UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

,,NICOLAE TESTEMIŢANU,, DIN REPUBLICA MOLDOVA

Catedra Filosofie şi Bioetică

TEMA: Aspecte clinice ale bioeticii

Chișinău 2018

Cuprins:
1. Principiile, imperativele și categoriile fundamentale ale bioeticii și
eticii medicale.
2. Relațiile morale în medicație, paternalismul și antipaternalismul ca
tip de dialog profesional.
3. Acordul informat și confidențialitatea în relația medic-pacient.
Problema confidențialității în domenii medicale specifice, excepții de
la confidențialitate.
4. Definirea noțiunilor de malpraxis, greșeala și eroare. Forme și
implicații etice și juridice.
5. Managementul situațiilor de malpraxis în practica medicalaă Deciziile
morale. Conflictul moral și soluționarea sa.

• 1. Principiile, imperativele și categoriile fundamentale ale bioeticii și eticii medicale.

 Există patru principii bioetice fundamentale: autonomia, nedăunarea, binefacerea şi
dreptatea, celelalte fiind derivate ale acestora. Principiul de autonomie, la baza căruia
stă dreptul persoanei de aşi determina liber regulile cărora ea se supune, este de o
importanţă primordială şi coexistă cu conceptul legal de competenţă a pacientului. Se
consideră competent pacientul care este apt de a percepe informaţia necesară, de a o
memoriza, evalua şi utiliza în luarea unei decizii şi care poate lua decizii. Pacientul poate
face o alegere liberă, autonomă prin acordarea consimţământului informat, în cazul când
această alegere este

1) intenţionată,

2) neinfluenţată,

3) luată prin înţelegere raţională. Respectarea autonomiei presupune o condiţie

importantă, cea de a informa corect pacientul: fără a-l forţa, a-l manipula etc. Principiul
nedăunării are ca premiză datoria medicului de a nu face rău, de a evita vătămarea
pacientului, care este şi unul din principiile jurământului lui Hippocrates, primum non
nocere. Principiul binefacerii (facerii de bine) presupune prevenirea răului şi
contribuirea la bunăstarea pacientului. Corelaţii:

 principiul de paternalism - prerogativa medicul de a hotărî ce este mai bun pentru

pacient;

 privilegiul terapeutic – dreptul medicului de a lua unele decizii fără

consimţământ, spre exemplu, în caz de urgenţe majore pentru salvarea vieţii sau
spitalizarea forţată a pacientului psihic pentru prevenirea suicidului

Principiul dreptăţii (justiţiei) cere personalului medical să trateze fiecare persoana in mod egal,
independent de rasa, sexul, starea civila, stare socială, starea economică, convingerea religioasă a
pacientului, etc.

Bioetica preia o serie de elemente și de principii din biologie și medicină, din deontologia
medicală, dar și din alte discipline și domenii de activitate (cum ar fi: filosofia, sociologia,
psihologia, dreptul) și pe baza lor, clarifică deciziile și alegerile posibile din punct de vedere tehnic,
în biologie, genetică și medicină. Bioetica nu se preocupa doar de prescrierea regulilor
deontologice după care trebuie judecate problemele ridicate mai sus, ci bazându-se pe principiile
puse la dispoziție de alte discipline, de tradiția culturală și de contextul socio-cultural, ea a devenit
o disciplina normativă, în sensul că se pronunță asupra calității obiectivelor ei, a eficienței și
perspectivelor lor pentru viață și promovarea acesteia.
2. Relațiile morale în medicație, paternalismul și antipaternalismul ca tip de dialog
profesional.Despre interacţiunea şi interconexiunea dialectică a filosofiei, eticii şi medicinei se
vorbeşte şi se scrie mii de ani. Despre asta se poate citi de acum la Hipocrate: “Într-adevăr nu-i
prea mare deosebirea dintre înţelepciune şi medicină – cugetă el, - şi tot ceea ce ne spune
înţelepciunea există şi în medicină, şi anume: dispreţul faţă de bani, conştiinciozitatea, modestia,
simplitatea vestimentară, recunoaşterea părerii altuia, fermitatea, curăţenia, bogăţia de idei,
cunoştinţe vaste în toate domeniile vieţii, detestarea viciului, negarea groazei superstiţioasei faţă
de zei şi predominaţie divină”. Ceea ce ei posedă e contra nestăpînirii, contra avidităţii şi
lăcomiei, contra acaparării nesăţioase, contra neruşinării”1.

Astăzi medicul este nevoit să accepte acele diverse moduri de tratament, formulate pe diferite
baze teoretice incomparabile şi care îi oferă pacientului drept şi libertate de a alege nu numai
medicul, dar şi modul de tratament. În dependenţă de schimbările ce au loc în teoria şi practica
medicală contemporană există două metode de interacţiune a medicului şi pacientului – p a t e r n
a l i s t şi a n t i p a t e r n a l i s t. Primul model determină medicul ca o tutelă a bolnavului care
“ştie mai bine” ce-i trebuie pacientului şi este împuternicit pentru a lua decizii în privinţa
diagnosticării, metodelor şi mijloacelor de tratament.

Al doilea model se orientează spre a vedea pacientul ca un subiect liber şi responsabil de a lua
decizii vital importante pentru el însuşi sau cel puţin a avea informaţia necesară pentru asta. Aceste
modele sunt puncte de vedere marginale, care cuprind un şir de posibilităţi de relaţii ale medicului
cu pacientul. În activitatea de toate zilele ele se realizează nu atît în mod separat, ci mai întotdeauna
persistă doar ca orientare în comunicare. În acest sens o semnificaţie deosebită o au noţiunile
“dreptul pacientului la informare”, “pacientul informat”, “bolnavul competent”. Ca scop general
al activităţii medicale se declară binele fiecărui om. Această orientare prioritară a medicinei nu
este fără probleme. Concordanţa intereselor omului, familiei şi societăţii în problemele sănătăţii
individuale şi sociale ne obligă de a reveni la caracterul medicinei ca cea mai umană ştiinţă şi
profesie, la interconexiunea ei cu filosofia şi bioetica.

Medicina este “bolnavă” de tehnica sa informaţională, transformîndu-se dintr-un sistem cu două

elemente “pacient - medic” într-un sistem cu trei elemente “pacient –tehnică - medic”.

Se ştie deja că modelul relaţiilor “tutelare” dintre indivizi îşi pierde tot mai mult poziţiile
atît în practica socială, cît şi în viaţa cotidiană. Debutînd prin politică, ideia paternalităţii a pătruns
în diverse forme de activitate umană, în cele mai intime sfere (laturi) ale vieţii omului. N-a rămas
în afara acestui proces şi medicina: nici cea teoretică, nici cea practică. Paternalismul (din lat. p a
t e r - părinte) monologal, care a dominat în activitatea medicală o perioadă îndelungată de timp
(de la zorii civilizaţiei pînă la secolul nostru), deşi opune o mare rezistenţă, totuşi încetul cu încetul
cedează locul său principiului (modului de abordare) de colaborare (de dailog). Acest fapt se
datorează conturării cerinţelor noii discipline ştiinţifice interdisciplinare, imperativelor bioeticii.

