B.

Fundoianu și deconstrucția poetului tradițional

„Mă cheamă, dar nu știu ce taine mă cheamă...”

B. Fundoianu

B. Fundoianu, alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin

Wexler/Wechsler), (n. 14 noiembrie 1898, Iași - d. 2 octombrie 1944, lagărul nazist de
exterminare Auschwitz, Polonia) a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român
de etnie evreiască. Fundoianu a dus o viață tulburătoare, extrem de bine pusă la punct în
biografia volumului omagial B. Fundoianu – Opere I. Poezia antumă (Ed. Art, 2011). Născut în
1898 la Iași, într-o familie de comercianți, Fondane a început să scrie de foarte mic, de la vârsta
de opt ani. El spune: „Tot ce este la mine funcție organică (scriu de la vârsta de opt ani) îmi pare
pe deplin firesc. Mi se pare, dimpotrivă, foarte ciudat că există oameni care nu scriu.”
B. Fundoianu a urmat școala elementară pentru copii evrei, întemeiată de bunicul său , iar
după terminarea scolii primare, se înscrie la liceul Bârzea, unde, mărturisește el, se îndrăgostește
lulea, fapt pentru care rămâne repetent pentru doi ani. Dar acest fapt este constructiv pentru poet
pentru că între 1914 – 1916 cât timp a rămas acasă, tânărul Fundoianu-Fondane își face debutul
în publicistică. Cu greu reușește să-și ia examenele pentru a trece în „clasa a șaptea modernă”, cu
mult în urma colegilor săi, cursul superior absolvindu-l la București. Ajuns la București,
Benjamin se va chinui să dea la Drept în Iași și, după multe tentative nereușite, își retrage actele
de la facultate și pleacă definitiv din Iași.
Imediat după exmatriculare, negăsindu-și nici drumul și nici rostul în viață, rătăcind
printre reveriile sterpe ale unui adolescent, B. Fundoianu îl întâlnește pe Iacob Groper în 1911.
Acesta, un poet evreu erudit, cu 8 ani mai mare decât el, îl va lua sub aripa sa ocrotitoare și
formatoare. Primele creații publicate de B. Fundoianu au fost traduceri din poezia lui Iacob
Groper, iar prima poezia concepută de el însuși a fost sonetul „Dorm florile”, publicată în
„Valuri”. Debutul poetului va fi în octombrie 1914, cu „Vin norii” în revista „Vieața Nouă” a
lui Ovid Densusianu. Urmează o perioadă de intensă activitate și colaborare cu reviste precum:
„Versuri și proză”, „Vieața nouă”, „Revista noastră”, „Rampa nouă ilustrată”, „Flacăra” etc.
Începe să cunoască scriitori ca Ion Vinea, Galaction, Ion Minulescu, Ibrăileanu etc.
La îndemnul lui Minulescu, părăsește Iașiul, mutându-se la București. Urmează o altă perioadă
de publicare intensă (1919) în ziarul „Mântuirea”, însumând 103 texte, de la însemnări literare
până la interviuri și traduceri. Perioada maturității sale poetice începe din 1920. Publică în
„Adevărul”, „Cuvântul liber”, „Rampa”, „Lumea evree” etc. poeme ca Psalmul
leprosului, Monologul lui Baltazar, Sinaia, continuând în 1921 cu articole despre poeți,
dramaturgi, cronici etc.
Fundoianu publică în anul 1922 primul volum important, Imagini și cărți din Franța, cu
valoarea unui manifest, anunțat de către autor în prefață: Cultura noastră […] a devenit o colonie
– o colonie a culturii franțuzești […] Dacă literatura noastră a fost un continuu parazitism [al
culturii franceze], vina n-o poate culege cultura Franței, ci neputința noastră de a asimila, mai
mult: lipsa talentelor remarcabile, capabile să facă dintr-o nutriție străină ceva ordonat și
propriu.1 Două excepții fiind admise, Nicolae Filimon și Mihai Eminescu, nu pentru a atenua
gravitatea acuzațiilor ci pentru a sublinia lipsa orientării globale: Cultura noastră numără un
geniu, acesta n-a împins deloc spre Coasta rinului barca istoriei noastre literare, rămase pe
țărmul civilizației franceze”.2 Cauza dependenței de cultura franceză sta în „neputința noastră de
a asimila”, în „lipsa talentelor remarcabile, capabile să facă dintr-o nutriție sănătoasă ceva
ordonat și propriu”. Într-un cuvânt, „n-avem suflet - un suflet diferit și personal- de vreme ce nu
putem crea o literatură care să stea în picioare, fără nicio înrâurire de afară”3. În orice caz,
afirmațiie făcute de Fundoianu rămân prea grave și exagerate, dar ceea ce este important din
toate aceste este „nemulțumirea față de condiția de etern și provincial și nevoia exasperată de a
o depăși, însciindu-se pe orbita valorilor universale”4.
Singurul volum de versuri publicat de Fundoianu în România, mult timp după ce acesta
se stabilește la Paris, Priveliști, apărut în 1930, la editura „Cultura națională”, cuprinde poeme
scrise între 1917 – 1923, a căror temă principală este natura. Volumul este precedat de o
dedicație către Ion Minulescu, „primul clopotar al revoltei lirice românești, poetul evaziunei din

