Revista Simpozionului "Obârșia Neamului Nostru" Din Data de 30 Martie 2018

Obârșia neamului nostru  martie 2018  1
2  martie 2018  Obârșia neamului nostru
Materialele prezentate în acest volum au fost trimise pentru a se susține în cadrul primei ediții a
Simpozionului Național „Obârșia Neamului nostru”, Craiova, 30 martie 2018.
Responsabilitatea asupra conținutului fiecarei lucrări revine autorului.
Informațiile furnizate în acest volum se pot folosi în mod liber, doar cu citarea sursei (informație
preluată din vol. I al Simpozionului national „Obarșia Neamului nostru”).
Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.ro
www.LibrariaHoffman.ro
Tel. 0740 984 910 ISSN
Cuprins
Așa a apărut ideea primei ediții a Simpozionului „Obârșia neamului nostru.” Adrian Pop. _________ 6
Dimensiunea personalității preotului vâlcean Dumitru Bălașa. Eugen Petrescu _________________ 7
Mărturisirile părintelui Bălașa ‒ incursiune secvențială în universal concentraționar. Drd. Mihail Rogojinaru
________________________________________________________________________________________ 18
Descifrarea calendarelor dacice de la Grădiștea de Munte. Mircea Țicleanu, Alexandru Țicleanu și Radu
Nicolescu _______________________________________________________________________________ 21
Dacoromânistica. Despre inelele lanțului identitar ale obîrșiei strămoșilor noștri de la începuturi pînă astăzi. Dr.
Geo Stroe _______________________________________________________________________________ 30
Strămoși pierduți în veacuri. Prof. Dr. Mihai Popescu ____________________________________________ 73
Argedava, capitala regatului lui Burebista. Gheorghe Șerbana ______________________________________ 75
Uriași, noime, urmași. Gheorghe Șerbana ______________________________________________________ 77
Războiul troian. Gheorghe Șerbana __________________________________________________________ 78
Straiul și graiul ‒ argumente pentru susținerea continuității poporului geto-dac pe teritoriul actual al României.
Dr. Elena Armenescu _____________________________________________________________________ 84
Vlahii — românii de viță veche. Prof. Constantin Câșlaru_________________________________________ 90
Descifrarea manuscrisului Voynich. Popescu Costel Eugen ________________________________________ 93
Publius Ovidius Naso implicat în istoria dacoromânilor. Prof. Ovidiu Țuțuianu _______________________ 103
Vetrele religioase - loc de afirmare, de exteriorizare. Dr. Tamara Macovei____________________________ 107
Identitatea basarabenilor redată în scrierile rusești din secolul al XIX-lea. Dr. Elena Șișcanu _____________ 110
Kogaion — de la Gaea la Zamolxe. Prof. Olimpia Prună-Cotan ___________________________________ 115
Sistemul informativ de pe vetrele Daciei străvechi. Ora. Deea. Prof. Olimpia Prună-Cotan ______________ 119
Istoria neamului românesc până la Burebista. Prof. Simona Cretan _________________________________ 125
De la semne la scriere pe teritoriul geto-dac. Domnița Rațiu _______________________________________ 127
Veriga care lipsea ‒ etruscii. Prof. Margareta Cristian __________________________________________ 132
Întemeierea coloniilor grecești pe litoralul vestic al Mării Negre și legăturile cu geto-dacii. Col. (r) Marinel
Florescu _______________________________________________________________________________ 137
Acte de identitate ale poporului român. Adrian Pop ______________________________________________ 140
Prima universitate din lume ‒ Universitatea Zalmoxiană. Adrian Pop ________________________________ 143
Ritualuri daco-valahe. Lia Lungu ___________________________________________________________ 149
Religia strămoșilor românilor. Ing. Marius Viorel Popescu _______________________________________ 152
Obârșiiile noastre… în rondeluri. Christian Mocanu ____________________________________________ 162
Spațiul getic/ hiperboreean, spațiul poporului primordial al Europei, arienii, strămoșii noștri ancestrali. Prof.
Maria Ionescu __________________________________________________________________________ 164
Zarand. Prof. Univ. Dr. Mihai Zamfir _______________________________________________ 169

Ortodoxia cenzurată. Prof. Univ. Dr. Mihai Zamfir ____________________________________ 171
Numele neamului de la capătul și începătura moșilor valah/ rumân/ get/ dac. Aurel V. David _____ 174
Cifrele getice în economia, cultura și religia primordial ale geților. Prof. Marin Oprișan _______ 192
Rădăcini istorice, între mit și adevăr. Ing. Sorin Popescu ________________________________ 194
Datina, obârșia neamului nostru. Ion Drăgușanul ______________________________________ 200
Horele solstițiale și echinocțiale ale românilor. Ion Drăgușanul ___________________________ 232
Tradiții și obiceiuri din Moldova. Prof. Elena Jeleriu ___________________________________ 242
Momentul Unirii — Desa, jud. Dolj. Prof. Marin Oprișan _______________________________ 263
Istoria Daciei în preocupările editoriale din Craiova la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea. Dinică Ciobotea ________________________________________________ 264
Oltenia romană, mileniul întunecat și sprijinul antischismatic dat de papalitate Ungariei, pete negre pe
obrazul poporului român. Prof. Univ. Dr. Ștefan Mititelu ________________________________ 266
Atestări documentare și arheologice ale comunei Risipiți (acum Unirea, jud. Dolj).
Prof. Univ. Dr. Ștefan Mititelu ____________________________________________________ 273
Desa la obârșii. Prof. Florin Mitrică ________________________________________________ 278
Patrimonium Axioticum ‒ un bun strategic spiritual al oricărui popor; a fortiori în eon-ul marcat de
Globalizare. Aspecte din Vechiul Regat din Spațiul Moldav.
Prof. Univ. Dr. Liviu Alexandru Sofonea, Conf. Dr. Ing. Victoria Cotorobai _______________ 280
Însemnările Generalului Constantin I. Brătianu. Prof. Univ. Emerit Dr. Ing. Nicolae P. Leonăchescu291
Un imperativ al ceasului de față. Reîntregirea României. Col. (r) Vasile I. Zărnescu ___________ 294
Regina ‒ soldat MARIA. Cheia de boltă în făurirea României Mari. Dan Lupescu _____________ 299
Servicii poștale în Țările Române de la începuturi până în anul 1900. Prof. Popescu D. Olivia-Laura306
Mesajul tinerilor de la ARTA ZALMOXA ____________________________________________ 315
Așa a apărut ideea primei ediții a

Simpozionului „Obârșia neamului nostru”.
Adrian Pop
Cu trei luni în urmă, am primit la firmă vizita unor domni care au venit cu propunerea de-a organiza la
Craiova următorul Congres de Dacologie, pentru că ultimele ediții au fost ținute la Buzău și, gândeau dânșii,
că și oltenii au capabilitatea de-a susține din toate punctele de vedere o astfel de acțiune importantă privind
istoria Neamului nostru, transmițând în acest fel tinerei generații un nou imbold privind mândria de a fi Român.
Din respect față de consilierii mei, care mi-au condus pașii în tinerețe atât în țară, cât și în străinatate,
m-am ocupat la rândul meu în ultimii 25-26 de ani de "modelarea" tinerilor din Școala de afaceri online
Zalmoxiană, fiind convins total, încă de la începutul activității private, că doar așa România reîntregită poate
fi reconstruită din temelii, unde Omenia și Bunul Simț devin LEGI.
Am luat contact cu zeci de mii de tineri în toți acești ani, și-am scris zeci de mii de pagini în mii de nopți
albe, învățând astfel unii de la alții Principii de lucru capabile de-a selecta valorile autentice ale Neamului
nostru. Fără cizelarea în Timp a acestor Principii, este nulă șansa de a întâlni Uriași în Gândire a Neamului
nostru, acești Oameni capabili de schimbare în bine a tuturor semenilor.
În acest fel, am avut șansa să întâlnesc în Viață doi Sfinți și trei Eroi: pe Sfântul Părinte Pantelimon de
la Mănăstirea Turnu - Prahova, pe Sfântul Iulian de la Schitul Prodromu de pe Sfântul Munte Athos, pe Moșu
- Tudor Diaconu - Prietenul meu de Suflet, pe Părintele Dumitru Bălașa și pe Domnul General Mircea Chelaru.
Cel mai important lucru pe care l-am aflat în toată această activitate puțin diferită față de acțiunile multor
semeni, este legat de "modul de obținere a banilor", în general de demnitatea câștigului și cumulării părții
materiale, în sensul că doar cu bani obținuți în mod legal poți construi ceva durabil. În nici o filosofie a
celorlalte Neamuri de pe pământ nu am văzut așa ceva analizat în modul serios.
Dintre cei cinci domni care au venit cu această propunere, mi-a plăcut enorm de mult de Domnul
Profesor de istorie Oprișan. Dânsul a rămas activ continuu alături de echipa formată din tinerii cu care comunic
aproape zilnic pe diverse conferințe skype, conduși de Cătălin Zamfir. La câteva zile, domnul profesor mi-a
dat telefon cu o sugestie extrem de incitantă, în sensul că mă ruga să găsesc o denumire specifică nouă și să
organizăm un Simpozion, care ulterior, în următorii ani, se va transforma într-un Congres.
Mi-a venit pe loc ideea de a ne ocupa cu Adevărat de Izvoarele Neamului nostru, lucru pe care i-l
explicam Domnului General Mircea Chelaru la Craiova, cu mulți ani în urmă, când discutam despre soluții de
mai bine a tuturor Românilor. Spuneam atunci că soluția este una singură, aceea de a ne duce în izvoarele
Neamului nostru și în viitorul Lui, închipuindu-ni-l cum ni-l dorim, astfel încat sistemul să devină capabil ca
în rețelele neuronale secundare ale fiecărui Român să apară soluții de a lucra cinstit și demn. Doar așa vom
putea realiza zecile de mii de miliarde de lei necesare reconstrucției țării din temelii.
Sfântul nostru Părinte Arsenie Boca (Prietenul meu la care țin enorm și care-mi îndrumă pașii în tot ce
fac) a completat denumirea Simpozionului. "Ce facem cu eternitatea noastră?", ne întreabă Sfântul Părinte.
Când am conștientizat cu ani în urmă importanța acestei întrebări la justa ei valoare, am demarat cu tinerii mei
Proiecte extrem de importante Neamului nostru, și în general semenilor. Ar fi bine să vă gândiți și
Dumneavoastră la acest lucru...
Așa a apărut ideea primei ediții a Simpozionului "Obarsia Neamului nostru" - 30 Martie 2018.
Ne dorim ca la acest Simpozion măcar o singură persoană să ni se alăture, să înțeleagă ceea ce spunem
de ani buni, și să mărească nucleul format la Craiova din tinerii "modelați" de mine, care au devenit Adevărați
Români iubitori de Țară și de Neam, demni, înțelepți, altruiști, capabili de comunicare eficientă și continuă,
căci doar atunci scopul nostru este atins.
Consider ca suntem un popor a cărui adevărată istorie a fost ascunsă. Nu poți pretinde generațiilor tinere
să se gândească la proiecte mărețe legate de România reîntregită, atâta timp cât li s-a transmis o istorie
incompletă și, de cele mai multe ori, falsă.
Istoricii, cercetătorii și toți oamenii prezenți la acest Simpozion și-n cele care vor urma, pot veni cu dovezi care
pot schimba istoria, o vor completa și vor aduce plusvaloare documentelor legate de identitatea Poporului nostru. Avem
ocazia de a transmite importanța și măreția pe care au avut-o Moșii și Strămoșii nostri, punând încă o cărămidă la
creșterea încrederii în potențialul transmis genetic poporului nostru.
Dimensiunea personalității preotului vâlcean

