urmărite de propriile autorităţi pentru
delicte politice sau a căror viaţă este ameninţată ca urmare a unor războaie civile ori de
persoane particulare sau grupuri de persoane pentru motive politice în situația în care
autoritățile sunt incapabile să asigure ordinea publică, deci în situații instituționale anormale
în care nu mai funcționează separația puterilor în stat (se produc lovituri de stat, revolte
militare, instaurarea unui regim dictatorial, a unui guvern de facto, are loc înlocuirea
instanțelor obișnuite cu instanțe plitice).

76
 Această formă de protecție poate fi oferită și de Biserica Catolică în nunțiaturile
apostolice și de Ordinul Suveran de Malta în ambasadele sale. Nu poate fi acordat de Crucea
Roșie și nici de organizațiile internaționale, deoarece este un atribut al statelor.
Acordarea acestei forme de protecție este specifică țărilor latino-americane, unde s-a
consolidat în secolele XIX și XX. Din perspectiva statului teritorial, poate fi interpretat ca un
act inamical sau ca o ingerință în afacerile interne.

VI. ORGANIZAŢIILE INTERGUVERNAMENTALE – SUBIECȚI

SECUNDARI DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
1. Noţiune
Organizaţiile internaţionale sunt rezultatul exprimării voinţei exprese a statelor la
probleme ce depăşesc limitele frontierelor de stat şi necesită realizarea unor obiective
complexe şi de amploare.
Datorită modului de creare, prin acordul de voință al statelor (subiecți primari ai
dreptului internațional), doctrina le califică drept subiecți derivați, cu toate că au personalitate
juridică distinctă, spre deosebire de state, au competenţă funcţională specializată şi limitată la
obiectul lor de activitate şi scopul pentru care au fost constituite.
Expresia „organizație internațională” desemnează organizațiile internaționale
interguvernamentale.
Comisia de Drept Internaţional, în art. 2 lit. a) din Proiectul de articole cu privire la
răspunderea organizațiilor internaționale, din 2011, o definește în următorii termeni:
„organizație constituită printr-un tratat sau alt instrument guvernat de dreptul internațional
și care are propria sa personalitate juridică. ”

2. Elementele constitutive ale organizațiilor internaționale

Din definiţia menționată mai sus rezultă elementele constitutive ale organizației
internaționale, care o diferenţiază de cele non-guvernamentale:
- este o asociere de state, care sunt singurele entităţi apte să constituie astfel de
organizaţii;
- la baza constituirii organizaţiilor se află un tratat internaţional, în care este
consemnat acordul de voinţă al statelor (numit şi tratat constitutiv);
- organizaţia are în structura sa o serie de organe specializate, cu atribuţii specifice
pentru realizarea obiectivelor organizaţiei;

77
 - organizaţia are personalitate juridică de drept internaţional proprie, distinctă de cea a
statelor membre.

2.1. Personalitatea de drept internațional a organizației internaționale

Personalitatea juridică proprie este opozabilă erga omnes, are caracter obiectiv şi se
manifestă atât în ordinea juridică internă cât şi în cea internaţională. Acest element este
esențial pentru distincția dintre organizațiile internaționale interguvernamentale și cele non-
guvernamentale, care sunt lipsite de personalitate juridică de drept internațional public.
Dintre competenţele organizaţiilor interguvernamentale, în calitatea lor de subiecți de
drepturi și obligații în raporturile internaționale, pot fi menţionate următoarele:
- elaborarea de norme juridice (privind organizarea proprie şi administrarea bugetului);
- introducerea de reclamaţii împotriva altor subiecți de drept internaţional;
- dreptul de a încheia tratate, conform Convenţiei de la Viena din 1986 privind dreptul
tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale;
- dreptul de legaţie pasivă (a menţine legături cu misiunile permanente ale statelor membre,
acreditate pe lângă ele) şi activă (de a numi misiuni permanente pe lângă state şi organizaţii
internaţionale).

2.2. Personalitatea de drept intern a organizațiilor internaționale interguvernamentale

Organizaţia internațională, pe lângă personalitatea de drept internațional, are și
personalitate de drept intern, noțiune care desemnează raporturile dintre organizație și statul
pe al cărui teritoriu își are sediul organizația (ea neavând un teritoriu propriu).
Acestea presupun diferite raporturi juridice încheiate fie cu persoane fizice sau juridice
de drept intern din acele state, cu privire la cumpărarea de bunuri, închirierea unor spaţii
pentru desfăşurarea activităţii.

3. Structura instituţională a organizației internaționale

Chiar dacă sunt foarte numeroase și acționează în domenii foarte variate, din punctul
de vedere al structurii instituționale interne, în cadrul organizaţiilor interguvernamentale,
procesul decizional este rezultatul participării statelor membre. Din structura instituţională a
organizaţiilor fac parte, în general:
a) organe plenare, în care sunt reprezentate toate statele membre, cum ar fi: adunarea
generală, comisiile plenare şi reuniunile speciale (convocate pentru soluţionarea unor aspecte
specifice în cadrul activităţii organizaţiei, cum ar fi congrese şi conferinţe).
78
 b) organe executive, cu caracter restrâns ce pot fi denumite: comitet executiv, consiliu
executiv, Consiliu de Securitate (în cazul O.N.U.).
c) secretariat propriu - cu atribuții preponderent administrative, privind buna
funcţionare a organizaţiei şi coordonarea eficientă în cadrul diferitelor departamente sau
instituții specializate. Acesta este compus din funcţionari internaţionali, care beneficiază, de
regulă, de imunitate fiscală şi jurisdicţională şi este condus de un secretar general sau
preşedinte.
d) eventual, organisme cu atribuții jurisdicționale.