1
B. Fundoianu, Imagini și cărți, ediție de Vasile Teodorescu, studiu introductiv de Mircea Martin, traducere de
Sorin Mărculescu, Editura Minerva, București, 1980, p. 22.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 25.
4
B. Fundoianu – Benjamin Fondane, o nouă lectură, ediție îngrijită de: Michael Finkenthal, Claire Gruson, Roxana
Sorescu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013, pp. 205, 206.
Romanțe pentru mai târziu, poetul bucuriei de-a fi De vorbă cu mine însumi”5, și de „Câteva
cuvinte pădurețe”, prefața volumului, dedicate lui Claude Sernet. În prefața volumului el afirmă
ideea unei rupturi între fostul poet B. Fundoianu și actualul Benjamin Fondane: „Volumul de față
aparține unui poet mort, în vârstă de 24 de ani, prin anul 1923. De atunci urma lui se pierde
prin continent. Cei care l-au deslușit undeva într-un „studio” de cinema, sau în biroul unei
societăți de asigurare, au întâlnit un om rece și insensibil pentru o activitate care-i era atribuită
și nici un fel de lacrimă în privire pentru un trecut în care cheltuise energia unei semnificații.
Mort? Nu, asasinat după toate regulileartei, după o lungă uremie morală, în care voința lui de a
săvârși și voința lui de a fi s-au luat în luptă crâncenă, desfrunzindu-se una pe alta de pene, de
sânge, ca în faimoasele bătălii de cocoși, în Flandra. Celui căzut, cu gura în țărână, i-am
supravețuit eu. Nu-I încă momentul să hotărăsc dacă sunt eu mortul, sau dacă eu asasinul”6.
În continuare, poetul Priveliștilor mărturisește că aceste poezii au fost concepute în 1917,
în timpul războiului, „într-o Moldovă mică cât o nucă”, pe când „materia primă” a lirismului nu
mai exista, construit în locul ei un univers cuprins de apocalipsă, unde „armatele cenușii” defilau
în fața geamurilor ale căror tobe băteau moartea: „el închipuia un univers pacific în care crea,
inventa, astăzi priveliști de arătură, mâine, exaltarea mistică a morții în pâne. Scuza poeziei lui
descriptive stă înainte de toate în faptul că descripția lui nu avea un model real, că năștea din
negura morții, ca o protestare intimă împotriva peisajului mecanic, de gloanțe, de sârmă
ghimpată, de tancuri. Natura, în poemele lui, apărea ridicată la o potență mai mare ca imaginea
ei normală, ca o supapă prin zidul de foc, când supapa adevărată era însuși focul. Simptom de
nevroză? Romantism? Pământul era amestecat cu fier, cu foc și așchii de sticlă; arătura era un
obiect pierdut, boul un mit vetust, baliga o vegetație necunoscută”7. Așadar, poezia lui
Fundoianu este trecută prin filtrul reinventării realului, care nu este închegată de imagini , emoții
ce fac parte dintr-un univers plin cu răutate, ci „din volume, de suprafețe potrivite, din conjugări
de echilibru, din contacte precise, din poderi măsurabile”, ce alcătuiau un „univers autonom, cu
legile lui arbitrare, cu hazardul lui prevăzut” unde „principiul identității era respins” 8 și astfel
răul abolit.