Valoarea morală a autonomiei pacientului s-a dovedit a fi atît de importantă şi atît de mare,
că binefacerea medicului contrar voinţei şi dorinţei bolnavului a încetat a fi considerată binevenită,
chiar admisibilă. În acest fel, de rînd cu celelalte probleme extrem de semnificative din cadrul
medicinei şi filosofiei contemporane, se impune tot mai vehement şi problema coraportului dintre
atitudinea paternalistă-antipaternalistă (nepaternalistă). E vorba că modificările ce au loc
actualmente în sectorul medical au provocat, conform bioeticii, două modele de interacţiune a
medicului şi pacientului – p a t e r n a l i s t şi n e p a t e r n a l i s t, şi corespunzător două tipuri
de abordare a fenomenelor nominalizate - cel al m o n o l o g u l u i (paternalist) şi cel al d
i a l o g u l u i (hermeneutic). Ultimul se manifestă prin intermediul acordului informat sau prin
mijlocul noţiunii de i n t e r p r e t a r e, prin dialog. În acest context e bine venită ideea evidenţierii
eticii p a t e r n a l i s t e (a monologului) şi eticii i n t e r p r e t a t i v e (a dialogului).

Medicina clinică contemporană este nevoită să accepte diversitatea modurilor de lecuire

formulate în multiple, iar uneori incompatibile surse teoretice, fapt care oferă pacientului dreptul
de a alege într-o manieră liberă nu doar medicul, dar şi tratamentul. Criteriul autenticităţii din
cîmpul deciziilor ştiinţifice se deplasează parţial în dialogul dintre medic, pacient şi societate. Într-
un sens mai larg acest fapt reprezintă o problemă a dreptului la eterodoxie, diversitate şi
concomitent devine problema posibilităţilor medicinei de a fi represivă, de a dicta omului un
anumit mod de viaţă. Deci, dilema medicală a poziţiilor paternaliste şi nepaternaliste pătrunde
întreaga bioetică.
Primul model (şi mod de abordare) al bioeticii – modelul p a t e r n a l i s t, oferă medicului
statut de tutelă a bolnavului, care “ştie mai bine” ce-i trebuie acestuia şi care este împuternicit de
a lua decizii în privinţa diagnosticării, a căilor şi metodelor de tratament. Acest mod de abordare
(model) în bioetică are cîteva premise de bază: a) condiţiile tratamentului, viaţa şi sănătatea omului
sunt incontestabil valori prioritare; b) poziţia etică a medicului se formează univoc conform vechii
maxime: “Salus aegroti - suprema lex” (“Binele bolnavului e o lege supremă“); c) forma relaţiilor
etice e asimetrică, deoarece întreaga (sau aproape întreaga) răspundere în ceea ce priveşte
adoptarea hotărîrilor clinice şi-o asumă medicul.

În condiţiile tranziţiei spre o medicină comercializată, informatizată şi compiuterizată, cînd

sistemul binar “medic-pacient” se transformă vertiginos într-un sistem triplu “medic-tehnică-
pacient”, adică cînd medicina în sens propriu şi la figurat este “bolnavă“ de tehnologiile
informaţionale (performante), etica paternalistă (şi concomitent modul de acordare paternalist în
bioetică) necesită o modificare radicală.

Actualmente suntem martorii a două tipuri de paternalism: p r i m u l cînd medicul

“domină“ pacientul şi al d o i l e a cînd medicul se află sub dominarea celui din urmă. Atît într-
un caz, cît şi în celălalt apare pretenţia unei prerogative absolute. Un astfel de mod de abordare a
problemei în cauză, un astfel de model clar că nu corespunde cerinţelor practicii actuale, deoarece
în societate tot mai mult şi mai pronunţat se conştientizează faptul necesităţii argumentării
nepărtinitoare a drepturilor şi obligaţiunilor ambelor părţi, a antrenării active a pacienţilor în
adoptarea hotărîrilor, mai ales în situaţii de risc şi de utilizare a noilor metode de tratament.
Modelul adoptării în comun a deciziei referitoare la lecuire demonstrează (relevă) că atît medicul
cît şi pacientul aduce un ceva esenţial în alegerea corectă a tratamentului. Medicii, bazîndu-se pe
propria experienţă, fac expertiza referitoare la prognoza tratamentului, dar numai pacientul îşi
cunoaşte propriile potenţe şi valori care au o importanţă decisivă privind evoluarea rezultatelor
scontate ale vindecării.

Se pot anunţa şi alte tipuri de relaţii paternaliste. Practica medicală contemporană ne vorbeşte
despre existenţa modelului paternalist de t i p t e h n i c, care ţine cont de anturaj valoric din
societate şi se conformează întru totul, maximal lui. Un alt model de relaţii paternaliste îl constituie
tipul s a c r a l, care este diametral opus tipului anterior expus, celui “tehnic”. În acest caz pacientul
îi priveşte pe medic ca pe o fiinţă neobişnuită, implicată în vicisitudinile vieţii cotidiene. Medicul
în mod direct, fără ezitări şi rezolutiv, recomandă pacientului eficientele remedii, manipulaţii, pune
punctul pe “i” în cazul unor situaţii concrete, iar cuvîntul lui fiind decisiv trebuie îndeplinit,
executat fără echivoc. Principiul moral de bază al tipului sacral de paternalism spune: “Acordîndu-
i ajutor pacientului, nu-i dăuna”.

Doctrina monologului preconizează existenţa încă a două tipuri de modele paternaliste.

Drept nucleu al acestora se socot nu poziţiile prioritare ale medicului sau pacientului, dar postura
umanismului sau a tehnocratismului în contextul activităţii medicului. Primul model se asociază
ideii medicului asemănător părintelui – l e c u i t o r u l (tămăduitorul) s p i r i t u a l a
l o m u l u i. Al doilea model cu ideea m ed i c u l u i t e h n o c r a t, purtătorul exclusiv al
cunoştinţelor speciale şi deprinderilor tehnice.

Al doilea tip de interacţiune a medicului şi pacientului examinat în bioetică, după cum am

menţionat, îl constituie modelul a n t i p a t e r n a l i s t (nepaternalist). Acest mod de abordare
defineşte bolnavul drept un subiect responsabil şi liber de a lua decizii vital importante şi oportune
pentru el însuşi sau cel puţin de a pune la dispoziţie informaţia necesară luării hotărîrilor. Se naşte
întrebarea: care ar fi mijloacele de realizare în practica medicală a acestui model?

Soluţionarea problemei poate fi atinsă (obţinută), în primul rînd, prin intermediul doctrinei
a c o r d u l u i i n f o r m a t, şi în al doilea rînd, cu ajutorul ideii d e i n t e r p r e t a r e, adică
prin relevarea caracterului interpretativ al dialogului, de exemplu medic − pacient. Astfel, arta
interpretării ca şi acordul informat, pot fi obţinute şi realizate în practică doar pe calea dialogului,
prin intermediul comunicărilor. Dialogul, la rîndul său, se manifestă ca un proces de interpretare
(expunere şi comprehensiune) complicat ce se desfăşoară într-un spaţiu (şi timp) multidimensional
al politicii, economiei, filosofiei, eticii ecologiei, medicinei, etc., în spaţiul şi timpul conştiinţei
sociale. Această definiţie se distinge esenţial de evaluarea tradiţională a dialogului (comunicării)
ca interacţiune monodimensională a părţilor în formă de schimb reciproc dintre anumite porţiuni
de informaţie.