4. Clasificarea organizațiilor internaționale

A.Organizații universale, organizații regionale sau cu participare intercontinentală
Aceasta este una dintre clasificările cele mai importante ale organizațiilor
internaționale, în funcție de compunerea lor.
a) Exemplul clasic de organizație cu vocație universală este Organizația Națiunilor
Unite. Alte exemple sunt: Organizația Mondială a Comerțului (World Trade Organization -
WTO), cu sediul al Geneva; Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD -
Organization for Economic Cooperation and Development).
b) Organizațiile regionale au acțiune limitată la un anumit areal geografic și au o
dinamică proprie. Pe unele continente, relațiile interstatale sunt structurate în jurul unei
organizații, cum este Organizația Statelor Americane (OSA) sau Organizația Unității Africane
(OUA). Pe continentul european, au fost create mai multe ordini juridice, în domenii complet
distincte sau care interferează: Consiliul Europei, Uniunea Europeană.
c) Organizațiile cu participare intercontinentală au membri participanți de pe mai
multe continente: Organizația Atlanticului de Nord (NATO), Organizația pentru Securitate și
Cooperare în Europa - OSCE (care grupează, pe lângă state europene și state de pe
continentul nord-american).
B. Organizații omnifuncționale sau organizații specializate
Această clasificare este realizată în funcție de criteriul competenței organizațiilor.
ONU este organizație omnifuncțională, iar instituțiile sale sunt organizații specializate,
având competențe în domeniul economic, politic, social, cultural, financiar, sănătate publică,
relații de muncă, alimentație și agricultură. De-a lungul timpului, în cadrul ONU s-a dezvoltat
un adevărat sistem instituțional, format din agenții specializate care la rândul lor au statut de
organizații internaționale interguvernamentale specializate.

79
C. Organizații interetatice și organizații supraetatice (supranaționale sau
integraționiste)
Criteriul acestei clasificări este autoritatea organizației în raporturile cu statele
membre.
Organizațiile interetatice sunt caracterizate prin lipsa sau dezvoltarea slabă a puterii de
decizie și prin funcționarea organelor potrivit principiului unanimității.
Organizațiile supraetatice au putere de decizie față de membrii care le compun,
deciziile se iau potrivit principiului majorității, pot avea autoritate directă și imediată asupra
ordinii juridice interne a statelor membre. Se consideră că Uniunea Europeană este singurul
exemplu al acestui tip de organizații.

5. Rolul central al ONU în relațiile dintre state

5.1. Scopurile și principiile ONU

Carta ONU precizează în art. 1 și 2 care sunt scopurile și principiile organizației
mondiale. Acestea au fost analizate în prima parte a cursului.
În vederea transformării acestor valori în acțiuni, au fost identificate o serie de
obiective cheie: pace, securitate și dezarmare, dezvoltare și eradicarea sărăciei, protejarea
mediului înconjurător, drepturile omului, democrație și bună guvernare, protejarea celor
vulnerabili (copiii și populația civilă care suferă de consecințele dezastrelor naturale,
genocidului, conflictelor armate), rezolvarea problemelor speciale din Africa (consolidarea
democrației și oferirea de asistență Africii în lupta pentru pace durabilă, eradicarea sărăciei și
dezvoltare durabilă), consolidarea ONU (în sensul de a deveni un instrument mai eficient în
obținerea următoarelor obiective: lupta pentru dezvoltarea tuturor popoarelor lumii, lupta
împotriva sărăciei, ignoranței și bolilor; lupta împotriva nedreptăților; lupta împotriva
violenței, terorii și criminalității; lupta împotriva distrugerii diului înconjurător.
Acestea au fost sintetizate în opt obiective de dezvoltare sub denumirea Obiectivele de
dezvoltare ale Mileniului (Millenium Development Goals), de îndeplinit până în 2015. Ca o
continuare a celor 8 Obiective de Dezvoltare ale Mileniului, Adunarea Generală a ONU, a
adoptat cu votul unanim al celor 193 de membri, în cadrul Summit-ului pentru o dezvoltare
durabilă, în septembrie 2015, un nou plan de dezvoltare durabilă pentru următorii 15 ani,
cuprinzând un număr de 17 obiective economice, sociale și de mediu, denumite Obiective
pentru Dezvoltarea Durabilă (Sustainable Development Goals).