5
B. Fundoianu, Priveliști și inedite, Ediție îngrijită, introducere și note de Paul Daniel, Editura Cartea Românească,
1974, București, p. 7.
6
B. Fundoianu, Câteva cuvinte pădurețe, în ed. cit., p. 9.
7
Ibidem, pp. 9, 10.
8
Ibidem, p.10
 Poemele lui Fundoianu își au drumul dintr-o stare sufletească specială care „da versului o
desitate”, creând un „organ de măsură, piatră de kilometru” și „autonomie care să se păstreze în
ureche și să se piardă în intelect”. Forma preconizată a poeziei era versul alexandrin (vers iambic
de 12 silabe), care mult prea retotic până atunci, trebuia „descusut, spart, liberat de muzica lui
pur formală”, rima fiind singura care trebuie să se păstreze, asonanța care trebuia să ia „în mod
clandestin, dar progresiv, locul rimei” care „trebuia să dea poemului o singulară putere
interioară, sporită de ambiția și vocația de a da limbii un fel de sonoritate surdă, abruptă, un ecou
de metal, de glonț de pușcă, în locul râsului unui prund de mărgăritar lins de un pahar de
cristal”9; vocabularul slav trebuia recultivat în locul celui latin , „socotit inapt pentru poezie”, iar
materialul static al inspirației trebuia să elimine cu forța „principiile psihice din ordinul dinamic:
dragostea, ura, viteza, hazardul”10.
Chiar dacă poetul își exprimă în prefață intențiile poeziilor sale, părerea contradictorii ale
criticilor nu întârzie să apară. De pildă, Lovinescu afirmă în „Istoria literaturii române
contemporane” că Fundoianu nu este un simbol demn, care poate să reprezinte o „nouă poezie”.
Acesta consideră că poezia fundoiană este mai degrabă tradițioală, de inspirație rurală „cu boi și
băligar, bucolică fără a fi idilică”11. George Călinescu îl contrazice însă pe Lovinescu, spunând
că tradiționalismul lui Fundoianu „reprezintă o formă de modernism” 12. Așadar, Fundoianu se
afirmă ca poet tradiționalist sau ca poet modern prin intermediul versurilor create și publicate în
„Priveliști”?
Versurile Priveliștilor chiar dacă mărturisesc că poetul este înclinat spre pastișă, ruptura
de pastișă este cea care trădează compoziția volumului. În acest volum nicicând nu vom găsi
afirmarea sentimentalismului romanțelor și nici pe acela idilic al pastoralei tradiționale. Poetul
redimensionează poezia dezbrăcând-o de clișee sentimentale și o privește ca pe o resursă
energetică. Abundența descrierilor câmpenești, familiaritatea zgomotelor curții tradiționale și
exaltatea în fața naturii elementare, a pământului și a animalității, a lăsat, în 1927, lui Lovinescu
impresia că Fundoianu este, așa cum am mai precizat, un poet tradiționalist. Într-adevăr, poetul
plimbă prin fața noastră dobitoacele, ne dă să gustăm din sucul fructelor coapte și ne îmbată
simțurile cu mirosul fânului proaspăt cosit, evocă anotimurile încărcate de razele soarelui și