În viziunea multor filosofi (F. Schleirmacher, V. Dilthey, H. G. Gadamer, P. Ricoeur şi

alţ.) interpretarea (şi dialogul) astfel tălmăcită constituie pivotul, piatra de temelie a hermeneuticii
(din gr. h e r m e n e u e i n, a interpreta), care reprezintă actualmente nu numai arta şi teoria
(ştiinţa) înţelegerii textelor sau teoria interpretării semnelor şi simbolurilor, dar ceva mai mult şi
mai concret ce ţine de o concepere nouă a fenomenelor de dialog, comunicare, colaborare etc. F.
Schleiermacher, de exemplu, consideră că hermeneutica este arta comprehensiunii, individualităţii
străine, “al altuia”. Aici este prezent elementul activ al dialogului (individualitatea străină), ceea
ce era absent în concepţiile tradiţionale ale hermeneuticii.

3. Acordul informat și confidențialitatea în relația medic-pacient. Problema

confidențialității în domenii medicale specifice, excepții de la confidențialitate.

În pofida evidenţelor istorice, conceptul „consimţământ informat” pare a fi unul relativ recent în
bioetica medicală, reactualizat odată cu mişcarea pentru drepturile pacientului, de la începutul
secolului 20. Actualmente el este considerat unul din principiile de baza ale relaţiei medic-
pacient. Abuzul, atitudinea consumatoare în practica medicală au contribuit de asemenea la
atribuirea unui loc tot mai important acestui principiu. Încetarea de a mai recunoaşte medicina
drept o artă creează probleme adăugătoare. Medicul este privit, tot mai frecvent, ca un furnizor
de servicii medicale.

• Ţelul major al unui consimţământ valid este garanţia autonomiei pacientului.

• Consimţământul îi dă pacientului puterea şi îi oferă posibilitatea de a participa la luarea

unor decizii importante pentru el, atâta timp cît el o doreşte şi are capacitatea de a o face.
 • Justificarea obişnuită a consimţământului informat este în esenţă asigurarea autonomiei
pacientului (autonomia fiind privită în principal ca capacitate a pacientului de a lua,
independent, o decizie).

• Autonomia, nedăunarea, binefacerea şi dreptatea stau la baza moralităţii. Dacă autonomia

este privită ca concept cheie, calea cea mai adecvată de înţelegere a relaţiei medic-pacient
este de a o considera drept un contract, în care medicul şi pacientul sunt pe poziţii egale,
ceea ce permite pacientului să joace un rol activ în procesul de luare a deciziei asupra
tratamentului.

• Astfel, modelul contractual al relaţiei medic-pacient, chiar dacă comportă şi unele riscuri,
are avantaje evidente în comparaţie cu modelul paternalist.

Astfel, consimţământului informat:

• Este trăsătura de bază a relaţiei medic-pacient, fiind expresia adevăratei fidelităţi

profesionale.

• Apără siguranţa autonomiei pacientului

• Este o cerinţă a principiului dreptăţii, care acordă pacientului putere juridică.

• Ţelul practic de implementare al consimţământului informat în context clinic, este de a

asigura pacientul, în măsură rezonabilă, că nu va fi minţit sau constrâns, însă el nu
garantează aceasta în cazul unui consimţământ formal, sau a unei informări insuficiente a
pacientului.

• Există diferite tipuri de consimţământ informat: explicit, tacit, implicit, prezumtiv, fiecare
din ele având rolul său în îngrijirile medicale.

• Explicit – consimţimânt prin semnarea unui formular de consimţământ;

• Tacit – dedus, decizie care nu este exprimat formal;

• Implicit – care se înţelege de la sine, dedus din comportamentul sau acţiunile pacientului;

• Prezumtiv, presupus – reieşit din presupunerea că asta ar fi fost decizia, dacă pacientul ar
fi fost în stare să o ia (moral foarte problematic).

Alte distincţii:

• consimţământ generic – pentru toate procedeele necesare; consimţământ specific – pentru

fiecare procedură în parte.
• Condiţiile unui consimţământ informat sunt: competenţa (pacientului), informaţia
adecvată, luarea voluntară (benevolă) a deciziei .

• Competenţa pacientului ţine atât de cadrul legal, cât şi de cel etic. Se face distincţie între
concluzia medicală despre capacitatea pacientului de a lua decizii şi concluzia legală
despre „competenţă”, însă ele sunt foarte frecvent apropiate, corelate, această noţiune
fiind folosită pentru ambele aspecte, medical şi legal.

• Un consimţământ valid cere ca pacientul să dispună de o informaţie adecvată despre

maladie, planul de tratament, consecinţele posibile, alternativele, urmările acestor
alternative, etc., înţelese ca o cerinţă a autonomiei şi dreptăţii. Ea implică unele obligaţii
morale din partea lucrătorului medical de a furniza informaţia necesară, dar natura şi
extinderea obligaţiilor legale este diferită în diferite jurisdicţii.

• Cerinţa morală de a informa adecvat pacientul pare simplă, dar ea ascunde ambiguităţi şi
complexităţi.

• Am menţionat deja faptul că modelul antipaternalist (nepaternalist) al relaţiilor dintre