80
5.2. Sistemul instituțiilor ONU
Modul în care au fost reglementate funcțiile și scopurile ONU face ca acesta să nu fie
o simplă organizație, ci un sistem de structuri organizatorice și funcționale, cu competențe în
domenii variate. În acest sistem, rolul principal revine ONU, care are în prezent 193 de
membri, fiind cel mai reprezentativ forum cu vocație de universalitate.
Între membrii ONU, pot fi distinse două categorii:
i. membri fondatori (sau originari - 51 de state care au fost invitate și au participat la
Conferința de la San Francisco, în cadrul căreia s-a redactat Carta ONU, ori care au semnat, în
1942, Declarația Națiunilor Unite, dar care toate au ratificat Carta ONU înainte de sfârșitul
anului 1945), și
ii. membri admiși (care au devenit părți la Cartă după intrarea sa în vigoare).

5.2.1. Structura instituțională a ONU

Organele principale ale ONU sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate,
Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și
Secretariatul. Activitatea fiecăruia dintre aceste organe (cu excepția Curții Internaționale, care
acționează ca organism judiciar independent) a fost concepută și reglementată de dispozițiile
Cartei ONU, ca una de cooperare cu celelalte organisme.
a) Adunarea Generală este organul deliberativ al ONU și este alcătuită din toți
membrii Organizației, care iau decizii pe bază de egalitate.
Potrivit art. 10 din Carta ONU, funcțiile Adunării Generale sunt foarte largi, întrucât
„poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul prezentei Carte sau care se
referă la puterile și funcțiile vreunuia din organele prevăzute în prezenta Cart și sub rezerva
dispozițiilor Articolului 12, poate face recomandări Membrilor Națiunilor Unite sau
Consiliului de Securitate, ori Membrilor Organizației și Consiliului de Securitate în oricare
asemenea chestiuni sau cauze.”
Adunarea Generală se întrunește anual în sesiuni ordinare și în sesiuni extraordinare
sau speciale atunci când membrii organizației cad de acord asupra acestui lucru (art. 20 din
Cartă).
Adunarea Generală inițiază studii și face recomandări pentru promovarea cooperării
internaționale în domeniul politic, încurajarea dezvoltării progresive a dreptului internațional
și codificarea lui, promovarea cooperării în domeniile economic, social, cultural, învățământ
și sănătate, sprijinirea înfăptuirii drepturilor omului și libertăților fundamentale. Adunarea

81
primește și examinează raporturile anuale ale celorlalte organe ale Națiunilor Unite, precum și
bugetul organizației.
b) Consiliul de Securitate este principalul organism al ONU cu atribuții în menținerea
păcii și securității internaționale. Conform art. 23 din Cartă, este alcătuit din 15 membri,
dintre care 5 membri permanenți: China, Franța, Regatul Unit al Marii Britanii, Federația
Rusă și Statele Unite ale Americii.
Cei 10 membri nepermanenți sunt aleși pe o perioadă de doi ani, ținând cont de
contribuția la menținerea păcii și de regula reprezentării geografice echitabile (care urmărește
să fie reprezentate toate regiunile globului).
Hotărârile Consiliului de Securitate, altele decât cele de procedură, se adoptă cu votul
afirmativ a nouă membri, care trebuie să cuprindă voturile concordante ale tuturor membrilor
permanenți, care au drept de veto și pot bloca astfel luarea de hotărâri de către Consiliu.
Spre deosebire de rezoluțiile Adunării Generale, care au caracter de recomandare,
hotărârile luate de Consiliu sunt obligatorii pentru state.
Atribuțiile Consiliului de Securitate în soluționarea diferendelor și menținerea păcii
În privința menținerii păcii și a rezolvării diferendelor dintre state, organismele ONU
au atribuții deosebit de importante și colaborează pentru realizarea acestora. Principiul de
bază este rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor, conform capitolului VI din Cartă și cu
doar cu titlu excepțional, Consiliul de Securitate poate autoriza folosirea forței armate, în
condițiile capitolului VII din Carta ONU.
Consiliul de Securitate al ONU poate interveni în soluţionarea unui diferend care
ameninţă pacea şi securitatea internaţională, din proprie iniţiativă sau la cererea oricărui
membru al organizaţiei ori a unui stat parte în diferend, nemembru al organizaţiei, dar care
acceptă prevederile Cartei în această problemă.
În condițiile art. 41 din Cartă, înainte de a recurge la acțiuni armate, Consiliul de
Securitate poate impune următoarele măsuri: întreruperea totală sau parțială a relațiilor
economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a
altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice. Consiliul de Securitate
poate impune sancțiuni economice ca blocada și embargoul.
Blocada reprezintă un sistem de măsuri diplomatice, militare și economice prin care se
urmărește izolarea unui stat pentru a-l constrânge să accepte condițiile puse de statele care au
luat aceste măsuri.