9
Ibidem, p.11.
10
Ibidem.
11
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Librăriei Socec & Co. S.A., București, 1937,
p. 352.
12
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia Princeps în format electronic.
înglodate de noroi, complacându-se uneori în panorama reprezentată a unui pictor naiv: „Porcii
mănâncă iarba prin șinele de fier/ Cerul e-nalt, că parcă nu e cer,/ ori l-au urcat tăcerea și munții,
Amiaza./ Căruțe din Belia trec pe șosea sper Breaza./ Gara-I pustie parcă de secole și ani./
Șoseaua ca o râmă, umblă printre bolovani/ nici nu privește râul în mers pe drumul Breazii/ și
umezeala care umflă să spargă brazii./ În Prahova, băieții împușcă cu pietriș/ broaștele adormite,
molite, pe prundiș,/ și-și scaldă caii; uite, muștele verzi înțeapă./ Tăcerea se aude cum s-a spălat
cu apă,/ și-aș vrea, trântit de soare, jos, în amiazi, să dorm,/ cu inima de piatră ca muntele
enorm.” (Sinaia, IV) Oare sunt acestea imaginile văzute și redate prin filtrul imaginației unui
tradiționalist care conturează în culori calde un spațiu țărănesc? Nu. Toate aceste nu sunt decât
imaginile unei naturi sălbatice, indiferente la civilizația umană, sunt imaginile unui „bucolism
fals”13. Atmosfera pașnică refuză să se arate, un acord între obiect și subiect refuză să se închege.
B. Fundoianu nu este un poet încărcat de sentimente de care să se dezbrace în poezie.
Nici măcar unul descriptiv, în ciuda peisajelor conturate în poeziile sale. Peisajele frumoase sunt
eliminate prin zugrăvirea în detalii crude a târgului provincial: „În târg miroase a ploaie și a fân,/
Vântul nisip aduce, fierbinte, în plămâni/ și fetele așteaptă în ulița murdară,/ tăcerea care cade în
fiecare seară,/ și factorul, cu gluga pe cap, greoi și surd./ Căruțe fugărite de ploaie au trecut,/ și
liniștea în lucruri mucegăiește./ În case oameni simpli vorbesc pe ovreiește./ Gâște cu pantofi
galbeni, vin lent după-un zaplaz;/ auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz,/ cum învechește frunza
în clopote de-aramă-/ auzi tăcerea lungă și gri care e toamnă/ și diligența care vine din Dorohoi./
Pustiu, din șes, se urcă cirezile ce boi,/ și cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge -/ cu ochii
roșii, târgul, cuprins de spaimă, muge”. (Herța I) Observăm că pitorescul ca și nostagia și
efuziunea sunt evitate. Parcă toate acestea sunt concepute ca să contrarieze tradiționalismul și nu
să îl descrie, să îl reprezinte.
Așadar, mai putem deduce de aici că poeziile lui Fundoianu sunt tradiționaliste? Nicicum.
Poeziile lui Fundoianu nu sunt poezii tradiționale, ci sunt poezii cu o nouă viziune realistă, unde
urâtul și noroiul devin o fațadă firească a realității. Dacă nu suntem suficient de convinși de
aceste reprezentări în note moderne, să mergem mai departe cu exemplificările necesare.
După cum bine știm, pastelul tradițional ne descrie natura o „sălbatică splendoare”, în
interiorul căruia se stabilește o comuniune tainică între eroul liric și forma concretă a naturii
înconjurătoare. Să reluăm, de pildă, priveliștea „Sinaia, IV”. Aici putem clar observa cum în

