Subiectul care urmează să-l aducem la cunoștința dvs.

este procedura de examinare

a cererilor la Curtea europeană a drepturilor omului. Pentru o mai bună înțelegere,
Curtea europeană este înființată potrivit art.19 din Convenția europeană, care în
paralel este și un catalog de drepturi ale omului. Curtea se compune dintr-un
număr de judecători egal cu cel al statelor semnatare și are scopul asigurării
angajamentelor ce decurg din Convenție. Cu alte cuvinte, Curtea primește spre
examinare cereri care au ca obiect recunoașterea încălcării unui drept stabilit de
Convenție.

În aceeași ordine de idei, vom pune în lumină pe cât posibil cele mai importante
aspecte de procedură și vom enunța anumite subtilități de care potențialul
reclamant ar trebui să țină cont.

Datorită adoptării Protocolului nr. 11 la Convenție europeană din 11 mai 1994,

“Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere de orice persoană fizică sau grup de
particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre Înaltele Părți
Contractante a drepturilor recunoscute în Conveție sau în Protocoalele sale”. Acest
drept se exercită printr-o cerere adresată Curţii; din punct de vedere formal, ea este
o „cerere de chemare în judecată”.

De regulă, cererea se adresează pe un formular special; totuşi, un reclamant îşi

poate expune plângerile sale printr-o scrisoare obişnuită care, dacă nu cuprinde
toate informaţiile necesare conform art. 47 din Regulamentul Curții, grefa poate
invita reclamantul să completeze formularul pertinent.

Astfel pentru a simplifica și totodată a eficientiza conținutul cererii, Curtea a

adoptat un formular tip pe care reclamantul trebuie să-l completeze și să-l
transmită la grefă.

Conţinutul cererii individuale se regăseşte în punctele formularului elaborat de

Curte. Astfel, reclamatul va avea de completat următoarele rubrici:
a. Părțile. Va conține reclamantul sau reclamanții dacă sunt mai mulți și statul sau
statele împotriva căruia/cărora cererea este îndreptată.
Reclamantul trebuie să se identifice complet, cu datele de stare civilă, adresa etc.
Totodată, în ceea ce priveşte statul sau statele pârâte, acestea trebuie să fie părţi
contractante la Convenţie.