82
 Embargoul este o măsură cu caracter permanent, prin care un stat interzice
importurile, exporturile sau ieșirea din porturile sale a navelor străine sau ordonă reținerea
bunurilor de orice fel ce aparțin unui terț.
În cazul în care Consiliul de Securitate decide adoptarea unor măsuri de constrângere
cu folosirea forţei armate, membrii ONU au obligația, pe baza prevederilor Cartei, să pună la
dispoziţia Consiliului, la cererea acestuia, forţele armate necesare pentru crearea forţei
internaţionale.
Consiliul de Securitate are atribuţii importante, alături de Adunarea Generală, în
iniţierea şi desfăşurarea operaţiunilor ONU pentru menţinerea păcii. Acestea sunt acţiuni
întreprinse de ONU cu forţe armate şi civile în regiuni în care au izbucnit conflicte militare,
cu misiunea de a aplana a conflictul şi a favoriza în acest fel soluţionarea paşnică a
diferendelor.
c) Consiliul Economic și Social (ECOSOC–Economic and Social Council) este
organul principal al ONU cu atribuții în promovarea cooperării economice și sociale la nivel
internațional. Are în componența sa 54 de membri, aleși pe termen de trei ani. Principalele
funcții și atribuții ale ECOSOC constau în:
- efectuarea sau inițierea de studii privind problemele internaționale în domeniul economic,
social, cultural, al învățământului, sănătății și alte domenii complexe, precum și prezentarea
de recomandări în aceste probleme Adunării Generale, membrilor ONU și instituțiilor
specializate interesate;
- prezentarea de recomandări pentru respectarea efectivă a drepturilor omului și libertăților
fundamentale.
d) Consiliul de Tutelă a fost creat pentru a aplica, sub autoritatea Adunării Generale,
sistemul internațional de tutelă, care cuprindea teritoriile ce au fost desprinse din statele
inamice, ca urmare a celui de-al doilea război mondial și teritoriile care au fost supuse în mod
voluntar acestui sistem de către statele care au răspuns de administrarea lor. Consiliul este
compus din membrii permanenți ai Consiliului de Securitate.
La crearea ONU, numărul teritoriilor incluse în sistemul internațional de tutelă era
important. De la crearea Consiliului de Tutelă, mai mult de 70 de teritorii coloniale, incluzând
11 teritorii sub mandat, au devenit independente cu ajutorul ONU. Ultimul teritoriu devenit
independent a fost Palau, în 1994, motiv pentru care, Consiliul a decis să își suspende în mod
oficial funcționarea și să organizeze întâlniri atunci când se impune.
e) Curtea Internațională de Justiție (CIJ) este principalul organism judiciar al ONU,
ce funcționează pe baza Cartei ONU și a Statutului propriu, care face parte integrantă din

83
Carta ONU. Sediul Curții este la Haga. Este compusă din 15 judecători aleși concomitent de
Adunarea Generală și Consiliul de Securitate.
f) Secretariatul este un organ cu atribuții executive.
Atribuțiile Secretarului General constau în îndeplinirea funcțiilor care îi sunt
încredințate de către celelalte organe principale ale ONU, în prezentarea unui raport anual
asupra activității organizației, însă nu vor fi limitate la acestea. Carta prevede de asemenea,
posibilitatea Secretarului General de a atrage atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei
probleme care ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale.
În activitatea sa, Secretarul General trebuie să acorde atenție preocupărilor statelor
membre, să susțină valorile și autoritatea morală a Organizației și să facă demersuri pentru
menținerea păcii. Un alt rol pe care îl are Secretarul General este cel de a oferi bunele sale
oficii, modalitate specifică de prevenire sau de rezolvare pașnică a diferendelor dintre state.

6. Soluţionarea diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale regionale

Pe lângă rolul deosebit al organismelor ONU în aplanarea și soluționarea efectivă a
diferendelor sau neînțelegerilor din state și organizațiile internaționale regionale au atribuții în
acest domeniu. Rolul organizațiilor regionale în soluționarea diferendelor dintre statele
membre este cel de for de discuții, consultări și negocieri, contacte informale, care pot avea
loc în cadrul întâlnirilor ocazionate de derularea activității lor.
Organizațiile regionale pot fi desemnate de ONU să întreprindă toate eforturile pentru
soluţionarea paşnică a diferendelor, înainte de a le supune Consiliului de Securitate.
a) În cadrul Organizației Statelor Americane (OAS), prin Carta de la Bogota (capitolul
V) şi Tratatul american de soluţionare paşnică a diferendelor de la Bogota (Pactul de la
Bogota), ambele din anul 1948, s-a prevăzut prioritatea recurgerii de către părţile contractante,
la procedurile regionale de soluţionare paşnică a diferendelor, prin sistemul consacrat
mijloacelor paşnice de soluţionare a lor: bune oficii, medierea, ancheta internaţională,
concilierea internaţională, recurgerea la soluționarea neînțelegerilor pe cale judiciară ori
arbitrală.
b) În cadrul Uniunii Africane (UA), create în 2002, urmare a desființării Organizației
Unității Africane (create în 1963), a fost creat, în 2003, Consiliul pentru Pace și Securitate
(Peace and Security Council), care are atribuții în promovarea păcii, securității și stabilității în
Africa, desfășurarea diplomației preventive și menținerea păcii, gestionarea catastrofelor și a
acțiunilor umanitare, și a fost conceput pentru a lua locul vechiului organism de menținere a
păcii și prevenire și soluționare a diferendelor dintre statele membre.
84
 c) Organizația pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE, fosta Conferință
pentru Securitate și Cooperare în Europa) prezintă importanță în privința soluționării
diferendelor internaționale, prin documentele care au fost, de-a lungul timpului, adoptate în
cadrul său și care reglementează soluționarea pașnică a neînțelegerilor dintre statele membre
și obligaţia de a nu întreprinde acţiuni de natură a agrava situaţia creată prin diferend.