13
Mircea Martin, Introducere în opera lui B. Fundoianu, Editura Minerva, București, 1984, p. 160.
cadrul natural se manifestă o fatalitate. Acumularea de detalii disparate, lipsite de legătură, de
armonie, și toponimile sunt prezente aici doar ca pretext ce tind să ne înșele simțurile poetice.
Descrierea pare a fi minuțioasă, dar nu au încărcătură emoțională ci doar o încărcătură greoaie de
decorativism. Descrierea este aici doar o pură aparență, iar poemului trebuie să îi descoperim alt
plan poetic, mult mai profund.
Natura la Fundoianu, este doar o prezență exterioară. Atât de exterioară încât tinde să de
dispenseze. Poetul îi dă o reprezentare ca o „ex-presie”, adică ca un freamăt deja exteriorizat.
Natura poate că este o stare de suflet, dar nu în sensul regăsirii, sau ca o ocrotire, a vreunui
suflet. Poetul tinde să se retragă din peisajul poeziei. Observăm că menține mereu în versurile
sale o oareacare distanță, o distanță menținută cu grijă, îngărdită, iar natura începe chiar de după
acel gard pus de poet: „Suișu-i greu la casă pe ațe de poteci;/ de sânge drumu-i galben unde-au
scuipat dovleci/ și-I creștere de sfeclă, de mărării, de ceapă;/ iată, după ureche, izvoarele de apă,/
și dimineața, ca o zăpadă, între noi;/ calci unghii de mireasmă pe câte-un mușuroi/ și au țipat
cocoșii pe bolovani de soare./ E toamnă ca-ntr-o pară cu zeamă de răcoare./ Vacile șvițeriene, cu
șorțul alb, mugesc;/ ziua de astăzi intră-n conacul boieresc/ și vinele pe mâna legumelor sunt
clare./ Boii sub pălărie de paie merg să are/ pe jos, și-și freacă somnul neisprăvit de stâlpi;/ au în
narine-un miros de lapte și de râpi/ și se pornesc în silă să spargă arătura-/ pe după gard, de unde
a început natura.” (Herța II) Fundoianu nu pare a fi un neliniștit care caută alinare în peisaj. Nici
măcar nu identifică natura în asemnea versuri. Natura amplifică izbirea indiferenței de tăria ei.
Tradiționaliștii ne-au obișnuit cu o faună bogată și delicată, transpusă organic într-un
peisaj protector. La Fundoianu, fauna este în destrămare, ce are clare inclinații spre pierire:
„Fagii au frunza groasă ca ploile s-o bată”/(…)/ vița se ține-oloagă cu mâna de araci/ și-așteaptă-
acum, când țâța a încetat să-i crească,/ ploaia s-o-ngălbenească, ploaia s-o putrezească”. (Herța
V). Până și „decorativismul” țăranului este văzut în comparație cu regnul animal cu care
convențuiește alături de mizerie și inerție: „…și trec țărani cu rapăn, ca niște boi; trec boi/ cu
pântecele pline cu miros de trifoi/ și idioți de toamnă; și toamna e cuminte/ peste țărani, și peste
ovăz și peste linte.” (Herța VIII)
Distanța față de poezia tradiționalistă este remarcabilă. Dacă privim și citim cu atenție,
putem remarca o oarecare distanță față de toate poeziile naturii, nu doar față de poezia
tradiționalistă, al cărui demers explicit/implicit constă în umanizarea obiectului. Reprezentarea
inversă a demersului poetic fundoian este remarcată și de Mircea Martin care spune că
reprezentările lui Fundoianu ne fac martori unui proces de „naturalizare a omului, de umanizare
a naturii”14. Poetul evită cu orice ocazie și scop priveliștile frumoase și pitorești protectoare. Asta
ne face să ne gândim că interesul pentru pitoresc este mai degrabă un interes privit din planul
estetic. Frumusețea pitorescului, încărcat de sugestii moderne, „va fi convulsivă sau nu va fi
deloc”15. Imaginile poetice preferate sunt cele care dețin cheia agresivității prozodice. El nu
implantează în poezia sa armonia ci disonanța. Chiar dacă procedeele lui se vor fi a fi
antiretorice, sfârșesc a fi retorice. Dar numaidecât trebuie să observă că retorica lui Fundoianu nu
este ascendentă ci descendentă. Anticlimaxul făcându-și simțită prezența.
Lumea din poeziile lui Fundoianu nu mai este transpusă într-un spațiu protector. Lumea
lui Fundoianu pierde magia comunicării. Dacă nu în toate poemele sale, în cel puțin o parte din
ele, Fundoianu ne arată un poet al singurătății bolnav de surzenie și aproape mut. Oamenii din
poezia lui sunt surzi, până și animalele se îmbolnăvesc de surzenie. Surzenia se extinde ca
tentaculele unei caracatițe peste tot ce mișcă. Priveliștile sunt o vastă insingurare. Până și spațiul
familial, casa părintească, este o insulă pustie pe care trăiește eroul liric: „În casa de tăcere cu
iederi și urzici, plină de somn de bufnițe cârne, cu ochii mici,/(…)/ și-ai fi în casă singur, pustiu
și monoton -/ ca-n insula vreunui sălbatec Robinson.” (Urâtul) Târgul moldovenesc, unde totul
este încrementit și nimic nu se întâmplă, la prima vedere, avem impresia că stă sub amprenta
celei mai pure tradiții de evocare a nostalgiei: „Bătrânii de la casa cea veche ne-au ieșit/ în
poartă, la grilajul de iederă coclit,/ și-aveau în ochi un zâmbet de iaz de șes, cuminte,/ îți mai
aduci aminte? Îți mai aduci aminte?” Timpul este încremenit, zâmbetul este și el „încremenit
cuminte de iaz de șes”. (Herța IV) Sub aceste idilice și blânde apartanențe stă una dintre cele mai
explozive poezii ale lui Fundoianu. Aici, sentimentul domninant este acela de exasperare în fața
monotoniei, dar care nu este decât o covalescență prelungită: „E-așa de lungă vremea de când nu
mai e azi/ și stearpă și molâie ca o convalescență./ Aștepți în toată seara acceași diligență/ care
debarcă aceiași ovrei ce se întorc.” (Herța IV) Să alegem o altă poezie reprezentativă pentru acest
subiect adus în discuție: „Un tren de marfă a trecut-/ și uite, curtea fabricii de gaz/ ar vrea să
unrce-n degete să-l vadă/ ca o găină albă din zăplaz./ Tăcerea doarme cu genunchii-n gură-/ cu
mâna pe pleoapă s-a trezit-/ a spintecat-o trenul, ori îi pare/ că sângele din jur e învechit?/ Sculată
de viteză se întreabă/ ce-I energia asta fără somn,/ și-ar vrea din nemișcare să se rupă,/ cu cel