medic şi pacient poate fi realizat şi prin intermediul c o n s i m ţ ă m î n t u l u i (a c o r d
u l u i) i n f o r m a t care, în conformitate cu modul moral, asigură autonomia bolnavului.
Acordul benevol constituie un moment-cheie al mecanismului de adoptare a deciziilor
medicale. Caracterul deliberat (neforţat) al acordului informat presupune lipsa constrîngerii
şi prohibiţiei, ameninţării şi înşelăciunii medicale, adică renunţarea medicilor la statutul de
tutelă în relaţiile lor cu pacienţii.
• În această ordine de idei e necesară conştientizarea fenomenului extinderii sferei
utilizării bioeticii, a oportunităţii, aprofundării aprecierilor şi cerinţelor morale în raport cu
medicina practică. Renunţarea la modelul paternalist (la etica paternalistă), ce ţine de o
binefacere neforţată, inviolentă a doctorului a fost însoţită de o supraapreciere a valorilor
şi principiilor tradiţionale ale medicinei şi îndeosebi de o reevaluarea postulatului
“medicină sfîntă”. Adevărul pur, oricît de crud ar fi el, actualmente căpătă prioritate în
clinică. Medicul este obligat să fie sincer cu pacienţii săi. Acest moment al practicii
terapeutice se realizează prin intermediul acordului informat, care se bazează pe dreptul
bolnavului de a dispune de informaţie completă şi veridică privind maladia sa, pentru a lua
decizii importante referitoare la ea.
• Activitatea medicală din ultimii ani ne vorbeşte destul de clar că centrul mişcării
pentru drepturile pacienţilor a devenit spitalul, care simbolizează toată medicina
contemporană (cu ramificaţiile ei), asigurată cu cele mai performante tehnologii, cu
 vulnerabilitatea avansată a pacientului. Dreptul acestuia la autonomie a fost recunoscut
oficial pentru prima oară în SUA. Rolul decisiv în iniţierea şi desfăşurarea acestei mişcări
i-a aparţinut nu bolnavului, dar administratorilor spitalelor şi organizaţiei acestora −
Asociaţiei Americane a Spitalelor. În 1969 Comisia Unită de Acreditare a spitalelor, care
deja funcţiona în SUA, a emis un document unde se indicau problemele pacienţilor. Mai
apoi Asociaţia Americană a Spitalelor în anul 1972 a aprobat (a adoptat) şi în 1973 a
publicat proiectul de lege (bilul) despre drepturile acestora, printre care şi participarea
pacientului la informaţia necesară pentru acordul informat. Faptele nominalizate au marcat
un început al devenirii unei viziuni noi, neordinare incomparabile cu paternalismul
tradiţional al lui Hipocrate, deoarece pentru prima oară medicii au fost simţitor limitaţi în
dreptul exclusiv de a accepta modul de tratament al bolnavului. Anume de la începutul
anului 1973 aşa-numitul drept la acordul informat se plasează în centrul cercetărilor
bioetice americane şi capătă o răspîndire largă în practica medicală mondială.
• Acordul informat constituie o paradigmă (o doctrină) a bioeticii conform căreia
pacientul acceptă benevol cura de tratament sau procedura terapeutică după oferirea sau
punerea la dispoziţia lui a informaţiei medicale adecvate. Deci acest proces prevede două
componente de bază: a c o r d a r e a i n f o r m a ţ i e i ş i acceptarea c o n s i m ţ ă m
î n t u l u i. Conform acestei situaţii (cerinţe) medicul e obligat să informeze pacientul
despre caracterul tratamentului indicat, despre riscul ce poate apare în procesul de lecuire
şi, în fine, despre alternativele terapiei propuse. În paradigma acordului informat, graţie
postulatelor bioeticii, noţiunea de tratament alternativ devine o categorie fundamentală.
Medicul de pe poziţiile medicinei propune bolnavului cea mai accesibilă şi justificată
variantă de tratament, însă decizia finală, definitivă o ia pacientul, pe baza valorilor sale
morale. În aşa fel, medicul priveşte pacientul ca scop, dar nu ca organon (mijloc) pentru
atingerea altui obiectiv, fie aceasta chiar însăşi sănătatea omului.
• Volumul şi calitatea informării pacientului ţine de soluţionarea problemei aşa-
numitelor norme (standarde) de informare. Fiecare stat, pornind de la tradiţiile şi
obiceiurile poporului, luînd în consideraţie nivelul de cultură şi de dezvoltare a asistenţei
medicale, e obligat să elaboreze standardele sale de apreciere a relaţiilor “medic − pacient”
din punct de vedere al doctrinei acordului informat. În literatura actuală se evidenţiază trei
criterii1 în ceea ce priveşte evaluarea cantităţii şi calităţii informaţiei oferite pacientului.
Este vorba înainte de toate de “c r i t e r i u l p r o f e s i o n a l” (medicul e
 obligat să ofere pacientului un aşa volum de informaţie pe care majoritatea colegilor lui l-
ar fi propus bolnavului în aceleaşi condiţii), care a fost înlocuit de standardul “p e r s o a n
ă j u d i c i o a s ă” (pacientul trebuie să fie asigurat cu întreaga informaţie pentru a lua
decizia potrivită, referitoare la tratament). În fine, în ultimul timp o influenţă sporită a
cucerit-o “s t a n d a r d u l s u b i e c t i v”, care cere ca medicii pe măsura posibilităţilor
să adapteze informaţia la interesele şi particularităţile concrete ale fiecărui pacient în parte.
În viziune bioetică acest criteriu este cel mai acceptabil, deoarece el se bazează pe
principiul protejării autonomiei bolnavului, satisface necesităţile informaţionale şi de
autonomie ale persoanei în procesul adoptării deciziilor.
• O altă problemă ce ţine de acordul informat o constituie analiza manifestării lui în
diverse ramuri (domenii) ale medicinei practice şi teoretice. Dacă am încerca să sintetizăm
ceea ce este comun de pe poziţiile bioeticii în majoritatea tipurilor de activitate medicală,
apoi am putea constata că obţinerea acordului bolnavului pentru diferite intervenţii în sfera
sănătăţii lui are cîteva aspecte. Î n p r i m u l r î n d, informaţia supusă reglementării
bioetico-juridice e necesar să conţină date despre maladie, despre importanţa simptomelor
de boală, despre diagnoză şi prognoză; în a l d o i l e a r î n d, argumentele
bioetico-juridice ale poziţiei medicului trebuie să contribuie la obţinerea acordului informat
al bolnavului; informaţia acordată pacientului trebuie să fie deplină şi multilaterală,
presupunînd răspunsuri pentru toate întrebările bolnavului; aplicarea unor metode
periculoase de tratament, sau a unor proceduri care pot genera consecinţe ireversibile, de
asemenea experienţe clinice benevole necesită garanţii suplimentare în ceea ce priveşte
protejarea drepturilor bolnavilor, î n a l t r e i l e a r î n d, temeliile poziţiei pacientului
ar fi următoarele: acordul informat este dreptul bolnavului; acordul lui trebuie să fie
benevol şi conştientizat; refuzul procedurii, intervenţii medicale nu trebuie să influenţeze
asupra situaţiei bolnavului şi asupra relaţiilor lui cu personalul medical etc.
• Actualmente în practica medicală sunt atestate două modele de bază ale acordului
informat1: static (e v e n i m e n ţ i o n a l, f r a g m e n t a r) şi procesual. În primul model
formularea şi acceptarea deciziei reprezintă un eveniment cu limite temporale bine
stabilite. După aprecierea stării pacientului medicul stabileşte diagnoza şi elaborează un
plan de lecuire. Concluziile şi recomandările medicului, inclusiv informaţia despre risc,
despre avantajele tratamentului propus şi/sau alternativele eventuale se pun la dispoziţia
pacientului. Analizînd informaţia recepţionată, pacientul o “cîntăreşte”, pornind de la
 interesele sale şi apoi efectuează opţiunea. Acest model, în principiu, corespunde cerinţelor
de bază ale acordului informat. Accentul se pune pe informarea deplină şi precisă oferită
pacientului în momentul luării deciziei. Însă, în modelul static insuficient se ia în
consideraţie înţelegerea de către pacient a informaţiei disponibile. Deci posibilitatea de a
sintetiza şi întegra această informaţie în sistemul de valori al pacientului este minoră.
• Invers modelului examinat, modelul p r o c e s u a l al acordului informat se
bazează pe ideea că acceptarea deciziei medicale constituie un proces îndelungat, iar
schimbul de informaţie trebuie să aibă loc pe tot parcursul timpului interacţiunii medicului
cu pacientul. Conform acestui model lecuirea este divizată în cîteva stadii: stabilirea
relaţiilor, determinarea problemei, formularea (conturarea) obiectivelor tratamentului,
alegerea planului terapeutic şi finalizarea lecuirii.
• E de menţionat faptul că modelul procesual bolnavul joacă un rol mai activ în
comparaţie cu rolul relativ pasiv din modelul static (fragmentar). Condiţiile create de al
doilea model sunt mai favorabile pentru realizarea autodeterminării pacientului. Acest
model face posibilă excluderea comportării formale a medicului faţă de bolnav şi limitarea
substanţială a recidivelor paternalismului.
• Aşadar, menţinînd asupra celor expuse privind relaţiile medic−pacient care s-au
modificat radical pe parcursul sec. al XX-lea, conchidem că actualmente există condiţii
obiective de manifestare a acordului informat în detrimentul paradigmei paternaliste,
deoarece pacientul în conlucrarea sa cu medicul devine tot mai exigent privind adoptarea
deciziei vis-a-vis de tratament. Deci, tot mai evidentă este tendinţa spre acordul informat
care exprimă imperativul medicinei epocii contemporane. Orientarea spre această doctrină
a devenit posibilă graţie reevaluării concepţiei scopurilor medicinei. Se consideră în mod
tradiţional că obiectivul de bază al medicinei îl constituie protecţia (ocrotirea) sănătăţii şi
vieţii bolnavului. Însă deseori atingerea acestui scop se realiza în detrimentul libertăţii
pacientului, deci, şi a demnităţii lui personale. Pacientul era transformat într-un receptor
pasiv al bunurilor materiale, într-un obiect de manipulare.
• Respectarea autonomiei individului constituie una din valorile fundamentale ale
modului de viaţă civilizat. Fiecare individ e interesat să adopte decizii de sine stătătoare
vis-a-vis de sănătatea lui, faţă de tipurile de tratament indicate etc. Deci autodeterminarea
pacientului este o valoare fundamentală şi asistenţa medicală nu trebuie să o neglijeze.