Dumitru Bălașa
Eugen Petrescu
- născut la 1 august 1911, comuna Gușoeni, județul Vâlcea – trecut la cele veșnice la 22 dec. 2002,
municipiul Drăgășani, județul Vâlcea; elev al Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae”, Râmnicu-Vâlcea
(1923-1931), student al Facultății de Teologie din București (1932-1936); teolog, cercetător istoric tracolog,
dacist și slavist; poet, prozator și dramaturg; gazetar, publicist și editor; hirotonit preot în 1934, pe seama
Parohiei Băleasa, județul Olt, preot paroh la Parohia Băleasa (1934-1938), preot slujitor la bisericile:
Ungureni, Craiovița și Hagi Enuș din Craiova (1939-1941; 1944-1948), la biserica Târșești, sat Crețeni,
comuna Crețeni, județul Vâlcea (1948-1959), în parohia Zăvideni (Zăvoieni sau Zătreni, situație neclară),
județul Vâlcea (1964-1967) și la Catedrala Mitropolitană din Craiova (1968-1974); iconom stavrofor
(distincție ecleziastică primită în 1968); îngrijitor al „Monografiei Judeţului Dolj”, lucrare tipărită în 9
volume (1939-1945), autor și coautor a peste 20 de volume publicate sau rămase în manuscris, autor a sute
de studii științifice și articole de istorie religioasă și laică; co-fondator, alături de Constantin Stan Nicolăescu-
Plopșor, și secretar de redacţie al revistei „Oltenia” – publicaţie a Institutului de Istorie Naţională, filiala
Craiova (1940-1946), redactor al revistei „Mitropolia Olteniei” (1967-1974), co-fondator și director al
Fundației Culturale „Dokiana”, Sutești, al editurii și revistei „Dokiana”; participant pe frontul de răsărit al
celui de-Al Doilea Război Mondial (1941-1945), decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade şi panglică
de „Virtutea Militară” în grad de ofiţer; opozant al regimurilor totalitare din România: carlist, antonescian
și comunist, pătimitor în lagărele de exterminare fizică și psihică ale regimului comunist: Pitești, Jilava, Aiud,
Salcia și Ostrov (1959-1964); Cetățean de Onoare al comunei Sutești, județul Vâlcea -
I. PLURIVALENȚELE PREOTULUI DUMITRU BĂLAȘA
Rădăcini, formare, suferințe și împliniri
Teologul, preotul, istoricul şi cărturarul Dumitru Bălaşa, fiu de ţărani, români ortodocşi, se naște la 1
august 1911, în satul Dealu Mare, comuna Guşoeni, județul Vâlcea, la circa 15 km nord-vest de oraşul
Drăgăşani – veche vatră de viticultori care coboară în adâncurile istoriei noastre până în vremea strămoşilor
traco-geto-daci – și trece la cele veşnice la 22 decembrie 2002, în casa de pe strada Bagdazar, nr. 14, din
municipiul Drăgăşani.
Părinţii săi, Matei (zis Mărin) – fiul lui Ion Bălaşa Borănescu din Spârleni-Guşoeni şi Ioana Bălaşa –
fiica Mariei şi a lui Ion Zamfir-Tunăroiu (supranume datorat faptului că acesta a fost tunar în Războiul de
Independenţă de la 1877-1878), din satul Mamu, comuna Mădulari (fostă Mădulari de Beica) au avut şapte
copii (trei băieţi şi patru fete). Dumitru este al doilea copil al familiei, primul fiind Ion (Ionică) – preot la
Dobriceni-Balş (Romanaţi), tatăl celebrului pictor Sabin Bălaşa şi autor al volumului de schiţe Valea Urşilor,
prefaţat de scriitorul, academicianul şi omul politic Mihail Sadoveanu (1880-1961).
După încheierea studiilor primare, parcurse la şcoala din satul Spârleni, comuna Guşoeni, în anul 1923,
cu un an mai devreme decât prevedea regulamentul acelor vremuri, dă examen la Seminarul Teologic „Sântul
Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, unde intră ca bursier – statut pe care şi-l păstrează pe durata celor opt ani de
studiu, 1923-1931. Plăcându-i să citească, își petrece mult timp în biblioteca seminarului, motiv pentru care,
în clasa a VII-a, este numit bibliotecarul instituţiei. Aşa se explică faptul că se remarcă „de timpuriu atât prin
învăţătură şi comportare exemplară, cât şi prin aptitudini literare. Dovadă sunt nu numai premiile şcolare
anuale ci şi premiul pentru literatură obţinut în anul 1926”1 la vârsta de 15 ani. Elev fiind, începe să scrie
versuri și articole, iar „…în 1926, realizează primul său reportaj referitor la o excursie făcută cu colegii la
Mănăstirea Stănişoara”2.
Debutează cu poezie în ziarul socialist „Curierul Muncii”, fără să ştie care era de fapt menirea acestei
publicaţii. Crezându-se că poezia sa este o formă de manifestare împotriva Dinastiei Regale, intră în atenția
Siguranței Statului, acesta fiind momentul în care ia contact pentru prima dată cu instituțiile de forță ale
României capitaliste și apoi comuniste, ce vor face din viața sa o suferință continuă.
Pe timpul studiilor la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae”, multe din scrierile sale sunt publicate în
periodicele locale ale vremii: „Naţionalul Vâlcii”, „Îndrumarea Vâlcii”, „Vasile Alecsandri”, „Seminarium”,
„Înfiripări”, „Rămurele”, „Roza literară” etc. 3.
Dornic să aibă o publicaţie proprie, în anul 1930, ultimul an de studii la seminar (1930-1931), fondează
revista „Foi literare” – al cărei secretar de redacţie este, publicaţie în care, printre altele, încă din primul număr
critică lipsurile unei alte reviste, patronată de profesorul său de limba română. Publicând fără „avizul cenzurii
cancelariei” şi încălcând în acest fel regulamentul şcolar, este pus pentru a doua oară într-o situaţie dificilă, de
data aceasta fiind exmatriculat din şcoală. Spre norocul său, este salvat în ultimul moment de către profesorul
Constantin Grigore – fostul director al seminarului, care, intervenind la minister, obține aprobarea revenirii
elevului Dumitru Bălașa în şcoală şi participarea acestuia la examenul final.
În anul 1932 se căsătorește cu Ana (Nicuţa) – fiica mijlocie a Nastasiei Nicolăescu din satul Verdea,
comuna Suteşti şi a lui Dumitru Grecu, ţăran cu origini aromâne, fiul învăţătorului Preda Grecu, din Suteşti,
Vâlcea, şi au împreună două fete. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care o
absolvă în anul 1936 cu „magna cum laude”.
La doi ani după căsătorie, în anul 1934, primește darul preoţiei fiind hirotonit pe seama parohiei Băleasa,
județul Romanaţi (astăzi judeţul Olt), unde slujește între anii 1934-1938.
În 1939 se stabileşte la Craiova, ca preot de mir la biserica Ungureni, apoi, în urma desfiinţării postului,
acesta slujeşte la bisericile Craioviţa şi Hagi Enuş din aceeași localitate. Între anii 1939-1945, excluzând
perioada frontului, ca cercetător, publicist și editor se îngrijește de editarea Monografiei Judeţului Dolj (lucrare
tipărită în 9 volume, a câte 200 de pagini fiecare: Documente istorice – 3 volume; Documente etnografice – 3
volume; Folclor – 3 volume). De asemenea, între anii 1940-1946 este secretar de redacţie al revistei „Oltenia”
– publicaţie a Institutului de Istorie Naţională, filiala Craiova (astăzi Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S.
Nicolăescu-Plopșor” al Academiei Române).
Ulterior, între anii 1948-1959, îl găsim preot la biserica Târşeşti-Creţeni (parohia Crețeni II)4, iar după
eliberarea din lagărele comuniste, în urma Decretului nr. 411 din 1964, îl găsim preot la parohia Zătreni (1
sept. 1964-1967)5. Începând cu 1 ianuarie 1968 până la 1 aprilie 1974 (data pensionării) ocupă mai multe
funcţii în cadrul Centrului Mitropolitan de la Craiova: preot la Catedrala Mitropolitană, secretar al revistei
„Mitropolia Olteniei”, îndrumător al bibliotecii şi al colecţiei muzeistice eparhiale.
Opozant al regimurilor totalitare: carlist, antonescian și comunist
Din cauza convingerilor antitotalitare este mutat cu domiciliul forţat în mai multe localităţi din Oltenia,
arestat politic de șase ori şi condamnat de două ori, în regimuri diferite. Opoziția sa față de regimul comunist
îi aduce o condamnare la ani grei de temniță și de muncă silnică, iar în timpul detenției din perioada 1959-
1964 îi sunt confiscate casa și mai multe bunuri cu valoare istorică.
Prima arestare, care este de scurtă durată, are loc, așa cum spuneam, pe când este elev la Seminarul
Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, pentru poezia publicată în revista „Curierul Muncii” –
publicaţie socialistă, al cărei director era Alexandru Oiţă6.
A doua arestare are loc în gara din Balş, în anul 1938, când se întorce de la Bucureşti la Suteşti. I se
oferise o bursă de studii la Atena şi mergea acasă pentru a-şi anunţa şi pregăti sufleteşte tânăra soţie pentru
perioada în care urma să fie departe de ea. Asupra sa este descoperit un pachet cu 1.000 de copii ale unei
scrisori adresate de Iuliu Maniu – președintele Partidului Național Țărănesc7 – patriarhului Miron Cristea8.
Învinuit de activitate legionară, este săltat de trei jandarmi şi dus pe jos, din post în post, până la Caracal şi de
aici la Craiova la închisoarea militară unde se aflau închişi peste 600 de legionari. Este condamnat la trei luni
şi o zi de închisoare. După eliberare este nevoit să lucreze ca zilier pentru a-și întreține familia.
Urmează a treia arestare, la ordinul lui Armand Călinescu9. Este închis la Vaslui și transferat ulterior în
lagărul de la Sadaclia, din Basarabia, „într-un lot de 41 de preoți, dintre care 39 erau ortodocși și doi uniți” 10.
La sfârșitul anului 1940 este arestat pentru a patra oară, ulterior este reabilitat și trimis pe frontul de Est.
În baza legilor adoptate după 23 august 1944, împotriva extremiştilor de dreapta, este arestat la Craiova,
împreună cu mai mulți legionari, din ordinul lui Andrei Vîșinski11, fiind eliberat la scurtă vreme la intervenția
bunului său prieten, academicianul C.S. Nicolăescu-Plopșor.
La 16 septembrie 1959, în timp ce se întorce de la moara din Capu Dealului (Drăgăşani), este arestat
pentru a șasea oară și condamnat de regimul comunist la cinci ani de temniţă, pedeapsă executată între anii
1959-1964, în lagărele de exterminare fizică și psihică, fiind acuzat de „uneltire împotriva ordinii sociale” și
că „ar fi intenţionat să-l împuşte pe Gheorghiu-Dej”12, (lider comunist al României din anul 1948 până la 9
martie 1965, când a încetat din viaţă).
După ce trece prin puşcăriile de reeducare de la Piteşti, Jilava și Aiud, este transferat la coloniile de
muncă forțată de la Ostrov și Salcia din Balta Brăilei, unde este pus în libertate la 31 iulie 1964. În timpul
detenției îi sunt confiscate casa de la Sutești (în care a ființat ulterior sediul Cooperativei Agricole de Producție
Sutești), cărţile din biblioteca proprie, obiectele preistorice şi din perioada traco-geto-dacică şi daco-romană
descoperite în zona Drăgăşani. Ultima percheziție, care a durat patru ore, are loc în 1983, atunci când organele
de securitate ale regimului comunist îi confiscă toate cărțile vechi, volume cu valoare istorică inestimabilă.
Mobilizat pe frontul de Răsărit, se distinge prin eroismul său şi este decorat cu Ordinul „Steaua
României” cu spade şi panglică de „Virtutea Militară” în grad de ofiţer. După Revoluţia Română din
Decembrie 1989, veteranul de război, preot Dumitru Bălaşa, este avansat la gradul de locotenent-colonel în
retragere.
Activitatea științifică, publicistică și editorială
Așa cum s-a văzut, creează și publică de timpuriu, dar opera de căpătâi a părintelui Dumitru Bălaşa este
cea rezultată în urma cercetărilor istorice. Așa se face că de-a lungul vremii, începând cu anul 1941, publică
numeroase studii în periodicele vremii, româneşti şi străine, dar şi o serie de volume sub semnătură proprie şi
în colaborare. Cu toate acestea, din păcate, multe din lucrările sale, articole, studii și volume, rămân la stadiul
de manuscris, nefiind valorificate de către cei interesați: cercetători istorici, studenți, masteranzi și doctoranzi
în domeniu.
Opera publicistică. Are o strânsă colaborare cu C. S. Nicolăescu-Plopşor şi publică sute de studii şi
documente cu privire la istoria Bisericii Ortodoxe Române şi a culturii româneşti din Oltenia, lucrări ce anterior
fuseseră prezentate la diferite simpozioane şi congrese regionale şi naţionale.
Pe linie de istorie, tradiții și teologie, colaborează cu revistele: „Mitropolia Olteniei” (Craiova),
„Buridava” (Râmnicu-Vâlcea), „Studii vâlcene” (Râmnicu-Vâlcea), „Mehedinţi – istorie şi cultură” (Drobeta-
Turnu Severin), „Studii – revistă de istorie” (Bucureşti), „Argeş” (Piteşti), „Ramuri” (Craiova), „Suflet
oltenesc” (Craiova) etc.
a) Studii și articole publicate – prezentare selectivă
- Alte manuscrise ale cronicarului Dionisie Eclesiarhul, în „Oltenia”, nr. 11, 1941, p. 81-118;
- Mănăstirea Surpatele (Vâlcea), în „Îndrumătorul Eparhial”, anul V, nr. 5 -6, mai-iunie 1949;
- Şase manuscrise psaltice ale lui Anton Pann, în „Mitropolia Olteniei”, anul VII, 1955, nr. 1- 2, p. 78-89;
- Mănăstirea Mamul, în „Mitropolia Olteniei”, anul VIII, nr. 1-3, ianuarie-martie, Craiova, 1956;
- Pomelnicul Mănăstirii Dintr-un Lemn, scris de Dionisie – eclesiarhul Mitropoliei București, în „Mitropolia
Olteniei”, anul VIII, nr. 1-3, ianuarie-martie, Craiova, 1956;
- Contribuţii la istoria schitului Topolniţa, în „Mitropolia Olteniei”, anul IX, 1957, nr. 2-12, p. 825-830;
- Documente privind istoria Craiovei, în „Mitropolia Olteniei”, anul IX, 1957, nr. 2-12, p. 845-858;
- Schitul Măinești (raionul Balș, regiunea Craiova), în „Mitropolia Olteniei”, anul IX, nr. 3-4, martie-aprilie,
Craiova, 1957;
- Contribuţii la istoria bisericii „Patru Boj” (Sf. Mina) din Craiova, în „Mitropolia Olteniei”, anul X, 1958,
nr. 910, p. 661-668;
- Biserica Hagi Enuş din Craiova, în „Mitropolia Olteniei”, anul XI, 1959, nr. 3-4, p. 166-181;
- Ctitoria lui Matei Moranglavu din satul Şerbaneşti, în „Mitropolia Olteniei”, anul XI, 1959, nr. 7-8, p. 436-
445;
- Dobromir – marele ban al Craiovei, 1568-1583, în Mitropolia Olteniei, anul XII, 1960, nr. 1-2, p. 24-41;
- Schituri oltene, în „Mitropolia Olteniei”, anul XVII, 1965, nr. 3-4, p. 280-285;
- Gheorghe Zograful care în călugărie s-a numit Gherontie, în „Mitropolia Olteniei”, anul XIX, 1967, nr. 1-
2, p. 72-79;
- Complexul Călimăneşti: Mănăstirea Călimăneşti-Ostrov, Mănăstirea Cozia cu bolniţa, Schitul Piatra şi
Biserica de mir din Călimăneşti, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXII, 1968, nr. 5-6, p. 451-468;
- Biserica Bunavestire din Râmnicu Vâlcea şi pomelnicul ctitoresc, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXXIII,
1971, nr. 1-2, p. 52-60;
- Mănăstirea Căluiul sau Cepturoaia, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIII, 1971, nr. 7-8, p. 513-534;
- Sf. Ignatie Teoforul şi Nicodim de la Tismana (Date noi şi două inscripţii inedite), în „Mitropolia Olteniei”,
anul XXIII, 1971, nr. 9-10, p. 634-651;
- Mănăstirea Sadova, jud. Dolj, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIII, 1971, nr. 11-12, p. 849-871;
- Luptele pandurilor şi eteriştilor de pe Valea Oltului, în „Buridava”, Râmnicu-Vâlcea, 1972, p. 295-320 (în
colaborare);
- Mircea cel Bătrân şi ctitoriile din Călimăneşti, în „Studii vâlcene”, Râmnicu-Vâlcea, 1972;
- Cruci de piatra din Ţara Românească cartografiate în anul 1832, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIV, 1972,
nr. 1-2, p. 92-104 şi nr. 5-6, p. 408-452;
- Inscripţii şi însemnări din bisericile Olteniei, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIV, 1972, nr. 3-4, p. 147-263;
anul XXV, 1973, nr. 9-10, p. 811-817; anul XXVI, 1974, nr. 1-2, p. 103-113; anul XXVII, 1975, nr. 9-10, p. 693-
702 şi anul XXVIII, 1976, nr. 3-4, p. 260-266;
- Pagini din trecutul Mănăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIV, 1972, nr. 9-10,
p. 726-772;
- Bunurile Mănăstirii Coşuna (Bucovăţ), în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIV, 1972, nr. 11-12, p. 899-912;
- Cuvântul românesc „Crăciun” în antroponimie, toponimie şi etimologie, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXV,
1973, nr. 1-2, p. 97-140;
- Documente privitoare la mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXV, 1973, nr.
3-4, p. 269-307;
- Cermegeşti şi Sueşti, doua sate vâlcene, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXV, 1973, nr. 5-6, p. 419-437;
- Biserica Sf. Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXV, 1973, nr. 5-6, p. 438-457 (în
colaborare);
- Constantin Brâncoveanul Voievod şi Ioan arhimandritul. Un manuscris inedit al lui Ioan, egumenul mănăstirii
Hurezi (1692-1726), în „Mitropolia Olteniei”, anul XXV, 1973, nr. 11-12, pp. 993-1002;
- Biserica domnească „Sf. Dumitru”, şi vechimea oraşului Craiova, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXVII,
1975, nr. 7-8, p. 492-505;
- Date privind localităţi din Oltenia şi bisericile lor între anii 1823-1840, în „Mitropolia Olteniei”, anul
XXVIII, 1976, nr. 5-6, p. 419-431;
- Pagini din trecutul Mănăstirii Tismana, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXVIII, 1976, nr. 11-12, p. 975-1001;
- Clerici ostenitori pentru independenţa naţională înainte de anul 1877, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIX,
1977, nr. 4-6, p. 311-341;
- Însemnări dintr-o călătorie de la Mănăstirea Ciolanu la Constantinopol, Muntele Athos, Ierusalim,
Alexandria, 1860-1861, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVI, 1978, nr. 7-8, p. 854-880;
- Revoluţia din 1821 reflectată în însemnările micilor cronicari aflate pe filele unor vechi cărţi romaneşti, în
„Mitropolia Olteniei”, anul XXXIII, 1981, nr. 7-9, p. 402-409;
- Contribuţia cronicarului Dionisie Eclesiarhul la îmbogăţirea Molitvelnicului românesc, în „Biserica
Ortodoxă Română”, anul LXXXVI, 1968, nr. 1-2, p. 209-221 şi anul XCIX, 1981, nr. 5-6, p. 669-674;
- Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXXIV, 1982, nr. 1-3, p. 89-112 şi 1982, nr.
7-9, p. 559-583;
- Oameni şi fapte din istoria localităţii Olăneşti, în „Buridava”, 4, Râmnicu-Vâlcea, 1982;
- Precizări în legătură cu inscripţiile de la Aluni şi Baia de Fier (1504-1505), în „SMIM”, vol. X, 1983;
- Localităţi din Oltenia şi bisericile lor, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXXV, 1983, nr. 9-10, p. 636-642, anul
XXXVI, 1984, nr. 1-2, p. 101-107; nr. 3-4, p. 223-229; nr. 5-6, p. 383-398; anul XXXVIII, 1986, nr. 3, p. 105-
112.
b) Opera editorială (volume publicate sub diferite edituri)
- Date noi despre familia lui Alexandru al III-lea Voievod, 1569-1576, Craiova, 1941;
- Schitul Iezerul (Vâlcea), Râmnicu-Vâlcea, 1948;
- Luptele de la Lânărie, București, Editura Academiei Române, 1966;
- Istoricul Mănăstirii Sadova, Craiova, 1969;
- Sfânta mănăstire Tismana, Craiova, 1978;
- Mănăstirea Tismana, vatră străbună, Craiova, 1983;
- Dionisie Eclesiarhul. Hronograf. (1764-1815), București, Editura Academiei Române, 1987 (în colab. cu
Nicolae Stoicescu);
- De la Zalmoxis la Iisus Hristos, ed. I, 1993, ed. a II-a, 1998, ed. a III-a, 2000, Craiova, Editura Cuget
Românesc;
- Suteşti – repere istorice, Craiova, 1995 (în colab. cu pr. Ion Marinescu);
- Crinii ţărânii. Un manuscris originl din anul 1763, o perlă autentică a limbii române, Editura Dokiana,
Suteşti, 1998 (în colab. cu Dumitru Panu-Misăilescu);
- Basmul romanizării. Dacii întemeietorii Romei, Craiova, Editată de Fundaţia Dor, 1998;
- Codicele de la Suteşti – Vâlcea, Editura Dokiana, Suteşti, 1999 (prezentare şi transcriere în colaborare cu
Dumitru Panu-Misăilescu);
- Roma veche, cronică ortodoxă daco-romană, Editura Buna Vestire, Râmnicu-Vâlcea şi Editura Dokiana,
Suteşti, 1999;
- Marele atentat al Apusului papal împotriva independenţei Daco-Românilor, Editată de Liga Românilor de
Misiune Creştină Cluj Napoca, 1999;
- Dacii de-a lungul mileniilor, Editura Orfeu, Bucureşti, 2000;
- Suteşti – repere istorice, ediţia a II-a, Sutești, Editura Dokiana, 2001;
- Monografia oraşului Drăgăşani, lucrare rămasă în manuscris, dar publicată în 2004, la doi ani de la moartea
autorului, la Editura Ex Ponto din Constanța, de către un colectiv de istorici şi filologi coordonat de profesorul
Emil Istocescu.
- Ţara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei, ed. I, a II-a şi a III-a, Editura Semne, 2001 şi Editura Cuget
Românesc, Bârda, 2009;
Titlurile volumelor de mai sus au fost ordonate cronologic prin studierea unor lucrări de referinţă
realizate de câţiva dintre discipolii marelui dispărut13.
Apartenența la viața culturală și științifică
Pentru intensa activitate şi pentru meritele deosebite pe linie spirituală, ştiinţifică şi culturală, preotul
Dumitru Bălașa este cooptat ca membru în mai multe asociaţii şi societăţi culturale, profesionale și patriotice
locale, regionale și naționale: Societatea Scriitorilor Olteni, Asociaţia Slaviştilor din România, Societatea de
Studii Istorice din România, Societatea Prietenii Muzeului Nicolae Bălcescu (Vâlcea), Societatea Culturală
„Luceafărul din Floreşti” (Gorj), Fundaţia „Academia Dacoromână” (Bucureşti); membru de onoare al
Asociației Naționale „Cultul Eroilor” – Filiala Județeană Vâlcea (1996-2002) și membru fondator al Fundaţiei
Culturale „Sfântul Antim Ivireanul”, Râmnicu-Vâlcea (2001).
După Revoluţia din Decembrie 1989, împreună cu pr. Ion Marinescu (discipolul şi apropiatul său) pune
bazele Fundaţiei Culturale „Dokiana” – Suteşti, al cărei preşedinte este până la sfârşitul vieţii. Tot acum, se
pun bazele Revistei „Dokiana” şi al Editurii „Dokiana”, cu sediul la Suteşti.
Aceasta este, pe scurt, viaţa părintelui Dumitru Bălaşa – teolog, cercetător istoric, poet, prozator,
dramaturg, gazetar, publicist şi editor, distinsă personalitate a Bisericii Ortodoxe şi a culturii româneşti.
II. PREOTUL DUMITRU BĂLAȘA ÎN CONȘTIINȚA ROMÂNILOR
Pentru valorizarea și eternizarea numelui distinsului preot cărturar Dumitru Bălașa, supranumit
„Cărturarul Credinței”, „Patriarhul de Drăgășani”, „Patriarhul DacoRomâniei”, „Patriarhul istoriografiei
românești” sau „Moșul din Carpați”, de-a lungul anilor au fost inițiate o serie de evenimente și au fost publicate
mai multe studii, articole și volume de evocări.
Astfel, la 1 februarie 2003, la comemorarea celor 40 de zile de la trecerea întru cele veşnice a părintelui
Dumitru Bălaşa, participanţii au întocmit şi semnat un legământ prin care s-a luat următoarea decizie: „În
fiecare an, la 31 iulie, cu prilejul aniversării zilei de naştere a pr. D. Bălaşa (n. 1 aug. 1911), se va organiza
la sediul Fundaţiei „Dokiana” Suteşti (casa pr. Ion Marinescu, satul Mazili, nr. 57) o reuniune ştiinţifică cu
prezentarea cercetărilor în domeniu. Printre semnatari: pr. Nicolae State, Rădulescu Tomiţă, Geo Stroe,
Dumitru Panu, Sporiş Mihai, Lazăr Dumitru, Marin Bulugea, Marinoiu Costea, Prală Ştefan, Ramona Huţ,
Veştemeanu Nicolae etc.”.
Așa a luat naștere, la Sutești, Memorialul „Pr. Dumitru Bălașa”, ajuns în 2017 la ediția a XIV-a. Primele
două manifestări (ediţiile 2003 şi 2004) s-au desfăşurat, aşa cum prevedea legământul, la sediul Fundaţiei
„Dokiana” din Suteşti, iar următoarele, în urma unei decizii de grup, s-au desfăşurat la Arhiepiscopia
Râmnicului, cu două excepții, ediţia din 2010, care s-a organizat în nordul judeţului, la Câineni, și ediția din
2013, organizată la mănăstirea Cozia.
Prin atitudinea dovedită de organizatorii acestui memorial, în special la ultimele trei ediții – 2015, 2016
și 2017 –, s-a constatat faptul că se dorește aprofundarea și dinamizarea activității de valorizare a ideilor
marelui preot cărturar și, de asemenea, intensificarea manifestărilor cultural-religioase care să reliefeze
rezistența sa în fața răului, a nedreptății, a dictaturilor de orice fel. De apreciat faptul că cei ce l-au cunoscut și
i-au fost apropiați, dar și cei ce s-au atașat mai târziu la această mișcare, pe care o putem numi de rezistență
românească, asumându-și fără teamă riscul unor sancțiuni privind încălcarea nedreptelor ordonanțe și legi ale
statului român – Ordonanța nr. 31 din 2002, devenită Legea nr. 107 din 2006, completată prin Legea nr. 217
din 2015, toate antiromânești –, vor să meargă cu curaj mai departe.
Această atitudine este o dovadă a faptului că „interesul opiniei publice a fost mereu catalizat de
interdicțiile pe care, în trecut le-au impus regimurile antonescian, regal și comunist și pe care le impune, cu și
mai mare determinare, regimul politic actual, cel care a emanat mult contestata Ordonanță 31/2002, devenită
Legea 107/2006 și completată prin Legea 217/2015. Această serie de acte normative este menită să elimine
libertatea cuvântului în România, libertate rămasă doar «pe hârtie», în paginile Constituției, libertate care se
respectă doar atunci când regimul politic are interes. Cu toate acestea, în conștiința publică, spiritul Mișcării
Legionare a rămas treaz, ca urmare a faptului că, practic, în marea majoritate a familiilor de etnici români a
fost cel puțin un legionar” (Marius Albin Marinescu, interviu cu profesorul universitar Corvin Lupu, vezi
http://www.justitiarul.ro/9368-2/).
Aici îl putem aminti în mod special pe preotul Nicolae State-Burluși – sufletul mișcării, omul care, din
2005 încoace, sprijinit de regretatul Dumitru Panu-Misăilescu, plecat dintre noi în 2011, și de avocatul Bogdan
Ioan Tudor Todoran, și-a asumat misiunea cea mai grea – organizarea slujbei de parastas, asigurarea locației
desfășurării lucrărilor memorialului și obișnuita masă pentru sufletul celui dispărut, ce încheie manifestarea
anuală și la care iau parte toți ce prezenți.
În afara celor 13 ediţii ale memorialului (două la Suteşti, nouă la Râmnicu-Vâlcea, una la Râu Vadului-
Câineni și alta la Căciulata-Călimănești), de amintit sunt următoarele evenimente şi apariţii editoriale şi
publicistice închinate „Patriarhului DacoRomâniei”.
În 2001 a fost publicat volumul intitulat Preotul Dumitru Bălașa „Patriarhul de Drăgășani” (ediție
îngrijită de prof. Ioan St. Lazăr).
În 2005, artistul plastic vâlcean Constantin Nicolin, a ciopolit în piatră chipul părintelui, opera, denumită
„Preotul Zalmoxian Dumitru Bălașa”, fiind achiziționată ulterior de către pr. Nicolae State-Burluși și donată
Centrului Eparhial al Arhiepiscopiei Râmnicului.
Cu ocazia ediţiei a VI-a, subsemnatul (E. Petrescu) am îngrijit şi tipărit volumul Părintele Dumitru
Bălaşa. O viaţă în slujba crucii şi a neamului DacoRomân (cu un cuvânt înainte semnat de col. (rtr.) Petre
Stoica – preşedintele Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”).14 Lucrarea aceasta, la realizarea căreia au
colaborat 20 de personalităţi din cercul apropiat distinsului cercetător istoric, dar şi din afara acestuia, a fost
publicată la Editura Petrescu din Râmnicu-Vâlcea în 2009, are format A5 și conține 374 pagini text + 80 pagini
ilustrate.
În anul 2010, subsemnatul (E. Petrescu) am fondat Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălaşa”,
care fiinţează în cadrul Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, director executiv fiind Eugen
Petrescu, iar coordonator științific fiind profesorul universitar doctor în istorie Dinică Ciobotea de la
Universitatea din Craiova.
În 2011, an centenar, 100 de ani de la naşterea părintelui, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Naţionale
„Cultul Eroilor” – Filiala Judeţeană Vâlcea15, am iniţiat şi organizat la 1 august Simpozionul omagial „Pr.
Dumitru Bălaşa, 100 de ani de la naştere”, eveniment desfăşurat în colaborare cu Primăria Municipiului
Drăgăşani, la care au participat Înaltpreasfinţitul Părinte Gherasim – Arhiepiscopul Râmnicului, membrii unor
importante instituţii, asociaţii, fundaţii şi societăţi culturale din judeţul Vâlcea şi din ţară: Fundaţia Culturală
„Dokiana” (Suteşti), Societatea Culturală „Anton Pann”, Grupul de la Râmnic „România – Grădina Maicii
Domnului”, Fundaţia Culturală „Sfântul Antim Ivireanul”, Asociaţia de Vexilologie „Tricolorul”, Editura
„Buna Vestire” şi Editura Petrescu (Râmnicu-Vâlcea), reprezentanţi ai Universităţii din Craiova şi ai
Academiei Dacoromâne din Bucureşti, o serie de invitaţi din Municipiul Drăgăşani şi din localităţile vecine.
În prima parte a evenimentului, Înaltpreasfinţitul Părinte Gherasim al Râmnicului, împreună cu un sobor
alcătuit din preoții Iulian Mădălin Buşagă – protopop de Drăgăşani, Ion Marinescu – parohia Suteşti, Dumitru
Popa – parohia Lunca Stăneşti şi Nicolae State-Burluşi – parohia Râureni (Râmnicu-Vâlcea), în prezenţa
doamnei Ileana Miroiu (farmacist de profesie, fiica celui comemorat) şi a unui grup de istorici şi scriitori, a
oficiat o slujbă de pomenire la mormântul părintelui Dumitru Bălaşa din Cimitirul Eternitatea.
Momentului religios i-a urmat simpozionul ce s-a desfăşurat la Sala de Conferinţe a Bibliotecii Publice
„Gib Mihăescu”, situată în sediul primăriei. Cu acest prilej a fost lansat volumul omagial Centenar Pr. Dumitru
Bălaşa (1911-2011) – mărturii inedite (publicat cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Gherasim al
Râmnicului şi prefaţat de lect. univ. dr. Florian Olteanu – Universitatea din Craiova), Râmnicu-Vâlcea, Editura
Petrescu, 2011, 163 pagini text + 34 pagini ilustrate (ediţie îngrijită de Eugen Petrescu şi Elena Adelina
Olteanu, la apariţia căreia au contribuit 15 personalităţi din domeniul culturii şi ştiinţelor). Tot acum au fost
lansate revista de cultură istorică Dokiana (ediţie aniversară) şi broşura Pr. Dumitru Bălaşa – File de jurnal,
Editura Buna Vestire, Râmnicu-Vâlcea, 2011.
Cu acest prilej, am venit cu o serie de propuneri prin care cele două comunităţi, Drăgăşani şi Suteşti, să
cinstească memoria şi să promoveze personalitatea distinsului preot, istoric şi cărturar prin ridicarea unei statui
în municipiul Drăgăşani (Statuia „Pr. Dumitru Bălaşa”), acordarea post-mortem a titlului de Cetăţean de
Onoare al Municipiului Drăgăşani şi acordarea numelui său unei străzi din această localitate (Strada Pr.
Dumitru Bălaşa); acordarea numelui acestuia bibliotecii din comuna Suteşti (Biblioteca Publică „Pr. Dumitru
Bălaşa”). De asemenea, instalarea unor tăbliţe la bisericile Băleasa (comuna Găvăneasa, județul Olt) și Târşeşti
(comuna Creţeni, județul Vâlcea), prin care comunităţile locale să fie informate că acolo a slujit o personalitate
de frunte a Bisericii Ortodoxe Române, preotul Dumitru Bălaşa. Din păcate, cu excepția însemnelor memoriale
pe care noi, reprezentanții Filialei Județene „Matei Basarab” Vâlcea a Asociației Naționale Cultul Eroilor
„Regina Maria”, le-am fixat la Găvănești (12 iulie 2015) și Crețeni (19 iulie 2015), din lipsa de interes faţă de
valorile neamului, dovedită şi de această dată de către oficialităţile localităților Drăgășani și Sutești, toate
aceste propuneri au rămas la stadiul de vorbe.
Tot cu prilejul centenarului, în semn de preţuire şi recunoştinţă faţă de reprezentanţii unor organizaţii
culturale, a unor personalităţi din lumea ştiinţelor, a membrilor familiei Bălaşa şi a celor din preajma acestuia,
din partea Primăriei Municipiului Drăgăşani, Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” – Filiala Judeţeană Vâlcea
şi Asociaţiei de Vexilologie „Tricolorul”, Râmnicu-Vâlcea, au fost conferite mai multe medalii, diplome şi
stampe jubiliare: Medalia Jubiliară „Centenar Pr. Dumitru Bălaşa (1911-2011)”, decernată pentru
promovarea personalităţii şi a operei marelui istoric şi cărturar Pr. Dumitru Bălaşa unui număr de 16
personalităţi; Diploma Jubiliară „Centenar Pr. Dumitru Bălaşa (1911-2011)”, decernată pentru promovarea
personalităţii şi a operei marelui istoric şi cărturar Pr. Dumitru Bălaşa unui număr de 14 personalităţi; Stampa
Jubiliară „Centenar – Pr. Dumitru Bălaşa (1911-2011)”, decernată unui număr de şapte instituţii, organizaţii
şi edituri pentru organizarea Memorialului „Pr. Dumitru Bălaşa”, pentru iniţierea şi organizarea la Salina
Ocnele Mari a ciclului de evocări dedicate martirilor anticomunişti sub denumirea de „Academia de sub
Pământ”, pentru iniţierea şi organizarea Simpozionului „Centenar – Pr. Dumitru Bălaşa, 1911-2011”, pentru
publicarea volumelor omagiale: Părintele Dumitru Bălaşa – o viaţă în slujba crucii şi a neamului DacoRomân,
2009; Centenar – Pr. Dumitru Bălaşa, 1911-2011 – mărturii inedite, 2011.
În zilele de 12 și 19 iulie 2015, la cinci ani de la înființarea Centrului Național de Cercetări Istorice „Pr.
Dumitru Bălașa”, oficial din 2011, la inițiativa subsemnatului (Eugen Petrescu), în calitatea de președinte al
Filialei Județene „Matei Basarab” Vâlcea a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” și director
fondator al Centrului Național de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălașa”, în comunele Găvăneasa (județul Olt)
și Crețeni (județul Vâlcea) s-au desfășurat o serie de evenimente religioase și culturale dedicate părintelui
Dumitru Bălașa.
Astfel, duminică, 12 iulie 2015, ora 11.30, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Sebastian –
Episcopul Slatinei și Romanaților, la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, sat Băleasa, comuna Găvănești,
județul Olt, preot paroh Gheorghe Stancu, locul în care părintele Dumitru Bălașa a primit darul preoției și a
slujit între anii 1934-1938, în prezența a zeci de enoriași a fost oficiată o slujbă de pomenire a preotului și a
fost dezvelit un însemn memorial în amintirea acestuia. La eveniment au participat reprezentanții filialei și ai
centrului: Eugen Petrescu – președinte, Gheorghe Dumitrașcu-Mamu – prim-vicepreședinte, prof. drd.
Gabriela Crăciun – vicepreședinte, jr. Nicolae Dobrică – membru, prof. univ. dr. Dinică Ciobotea –
coordonatorul științific al centrului și prof. dr. Toma Rădulescu din Craiova. Întreaga activitate a fost
înregistrată de televiziunea Vâlcea 1, din Râmnicu-Vâlcea
De asemenea, duminică, 19 iulie 2015, ora 10.00, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte
Varsanufie – Arhiepiscopul Râmnicului, la Biserica „Sfinții Voievozi”, filială a Parohiei Crețeni, cătun
Târșești, sat Crețeni, comuna Crețeni, județul Vâlcea, preot paroh Marin Moșteanu, locul în care părintele
Dumitru Bălașa a slujit între anii 1948-1959, a fost oficiată o slujbă de pomenire a acestuia și a fost dezvelit
un însemn memorial. La eveniment, în afara celor peste 30 de enoriași, au participat Ion Spârleanu, primarul
localității și mai mulți consilieri locali, iar din partea organizației au participat: istoricul Eugen Petrescu –
președintele filialei, învățătorul Gheorghe Dumitrașcu-Mamu – prim-vicepreședinte, prof. drd. Gabriela
Crăciun – vicepreședinte, prof. univ. dr. Alexandru Popescu-Mihăești și juristul Nicolae Dobrică – membri ai
filialei, prof. univ. dr. Dinică Ciobotea – coordonatorul științific al Centrului de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru
Bălașa”. Evenimentul înregistrat de Televiziunea Etalon din Râmnicu-Vâlcea a fost încheiat prin cuvântul
rostit de primarul localității, Ion Spârleanu.
*
Din cele două volume omagiale dedicate preotului Dumitru Bălașa, pe care le-am publicat în 2009 și
2011, spicuim câteva referințe ce îl definesc pe cărturarul, cercetătorul și patriotul ce a revigorat în ultima parte
a vieții sale mișcarea dacologică, cercetarea prin metode noi a istoriei strămoșilor noștri traco-geto-daci și
punerea în valoare a adevărului cu privire la trecutul și continuitatea acestora prin noi, urmașii lor. Sunt
recunoașteri publice de care trebuie să ținem cont atunci când vorbim despre cel ce s-a dovedit un istoric și
patriot desăvârșit, un preot de aleasă trăire creștinească.
Părintele Dumitru Bălașa, o viață în slujba crucii și a neamului DacoRomân, Râmnicu-Vâlcea,
Editura Petrescu, 2009 (ediție omagială inițiată și îngrijită de Eugen Petrescu):
Prof. univ. dr. Dinică Ciobotea („Istoricul Dumitru Bălașa”, p. 73-74): Cu o operă bogată, meticulos
elaborată, în cadența și ritmul unui efort permanent în cei peste 60 de ani de final de secol XX și de mileniu,
Dumitru Bălașa a pătruns cu mintea înțeleptului misterul vieții, al vieții istorice românești. A rostit în studiile
sale despre numeroase momente cunoscute doar în dimensiunea dungilor cronicărești, care ulterior s-au
dovedit verigi importante ale discursului istoriografic, a descoperit cu prioritate valorile cronicii murale de
la mănăstirea Coșuna, a deslușit și tradus mulțime de hrisoave și pisanii, a urmărit activitatea lui Dionisie
Eclesiarhul prin toate unghiurile Olteniei, a transcris și editat documente – multe dintre ele conservate prin
poduri de case și biserici, cufere cu sineturi, condici mănăstirești, a crescut scrierea istoriei dinspre
micromonografiile sătești spre studiile despre o vale, o instituție, un județ sau zona mare a Olteniei, în ideea
identității, a tradiției și forței comunităților românești.
A văzut câtă suferință au îndurat oamenii în organizarea vieții lor sociale, a proslăvit faptele prin prisma
înălțimii lor patriotice, și-a pus întrebări pentru multe probleme istoriografice rămase în popas de luminare,
trezind, la rându-i, valuri și dispute științifice.
A fost o forță intelectuală răspândind energic, stimuli și dragoste printre cei care l-au cunoscut. Iar cei
pe care îi alinta cu dulcele mângâiat „Măi copile” pot fi mândri de grandoarea încrederii prin care i-a
„hirotonit” Părintele Bălașa în sfânta și marea cetate a istoriografiei românești.
Prof. univ. dr. Alexandru Popescu-Mihăești („Un model de slujitor al Domnului și de cercetător dacist”,
p. 78): Preotul și savantul dacolog Dumitru Bălașa, născut la Gușoeni – Vâlcea, este o mândrie a Vâlcii și a
neamului românesc și rămâne un model pentru generația care l-a cunoscut direct și pentru toate generațiile
care îi vor cunoaște faptele și opera. Crescut în mediul rural, a dobândit tăria pământului pe care a călcat
desculț, a aspirat spre ceea ce este înălțător, s-a format și desăvârșit cultural și spiritual fără ajutor extern,
fiind un adevărat constructor de sine, fapt care l-a oțelit și, sporindu-și rezistența și verticalitatea, a
supraviețuit în pușcăriile comuniste. Nici o lovitură primită de la un mediu politic ostil nu l-a biruit, nu i-a
slăbit echilibrul spiritual. L-a slujit pe Dumnezeu cu puterea credinței neșovăielnice, și-a asumat răspunderile
cele mai obositoare, și-a slujit țara și semenii cu credință și devotament.
Prof. dr. Zenovie Cârlugea („Un împătimit dacolog – Pr. Dumitru Bălașa”, p. 85): Prezent, deseori, la
importante activități cultural-științifice, organizate la nivel local și național, preotul cercetător Dumitru
Bălașa aducea cu sine imaginea unui cărturar de renume în spațiul Olteniei și, deopotrivă, pe aceea a unui
cercetător istoric de anvergură națională, care pe baza unor minuțioase investigații filologico-istorice (a
recitit întregul grup de texte din literatura de specialitate română și străină) a ajuns la o teorie „proprie”,
materializată în câteva volume deja scrise. Se face, astfel, o mutare spectaculoasă în dacologie, menită a
legitima preeminența unei civilizații străvechi, vatră a „vechii Europe” și, în același timp, focar de
spiritualitate în spațiul carpato – mediterano – danubiano – pontic.
„Teoria” dacologului Dumitru Bălașa sprijinindu-se pe o bibliografie amplă (peste 180 de titluri, plus
diferite periodice române și străine) are meritul de „a lăsa să vorbească mai mult textele, documentele și alte
citate prin puterea lor de convingere”. E vorba de o nouă citire a textelor de referință din antichitatea graco-
latină și până în zilele noastre deci punerea lor în lumina adevăratei perspective științifice, la care subscriem,
cu puține rezerve.
Pr. prof. dr. Alexandru-Stănciulescu-Bârda („Părintele Dumitru Bălașa – Istoria dacilor ca o experiență
personală”, p. 133): Datorită cărților Părintelui Dumitru Bălașa, dacii își regăsesc vadul în istorie, în ciuda
celor ce au făcut tot ce le-a stat în putință să-i facă să dispară de pe scena ei. Părintele Dumitru Bălașa este
un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu convingerea că a făcut ceea ce trebuia să facă în calitatea de
român, de creștin și de preot. Chiar dacă unele dintre tezele și ipotezele pe care le propune vor fi contestate,
poate infirmate, despre autor se poate vorbi mult de aici înainte, cărțile sale vor fi tipărite și retipărite, cititorii
vor găsi în ele mereu prospețimea informațiilor documentare, iar dacii vor reveni mereu în conștiința acestora
și datorită istoricului Dumitru Bălașa.
Gl. mr. (r) conf. univ. dr. Ilie Gorjan („Dumitru Bălașa – un Deceneu al zilelor noastre”, p. 160): […]
Dumitru Bălașa rămâne în istoriografia românească drept unul dintre cei mai consecvenți și pricepuți creatori
de idei, teorii, principii științifice, care, în interesul poporului român, trebuie luate în seamă și adăugate la
tezaurul cultural al românilor de pretutindeni. Umbrele timpului se vor așterne peste cel care a fost Dumitru
Bălașa, dar niciodată umbrele uitării pentru că prin vasta sa operă va rămâne veșnic viu în amintirea și
conștiința celor care l-au cunoscut, prețuit și admirat.
Prof. dr. Mite Măneanu („Pr. Dumitru Bălașa, prieten și îndrumător al istoricilor mehedințeni”, p. 174):
Dumitru Bălașa este, fără îndoială, cel mai important cercetător al istoriei medievale a Olteniei și unul dintre
cei mai însemnați ai României.
Prof. Costea Marinoiu („Dumitru Bălașa – ctitor de slove românești”, p. 183): Preotul cercetător,
memorialist și istoric – Dumitru Bălașa a înscris o pagină luminoasă în cartea nemuritoare a culturii
românești. A fost considerat – și pe bună dreptate – ultimul valoros dacist, situându-se pe linia ascendentă a
marilor oameni ai națiunii noastre: Mihai Eminescu, B.P. Hașdeu, Nicolae Densușianu. […] Prin calitățile
sale deosebite preotul Dumitru Bălașa a format o adevărată „școală”, la care și-au făcut ucenicia numeroși
oameni de cultură din Vâlcea, Gorj, Olt, Dolj etc.
Prof. Emil Istocescu („Preotul Dumitru Bălașa”, p. 192): L-am cunoscut pe preotul Dumitru Bălașa,
într-o împrejurare privată, în primăvara anului 1959, când, în condiții de persecuție religioasă din partea
regimului politic, fusesem nevoit să fac cununia tradițională, creștinească, în totală conspirativitate.
Aceasta s-a petrecut în casa viitorilor socri, într-un cartier mărginaș al orașului Drăgășani, din
imediata vecinătate a comunei Sutești, unde preotul își avea locuința. Fără să-l fi cunoscut mai dinainte, am
avut onoarea ca ceremonia cununiei mele religioase cu o rudă apropiată, nepoată a soției sale, să fie oficiată
chiar de domnia sa.
La scurt timp după consumarea acestui eveniment, în plină vară a anului 1959 s-a pornit o hăituire fără
precedent împotriva celor care se mai opuneau încă procesului de colectivizare, urmărire finalizată cu
numeroase arestări. Printre aceștia avea să se afle și preotul Dumitru Bălașa.
Pr. Constantin Mănescu („Moșteniri geto-dace peste vremuri”, p. 222): Puterea unui om constă în
puritatea sufletului său. Fiecare creatură primește de la Dumnezeu un dar, un talant, împreună cu datoria
sfântă de a-l înmulți. […]
Un astfel de om a fost părintele Dumitru Bălașa, „Moșul din Carpați” sau „Patriarhul de Drăgășani”,
care a slujit în viață, până-n ultima clipă, la două altare: cel al Sfintei Biserici Ortodoxe strămoșești, ca preot
și duhovnic, și cel al cercetării științifice, ca istoric și om de cultură. Această afirmație se întemeiază pe modul
cum părintele Dumitru Bălașa și-a trăit viața, pe scrierile sale și mai ales pe mărturiile celor care l-au
cunoscut direct și l-au avut drept călăuzitor, sfătuitor sau model în activitatea lor.
Centenar Pr. Dumitru Bălașa (1911-2011) – mărturii inedite, Râmnicu-Vâlcea, Editura Petrescu, 2011
(ediție îngrijită de Eugen Petrescu și Elena Adelina Olteanu):
ÎPS Gherasim al Râmnicului („Fericiți sunt cei cărora Dumnezeu le-a înmulțit darurile”, p. 9-10): Sunt
rarisime cazurile în care un preot intră în istorie, fie prin sensibilitatea contemporanilor, fie printr-o activitatea
intensă depusă pe tărâmul cunoașterii teologice și a trecutului istoric a ținutului din care s-a plămădit.
Părintele Dumitru Bălașa a fost un om între oameni, un slujitor al Domnului nostru Iisus Hristos, cu suflet
mare, un dac cu voință de cremene care a iubit Biserica și Țara, pământul sfânt și limba neaoșă a strămoșilor
noștri, trudind, cu timp și fără timp, pe aceste locuri pline de farmec, de poezie, de istorie și de evlavie
creștinească. Viața lui de preot s-a identificat cu cea a parohiei, a eparhiei și a țării din care a făcut parte. Ca
atare, viața și-a împletit-o cu rugăciunea și cu munca de cercetare a trecutului neamului nostru. A știut ca
nimeni altul, în perioada grea a comunismului, să păstreze patrimoniul spritual al Bisericii și al neamului,
adaptându-se din mers iureșului schimbărilor potrivit timpurilor diversificate, secularizate și secularizante
ale lumii post moderne.
Lect. univ. dr. Florian Olteanu („Prefață”, p. 21): Municipiul Drăgășani, o insulă de marmură albă într-
un ocean de viță de vie, verde primăvara și cu reflexii ruginii în ceas târziu de toamnă, situat la întretăierea
celor două brațe ale unei cruci nevăzute care conduc pașii creștinului spre orașe ca Râmnicu-Vâlcea, Craiova,
Pitești, Sibiu, Caracal are o istorie bogată în fapte, dar mai ales în oameni. […]
În acest areal au văzut lumina zilei nume ca Gib Mihăescu, Mugur Isărescu, ierarhi și preoți ortodocși
ca Justinian Marina, Bartolomeu Anania, Dumitru Bălașa.
Prof. Minodora Melcioiu („Părintele Dumitru Bălașa – amintiri”, p. 74): Am aflat multe de la părintele
Bălașa, începând cu amintirile de pe frontul de Est, unde a participat ca preot militar, și sfârșind cu închisorile
comuniste, unde a petrecut șase an de viață. Aiud, Jilava, Pitești, închisori care n-au putut să-i înfrângă voința
și nici credința. Cel mai mult m-a impresionat când torționarii comuniști au vrut să-l dea ca exemplu de
„reeducat politic”, obligându-l să spună în fața deținuților că nu mai crede în Dumnezeu. Părintele a cântat
atunci „Tatăl nostru”, riscându-și eliberarea din închisoare. Deși a fost eliberat, nu a scăpat de prigoană nici
mai târziu, fiind permanent considerat un dușman al poporului. Prin 1983 i s-a confiscat biblioteca, o parte
din cărți fiind arse. De asta îi părea tare rău!
Pr. Ioan Ioanicescu („Omagiu de gând și simțire aleasă neuitatului părinte Dumitru Bălașa”, p. 86-87):
Deși a stat multă vreme în Oltenia (la Craiova, n.n.) și cunoștea bine localnicii, deși știa că are un fel aparte
de a fi, spunând lucrurilor pe nume, uneori cu un ton răstit, alteori vorbind de sus, la un moment dat a dat
semne de „oboseală” și a hotărât să plece. Nu dintr-o dată, ci lent. Ba, a lăsat să se înțeleagă că chiar ar mai
putea rămâne. Cel, sau cei îndreptățiți să-l „convingă”, n-au făcut-o…
Și, el, om sensibil, ba chiar susceptibil uneori, a priceput, s-a întristat și a plecat. Ba, mai mult, nici nu
s-a luat act de plecarea lui, decât în ștatul de funcțiune. E posibil ca unii sau alții, să se fi simțit împiedicați
sau umbriți de „hărăzirile” minții sale ascuțite. E posibil să fi fost și vreo poruncă din altă parte…
El s-a retras la Sutești – Drăgășani, dar nu pentru mult timp, pentru că Dumnezeu nu doarme: cei din
zona Vâlcii l-au redescoperit și i-au pus în lumină meritele, așezându-l pe un soclu de glorie, între marii
deschizători de drum în cultura țării. Vâlcenii i-au înfrumusețat anii bătrâneții… De la „Cărturarul
Credinței”, cum l-au numit oltenii (craiovenii, n.n.), la apelativul de „patriarh de Drăgășani”, cum i-au zis
vâlcenii, n-a fost decât o cale de suflet…
Arhim. Veniamin Micle („Inscripții inedite în cercetarea preotului Dumitru Bălașa”, p. 88-89): Eruditul
preot Dumitru Bălașa, un mare pasionat al trecutului istoric al Bisericii și al Patriei noastre, s-a afirmat în
special prin setea neostoită de a pătrunde cât mai adânc în trecutul poporului român și de a descoperi lucruri
noi, inedite. El n-a fost un simplu călător pe căile străbătute de alți cercetători, ci i-a plăcut să deschidă pârtii
noi, și cât mai dificile.
Am avut bucuria să-l cunosc pe părintele Dumitru Bălașa în perioada când activam ca profesor la
Semiarul Teologic din Craiova (1973-1977). Prea Cucernicia Sa era secretar de redacție la „Mitropolia
Olteniei”, revista oficială a Arhiepiscopiei Craiovei și a Episcopiei Râmnicului și Argeșului. Fiind și eu
cooptat în Comitetul de redacție, sub președinția mitropolitului Teoctist al Olteniei, am avut numeroase și
benefice întâlniri. De la început, între noi s-a închegat o trainică legătură sufletească, prin faptul că aveam
afinități comune, fiind pasionați de valorile trecutului istoric al poporului român. Îmi amintesc de bucuria ce-
i strălcea în privire, ori de câte ori aborda teme preferate: dorea să descopere ineditul, și a avut șanse rare,
demne de admirat. Ulterior m-a vizitat la Mănăstirea Bistrița și a fost entuziasmat de intențiile pe care le
nutream de a crea aici, în ctitoria Craioveștilor – despre care scrisese mai multe articole – un centru de cultură
medievală, cu implicații europene. Da’ n-a fost să fie așa!
Prof. dr. Ion Soare („Pentru o dreaptă evaluare și preluare a moștenirii spirituale a Preotului Dumitru
Bălașa”, p. 137-138): Ipotezele avansate de acest polivalent, vulcanic și romantic cercetător sunt atât de
surprinzătoare, originalitatea și noutatea lor sunt atât de frapante, încât, pe bună dreptate, autorul lor „a
făcut (și face în continuare!) școală” în domeniile respective, adică în științele numite tracologie și dacologie,
dar nu numai, căci și alte științe și-l pot revendica în egală măsură: istoria (României și a Europei), mitologia,
literatura veche, teologia etc.
*
Măsurile de valorizare și de eternizare a unuia dintre cei mai de seamă preoți cărturari ai Bisericii
Ortodoxe Române, pătimitor în lagărele de exterminare fizică și psihică ale regimului comunist din România
continuă. În prezent avem în lucru volumul: Dumitru Bălaşa, nemuritorul dac din Dealul Mare (1911-2002),
primul număr al revistei „Valachia Cisalutana” (publicație a Centrului de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru
Bălașa”) și o culegere de studii și articole publicate de părintele Dumitru Bălașa, de-a lungul anilor, în revistele
vremii.
Note bibliografice:
1 Pr. Ion Marinescu, „Sub streaşina eternă a amintirii”, în Părintele Dumitru Bălaşa – o viaţă în slujba crucii
şi a neamului DacoRomân, volum iniţiat şi îngrijit de Eugen Petrescu, Râmnicu-Vâlcea, Editura Petrescu,
2009, p. 48;
2 Ibidem, p. 49;
3 Preotul Dumitru Bălaşa „Patriarhul de Drăgăşani” la 90 de ani, ediţie îngrijită de prof. dr. Ioan St. Lazăr,
pr. Nicolae State-Burluşi, ing. Dumitru Panu-Misăilescu, Râmnicu-Vâlcea, Editura Buna Vestire, 2001, p. 15;
4 „Îndrumătorul Eparhial al Episcopiei Râmnicului – Noul Severin”, anul IV, nr. 8, august 1948, la pagina
27 găsim următoarele: „Se publică vacantă parohia extrabugetară Crețeni II, jud. Vâlcea, parohie nou înființată,
prin dezlipirea de la parohia Crețeni I. Noua parohie are biserică în bună stare și numărul legal de familii. Tem.
Nr. 3268/1948”.
5 Scrierile despre Dumitru Bălașa prezintă neclar perioada aceasta. Unele dau parohia Zăvideni, altele
Parohia Zăvoieni. Chiar și apropiații părintelui dau din umeri când vine vorba de parohia la care a slujit între
anii 1964-1967.
6 Alexandru Oiţă a fost tipograf şi editor vâlcean, născut în comuna Amărăşti, județul Vâlcea. În anul 1938
era directorul Cooperativei Tipografice „Matei Basarab” din Râmnicu-Vâlcea, ale cărei ateliere erau situate pe
locul în care se află astăzi Palatul Poştei. În perioada 1929-1932, a editat o foaie bilunară de propagandă
culturală socialistă, care se numea „Curierul Muncii”. În anul 1930, împreună cu un grup de scriitori locali,
editează suplimentul „Curierul muncii literare”. (Eugen Petrescu, Vâlcea – Ţara lupilor getici sau ţinutul
vâlcilor, vol. II, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2007, p. 292-293);
7 Iuliu Maniu (n. 8 ian. 1873, Bădăcin – d. 5 feb. 1953, Sighetul Marmației) – om politic român, deputat de
Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (nov. 1928-iunie
1930); iunie 1930-oct. 1930; oct. 1932-ian. 1933), președinte al Partidului Național Țărănesc (1926-1933,
1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în penitenciarul de la Sighet. Din 1919 a fost membru de onoare
al Academiei Române.
8 Miron Cristea (pe numele de mirean Elie Cristea, n. 20 iulie 1868, Toplița-d. 6 martie 1939, Cannes, Franța)
– teolog, filolog, publicist și politician român; senator (20 iulie 1927-8 iunie 1930) și prim-ministru al
României (1 feb. 1938-6 martie 1939), mitropolit primat al României (1918-1925) și primul patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române (1925-1939); începând cu 7 iunie 1919, membru de onoare al Academiei Române.
9 Armand Călinescu (n. 4 iunie 1893, Pitești-d. 21 sept. 1939, București) – om politic român, ministru al
Apărării Naționale (1 feb. 1939-7 martie 1939) și prim-ministru al României (7 martie 1939 -21 sept. 1939).
10 Pr. dr. Laurențiu Rădoi, Vâlcea. Vatră de cultură și spiritualitate românească, Sibiu, Editura Alma Mater,
2012, p. 501.
11. Andrei Vîșinski (n. 28 nov. 1883 la Odessa, Ucraina, în Imperiul Rus-d. 22 nov. 1954, la New York,
Statele Unite ale Americii) – jurist și diplomat sovietic, de origine poloneză, membru al Partidului Comunist
al Întregii Rusii (bolșevic) din 1920 și membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii
Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) din 1939; a fost procuror general al URSS în procesele publice de la
Moscova, din vremea lui Stalin și la procesele de la Nürenberg; a îndeplinit și funcția de ministru al afacerilor
externe al URSS, în perioada 1949-1953, succedându-i lui Viaceslav Molotov.
12 Zenovie Cârlugea, în volumul Pr. D. Bălaşa…, op. cit., p. 22;
13 Zenovie Cârlugea, în Pr. Dumitru Bălaşa, Ţara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei, Bârda, Editura Cuget
Românesc, ed. a III-a, ediție îngrijită de pr. prof. dr. Al. Stănciulescu-Bârda, 2009, p. 10; Zenovie Cârlugea, în
Pr. D. Bălaşa „Patriarhul de Drăgăşani”…, op. cit., p. 155-156; Pr. Ion Marinescu, op. cit., în Părintele D.
Bălaşa – o viaţă…, op. cit., p. 63.
14 Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”, denumită astfel începând cu 13 martie 2012.
15 Filiala Județeană „Matei Basarab” Vâlcea, denumită astfel începând cu 8 octombrie 2012.
Alte surse:
creştin ortodox.ro – Dicţionarul Teologilor Români – Dumitru Bălaşa, 13 feb. 2009;
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/ortodoxa/preoti_ortodocsi
http://vlad-mihai.blogspot.com/2010/06/gheorghe-constantin-nistoroiu-mladitele
Mărturisirile părintelui Bălașa ‒ incursiune