VII. SOLUȚIONAREA DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE

1. Consideraţii generale
Mijloacele admise de soluționare a diferendelor internaționale s-au schimbat în secolul
XX, prin adoptarea Statutului Ligii Națiunilor și a Pactului Briand-Kellogg, care au avut ca
efect excluderea războiului din categoria mijloacelor legitime de rezolvare a diferendelor
dintre state. Principiul soluționării pașnice a diferendelor a fost consacrat pentru prima dată în
Convenția I de la Haga din 1907, care a reglementat o parte dintre mijloacele pașnice: bunele
oficii, medierea, comisia de anchetă şi arbitrajul internaţional.

2. Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale

Prin Carta ONU din 1945, mijloacele pașnice au devenit modalitatea exclusivă de
soluționare a diferendelor internaționale, cu caracter imperativ. Interzicerea războiului pentru
rezolvarea neînțelegerilor dintre state are valoare de principiu fundamental al dreptului
internațional și de normă jus cogens.
Potrivit dispozițiilor art. 2 par. 3 din Carta ONU „Toți Membrii Organizației vor
rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și
securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie.” Acest deziderat se
completează și cu dispozițiile art. 2 par. 4, potrivit căruia „toţi membrii organizaţiei se vor
abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea
ei”.
În sistemul ONU, condamnarea agresiunii, prevenirea şi reprimarea ei ocupă un loc
deosebit, fiind în centrul valorilor promovate de Carta ONU. Definiția agresiunii a fost
adoptată în 1976, prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 3314 (XXIX) din 14
decembrie 1976, fiind conținută în anexa acesteia.
Potrivit acesteia, se dă o definiție foarte extensivă termenului „agresiune”, pornind de
la conținutul art. 2 par. 4 din Carta ONU, astfel:

85
 „Agresiunea este folosirea forței armate de către un stat împotriva suveranității,
integrității teritoriale sau independenței politice a unui alt stat, sau în orice alt mod
incompatibil cu Carta Organizației Națiunilor Unite, astfel cum este prevăzut în această
definiție.”
În privința folosirii forţei cu autorizarea Consiliului de Securitate, Carta ONU
cuprinde o prevedere cu caracter general care stabilește competenţa acestuia de a califica o
acţiune ca fiind o ameninţare contra păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune. În
aceste condiții, Consiliul va face recomandări sau va decide măsurile care trebuie adoptate
pentru restabilirea păcii şi securităţii.

3. Noţiunea de diferend
Noțiunea „diferend” a fost definită de către Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională ca „un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradicţie, o
opoziţie de teze juridice sau de interese”.
Sunt folosiți ca sinonime pentru această noțiune și termenii „conflict”, „litigiu”,
„dispută”.
Din formularea definiției acestei noțiuni, se poate face distincția între diferendul de
juridică sau politică. Diferendul de natură juridică desemnează dezacordul cu privire aplicarea
sau interpretarea normelor juridice existente. Diferendul politic desemnează opoziţia de
interese dintre state, fără a se pune problema contestării unei reguli juridice sau a interpretării
conținutului și efectelor acesteia.
Principiul soluționării pașnice privește și rezolvarea situațiilor internaționale, definite
ca o stare de fapt, care pune în pericol pacea şi securitatea internaţională şi care ar putea da
naştere unui diferend.

4. Categoriile de mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale

În principiu, statele care se află în diferend, pot alege în mod liber, pe bază de acord
între ele, mijlocul paşnic la care recurg pentru soluţionarea neînțelegerii dintre ele, cu excepţia
cazului în care nu au stabilit în prealabil mijlocul de soluţionare.
Sistemul mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale se clasifică
în: mijloace politico-diplomatice, mijloace de soluţionare a diferendelor în cadrul
organizaţiilor internaţionale cu caracter universal sau regional şi mijloace jurisdicţionale.

86
 Mijloacele politico-diplomatice sunt: negocierea, ancheta, medierea, bunele oficii,
concilierea. Mijloacele jurisdicționale presupun recurgerea la arbitrajul internațional sau la
instanțele internaționale (îndeosebi Curtea Internațională de Justiție).