14
Mircea Martin, Introducere în opera lui B. Fundoianu, Editura Minerva, București, 1984, p. 166.
15
Ibidem. p. 170.
puțin o umbră, ca un pom./ Soarele-acesta, fără de cusur,/ o doare-n carnea încă ne-ncepută, și-ar
vrea să-și poată un minut lipi/ pe-o roată, fața slută.” (Un tren de marfă) Cuminte, trenul de
marfă este comparat cu „o găină albă”. Tăcerea capătă elemente personificatorii și „doarme cu
genunchi-n gură”. Încremenirea spațiului și lipsa de viață se datorează tăcerii cu „fața slută”, dar
nu după mult timp spațiul încremenit se dezechilibrează și este pus în mișcare de năvălirea
violentă a trenului de marfă. Chiar dacă forma poeziei este tradițională, observăm că alăturarea
termenilor din câmpurile semantice diferite dă poeziei o notă pur modernă.
Dacă în poezia pur tradiționalistă, moartea are efecte devastatorii observăm că în poezia
lui Fundoianu moartea își pierde caracterul catastrofal. Ea devine obișnuită ca un somn. De
exemplu, moartea unei fete pe câmp este relatată cu aceeași indiferență cu care este descris și
mediul înconjurător: „O fată, ici, pe câmpuri, a adormit pe spate,/ și-acum o duc țăranii pe umeri,
pe sicriu/ un colopot își desfășoară buchetul arămiu,/ să prelungească parcă amoaza din vecerne;/
e miros tare umed din fânuri; e devreme;/ și-I lângă raclă bine oriunde te întorci.” Moartea fetei
pe câmp, anunță în continuare moartea universului, iar moartea capătă imagini apocaliptice: „Din
curba lui, pământul s-a-ntins, se umflă, crește,/ și cheamă către dânsul oamenii de noroi./ Și
oamnii se culcă cu sufletu-n noroi,/ îl scuipă, îl sărută, îl blastămă, îl iartă-/ și bulgării de noapte
se prăbușesc pe moartă.” (Ce simplu este amurgul)
Există la Fundoianu și poezie de dragoste, dar în care se reflectă o poveste de iubire
situată într-un cadru citadin, împrejmuit de indiferență. Poezia erotică a lui Fundoianu ne lasă să
descoperim două tipuri de femeie iubită și două ipostaze ale iubirii. „Pe de o parte, elogiul direct,
aproape agresiv al unei feminități telurice și generice: Sulamita, pe-altă parte, o confesiune
condiționată și o tandrețe abia îngăduită. În acesta din urmă caz, femeia – apariție suavă,
miniaturală - devine iubită, e individualizată.”16
Ca și alți poeți moderni, Fundoianu și-a câștigat meritul de a sta în rândul poeților
moderniști. Indiscutabil, falsul descriptivism și decorativism, cu un univers poetic bine
individualizat și pur mecanizat, toate acestea grupate într-un singur volum de poezii, Fundoianu
se plasează printre cei mai importanți poeți români moderniști. Poezia creată de el, prin
intermediul metaforelor reci și a elementelor ce capătă o rezistență surdă și mută în fața realității,
are o densitate atât de greu de conturat și deloc ușor de interpretat încât a dat probleme și celor
mai buni critici literari în vederea ierarhizării acesteia. Poezia la Fundoianu nu este „o funcțiune

16
Ibidem, p. 209.
socială” ci „o forță obscură”. Iar aceasta „la judecat din urmă, poezia singură va judeca pe om.
Ea singură nu l-a pierdut o clipă din ochii ageri. Cine îndrăznește să-și ridice capul, să asmută
vorbele? Omul e un animal pe care poezia îl cioplește din lut, sau care îl aruncă în aer cu
dinamită.”17

17
B. Fundoianu, Câteva cuvinte pădurețe, în ed. cit., p. 14.
Bibliografie

B. Fundoianu – Benjamin Fondane, o nouă lectură, ediție îngrijită de: Michael Finkenthal,
Claire Gruson, Roxana Sorescu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia Princeps în
format electronic.

Fundoianu, B., Imagini și cărți, ediție de Vasile Teodorescu, studiu introductiv de Mircea
Martin, traducere de Sorin Mărculescu, Editura Minerva, București, 1980.

Fundoianu, B., Opere I. Poezia antumă, Editura Art, București, 2011.

Fundoianu, B., Priveliști și inedite, Ediție îngrijită, introducere și note de Paul Daniel, Editura
Cartea Românească, 1974, București.

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Editura Librăriei Socec & Co. S.A.,
București, 1937.

Martin, Mircea, Introducere în opera lui B. Fundoianu, Editura Minerva, București, 1984.