secvențială în universal concentraționar
Drd. Mihail Rogojinaru
Rezumat:
Memorialistica de detenţie îndeplineşte o funcţie foarte importantă – accea de a înfăţişa sub o formă
literară un univers ce este scos la iveală, de cele mai multe ori, de către istoriografie sau arhivisică.
Mărturisirile părintelui Bălaşa ocupă un loc aparte în peisajul memorialistic românesc, având o alcătuire
fragmentară, dar, în acelaşi timp, înglobând o însemnată parte a ipostazelor recurente în lucrările ce au avut
un mai mare impact asupra publicului, toate acestea sub o marcă stilistică proprie.
Cuvinte cheie: memorialistică, detenţie, Bălaşa, univers, părinte
Una dintre funcţiile literaturii memorialistice este prezentarea istoriei sub o formă mai puţin rigidă decât
cea a discusului istoric convenţional – lipsit de figuri de stil sau oricare alte mijloace de înfrumuseţare textuală
–, ori a glaciarelor documente de arhivă, a căror unică funcţie este consemnarea evenimentelor. Aşadar,
expresia literară a acestor evenimente facilitează atât o puternică empatizare cu protagoniştii, cât şi o mai bună
integrare a receptorului în atmosfera faptelor descrise.
Plasând memorialistica cu o mai mare circumferinţă în sfera literaturii şi aruncând o privire asupra
eseului lui Eugen Simion asupra profesiunii de scriitor1, ne vom reaminti cum scrisul – în perioada lui Heliade
Rădulescu – devine o „preocupare socială” 2 , iar scriitorul un „meşteşugar cu o limpede conştiinţă
profesională” 3 . Aşadar, implicarea acestuia în arealul politico-social după 1848 transformă scrisul într-un
„angajament total”4, Simion neuitând, totuşi, să concluzioneze susţinând ideea conform căreia slovele ar trebui
aşternute „nu pentru a căpăta «putere», ci pentru a lumina cu modestele noastre forţe un colţ umbrit al
existenţei”5. Am putea adăuga aici şi afirmaţia lui Eugen Negrici:[...] pe nesimţite, secolul nostru a înlocuit
categoria (frumosului, n.n.) – ori a echivalat-o – cu categoria mai adecvată spiritului epocii – a
semnificativului”6, care oferă, dacă mai era nevoie, susţinere funcţiei sociale a literaturii.
Mărturisirile părintelui Bălaşa din detenţia executată în timpul regimului comunist (pe lângă
condamnarea din 1938, din timpul dictaturii carliste, trei luni şi o zi, „patriarhul de la Drăgăşani” a fost deţinut
politic între anii 1959 şi 19647), prezentate episodic în volumele 1, 2 şi 3/2001 ale revistei „Porunca iubirii”
(fiecare episod purtând un titlu diferit, în funcţie de cele povestire de fostul deţinut: „Chinurile închisorii”,
„Credinţa te face liber” şi „Sfânta Liturghie în celulă”, şi fiind întinse pe aproximativ 2 pagini), reuşesc să
ofere atât informaţii preţioase din timpul detenţiei politice, cât şi o succintă incursiune sufletească în acel
univers distinct al carcerei, incursiune sub semnul unei însemnate literaturităţi.
Deşi sunt rezultatul unui interviu – lipsesc întrebările intervievatorului, dar regăsim elemente discursive
ce atestă prezenţa unui interlocutor – „Maiorul Săvulescu, domnule (subl. noastră), a scos pistolul şi a zis
[...]”8; „La Piteşti, copile (subl. noastră), m-au bătut cu o blană”9 etc. –, reușesc să ofere veritabile pagini de
1
Eugen Simion, „Profesiunea de scriitor”, în Moartea lui Mercutio, Craiova, Editura Fundaţiei „Scrisul Românesc, 2002,
pp. 54-57.
2
Ibidem, p. 54.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 55.
5
Ibidem, p. 56.
6
Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1977, p. 179.
7
Preotul Dumitru Bălaşa – „patriarhul de la Drăgăşani”, Râmnicu-Vâlcea, Editura Buna-Vestire, 2001, ediţie îngrijită
de prof. dr. Ioan St. Lazăr, pr. Nicolae State-Burluşi şi ing. Dumitru Misăilescu-Panu, p. 22.
8
„Chinurile închisorii”, în „Porunca iubirii”, vol. 1/2001, p. 20.
9
Ibidem, p. 21.
memorialistică, prezentând un pregnant caracter oral – folosirea adverbului „păi”10, forma verbală neliterară
„ţie”11 (ţină), diferite exclamaţii („Ca să vezi!”12) etc.
De asemenea, remarcăm porţiunile discursive ce conţin elemente prin care reiese umorul părintelui
Bălaşa: „[...] Declaraţia lui Mărăcine la instrucţie a fost că nu ştie nimic rău de părintele Bălaşa. Un singur
rând era scris. La proces a spus şi el la fel cum a spus toată lumea.
Şi a fost frumos atunci, ne-au bătut ca să recunoaştem”13;
„Mâncarea era foarte bună: ciorbă de sfeclă furajeră, sărată la maximum”14 – folosirea ironiei, cât şi
pasaje de un puternic dramatism: predica ţinută în momentul în care toţi se aşteptau să apostazieze 15 (pasaj
asupra căruia vom reveni).
La o privire de ansamblu, mărturisirile părintelui Dumitru Bălaşa, datorită unui discurs coeziv, prezintă
un caracter secvenţial (istorisirirea unor etape ce se regăsesc în structura clasică a literaturii concentraţionare:
arest – proces – detenţie propriu-zisă) ce reuşeşte să anuleze, în ciuda dimensiunilor reduse, lipsa unei
prezentări mai detaliate a perioadei concentraţionare. Altfel spus, la sfârşitul lecturii vom avea o imagine
aproape completă a experienţei carcerale a părintelui Bălaşa, datorită unui discurs sintetic ce înglobează
principalele etape.
Debutul este abrupt, fără preambul, prezentând ziua arestării: „M-au luat în 1959, m-au dus la Securitate
pe 16 septembrie. «Ai o puşcă acasă. Să ne dai puşca!» A fost un motiv. Ne-am dus până acasă, au făcut
percheziţie, pe urmă m-au luat şi ne-au ţinut aci în Drăgăşani într-un beci acolo, nu ştiu cât. Ne-au dus într-o
noapte la Piteşti. Şi acolo a început calvarul […]”16, continuă cu prezentarea situaţiei din arest: „De la 1 la 3
noaptea te băteau aşa, în prostie”17 şi ajunge la expunerea detaliată a dramaticului episod din timpul anchetei,
în care a fost salvat de la bătaie de un superior al torţionarului, care-l ameninţă pe acesta cu pistolul: „Maiorul
Săvulescu, domnule, a scos pistolul şi a zis: «Locotenent Cetăţeanu!» «Să trăiţi! Sunt locotenetul Cetăţeanu
Dumitru. La ordinele dumneavoastră! Să trăiţi!» Maiorul îi zice: «Eşti liber!». M-a luat de mână maiorul:
«Ridică-te! Hai cu mine în birou!»”18.
Procesul este şi el prezentat succint, dar foarte sugestiv:
„Şi a fost frumos atunci, ne-au bătut ca să recunoaştem. Cum era să recunoaştem treburi de astea? Când
au văzut că nu recunosc, că nu era adevărat, au întrerupt şedinţa. M-au băgat dincolo, în cameră. M-au zdupănit
de mi-a dat sângele, m-am şters, apoi m-au dus către judecată şi atunci am spus încă o dată treaba asta. M-au
bătut şi m-au înţepat cu un vârf de cuţitîn spate. Dar n-am recunoscut nici atunci. M-au întrebat apoi care este
ultimul cuvânt şi am spus că dorim ca aceşti oameni care au jurat strâmb, atunci când vor petrece la zile mari,
cununie, botez, să-şi aducă aminte că au jurat strâmb şi au băgat la închisoare un om nevinovat”19, iar chinurile
din anchete – „m-au bătut cu o blană (scândură) cu cuie”20 – au repercusiuni în detenţia propriu-zisă „(la Aiud,
n.n.) Era un doctor care s-a uitat la spatele meu. A luat un bisturiu şi a zis că rana aia mare, plaga, se vindecase
cu muguri. Şi a tăiat acolo. A spus: «Nu te sfii, o să te doară niţel, dar trebuie să tăiem mugurii ăştia ca să
rămână semnul semn.» Şi a rămas. Eu am cicatricea şi acum în spinare”21.
Poate cea mai dramatică scenă este cea în care părintele transformă ceea ce ar fi trebuit să fie o apostazie
într-o predică la care au participat peste 2000 de enoriaşi:
„Le-am ţinut atunci cea mai frumoasă predică pe care am ţinut-o în viaţa mea şi mă aşteptam ca după
aceea să vină să mă împuşte, că am zis că, dacă vine un glonţ în cap, mor mai repede decât atunci când ar fi
să-mi dau sfârşitul pe un pat în mod normal. Şi norocul a fost că nu mi-a oprit curentul de la microfon. Când
am terminat le-am spus că acum or să mă omoare şi să spună şi la mine acasă că am murit cu credinţă în
Dumnezeu şi nu m-am lepădat. Am îngenuncheat, am lăsat microfonul jos, am luat două pietre şi am cântat
«Tatăl nostru» în genunchi. Nu aveam glas că eram nemâncaţi, vai de capul nostru. Au îngenuncheat 2600 de
10
Ibidem, p. 20.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Ibidem, p. 21.
14
Ibidem.
15
„Credinţa te face liber”, în „Porunca iubirii”, vol. 2/2001, p. 28, 29.
16
„Chinurile închisorii”, în „Porunca iubirii”, vol. 1/2001, p. 20
17
Ibidem.
18
Ibidem.
19
Ibidem, p. 21.
20
Ibidem.
21
Ibidem. p. 22.
oameni şi în bătaia pietrelor s-a cântat un «Tatăl nostru» în Balta Brăilei (microfonul încă funcţiona). Încă se
vedeau securiştii ăştia patru acolo şi cu comandantul de la Işalniţa”22.
Printre cele mai interesante pasaje se află cele referitoare la săvârşirea Sfintei Liturghii în temniţă 23
(prezentate în ultimul episod al acestor mărturii), unde nivelul de literaturitate este unul extrem de ridicat:
„[...] Peste trei zile este Crăciunul. Să facem o Sfântă Liturghie. Cum? Din când în când, în loc de turtoi
sau mămăligă, ne da câte o felie de pâine, cam cât două cutii de chibrituri.
Rar ne dau dimineaţa şi ca două ghinde de marmeladă... Şi făceam Sfânta Liturghie. Cum? Felia de
pâine a unuia era «artosul». Într-o gamelă opream un păhărel de apă – căci nici apă nu aveam îndeajuns – pe
care o amestecam cu marmelada. În trei zile fermenta şi făceam un fel de vin. Era Crăciunul, era noaptea sfântă.
În toate celulele se cântau colinde, colinde! Că s-a născut Domn Prea Bun/ Numele lui e Crăciun. Că s-a
născut Domn Frumos/ Numele Lui e Hristos. Moare comunismul şi se naşte Mântuitorul nostru, al tuturor.
Unii caralii erau oameni şi ei. Se făceau că nu aud. Alţii băteau în uşi, deschideau zăvoarele. Cine a cântat? Şi
începea teroarea. Nu se înfiinţaseră turnătorii între noi. Uşa se închidea tare, drugul şi lacătul pecetluiau celula.
Cel ce avea cea mai mare condamnare se culca pe duşumea, preotul cel mai în vârstă – căci, slavă
Domnului, eram destui – aşeza felia de pâine şi gamela cu vinul pe pieptul celui culcat cu faţa în sus. Cu un
prosop pe umăr, în loc de patrafir, dam binecuvântarea cu palmele făcute cruce: Binecuvântată este Împărăţia
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Se răspundea: Amin. Urma ectenia mare... totul oral. Se spunea din
memorie un Apostol, o Evanghelie – se sfinţeau darurile, când toţi cei şapte stam în genunchi. Doamne, Cel
ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea... fă şi pâinea aceasta în cinstitul trupul Hristosului
Tău, iar ce este în vasul acesta, cinstit sângele Hristosului Tău. Le binecuvântam pe amândouă, cântam Tatăl
nostru şi preotul cel mai în vârstă da la fiecare câte o frânturică din Trupul Domnului şi din gamelă gusta
fiecare de trei ori, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Se scula şi «vieţaşul» făcea trei mătănii,
cu Binecuvântaţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul, i se da şi lui părticica respectivă şi Sfântul Sânge din gamelă.
Erau discuţii, dacă jertfa noastră este primită sau nu? «Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu şi Eu sunt
în mijlocul lor». Şi toţi am început să credem că Sfânta Liturghie care avea ca prestol şi antimis un martir, un
condamnat nevinovat, înaintea Energiei cosmice benefice era bineprimită 24. Se făceau rugăciuni cu lacrimi, cu
gândul la cei de acasă, cu gândul la morţii noştri. Se deschideau cerurile şi vedeam lumina care înconjura
Dumnezeirea. Nădejdea în ajutorul celui Atotputernic ne fortifica în suferinţă, în durere şi chiar de mai
muream, muream în Dumnezeu, în veşnicie”25.
Aşadar, prin cele prezentate mai sus s-a putut observa o diversitate de ipostaze pe care un deţinut politic
le poate experimenta, totul concentrat în trei episoade cu teme distincte, fiecare purtând un titlu, rezultând o
operă memorialistică de dimensiuni reduse, care reuşeşte să prezinte o imagine concludentă a vieţii carcerale,
printr-o naraţiune impregnată de oralitate, dar şi cu întinse porţiuni de o literaturitate demnă de luat în seamă.
Bibliografie
Dumitru Bălaşa – „patriarhul de la Drăgăşani”, Râmnicu-Vâlcea, Editura Buna-Vestire, 2001, ediţie

îngrijită de prof. dr. Ioan St. Lazăr, pr. Nicolae State-Burluşi şi ing. Dumitru Misăilescu-Panu
Negrici, Eugen, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1977
„Porunca Iubirii”, vol. 1,2, 3/2001
Simion, Eugen, Moartea lui Mercutio, Craiova, Editura Fundaţiei „Scrisul Românesc, 2002
Surse electronice:
https://www.fericiticeiprigoniti.net/dumitru-balasa/1010-patriarhul-de-la-dragasani
22
„Credinţa te face liber”, în „Porunca iubirii”, vol. 2/2001, p. 28, 29.
23
Fiind preot militar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi ţinând cont de faptul că „în rapoartele armatei, care
se găsesc la Arhivele statului din Piteşti, se află consemnat faptul că de multe ori părintele Bălaşa a sfidat ploaia de glonţe
şi obuze pentru a săvârşi Sfânta Liturghie sau pentru a le oferi ostaşilor căzuţi la datorie creştineasca înmormântare”
(conform: https://www.fericiticeiprigoniti.net/dumitru-balasa/1010-patriarhul-de-la-dragasani, accesat în 09.03.2018), nu
surprinde curajul de a oficia Sfânta Liturghie în asemenea condiţii de mare risc.
24
Putem spune că avem de-a face cu o integrare, fie ea şi constrânsă de împrejurări, a concentraţionarului în ritualul
liturgic.
25
„Sfânta Liturghie în celulă”, în „Porunca Iubirii”, vol. 3/2001, p. 34, 35.
Descifrarea calendarelor dacice de la

Grădiștea de Munte
Mircea Țicleanu, Alexandru Țicleanu
și Radu Nicolescu
Abstract.
În prezentul studiu este prezentată practic descifrarea modului de funcţionare efecticvă a calendarelor
de la Grădiştea de Munte, în concordanţă perfectă cu structura acestor calendare-sanctuar. Constructorii daci
ai acestor calendare de piatră au avut cu certitudine în vedere un an de 365,25 de zile pe care îl corectau o
dată la 4 ani, exact ca în zilele noastre (cu anii bisextili). Numărul de zile ale anului era dat cu precizie de
formula 256 + 6 + 96 + 7 = 365 ce rezultă din structura şi regula de funcţionare a micului sanctuar rotund care
reda un an tradiţional. Markerul care înregistra trecerea timpului cu ajutorul acestui mic sanctuar era mutat o
dată la 4 zile în sens orar prin dreptul celor 8 repere fixe ale fiecărui grup de acest tip. Se marca astfel
trecerea unei perioade de câte 32 de zile (8 x 4 = 32) care însuma 256 de zile dacă avem în vedere succesiunea
de 8 grupuri a câte 8 repere fixe (32 x 8 = 256) şi 96 de zile legate de succesiunea celor 3 grupuri a câte 8
repere fixe (32 x 8 = 96). În dreptul grupurilor de câte 6 şi 7 repere fixe markerul era în schimb mutat în
fiecare zi. Odată la 4 ani grupul de 6 repere era sărit în mod intenţionat şi se parcurgea de două ori, integral,
grupul de 7 repere ajungându-se la un an cu o durată de 366 de ani. După aceasta ciclul de 4 ani era reluat
după aceleaşi reguli extrem de simple. Trecerea celor 4 zile era înregistrată prin adăugarea zilnică a unui alt
marker special pe unul din grupurile de 4 lespezi ale cercului intermediar (al marelui sanctuar circular)
intersectate de axa de simetrie a marelui sanctuar. Pe celălalt grup de 4 lespezi se marca cu alt marker, prin
adăugare la fiecare an, trecerea celor 4 ani după care se făcea corecţia cu ajutorul grupului de 7 repere ale
micului sanctuar.
Calendarul civil, în uz, redat de marele sanctuar circular, funcţiona în felul următor. Pe partea internă
a cercului exterior (cercul B) se marcau zilele săptămânii (luni – vineri) prin mutarea zilnică a unui marker
prin dreptul fiecăruia din cei 6 stâlpi, în sens orar, şi prin marcarea zilei de duminică, reprezentată de lespezile
care separă grupurile succesive de câte 6 repere. Trecerea fiecărei săptămâni de 7 zile era înregistrată de un
alt marker pe partea externă a cercului exterior (A) care însuma 52 de săptămâni, deci un total de 364 de
zile, pe jumătate de cerc şi alte 52 de săptămâni pe cealaltă jumătate a cercului A. Trecerea la cealaltă jumătate
de cerc, respectiv la un nou an, se făcea însă cu adăugarea încă a unei zile (deci cu o întârziere de o zi) cu
ajutorul căreia se ajungea la anul de 365 de zile.
Cercul intermediar (C) permitea înregistrarea trecerii anilor, cu ajutorul unui marker mutat pe partea
externă a cercului şi asigura înregistrarea trecerii unei succesiuni de 12 luni a câte 30 de zile cu ajutorul altui
marker care contoriza intervale de câte 5 zile succesive desemnate de spaţiile libere dintre reperele acestui
cerc, numărate începând de la marginea dalelor care care separă grupurile distincte de câte 16, 17 şi 18
repere. O lună includea 6 spaţii libere a câte 5 zile, deci se baza pe formula 5 x 6 = 30. În dreptul grupurilor de
câte 17 repere pot fi recunoscute 6 luni a câte 30 de zile, iar în dreptul grupului de 16 repere se înregistrau
doar două luni a câte 30 de zile şi o lună de 25 de zile căreia i se adăuga o corecţie de 5 zile la finele acesteia.
Probabil prin punerea unor markere distincte pe cele 5 lespezi aflate pe axa pragurilor şi plasate la finele acestei
luni. În sectorul celor 18 repere care urmează se pot separa din nou 3 luni pline a câte 30 de zile, fapt care
conducea la un total de 360 de zile. Un an întreg era împlinit cu ajutorul ultimului interval de 5 zile prin
intermediul căruia cercul intermediar era închis complet. Dacii procedau astfel exact în acelaşi mod ca în
Egiptul antic unde după 12 luni egale a câte 30 de zile se adăugau la final încă 5 zile pentru a se ajunge la un
an întreg de 365 de zile. Este evident că la o astfel de împărţire s-a ajuns deoarece numărul 365 este un
multiplu de 5, respectiv 5 x 73 = 365, în condiţiile în care spaţiile dintre reperele fixe ale cercului intermediar
C sunt în număr de 72.
Foarte importantă era însă şi marcarea lunilor cu ajutorul unui marker mobil pe exteriorul estic al
absidei cu ajutorul celor 13 repere fixe ale acesteia. Se începea cu primul reper aflat la sud de axa de simetrie
a absidei şi se numărau 6 luni până la grupul de 2 lespezi. Apoi se continua cu reperele fixe ale absidei situate
la nord de axa de simetrie, tot în sens orar. După numărarea a încă 6 luni markerul era mutat la reperul al 13-
lea doar după trecerea intervalului de 5 zile care împlinea numărul de 365 de ani al anului. Pe partea internă a
acestui şir de 13 repere se marcau pe rând cele 4 trimestre ale anului, corespunzătoare practic ca întindere
unor anotimpuri, respectiv unor sezoane distincte. Markerul era mutat o dată la o săptămână (la 7 zile) pe baza
formulei 7 x 13 = 91. După 4 mutări succesive complete se ajungea la un număr de 364 de zile şi o nouă serie
de treceri avea loc cu o întârziere de o zi pentru completarea până la numărul total de 365 de zile.
În afară de toate acestea cu ajutorul unui alt marker pe partea internă a micului sanctuar pot fi marcate
intervale distincte de câte 29 de zile (deci aproape corespunzătoare ciclului lunar) în dreptul grupurilor de câte
8 repere şi de câte 21 şi 25 de zile în dreptul grupurilor de căte 6 şi 7 repere. De această dată însă markerul se
muta zilnic de la un capăt la altul al grupurilor de câte 4 ori la rând, dus întors, fără a se zăbovi o zi la capetele
acestor şiruri. În acest fel se ajungea din nou la anul de 365 de zile după formula 29 x 11 + 21 + 25 deci 319
+ 21 + 25 = 365.
Marcarea trecerii anilor pe partea externă a cercului C conduce la un număr de 68 de ani după o rotire
completă. Din acest moment acest marker era mutat la exteriorul absidei centrale şi parcurgea pe rând alţi 21
de ani de-a lungul părţii vestice al potcoavei centrale. Se ajungea astfel la o sumă intermediară de 89 de ani.
După trecerea acestui ultim an (89) acest marker era pus pe reperul absidei aflat pe linia de simetrie a
sanctuarului mare şi urma marcarea succesivă a încă 11 ani pe jumătatea nordică a potcoavei, timp după care
markerul anilor ajungea în dreptul ultimului reper al potcoavei, aflat în apropierea axei pragurilor. În acest
moment este marcată perfect trecerea unei perioade de 100 de ani, respectiv a unui secol. Markerul anilor
revenea apoi pe partea externă a cercului intermediar C, iar pe partea internă a jumătăţii vestice a potcoavei un
alt marker, al secolelor, marca fiecare trecere a unei perioade de 100 de ani, după modelul descris mai sus.
După 21 de mutări succesive ale acestui marker al secolelor se consemnează astfel parcurgerea unei perioade
de 2.100 de ani fiind astfel acoperită aproape în totalitate durata unei zodii siderale (precesionale - a 12-a parte
a unui an precesional a cărui durată era apoximată la 25.920 de ani). Pentru a fi marcaţi şi ultimii 60 de ani se
foloseau cele 30 de lespezi ale cercului B pe care se plasa, anual, un alt marker ce parcurgea acest cerc de două
ori. Cu aceşti ultimi 60 de ani se ajunge la marcarea completă a unei zodii siderale (precesionale) de 2.160 de
ani, după care marcarea unei noi zodii putea începe de la zero.
Introducere
Reanalizarea aşa numitelor sanctuare de la Grădiştea de Munte după desenele cuprinse în lucrarea
academică din anul 1980 (Bobancu şi al.) şi analiza acestora în teren în cursul anului 2010, corelate cu soluţiile
anterioare neconvingătoare, ne-a condus la o descifrare efectivă foarte coerentă care a fost prezentată în
parte, public, la Congresul de la Buzău din anul 2016. O noutate importantă este legată de avansarea ideii
conform căreia ”sanctuarele” nu puteau funcţiona ca nişte calendare fără ajutorul unor repere (markere)
mobile care erau mutate manual, în mod periodic, după reguli stricte, impuse de însăşi modul de construcţie
al acestor calendare. Aceste markere nu au fost găsite şi este probabil ca acestea să fi fost ascunse odată ce
exista pericolul de ocupare a zonei de către trupele romane în timpul ultimelor războaie de cucerire ale trupelor
conduse de Traian în anii 105 – 106. Dacă însă modul de gândire al celor care au construit aceste calendare
devine foarte clar atunci este relativ facil de imaginat cum arătau aceste repere/markere mobile şi acestea pot
fi astfel reconstruite. O altă problemă de soluţionat a avut în vedere punctele de origine ale fiecărui cerc în
parte, strict corelate cu semnificaţia temporală a markerelor (reperelor) fixe care alcătuiesc cercurile
distincte ale sanctuarelor-calendar. Punctul de plecare al descifrării a avut în vedere ideea marcării zilelor
săptămânii astrologice de 7 zile prin grupul de 6 + 1 repere ale părţii interne a cercului exterior, cu
materializarea zilei de duminică (a zilelor noastre) prin lespezile care urmează după şase stâlpi consecutivi
ce corespund zilelor de luni, marţi, miercuri, joi, vineri şi sâmbătă. Aceste grupuri săptămânale se corelează
perfect cu lespezile părţii externe ale cercului exterior care corespund săptămânilor de peste an. Acestea au
fost materializate în ideea conform căreia ciclul săptămânal de 7 zile acoperă aproape cu exactitate un an
terestru (52 de săptîmâni x 7 zile = 364 de zile) prin multiplul său (x 52). Corecţia la finele unui an este în
acest context facilă şi se făcea prin mutarea cu întârziere de o zi a markerului săptămânal la finele unui an. Nu
poate fi nici o problemă în a înţelege că pe partea externă a cercului exterior al marelui sanctuar erau marcate
săptămânile a doi ani consecutivi (52 săptămâni x 2 = 104 lespezi săptămânale). Este apoi facil de imaginat
că pe cercul intermediar şi pe absidă pot fi marcate cu alte repere mobile intervale mai mari de timp (luni,
anotimpuri, anul, perioade mari de ani, etc). O altă problemă era ridicată de aflarea modului în care erau
separate perioadele de timp de mărimea lunilor şi a sezoanelor (anotimpurilor) care dădeau practic structura
anului dacic de la acel timp. La aceste întrebări răspunde pentru calendarul civil marele sanctuar, iar pentru un
posibil calendar tradiţional ”micul sanctuar rotund” care este bazat pe delimitarea unor luni de 32 de zile şi pe
două intervale distincte de câte 6 şi 7 zile, dar şi pe un an dacic de 365 de zile, corectat pe varianta aplicată şi
în zilele noastre cu ajutorul anilor bisecţi, o dată la 4 ani. Grupurile de repere fixe ale acestui mic ”sanctuar”,
respectiv 6, 7 şi 8 asigură prin numărul lor (8 x 8 şi 8 x 3, un grup de 7 şi unul de 6 repere) din start numărul
impar care corespunde zilelor anului terestru (365) deoarece grupurile de 8 repere înmulţite cu orice alt număr
dau un număr par, oricare ar fi acesta. La acest calendar, complementar marelui sanctuar, numărul 4, este o
cheie facilă care asigură formula de calcul a lunilor şi a anotimpurilor unui an tradiţional.
Mai precizăm aici că vorbim în mod constant de sanctuarele/calendare de la Grădiştea de Munte şi nu
de la Sarmizegetusa deoarece avem convingerea că adevărata capitală a Daciei a fost cea de la Subcetate, de
lângă Haţeg, desemnată ca atare de cercetările colonelului topograf Zagoriţ, aproape simultan cu scoaterea la
lumină a vestigiilor arheologice de la Grădiştea de Munte unde pare să fi existat doar o capitală sacerdotală
a regatului dac. Insistenţa cu care familia Daicoviciu a urmărit să ne convingă de situaţia contrară nu ne apare
ca justificată sub nici un fel de aspect.
Scurt istoric al încercărilor de descifrare a semnificaţiilor reale ale sanctuarelor de la Grădiştea de