4. Definirea noțiunilor de malpraxis, greșeala și eroare. Forme și implicații etice și juridice.

Malpraxisul medical este un comportament profesional deviat de la standardele stabilite în
respectivul domeniu, pentru specialişti cu pregătire și experiență similare, cauzând astfel un
prejudiciu pacientului. Erorile pot fi clasificate în: • erori subiective - determinate de slaba
pregătire profesională, care înseamnă implicit punerea defectuoasă în practică a tehnicilor şi
manevrelor de specialitate • erori obiective - cauzate, cel mai frecvent, din cauza unei
imperfecţiuni a ştiinţei medicale la un moment dat, unei reactivităţi particulare a bolnavului sau
unor particularităţi ale bolii În doctrină se face distincţie între • culpa comisivă - manifestată în
cadrul unei acţiuni inadecvate prin imprudenţă, nepricepere sau stângacie • culpa omisivă -
manifestată prin neexecutarea unei acţiuni necesare • culpa "in eligendo" - constând în alegerea
greşită a unor proceduri medicale ori în delegarea unei persoane necompetente • culpa "in
vigilando" - constând în nesolicitarea unui ajutor, prin neinformare etc. Avem nevoie de un
sistem de îngrijire bine conceput, apt să descopere eroarea medicală cât mai repede cu putință
(pentru a proteja cât mai repede pacienții și de abea pe urmă tragerea personalului medical
vinovat la răspundere); prevenția este cea mai simplă, deoarece nu implică nici victime și nici
vinovați.

Cuvântul malpraxis s-a format din prefixul mal care provine din limba latină, unde malus
înseamnă rău și din substantivul grecesc praktikos, care semnifică practică. Așadar, malpraxisul
sar traduce prin „exercitarea rea a unei profesiuni”. O definiţie cât mai sintetică a malpraxisului
este cea de „eroare profesională generatoare de pagube”
(http://www.asigurareaobligatoriedesanatate.com/asigurari-malpraxis) Juridic, malpraxisul
domeniului medical se definește ca fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului
medical sau medico-farmaceutic generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând
răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale,
sanitare și farmaceutice. (Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, art. 642) Într-
o definiție mai largă a acestuia, se arată că malpraxisul medical ar consta într-o neglijență
imputabilă a unui furnizor de servicii medicale – medic, asistent medical, medic dentist,
tehnician, farmacist, spital sau cabinet medical public sau privat – în esență orice membru al
personalului medical – al cărui comportament profesional a deviat de la standardele stabilite în
respectivul domeniu pentru persoanele cu o pregătire și o experiență similare și a cauzat astfel un
prejudiciu pacientului. [1] Astfel, malpraxisul medical se constată atunci când o persoană a
suferit un prejudiciu (fizic, mental, emoțional, material etc.) pe care altfel nu l-ar fi suferit, dacă
îngrijirea medicală care i s-a acordat nu ar fi fost neglijentă. Erorile pot fi clasificate în: erori
subiective (determinate de slaba pregătire profesională - care înseamnă implicit punerea
defectuoasă în practică a tehnicilor şi manevrelor de specialitate) şi erori obiective (cauzate, cel
mai frecvent, din cauza unei imperfecţiuni a ştiintei medicale la un moment dat, unei reactivităţi
particulare a bolnavului sau unor particularităţi ale bolii)
(http://www.asigurareaobligatoriedesanatate.com/asigurari-malpraxis). Erorile de diagnostic
(vezi diagnosticul funcţional pus de către kinetoterapeut) se pot datora necunoaşterii trecutului
medical al pacientului, examinării greşite, interpretării eronate a simptomelor, neefectuării unor
teste, netrimiterii pacientului pentru un consult de specialitate sau neschimbării obiectivelor şi
mijloacelor în cazul unui tratament fără rezultate. Este esenţial ca kinetoterapeutul să fie
informat despre patologia anterioară şi prezentă a pacientului său, despre antecedentele medicale
ale acestuia, despre eventuale incidente medicale anterior suferite. Interogatoriul pacientului este
unul dintre motivele pentru care nu orice diagnostic/tratament greşit este şi caz de malpraxis; de
exemplu, dacă la întrebările cadrului medical, pacientul a oferit răspunsuri false, în măsura în
care bolnavul nu prezintă niciun semn clinic, niciun simptom, care să arate că răspunsurile
primite nu sunt corecte, se va stabili diagnosticul şi implicit tratamentul bazat doar pe răspunsul
pacientului. [2] Medicina devine știință începând cu anii 1800, iar ca o consecință, personalul
medical devine responsabil de tratamentulul instituit, dacă acesta nu este în acord cu nivelul
științei medicale în acel moment. Corelativ, tot pe baze științifice, există posibilitatea depistării
cu o mai mare ușurință a greșelilor făcute în exercitarea actului medical, respectiv a identificării
unei culpe profesionale; doctrina și practica legislațiilor acceptate și aplicabile în domeniu
conturează următoarele condiții de la care trebuie plecat în abordarea unui astfel de caz: - să
existe o îndatorire, o obligație profesională a membrului personalului medical (de exemplu, o
relație kinetoterapeut-pacient); - respectiva obligație profesională să fie îndeplinită la un anumit
nivel standard în funcție de specialitatea și experiența cadrului medical căruia îi revine obligația
de mai sus; - să existe o încălcare a obligației profesionale, în sensul neîndeplinirii sau a
îndeplinirii ei defectuoase, prin raportarea la standardul aferent; - să se cauzeze un prejudiciu
pacientului; VOL. 20/ NR 34/ 2014 REVISTA ROMÂNĂ DE KINETOTERAPIE 83 - între
încălcarea obligației profesionale și prejudiciul cauzat pacientului să existe o relație de
cauzalitate. [1] De aceea, noțiunea de malpraxis în domeniul medical trebuie și poate fi înțeleasă,
abordată și analizată ca act medical prin prisma legislației și a regulilor deontologice proprii
(vezi Codul deontologic al kinetoterapeutului – care însă nu are putere reală, din lipsa legislaţiei
profesiunii de kinetoterapeut), ca o faptă antisocială generatoare de prejudicii, implicând
răspunderea civilă, penală, administrativă, ori de dreptul muncii. În domeniul bioeticii dar și în
cel juridic, malpraxisul este în mică măsură studiat. Sistemul medical și juridic din România nu
dispune de suficiente date referitoare la respectarea legislației, a drepturilor pacientului, a
normelor etice și a cerințelor legale. Preocupările mai recente în domeniu se concentreză pe
definirea unor concepte (eroarea, vinovăția în practica medicală) și pe percepția lor în rândul
personalului medical și al pacienților. [3] Astăzi, malpraxisul reprezintă o incontestabilă
realitate; acuzațiile sunt din ce în ce mai dese, pe rolul instanțelor se află zeci de plângeri de
malpraxis, mass-media anunță din ce în ce mai des un nou caz de malpraxis medical. Oamenii
 doresc explicații, vor să primească scuze din partea medicilor culpabili, vor să umilească medicii
vinovați și abia în ultimul rând doresc să primească despăgubiri corespunzătoare.