4.1. Mijloace politico-diplomatice de soluționare a diferendelor

Trăsătura esențială comună a acestora este că soluţiile adoptate în cadrul lor au
caracter de recomandare, iar procedura în sine nu este stabilită prin reguli stricte.
a) Negocierea reprezintă prima procedură diplomatică de soluţionare paşnică şi se află
la însăși baza diplomației. În materia soluționării diferendelor dintre state, ea are un dublu rol:
pe de o parte, constituie un mijloc direct de rezolvare a neînțelegerilor dintre state și, pe de
altă parte, poate constitui o fază prealabilă recurgerii la jurisdicția internațională.
Negocierile trebuie să fie purtate de state cu bună-credință și să fie efective, adică
părțile să adopte un astfel de comportament încât negocierile să aibă sens, nu să fie doar
formale, părțile nemodificându-și poziția inițială, pentru a se accede la următoarea metodă de
soluționare a neînțelegerii dintre state.
Negocierile se poartă, în general, de către funcţionari ai ministerelor de externe,
membri ai misiunilor diplomatice, membri ai guvernelor și pot fi reluate la nivele diferite de
reprezentare (şefi de stat).
b) Bunele oficii au fost reglementate ca mijloc de soluționare a diferendelor prin
Convenția de la Haga pentru soluționarea pașnică a conflictelor internaționale, din 1899.
Spre deosebire de negocieri, care se desfășoară în mod direct între reprezentanți ai
statelor părți ale neînțelegerii, bunele oficii și medierea presupun intervenția unui terț acceptat
de către părţile implicate în diferend.
Bunele oficii constau în acțiunea terțului de a încerca să aproprie punctele de vedere
ale statelor, prin contacte formale sau informale.
c) Medierea presupune un cadru mai formal, cele două părți la diferend recurg la
această modalitate pentru ca terțul să aibă rol de intermediar în purtarea tratativelor și să
realizeze negocieri paralele. Caracterul facultativ al medierii determină și caracterul
neobligatoriu al propunerilor mediatorului pentru părţile în diferend, care le pot accepta sau
nu.
d) Concilierea internaţională presupune derularea unei proceduri contradictorii, într-
un cadru preconstituit prin existența unor liste de conciliatori, dar în fața unui organ
nejurisdicțional (comisia de conciliere) și fără caracter obligatoriu. Folosirea acestui mijloc de
rezolvare a diferendelor a cunoscut o adevărată dezvoltare în perioada interbelică, când au

87
fost încheiate frecvent tratate de arbitraj și conciliere. Și ulterior acestei perioade a fost
prevăzut în anumite tratate de codificare, ca modalitate alternativă de soluționare a
neînțelegerilor dintre state.
Comisia de conciliere prestabilită sau instituită de părți, va examina diferendul
existent între părți și va face recomandări asupra modului de soluţionare, cuprinse într-un
raport. Recomandările nu au caracter obligatoriu pentru părţile în diferend, deosebindu-se
astfel de mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor.
e) Ancheta internaţională a fost codificată ca mijloc de soluționare a diferendelor
dintre state prin Convenția de la Haga din 1889 și Convenția I de la Haga din anul 1907. Este
o procedură separată care are ca scop stabilirea faptelor (fact finding sau inquiry), dar care
lasă statelor competența de a determina consecințele acestora, în special în domeniul
răspunderii internaționale.
Activitatea comisiei de anchetă, constând în stabilirea situației de fapt, verificări,
inspecții, supraveghere (monitoring) are loc de regulă, într-un cadru instituțional, care s-a
dezvoltat în timp.
La acest mijloc, a recurs România în 2004, când a declanșat crearea unei Comisii de
Anchetă Internațională, în baza art. 3 alin. 7 și Anexei IV din Convenția privind evaluarea
impactului asupra mediului în context transfrontalier, pentru a stabili dacă lucrările de
construcție a Canalului Bâstroe în Delta ucraineană a Dunării sunt de natură să producă un
impact negativ transfrontalier semnificativ în partea românească a Deltei Dunării.

4.2. Mijloace cu caracter jurisdicţional de soluționare a diferendelor

Din categoria mijloacelor cu caracter jurisdicţional fac parte: arbitrajul internaţional şi
instanţele de judecată internaţionale permanente - dintre acestea, vom analiza rolul Curții
Internaționale de Justiție. Mijloacele jurisdicționale prezintă trăsături comune: jurisdicţia
internaţională este, în principiu, facultativă, procedura se derulează potrivit principiului
contradictorialității și se finalizează printr-o hotărâre definitivă și cu caracter obligatoriu față
de părți.

4.2.1. Arbitrajul internaţional

Arbitrajul internaţional constituie un mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale, în cadrul căruia părţile la un diferend, printr-un acord formal, încredinţează
soluţionarea diferendului unui terţ şi se supun deciziei acestuia, ca efect al unei proceduri
contencioase, în urma căreia se pronunţă o hotărâre definitivă.