Munte.
Sanctuarul mare circular a fost scos la lumină prin săpături arheologice de către D. M. Teodorescu între
anii 1922 şi 1924. Ceva mai târziu lucrările arheologice au fost reluate (prin anul 1950), la alt nivel, de către o
echipă condusă de C. Daicoviciu care, după spusele fiului său Hadrian, ar fi fost primul arheolog care a
presupus că marele sanctuar circular ar putea reprezenta un calendar. Hadrian mai nota şi faptul că Teodorescu
ar fi fost de părere că sanctuarele de la Grădiştea de Munte ar fi avut o legătură cu ”revoluţia lunii” şi că
aceasta ar fi fost o opinie greşită. Acelaşi Hadrian are propriile sale încercări eşuate de descifrare a calendarului
dacic de la Grădiştea de Munte, bazate eronat pe ideea cu totul falsă a unui an dacic de 360 de zile. Aceste
încercări sunt bazate exclusiv pe marele sanctuar, privit şi acesta restrictiv, în timp ce privitor la micul sanctuar,
care dă foarte clar durata anului dacic de 365 de zile, nu are nici un fel de opinie. In anul 1966 ideea unui
posibil calendar lunar era legată de micul sanctuar de către doi cercetători de la Cluj (Horedt K. şi Horedt
G.). Hadrian mai amintea în lucrarea sa ”Dacii” din anul 1968 de încercările făcute de autorul francez George
Charriere (1973, Paris) de a demonstra că cercul intermediar şi absida marelui sanctuar aveau rolul de a
corecta acest an de 360 de zile, încercări cu totul neconvingătoare. O primă încercare mai serioasă de descifrare
a acestui posibil calendar a fost făcută în anul 1977 de către un grup de trei cercetători, Poenaru. E., Samoilă
C. şi Bobancu Ş., care şi-a publicat opiniile în două numere consecutive ale revistei Magazin istoric. Aceşti
autori revin în anul 1980 cu o carte (cu Bobancu prim autor) pe aceeaşi temă, publicată la editura Academiei,
în care este imaginată o variantă puţin credibilă de funcţionare a acestui calendar, variantă ce implică şi micul
sanctuar circular (de aici sintagma ”sistem calendaristic dacic”). Demersul acestora chiar porneşte de la
tentativa de înţelegere a modului de funcţionare a micului sanctuar circular pe care însă o ratează. Se ajunge
astfel la ani dacici fluctuanţi (de câte 364, 365, 366 şi 367 zile), la 47 de săptămâni dacice într-un an, şi la
săptămâni dacice de câte 8, 7 şi 6 zile. In schimb este imaginat un ciclu de corectare a calendarului de 13 ani.
Analiza marelui sanctuar i-a condus şi ea pe o cale greşită: un an de 360 de zile şi un ”secol dacic” de 104 ani,
reflectat de cercul cu lespezi exterioare. Aceste rezultate au condus la imaginarea unui calendar dacic ”civil”
(cel fluctuant) şi a unui calendar ritualic, religios (cel de 360 de zile). Reţinem însă de la această tentativă
desenele foarte bune ce redau marele şi micul sanctuar, precum şi notaţiile prin care se ordona structura marelui
sanctuar (cercurile A, B, C, axa pragurilor, etc). Abia în anul 2012 alţi doi cercetători, Vârtosu Sebastian şi
Munteanu Anişoara, intuiesc că lespezile cercului exterior (notat cu litera A) corespund cu săptămânile reale
(de câte 7 zile) a doi ani consecutivi (52 x 2 = 104). Formula micului sanctuar a fost dată însă pentru prima
dată, pe o cu totul altă cale decît cea urmată de noi în 2016, de către Adrian Bucurescu, în 2013, formulă bazată
pe mutarea la 4 zile a unui marker în dreptul reperelor fixe grupate câte 8 şi cu mutarea zilnică a acestuia în
dreptul grupurilor de 6 şi 7 repere fixe, ceea ce conduce la anul de 365 de zile.
Structura marelui sanctuar circular
Acesta este alcătuit din două cercuri distincte şi o absidă centrală orientată pe direcţia WNW – ESE.
Diametrul marelui sanctuar este de 29,40 m, iar diametrul cercului interior este de 20 de metri. Cercul exterior
este alcătuit din două şiruri distincte de repere fixe de piatră alăturate, dar cu structură complet distinctă. Partea
externă (notată de echipa Bobancu cu litera A) este formată din lespezi de andezit, în număr de 104, având
următoarele dimensiuni (după Hadrian Daicoviciu, 1968): 80 – 90 cm lungime, 49 – 50 cm lăţime şi 43 - 45
cm înălţime. Partea internă a cercului exterior (notată cu B) cuprinde o succesiune de ”stălpi înguşti” (24,5 cm
lăţime) mai înalţi (ar fi avut între 120 şi 135 cm), în număr de 6, şi de lespezi (30 la număr) cu lăţimea de 52
cm. Grupurile de 6 stâlpi înguşti sunt în număr de 30 şi prin urmare numărul lor total este de 180. Cercul
intermediar (C, la Bobancu) este alcătuit dintr-un număr de 68 de repere fixe (stâlpi de lemn) separate de 4
praguri distincte în 4 grupuri de repere: două de câte 17 stâlpi, unul de 16 stâlpi şi un altul de 18 stâlpi. Două
praguri de câte 4 lespezi separă două grupuri de câte 17 repere alăturate de grupurile de 16 şi 18 stâlpi aflate
de cealaltă parte a liniei care uneşte pragurile de 4 lespezi. Între cele două grupuri de 17 şi între grupul de 16
şi cel de 18 repere fixe sunt plasate praguri de câte 3 lespezi. In centrul sanctuarului se află o absidă alcătuită
din 34 de repere (stâlpi de lemn) separate prin două praguri a câte 2 lespezi în două grupuri inegale de câte 21
şi 13 repere. Linia care separă aceste grupuri şi trece printre cele două lespezi a fost evidenţiată în studiul
academic din 1980 sub numele de ”axa pragurilor”. De reţinut că nu credem de loc că opinia lui Glodariu, de
după anul 1980, conform cărora numărul total de repere fixe ale cercului intermediar ar fi 84 (în loc de 68)
este corectă. De altfel autorii care au luat în consideraţie un astfel de punct de vedere nu au ajuns, fireşte, la
nici un rezultat pozitiv.
Marcarea zilelor săptămânii (luni – duminică) cu ajutorul reperelor fixe ale părţii interne ale
cercului exterior. Partea internă a cercului exterior are o structură simplă care corespunde perfect succesiunii
zilelor săptămânii pe parcursul anilor. Plecând de la un punct de origine (lespedea care se află pe
perpendiculara la axa pragurilor şi care trece prin centrul marelui sanctuar), în sensul de mişcare al acelor de
ceasornic, zilele săptămânii sunt marcate printr-un şir de pietre mici (numite şi stâlpi), în număr de 6 şi printr-
o lespede pentru ziua de duminică. Markerul zilelor se muta în fiecare dimineaţă de la o piatră la alta, în
ordine de luni până vineri, iar în a 7-a zi se marca ziua de duminică ca zi deosebită, sacră, zi de odihnă.
Markerul zilelor trebuie să fi fost cioplit dintr-o rocă albă, pentru contrast în raport cu pietrele negre. Lungimea
sa trebuie să fi fost egală cu cea a lespezilor corespunzătoare duminicilor de peste an, iar lăţimea sa trebuie să
fi fost egală cu lăţimea pietrelor negre care marcau celelalte zile ale săptămânii. Înălţimea sa era de asemenea
dictată de dimensiunile pietrelor aflate la partea internă a cercului exterior (cercul B). Deci era un marker lung
şi îngust cu un mâner interior, cioplit în calcar alb, uşor de mutat de la un reper la altul de către o singură
persoană. Este de asemenea de presupus că persoana desemnată să mute zilnic acest marker trebuia să
îndeplinească anumite condiţii impuse de sacerdoţii ce vegheau la buna funcţionare a acestui calendar în piatră
(puritate fizică şi morală). O succesiune completă a părţii interne a cercului exterior marca trecerea unui număr
de 180 de zile. O a doua trecere completă însuma 360 de zile, deci aproape un an întreg (365 de zile). Marcarea
zilelor săptămânii reprezenta deci cea mai dinamică activitate a acestui calendar multimilenar. De reţinut aici
că în perioada de funcţionare efectivă a acestui calendar era în uz la daci stucturarea pe săptămâni (de fix 7
zile) a timpului curent, cu existenţa unor zile de lucru (6 la număr) şi a unei zile sacre, de repaus.
Hadrian Daicoviciu contesta ideea unei legături reale între grupurile de 6 + 1 ale cercului B şi zilele
săptămânii, deşi acesta preciza că pentru o vreme ”membrii colectivului şantierului arheologic” de la Grădiştea
de Munte înclinau să considere că aceste grupuri corespundeau săptămânilor, evident cu şase zile obişnuite şi
una specială, de odihnă, corespunzătoare duminicii. Hadrian contesta însă cunoaşterea de către daci a ”noţiunii
de săptămână” şi respingea mai ales ideea existenţei unei zile deosebite, a unei posibile duminici, a unei zile
de sărbătoare.
Marcarea săptămânilor din an cu ajutorul lespezilor cercului exterior. Săptămânile de peste an sunt
materializate prin lespezile cercului exterior (cercul A), iar markerul săptămânilor era mutat după trecerea
unui număr de 7 zile (dată de markerul zilelor săptămânii de pe cercul interior B) la lespedea următoare. O
jumătate a cercului exterior corespundea unui număr de 52 de săptămâni, deci unui an (fără o zi). Corecţia se
făcea prin mutarea markerului la prima lespede a anului următoar cu o zi întârziere. După mutarea markerului
săptămânii pe întregul cerc exterior trec astfel doi ani fără o zi, ocazie cu care se face o nouă corecţie printr-o
întârziere de o zi în mutarea markerului special al săptămânilor. Urma apoi o nouă marcare a săptămânilor de
peste an prin deplasarea markerului de la lespede la lespede pe cercul exterior, în sensul de mişcare al acelor
de ceasornic. Acest marker exterior trebuie să fi avut lungimea lespezilor care materializau săptămânile şi,
probabil, lăţimea acestora, dar trebuie să fi fost de culoare distinctă (albă) şi avea probabil un mâner îngropat
la partea sa superioară. Putea fi cioplit din calcar alb, din tuf alb sau din gresie tufacee albă pentru a fi uşor de
mutat. Este evident că deplasarea acestui marker era dictată de deplasarea markerului zilelor săpătămânii pe
cercul interior B.
De amintit aici că singurii autori care au legat cercul exterior de lespezi de săptămânile de peste an au
fost Vârtosu S. şi Munteanu Anişoara, către finele anului 2012. La prezentarea noastră publică de la
Congresul care a avut loc la Buzău, în anul 2016, nu am avut cunoştinţă de acestă realizare despre care am
aflat ulterior şi pe care o apreciem ca fiind importantă.
Marcarea unui an tradiţional cu ajutorul micului sanctuar circular. Din analiza structurii micului
sanctuar rezultă că anul tradiţional era împărţit în 11 luni a câte 32 de zile la care se adăugau două intervale
de câte 6 şi 7 zile. Micul sanctuar are un punct de origine marcat de lespedea care separă grupul de 7 repere
fixe de următorul grup de 8 repere. Reperul mobil care înregistra prin mutarea sa periodică trecerea zilelor
fiecărei luni se muta, din 4 în 4 zile, în dreptul unui nou reper fix, în sensul de rotire al acelor de ceasornic, şi
după 32 de zile, deci după trecerea unei posibile luni tradiţionale, se muta peste o lespede la următorul grup
de 8 repere fixe la care se relua mutarea sa din 4 în 4 zile. Până la grupul de 6 repere fixe treceau 8 luni, deci
treceau deja 256 de zile. Se ajungea apoi la grupul de 6 zile, la care markerul se muta zilnic, şi se continua cu
încă trei luni a câte 32 de zile (în total 96 de zile) după care se ajungea la grupul de 7 repere fixe. Erau până
aici marcate deja 11 luni şi un număr de 352 de zile plus încă 6 zile. Se trecea apoi la grupul de 7 repere la care
markerul zăbovea doar câte o zi la fiecare reper fix. În acest fel erau marcate cele 365 de zile ale unui an. O
dată la 4 ani se putea face corectarea în raport cu anul terestru real şi atunci nu se mai poziţiona markerul la
grupul de 6 pietre reper ci se parcurgea de două ori grupul de 7 repere fixe astfel încât se ajungea la marcarea
unui an de 366 de zile (anul bisect al zilelor noastre). Privind lucrurile din această perspectivă constatăm că
numărul 4 este cheia numerică de bază a micului sanctuar circular, construit special pentru a marca un an
tradiţional, aşa cum a fost cunoscut de către cei care au conceput extraordinarul computer de la Grădiştea de
Munte.
Punctul de origine al micului sanctuar pare a corespunde cel mai bine astronomic şi calendaristic cu
echinocţiul de primăvară astfel încât anul tradiţional ilustrat de daci pare a fi împărţit în două anotimpuri cu
totul inegale: vara de circa 8 luni a câte 32 de zile (256 de zile) şi iarna a cărui durată ar fi de doar cca 3 luni
a câte 32 de zile (96 zile). Între aceste două anotimpuri erau marcate două intervale distincte a câte 6 şi 7 zile.
Începutul iernii era legat, după durata de 256 de zile a verii, de începutul actualei luni decembrie, iar perioada
de 7 zile preceda echinocţiul de primăvară. Aici ar mai fi de notat că perioada de 8 zile care era repetată de
patru ori pe durata unei perioade de 32 de zile corepunde practic cu „săptămâna” romană de 8 zile care era
preluată cel mai probabil de la etrusci şi care a fost în uz la romani din sec. VI î.e.n. şi până în sec. II e.n. Deci
în timpul marilor conflicte dintre daci şi romani cei dintâi ştiau cu precizie durata „săptămânii” romane pe care
o utilizau doar în plan secund, pentru delimitarea anotimpurilor tradiţionale. Era cel mai probabil o unitate de
timp moştenită din trecutul multimilenar al tracilor şi nu un împrumut de la romani.
Aici am putea aminti că durata acestei „săptămâni” lungi ar putea reflecta timpuri trecute în care
subsistemul planetelor telurice interne cuprindea un număr total de 8 planete căreia le erau dedicate zilele
săptămânii etrusco-romane. Săptămâna şi mai lungă (de 9 zile) a vechilor lituanieni, şi ei tot traci, reflecta cel
mai probabil aceiaşi săpămână astrologică de 8 zile la care celor 8 planete li se alătura şi Soarele. Micul
sanctuar poate reflecta eventual şi această veche realitate astrologică, dar pentru a înţelege acest mesaj posibil
trebuie să pornim de la un alt punct de origine şi anume lespedea dintre grupul de 6 repere şi cel următor de 8
repere (în sensul de mişcare al acelor de ceasornic). Acest din urmă grup, ca şi următoarele două cu acelaşi
număr 8 de repere, ar reflecta planetele iniţiale (în număr de 8) ale subsistemului planetelor telurice interne.
Grupul de 7 repere care urmează ar ilustra componenţa acestui subsistem după pierderea unei prime planete
(posibil Callisto). Ar urma un nou interval de timp, ilustrat de cele 8 grupuri de câte 8 repere, în care această
nouă realitate s-a menţinut neschimbată după care o nouă planetă a părăsit acest subsistem şi s-a ajuns astfel
la un număr de doar 6 planete, situaţie nouă care pare a fi ilustrată de grupul de doar 6 repere care urmează.
Este situaţia care precede captarea Lunii de către Terra în contextul astral în care Luna era prima planetă a
Sistemului Solar şi gravita în jurul Soarelui pe o orbită mai internă decât cea a planetei Mercur. Vom vedea că
această nouă realitate astrală pare a fi ilustrată de suveica săptămânii astrale de 7 zile, moştenită din timpuri
extrem de vechi.
Dar micul calendar complementar se afla se pare şi mai mult legat de marele sanctuar prin intermediul
unor repere mobile. Acestea se plasau pe rând pe lespezile în număr de 4 ale cercului intermediar (C). Pe un
prim grup de 4 lespezi se plasa în fiecare zi un marker, probabil circular şi de culoare neagră, care avea rolul
de a înregistra fizic trecerea celor 4 zile după care se muta markerul micului sanctuar. După trecerea celor 4
zile şi după mutarea acestui marker aceste repere erau ridicate şi se relua plasarea lor pe cele 4 lespezi pentru
marcarea trecerii unui nou ciclu de câte 4 zile. Pe de altă parte pe celălalt grup de 4 lespezi a cercului
intermediar se plasa după trecerea fiecărui an un alt marker şi după marcarea trecerii a 4 ani consecutivi se
făcea corecţia pe micul sanctuar cu ajutorul grupului de 7 repere fixe.
Hadrian Daicoviciu nota însă în lucrarea sa din 1968 (Dacii) că nu cunoaşte care ar putea fi semnificaţia
”micului sanctuar rotund”, ”sanctuar” care după cum am văzut dă structura anului tradiţional, durata acestuia
şi modul de corecţie de tip an bisect.
Marcarea trecerii anilor pe cercul intermediar (C). Cu ajutorul unui alt marker, probabil alungit, se
marca pe partea externă a cercului intermediar (C), cursul anilor după trecerea unui număr de 52 de
săptămâni şi a încă unei zile (52 x 7 + 1). Markerul era deplasat şi el tot în sensul de mişcare al acelor de
ceasornic şi după o rotaţie completă a cercului intermediar trecea o perioadă de 68 de ani.
Marcarea lunilor anului pe partea internă a cercului intermediar (C). De cercul intermediar poate
fi legată împărţirea anului dacic în uz în luni de cîte 30 de zile fiecare prin următoarea corespondenţă simplă:
un spaţiu liber dintre două repere successive ale cercului intermediar (C) corespundea unui interval de timp
de 5 zile. Numărătoarea începea de la limita pragurilor şi se sfârşea la acestea. Şase spaţii libere succesive
corespundeau unei luni de 30 de zile şi în cuprinsul celor două intervale cu 17 repere fixe sunt cuprinse şase
luni cu o astfel de durată. În intervalul ce include cele 16 repere se încadrau doar două luni pline, iar a treia
lună era de doar 25 de zile. Dacă nu este vorba de o eroare (lipsa unui reper) este de imaginat că aici se putea
face o corecţie de 5 zile relativ facilă. Realitatea unui sector cu doar 16 repere ar putea avea un motiv temeinic
care să o susţină şi nu ar fi dificil de găsit un astfel de motiv. De exemplu marcarea pe partea externă a cercului
intermediar a unei durate de 50 de ani prin suma 17 + 17 + 16. In fine ultimul sector, cu 18 repere fixe, include
din nou 3 luni pline a câte 30 de zile, dar mai include şi un alt interval suplimentar de 5 zile cu care se ajunge
fix la un an de 365 de zile dacă se are în vedere şi corecţia posibilă de la finele grupului de 16 repere. O astfel
de împărţire ne aminteşte de structura anului de la un moment dat al Egiptului antic care era împărţit în 12 luni
a câte 30 de zile care ducea la un număr de 360 de zile la care se adăuga un număr de 5 zile suplimentare cu
ajutorul cărora se ajungea la totalul de 365 de zile ale unui an. Evident că o atare împărţire avea la daci ca
punct de plecare o realitate matematică de o simplitate extremă: numărul 365 este un multiplu de 5 (365: 5
= 73). Un cerc intermediar cu formula 17 + 17 + 16 + 18 determină 72 de spaţii libere între reperele cercului
şi este extrem de aproape de o astfel de perspectivă, ajutată fie de realitatea posibilă a unui al treilea grup de
17 repere pe cerc (în loc de grupul de 16), fie de o corecţie (adăugare) de 5 zile la finele acestui grup de 16.
Este simplu de imaginat că o astfel de succesiune de perioade fixe de 5 zile (care pot fi grupate şi în 3 decade
succesive) putea fi marcată lejer pe partea internă a cercului intermediar (C) cu un marker special care se
muta din 5 în 5 zile în dreptul unui nou reper în sens orar. Trecerea celor 5 zile putea fi marcată succesiv, zilnic,
prin punerea unui marker circular pe lespezile grupate câte două şi câte trei pe absida centrală şi pe cercul
intermediar, aflate pe axa pragurilor, de o parte a axei de simetrie a marelui sanctuar. Lespezile simetrice de pe
cealaltă parte puteau servi lesne la posibila corecţie de 5 zile ce s-ar lega de grupul de 16 repere. Avem în
vedere că punctul de origine al unui astfel de ciclu anual era legat de marginea celor 4 lespezi ale cercului
intermediar, aflată înspre partea de sud-est a acestuia. De reţinut că aceste luni de câte 30 de zile, cu punct de
origine la solstiţiul de iarnă, corespund practic cu limitele temporale ale vechiului zodiac despre care am
susţinut în lucrări anterioare că nu reprezintă altceva decât un calendar pastoral aplicabil în primul rând
spaţiului carpatic. De reţinut însă aici performanţa cu totul excepţională realizată de constructorii marelui
sanctuar rotund: reprezentarea a ceva care nu există de fapt (timpul, care poate fi privit şi ca un concept pur
imaginar) prin ceva inexistent, respectiv printr-un gol efectiv, un spaţiu liber aflat între două repere.
Marcarea trecerii lunilor pe partea estică a absidei. Lunile anului se marcau pe partea externă a
absidei estice unde cele 13 repere fixe reprezentau cele 12 luni a câte 30 de zile la care se adăuga şi corecţia
finală de 5 zile adăugate. Markerul lunilor pornea de la sud de linia solstiţiilor şi revenea în poziţie temporală
neutră la finele unui an abia după ce trecea şi de al 13-lea reper fix prin marcarea corecţiei anuale de 5 zile
adăugate.
Marcarea trimestrelor unui an pe partea internă a absidei estice. Un marker special deplasat o dată
la o săptămână (deci după intervale de 7 zile) conducea la o perioadă de 91 de zile după formula 7 x 13 = 91.
Patru treceri consecutive marcau o perioadă de 364 de zile la care se adăuga o zi de întârziere pentru a se
împlini cele 365 de zile ale anului, respectiv pentru a se începe o nouă marcare a trimestrelor anului următor.
Marcarea trecerii unor perioade de 100 de ani (marcarea trecerii secolelor). Inregistrarea trecerii
anilor pe partea externă a cercului C conduce la un număr de 68 de ani după o rotire completă. Din acest
moment acest marker era mutat la exteriorul absidei centrale şi parcurgea pe rând alţi 21 de ani de-a lungul
părţii vestice a potcoavei centrale. Se ajungea astfel la o sumă intermediară de 89 de ani. După trecerea acestui
ultim an markerul era pus pe reperul absidei aflat pe linia de simetrie a sanctuarului mare şi urma marcarea
succesivă a încă 11 ani pe jumătatea nordică a potcoavei, timp după care markerul anilor ajungea în dreptul
ultimului reper al potcoavei, aflat în apropierea axei pragurilor. În acest moment era marcată perfect trecerea
unei perioade de 100 de ani, respectiv a unui secol. Markerul anilor revenea pe partea externă a cercului
intermediar C, iar pe partea internă a jumătăţii vestice a potcoavei un alt marker, al secolelor, marca fiecare
trecere a unei perioade de 100 de ani, după modelul descris mai sus. Trecerea unui secol se putea face, aparte,
şi prin parcurgerea de două ori a intervalului de 50 de ani dat de formula 17 + 17 + 16 pe partea externă a
cercului intermediar prin utilizarea unui marker suplimentar, corelat cu marcarea trecerii primei perioade de
50 de ani.
Marcarea zodiilor siderale (precesionale) cu o durată de 2.160 de ani. După 21 de mutări succesive
a acestui marker al secolelor, pe partea internă a părţii vestice a absidei, se consemna parcurgerea unei perioade
de 2.100 de ani fiind astfel acoperită aproape în totalitate durata unei zodii precesionale (a 12-a parte a unui an
precesional (antic) a cărui durată era aproximată la 25.920 de ani, deci 2.160 de ani). Pentru a fi marcaţi şi
aceşti ultimi 60 de ani se foloseau cele 30 de lespezi ale cercului B pe care se plasează anual un alt marker ce
parcurgea acest cerc de două ori. Cu aceşti ultimi 60 de ani se ajunge la marcarea completă a unei zodii
precesionale de 2.160 de ani, după care marcarea unei noi zodii siderale putea începe de la zero. Este foarte
important şi faptul că tradiţiile populare româneşti reţin în mod surprinzător perioada de 2.100 de ani (pe care
o leagă însă de sfârşitul lumii - Elena Niculiţă-Voronca, cu preluări la Tudor Pamfile).
Materializarea unor numere întregi şi operaţii matematice posibile. Marele sanctuar mai era
conceput şi ca un spaţiu de materializare a unui număr mare de numere prin existenţa distinctă a unor grupuri
de pietre. Pragurile de pe cercul intermediar şi de pe absidă materializau numerele 2 (pe absidă), 3 şi 4 (pe
cercul intermediar). Numărul 6 era repetat pe partea internă a cercului exterior, dar era prezent şi ca grupare
aparte în micul sanctuar. Numărul 7 este prezent în micul sanctuar, unde numărul 8 este repetat de multe ori.
Numărul 10 apare de două ori în partea vestică a absidei, de o parte şi de alta a perpendicularei pe axa
pragurilor, iar numărul 11 este prezent dacă reperul de pe această axă este alăturat unuia dintre cele două
grupuri de câte 10 repere. Numărul 13 este dat de reperele părţii estice a absidei. Numerele 16, 17 şi 18
corespund unor serii de repere aflate pe cercul intermediar, separate de pragurile acestuia. Numărul 21
corespunde reperelor din partea vestică a absidei, dar el poate fi privit şi ca un multiplu de 7 sau ca sumă a
numerelor materializate în micul sanctuar (6, 7 şi 8). De aici şi perspectiva deschisă către operaţii matematice
ca înmulţirea şi adunarea. De notat şi faptul că pe partea interioară a cercului exterior al marelui sanctuar pot
fi socotiţi mulţi dintre multiplii numărului 6.
Introducere în numerologia ocultă
Partea internă a marelui sanctuar poate fi privită şi ca o introducere în numerologia ocultă. Jumătatea
sudică a cercului intermediar cuprinde două serii de 17 repere, iar jumătatea nordică două serii distincte de
câte 16 şi 18 repere. Aici, faţă de perechea cheie 6/7 a decadei divine, ne aflăm în faţa a două numere ce conţin
numărul 6 (al diavolului) sub forma 16 (10 plus 6) sau ca multiplu (6 x 3), număr cu mare încărcătură negativă,
dar în opoziţie cu 17 ce conţine numărul cu mare încărcătură pozitivă 7 (numărul lui Dumnezeu). Aceasta ne
permite să facem şi transferul către culori, lăsând în alb partea sudică a desenului marelui sanctuar, cuprinsă
între absidă şi cercul intermediar, şi colorând cu negru partea de nord a desenului, cuprinsă de asemenea între
absidă şi cercul intermediar. Apoi absida, prin axa pragurilor, separă două lumi opuse: către vest lumea albă,
aflată sub semnul numărului 21 ca multiplu de 7, iar către est partea ocultă a lumii marcată de numărul 13,
aflat aici ca jumătate a numărului 26, număr cheie din seria 6, 16, 26, 36, 66.
Dar şi forma absidei ne oferă informaţii suplimentare deoarece aceasta se înscrie într-o elipsă virtuală
care sugerează o noţiune fundamentală a mithosului universal, respectiv „oul primordial”, corespunzător
„centrului suprem al lumii”. Partea ocultată a acestuia (extremitatea estică), care ar putea să fie marcată cu
alte 13 repere, ne trimite la grupările de 26 de persoane ale lumii oculte care se întâlnesc doar în situaţii
speciale, în condiţiile în care cele două jumătăţi de câte 13 persoane nu se cunosc între ele în mod curent. In
plus micul sanctuar ar putea ascunde informaţii extrem de interesante legate de evoluţia posibilă a Sistemului
Solar într-o anumită perioadă de timp.
Semnificaţiile astrale speciale ale marelui şi micului sanctuar şi a “Soarelui de andezit”. Toate
acestea, privite doar ca simple figuri geometrice (cercuri de diferite dimensiuni), ne relevă o altă posibilă
realitate: redarea dimensiunilor relative ale planetelor telurice interne. Marele sanctuar ar reprezenta
Pământul, micul sanctuar ar corespunde planetei Mercur, iar celebrul „Soare de andezit” corespunde de fapt
Lunii. Pentru micul sanctuar este semnificativ, în plus, că numărul total al reperelor grupurilor de 8 (88 = 11
x 8) coincide cu numărul de zile terestre al perioadei de revoluţie a planetei Mercur, dar şi faptul că numărul
de lespezi (13) al micului sanctuar coincide cu numărul de tranzitări ale planetei Mercur peste discul Soarelui
în decurs de 100 de ani. Mai mult, Venus ar putea fi redată ca dimensiuni de partea internă a cercului dublu de
piatră, practic de partea internă a cercului B, în timp ce dimensiunile relative ale planetei Marte pot fi ilustrate
aproximativ de cercul interior (C). În plus axa pragurilor raportată la linia nordului geografic ce trece prin
centrul marelui sanctuar ne conduce la un unghi de cca 25 de grade care coincide cu oblicitatea axei polilor
planetei Marte, fapt care ne determină să credem că dacii cunoşteau şi aplicau deja sistemul sexagesimal despre
care se spune că a fost preluat de la asiro-babilonieni. In plus aşa numitul Soare de andezit putea servi foarte
bine şi de cadran solar (pentru orele zilei) aşa cum ne arată Stănescu la nivelul anului 1996.
Semnificaţia astrală secundă posibilă a micului sanctuar. Grupurile de 8, 7 şi 6 repere ale micului
sanctuar rotund ar putea imortaliza, suplimentar, o serie de schimbări extrem de importante care au avut (se
pare) loc la nivelul subsistemului planetelor telurice interne în timpuri foarte vechi, dar reţinute de locuitorii
Terrei. O structură internă inedită a acestui subsistem abia de curând intuită (Ţicleanu M. şi alţii, 2016, Albena)
pleca de la un număr iniţial de 8 planete ale acestui subsistem care a fost apoi decimat prin captarea unora
dintre planetele sale de către planetele gigant (Jupiter şi Saturn). De la 8 planete iniţiale s-a ajuns la 7 şi apoi
la 6 planete. Planetele pierdute au devenit sateliţi ai planetelor gigant Jupiter şi Saturn. Structura iniţială a
acestui subsistem pare să fi fost următoarea, în ordine de la Soare spre centura de asteroizi: Luna, Mercur,
Venus, Terra, Ganymede, Marte, Titan şi Callisto. Micul sanctuar rotund pare a reda schimbările care au dus
la trecerea de la 8 planete iniţiale la 6 planete, situaţie anterioară momentului captării Lunii de către Pământ.
Cele de mai sus sunt pare-se susţinute şi de încercările de a stabili pe Terra o unitate de timp care să reflecte
această structură astrală care nu s-a dovedit a fi permanentă. De aici săptămâna lungă a vechilor lituanieni (9
zile în care era evident inclus şi Soarele), dar şi ”săptămâna” de 8 zile utilizată de etrusci şi preluată până
târziu de romani. La acestea se adaugă şi realitatatea ”suveicii” astrale a săptămânii de 7 zile, extrem de
sugestivă din acest punct de vedere.
Suveica astrală a zilelor săptămânii. Săptămâna astrală de 7 zile are o particularitate care
demonstrează cunoştinţele astronomice deosebite ale celor din străvechime. In primul rând numele astrale ale
zilelor săptămânii (luni, marţi, miercuri, joi, vineri şi sâmbătă) ar putea trăda realitatea astrală anterioară
captării Lunii de către Pământ, respectiv perioada de timp în care Luna avea poziţia de planetă a Sistemului
Solar şi avea orbita situată între Soare şi planeta Mercur. Că s-ar putea să fie aşa o demonstrează ceea ce putem
numi ”suveica săptămânii” respectiv ordinea efectivă a numirii zilelor săptămânii astrale. Astfel după legarea
primei zile a săptămânii de 7 zile de prima planetă a subsistemului planetelor telurice interne (Luna) urma
prima planetă de dincolo de Terra (respectiv Marte). Se revenea apoi la a doua planetă de după Soare
(Mercur), iar apoi urma a doua planetă aflată dincolo de Terra (Jupiter). In continuare urma a treia planetă de
la Soare (Venus) şi apoi a treia planetă de dincolo de Pământ, respectiv Saturn. Această ordine demonstrează
clar cunoştinţe astronomice foarte bune, respectiv cunoaşterea poziţiei planetelor telurice interne faţă de Soare
la un moment dat al evoluţiei astrale a acestui subsistem planetar şi evident a poziţiei planetei noastre (Terra)
în cadrul acestui subsistem. Ordinea cosmică care a inspirat ”suveica” săptămânii astrale de 7 zile a fost evident
următoarea: Luna, Mercur, Venus, Terra (Pământ), Marte, Jupiter şi Saturn. Deoarece săptămâna astrală
se constituia într-o unitate de timp definită pe Terra şi de către locuitorii acesteia, Pământului nu i se închina
evident nici o zi, dar planeta noastră este prezentă totuşi prin faptul că în raport cu poziţia sa astrală au fost
numite zilele acestui interval sacru de timp, dar nu în mod simplist ci printr-o ”împletitură” spaţio-temporală
pe care am numit-o ”suveica săptămânii” (astrale, de 7 zile).
CONCLUZII
În cadrul complexului (astral) de la Grădiştea de Munte aşa numitele sanctuare circulare, mare şi mic,
reprezintă de fapt calendare de piatră reale alcătuite din repere fixe cu diferite semnificaţii temporale.
Funcţionarea acestora se baza pe deplasarea manuală, periodică, a unor markere (repere) mobile după reguli
strict prestabilite de la un reper fix la altul astfel încât se putea şti, în orice moment, orice dată de natură
calendaristică dorită (zi din an, zi din lună şi lună a anului, ziua săptămânii, etc). Calendarul avea în vedere cu
certitudine anul de 365,25 zile, împărţit în 12 luni a cîte 30 de zile compuse din 6 intervale a câte 5 zile, la care
se adăuga la finele anului un interval de încă 5 zile, dar era sigur marcată şi săptămâna de 7 zile. Pe partea
internă a cercului exterior al marelui sanctuar se marca ziua curentă a săptămânii, incluzând şi ziua de
duminică, iar pe partea externă a acestui cerc exterior lespezile corespundeau unui număr de 104 săptămâni,
respectiv unei perioade de 2 ani (52 de săptămâni x 2). Pe cercul intermediar al marelui sanctuar se marca, pe
partea externă, trecerea anilor, iar pe partea internă alt marker contoriza trecerea unor intervale de câte 5 zile
care se grupau apoi în 12 luni a câte 30 de zile cărora li se adăugau încă 5 zile la finele fiecărui an. Micul
sanctuar rotund funcţiona prin mutarea unui marker o dată la 4 zile în dreptul fiecăruia dintre cele 8 repere
aflate între lespezi şi mutarea zilnică în dreptul reperelor din grupurile de 6 şi 7. Se realiza astfel suma de 365
de zile prin adunarea 256 (32 x 8) + 6 + 96 (32 x 3) + 7. Odată la 4 ani markerul era mutat de două ori la rând
în dreptul reperelor fixe ale grupului de 7 stâlpi, iar grupul de 6 repere era evitat cu totul, ajungându-se astfel
la un an de corectare a calendarului, de 366 de zile. Este evident că părerile emise la timpul său de Hadrian
Daicoviciu conform cărora anul dacic era de doar 360 de zile erau complet eronate, iar respingerea ideii că
dacii ar fi cunoscut şi inclus în calendarul lor săptămâna de 7 zile a fost de asemenea cu totul nejustificată.
Marcarea unor perioade de 100 de ani se făcea cu ajutorul unui marker ce parcurgea de două ori reperele
cercului intermediar, la exterior, pe varianta 17 + 17 + 16 (= 50), dar exista şi un control suplimentar prin suma
68 (tot cercul intermediar) + 21 (reperele părţii vestice a absidei) + 11 (reperele nordice ale părţii de vest a
absidei) (= 100). Pe partea internă a absidei vestice se notau sutele de ani care marcau cele 21 de secole ale
unei zodii siderale (de 2.160 ani), iar un alt reper se muta mai apoi pe cele 30 de lespezi ale părţii interne ale
cercului dublu exterior, în două rânduri consecutive, pentru a se marca şi cei 60 care mai lipseau. Pe partea
estică a absidei se marcau la exterior lunile anului cu cele 13 repere (12 luni plus corecţia de 5 zile), iar la
interior erau marcate trimestrele cu un marker ce se muta după fiecare săptămână de 7 zile, după formula 13 x
7 = 91.
Calendarele aveau un punct de origine, iar deplasarea markerelor se făcea în sensul de deplasare al
acelor de ceasornic. Marele sanctuar avea ca punct de origine limita dintre lespezile exterioare care se află
pe traseul liniei perpendiculare pe axa pragurilor, iar la micul sanctuar originea era legată de lespedea care
separa grupul de 7 repere de grupul de 8 repere care urma în sensul de mişcare al acelor de ceasornic.
Din toate cele prezentate mai sus rezultă că funcţionarea calendarelor dacice era asigurată de o prezenţă
umană calificată permanentă şi de o supraveghere continuă a activităţii celor care erau însărcinaţi cu
mutarea periodică a markerelor. Schema de funcţionare a ”calendarelor vii” de la Grădiştea de Munte era
bine cunoscută celor ce supravegheau buna funcţionare a acestora şi este de presupus că întregul complex ce
includea calendarele era intens locuit, mai ales în perioadele mai dificile din timpul iernii în care platoul cu
reperele fixe ale calendarelor trebuia să nu fie acoperit de zăpadă.
Bibliografie
Bobancu Ş., Samoilă C., Poenaru E. (1980) – Calendarul de la Sarmizegetusa. Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti.
Bucurescu A. (2013) – Calendarele de la Sarmizegetusa Regia. Epochtimes Romania.
Daicoviciu H. (1968) – Dacii. Editura pentru literatură, cap. Ştiinţa la dacii lui Burebista şi Decebal,
Bucureşti.
Glodariu I. (1983) – Arhitectura dacilor: civilă şi militară (sec. II î.e.n. – I e.n.). Editura Dacia.
Pamfile Tudor (2014) – Mitologia poporului român. Ed. Vestala
Poenaru E., Samoilă C., Bobancu Ş. (1977) – Calendarul de la Sarmizegetusa. Magazin istoric nr. 123 –
124.
Stănescu Fl. (1996) – Un posibil cadran solar de tip discus in planitia la Sarmizegetusa Regia – Romania.
Acta Musei Napocensis (AMN), vol. 33.
Ţicleanu M., Nicolescu R., Ţicleanu Al. (2016) – The posible future of the internal telluric planets and of
trans-Neptunian dwarf planets: satellites of the large planets. Conference proceedings, International
Multidisciplinary Scientific Geoconference SGEM, vol. III, 679-686, Albena, Bulgaria.
Ţicleanu M., Ţicleanu Al., Nicolescu R. (2016) – Semnificaţiile astrale ale sanctuarelor dacice de la
Grădiştea de Munte. Buzău, Congresul civilizaţiei traco-geto-dacice (prezentare orală). .
Vârtosu S., Munteanu Anişoara (2012) – Calendarul dacic din ansamblul de sanctuare de la Sarmizegetusa
Regia. Basarabia literară.
Vârtosu S., Munteanu Anişoara (2013) – Calendarul geto-dacic (Consideraţii asupra ansamblului de
sanctuare de la Sarmizegetusa). Ed. Artes, Univ. de arte G. Enescu, Iaşi.
Vârtosu S., Munteanu Anişoara (2013) – Calendarul geto-dacic. Ed. Aldus, Braşov.
http://florinlaiu.com/calendarul-si-saptamana-observatii-istorice/28.11.2016
Dicţionar de istorie veche a României (1976) – Calendarul la daci, p. 122 (Hadrian Daicoviciu). Ed.
ştiinţifică şi enciclopedică.
"Text republicat după CHARTA DACICA - Studii și comunicări prezentate la Congresul de cultură și
civilizație daco-romană - Buzău, iulie 2017, Volumul I, p. 315 - 330"
Dacoromânistica. Despre inelele lanțului