Cine raspunde pentru aceasta greseala medicala?Conform reprezentantului Ionescu si Sava,

exista mai multe categorii de persoane care pot fi trase la raspundere. Astfel, vorbim, in primul
rand, de personalul medical, adica, asa cum este definit la art. 642 din legea sanatatii, "medicul,
medicul dentist, farmacistul, asistentul medical si moasa care acorda servicii medicale."
Personalul medical raspunde pentru mai multe prejudicii, dintre care:

 prejudiciile produse din eroare, care includ si neglijenta, imprudenta sau cunostinte medicale
insuficiente in exercitarea profesiunii, prin acte individuale in cadrul procedurilor de preventie,
diagnostic sau tratament;
 prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementarilor legii privind confidentialitatea,
consimtamantul informat si obligativitatea acordarii asistentei medicale;
 prejudiciile produse in exercitarea profesiei si atunci cand isi depaseste limitele competentei.

Prin exceptie, insa, personalul medical nu raspunde pentru daunele sau prejudiciile produse in
urmatoarele situatii:

 cand isi depaseste limitele competentei in cazuri de urgenta in care nu este disponibil personal
medical ce are competenta necesara;
 cand sunt cauzate de: conditiile de lucru, dotarile insuficiente cu echipament de diagnostic si
tratament, infectiile nosocomiale, efectele adverse, complicatiile si riscurile in general acceptate
ale metodelor de investigatie si tratament, viciile ascunse ale materialelor sanitare,
echipamentelor si dispozitivelor medicale, substantele medicale si sanitare folosite;
 cand actioneaza cu buna-credinta in situatii de urgenta, cu respectarea competentei acordate.

De asemenea, pot fi trase la raspundere si unitatile sanitare, publice sau private, furnizoare de
servicii medicale, care raspund civil pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, in
solidar cu acesta, precum si pentru prejudiciile cauzate, in mod direct sau indirect, pacientilor,
generate de nerespectarea reglementarilor interne ale unitatii sanitare.

In plus, ele se fac vinovate si pentru pentru prejudiciile produse in activitatea de preventie,
diagnostic sau tratament, in situatia in care acestea sunt consecinta:

 infectiilor nosocomiale, cu exceptia cazului cand se dovedeste o cauza externa ce nu a putut fi

controlata de catre institutie;
 defectelor cunoscute ale dispozitivelor si aparaturii medicale folosite in mod abuziv, fara a fi
reparate;
 folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substantelor medicamentoase si sanitare,
dupa expirarea perioadei de garantie sau a termenului de valabilitate a acestora, dupa caz;
 acceptarii de echipamente si dispozitive medicale, materiale sanitare, substante medicamentoase
si sanitare de la furnizori, fara asigurarea prevazuta de lege, precum si subcontractarea de servicii
medicale sau nemedicale de la furnizori fara asigurare de raspundere civila in domeniul medical;

Potrivit Laurei Mihalcea, de malpraxis pot fi acuzati, totodata, furnizorii de utilitati catre
unitatile sanitare publice sau private care raspund civil pentru prejudiciile cauzate pacientilor,
generate de furnizarea necorespunzatoare a utilitatilor.

De asemenea, pot fi facute vinovate si unitatile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii
medicale (si furnizorii de servicii medicale sau nemedicale, subcontractate de catre acestea) si
producatorii de echipamente si dispozitive medicale, substante medicamentoase si materiale
sanitare care raspund civil pentru prejudiciile produse pacientilor in activitatea de preventie,
diagnostic si tratament, generate in mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor
si dispozitivelor medicale, substantelor medicamentoase si materialelor sanitare, in perioada de
garantie/valabilitate.

"In afara de persoanele mai sus indicate, asiguratorul mai poate fi obligat la plata despagubirilor
pentru acoperirea prejudiciului generat de o eroare medicala, in ipoteza in care personalul
medical implicat in actul de malpraxis a incheiat un contract de asigurare de raspundere civila
profesionala pentru malpraxis", a declarat avocatul Ionescu si Sava.

De altfel, sustine Laura Mihalcea, personalul medical care acorda asistenta medicala este obligat
sa incheie un asemenea contract de asigurare.

Asiguratorul acorda despagubiri pentru prejudiciile de care raspund asiguratii, precum si pentru
cheltuielile de judecata ale persoanei prejudiciate prin actul medical, in limita raspunderii
stabilita prin polita de asigurare.

"In situatia in care cuantumul despagubirilor depaseste limita sumei asigurate, atunci partea
vatamata poate pretinde autorului prejudiciului plata diferentei pana la recuperarea integrala a
acestuia", a precizat avocatul.
Ce poate face pacientul daca banuieste ca este victima unui caz de malpraxis?Inainte de
toate, trebuie avut in vedere ca personalul medical are o obligatie de mijloace: trebuie sa depuna
toate diligentele necesare si posibile pentru a trata pacientul."Prin urmare, putem vorbi despre
malpraxis numai atunci cand personalul medical nu a depus aceste diligente, fiind neglijent, slab
pregatit etc. Deci, cand trebuia sa procedeze intr-o anumita maniera in conditiile date si nu a
facut-o", atentioneaza Laura Mihalcea.Asadar, cand intalnim un rezultat nefavorabil in urma
unui tratament, pentru a atrage raspunderea, trebuie ca acest rezultat sa fi fost cauza unei
greseli pe care personalul medical era obligat sa o evite."Sintetic, atragerea raspunderii
personalului medical implicat si/sau a unitatii spitalicesti se face in doi pasi: stabilirea existentei
unui caz de malpraxis si dovedirea prejudiciului suferit, care poate fi de doua feluri: moral si/sau
material", ne-a precizat reprezentantul Ionescu si Sava. Mai exact, adauga specialistul, pentru
primul pas (stabilirea existentei unui caz de malpraxis), legea sanatatii ne ofera doua variante
alternative: fie sesizarea Comisiei de monitorizare si competenta profesionala pentru cazurile de
malpraxis, fie sesizarea directa a instantei de judecata. Procedura in fata Comisiei de
monitorizare si competenta profesionala pentru cazurile de malpraxis – procedura facultativa

Comisia are competenta de a stabili daca in cadrul actului medical reclamat exista un caz de
malpraxis, pe baza unui raport de expertiza intocmit de catre expertul/expertii desemnati de
Comisie in acest sens.

Pacientul care se considera victima unui caz de malpraxis sau, dupa caz, succesorii persoanei
decedate in urma unui caz de malpraxis pot sesiza Comisia, care stabileste daca exista un caz de
malpraxis, in termen de 3 luni de la sesizare. In acest sens, Comisia desemneaza un expert/grup
de experti care intocmeste un raport asupra cazului, pe baza caruia Comisia va lua decizia.

Decizia Comisiei poate fi atacata in termen de 15 zile de la comunicare, de orice persoana

implicata (pacient, medic, asigurator etc.) la Judecatoria in raza careia a avut loc actul de
malpraxis reclamat.