88
 Forma clasică a arbitrajului a fost reprezentată de arbitrajul realizat de către un șef de
stat, la cererea statelor în diferend, motivat de prestigiul moral și greutatea politică a persoanei
acestuia, considerat a fi garantul punerii în executare a hotărârii.
Dezvoltarea arbitrajului instituționalizat a avut loc la finalul secolului XIX, prin
codificarea acestuia ca modalitate de rezolvare a diferendelor, în Convenția de la Haga din
1889 pentru rezolvarea pașnică a conflictelor internaționale. A urmat Conferința de la Haga,
din 1907, în cadrul căreia a fost instituită prin Convenția pentru rezolvarea pașnică a
diferendelor internaționale, Curtea Permanentă de Arbitraj, cu sediul la Haga, în actualul
Palat al Păcii.
Convenţia asupra dreptului mării din anul 1982, a prevăzut înfiinţarea unui Arbitraj
special, cu competenţa de a soluţiona diferendele între părţile Convenţiei, ivite în legătură cu
interpretarea sau aplicarea convenţiilor în domeniul pescuitului, protecţiei şi conservării
mediului marin, al cercetării ştiinţifice marine, al navigaţiei şi al apărării mediului marin.
Tot în cadrul ONU, la nivelul Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internațional, a
fost creat Centrul Internațional pentru Rezolvarea Diferendelor privind Investițiile
(International Center for Settlement of Investment Disputes - ICSID), prin Convenția cu
privire la rezolvarea diferendelor referitoare la investiții între state și cetățenii altor state,
care instituie atât un tribunal arbitral cât și o comisie de conciliere.
4.2.1.1. Formele de exprimare a acordului părților de a recurge la arbitraj
Instanţa arbitrală soluționează litigiul dintre părți în temeiul voinţei acestora,
materializate în documente juridice - acord de compromis, clauză compromisorie, declarație
unilaterală - .
a) Compromisul (acordul de compromis) reprezintă un tratat internaţional, încheiat de
părţile implicate în diferend, prin supun soluţionarea diferendului apărut între ele unei instanţe
arbitrale (care poate fi arbitru unic, colegiu ad-hoc sau tribunal arbitral preconstituit).
Acordul de compromis este guvernat de regulile dreptului tratatelor şi, odată intrat în
vigoare, are valoare juridică obligatorie pentru părţile în diferend.
b) Clauza compromisorie reprezintă o clauză generală sau specială, inclusă într-un
tratat internațional încheiat de părți, anterior ivirii unei neînţelegeri, prin care acestea aleg
arbitrajul pentru soluționarea eventualelor neînțelegeri dintre ele cu privire la interpretarea sau
aplicarea acelui tratat, deci este avut în vedere un litigiu eventual.
c) Declarația unilaterală a statului se face la semnarea, ratificarea unui tratat ori la un
alt moment ulterior, pentru alegerea arbitrajului ca modalitate de rezolvare a diferendelor
privind aplicarea unui tratat internațional.

89
 Orice tribunal arbitral îşi determină competenţa pe baza interpretării compromisului
arbitral ori a altor tratate şi a principiilor generale de drept, fără a face exces de putere; de
asemenea, acesta își stabilește şi procedura pe care o urmează în soluţionarea litigiului.
Sentinţa arbitrală trebuie motivată şi are forță juridică obligatorie pentru părțile
litigante și beneficiază de autoritate de lucru judecat.

4.2.2. Jurisdicţia internaţională propriu-zisă permanentă

Spre deosebire de arbitraj, care este o formă veche de rezolvare a neînțelegerilor dintre
state, justiția internațională permanentă este o idee mai recentă și care nu a avut succes de la
prima încercare. În acest sens, amintim Curtea Internațională a Prizelor Maritime, care a fost
reglementată prin Convenția (XII) de la Haga cu privire la instituirea unei Curți
Internaționale de Prize Maritime, din 18 octombrie 1907, care nu a intrat în vigoare.
În 1921, în cadrul Societății Națiunilor, a intrat în vigoare Statutul Curții Permanente
de Justiție, al cărui rol a fost preluat de către Curtea Internațională de Justiție.
În prezent, jurisdicţia internaţională permanentă este reprezentată de:
- Curtea Internaţională de Justiţie, la nivel universal, şi
- instanţele internaţionale regionale: Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului din cadrul Consiliului Europei, Curtea Inter-Americană din
cadrul Organizaţiei Statelor Americane, Curtea Africană a Drepturilor Omului, în cadrul
Organizației Unității Africane).
Instanțele regionale menționate sunt calificate drept instanțe de a doua generație,
deoarece la procedura derulată în fața lor pot lua parte nu doar statele, ci și persoane fizice,
grupuri de persoane fizice sau juridice, organizații neguvernamentale.

4.2.2.1. Curtea Internaţională de Justiţie este organul judiciar principal al Naţiunilor Unite,
conform art. 92 din Carta ONU. Are caracter permanent și funcționează în conformitate cu
Statutul său, stabilit pe baza Statutului Curții Permanente de Justiție Internațională, și care
face parte integrantă din Cartă.
Curtea poate fi sesizată de către toate statele membre ale ONU, care sunt părţi ipso
facto şi părți la Statutul Curţii, dar şi statelor nemembre ale ONU, dacă acestea acceptă
Statutul Curţii şi au primit aprobarea Adunării Generale a ONU sau a Consiliului de
Securitate.