identitar ale obîrșiei strămoșilor noștri de la
începuturi pînă astăzi
Dr. Geo Stroe
București, 13.03 2018 după Christos (d.Chr.),
13.03.12 018 după Zamolse (d.Zm.)
conform Calendarului DacoRomânesc
Închin acest studiu marelui cercetător istoric, celui care a fost întîiul Patriarh al DacoRomâniei, al Daciei,
preotului Dumitru Bălașa, care a fost primul dacist care a văzut statutul Academiei DacoRomâne la Rm Vîlcea și a
fost primul ei președinte de onoare.
Motto: La obîrșie, la izvor nici o apa nu se-ntoarce,

decît sub chip de nor.
La obîrșie, la izvor nici un drum nu se întoarce
decît în chip de dor.
O, drum și ape, nor și dor, ce voi fi, cînd m-oi întoarce
la obîrșie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?
Lucian Blaga
Dacoromânistica este cunoscută ca fiind ştiinţa despre conştiinţa, acţiunile şi inacţiunile naţiunii
dacoromâne de la începuturi şi pînă în viitorii posibili și dezirabili. Mai poate fi denumită ca fiind istoria,
cultura şi civilizaţia dacoromânilor.
Afirm că existența lanțului nostru identitar este documentată pe un ax temporal de aproape 13 ori
milenar, poate chiar mai mult, fiind format din multiplele verigi consemnate de istorie pe teritoriul vechii
Dacii [adică: atlanto- titano-pelasgo-ramano-valaho-etrusco- elino- geto-rumuno-hitito-troiano-greco-latine
(cu toate neamurile lor)-traco (incluzînd toate neamurile lor) -(masa-tiro-samo geto-), beso- moezo-(ostro-
vizi-)goto-romano-tribalo-besso (craino–timoco-) -sarmato-agatirso-iliro-megleno-armâno-istro- roxolano-
dardano-dalmato- scito-vlaho-hutulo- macedo- bizantino- rumelo-rumâno-armâno-moldo-transilvano-
românești, pe scurt dacoromânești, într-un cuvint dacice, și a rezistat acelor damnatio memoriae (interdicții
prin uitare, radiere a tuturor documentelor istorice despre existența dacilor și a lui Zamolse – întîiul nostru
Iisus și religiilor neamului neamurilor noastre, a zamolsianismului – întîia și dreapta credință care ne-a ținut
în viață rezistînd prigoanei din vremi ancestrale, prin milenii, din partea imperiilor vremii, inclusiv din partea
structurilor papale desprinse de dreapta credință) după 362 d.Chr., prigoane aprige care au continuat și
continuă și azi. Simplul fapt că afirmăm azi aici acest lucru în limba noastră dacoromânească, arată că am
fost, suntem și vom fi de la începutul lumii și pînă la sfîrșitul ei.
Cercetînd lanțul nostru identitar cu verigile sale de aproape 13 milenii cu alte cuvinte, obîrșia
neamului nostru nemuritor, voi incerca pe scurt să punctez cîteva elemente fundamentale care leagă verigile
între ele pe axa timpului întru identitatea noastră în mileniul 13.
Și pentru că trăim în vremea noilor imperii care vor devasta Terra cu o furie și nepăsare soră cu moarta,
și pentru că trebuie să supraviețuim vremurilor ce vor veni spun cu mîndrie că și noi am avut în istorie cel
puțin șapte imperii–atlanto- pelasgic, tracic (al Troiei dinaintea Romei), macedonian al lui Alexandru cel
Mare, dacic al lui Burebista, roman cu peste 44 de împărați traco-daci la Roma întemeiată de traco-daci,
bizantin de la Constantinopolul lui Constantin cel Mare, al lui Iustinian, imperiul fraților Petru și Asan și
al altor mușatini, basarabi și alte familii de boieri pămînteni de viță veche.
E vremea imperiilor, a răspunsurilor la intrebarea a fi, sau nu a fi. Vom fi: ori imperiu european, ori
colonie, ori sub pămint, ori vom urca în ceruri, la Zamolse. Dar vom fi DACI LIBERI. Iar noi locului ne
ținem/ cum am fost, așa rămînem/
Totul trebuie dacizat, afirma Eminescu. Europa ca să mai existe, nu trebuie oare dacizată!? Germanii
sunt frați buni de mamă cu dacii, iar olandezii, danezii, suedezii, spaniolii etc. se consideră urmașii dacilor,
ca și celții, rușii, francezii, chiar grecii, spun ei înșiși că elinii au venit din nordul Dunării…
În concepţia curentă a Senatului Academiei DacoRomâne termenul de dacoromân surprinde în realitatea

obiectivă tot ce este românesc, începînd de la atlanţi, titani, pelasgi, ramani, pînă la geto-daci, moldovlahi,
români cu extensiile lor binecunoscute, similar cu temenul de dac. Primul este o denumire științifică foarte
complexă, al doilea este termenul cu care am intrat in istoria Europeni după războaiele romano-dacice și
edificarea primului film în piatră care este Columna lui Traian despre Decebal și dacii săi. Romanitatea este
o extensie a dacoromânităţii, aşa cum este şi latinitatea. Tot astfel și toate populaţiile străvechi din Balcani şi
imediata vecinătate (mai puțin bulgarii și maghiarii, veniți de dincolo de Volga, ca și ugro-finicii), de la
izvoarele Dunării pînă în nordul Caspicii, Marea Baltică, Marea Mediterană şi Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Astfel că România de azi se învecinează tot cu românii din DacoUngaria, DacoSerbia, DacoBulgaria,
DacoUcraina și probabil cu DacoRusia, DacoSlovacia, DacoPolonia, DacoCroația.
Cercetările au fost dintotdeauna în cheie identitară, pentru că înaintaşii noştri şi au pus mereu întrebările
existenţiale primordiale de genul cine suntem, de unde venim, încotro mergem, ce menire avem în lume, care
este rostul neamului nostru, ce obîrșie ne asumăm azi pentru acest mileniu?
Dacoromânistica, aparent, nu a captivat la nivel conceptual-identitar prea mult pe românii de ieri, la
nivel academic, oficial, sub presiunile occidental-papal-apostolice, dar nevoia de adevărată identitate naţională
crește mai ales în vremuri de criză. Academia DacoRomână își propune eternizarea valorilor temporale
zamolsiene dacoromânești din întreaga lume și pregătește renașterea spirituală a reîntregirii dacilor liberi
din toată lumea. Pregătirea spirituală a lui Zamolse a cărui existență generică trebuie să fi fost făcută în limba
veche a națiunii noastre spirituale, în baza Legilor de smarald ale lui Toth și a Legilor belagine, înainte de
potopul biblic, înainte de Noe, a dus la unitatea neamurilor noastre făcînd posibilă unirea politică realizată de
măritul rege Burebista, întîiul unificator cunoscut pînă astăzi in istoria noastră multimilenară.
Glossa lui Mihai Eminescu, testamentul său filosofic, este un tratat de zamolsianistică în cheie
dacoromânească… Rugăciunea unui dac reprezintă începutul cosmogonic pentru cel ce știe să le învețe…
În opinia mea dacologia pare a fi doar tot ce este mai sus, dar referitoare numai la trecut, fără
prezent și fără prospectarea viitorului, ca și cum am studia un neam mort, pierit definitiv în neant, asemănător
cu studiul dinozaurilor.
Din sursele istorice consultate pînă în prezent am constatat că obîrsia noastră este una care vine din
Cer, în sensul că Terra, ea însăși, a fost zămislită din vibrațiile vîntului galactiv respectiv al Soarelui și
omul din lumina vîntul solar. Care la rîndul lui e nascut din centrul galactic al găurilor negre supreme pentru
colțul nostur de Univers.
Obîrsia noastră este Cerul care a creat Pămîntul Geea și pe el s-a ridicat Omul, tot cu ajutorul Cerului.
Iar noi incepem cu rugăciunea Tatăl nostru, carele ești în ceruri…
Prin urmare, pentru a vedea originea, obîrșia neamului nostru să privim Cerul…undeva lîngă Steaua
Polară, constelația Dragonului care seamănă atit de mult cu steagul nostru dacoromânesc tricolor cu lupul
dacoromânesc fluturînd pe el. Chipul neamului nostru este Sfinxul din Bucegi. Trunchiul nostru sunt
Carpații, iar inima noastră este Transilvania, unde în Țara Bîrsei de la Ursa Mare, Uranus, trebuie să înălțăm
noua capitală DacoRomâniDava - DaciDava. Sufletul nostru este Zamolse nemuritorul, iar vorba noastră este
limba atlanților adusă prin vremuri pînă azi in limba pe care o vorbim indeobște, limba dacoromânească, o
limbă nemuritoare care a evoluat de la atlanți pînă azi astfel noi vorbim limba evoluată de aproape treisprezece
mii de ani, pe vechiul nostru pămînt moștenit de la atlanți.
Noi suntem fii Cerului și ai Geei, ai Pămîntului. Cită vreme va fi Terra în sistemul solar. De aceea
suntem frați cu toate popoarele lumii care au fost și care sunt și vor mai fi. Numai că ele sunt frații noștri mai
tineri…Iar ei știu asta…
Numai noi nu știm toți și va trebui să știm totul despre noi, despre lume, despre Univers, noi mai întîi.
HARTA CONSTELAȚIILOR DIN CALEA LACTEE
CONSTELATIA DRAGONULUI
Voi scurta perioada mare din calendarul obîrșiei șii voi prezenta doar citeve din primele inele
anterioare ale existenței identitare care incepe cu primul inel: Atlanto – de la Atlantida (în greacă,
Ἀτλαντνῆσος, insula lui Atlas") este numele unei insule legendare menționate în două dialoguri ale lui Platon,
Timaios și Critias. Atlantida a coexistat o perioadă de milioane de ani, cu Lemuria, un fost continent aflat în
zonă de azi a oceanului Pacific și a Oceanului Indian, și pe o parte a Africii și Europei de astăzi.Mai este
cunoscută și sub numele de insula Poseidonis, mare putere navală, cu baza pe o insulă aflată dincolo de
coloanele lui Hercule (adica pe clisura Dunării și nu în strîmtoarea Gibraltar), care a cucerit regiuni întinse din
Africa și Europa de Vest. Atlantida era locuită de oameni din cele patru rase omenești, albă, roșie, galbenă
și neagră. Atlantida după potop datorită creșterii nivelului apei prin insăderea nivelului apei părind
scufundată în ocean de fapt vărsării din Cimpia Panoniei a apei în Okeanos Potamos. Acest eveniment s-ar fi
petrecut cu 9.000 de ani înainte de Solon (aproximativ 9.500 î.Chr.). Potopul biblic a fost identificat in jurul
anului 7,500 înainte de Zamolse, dar se invocă și erupția de pe Thera sau războiul troian, precum și
distrugerea așezării Helike în 373 î.Chr. sau tentative de invazie a Siciliei de către atenieni din 415 - 413 î.Chr.
Existența Atlantidei a fost intens dezbătută, dar mereu respinsă. În evul mediu, ea a fost reluată prin
redescoperire de către umaniștii din perioada modernă. Azi, e prezentă în cultura populară, în opere științifico-
fantastice, filme și jocuri video, iar studiul existenței sale face obiectul constituie obiectul noii științe, numită
atlantologie. Insă fiecare cercetător o situează în țara lui de origine.
Platon relatează că un preot egiptean i-ar fi spus lui Solon despre Atlantida într-o călătorie a acestuia
în Egipt. Egiptenii aveau cunoștințe istorice vaste se întind cu mult în timp în urmă, chiar despre fapte din
istoria Atenei pe care atenienii nu le cunoșteau. El afirmă că Atena fusese invadată de o oaste din Altantida
care era "mai mare decît Asia și Libia la un loc". La scurt timp după victorie, în urma unor catastrofe naturale,
întraga armată ateniană a fost distrusă, iar insula Atlantida s-a scufundat în ocean.
În Critias, dialog rămas neterminat, sunt detaliate istoria, geografia și cultura Atlantidei, în paralel
cu istoria, organizarea socială și cultura atenienilor din vechime. Zeii și-au împărțit între ei Tera, iar Atlantida
i-a revenit lui Poseidon. Poseidon s-a îndrăgostit de Clito de pe această insulă, o muritoare cu care a avut 10
copii. Cel mai mare dintre ei, Atlas, a devenit primul rege al ei și a dat numele lui regiunii. Critias descrie
geografia insulei în detaliu, iar Costel Popescu în Descoperirea Atlantidei identificînd-o pe teritoriul
nostrum după bogățiile naturale, climatul blînd, construcțiile monumentale ale atlanților, organizarea lo
socială și obiceiurile atlanților. Amintește prezența naturii divine în ereditatea acelor atlanți, care i-a făcut
să respecte normele etice și să ducă o viață dreaptă. Totuși, susține că această natură divină a descrescut ca
urmare a amestecului cu muritorii de rînd. Unii atlanți au devenit mîndri și au început să încalce legile. Zeus,
văzînd acestea, i-a adunat pe zei în jurul său pentru a le vorbi. În acest punct, dialogul Critias ia sfîrșit, și nu
se știe ce urmează. Evident urmele războaielor dintre ei sunt vizibile pe Terra. Se susține faptul că aveau
tehnologii înalte în aeronautică, în tehnologii militare, în construcții megalitice. Inclusiv în tăierea lanțului
Carpatic în zona clisurii Dunării, fapt care poate fi constatat cu ochiul liber daca navigați cu barca în zonă,
sub tăieturile de la maluri. Adevărata noastră Biblie a fost scrisă de eminentul cercetător Nicolae
Densușianu și este DACIA PREISTORICĂ.
Legile de smarald, legile belagine, sunt legile strămoșilor noștri și se reflectă în bunul simț al țăranului
dacoromân de la satele noastre ancestrale.
Prima revoluție adevarata a lumii a fost descoperirea focului. Legendarul Prometeu aici și-a ispășit
pedeapsa de a fura focul de la zei. A doua revoluție a fost apariția limbajului a comunicării inteligente intre
oameni. Cartea lui Enoch este o dovadă clară despre atlanți și învățăturile lor. Iar a treia revoluție
adevărată a omenirii a fost constituirea națiunilor pe teritoriul vatră de roire. Celelalte sunt comploturi
reusite, care se numesc revoluții pentru că sună frumos pentru complotișit, respectiv comploturi nereușite
adica rebeliuni, răzmerițe, răscoale despre care scriu tot cei care rămîn la putere.
Pe Internet circula o fotografie care este redată mai jos și care ar putea simboliza lumea de unde
incepem noi obîrșia neamului, cel puțin cea despre care stim ceva mai mult decit cu un secol în urmă.
Geograful medieval Kosmas