b. Expunerea faptelor. Articolul 47 parag. 1 lit. d) din Regulamentul Curții

dispune că cererea recalamantului trebuie să conțină “o expunere succintă a
faptelor(cauzei)”*. Totodată “Nota explicativă” destinată persoanelor care
completează un formular de cerere, prevede că faptele de care aceștia se plâng
trebuie să fie explicate “clar, amănunțit, însă, în același timp, concis”.
Cu alte cuvinte, reclamantul aici va avea sarcina de a proba de ce consideră că
inginerința pe care el a suferit-o nu este permisă de către Convenție. La momentul
analizei admisibilității cererii, instanța europeană se va raporta întotdeauna la
conținutul acestei rubrici pentru ași verifica competența.
c. Epuizarea căilor interne de atac. Această rubrică trebuie să conțină
următoarele elemente:
- decizia internă definitivă obținută în cauză, cu indicarea datei, naturii deciziei și a
organului care a pronunțat-o;
- alte decizii - enumerate în ordine cronologică - care au fost pronunțate în aceeași
cauză, cu indicarea, pentru fiecare, a datei, naturii și a organului - judiciar sau de
altă natură - care a emis-o;
- indicarea faptului dacă reclamantul dispune sau nu de o altă cale de atac în
dreptul intern pe care nu a exercitat-o, iar, dacă dispune de o asemenea cale, el
trebuie să indice motivele neexercitării.
d. Expunerea obiectului cererii. Reclamantul trebuie să precizeze aici ce așteaptă
de la procedura deschisă în fața Curții. Astfel, reclamantul susține că i-a fost
încălcat un anumit drept, învestește Curtea cu examinarea existenței, în viziunea
lui, acestei încălcări și voiește ca instanța europeană să dispună încetarea ei, cu
eventuala acordare de despăgubiri.
e. Alte instanțe internaționale care examinează sau au examinat cauza. Potrivit
art.35 din Convenție, instanța europeană nu reține spre examinare nici o cerere
individuală introdusă în aplicarea prevederilor art.34 din Convenție, dacă “ea este,
în mod esențial aceeași cu cererea examinată anterior de către Curte sau deja
supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare și dacă nu
conține fapte noi”.
f. Anexe. Potrivit art.47, parag.1, lit. h) din Regulamentul Curții, cererea trebuie să
fie însoțită de copii ale documentelor pertinente, în special ale deciziilor - judiciare
sau ale altor autorități - care s-au pronunțat cu privire la acest obiect. Este vorba
despre documentele oficiale emise de autoritățile competente asupra cauzei precum
și orice alte documente pe care reclamantul dorește să-l supună atenției Curții ca
mijloc de probă.
g. Declarația și semnătura. Orice cerere trebuie semnată cu indicarea locului
unde a fost întocmită: reclamantul semnează nu numai cererea, dar și o declarație
pe onoare în sensul că informațiile care figurează în formularul pe care-l prezintă
Curții sunt exacte.
2. Examinarea admisibilității unei cereri individuale (art.35)
Articolul 35 din Convenție servește ca un filtru pentru a delimita cererile care pot
fi examinate de Curte europeană de cele care nu intră sub incidența jurisdicției
acesteia. Astfel, avem condiții de admisibilitate care țin de procedură și condiții
referitoare la examinarea fondului cauzei.
2.1. Condițiile de admisibilitate care țin de procedură sunt:
a. Epuizarea căilor de atac interne (art. 35, parag.1 din Convenție). În
hotărîrea Handyside, Curtea a specificat că “mecanismul de protecție instituit prin
Convenție implică un caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de
garantare a drepturilor omului”. Convenția nu ține să înlocuiască dreptul intern, ci
să atenueze carențele acestuia.
Noțiunea de “cale de atac” nu trebuie înțeleasă potrivit normelor dreptului
național, deoarece Curtea reține toate căile de drept susceptibile de a conduce la un
remediu satisfăcător privind obiectul plângerii.
b. Respectarea termenului de șase luni (art. 35, parag. 2 din Conveție). Cererea
va trebui introdusă într-un termen de până la șase luni din data epuizării căilor
interne de atac specifice
fiecărui sistem jurisdicţional al statelor contractante. Este cazul hotărîrilor devenite
irevocabile în sistemul judiciar național.
c. Cererea să nu fie abuzivă (art. 35, parag. 3, lit. a) din Convenție). Curtea
declară inadmisibliă, în temeiul art.35, parag.3, orice cerere individuală
incompatibilă cu dispozițiile Convenției sau ale Protocoalelor sale și este în mod
vădit nefondată sau abuzivă.
Aceste condiții se referă la următoarele acțiuni:
- aducerea cu bună-știință a unor învinuiri false sau nefondate pentru a induce
Curtea în eroare sau amenințarea Curții;
- folosirea în mod repetat a unei examinări injurioase, excesive și defăimătoare la
adresa Guvernului pârât, la adresa unor funcționari, autorități în general, la adresa
membrilor Curții sau a grefei;
- încălcarea intenționată din partea reclamantului a obligației de confidențialitate a
negocierilor în cazul soluționării pe cale amiabilă, impusă părților în temeiul art.39
din Convenție;
- când cererea nu intră în sfera de aplicare a Convenției și este exclusiv motivată de
o încercare de propagandă sau de publicitate.
2.2. Condițiile de admisiblitate referitoare la examinarea fondului cauzei.
Sunt prevăzute la art. 35, parag. 3 din Convenție și cuprind următoarele:
a. Cererea să nu fie în mod vădit nefondată. Vor fi respinse, în temeiul acestui
criteriu, cererile lipsite de probe sau cele în care sunt slab interpretate faptele sau
drepturile prevăzute de Convenție.
b. Cererea să nu presupună lipsa unui prejudiciu important. Din 1 iunie 2010,
când a intrat în vigoare protocolul nr. 14, Curtea poate să respingă cauzele
considerate minore.
Într-un anumit număr de cazuri, nivelul gravității este evaluat în raport cu
impactul financiar al problemei în litigiu și cu importanța cauzei pentru reclamant.
Însă când este vorba despre un impact financiar nesemnificativ, Curtea
concluzionează absența unui “prejudiciu important”. Spre exemplu, în cauzele
Fedotov împotriva Republicii Moldova - neplata sumei de 12 euro - și în cauza
Burov împotriva Republicii Moldova - neplata sumei datorate de stat
reclamantului, în cuantum de 107 euro, plus 121 euro pentru cheltuielile de
judecată, însumând un total de 228 euro.

