Sunteți pe pagina 1din 1

Monolog

Astăzi stau aici, în faţa voastră, cu speranţa că povestindu-vă viaţa mea, voi reuşi să
accept noua mea viaţă şi că voi reuşi să schimb vieţile voastre.
La 12 ani am pierdut cea mai dragă fiinţă. Am fost aruncat în întunericul singurătăţii
fără a mai avea cui spune „mamă”. Această parte care se numeşte „mamă” a început să mi se
şteargă din inimă… am rămas doar cu amintirea. Această lipsă a vieţii mele m-a condus spre
lumi nedescoperite de mine la acea vreme. Am descoperit drogurile, alcoolul, femeile. Am
gândit ca un om matur cu o minte bolnavă şi la 16 ani am început să duc o viaţă care lăsa de
dorit. Mă hrăneam cu drogurile. Drogurile erau singurul lucru viu din lumea mea… erau în
vene, în nas, în cap, în stomac, în inimă, în fiecare por şi în fiecare celulă a fiinţei mele. Eram
dependent! Nu puteam să schimb deloc acest lucru. Subconştientul meu ştia că mă voi
autodistruge, dar drogul era mai puternic decât voinţa mea. Am încercat o dată. Ce extaz, ce
euforie, ce putere! Simţeam că pot să fac orice, că pot să mut munţii din loc, că din mâinile
mele urâtul se poate transforma în frumos. Eram stăpânul tuturor, nu cunoşteam limite, eram
întreg universul, lumea era croită după persoana mea. Eram atotputernic, eram propriul meu
Dumnezeu, dar şi al celor din jur. A fost însă doar senzaţia de început. Euforie falsă,
entuziasm mincinos, a fost o lume imposibilă, existentă doar în mintea mea bolnavă. A doua
oară am căutat acceaşi senzaţie folosind aceeaşi doză, în schimb am primit nimic. Nu m-am
mai simţit atotputernic, nu mai aveam nimic. Eram doar drogat! Simţeam muşchii atrofiindu-
se, mintea înceţoşându-se. A treia şi a patra oară a fost la fel, senzaţia nu a apărut. Lumea
aceea perfectă nu mai exista. O căutam, dar nu o găseam. Eram disperat să mă simt iar ca la
început. Am început să măresc doza. Cu cât măream doza, cu atât acea lume devenea mai
greu de atins… durerile erau puternice, mintea mea se ducea, era mâncată de nişte prafuri. Era
rau atât cu droguri, cât şi fără ele. Dacă nu aveam doza zilnică, durerile erau mai puternice
decât atunci când eram sedat, simţeam lipsa celei mai importante părţi din viaţa mea care
atunci era drogul. Eram însetat! Chiar dacă am mărit doza, acea senzaţie euforică nu am mai
atins-o. Era un ideal imposibil de atins. Cocaina mea nu mă mai ajuta deloc. Parcă o uram că
nu-mi putea oferi acea plăcere păcătoasă, dezirabilă care ştiam că-mi face rău. Dar o vroiam,
îi simţeam nevoia. De multe ori vorbeam cu drogul înainte de administrare. Vroiam să-i
insuflu dorinţele mele pentru a mă putea ajuta să ajung ACOLO, dar nu m-a mai ajutat. Am
mărit doza până am ajuns la supradoză. Am fost la un pas de a părăsi această lume. Nu ştiu
dacă era mai bine sau nu, ştiu doar că am scăpat de acele prafuri, pastile, injecţii şi, în sfârşit,
pot să am o viaţă a mea. Drogurile nu m-au făcut să pierd prea multe… nu aveam prea multe
înainte de a le cunoaşte, m-au făcut să mă pierd pe mine, persoana pe care ştiu că pot să mă
bazez oricând cu adevărat. M-am redescoperit. Sunt un om minunat care merită să-şi trăiască
viaţa, chiar dacă cea mai importantă piesă din viaţa lui lipseşte… cea care l-a purtat în pântece
timp de 9 luni.
Numele meu este Konstantin şi aceasta este povestea mea. Mă înclin în faţa celei
care mi-a dat puterea să vorbesc- oglinda din camera mea.

Alexandra Zaharia