Indicopleustos din Alexandria,
susținea că Atlantida este țara celor
zece dinastii care ar fi guvernat
pămîntul înaintea potopului lui Noe[13].
Neabordarea problemei Atlantidei în
evul mediu pare că s-a datorat
influenței lui Aristotel asupra
învățaților perioadei, dar mai ales
influenței bisericii catolice, care
aprecia
Atlantida ca pe o erezie, întrucît
în Biblie nu apărea nimic legat de
aceasta.
În 1882 Ignatius L. Donnelly, a scris Atlantis: the Antediluvian World (Atlantida: Lumea de dinaintea
potopului) încercînd să demonstreze că toate marile civilizații din antichitate își au la origine civilizația
neolitică a Atlantidei.
Evoluția științei, a redus puternic probabilitatea existenței ei în Atlantic dar apar ipoteze, în care era
localizată în America, Caraibe, Europa de Nord, Africa sau chiar Asia[18]
La mijlocul anilor '50 Charles Hapgood susține "teoria deplasamentului scoarței terestre",
demonstrîndă că la fiecare cca 47000 de ani greutatea calotelor polare distribuite neuniform fața de axa de
rotație a Pămîntului face ca întreaga litosferă (situată pe miezul lichid) să se repoziționeze în funcție de noul
centru de greutate, ultima asemenea repoziționare petrecîndu-se cu 12 000 de ani în urmă. Aceast ultim
"deplasament" ar fi scos Atlantida din zona temperată, aruncînd-o în întregime în interiorul arcului polar
sudic. Platon afirma că Atlantida este o insula de dimensiuni uriașe, situata în mijlocul oceanului planetar
(pe vremea lui numit Atlantic deci era continentul Antarctic, care - din perspectiva "lumea privita de la
polul sud" - e într-adevar înconjurat de un singur ocean. In folclorul nostru atlanții mai sunt numiți urieșii,
giganții, greii pămîntului, zmeii etc.
Hartă care arată Imperiu Atlant după lumea antediluviană a lui Ignatius L. Donnelly, 1882.
Și toate de mai sus, spre deosebire de țara-continent Lemuria care, se presupune, se găsea
în Oceanul Indian sau Pacific și care a fost desființat de teoriile moderne privind plăcile tectonice.
Continentele scufundate recunoscute sunt Zealandia în Pacific și Platoul Kerguelen în Oceanul Indian, dar
niciunul în Altantic care să corespundă cu Lemuria.
Titano- Titan (pl. Titani) (în greaca veche Τιτάν, pl. Τιτᾶνες) constituie denumirea purtată de cei șase
titani, fii ai lui Uranus și ai Gaiei: Coeus, Crius, Cronos, Hyperion, Iapetus, Oceanus și cele șase fiice,
titanide: Mnemosyne, Febe, Rhea, Theia, Themis și Thetys. Ei alcătuiau prima generație divină, precedentă
olimpienilor. La îndemnul mamei lor, unul dintre ei, Cronos, și-a mutilat tatăl pentru a nu mai procrea și i-a
luat locul, devenind stăpînul universului. Cînd Cronos a fost detronat, frații săi, titanii, i-au venit în ajutor și
le-au declarat război olimpienilor, război care a purtat denumirea de Titanomahia. Lupta a durat zece ani și
s-a sfîrșit cu victoria olimpienilor. Drept pedeapsă, titanii au fost trimiși de către Zeus în Tartar. Denumirea
mai este purtată de cîțiva zei și semizei care erau descendenții titanilor de exemplu fiii lui Iapetus și ai
Clymenei: Atlas, Epimeteu, Prometeu, etc. Ei au fost un grup potrivnic zeilor olimpieni și personificau mai
ales forțele naturii. În tradiția greacă erau considerați adesea iraționali și reprezentau forța oarbă a violenței
primitive.
Pelasgo – acest nume (în limba greacă: Πελασγοί, Pelasgoí, singular Πελασγός, Pelasgós) a fost folosit
de unii autori antici greci atunci cînd se refereau la grupe de populație care au precedat pe eleni fiind anteriori
lor în Grecia antică. În general, se folosea pentru toți locuitorii autohtoni din jurul Mării Egee și a culturilor
lor, înainte de apariția limbii grecești. În timpul perioadei clasice, enclave sub această denumire au supraviețuit
în mai multe locații din Grecia continentală, Creta și în alte regiuni din Marea Egee. Populațiile de pelasgi
vorbeau o limba (sau limbi) pe care grecii au identificat-o că nu era limba greacă, dar unii antici au descris
pe pelasgi ca fiind tot greci, de unde se poate înțelege și că grecii erau urmașii pelasgilor. De fapt istoricii
elini spun ca ei inșiși au venit de la nord de Dunăre în Attica.
O tradiție spune că o parte din Grecia a fost Pelasgiană înainte de a fi elenizată.
Nicolae Densușianu, îi asociază cu strămoșii preistorici ai geților și cu primii oameni care ar fi stăpînit
actualele ținuturi ale țării.
Hiperboreo- În mitologia greacă hiperboreenii sau hiperboreii (în greacă: Ὑπερβόρεοι sau
Ὑπερβόρειοι, în latină Hyperborei), erau un popor mitologic. Grecii credeau că Boreas[3] (greacă: Βορέας),
vîntul nordului, a trăit în Tracia. Prin urmare, Hiperboreea era o regiune nespecificată în ținuturile nordice
dincolo de vîntul de nord. Țara hiperboreenilor, numită în greacă Hiperboreea (Ὑπερβορέα sau Ὑπερβορεία
) - „dincolo de Boreas” - era una perfectă, cu soarele strălucind douăzeci și patru de ore pe zi, iar pomii
erau foarte roditori astfel înc ît produceau de două ori fructe pe an. Unele surse sugerează o posibilă localizare
la Cercul Arctic sau mai la nord. Sunt voci care susțin că au legătură cu popoarele care ar trăi sub pămint în
Nord.
Valaho- „Valahi” este, spun unii, un calc
lingvistic pe care Academia Română nu-l numără printre
cuvintele românești[1]. Acest „exonim” (adică o
denumire străină dată de alte popoare și care nu ne-
ar reprezenta: vlachs sau wallachians în engleză,
Walachen în germană, oláh în maghiară, βλάχοι în greacă,
воло́ хи în rusă, valaques în franceză, valacchi în italiană
sau valacos în spaniolă) desemna populațiile romanizate
din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta
a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii,
meglenoromânii și istroromânii.[2]
Denumirea βλάχοι (vláhoi) în greacă, în limba
română are forma Vlahi care după formarea statului
modern român, devine denumirea preponderentă a
aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor, pentru a-
i deosebi de Români. În domeniul istoriei, denumirile
Wallachians, Walachen, Oláhok, Volohi, Valaques ș.a. sunt
încă folosite de străini pentru a-i desemna pe Români îndeosebi înaintea apariției statului modern român
(dar și după), în timp ce pentru romanicii sud-dunăreni, străinii folosesc alte denumiri (Vlachs, Aromunen
sau Zinzaren – țințari(machedoni), Vláchok, Vlahii ș.a.). Termenul ”baalkan” în limbile vechi are sensul de
”dragon”- balaur. O parte din teritoriul României de astăzi se numea ”Baal-Hakia” (Valahia –Țara
Balaurului), denumirea ”Dacia” derivînd de la ”Hakia”.
Vlahi a fost un termen folosit în Evul Mediu timpuriu ca un exonim de origine germanică (walh, mai
tîrziu welsh) pentru toate popoarele romanice (și chiar unele celtice: Wales), inclusiv pentru populațiile
romanice din răsăritul Europei și din Balcani, dar, în zilele noastre, este folosit în mod normal (în special
de către greci) numai pentru aromâni, românii fiind numiți vlahi sau valahi numai în context istoric sau ca
termen vag derogativ sau dacă este vorba de românii din Timoc, care vorbesc de asemeni dialectul dacoromân
și anume un grai apropiat fie de cel din Mehedinți, fie cel din Banat.
Aceasta ocultează tocmai formarea națiunii dacoromâne din vremea lui Burebista. Aveam o populație
autohtonă, o economie locală, un stat centralizat, o armată proprie, o limbă comună, o piață internă, diplomație,
toate resursele de care aveam nevoie. Și mai mult decit atit aveam o conștiința națională pentru că după aceea
am ripostat cu toate forțele contra cotropitorilor romani. Am demonstrat că am fost o națiune formată in
timpul războaielor romano- dacice, pentru că romanii, rămași cu un imperiu in faliment aveau nevoie de
resurse, de aurul dacic iar dacii ocupați o mică parte de 10% din teritoriu, impreuna cu dacii liberi au luptat
impreună – deci aveau conștința națională activă de națiune liberă stapina pe teritoriul ei, contra romanilor,
adica un război fratricid, nepoții tirzii ai dacilor, adic ă romanii veneau la bunicii lor să-i jefuiască de tezaur,
pentru că menținerea supremației militare a imperiului costa mulți bani la vremea aceea, iar ambițiile de
stăpînitori ai lumii îi costa foarte mult, însemnau bani și iar bani…ca și azi foamea de aur a occidentalilor și
răsăritenilor care ii conduc în faliment.
Ramani – (b)ra(h)m – Ram, urmașii lui Rama – Vedele (în sanskrită वे द) Cuvântul veda
înseamnă „înțelepciune” sau „cunoaștere”. În termeni mai generali înseamnă „Cunoaștere sacră, învățătură
sfântă, scripturile hindușilor”. Monier-Williams o definește mai exact ca „Un număr de opere apreciate, care
constituie baza primei perioade a religiei hinduse”. Este derivat de la „vid-”, „a ști” în sanscrită. Ar putea
fi însă derivat din cuvântul proto-indo-european "*weid-", care înseamnă „a vedea” sau „a cunoaște”.(sau
din romana = vede,pers.3,singular al verbului a vedea). Vedele sunt o culegere de texte originare din Vechea
Indie, apreciate ca fiind cele mai vechi scripturi ale hinduismului. În prezent, textele vedice sunt venerate
de hinduși din întreaga lume. Versurile lor sunt recitate în cadrul rugăciunilor și slujbelor religioase. În
timpurile moderne, studiile vedice sunt cruciale în ceea ce privește înțelegerea lingvisticii euro-indiene precum
și a istoriei Indiei antice. Vedele sunt apauruṣeya („creații non- umane”) și au fost revelate în mod direct,
motiv pentru care sunt numite „śruti” („ceea ce se aude”). Hinduismul, cunoscut și ca Sanatana Dharma
(„Legea eternă”), se referă la credința în înțelepciunea atemporală cuprinsă în aceste texte. Filozofii și
secte apărute în subcontinentul indian au adoptat poziții variate privind Vedele. Școlile de filozofie indiană
care citează Vedele ca autoritatea lor scriptorală sunt denumite „ortodoxe” (āstika). Alte două filozofii indiene,
budismul și jainismul, nu au acceptat autoritatea Vedelor și s-au transformat în religii distincte. În filozofia
indiană ele sunt numite școli „heterodoxe” (nāstika). Este posibil ca Vedele să fie cele mai vechi scripturi
care au supraviețuit și care sunt încă folosite. Majoritatea indologilor consideră că o tradiție orală a existat cu
mult înainte ca unele învățături să fie notate, în secolul al II-lea î.Chr. Textele vedice au fost compuse și apoi
transmise oral, în sanscrită, cu multe secole înainte de a fi trecute în scris. Manuscrisele cele mai vechi care
au supraviețuit datează din secolul XI î.Chr. Intr-o veche viziune academică atunci când afirmă : Perioadă
vedică e caracterizată de obscuritate, dar ar putea fi plasată aproximativ între 2 500 și 600 î.Chr. Când e
folosit de acești autori, termenul „Perioadă vedică” include lunga perioadă de evenimente culturale pre-
literare, care au dat naștere treptat textului scris. Flood (1996, p. 37) face referință la „cronologia mai sobră”,
între 1 500 și 1 200 î.Chr., propusă de Max Müller. Michael Witzel consideră că textele vedice originale au
fost compuse în mod oral între c.1500 și c. 500-400 î.Chr. Cu toate acestea, datarea Vedelor s-a văzut
îngreunată, timp de mai bine de un secol, de elemente controversate precum Teoria invaziei ariene, teoria
Afară din India și istoricitatea Mahabharatei, între altele.
Textele vedice sunt grupate în mod tradițional în patru categorii : Samhite, Brahmane, Aranyake, și
Upanișade. Samhita (în sanscrită „saṃhitā”, „colecție”) este o colecție de imnuri, mantre și incantări.
Exită patru Samhite „vedice” : Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur-Veda, și Atharva-Veda, majoritatea fiind
valabile în mai multe recenzii (śākhā). În unele contexte, termenul „Veda” se referă la aceste samhite.
Brahmanele sunt texte în proză în care se discută, într-un stil tehnic, ritualurile solemne de sacrificare,
comentând asupra semnificației lor și asupra unor subiecte relaționate. Fiecare Brahmana este asociată cu o
Samhita sau cu una din recenziile sale. Brahmanele pot forma un corp de text separat sau pot fi parțial integrate
în textul Samhitelor. Pot include de asemenea Aranyakale și Upanișade. Aranyakale, sau „textele de
sălbăticiune”, sunt partea de concluzii ale Brahmanelor, care includ discuții și interpretări ale ritualurilor
periculoase și alte materiale adiționale. Upanișadele sunt opere filozofice în formă dialogată. Discută
problemele naturii filozofiei și destinului sufletului, și conțin unele interpretări mistice și spirituale ale
Vedelor. Pentru mult timp au fost considerate scopul și esența Vedelor, și de aceea sunt cunoscute ca Vedānta
(„sfârșitul Vedelor”). Luate împreună, reprezintă baza școlii Vedanta. Acest grup de texte este numit
„shruti” (sanscrită : śruti; „ceea ce e auzit”). Din timpuri postvedice s-a considerat a fi înțelepciune
revelată, spre deosebire de alte texte, cunoscute, în mod colectiv, drept „smriti” (sanscrită smṛti; ceea
ce e amintit), texte considerate de origine umană (clasificarea lui Max Müller). După unii aceste clasificări
adesea nu sunt susținute din motive formale sau lingvistice : Nu există o singură colecție, scrisă într-o singură
perioadă de timp, ci mai multe, transmise de diferite școli vedice; Upanișadele... uneori nu se pot distinge
de Aranyake...; Brahmanele conțin și straturi mai vechi de limbaj, atribuit Samhitelor; există mai multe
dialecte și tradiții locale proeminente ale școlilor vedice. Cu toate acestea, este recomandată păstrarea
categorizării lui Max Müller, deoarece se bazează pe tradiția indiană, respectă succesiunea istorică și pune
accent pe actualele ediții, traduceri și monografii ale literaturii vedice. În limbaj comun termenul „Vede” se
poate referi la :cele patru Vede, însemnând : Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur- Veda, și Samhitele Atharva-Veda
precum și la toate categoriile scripturilor vedice menționate mai sus. Ele sunt:
Rig-Veda -Samhita Rig-Veda este cel mai vechi dintre textele indiene care au supraviețuit. Este o
colecție de 1028 imnuri vedice în sanscrită, cu 10.600 versuri în total, organizate în zece cărți (sanscrită :
„mandale”). Imnurile sunt dedicate zeităților Rigvedice. Cărțile au fost scrise de către înțelepți și poeți
aparținând unor grupuri sacerdotale diferite, de-a lungul unei perioade de 500 de ani, pe care Avari o consideră
de la 1400 î.Chr. până la 900 î.Chr., dacă nu mai devreme. Conform lui Max Müller, bazându-se pe dovezi
interne (filologice și lingvistice), Rigveda a fost compusă aproximativ între 1700 și 1100 î.Chr. (perioada
vedică timpurie), în regiunea Punjab (Sapta Sindhu) a subcontinentului indian. Michael Witzel consideră că
Rig Veda a fost compusă aproximativ între 1450-1350 î.Chr.
Există similitudini între Rigveda și Avesta iraniană, derivând din timpurile proto-indo-iraniene. Cele
mai timpurii care de luptă trase de cai s-au găsit în situri Andronovo, în apropierea munților Ural, datând din
c.2000 î.Chr.
Yajur-Veda („Veda formulelor sacrificiale”) este formată din mantre în proză arhaice și din unele
versuri împrumutate din Rig Veda. Scopul ei era unul practic, în sensul că fiecare mantră are legătură cu o
acțiune în cadrul unui ritual de sacrificiu, dar, spre deosebire de Sama Veda, se referea la toate ritualurile
de sacrifiiu, nu doar la ofrandele Soma. Există două revizuiri ale acestei Vede, cunoscute ca Yajur-Veda „albă”
și cea „neagră”.
Sama-Veda (în sanscrită sāmaveda) este „Veda scandărilor” sau „Cunoașterea prin melodii”. Numele
acestei Vede provine din cuvântul sanscrit „sāman”, care înseamnă un imn metric sau o odă. Consistă din 1459
de stanțe, luate în întregime (mai puțin 78) din Rig-Veda. Unele din versurile din Rig-Veda sunt repetate mai
mult decât o dată. Incluzând repetițiile, există în total 1875 de versuri în recenzia Sama-Vedei publicată
de Griffith. În timpurile noastre ne-au rămas două revizuiri, Kauthuma/Ranayaniya și Jaiminiya. Scopul ei
era liturgic și practic, de a servi drept o carte de cântece pentru preoții care luau parte la liturgie. Un cuvânt
similar în română ar putea fi „cantor”. Imnurile trebuiau să fie scandate în concordanță cu melodii fixe; de
unde și denumirea colecției.
Atharva-Veda este cunoașterea atharvanelor și Angirasei. Artharva-Veda sau Atharvangirasa
este textul aparținând poeților „Atharvan și Angirasa”. Apte definește un atharvan ca pe un preot care
venera focul și Soma. „Atharvan” a fost un termen antic desemnând un anumit Rishi chiar și în Rigveda.
(literatura veche îi considera preoți care venerau focul). Saṃhitā Atharva-Veda conține 760 de imnuri, iar
aproximativ a șasea partea dintre ele sunt în comun cu Rig-Veda. Materialul a fost reunit în jurul anului 900
î.Chr., deși o parte din el ar putea data din timpul scrierii Rig Veda, iar unele părți din Atharva-Veda sunt
mai vechi decât Rig-Veda. Spre deosebire de celelalte trei Vede, Atharvana-Veda are mai puțină legătură cu
sacrificiile. Prima ei parte consistă în primul rând din vrăji și incantații, privind protecția în fața demonilor și a
dezastrelor, vrăji pentru vindecarea bolilor, și pentru o viață lungă. A doua parte conține imnuri speculative
și filozofice. R. C. Zaehner a afirmat : „Ultima dintre cele patru Vede, Atharva-Veda, este, precum am văzut,
compusă în mare parte din texte și incantații, dar pe alocuri se pot găsi imnuri cosmologice care anticipează
Upanișadele, imnuri către Skambha, „Susținătorul”, care este considerat primul principiu, atât cauză
eficientă, cât și materială a Universului, către Prāna, „Suflul Vieții”, către Vāc, „Cuvântul”, și așa mai
departe.” Celebra mantră „Om” (ॐ) apărut pentru prima oară în Atharva-Veda, și a fost identificată mai
târziu cu realitatea absolută (brahman), în Taittitrīya Upanishad.
În a treia sa secțiune, Atharvaveda conține mantre utilizate în ritualuri nupțiale și mortuare, precum
și privind monarhia, rivalele feminine și Vratya (în stilul de proză al Brahmanei).
Gavin Flood susține: „La început existau doar trei preoți corespunzători primelor trei Samhite,
deoarece Brahmanul ca supraveghetor al ritualurilor nu apare în Rig Veda, ci este incorporat doar mai
târziu, arătându -se astfel recunoașterea Atharva Vedei, care fusese într-un anumit fel distinctă de celelalte
Samhite și identificată cu stările sociale joase, ca având un statut egal cu cel al celorlalte texte.” Ramayana și
Mahabharata par a fi aplicații literare ale Vedelor.
Ramayana /rɑːˈmɑːjana/ (în sanscrită: रामेायणमे, Rāmāyaṇam, nume sancrit pronunțat:
[rɑːˈmɑːjəɳəm]) este o epopee antică, scrisă în sanscrită de către poetul Valmiki. Reprezintă totodată o carte
importantă azi a hinduismului care confrimă că rădăcinile indiene sunt de la Carpați și Dunăre. Ramayana
conține 24.000 de versuri, lucru care o face să fie cel mai lung poem din Antichitate, și povestește
despre călătoriile divinului prinț Rama, a cărui soție, Sita, este răpită de către demonul Ravana. Se pare că
versiunea cunoscută astăzi a fost scrisă în perioada 500 -100 î.Chr., în hindi arhaică. Cele mai multe detalii
despre viața lui faptele lui Rama provin această epopeea Ramayana, care reprezintă prima expediție de
cunoaștere una din roirile euro-indiene ale unui strămoș autohton din Transilvania către est pînă in India
cu cel puțin 4 milenii înainte de Christos. Preluat in spiritualitatea hindusa ca fiind una din cele două mari
cântări epice ale Indiei. Născut ca fiu al reginei Kausalya și al regelui Dasharatha, regele din Ayodhya,
Rama este în tradiția hindusă Maryada Purushottama, în traducere literară Omul Perfect, Stăpânul stăpânirii
de sine și al virtuților. Rama s-a căsătorit cu Sita, simbol al soției perfecte și considerată de hinduși drept
avatar al zeiței Laskhmi, cea care guvernează legea morală universală (Dharma) și principiile bunătății și
generozității. Mābhārata (महेाभारत în devanagari) este una dintre cele mai importante două epopei ale
Indiei antice, scrisă în limba sanscrită. Epopeea face parte din itihāsa (istorie) și este elementul fundamental
al mitologiei hinduse de azi. Personalități geniale ale Indiei și Pakistanului recunosc rădăcinile lor din arealul
dacoromânesc. Fiind textul major al hinduismului, Mahābhārata se bucură de o importanță imensă atribuită
pe subcontinentul indian. Discută patru scopuri principale ale oamenilor (artha – intenție, kāma –
satisfacție, dharma – obligație și moksha – eliberare) și încearcă să explice o relațiune între individ,
societate și lumea și activitățile karmei. Având peste 100,000 de versuri, pasaje lungi de proză și un total
de aproape 1,8 de milioane de cuvinte, Mahābhārata este unul dintre cele mai lungi poeme epice ale lumii.
Iliada și Odiseea sunt de zece ori mai scurte, Divina Comedie a lui Dante – de cinci ori, iar Ramayana – de
patru ori. Incluzând Harivaṃśa, Mahābhārata are peste 200.000 de versuri.
Latino- latina era limba vorbită în antichitate în regiunea din jurul
Romei numită Lazio (Latium), de unde provine și denumirea de „latină”
— limba vorbită în Latium. A cîștigat o importanță majoră ca limbă
oficială în Imperiul Roman. Tradiția spune că tribul latin era dacic și a
roit spre Italia de azi. Toate limbile romanice provin din latina- mamă,
iar multe cuvinte la baza cărora stă limba latină sunt răspîndite în alte
limbi moderne, precum engleza. Mai mult, în lumea vestică medievală,
pentru mai mult de o mie de ani, latina a fost o lingua franca, fiind limba
învățată și vorbită pentru conducerea afacerilor Bisericii Romano-
Catolice și soluționarea problemelor de ordin științific, cultural și
politico-juridic. Mai tîrziu a fost înlocuită de franceză, în secolul
al XVIII-lea, și de engleză la sfîrșitul secolului al XIX-lea. A rămas
limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea
ce include și statutul său de limbă oficială a Vaticanului. Ea a devenit
limba științifica mondială. Majoritatea statelor medievale au avut limba
oficiala latina, inclusiv statul maghiar
sub semnele Vaticanului ca stat
apostolic.
Romano- Limbile romanice nu au derivat din latina clasică, ci mai
degrabă din latina vulgară (latina vulgaris). Latina și retoromana (nu
româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa, vorbită în două-
trei cantoane estice ale Elveției de circa 55 000–65 000 de oameni)
are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor
distinctivă. În limbile italiană și sardă (sardo logudorese) există o
lungime distinctivă a consoanelor și accent, pe cînd în spaniolă doar un
accent distinctiv. În limba franceză accentuarea se face qvasi-moton, pe
absolut fiecare silabă a oricărui cuvînt (în vorbire), astfel făcînd accentul
nedistinctiv. În română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare
excepții, a se vedea „copíi” și „cópii”). Destul de interesant, dar
semnificativ pentru evoluția lor, româna și engleza, deși aparent relativ
îndepărtate, sunt singurele limbi europene moderne ce au o variabilitate
de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant, accentuare „neobișnuită”.

O altă deosebire între latină și limbile romanice, cu excepția românei, este faptul că acestea și-au pierdut
terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor (excepție fac unele pronume). Româna este încă echipată cu mai
multe cazuri (deși unele, cum ar fi ablativul, nu mai sunt reprezentate). De remarcat sunt cazurile
substantivelor, ce se regăsesc nuanțat în limba germană (patru cazuri în limba germană, cinci în limba
română), care este o limbă germanică, sau extrem de sofisticat (16 cazuri), precum în limba finlandeză, limbă
fino-ugrică.
Istoria limbii latine arată că limbile italice formau, alături de limbile celtice, germanice și elenice,
o sub- familie centum a limbilor indoeuropene, care includea latina, vorbită de populația din Latium în
Italia centrală (latinii), și alte limbi precum umbriana și osca, în vecinătatea imediată a limbii etrusce,
neindoeuropeană, însă de la care latina a suferit influență culturală. În zilele noastre limbile italice sunt
reprezentate de limbile romanice, izvorîte din latină: italiana, româna (cu cele patru dialecte ale sale:
dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân), franceza, occitana, francoprovensala, catalana, spaniola,
portugheza, sarda, retoromana precum și dalmata și mozaraba (azi dispărute). Se numește latină arhaică
(prisca latinitas) latina folosită de la origini pînă la începutul secolului I î.Chr. Conceptul de latină veche
(prisca latinitas) este tot atît de vechi ca și cel de latină clasică, cele două datînd de la sfîrșitul
Republicii romane. În acea vreme Cicero remarca faptul că limbajul pe care-l utiliza în fiecare zi, în înalta
societate romană, era împodobit cu arhaisme, pe care le denumea „verborum vetustas prisca”.
Latina clasică a asigurat limbii latine, prin expansiunea teritorială a Romei antice, o difuzare
mai largă, după secolul al III-lea î.Chr. în cea mai mare parte a Europei Occidentale, a Africii de Nord,
a Asiei Mici și a regiunilor dunărene. Sub Imperiu, latina era limba justiției, a administrației și a armatei
romane și a multor colonii romane, alături de greacă și alte graiuri locale.
Latina medievală nu pare a se diferenția de latina vulgară, dar se consideră ca fiind acea limba
latină scrisă începînd de pe la 500 d.Chr. pînă în pragul Umanismului (jumătatea secolului al XIV-lea),
pînă la Dante, în De Vulgari Eloquentia și De Monarquia. După anul 800, apoi în secolul al XI-lea latina
s-a reformat pentru evitarea unei derive spre limbi proprii fiecărei țări unde era folosită. A fost limba
liturgică a Bisericii Romano-Catolice. Majoritatea bibliilor utilizate în Occident sunt scrise în latină, după
modelul Vulgatei a Sfîntului Ieronim, precum și alte cărți liturgice (Historia scholastica, de Pierre le Mangeur,
din 1170, a fost scrisă în latină). Traducerea Bibliei în limbile specifice diferitelor popoare a fost declarată
prohibită începînd de la sfîrșitul secolului al XII-lea. Literații se exprimau tot în latină. Limba universităților
este latina, încă de la crearea lor pe la sfîrșitul secolului al XII-lea. Intelectualii Evului Mediu își scriu
tratatele în latină. Enciclopedia scrisă de Vincent de Beauvais, Speculum maius, este scrisă în latină. După
Conciliul de la Tours (813), omiliile / predicile nu mai erau rostite în latină, ci în „lingua romanica rustica”
(galo-romană), sau în „lingua tudesca” (germanică).Limba latina ecleziastică este forma limbii latine
utilizate în documentele Bisericii Romano-Catolice și în liturghia sa.
Latina în știință se foloseste în biologie pentru numele științifice ale speciilor, în anatomie pentru
definirea parților corpului uman, în drept nenumărați termeni și definiții juridice, în științele umaniste în
meteorologie denumirile norilor au o clasificare în limba latină, în farmacie, în astronomie etc.
Sistem gramatical latin este flexibil, operează prin adăugarea unor terminații la un radical fix.
Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor este numită „declinare”, iar cea a verbelor, „conjugare.
In fine, la Vatican, în subsolul bibliotecii se află practice documentele care atesta că latinii sunt
daci și că românii sunt daci.
Cimero- cimerieni –ca populație autohnonă, erau un popor de origine geto-tracică. După unii istorici,
cimerienii s-au înrudit cu traco-ilirii. După părerea altora, în secolele XVI î.Chr.-XI î.Chr. cimerienii se aflau
pe teritoriul de la nordul și nord-vestul Mării Negre spre apus și spre Dunăre. Teritoriul ocupat s-ar fi aflat
în Basarabia de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării și în Crimeea. Ei se învecinau cu
dacii la vest, în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau sciții. Numele lor s-a păstrat aici încă din timpuri
preistorice, până când sciții veniți în urma lor le-a luat locul în zona șesurilor, în timp ce cimerienii din
celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume. Scriitorii antici greci vorbesc de tribul trerilor
prin secolul XII î.Hr. ca fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos sau Hiperboreea, condus de puternicul
basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința
la Halmyris (loc. Dunavat, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele
cărora puternicul neam al cimerienilor și-ar fi continuat existenta. Strabon îi identifică pe cimerieni cu
cimbri: ,,Cimbrii trebuie să fi ajuns în una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul
Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri (Κίμβροι) și cimerieni (Κιμμέριοι) sunt două nume ale aceluiași
neam.” (Strabon, Geografia, VII 2.2). Cazul cimerienilor este cel puțin amuzant deoarece mulți istorici străini
nu vor sa accepte faptul că cimerienii erau traci! Tracii cimerieni au revoluţionat tehnica militară a vremii,
utilizând cavaleria ca principala forță de soc in timpul luptei, ei fiind un popor de calareți. Istoricii străini,
pentru a “drege busuiocul” în legatura cu cimerienii au ajuns la concluzia că neamul cimerian trăia împreună
cu cel trac formând o asa-zisa comunitate cimeriano-tracă. Ştiu că acum este la moda multiculturalismul şi
mai ales pentru a îşi sustine tezele multiculturaliste, ei încearcă să găsească în istorie, exemple de popoare
diferite care ar fi trait într- un fel de simbioză.
Aceasta concepţie este greşită, popoarele,
pentru a convieţui în pace, au nevoie de spaţiu
propriu și nu de amestecuri care duc la conflict.
Aceiași istorici străini au observat că
cimerienii atunci când au migrat, au migrat împreună
cu un trib trac, şi anume treri. Este interesantă
noţiunea aceasta “de migratie în grup”, dar
niciodata in istorie nu s-a întamplat ca doua
popoare sa migreze în acelaşi timp, în aceeași zonă
fără a se confrunta.
Istoricul grec, Strabo (64 i.H – 24 d.H), într-
un pasaj (Geogr., 1, 3, 21) menţionează că cimerienii
erau denumiţi şi treri (tribul trac mentionat mai sus).
Deci trerii care au migrat erau cimerieni, iar cimerienii migrati erau treri. Concluzia logică este că ei făceau
parte din acelasi popor si anume, marele popor trac.
O altă dovadă a tracismului cimerian este în Getica marelui istoric Vasile Parvan (1882 – 1927).
Cimerienii sunt atestați ca autorii atacurilor asupra regatului Urartu, (VIII î.Chr.), apoi și asupra celui asirian
(prima jumătate a sec. VII î.Chr), după alții sciții. Intre secolele VIII î.Chr si VII î.Chr., ei au fost principala
forță militară, avându-și centrul de putere in zona cuprinsa intre Sud-Centrul Caucazului, coasta nordică a
Mării Negre (oare de la ei ne-a ramas toponimul de Kerci in Crimea?) și nord-estul Asiei Mici. Hegemonia
cimeriană din acea zonă a încetat de la regele asirian Assarhadon (681-669 î.Chr) după batalia de la Hubushna
(673 î.H). Însă aceasta batalie nu a fost de ajuns pentru a îi înfrange pe cimerieni. Pentru a îi respinge în
totalitate, regele asirian avea nevoie de un aliat puternic şi l-a găsit în persoana regelui scit (tot trac), pentru
a infaptui alianța îşi oferă fiica, Partatua, ca soţie regelui scit.
Puterea acestei aliante va fi îndeajuns de mare încât să îi înfrangă pe cimerieni, care, retragandu-se
din Caucaz avanseaza adanc în Asia mica, acolo unde intră în conflict cu lidienii (alti traci).
Într-un mod greșit, cimerienii au fost considerati iranieni, dar inrudirea lor cu vechii iranieni are un
temei important, ambele popoare, şi anume tracii si iranienii făceau parte din categoria popoarelor satem,
adică din punct de vedere rasial erau fraţi. Dintre regii cimerieni, amintesc de Teuspa si Dugdames.
Unii istorici remarcă faptul că fiind purtători de chimir – un brîu de piele de animal de care își prindeau
armele de luptă, în forță, o centură pe care de regulă militarii o poartă obicei și azi, brîu pe care dacii il aveau
ca și ardelenii de azi, au fost identificati cu numele preluat de la acest chimir.
Rumuno-reprezintă denumirea in limba polonă a românilor intrucît in limba noastră leșii, lehii
înseamnă tot …. Daci.prin urmare noi recunoșteam pe polonezi, leși –lehi ca fiind tot frații noștri de la Vistula.
De cind Dacia nordică se intindea pînă la Băltica, Marea Baltă, Baltica iar Lituania era Samogetia
Rumân este numele sub care era cunoscut țăranul dependent (cu persoana și cu bunurile sale[1]) de
boier în Țara Românească, între secolele XVI și XVIII. De fapt, în limba rusă se păstrează termenul. Nu
avansez incă din lipsa de argumente mai credibile adevărul intuit de mulți că rușii sunt și ei verii nostri din
varegi - tot daci suedezi de nord, care acum au ADN majoritar de tătari. Limba rusă, slavona medievala este
si ea cu radacini dacice. Mai mult rusii sustin asta și chiar constată că au rădăcini din Carpați. Și nu doar
pentru a-și argumenta o eventuală ocupație a Carpaților, ci pentru a recunoaște că sunt și ei de viță dacică
de la atlanți. In fond, cetățile dacice din Urali sunt cercetate cu sirg și acoperite de ruși la loc, privind cu
uimire la rădăcinile lor…Să ne învecinăm pe Nipru cu DacoRusia? Slavona ca și latina clasică, precum și alte
limbi sunt limbi artificiale, de cancelarie, prelucrate individual, dar construite din material dacic…
hitito- Hitiții au fost un popor de origine indo-europeană, care au migrat în mileniul al III-lea î.Chr.
din teritoriile pe care le ocupau în sud-estul continentului european, în Asia Mică. Există două teorii asupra
traseului parcurs hitiții spre Podișul Anatoliei: prin nordul Mării Negre și traversarea Munților Caucaz
sau prin străbaterea Peninsulei Balcanice și traversarea strîmtorilor Bosfor și Dardanele.
Originea indo-europeană a hitiților

e indicată atît de picturile egiptene care
îi arată ca avînd părul castaniu, în
contrast cu cel al egiptenilor, precum și
de afinitățile limbii lor cu cea tracă
(conform prof. bulgar Vladimir
Georghiev și prof. german S. Bugge). În
Imperiul hitit mileniul al III-lea î.Chr., în Anatolia,
hitiții au format în scurt timp unul dintre
cele mai puternice state ale vremii. Imperiul hitit a atins apogeul în timpul lui Suppiluliuma I (1375-1335
î.Chr.) În perioada 1200-1000 î.Chr. a avut loc invazia „Popoarelor Mării”, triburi războinice venite dinspre
Europa, revărsîndu-se spre răsărit, astfel încît capitala hitiților, Hattușa, a căzut în jurul anului 900 î.Chr.
După destrămarea imperiului hitit au apărut formațiuni statale ale cîtorva popoare: în apus - lidienii,
cu capitala la Sardas și frigienii, cu centrul la Gordion; în sud - filistinii; în nord-vest - tracii și misienii.
Troia legendară
Regele hitit Suppiluliuma II
troiano- Troienii erau vechii locuitori ai orașului Troia din Troada, în Asia Mică, (astăzi Turcia).
Troia era renumită pentru bogățiile sale, obținute de pe urma comerțului maritim cu occidentul și
orientul, pentru l ux, producția de fier și zidurile de apărare uriașe. Familia regală troiană îi are la origine
pe Electra și Zeus, părinții lui Dardanus, fondatorul legendar al Troiei, originar din Arcadia, după greci, iar
după romani provenea din Italia, dar a ajuns în Asia Mică din insula Samothrace adica din Tracia. La moartea
lui Dardanus, regatul a trecut în mîinile nepotului său Tros, care și-a numit oamenii troieni, și țara Troada,
după numele său. Ilus, fiul lui Tros, a fondat orașul Ilium (Troia) numit după numele său. Zeus i-a dat
lui Ilus Palladiumul. Poseidon și Apollo au construit zidurile și fortificațiile din jurul Troiei pentru
Laomedon, fiul lui Ilus cel tînăr. Cînd Laomedon a refuzat să plătească, Poseidon a inundat teritoriul,
cerînd sacrificiul Hesionei unui monstru marin care a vrut să-l mănînce pe Zeus și să distrugă toată Troia.
Cu o generație înainte de Războiul Troian, Heracles a cucerit Troia și l-a ucis pe Laomedon și pe
fiii săi, cu excepția tînărului Priam. Priam a devenit mai tîrziu rege. În timpul domniei sale, grecii micenieni
au invadat și au cucerit Troia în timpul Războiului Troian (considerat a fi avut loc între 1193 î.Chr. și 1183
î.Chr.). Maxienii erau un trib din vestul Libiei care au afirmat că erau descendenți ai troienilor, în
conformitate cu scrierile lui Herodot. Navele troiene au fost transformate în naiade, care s-au bucurat văzînd
rămășițele navei lui Ulise. Stăpînirea troiană asupra Asiei Mici a fost înlocuită de dinastia Heraklizilor de la
Sardis care a condus timp de 505 ani, pînă la Candaules. Ionienii, cimerienii, frigienii, milesienii din Sinope,
și Lidia au intrat în Asia Mică. Persienii au invadat zona în 546 î.Chr.
Printre cei mai cunoscuți troieni se numără: Dardanus (fondatorul Troiei), Laomedon, Ganymede,
Priam, Paris, Hector, Teucrus, Aesacus, Oenone, Titonus, Antigona, Memnon, Corit us, Aeneas, Brutus, și
Elimus. Kapis, Boukolion, Aisakos și Paris erau prinți troieni care aveau naiade ca soții. Printre aliații
troienilor se numără licienii și vestitele luptătoare amazoance prezente în epopeea Iliada a tracului Homer,
tot din neamul nostru. Muntele Ida ("Muntele Zeiței") din Asia Mică, este locul unde Zeus l-a răpit pe
Ganymede, unde Anchise a fost sedus de către Afrodita, unde Afrodita l-a născut pe Aeneas, unde Paris a trăit
ca păstor, unde trăiau nimfele, unde a avut loc "Judecata lui Paris", de unde zeii greci priveau
Războiul Troian, unde Hera i-a distras atenția lui Zeus suficient timp pentru a permite ocuparea Troiei,
și unde Aeneas și oamenii săi sau odihnit în timp ce îi așteptau pe greci să plece.
agatîrșo- Despre agathîrși, Alexandru Vlahuţă notează în ”România Pitorească”: ” Demult, cu opt sute
de ani înainte de Hristos, trăia pe văile acestea un neam de oameni războinici, aspri la fire şi la chip, cu numele
de sciţi. Ei stăpîneau, de călare, toată cîmpia întinsă din Marea Neagră pînă-n pustiurile mlăştinoase ale
Donului; iar în partea muntoasă, în mîndra cetate a Carpaţilor, hălăduiau agatîrşii, o viţă mai aleasă,
desfăcută din neamul cel mare al tracilor.
Samogetii – getii, goții de la Marea Baltică spre care s-au retras unele triburi după războaiele
romano-dacice, situați acum in Lituania unde există societăți culturale dacice formate de intelectuali
preocupați de rădăcinile lor ancestrale.
moezo-moezii – locuitorii situați la dreapta
Dunării pînă în Munții Hemus. Romanii au
recunoscut identitatea lor formînd provincia romana
cu același nume Moesia pe teritoriul Dobrogei de azi
și al Bulgarie de Nord.
HARTA CU LOCALIZAREA SAMOGETIEI LA 1200