3. Examinarea contradictorie a cauzei și modul de soluționare a litigiului pe

cale amiabilă (art. 38 și art. 39)
După declararea unei cereri prin decizie motivată ca admisibilă, instanța europeană
va trece la examinarea ei pe fond, ceea ce înseamnă că, în această fază, ea va
analiza temeinicia susținerilor reclamantului prin raportarea la dispozițiile
Convenției.
Principalul efect a declarării admisibilității cererii este că permite jurisdicției
europene să continuie examinarea cauzei în condiții de contradictorialitate,
împreună cu reprezentanții părților, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ea se declară
a fi la dispoziția părților în vederea unei posibile reglementări pe cale amiabilă a
litigiului, în condiții de confidențialitate.
La fel, în această fază, potrivit art.38 din Convenție, “instanța europeană… dacă
este cazul, procedează la o anchetă pentru a cărei desfășurare eficientă statele
interesate sunt obligate să-i asigure toate facilitățile necesare”.
Rolul esențial în această fază a procedurii îl ocupă stabilirea faptelor de către
instanța europeană pe baza susținerilor părților și a probelor depuse la dosar.
Stabilirea faptelor cauzei. Potrivit Anexei la Regulamenul, înserată prin
hotărîrea Adunării plenare a judecătorilor din 7 iulie 2003, Curtea poate, fie la
cererea uneia din părți, fie din oficiu, să dispună ca părțile să aducă probe scrise, să
asculte, în calitate de martor sau de expert, orice persoană ale cărei depoziții sau
declarații îi par a fi utile în realizarea misiunii ei. Curtea poate invita orice
persoană sau orice instituție, să exprime un aviz sau să-i prezinte un raport scris cu
prevedere la orice problemă pe care o consideră pertinentă pentru soluționarea
cauzei.
În mod excepțional, Camera investită cu soluționarea cererii poate desemna unul
sau mai mulți judecători ca delegați ai Curții, care să procedeze la culegerea de
informații la locul unde s-au produs faptele cauzei, să viziteze locuri de detenție și
să asculte martori ori experți în statul implicat în cauză. Totodată, Curtea poate
desemna orice persoană sau instituție spre a asista delegația în îndeplinirea misiunii
sale.
Cu toate acestea, deplasările delegațiilor Curții cuprinde, de regulă, trei judecători,
membri ai grefei, interpreți și alte persoane, ceea ce presupune cheltuieli
costisitoare și eforturi organizatorice deosebite din partea instanței europene,
precum și perfecta cooperare a statului în cauză. De asemenea, nici organizarea
audierii publice a părților în fața jurisdicției europene la Strasburg nu este foarte
lesnicioasă; și aceasta presupune măsuri de ordin practic bine organizate,
participarea unor interpreți, etc.
Toate acestea ne aduc la explicația de ce, în imensa majoritate a cauzelor,
procedura în fața Curții europene, atât în faza examinării admisibilității cererii, cât
și în aceea a analizei fondului, este, în esență, scrisă; ea se bazează pe documente,
comentariile și observațiile părților; pot fi dispuse și alte elemente pertinente,
precum volume publicate, casete video, etc, acestea urmând a fi apreciate în
privința utilității lor, de instanța europeană.
Cel de-al doilea efect al deciziei Curții de a declara cererea reclamantului ca
admisibilă constă în declanșarea procedurii unei reglementări pe cale amiabilă a
litigiului. Potrivit art. 62 parag. 1 din Regulamentul Curții, odată cererea
reclamantului declarată admisibilă, grefierul secției, acționând pe baza
instucțiunilor date de Cameră sau de președintele ei, i-a legătură cu părțile în
vederea realizării unei eventuale reglementări amiabile a litigiului. Articolul 39,
parag. 1 din Convenție precizează că negocierile dintre părți sunt confidențiale.
Prin soluționarea pe cale amiabilă, statul în cauză recunoaște direct sau indirect
încălcările produse, iar concesiile nu privesc decât cuantumul reparației pe care o
va acorda reclamantului. Potrivit art. 39, parag. 3 din Convenție, în cazul
soluționării pe cale amiabilă, Curtea radiază cauza de pe rol printr-o decizie care se
limitează la un rezumat al faptelor și al soluției adoptate.

4. Pronunțarea și executarea hotărârilor (art. 44 - art.46)

Pronunțarea hotărîrii Camerei care a examinat cererea se face de către președintele

ei în ședință publică sau prin afișarea pe site-ul Curții europene.

În virtutea art. 46 din Convenție hotărârea Curții are forță obligatorie asupra
statului pârât. Mai mult de atât, hotărârea definitivă a Curții este transmisă
Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, care supraveghează executarea ei.
Prin urmare, statul ținut a executa hotărârea Curții trebuie să ia toate măsurile de
natură a face să înceteze încălcarea constatată de instanța europeană și de a-i
înlătura toate consecințele ei.

La fel, executarea hotărârii Curții semnifică pentru statul în cauză și înlăturarea

cauzelor care, pe plan general, normativ sau ținând de anumite practici ale
autorităților naționale au făcut posibilă producerea acelei încălcări.

În concluzie, menționăm că pentru bunul mers al unei cereri la Curtea Europeană

sunt necesare: respectarea tuturor condițiilor pentru ca cererea să fie admisă, buna
fundamentare a pretențiilor, probarea pertinentă a încălcărilor presupuse, oferirea
în termen a tuturor documentelor și altor materiale solicitate de către Curte,
colaborarea și suportul delegaților, după caz, atitudine de respect față de instanța
europeană și actele acesteia, păstrarea confidențialității, în cazul soluționării pe
cale amiabilă a cauzei, etc.