Daca se stabileste ca a existat un caz de malpraxis, persoana vatamata poate solicita instantei
acordarea de despagubiri.

Procedura in fata instanteiPersoana interesata poate sesiza direct instanta de judecata (civila sau
penala, in functie de situatie), nefiind obligata ca in prealabil sa parcurga procedura in fata
Comisiei. In acest caz, reclamantul va trebui sa dovedeasca existenta unui caz de malpraxis,
nucleul probatoriului in acest sens fiind, bineinteles, raportul de expertiza medico-legala. "Oricat
de clara ar parea greseala din documentele medicale, fara raport de expertiza este aproape
imposibila dovedirea malpraxisului reclamat", a precizat specialistul Ionescu si Sava. Cel de-al
doilea pas ar fi, conform avocatului, dovedirea prejudiciului in vederea obtinerii de despagubiri.
In aceste situatii, numai instanta de judecata poate obliga persoanele responsabile la plata
despagubirilor pentru prejudiciul cauzat prin actul de malpraxis. Asadar, reclamantul trebuie sa
arate instantei ca actul de malpraxis i-a cauzat un prejudiciu moral (dureri fizice, suferinte
psihice, restrangerea posibilitatii victimei de a se bucura de viata) si/sau material (sumele de
bani platite pentru o interventie chirurgicala care a esuat) si sa arate intinderea acestui
prejudiciu. In timp ce prejudiciul material este simplu de dovedit prin acte, prejudiciul moral este
lasat la latitudinea instantei. "Asupra daunelor morale, instanta este chemata sa statueze in
echitate pentru a acorda despagubiri apte sa constituie o satisfactie echitabila si proportionala cu
suferinta victimei, in functie de imprejurarile concrete ale cauzei, neavand la dispozitie criterii
matematice sau economice", puncteaza avocatul contactat de noi.

10. Rhode Island HospitalSa mergi pentru o operatie pe creier este destul de ingrijorator pentru
multi pacienti, dar cei din spitalul Rhode Island ar putea sa-si faca mai multe griji decat altii.
Desi e cel mai prestigios spital din stat si unul in care invata studentii de la Universitatea Brown,
doctorii de aici au facut greseala de baza, dar grozava, de a opera partea gresita de creier … de
trei ori intr-un singur an. Primul incident a fost rezultatul unui rezident din anul trei care nu a
marcat pe care parte din creier trebuie sa se desfasoare operatia. Doctorul si asistenta din aceasta
operatie au sustinut ca nu li s-a explicat cum sa foloseasca o lista de verificare, desi, pe alta parte,
probabil te poti intreba cum multi oameni ar putea sa lase pe cineva sa-i fie despicat capul de
catre cineva care, clar, nu a primit trainingul profesional necesar pentru a face chiar si
cumparaturile.In al doilea incident, un alt doctor, cu peste 20 de ani de experienta, nu a notat care
parte a creierului unui pacient de 86 de ani avea un cheag de sange, asigurand asistenta ca-si
aminteste. Pacientul in acest caz a murit dupa cateva saptamani. In al treilea caz, neurochirurgul
sef si o asistenta s-au asigurat in avans pe care parte a creierului ar trebui sa opereze, pentru ca
apoi sa opereze pe cealalta parte. Toate trei cazurile au implicat doctori diferiti, dar daca e mai
bine sa te afli intr-un spital in care un doctor face aceeasi greseala de trei ori sau mai multi
doctori fac aceeasi greseala e de dezbatut.

9. Alexander Baez Alexander Baez este un fost Mister Mexic si finalist pe locul doi in cadrul
concursului Mister Univers. Fiind bodybuilder si ingrijorat de fizicul sau, in 1999 s-a decis ca
vrea implanturi pentru pectorali. Cand s-a trezit din operatie, a descoperit ca primise, intr-adevar,
implanturi, doar ca pentru sani (dimensiunea C), nu de pectorali. Politia din Florida a inceput o
cautare pe numele Reinaldo Silvestre, un barbat care s-a dat drept doctor si nu avea nicio
calificare medicala legitima. Silvestre a falsificat documente si a mai operat pe cel putin doua
femei din Florida utilizand instrumente de bucatarie. In 2004, Silvestre a fost gasit lucrand in
Belize, unde se crede ca a tratat sute de pacienti pe perioada a macar un an de zile.

8. Carol Weihrer Carol Weihrer suferea de mult timp de dureri in ochiul drept asa ca, la sfatul
medicului, s-a decis ca si-ar imbunatati calitatea vietii daca si-ar indeparta ochiul. Operatia a
durat cinci ore si jumatate, din care pentru doua Carol a fost treaza. Anestezia este alcatuita din
doua elemente diferite, unul care paralizeaza pacientul si altul care ii adoarme. Din pacate, doar
agentul de paralizie a functionat complet in cazul ei si, in timpul operatiei, s-a trezit, dar nu se
putea misca deloc. A fost ingrozita sa-l auda pe doctor ascultand muzica disco, auzind si lucruri
ca “Taie mai adanc, trage mai tare”. Carol a fost treaza pentru exact momentul in care i s-a scos
ochiul.

In cele din urma, doctorul a devenit constient ca pacienta este treaza, administrand mai mult din
anestezicul pentru blocarea nervilor, lucru pe care Carol l-a descris ca a facut-o sa se simta in
interior de parca ar fi fost prajita la protap. A fost atat de traumatizata de intamplare, incat de
atunci doarme intr-un scaun pliant, fiindu-i prea frica sa se intinda. Cazuri similare, in care
pacientul este, din greseala, treaz in timpul operatiei, au loc anual pentru un numar de 42000 de
oameni doar in Statele Unite.

7. Pacienti inflamabili Oamenii au o multime de frici inainte de o operatie: cat de priceput este
chirurgul, daca taie ceva ce n-ar trebui si asa mai departe. Intrebarea “Daca iau foc?” nu este
foarte des intalnita, dar, poate ca ar trebui. In 2009, Janice McCall, in varsta de 65 de ani, a murit
la sase zile dupa ce a luat foc in timpul unei operatii. Desi cauza exacta a focului nu a fost
dezvaluita in acest caz, exista alte exemple care pot sa explice cauzele posibile ale focului. In
2012, Enrrique Ruiz a suferit de arsuri de gradul doi dupa ce un bisturiu electronic a facut ca
sursa sa de oxigen sa explodeze, lucru pe care spitalul a incercat sa-l acopere.

In alt caz, Catherine Reuter, de 74 de ani, a suferit de arsuri de gradul doi si de gradul trei, dupa
ce un aparat de cauterizare a facut ca substanta bazata pe alcool de pe fata ei sa ia foc. Incidentul
a dus la infectii puternice, insuficienta renala si sedare pe termen – lung. Reuter nu si-a revenit
complet si a murit in spital dupa doi ani. Se estimeaza ca focurile chirurgicale afecteaza in jur de
650 de pacienti anual.
6. Daryoush Mazarei E foarte posibil ca toata lumea care citeste acest articol sa fi auzit povesti
despre oameni care intra in operatii si apoi afla ca au obiecte uitate in ei. Au loc in jur de 1.500
de astfel de intamplari anual in Statele Unite ale Americii. Desi nu sunt rare, un astfel de
eveniment poate fi extrem de dureros, putand sa duca la complicatii ca sangerari interne sau
infectii. Ce-l deosebeste pe Daryoush Mazarei de alte exemple nu este faptul ca obiectul lasat in
pieptul sau, un retractor, avea 25 de centimetri, nici faptul ca acesta ar fi putut sa-l gaureasca, la
propriu. E faptul ca atunci cand s-a intors la Centrul Medical Universitar Pittsburgh, i s-a spus sa
urmeze un consult psihiatric. Dupa o luna de dureri ingrozitoare, multiple plangeri si dupa ce i s-
a spus mereu ca problema e doar in capul sau, lui Marazei i s-a facut, intr-un final, o radiografie,
si obiectul a fost scos. Acesta a dat apoi spitalul in judecata.