d.Chr
Tribalo- Prin regiunea Timocului este desemnat teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei şi
nord-vestul Bulgariei cuprinzînd din Serbia ţinutul de la Muntele Rătan (despre care o legendă a românilor
timoceni spune că este “buricul pămîntului”) la Dunăre, de la valea Moravei la valea Timocului, iar din
Bulgaria zona Vidinului pînă la Lom. Nicolae Iorga spunea că “atît în Serbia cît şi în Bulgaria sunt sute de
mii de români care trăiesc dincolo de apă tocmai cum trăiesc oltenii şi ţăranii munteni pe malul cel stîng”,
iar George Vîlsan că avem aici “o adevărată Bucovină de Sud”.
Regiunea este cunoscută şi sub numele de Tribalia de la tribali, populaţie de neam tracic (după Strabo,
Diodor etc.) sau Iliric (după Ştefan din Bizanţ) atestată aici încă din sec. VII-III î. Chr .Tribalii aveau o
organizare statală proprie şi s-au remarcat în bătălia contra lui Filip al II–lea al Macedoniei, pe care l-au înfrînt
şi l-au rănit.
Populaţia tracică de aici a intrat in contact cu romanii mai devreme decît cea de la nord de Dunăre,
romanii terminînd în anul 15 d. Hr. întemeierea provinciei Moesia, care a fost împărţită în anul 86 în
Moesia Inferior şi Superior. Moesia Superior a servit ca bază de plecare în războaiele împotriva dacilor
în timpul lui Domiţian şi Traian, iar după retragerea aureliană, în 285 Diocletian împarte teritoriul în 4
provincii: Dacia Ripensis lîngă Dunăre, Dacia Mediteranea cu centrul la Niş, Moesia Prima în nord-vest
şi Dardania în sud, iar organizarea a dăinuit pînă în timpul lui Iustinian. Cronicarul grec Niceta Choniates
afirmă că locuitorii de aici “înainte se numeau Mizi, iar acum Vlahi”. Această În sec. VII dominaţia romano-
bizantină cedează sub presiunea slavilor. În a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al
V-lea la Remesiana (Bela Palanka de astăzi, aflată la 30 de km est de Niş), capitala Daciei Mediteranea, a
activat episcopul Niceta de Remesiana, “apostolul dacilor de pe ambele maluri ale Dunării” (Vasile Pîrvan).
Timocul a fost numit de daco-moesi Timakus, iar Morava va fi Margus, provincia numindu-se Margensis
(sîrbii îi spun Craina care înseamnă margine). Împăratul Caius Galerius Valerius Maximus s-a născut într-o
familie din Timoc dintr-o dacă refugiată de la nord de Dunăre.
În anii 10-12 î.Chr., consulul Sextus Aelius Catus transferă 50 000 daci la sud de Dunăre, la 57-67
î.Chr. guvernatorul Moesiei strămutase 100 000 suflete în dreapta fluviului.Sunt îndoieli asupra numărului,
probabil exagerat pentru vremurile de atunci din foarte multe motive tehnice. Dintre toți 80 de împăraţi romani
40 au fost de origine traco-iliro-dacă, alții susțin că 44, I. C. Drăgan le înşiră numele în “Istoria românilor”.
În 328 Constantin cel Mare a făcut pod de piatră peste Dunăre. Importanţa excepţională în destinele imperiului
roman a zonei între sec III- VI l-a făcut pe V. Beşevliev să vadă identitatea statul roman de atunci ca fiind un
“imperiu roman de neam tracic”.
După mulţi istorici (Puşcariu, Dragomir, Gamilscheg etc..) Timocul, Banatul şi Oltenia sunt leagănul
formării limbii române. Am indoieli că pină atunci locuitorii lor erau muți și că nu își vorbeau limba
maternă formată la începutul civilizației carpato-dunărene. Sîrbii cu greu au incercat să slavizeze mai apoi şi
numai în parte rămăşiţele coloniilor romane şi populaţia tracă romanizată. Dovada este vie în Craina de azi.
Populaţia românească s-a păstrat mai curată în văile înalte şi pădurile dese ale acestui ţinut muntos al
Timocului. I.F. Dobrescu, în revista Geopolitica nr 1/2005 afirmă că “nu avem nici o dovadă de-a lungul a o
mie de ani de istorie că regiunea timoceană ar fi fost la origine sîrbească şi că ulterior, la o dată neştiută ea s-
a transformat într-una românească, aşa cum se prezenta ea la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd de la est de
rîul Morava şi pînă la graniţa cu Bulgaria nu se vorbea decît româneşte”. Aria de formare a poporului român
de la sud de Dunăre a fost mult mai mare, ea întinzîndu-se de la Dunăre şi pînă în Tessalia, porțile Atenei,
Adriatica și Marea Egee.
Urme ale acestei romanităţi mai întîlnim şi astăzi în Serbia, unde localităţi precum Grădişte, Surduliţa,
Ursule, Surdul, Corbul, Cătun, Clisura, Clisuriţa, Surliţa, Vlasina, Izvor, Gumerişte, Tîrgovişte precum şi
altele, aflate în sudul Serbiei de astăzi, în districtul Pcinia, amintesc de populaţia românească care le-a numit
astfel şi care în prezent pare să fi fost asimilată de către sîrbi. În secolele X – XIV a existat şi o episcopie
a “vlahilor”, supusă canonic arhiepiscopiei de Ohrida, care în secolul al XIII-lea îşi avea sediul la Vreanoti,
localitate identificată cu Vranje, în sudul Serbiei. Astfel, Nicolae Iorga consemna că “pe la 1200 Ştefan
Nemania dă Hilandarului 170 de familii de vlahi, cu juzii lor. Sub Ştefan Uroş I se adaugă alte 30 de familii
la Drin. Donaţii se mai fac, cu sutele de familii de Ştefan Nemania pentru mănăstirea Jicea, de Ştefan Uroş II
pentru o altă mănăstire şi pentru Gracianiţa, de Duşan pentru o mănăstire lîngă Prizern. Vlahii sunt pe atunci
şi lîngă Marea Adriatică, şi în Zeta şi pe la Priştina”. Istoricul ceh Jirecek, marele specialist în istoria
Balcanilor, consemnează nume romanice în toată regiunea Nişeva, Struma de Sus şi Ischer precum: Herul,
Bănişor, Creţul, Borbulovici, Viturcii. Un lucru este cert: aromânii sunt peste tot, în Balcani, pînă la porțile
Vienei, în Budapesta, Slovacia in ciuda interdicției de a vorbi limba lor maternă și contribuie la edificarea
unor construcții monumentale precum catedrale, poduri, clădiri emblematice. Emanoil Gojdu și fundația
lui este un exemplu demn de o identitate de seamă. Neamul nostrum de aici precum şi cei din Croaţia,
Bosnia, Muntenegru poartă numele de vlaşi sau vlahi. Pe la 1348 în Croaţia exista o Valahia Mică, în Serbia
evului mediu regiunea Raşca se numea Staro-Vlaska (Vlachia Veche), Valaşka era o parte din Moravia. În
Cronica slavilor din Diocleea (1160-1170) se arată asimilarea vlahilor de către slavi, provincia era o Valahie
şi era locuită de valahi. Nu înțeleg de ce fostul județ Vlașca nu revine la numele inițial în Muntenia.
În vremea migraţiilor avaro-slave de după sec. VII populaţia sud-dunăreană pare să fi fost parte
slavizată, parte retrăgîndu-se în munţii din Peninsula Balcanică, dar aromânii au rămas, parte s-a retras
înspre apus între coasta dalmată, Drava şi Morava dînd pe acei maurovlahi (morlaci sau vlahii negri) ,
iar o parte a rămas în munţii Timocului numeroase izvoare amintind vlahii timoceni. La 818 “ducis
Timocianorum” trimit soli la franci spre a solicita ajutor împotriva bulgarilor. Consemnează Stoian
Marokovici în “Les problemes serbes” atunci cînd se referă la Constantin Porfirogenitul care menţiona că pe
Morava, Mlava, Pecus nu erau sîrbi, ci o altă “populaţie de o altă formaţie etnică” .
De reținut că și Kekaumenos din sec. XI, vorbind despre vechii locuitori de la sud de Dunăre şi lîngă
Sava spune că “îi numim daci şi besoi”. Ţinutul ajunge de pe la anul 1000 iar în stăpînire bizantină vreme de
două secole. Un cruciat precum clericul Ansbert, participanţii la cruciada a treia relatează că au fost atacaţi
de vlahii dintre Timoc şi Morava.Tot astfel, Niketas Choniates şi Kekaumenos amintesc de o tradiție a
rezistenţei valahe în faţa bizantinilor și astfel au rezistat și azi.
Istoria religiei balcanice consemnează că primele mănăstiri din zonă datează din sec. XIII şi cărţile
istorice sîrbeşti spun că sunt făcute de Radul I Voivoda Vlaşci.
La sfîrşitul sec. XIII în această parte a Serbiei a fost o evidentă ridicare
a elementului românesc, regii sîrbii fiind nevoiți să acorde privilegii românilor
şi cnejilor lor. Nicolae Iorga amintea o teză conform căreia în sec. X chiar era
o formaţiune politică în zona Vidinului care şi-ar fi extins autoritatea chiar şi
asupra malului stîng al Dunării unindu- se cu frații lor. Radul I Voivoda Vlaşci
este un capitol luminos în istoria Balcanilor. În 1210, voievodul Mihail al
Transilvaniei vine cu o armată din saxoni, români, secui şi pecenegi în ajutorul
ţarului Asan Burul din Vidin. Împăratul Iustinian recunoscuse de la începutul
sec. VIII titlul de Caesar (ţar) bulgarilor pentru că îl ajutaseră să recucerească
tronul după ce tot el i-a învins şi strămutat pe mulţi în Asia Mică. Statul
Asăneştilor este prezentat în izvoare ca “ţara valahilor”, de fapt un imperiu
imens, iar arhiepiscopul Ioan de Sultanyeh face speculaţii privind latinitatea bulgarei şi a delimitării
geografice a “Volaquiei”. Paisie, egumenul mănăstirii Hilandar în “Istoria slavo- bulgară” în 1762 spune
despre vremea lui Asan cel Bătrîn că “luaseră vlahii erezia romană, citeau vlahii latineşte că aceia sunt cu
latinii de un neam şi o limbă” şi că mai apoi au oprit acestea cu pedeapsa că “li se va tăia limba” şi “aşa
vlahii s-au întors la credinţa pravoslavnică şi citesc slavoneşte acum” . Bineînțelesc doar ce care știau să scrie,
limba materna nu putea nimeni să o extirpeze politic.
Marele Asan II stăpînea şi Cetatea Severin pe care o pierde la 1236 pentru a păstra ţinutul timocean
Branicevo. După 1240 ungurii vor ocupa Maciva şi Braniceva. Există aici un Greborius ban de Cucevo şi
Branicevo, iar o mică parte a zonei (fără să atingă Timocul) va fi dăruită de regele Ungariei ginerelui său sîrb
Dragutin. Ulterior ea va fi restituită însă lui Carol Robert. Vidinul era al despotului Şişman şi urmaşului său
Mihail. Statul Timocean de
la Dunăre dintre rîurile Pek
şi Lom (1280-1397) avea o
populaţie majoritar
românească şi o dinastie în
mare parte de origine
română (Sracimir era fiu de
domniţă româncă şi soţ al
unei românce.
Maghiarii statului
apostolic sprijinit de
Vatican, in lupta contra
ortodoxiei, sub Ludovic I
au pătruns în Bulgaria,
unde cuceresc Vidinul în
1365 şi desfăşoară
încercări de consolidare a
ocupaţiei concomitent cu
acţiuni de convertire la Cetatea Baba Vida - Vidin
catolicism. Acestea a aprins luptele și revoltele localnicilor bulgari şi români timoceni de credinţă ortodoxă.
În 1363 şi 1369 domnul muntean Vlaicu Vodă trece Dunărea pentru a elibera Vidinul, ceea ce se îmtîmplă “şi
cu voia unor locuitori ai săi” reușind să înlăture stăpînirea maghiară asupra banatului de Vidin cu mare
răsunet, întrucît Vlaicu Vodă fiind apelat cu titlul de rege, așa cum reuși mai tirziu Mihai Viteazul în Ardeal.
În plus a mai cucerit şi Severinul şi Nicopolul. Maghiarii luaseră Vidinul de la Straşimir care era
cumnat cu Vlaicu-vodă. Voievodul român pînă la încheierea păcii i-a dus pe locuitori la nord de Dunăre şi
urmau să se întoarcă. Maghiarii pun sub stăpînire politico-administrativă Timocul şi Banatul sub conducerea
unui ban din Vidin, iar Vlaicu vodă, în compensaţie primește posesiuni în Făgăraş şi Severin, fiind
recunoscut ca garant al ţaratului de Vidin recucerit de la unguri.
Radu I Basarab (1377-1384) a fost şi el protector al ţaratului de la Vidin, lucru dovedit prin
consemnarea sa în inscripţia voievodului Radu de la biserica domnească de la Curtea de Argeş
“domn singur stăpînitor al UngroVlahiei, al Vidinului şi al Oblastiei”. El a ctitorit mănăstirea Mănăstiriţa
din ţinutul Cheia în dreapta Dunării. Mircea cel Bătrîn şi-a impus şi el voinţa în Balcani în repetate rînduri, a
trecut de multe ori Dunărea în ținuturile locuite de conaționalii noștri, stăpîniind Durostorumul pînă la Marea
cea Mare.
Tot astfel, ruinele bisericii ridicate de Radu cel Mare la 1501 se mai văd azi în localitatea Lopuşnia
la poalele muntelui Rtan.
În 1388 Şişman face supunere sultanului de Istambul care în 1397, după bătălia de la Nicopole dezastrul
cunoscut, îl va transforma în sangeacul, apoi paşalîcul de Vidin. În sec. XIV prezența istorică a vlahilor
timoceni este dovedită prin mai multe acte oficiale ale ţărilor sîrbe, la care se impun și elementele etnice
puternice ale macedo-românilor de la Pind şi din Balcani. Balcanistul Sanfeld consemnează că între sîrbi
şi bulgari s-au interpus vlahii din zona Moravei pomenind şi de Vlaşka Planina (Munţii Româneşti). Despre
rivalitățile și realitățile Balcanilor în vremea evului mediu un cercetător Ovidiu Bagiu a identificat documente
surprinzătoare incă necercetate îndeajuns in cronicile păstrate de pe coasta adriatica a Italiei răsăritene, la
Ancona și alte mari biblioteci celebre ale nord-estului italian. Documentele arată cum au unificat domnitorii
români ținuturile noastre, lucruri inedite asupra cărora cercetătorii istorici români ar trebui să se aplece cu
mare migală și pricepere pentru că vor descoperi cu adevărat evul mediu intunecat din Balcani.
Nu este un secret că sfîntul Nicodim de la Tismana era se pare fiul unui cnez român din sudul Dunării
şi a unei domniţe înrudite cu familia cneazului sîrb Lazăr (1371 – 1389). El și-a început viaţa monahală
la mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, după care s-a stabilit la Şaina, lîngă Cladova, întemeind aici
mănăstirea cu hramul Sfînta Treime. Tradiția îi a atribuie întemeierea mănăstirilor Vratna şi Manastiriţa, aflate
în apropiere. Sfîntul Nicodim a întemeiat şi condus mănăstiri aflate pe ambele maluri ale Dunării, fiind protejat
şi sprijinit în opera sa de construire de mănăstiri şi de întărire a monahismului de către familia Basarabilor şi
de către cneazul sîrb Lazăr, care au dăruit ctitoriilor sale mai multe sate şi alte importante donaţii. Ajutor
bisericilor din sudul Dunării vor da şi Matei Basarab, Grigore I Ghica, Ştefan Cantacuzino.
Besso-Bessii erau un trib independent al tracilor, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi
și cursul superior al rîului Marița (Hebrus). Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii
fiind interpreții incantațiilor profetice ale unei preotese a unui altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vîrful unui
munte, care se crede că este Perperikon.
În Strabon, însă, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile trace independente, locuind în
apropiere de lanțul Mons Haemus. Deducem o conștiință religioasă zamolsiană deosebită penru că au
opus o rezistență dîrză macedonenilor și apoi romanilor, încît numai după lupte îndelungate au putut să fie
supuși. Ei au trecut și în nordul Dunării, căci îi întîlnim și în Carpații septentrionali.
Mommsen spune că besii aveau capitala la Uscudama, azi Edirne –Adrianopol, după alții la Sinitovo,
lingă Pazargic. In 72 î.Chr. proconsulul Macedoniei Marcus Terentius Varro Lucullus a apărat pe besii din
Tracia. Diobesi a fost o uniune intre Bessi și Dii. Spre sfirsitul secolului al IV, Nicetas episcopul din Dacia
aduce biblia acestor ”lupi ai munților” și implinește misiunea creștinării lor, inlocuind munca lui Dionysus și
a altor zei traci. Numele trac de Besus, atestat în nordul Muntenegro-ului, este considerat a avea același
etimon cu acel al besilor (Wilkes, 1982).
Odrișii –deși nu sunt date convingătoare despre originea lor, faptul că pe harțile Balcanilor la mulți
istorici ai lumii apar în zona Traciei ne îndeptățesc să spunem ca fac parte din marea noastră familie traco-
geto-dacă.
Daco-romanii – in viziunea unor istoric prin care susțin contopiri iluzorii a celor două națiuni atît de
nepotrivite, acest termen pare contra naturii, construit de cei care considerau latinizarea sau romanizarea
dacilor ca fiind premiza formării națiunii române. Acest lucru, practic contestă formarea națiunilor romane și
dace înainte de cele două războaie romano-dacicie. De aceea, astăzi termenul viabil este de dacoromânii
și nu daco-romanii. Ceea ce înseamnă logic faptul că dacii de atunci sunt românii de azi și intre ei nu
mai incape nici măcar o liniuța de desparțire fiind unul și același popor, adică Dacia de atunci este România
de azi, numai că este ceva mai mică.
Romania – romanii de după romani, după ce a fost recunoscută cetățenia romană pentru toți locuitorii
Imperiului Roman
sarmato- sarmații, aliati și dușmani ai dacilor. “Vezi într-un numar mai mare pe geti si pe sarmati, ce,
călare, vin si se duc tot foind prin ale orasului străzi. Nu e niciunul din ei să nu poarte în spate o tolbă, arc și
sageți ce la vîrf unse-s cu fiere de sarpe”… Asta scria acum aproape 2000 de ani, marele poet latin Ovidius
Publius Naso în celebra sa opera „Tristele” povestind crîmpeie din viata de zi cu zi a patriei sale de exil,
Tomis…undeva lîngă Mariupol în Marea de Azov.
Atît Naso, cît si numerosi alti autori

antici vorbesc despre sarmații care traiau în
Scytia Minor, Dobrogea noastră de astăzi, si
care, cel puțin în zona Tomisului, erau la
acea vreme aproape la fel de numeroși ca și
băștinașii geți. Primele mențiuni despre ei
provin de la Herodot si Hipocrat (sec.V
î.Chr.) care îi numeau „sauramatioi”
(sauromati), termen ce se traduce “ochii de
sopîrla”. Considerați un neam de sorginte
scitica, sarmații se diferențiau de alte triburi
datorita particularităților lor religioase. Ei
erau adoratori ai Zeului Focului, în timp ce
restul sciților îl aveau în prim plan pe Zeul
Pămîntului. Buni călăreți și arcași
neîntrecuți, sarmații mai surprindeau prin
acea că din oastea lor faceau parte numeroase femei, razboinice neîntrecute, adevarate urmașe ale
amazoanelor legendare. La inceput eu locuiau în nordul Pontului Euxin, ulterior migrează și spre sud.
În secolul II î.Chr. sunt foarte puternici, se rup de sciți si stapînesc malurile Donului, ale Vistulei,
ocupă malul nordic al Mării Negre, Caucazul de Sud si o parte din sudul Rusiei de astăzi. În vremea lui
Ovidiu, a lui Octavian Augustus (27 î.Chr. – 14 d.Chr.) sarmatii ajung de la Vistula la Gurile Dunarii si în alte
zone ale Dobroge spre țarile calde. Ei aveau trei neamuri mari– iazigi, alani și roxolani. Triburi de iazigi
ajunsesera deja si în Dacia (pîna în Banat si chiar Panonia),ca și în Moldova și Basarbia. De la iazigi (yagz
sau yash, care se traduce prin buna faima și de la unele elemente alane) se spune ca a ramas numele Iași, dat
în secolul I d.Cr. În secolul I d.Chr. sarmații încep să atace și provinciile Imperiului Bizantin.
Se aliază uneori și cu dacii împotriva cuceritorilor. Pe Columna lui Traian sau pe metopele de la
Adamclisi – Tropeum Traiani se află imagini de prizonieri sarmați (iazigi și roxolani). În sec II-III, fiind
învinși de marcomani, goți și alte triburi germanice, se retrag apoi și din calea invadatorilor huni, din secolele
IV-V, apoie dispar treptat din istorie. Singurii supravietuitori, între 1200 si 1400, au fost alanii în Europa
existînd mai multe zone și localități care poarta toponime de origine sarmatica, cum este cazul
Iasiului…(Sarmații în spatiul nord-pontic – Vitalie Bîrca, Ol. Symonenko, Ovidius -Tristele,
Brezinski/Meclzarek – Sarmatii (600 i.Chr, – 450. d.Chr.)
Gepizii –cu cele trei ramuri ale lor: yagizii, roxolanii, alanii -Erau migratori de origine germanică
(deși și germanicii erau frați daci de aceeași mamă germanicus – scriau romanii) care în secolul al V-
lea s-au stabilit în Bazinul Pannonic, ajungînd și în vestul Transilvaniei, Banat și culoarul Oltului după ce
romanii își mutaseră administrația și armata din Dacia romană la sud de Dunăre. În baza unor vestigii
arheologice, se pare că în zona Apahida, în Transilvania, s-a aflat o
curte regală gepidă. Patria originară a gepizilor s-a aflat, inițial, în
regiunea Mării Baltice, aproape de estuarul Vistulei, de unde, în migrația lor
spre sud, gepizii au ajuns în nord-estul Panoniei după ce traversaseră Carpații
Nordici. Nordul-vestul Daciei postromane, a fost un teritoriu de tranzit pentru
numeroase etnii migratoare, începînd cu goții. După invazia hunilor (375 -
453), gepizii, împreună cu ostrogoții, au devenit vasali și mercenari în oastea
lui Attila. După moartea acestuia, gepizii s-au revoltat împotriva foștilor
stăpîni, hunii, slăbiți de înfrîngerile suferite în ultimele raiduri de pradă
și jaf prin Europa. Învingători în 454 asupra resturilor hunice în bătălia de
la Nedao, gepizii au luat în stăpînire partea de est a Pannoniei (Cîmpia
Tisei) și vestul Daciei postromane.
Existența unei părți a regatului panonic al gepizilor în Transilvania de vest și nord-vest a fost
interpretată de unii istorici ca restabilire a relațiilor federale ale Daciei postromane cu Imperiul Roman de
Răsărit, existente pe timpul goților. Așezările gepizilor în vestul Daciei au fost multiple și făceau parte din
regatul gepid panonic. Localitățile erau concentrate mai ales pe văile rîurilor Criș, Mureș, Bega și Timiș,
extinzîndu-se pe văile Someșului și Arieșului în imediata apropiere a Clujului de azi, la Apahida, localitate
care pare să fi fost capitală a regatului gepid.
Stăpînirea lor s-a extins din regiunea

panonică la Olt și Carpații Orientali, în timp ce
partea de la est de Olt și în afara arcului carpatic
era, după retragerea hunilor, supusă
preponderent migrațiilor slave. Gepizii și-au
extins structurile politice și asupra teritoriului
sud-panonic de lîngă Sirmium și Singidunum, în
dreapta Dunării, teritoriu care fusese dominat de
ostrogoți, generînd ostilități cu aceștia și cu
Imperiul Roman de Răsărit. Se pare că gepizii au
locuit doar o mică parte din Dacia felix, precum
și în Crișana, marea lor majoritate rămînînd în
Cîmpia Tisei, deci în Bazinul Panonic. Pe de altă
parte, unele surse consideră mormintele princiare
de la Apahida ca fiind ostrogote, nu gepide. În
Europa și Orientul Apropiat în anul 476.
cele din urmă, Pannonia gepidă a fost ocupată
temporar de longobarzi, care, aliați cu avarii euroasiatici, au distrus regatul gepizilor (566). Avarii au avut
apoi supremația în Bazinul Panonic și nord-vestul Daciei, iar longobarzii au migrat mai departe în Italia
(568), sub conducerea regelui Alboin. Resturile gepizilor au fost asimilate de avari și altor populații din
Pannonia și vestul Transilvaniei. În secolul al VII-lea, scriitorii bizantini foloseau pentru zona Oltenia-Banat
și denumirea Gepidia. Ultima menționare a gepizilor a fost făcută
în secolul al IX-lea, cînd mai exista un rest etnic gepid, rămas ca
populație supusă avarilor.
La Turda a fost descoperit un mare mormînt gepid si o
comoară, atribuită unei prințese gepide, găsită în timpul unor
săpături care au avut loc în ruinele castrului roman al Legiunii a V-a
Macedonica.
iliro- ilirii În mitologia greacă, originea poate fi de la
Ilirios, fiul lui Cadmus și al Harmoniei, care eventual a domnit în
Iliria și a devenit strămoșul ilirilor. O altă versiune îi identifică
pe Polifem și Galateea drept părinți ai lui Celtus, Galas și Ilirius.
Scriitori greci antici au utilizat termenul „ilir” pentru a descrie
poporul care locuia între liburni și Epirus. Doar în secolul I d.Hr.
termenul de „ilir” era folosit ca termen general pentru popoarele
de pe coasta Adriaticii.
Regatul lui Agron în secolul al III-lea î.Chr.
Prima menționare a unui regat ilir este cea a regatului Enchele din secolul al VIII-lea î.Chr. Tribul
Autariatae sub Pleurias (337 î.Chr.) era considerat regat.[5] Regatul populației Ardiaei i-a naștere 230 î.Chr.și
se sfîrșește în 167 î.Hr..[6] Mari regate ale ilirilor au fost cele fondate de Bardilis al dardanilor și Agron al
Ardiaei - ultimul și cel mai cunoscut regat ilir, care și-a extins regatul cucerind alte triburi. Romanii l-au
învins și capturat pe Gentius, ultimul rege al Iliriei, la Scodra (astăzi Albania) în 168 î.Chr. Cele patru
republici cliente formate erau de fapt conduse de Roma, ulterior, regiunea va fi provincie romană Illiricum
cu capitala la Scodra și cuprindea teritoriul dintre rîul Drilon din Albania de astăzi și Istria (Croația) în
vest și pînă la rîul Sava (în Bosnia și Herțegovina) în nord. Salona (în apropriere de orașul modern
Split din Croația) a fost organizată și a funcționat drept capitală.
După înăbușirea unei revolte a panonienilor și desiților, romanii și-au împărțit teritoriul între provinciile
Panonia în nord și Dalmația în sud. Deși provincia a fost dizolvată în 10 d.Hr., termenul de Iliria s-a păstrat în
latina tîrzie și pe parcursul perioadei medievale. După diviziunea Imperiului Roman, episcopii Salonicului
numeau vicarii papali din Iliricum. Patriarhii de Constantinopol au introdus Iliria în jurisdicția lor în secolul
al VIII-lea. Numele Iliria după cucerirea otomane a Balcanilor în secolul al XV-lea reapare abia în secolul
al XVII-lea cu o nouă semnificație în timpul războaielelor dintre Imperiul Otoman și dinastia Habsburg.
Leopold I i-a desemnat pe slavii sudici ca „națiunea iliră”. Numele a fost refolosit de Napoleon pentru
Provinciile Ilire care au fost încorporate de Imperiul Francez între 1809 și 1813. Regatul Iliriei a fost parte
componentă a Austriei între anii 1816 și 1849.
Armîno - Aromânii (numiți în România și "'români macedoneni"', macedoromâni, macedoneni latini,
macedono- vlahi sau, mai popular, machedoni) sunt o ramură alături de dacoromâni, meglenoromâni și
istroromâni. Azi încă în Grecia, chiar și în mediul academic oficial sunt considerați pe nedrept "greci
antici latinizați", adică parte a poporului grec. Numărul lor este greu de estimat, fiindcă există numeroase
căsătorii mixte și fiindcă mulți aromâni nu mai vorbesc limba aromână, astfel că estimațiile variază de la
100.000 pîna la 250.000. A nu se confunda cu „macedonenii”, care sunt locuitorii regiunii istorice
Macedonia în sensul larg (fie ei greci, slavo-macedoneni sau alții), ori cu cetățenii Republicii Macedonia în
sens mai restrîns. Originea lor este disputată, dar există un acord între toți istoricii, etnologii, lingviștii și
filologii că ei descind, ca și dacoromânii, meglenoromânii și istroromânii, din protoromâni. Matilda Caragiu
Marioțeanu a formulat următoarea definiție: Aromânii sunt dintotdeauna sud- dunăreni. Ei sunt
continuatorii populațiilor sud-est-europene romanizate (macedoneni, greci, traci, iliri) sau colonizate de
romani. T. J. Winnifrith afirmă că: "...dacă vrem să vorbim despre aromâni (vlahi), trebuie să începem cu
Olimpia și Filip ai Macedoniei".
În secolul XI în Strategikon, Cecaumenos, un istoric bizantin, descrie pe vlahii din Tesalia ca fiind
aromânii din Marea Valahie, descendenți ai dacilor și besilor care au invadat toată zona Dunării în semn
de răzbunare contra suferințelor provocate de impăratul Traian în vremea războaielor romano-dacice.
Rumelii-Rumelia (turca otomană: ‫ ; روم ايلى‬turcă otomană Ansiklopedisi: Rūm-ili, Rūm- ėli, turcă
Rumeli despre „Țara romanilor” de la termenul Rum: „Grec”, înainte „Roman”) a descris turcii încă din
secolul al XV-lea, din Peninsula Balcanică, parte a Imperiului Otoman. „Rumeli” înseamnă „țara
Romanilor”, o referire la Imperiul Roman de Răsărit, fosta putere dominantă din regiune înainte de
expansiunea otomană. Rumelia includea provinciile antice Constantinopol, Salonic, Tracia, Macedonia,
Moesia, Grecia Centrală și partea europeană a Turciei actuale. În secolul al XI-lea și al XII-lea, termenul a
fost folosit pentru Anatolia în timp ce era
cucerită treptat. După reforme
administrative dintre 1870 și 1875,
Rumelia Orientală a fost organizată ca
provincie autonomă a Imperiului Otoman
prin Tratatul de la Berlin, dar începînd
din 6 septembrie 1885 a fost unită cu
Bulgaria. Actualmente, în Turcia, cuvîntul
Trakya a înlocuit în mare parte termenul
Rumelia pentru a denumi teritoriul Turciei
situat în Europa (provinciile Edirne,
Kırklareli, Tekirdağ, și vestul Provinciei
Istanbul), dar termenul este în
continuare utilizat în context istoric.
Tracii au fost un grup de triburi indo-

europene care vorbeau limba tracă, o componentă
a familiei limbilor eureoindiene, si nu invers.
Aceste populații s-au răspîndit în estul, centrul și
sudul Peninsulei Balcanice și în părțile adiacente
Europei de Est. Tracii au locuit în provinciile
antice Tracia, Moesia, Dacia, Sciția Minor,
Sarmația, Bitinia, Misia, Macedonia, Panonia și în
alte regiuni din Balcani și din Anatolia. Geții se
întindeau dincolo de Dunăre ajungînd pînă la rîul
Bug. Limba și obiceiurile tracice sunt în prezent
dispărute, după cum susțin unii. Ramura științei
care se ocupă cu studiul Traciei și al tracilor se
numește tracologie.
Tracii făceau parte din categoria popoarelor
euro-indiene de limbă satem, alături de slavi,
baltici, euro- iranieni (cum ar fi sarmații și sciții de
origine euro-indiana propriu-ziși), albanezi și
armeni. Separarea tracilor din masa populațiilor
euro indiene s-a petrecut în epoca bronzului, cînd s-
au individualizat grecii și ilirii.
Sud-estul Europei în secolul II I.Chr..
Poemele homerice, Iliada și Odiseea, scrise în sec. IX î.Chr.
de către Homer fac referire la războiul troian din c. 1200 i.Chr., un
conflict dintre ahei și troieni de la sfîrșitul epocii bronzului la care
au participat cîteva populații tracice: arcași peoni de pe Axios,
ciconi, frigieni și misi, ca aliați ai troienilor.
În secolul al XII-lea î.Chr., izvoarele asiriene menționează o
populație nouă în Anatolia, numită "musku", un neam tracic al
frigienilor întrucît pe tăblițele linearului B ce aparțin civilizației
miceniene apare numele de "tre-ke- wi" (numele vechi al Traciei).
În secolele XIII-XI î.Chr. are loc "invazia popoarelor mării"
ca urmare a colapsului civilizatiei miceniene si
regatului hitit. Siria și Palestina sunt pustiite și începe
căderea Noului Regat Egiptean iar printre populațiile antrenate în
migrație erau populații din zona Dunării Mijlocii și Inferioare, mai
ales tracii și ilirii. Tracii, printre care și frigienii, s-au așezat în Asia
Mică. Misii au dat numele provinciei Misia. Peninsula Balcanica in antichitate
Alții susțin: Numele regiunii provine de la poporul trac,
popor de sorginte indo-europeană. Conform cu sursele antice, tracii care s-au așezat și au trăit în zona
munților Haimos și Rodopi erau
neamuri primitive, războinice, în
vreme ce tracii ce s-au stabilit
de-a lungul coastelor Mării Egee
și Mării Marmara erau mult mai
civilizați și mai pașnici.
Informațiile despre traci
se înmulțesc după colonizarea
greacă din sec. VII-sec. VI
î.Chr. a zonei din apropierea
Mării Negre. Grecii, în semeția
lor, au dat neamurilor străine
celor cu care au venit în contact
direct, demunirea de "barbare",
mai ales la sud de Dunăre:
Harta lingivistica
Între Dunăre, Rodopi, Balcani și Marea

Neagră: Hecateu din Milet (550 î.Chr.-470 î.Chr.)
afirmă că la sud de Istru (Dunărea) existau două
triburi getice Dobrogene numite trizi și crobizi. În
secolul V i.Chr., discutînd regatul Odrisia, Tucidide
localizează triburi tracice între munții Rodopi și
munții Haemus (munții Balcani), iar pe geți dincolo
de Balcani, înspre Marea Neagră, fără a preciza
limita nordică. Scylax din Carianda (secolul IV
î.Chr.), localizează Tracia între Struma, Dunăre și
Marea Neagră, atestînd orașele grecești de pe
malul mării Apollonia, Mesembria, Odessos, Callatis
și Histria. Susține că geții se învecinează cu sciții,
fără a preciza granița dintre ei. Herodot afirmă că
Sciția î ncepe de la Istru în sus. Pseudo-Scymnos
(sec II î.Chr. sau sec. I) plasează triburi tracice la
sud de Dunăre, de-a lungul fluviului, mărginiți la
Populațiile getice în spațiul românesc și în
sud de munții Balcani de lîngă Mesembria
împrejurimi în anul 125
(Nesebăr). În secolul I, Plinius cel Bătrîn precizează
granițele nordice ale Traciei la Istru, granițele sudice la Marea Egee, granițele estice la Pontul Euxin. Granița
vestică nu este precizată, darr Histria, Tomis și Callatis sunt parte integrată a Traciei. În concluzie, populațiile
tracice nu depășesc spre nord linia Dunării.
Tracii sunt localizați în Bulgariei, nordul Greciei și în Dobrogea, de-a lungul rîurilor Strymon,
Axios, Oiscos, Hebros, Nestos, învecinîndu-se cu ilirii la vest, cu cimerieni și sciți la nord-est și cu grecii la
sud.
La nord de Dunăre: Este probabil ca geții să se fi extins spre nord, peste Dunăre, căci Strabon susține
că geții au trăit în sec. I î.Chr.-I d.Chr. de o parte și de altă a Dunării, între Dunăre și Boristene (Nipru
sau gura Niprului) împreună cu tirageții și cu bastarnii.
Populațiile trace menționate în izvoarele scrise sunt în număr de peste 100. Mircea Eliade și Petru
Culianu consideră că existau circa 200 de triburi trace.. Herodot susține că tracii erau mai numeroși după inzi.
Xenofan din Colofon (poet și filosof grec care a trăit la sfîrșitul secolului al VI-lea î.Chr. și la începutul
secolului al V-lea î.Chr.) spunea: Etiopienii spun că zeii lor sunt cîrni și negri; Tracii spun că ai lor au ochii
albaștri și sunt roșcați. Putem bănui că măcar o parte dintre triburile tracice aveau un ten deschis, ochii albaștri
și părul roșcat.
În nordul munților Balcani Tirageții, sarmații iazigi sau regalii, și urgii triburi nomade care nu prea
se ocupau cu agricultura, pe malurile Dunării. Bastarnii, neam germanic, vecini cu tirageții și cu germanii
se împărțeau în atmoni, sidoni, la nord, și, cei care trăiau pe insula Peuce, peucini.
Roxolani erau cel mai nordic neam care trăia între Tanais (rîul Don) și Boristene, regiunea „de
miazănoapte cuprinsă între Germania și Marea Caspică”. Aceștia luptară împotriva lui Mitridates Eupator,
conduși de Tasios, dar 50000 împotriva a 6000 conduși
de generalul Diofant, tot pierdură datorită pregătirii și
strategiei superioare a invadatorilor.[8] Cu timpul se
mutară în nordul Dunării.
Dacii, menționați și de către Herodot; Strabon îi
plasează în opoziție față de geți, care ar fi fost lîngă gura
Dunării, dacii fiind înspre izvor.
Tribalii se așezaseră între Morava și Iskăr, doi
afluenți sudici ai Dunării. Această populație a rămas în
amintirile scriitoriilor antici pentru că au refuzat
autoritatea regelui odrisilor Sitalches care a pornit
război cu aceștia în 424 î.Chr., iar în 339 î.Chr., au
pretins regelui Macedoniei, Filip al II-lea, o parte din
pradă luată de la sciți cu ocazia expediției împotriva lui
Atheas. Alexandru cel Mare a desfășurat o expediție
împotriva tribaliilor în 335 î.Chr.
Moesii sau misii erau localizați la dreapta

tribalilor, între Dunăre și Balcani. Au ajuns în
împrejurări neprecizate în Asia Mică și au luptat ca
aliați ai troienilor în război cu aheii. Este cunoscut
numele unui rege, Telefos. Trăiau amestecați cu geții
și tribalii. Conform lui Florus, „erau cei mai barbari
dintre barbari”. În 29-28 î.Chr., înainte să lupte cu
romanii conduși de guvernatorul Marcus Licinius
Crassus, au jertfit un cal dedicat zeului lor și au
făgăduit că vor mînca măruntaiele romanilor învinși.
Strabon afirmă ca erau buni războinici și că unii
dintre ei, „theosebi” („adoratori ai zeilor”) sau
„kapnobati” (termen din comedia grecă cu
însemnătatea „cei care se hrănesc cu aer”) erau lacto-
vegetarieni. Cei numiți refuzau să aibă legături
sexuale cu femeile se numeau „ctiți”, fiind o
sectă de anahoreți.[12]
Triburi Trizii și crobizii erau plasați între Jantra și
litoralul pontic, în sudul Dobrogei. Sunt atestați în
Istoriile lui Herodot și împărtășeau credință în Zamolxis și nemurire. Benchetuiau la înmormîntări. Un rege
al crobyzilor din secolul III i.Chr., Isanthes, era frumos, bogat și desfrînat.
În zona Macedoniei de azi, și
zona centrală și sudică a Bulgariei,
între munții Balcani și Rodopi, pe
malurile Axiosului, Strumei,
Nestosusului și Martei sunt localizați:
Paeonii - Peonii erau situați între
izvoarele Moravei și Vardarului din
Macedonia. Iliada îi amintește ca aliații
troienilor. Herodot susține că femeile
lor aduceau jertfe zeiței Artemis. Alți
scriitori susțin că peonii erau ilyri.
Dentheletii-au ocupat cursul superior și
mijlociu al Strymonului. Cassius Dio
consemnează că în sec. I i.en., au
atacat împreună cu vecinii lor, scordiscii
și au jefuit provincia Macedonia. Serdii
Triburi trace între munții Balcani și Rodopi
locuiau la izvoarele Iskerului, în jurul
orașului Serdica (Sofia de azi). Cassius Dio menționează că au fost cu greu supuși de romani. Satrii și besii
au locuit de-o parte și de altă a Nestosului. Besii erau
un subneam al satrilor. Herodot susține că satrii aveau
un oracol dedicat lui Dyonisos. Oracolele erau rostite
ca la Delphi de o preoteasa și erau interpretate de besii.
Strabon spunea că erau "tîlhari" ce locuiau în colibe și
duceau o viață oropsită. Locuiau într-o zona cu multe
resurse metalifere și se ocupau cu metalurgia. Au fost
înfrînți de tatăl lui Augustus, colonizați în secolul I în
Dobrogea. Prezența le este semnalată de Ovidiu.
Trausii erau localizați între Nestos și Hebros. Herodot
susține că trausii plîngeau la nașterea fiecărui copil și
benchetuiau la înmormîntări pentru că moartea îl
scapă pe om de nenorociri. Odrisii locuiau pe Valea
Hebrosului și erau cei mai bine cunoscuți dintre traci
căci au întemeiat un regat întins în sec. V-IV i.Chr.,
constituind un factor de putere în Peninsula Balcanică.
Statele
În nordul actualei Grecii și în partea vestică a Turciei