1. Structura Curţii

90
 Curtea se compune din judecători permanenţi, judecători ad-hoc şi camerele
Curţii.Sediul Curții Internaționale de Justiție este la Haga, în Palatul Păcii.
Judecătorii permanenţi sunt în număr de 15, aleşi pe 9 ani (și sunt reeligibili), de
Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală ONU, indiferent de cetăţenia lor, dintre
persoanele care se bucură de cea mai înaltă consideraţie morală şi care îndeplinesc în ţările lor
de origine condiţiile de exercitare a celor mai înalte funcţii judiciare sau sunt jurişti cu înaltă
competenţă în materia dreptului internaţional.
Alegerea membrilor Curții trebuie să reflecte reprezentarea marilor forme de
civilizație și principalele sisteme juridice ale lumii, potrivit principiului repartizării geografice
(5 judecători din țările occidentale, 3 judecători din Africa, 3 judecători din Asia, 2 judecători
din America Latină, 2 judecători din Europa de Est).
Judecătorii ad-hoc pot fi numiţi de orice parte la un diferend, dacă nici unul din cei 15
judecători nu este cetăţean al său şi are aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi judecători, dar numai
pentru diferendul la a cărui judecată participă.
2. Competența Curții Internaționale de Justiție
Potrivit Statutului său, Curtea Internațională are două tipuri de competență:
contencioasă și necontencioasă.

2.1. Competenţa contencioasă a Curţii este structurată la nivel personal (rationae persoane) şi
material (rationae materiae).
Competenţa personală (ratione personae) este dată de subiecții de drept internaţional
care se pot prezenta în faţa sa, este deci o competență strict interetatică. Sub acest aspect,
Statutul CIJ limitează părţile unui proces derulat în fața Curții doar la statele părţi, excluzând
persoanele fizice şi organizaţiile internaţionale.
Competenţa materială (ratione materiae) vizează diferendele supuse judecăţii, cu
privire la care Statutul CIJ menționează două categorii de cauze: cele pe care i le supun părţile
şi toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta ONU sau în tratatele şi convenţiile în
vigoare.
Din Statutul Curții, rezultă că în competența acesteia intră orice diferend (de natură
juridică sau politică), ivit între statele care au acceptat jurisdicția Curții. Detalii și enumerarea
problemelor pe care le poate analiza Curtea sunt cuprinse în art. 36 par. 2 din Statut.
Jurisdicţia Curţii este fundamentată pe consimţământul statelor părţi în litigiu, care
poate fi exprimat fie anterior apariției neînțelegerilor între state şi indiferent de producerea
unui diferend fie după producerea lui.

91
 Exprimarea consimţământului anterior producerii unui diferend se realizează prin două
modalităţi:
- printr-o declaraţie unilaterală, care se depune la Secretarul General al ONU, prin care
statul se obligă să supună jurisdicţiei Curţii toate diferendele care ar apărea în raport
cu alt stat care acceptă aceeaşi obligaţie, sau
- prin anumite tratate bilaterale sau multilaterale, în care statele includ o clauză
compromisorie, prin care acceptă să supună jurisdicţiei Curţii eventualele diferende
apărute între ele, în cazul aplicării tratatului respectiv.
Exprimarea consimţământului după producerea diferendului se face prin compromis,
care reprezintă acordul special, încheiat între state în acest scop şi care include în conţinutul
său problemele asupra cărora părţile doresc să se pronunţe Curtea.
Dreptul aplicabil de judecătorii Curții este stabilit de dispoziţiile art. 38 din Statutul
Curții Internaționale de Justiție, analizat în capitolul referitor la sursele dreptului internațional.
Procedura în faţa Curţii este stabilită prin Statutul Curţii şi Regulamentul său de
funcţionare şi include atât faza scrisă, cât şi cea orală, la care părţile pot fi asistate, dezbaterile
fiind publice.
Limbile oficiale ale Curții sunt engleza și franceza. Curtea poate dispune cu titlu
provizoriu, luarea de măsuri conservatorii. Cu titlu de exemplu, poate fi menționată ordonanța
de măsuri provizorii emisă de Curte în Cauza LaGrand, la 3 martie 1999.
Hotărârea Curţii se pronunţă cu majoritate de voturi, este motivată, prezintă caracter
definitiv şi obligatoriu, fiind opozabilă doar părţilor în litigiu faţă de care se bucură de
autoritate de lucru judecat.
Punerea în executare a hotărârii se face de către Consiliul de Securitate (art. 94 din
Carta ONU), în ipoteza refuzului de executare de către statul obligat, care va putea lua
măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii.
Curtea, la sesizarea oricăreia dintre părţi, poate să îşi interpreteze propria hotărâre.
Hotărârile Curţii sunt supuse revizuirii, dacă s-a descoperit un fapt necunoscut de Curte sau de
partea care solicită revizuirea, până la pronunţarea hotărârii, de natură a influenţa decisiv
soluţionarea diferendului.

2.2.Competenţa consultativă a C.I.J.

Curtea este abilitată să emită avize consultative în orice problemă juridică, la
solicitarea Adunării Generale ONU sau a Consiliului de Securitate.

92
 Adunarea Generală ONU poate autoriza şi alte organe ale ONU, ca instituţii
specializate, să solicite avize în problemele privind sfera lor de activitate. Rzultă că statele nu
pot solicita Curții pronunțarea de avize consultative.
Avizul consultativ reprezintă un răspuns calificat al Curţii asupra unei probleme
juridice aflată în dezbaterea ONU ori a unei instituţii specializate din cadrul organizaţiei şi nu
are caracter obligatoriu, dar prezintă autoritate juridică deosebită, care determină respectarea
lor.

93