5. Jessica Santillan

Jessica Santillan a fost o fata de 17 ani care a murit la 15 zile dupa ce a trecut printr-o operatie de
inima si de plamani. Clar, operatia a fost una majora si mai multe lucruri ar fi putut sa se
intample gresit. Totul ar fi putut sa mearga bine, dar nu si in cazul in care corpul Jessicai ar fi
respins noile organe. Avand o lista de asteptare atat de mare pentru organe in Statele Unite ale
Americii, ai fi crezut ca profesionistii de la Spitalul Universitar Duke s-ar fi asigurat ca organele
pe care urmau sa le foloseasca in operatie ar fi avut aceeasi grupa de sange ca si persoana in care
trebuiau sa stea de atunci. Din pacate, Jessica avea grupa de sange O si a primit organe de la
cineva care avea sange de tip A, lucru pe care mai multi oameni ar fi trebui sa-l verifice, dar nu
s-a intamplat.

Spitalul a ascuns greseala timp de 11 zile si apoi au cautat public un alt donator. Jessica a primit
un al doilea transplant la doua saptamani dupa primul, dar a fost declarata moarta cerebral si
deconectata de la aparatura de mentinere in viata. Mama ei crede ca a fost slabita anumit cu
medicamente pentru a parea ca a decedat in mod natural.

4. Cel gresit scos Numai cei care chiar au vazut asta cu ochii lor pot sa stie cat de usor sau greu
este sa te uiti la ceva cum ar fi o pereche de rinichi si sa-si dai seama care este sanatos si care nu.
Aparent, diferenta nu este atat de clara pe cat ai crede. In 2000, Graham Reeves din Tara Galilor,
in varsta de 70 de ani, a murit dupa ce, nu doar un doctor, ci doi, au scos rinichiul gresit. O astfel
de eroare nu este un incident izolat, nici nu are loc in mod special legat de o anumita parte a
corpului. Benjamin Houghton, un veteran Air Force, a primit compensatii de 200.000 de dolari
dupa ce doctorii au indepartat testiculul gresit, in timp ce Willie King, care suferea de diabet, a
primit 1,15 milioane de dolari, dupa ce piciorul drept i-a fost amputat din greseala (piciorul care
trebuia a fost amputat mai tarziu).
3. Kim Tutt Kim Tutt isi facea o radiografie maxilara la dentist, cand s-a observat ca aceasta
avea un nodul urias pe partea stanga a maxilarului. Dupa o serie de examinari, i s-a spus ca mai
are intre trei si sase luni de trait. Doctorii au sfatuit-o ca ar mai putea sa traiasca trei luni in plus
daca ii indeparteaza partea stanga a barbiei, pana la ureche, inlocuind-o cu fibula. Disperata sa
petreaca timp cat mai mult cu fii ei de 10 si 12 ani, s-a operat. Nodulul a fost indepartat si, desi
usor desfigurata, Tutt a fost recunoscatoare ca mai putea sa petreaca timp cu fiii ei. Dupa trei
luni, a fost chemat la doctor pentru a i se spune ca nu are cancer. Partea proasta e ca nu avusese
deloc cancer – avusese loc o incurcatura in laborator si Kim Tutt a trecut prin cinci operatii care
au lasat-o desfigurata pentru nimic.

2. Paul Lozano Malpraxisul medical nu se limiteaza doar la operatii, iar cazul lui Paul Lozano
ilustreaza acest lucru mai bine ca oricare altul. Lozano a fost abuzat sexual de catre mama sa,
copil fiind, iar psihiatra sa, Margaret Bean – Bayog, s-a decis sa incerce o forma de terapie, in
care psihiatrul simuleaza diferitele stagii ale dezvoltarii in incercarea de a-l “reprograma” pe
pacient. L-a rasfatat ca pe un copil mic, i-a citit povesti, i-a spus “bebe”, i-a zis sa i se adreseze
“mama” si l-a facut sa invete replici intregi pe de rost. O astfel de replica era “Eu sunt mama ta si
te iubesc si ma iubesti foarte mult. Zi asta de zece ori.” Alte replici erau mai sexuale si mai multe
notite au fost descoperite care lasau sa se inteleaga o alta latura a relatiei intre doctor si Lozano.
Se pare ca cei doi au avut si relaxii sexuale. Dupa cinci ani, barbatul s-a sinucis.

1. Bryan Mejia Cateva dintre exemplele mentionate pana acum au fost rezultatul unei
comunicari proaste, in timp ce altele erau doar practica de proasta calitate. In functie de cine si ce
crezi, se poate considera ca ambele variante se aplica pentru cazul lui Bryan Mejia. Ce il separa
de alte cazuri este dezbaterea etica ce a reiesit din ea. Bryan s-a nascut cu un singur picior si fara
brate. Diformitatea nu era vina doctorilor de la Palm Beaches, dar parintii, Ana Mejia si Rodolfo
Santana, au acuzat personalul medical de neglijenta, pentru ca nu au detectat problema prin
ultrasunete, declarand ca l-ar fi avortat, daca stiau ca ar fi avut un singur membru. Multi oameni
s-ar astepta ca un doctor sa poate sa-i anunte pe viitorii parinti de o astfel de problema, insa, Dr.
Morel, acuzatul, a sustinut ca nu este vina sa.

Cuplul, care se temea ca cel mic s-ar fi putut naste cu sindromul Down, a ales sa nu apeleze la
amniocenteza, dupa ce li s-a spus ca exista o sansa de 99% ca nou nascutul sa nu aiba niciun fel
de problema mintala. Acest test ar fi detectat membrele lipsa, dar exista o sansa de 1 din 500 sa
rezulte in pierderea sarcinei, Morel sustinand ca a fost decizia lor si nu poate fi invinuit pentru
asta. Insa, potrivit avocatului care reprezenta cuplul, a doua oara cand au primit ultrasunetele,
toate patru membre erau intacte, lucru care sugereaza ca li s-au prezentat dovezi false.
Cuplul a primit 4,5 milioane de dolari pentru a-l ajuta pe Bryan sa aiba o viata decenta, declarand
ca asta nu este o compensare pentru durerea si chinul lor mintal. Dar multi oameni vad asta ca
fiind cuplul care a dat spitalul in judecata pentru ca aveau un copil cu probleme. Acest lucru,
precum si faptul ca cei doi au declarat ca ar fi facut avort, precum si acuzatiile de malpraxis, au
starnit controverse si dezbateri.

Bibliografie:
https://topist.ro/10-cazuri-oribile-de-malpraxis-medical/

Ţîrdea Teodor N. Bioetică: origini, dileme, tendinţe. Suport de curs.

Chişinău, 2005,…….p.
https://ru.scribd.com/document/342817258/Tema-4-Bioetica

https://dexonline.ro/definitie/malpraxis