Sunt amintite următoarele populații tracice:
Migdonii erau plasați între gurile de vărsare ale
Axiosului și Strymonului. Odomantii locuiau între
gurile de vărsare ale Strymonului și Nestosului și sunt
pomeniți de Aristofan în comedia "Acarnienii" că
practicau circumcizia. Ciconii populau coastele Marii
Egee, între gură Nestosului și cea a Hebrosului. Apsintii
locuiau pe malul Propontidei (Marea Marmara)-partea
vestică a Turciei și se închinau zeului războiului,
Pleistoros, caruiau îi aduceau jertfe umane. Sintii
locuiau în Insula Lemnos.
Unii traci s-au stabilit în Anatolia, pe coastele
nord-vestice: misii, phrygii sau brygii, bithynii- locuiau
pe valea Strymonului și se numeau inițial strimoni, au
luat locul phrygiilor/
Inițial, regatul Odrisilor era un stat organizat
după modelul satrapiilor persane, denumită Skudra.
Potrivit lui Herodot, fondatorul regatului odrisilor a fost
Teres în 480 î.Chr. în condiții favorabile după ce perșii
au fost învinși în războaiele medice, renunțînd la stăpînirea spațiului balcanic. Odrisii ar fi păstrat structurile
organizatorice ale satrapiei. Spațiul inițial
locuit de odrisi era valea Hebrosului, Marița
de azi, pe cursul inferior. Sub domnia lui
Teres, statul odrisilor nu era foarte întins.
Tucidide menționează că mai erau o serie de
traci independenți. Diodor de Sicilia
precizează că Teres a lăsat moștenire un
regat puțin întins. Era preocupat de stabilirea
unor relații bune cu vecinii, ca sciții. Sciții
stăpîneau pe zona litorală de la Olbia la
gurile Dunării, Dunărea reprezentînd deci
granița dintre odrisi și sciti. Teres întocmește
o alianța matrimonială: își da fiica de soție
regelui scit Ariapeithes. Din căsătoria
acestora a rezultat un fiu, numit
Octamasades. Pe tot parcursul domniei sale pînă în 440 i.Chr., relațiile odrisilor cu sciții au fost bune.
Lucian din Samosata scria că Teres a trăit pînă la venerabila vîrstă de 92 de ani. Urmașul lui a fost
Sitalces (431-424 i.Chr.), unul dintre cei mai mari regi ai odrisilor. Pe timpul domniei sale, regatul avut o
largă expansiune teritorială, fiind aduse sub stăpînire toate populațiile tracice. Au fost integrați tracii dintre
Haemus și Rodopi, la care s-au adăugat geții de dincolo de Haemus. Tucidide a precizat că stăpînea tot
litoralul, pornind de la Marea Egee,
din dreptul Abderei, continuînd cu
Marea Marmara și Marea Neagră,
pînă în dreptul gurii de vărsare a
Istrosului. Diodor de Sicilia a făcut
și un portret regelui Sitalces,
caracterizat prin bărbăție, blîndețe
față de supuși, vitejie, înțelepciune
și grijă de averea statului. Primea de
la neamurile supuse și de la cetățile
grecești un tribut anual de 1000 de
talanti. Armata era alcătuită din 120
000 de pedestrași și 50 000 de
călăreți. Relațiile bune cu sciții s-au
deteriorat ulterior. Ariapeithes,
Regatul regele sciților, și-a luat o nouă soție,
o grecoaică din Histria, cu care a avut un fiu, numit Skyles, iar între cei doi au izbucnit conflicte, fiecare
dorind să ajungă rege. Skyles, cînd a devenit rege, a fost alungat de la tron în timpul unei răscoale și s-a
refugiat la odrisi. Skyles mergea în orașul grecesc Olbia, unde și-a clădit un palat și și-a luat o nevasta
grecoaică. A fost înlocuit cu Octamasades. Sitalces acordă azil politic lui Skyles, ducînd o politică ostilă față
de ruda sa, Octamadades. Sitalces i-a acordat protecție pentru a se apropia de Atena contra Macedoniei
condusă de Perdicas al II-lea. Sitalces chiar s-a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. În Războiul Peloponesiac,
atenienii l-au atras pe Sitalces, fiul său și al grecoaicei din Abdera a primit cetățenie ateniană. În 431 i.en.,
Sitalces încheie un tratat cu Atena, prin care prevedea o intervenție a armatelor odrise în Peninsula Chalcidica
pentru reprimarea răscoalei. Atena apelează și la Macedonia ce primește avansuri teritoriale prin cedarea
orașului Therme. O criză dinastică tensionează relațiile, iar Sitalces îl sprijină pe Filip, un pretendent la
tron, fratele lui Perdicas. Sitalces și-a onorat promisiunea făgăduită Atenei, i-a capturat pe solii spartani și i-
a predat atenienilor.
În 429 i.en., a organizat o campanie cu o armata de 150 000 de oameni, care a atacat Peninsula
Chalcidica și Macedonia la care au participat tracii dintre Haemus și Rodopi, precum și geții dincolo de
Haemus. Obține o serie de victorii în Macedonia. Atenienii, care au promis sprijin, nu și-au onoroat
promisiunea, Sitalces se retrage la sfatul lui Seuthes, nepotul sǎu. Relațiile dintre odrisi și sciți au devenit tot
mai tensionate. Octamasades a pornit cu armata împotriva odrisilor, dar este întîmpinat la Istru de aceștia.
Grație înțelepciunii lui Sitalces, s-a recurs astfel la un schimb de azilanți, iar Octamasades este ucis. În 424
i.en., Sitaces este ucis la asediul de la Delion în lupta împotiva tribalilor.
Arborele genealogic
În 424-410 i.Chr., rege al odrisilor a fost Seuthes I, nepotul lui Sitalces, fiu al lui Sparadocos. A
renunțat la expansiunea teritorială și a consolidat granițele regatului. Primea tribut de 400 de talanți și o
serie de daruri din obiecte de aur și argint și stofe scumpe. Și-a îmbunătățit relațiile cu Macedonia. Relațiile
cu Atena s-au răcit. După moartea lui Seuthes, regatul sau s-a divizat în 410 i.Chr., fiind împărțit între Seuthes
al II-lea și Amadocos.
Inițial, relațiile dintre cei doi erau bune. Ulterior, cei doi vor încheia alianțe pentru a se extermina
reciproc. Amadocos a cultivat relații bune cu Alcibiade, generalul atenian, iar Seuthes al II-lea a angajat
mercenari greci, conduși de Xenofon. Seuthes nu se achita de obligațiile sale, neplătind solda mercenarilor.
Xenofon a descris curtea lui Seuthes al II-lea în lucrarea să, Anabasis. Cu ocazia unui ospăț la care participa
însuși autorul, mesenii se înfruptau cu carne friptă, pîine dospită și vin, care este turnat în cornuri de către
paharnici. Invitații aduceau regelui o serie de daruri: un cal, o cupa de argint de 4 kg, un sclav, un covor,
stofe pentru soție. Petrecerea se desfășura pe un fond muzical, asigurat de flauturi și trompete. Se organizau
dansuri războinice, iar regele trac împroșcă hainele cu vin. La curte erau și bufoni pentru a veseli atmosfera.
Sub Cotys I, în perioada 383-360 i.Chr., regatul este

reunificat. Acesta a fost asasinat de un grec, regatul s-a împărțit
în trei regate distincte. Tracia devine astfel o pradă ușoară pentru
Filip al II-lea ce o cucerește în 342/341 î.Chr., și pentru a
glorifică victoria, clădește orașul Philippolpolis, azi Plovdiv.
Tracia a fost anexată Macedoniei, d ar se bucura de o oarecare
autonomie, păstrîndu-și dreptul de a emite moneda. În 335 i.Chr.,
odrisii erau aliați ai lui Alexandru cel Mare în expediția
împotriva tribalilor, iar în 333 i.Chr., au participat în bătălia de
la Issus împotriva perșilor. În timpul lui Lisimah, odrisii s-au
revoltat împotriva macedonenilor. În timpul războaielor dintre
diadohi de după moartea cuceritorului Alexandru Macedon,
regele odrisilor, Seuthes al III-lea, a fost angrenat în luptele
acestora, de partea lui Lisimah, și alteori, de partea lui
Antigonos. Seuthes al III-lea a clădit orașul Seuthopolis, situat
aproape de Kazanlik. S-au păstrat ceva monede.
În 281 î.Chr., în lupta de la Kurupedion, suveranul Traciei
elenistice, Lisimah, este ucis, iar regatul sǎu se destramă. Odrisii
își recăpăta puterea. După 280 i.Chr. apar însă celții ce își Infanterist trac (peltast), secolele al V-lea -
întemeiază în centrul Bulgariei Regatul de la Tylis. În 168 î.Chr., al IV-lea î.Chr.
Macedonia este înfrîntă de romani, însă își menține autonomia
pentru încă 20 de ani, fiind împărțită în patru regate autonome. Abia în 148 i.Chr., Macedonia este transformată
în provincie romană, căreia i se alipește Tracia de vest. Tracia estică își menține autonomia ca regat clientelar
Romei pînă în 46 i.Chr., cînd este transformată în provincie romană.
Limba acestor popoare antice este una
demult dispărută, iar cultura lor a fost puternic
influențată și dizolvată de invaziile barbare
repetate: prin Balcani au trecut celții, hunii, goții
și sarmații, după ei elenizarea, romanizarea și
mai tîrziu slavizarea. În secolul al V-lea,
triburile tracice situate la sud de Dunăre au fost
invadate de slavi cu care s-au amestecat. Ele au
devenit unul din principalele elemente etnice ale
consolidării națiunii bulgare în secolele al VIII-
lea - al IX-lea. Cuvinte de origine tracă au intrat
și în cadrul altor limbi din Balcani, cum ar fi în
limba sîrbă, alături de cele de origine latină și
ilirică. Istoriografia albaneză oficială consideră
că poporul albanez este urmașul ilirilor. Istoricii
bulgari consideră de asemenea că este posibil
ca vlahii și sărăcăcianii din Bulgaria să fie
Limbile descendenții triburilor tracice. După Herodot,
principala divinitate a tracilor numiți geți era
Zalmoxis . Zalmoxis mai era numit și Gebeleizis. La fiecare patru ani, un războinic era sacrificat prin aruncare
in trei sulițe. In Grecia, in secolul al V- lea, î.Chr., Zalmoxis era discutat în legătură cu Pitagora și cu Medicina
Psihosomatică
Heraclid din Pont observă că tracii erau poligami, căsătorindu-se și cu treizeci de femei. Părinții le
căsătoreau în schimbul unui preț. Acestea erau tratate ca proprietate și lăsate ca moștenire. Dacă fata era
nemulțumită, părinții o puteau lua înapoi, atîta vreme cît restituiau suma inițială.[18] Strabon observă că și
femeile și bărbații sunt foarte viteji și muncitori. Femeile muncesc pe cîmp de îndată ce au născut, adesea
născînd pe cîmp, unde spală copilul în apa rîului și-l înfașă. Asemenea iberienilor, tracii își ucid apropiații
captivi, pentru a nu-i lăsa pe mîna inamicilor.
Cultura tracă este dovedită prin căutările arheologice ale rămășițelor ei, cu precădere în sudul
Bulgariei. Printre cele mai importante se numără: mormîntul de la Sveštari, mormîntul de la Kazanlîk,
Tatul, Seuthopolis, Perperikon, mormîntul lui Aleksandrovo, etc. Începînd cu anul 2000, arheologul
bulgar Georgi Kitov a făcut unele descoperiri în regiunea centrală a Bulgariei, sub numele de "Valea Regilor
traci".
În data de 19 august 2005, cîțiva arheologi bulgari au anunțat că au reușit să găsească prima capitală
tracică localizată lîngă orașul Karlovo din Bulgaria. În august 2006, lîngă satul Dubovo a fost făcută
o descoperire senzațională. Într-un mormînt în apropierea acestei localități s-a găsit un pumnal ascuțit, în
perfectă stare, realizat dintr-un aliaj de aur și platină. Tracii din zona Dardanele și tribul Ciconi au luptat
alături de troieni (Iliada, cartea a II-a). Odiseea amintește că Odiseu și oamenii săi i-au atacat pe traci pe drumul
de întoarcere acasă din război. Grecii au împrumutat de la traci: zeul Dionis, prințesa Europa și eroul Orfeu.
În cartea a 7-a a lucrării sale Istorii, Herodot descrie echipamentul de luptă folosit de traci pe vremea
dominației persane: Tracii mergeau la luptă purtînd pe cap piei de vulpe, iar corpurile și le acopereau cu
o tunică, peste care așezau o mantie lungă de diferite culori. În picioare purtau botine făcute din piele de
cerb; ca arme foloseau sulițe, pumnale mici și scuturi. După trecerea în Asia, acești oameni erau denumiți
bitinieni; înainte se numeau strimonieni, fiindcă locuiau în valea superioară a rîului Strimon; de aici ei
fuseseră izgoniți de misieni și de troieni. Conducătorul acestor traci asiatici a fost Bassaces, fiul lui
Artabanus. În cartea a 5-a, Herodot descrie obiceiurile diverselor triburi tracice: Tracii care locuiesc
deasupra Crestonaens au următoarele obiceiuri. Fiecare bărbat are mai multe femei; și cum moare acesta,
între ele se încinge o dispută aprigă pentru a stabili care a fost preferata defunctului; prietenii fiecăreia
pledează cu inflăcărare în numele respectivei, iar cea care își adjudecă onoarea de a fi fost cea mai iubită
de fostul soț este omorîtă deasupra mormîntului acestuia de către cea mai apropiată rudă a ei, după ce în
prealabil primește laudele tuturor bărbaților și femeilor; în final ea este îngropată alături de soțul ei. Celelalte
rămîn foarte mîhnite, pentru că nu există rușine mai mare decît aceasta. Tracii care nu aparțin acestor triburi
au următoarele obiceiuri. Își vînd copiii negustorilor. Pe fete nu le supraveghează, lăsîndu-le complet în voia
sorții; în schimb, sunt foarte atenți la comportarea soțiilor lor. Miresele sunt cumpărate de la părinți pe sume
mari de bani. Existența unui tatuaj sugerează nașterile de nobili, iar lipsa lui, nașterile oamenilor de rînd. A
nu avea o ocupație este cel mai onorant lucru cu putință, în timp ce a fi agricultor reprezintă rușinea supremă.
A trăi din război și jaf este cel mai glorios lucru. Acestea sunt cele mai importante obiceiuri ale lor. Se închină
la doar trei zei: Marte, Bacchus și Diana. Spre deosebire de restul cetățenilor, regii lor se închină cel mai
mult la Mercur, jurînd întotdeauna în numele lui și susținînd că sunt născuți din acesta. Bogații sunt
îngropați după cum urmează. Corpul le este așezat afară timp de trei zile; în acest timp, tracii comit crime și
după ce îl jelesc pe mort, ei sărbătoresc deasupra lui. Apoi, ori ard cadavrul, ori îl îngroapă în pămînt. În
cele din urmă, ridică o colină deasupra mormîntului și dispută tot felul de jocuri în urma cărora unuia dintre
participanți i se acordă premiul cel mare. Acesta este ritualul înmormîntării la traci.Iosephus pretinde că
întemeietorul tracilor a fost personajul biblic Tiras, fiul lui Iafet: Tiras i-a numit tirasieni pe cei pe care i-
a condus; dar grecii le-au schimbat numele în traci. Într-un binecunoscut fragment, Xenofan spunea:
Oamenii își creează zeii după propria înfățișare; cei ai etiopienilor sunt negri și cîrni; cei ai tracilor sunt
roșcați și cu ochi albaștri.
Traci și daci celebri Amadoc I, un rege după care a fost denumit Punctul Amadok (Antarctica), Teres
I, care a unit triburile.Burebista a fost regele Daciei între 70 î.Chr. - 44 î.Chr.; el i-a unit pe traci sub
domnia sa, regatul său întinzîndu-se de la Moravia în vest, la Bug (Ucraina) în est și de la Munții Carpați
în nord, la Dionysopolis în sud. Sitalces a fost unul din regii statului trac Odrisi. A fost unul din aliații
atenienilor în timpul războiului Peloponesiac. Decebal, un rege al Daciei, a infrant multe legiuni romane,dar
a fost înfrînt în cele din urmă de Traian.
Deceneu, Dionis, zeița vinului la traci,
reprezenta nu numai puterea amețitoare a
vinului, dar avea și influențe benefice asupra
societății. Dromihete, Orfeu, în mitologia
greacă a fost reprezentantul cîntului, al
cîntecului din liră, arhetipul artistului; a avut
un rol foarte important în culturile religioase
din Tracia și din Grecia. Spartacus a fost un
trac care a condus o mare răscoală a
sclavilor de pe teritoriul actual al Italiei, în
73 î.Chr. - 71 î.Chr. Înainte de a fi înfrînt, a
învins cîteva legiuni romane împreună cu
armata sa de gladiatori și sclavi. Lupta este
cunoscută drept Al Treilea Razboi al
Sclavilor. Maximin Tracul, Împărat Roman
între 235 pînă în 238. Iustinian I (cel Mare)
Iustin I (împărat), Împărat al Imperiului
Hartă a Imperiului Roman în anul 125. Roxolanii apar în Dacia Roman de Răsărit, de origine daco-tracă.
(mai exact în sud-estul României de astăzi)
Roxolanii este denumirea modernă a unei populații nomade, vorbitoare de dialecte iraniene, din neamul
sarmaților, strîns înrudită cu iazygii și alanii. Strabon, descriind secolele II-I î.Hr., îi caracterizează drept
nomazi, crescători de vite dintre Nipru și Don. Aceștia trăiau în corturi de pîslăfixate pe carurile cu care
călătoreau. În jur aveau turmele, din al căror lapte și carne trăiau. Se mutau mereu pentru a găsi pășuni
noi. La război se foloseau de coifuri și platoșe făcute din piele de bou netăbăcită, cu scuturi din nuiele
împletite, înarmați cu lănci, arcuri și săbii. În jurul anului 100 Chr., cu o armată de 50000 condusă de Tasios
sunt învinși de armatele mult mai mici (6000), dar superior pregătite ale lui Mitridates al VI-lea conduse de
Diofant. Roxolanii migrează în secolele II -I î.Chr. spre apus, pătrunzînd în regiunile extracarpatice
unde conviețuiesc cu dacii și participă alături de bastarni și iazygi la raidurile din Moesia romană în
anii 68-69, 85-86. În timpul primei campanii romane împotriva statului dac (101-102), roxolanii au fost
aliați cu Decebal, apoi au devenit clienți ai Imperiului Roman. După anul 330 părăsesc, sub presiunea goților,
regiunea Dunării de jos, o grupare stabilindu-se în Imperiul Roman, iar alta, majoritară, unindu-se cu
iazygii, se va stabili în Cîmpia Panonică. Din motive necunoscute, la sfîrșitul secolului al 4-lea
denumirea roxolani a dispărut din izvoarele istorice.
dardano- Dardani (poporul din Balcani)
Dardani (grec Δαρδάνιοι, Δάρδανοι,
Δαρδανίωνες; latin: Dardani) erau un trib
iliric reunit de un rege in jurul secolului al
III î.Chr. situat in regiunea antică Dardania.
Au avut probleme cu macedonenii lui
Alexandru cel Mare cin în 335 î.Chr. dardani
s-au opus lui pe cind acesta conducea
campania contra tracilor, tribalilor și geților.
Ulterior s-au unit contra dușmanilor lor
comuni dar după 146 î.Chr au devenit ca și
Macedonia provincie romana
Dalmații - Dalmația (în croată
Dalmacija, în italianǎ Dalmazia, in maghiară
Dalmácia) este o regiune de pe coasta estică
a Mării Adriatice, în Croația de astăzi și o
mică parte în Muntenegru, de la insula Rab în
nord-vest pînă la Golful Kotor (Boka
Kotorska) în sud-est. Hinterlandul, Dalmația
interioară (Zagora), are de la cincizeci de kilometri lățime în nord pînă la doar cîțiva kilometri în sud.
Datorită curenților maritimi și vînturilor, apa de mare din Adriatica
este mai curată și mai caldă pe malul croat decît pe cel italian. Pe coasta
dalmată se află și foarte multe golfuri, insule și strîmtori.
scito- sciți (în greacă Skytai, iar în latină Scythae) era folosit
de scriitorii antici pentru a denumi mai multe popoare din răsăritul
Europei, așa că totalitatea sciților de care se vorbește trebuie
considerată ca un conglomerat de popoare. Așadar, nu reprezintă un
popor etnic omogen, ci un conglomerat de popoare și limbi. Veniți
din spre (Caspica-Oxus), sciții au ocupat în secolul VIII î.Chr. stepele
nord-pontice, din sudul Republicii Moldova de azi, întinzîndu-se spre
cîmpia Donului în Federația Rusă, luînd locul cimerienilor așezați aici
din timpuri preistorice. Sciții considerați a fi cei adevărați, erau sciții
regești de care vorbește Herodot, sau „socoloți” (scoloți) de rasă indo-
iraniană, amestecați într-o oarecare măsură cu alte neamuri asiatice. “
În fața pămîntului scit, spre mare, se întinde Tracia. Sciția începe acolo de unde acest ținut formează un golf.
Istrul se varsă în mare, îndreptîndu-se spre sud-est. Voi înfățișa țărmul Sciției de la Istru în sus și voi arăta cît
de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Sciția veche, așezată către miazăzi și ajungînd pînă la cetatea
numită Carcinitis” (Herodot, Istorii, V, 3, în FHDR, I, p. 65 și în Istorii IV, 99, p. 51).
Triburile rătăcitoare ale sciților au ocupat părți din Dacia pînă prin secolul II î.Chr., cînd urma lor
se pierde printre geți. La răsărit de triburile dacice, în stepele din nordul Mării Negre, locuiau sciții, un neam
de păstori, foarte buni luptători. Călăreți neînfricați, mînuiau cu măiestrie a arcul, aruncînd săgeți din fuga
calului. Năvala lor era înspăimîntătoare. Se abăteau ca un uragan acolo unde nimeni nu știa că vor lovi. Atrași
de bogățiile dacilor, sciții au încercat să supună Dacia. Grupuri de călăreți sciți au reușit să ajungă în
Transilvania, iar altele au pătruns în Dobrogea. Timp de trei sute de ani s-au dat lupte între sciți și daci.
Agatîrșii, un trib de sciți care au izbutit să se așeze în Transilvania, au fost asimilați de daci. Atrași de
bogățiile Transilvaniei, agatîrșii, în momentul în care s-au stabilit pe teritoriul Daciei, au folosit aurul și
argintul care se găseau acolo pentru podoabe.
Vestiți pentru cruzimea lor, sciții obișnuiau să bea sîngele dușmanilor uciși și să se hrănească din
carnea acestora, potrivit relatărilor istoricilor antici.
Asupra granițelor Sciției se poartă discuții. La V se învecinau probabil cu tracii (respectiv geții din
Dobrogea), apoi cu agatîrșii, cu neuriii (probabil situați în Podolia), iar în continuare spre NV, N și NE cu
melanhienii, budinii, androfagii, tisageții și, dincolo de Don, cu sauromanii. Este sigur că sciții erau un popor
de călăreți și că puterea lor se exercita cu precădere în regiunile de stepă, așa încît a identifica țara lor cu stepa
pontică de la Dunăre pînă la Don reprezintă punctul de vedere cel mai verosimil. Herodot spunea că ei se pare
că ar fi fost alungați din Asia Centrală, așezîndu-se în Moldova, la gurile Dunării și în Dobrogea. Despre
ei se știe că i-au alungat pe cimerieni pînă în Anatolia centrală. Se pare că tot sciții ar fi distrus statul
Urartu în secolul al VII-lea î.Chr., și tot din cauza lor a fost pornită expediția lui Darius I cel Mare. Tot în
secolul VII î.Chr. se stabilesc, preponderent în Rusia și Ucraina,unde au practicat un nomadism legat de
creșterea ovinelor și caprinelor, au menținut un export cu grecii, de la care au adus vin, ceramică luxoasă și
bijuterii, și au oferit grîu și sclavi.Fiind foarte buni războinici, Darius I, cînd a atacat stepele sciților, a spus că
sunt aproape imposibil de cucerit datorită faptului că sciții se repliau foarte bine și atacau pe neașteptate.
Mormintele căpeteniilor puteau avea chiar și 20 de metri, iar tot ansamblul funerar se numea kurgan
(gorgan).
În a doua jumătate a sec. VI î.Chr. puterea sciților a devenit un
pericol pentru Imperiul Persan. Regele Darius I a fost nevoit să organizeze
o expediție împotriva lor în anii 514—512 î.Chr. urmărind totodată și
consolidarea stăpînirii persane în Balcani, pentru cucerirea Greciei.
Rezultatele expediției lui Darius au fost apreciate diferit de cercetători.
Nu este probabil să fi fost un eșec, așa cum scrie Herodot. Cert este că
expansiunea scitică spre V a fost oprită, iar perșii s-au putut îndrepta spre
Grecia. În sec. V î.Chr. începe declinul puterii scitice. Locul stăpînirii
persane în Balcani a fost luat pe la 470 î.Chr. de regatui odrisilor, care
s-a opus înaintării scitice. Agatîrșii din Transilvania au fost totdeauna
ostili sciților și nu au fost niciodată supuși de aceștia. Mai mult, regele
scit Ariapeithes, care stabilise relații prietenești cu odrisii, încuscrindu-se
cu regele odris Teres, este asasinat de regele agatîrș Spargapeithes scria
Herodot. Prima mențiune biblică a sciților apare în timpul domniei lui
Antiohie cel Mare [sau Antiochos al III-lea] (242-187 î.Hr.) “Și pe
Menelau, capul a toată răutatea, l-a scos nevinovat; iar pe nenorociții
aceia, care măcar și la Sciți, de și-ar fi spus pricina, s-ar fi slobozit
Luptător
nevinovați, pe aceștia i-a judecat spre
moarte.”(II Macabei 4: 47). A doua
mențiune biblică a sciților, o face Apostolul
Pavel din Tars, în cetatea Colose: “Unde nu
mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și
netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber,
ci toate și întru toți Hristos.” (Efeseni 3: 11).
Conform Declarației scoțiene de
independență, formulată de Robert Bruce
rege al Scoției în intervalul 25.03.1306 –
7.06.1329) sub forma unei scrisori redactate
în latină în localitatea Arbroath, comunicată
inclusiv papei Ioan al XXII-lea, scoțienii se
identifică cu sciții, recunoscînd explicit în
acest act oficial că au fost creștinați de
Sfîntul Apostol Andrei pe țărmul Mării
Negre, înainte de a migra în sudul Spaniei.
Macedoni – populație situate in zona

reprezentată în perimetrul hărții de ma sus, pe
la anul 200 î.Chr.
Reprezentantul lor de seamă a fost
Alexandru Macedon, cel Mare care a creat
un imperiu uriaș prin măestria sa militară și
curajul său ieșit din comun. Dacă se îndrepta
dincolo de Dunăre alta ar fi fost istoria
Daciei. Dar cum în istorie nu există dacă, din
respect pentru Daci, Alexandru a ales să
cucereasca cealaltă lume, de la sud si răsărit
din lumea cunoscută atunci.
panonnii (provincie, în latină
Pannonia) este o regiune istorico-
geografică ce cuprinde regiunea Slavonia
Harta provinciilor romane: Iliria, Pannonia, Dalmaţia, Moesia, şi
din partea de est a Croației și regiunea
Dacia
Transdanubia (teritoriul Ungariei situat la
vest de Dunăre). Locuitorii ei erau numiți de către romani pannoni. Provincia romană Pannonia se mărginea
la nord și est de Dunărea de mijloc, la vest de Noricum și Italia superioară și la sud de Dalmația și Moesia
superioară. Locuitorii originali erau pannonii (numiți paeonii de greci). Din secolul al IV-lea î.Chr.,
numeroase triburi celtice au invadat această
regiune. În jurul anului 60 î.Chr., triburile celtice
de pe Dunărea de mijloc, boii lui Critasiros, au fost
înfrânți de Burebista, care a întreprins o mare
campanie militară contra lor. În anul 35 î.Chr.,
regiunea a fost atacată de Augustus, dar a fost
subjugată doar în 9 î.Chr., când a fost încorporată în
Iliria, frontiera extinzându-se până la Dunăre.
În anul 7 d.Chr., panonii, împreună cu
dalmații și triburile ilirice s-au revoltat, dar au fost
înfrânți de Tiberius și Germanicus după o campanie
dură care a durat doi ani. Multe trupe și fortărețe
au fost construite pe malurile Dunării datorită
prezenței unor triburi barbare (quazi și marcomani)
în apropiere.
De aici a plecat Lucius Septimius Severus
(11.04.146, la Leptis Magna, - 4.02.211, la
Eboracum, Britannia) cu legiunea Legiunea a XIV-
a „Gemina Martia Victrix”, alcătuita din daci care l-a proclamat împărat A fost împărat roman din 9 aprilie
193 până în 211 răzbunîndu-l pe Decebal, la Carnuntum de către legiunile de la Dunăre. Cu el a început
accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor care a redus puterea
Romei, impunînd o nouă organizare. Căsătorit în 185 cu siriana Iulia Domna pune bazele dinastiei Severilor
(193- 235). În timpul domniei sale, autoritatea imperială este întărită, atribuțiile senatului sunt drastic limitate.
Dacia și Moesia cunosc și ele o remarcabilă înflorire
economică și edilitară. În 203 este inaugurat
cunoscutul Arc de triumf al împăratului la Roma pe care
se văd și azi chipuri de daci.
Romani - Imperiul Roman (latină IMPERIVM
ROMANVM) constituie termenul utilizat, în mod
convențional, pentru a descrie statul roman post-
republican caracterizat de o formă de guvernămînt
autocratică și de stăpînirea unui imens teritoriu în jurul
Mării Mediterane. Ultimul împărat roman din Italia a
fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul
imperiului erau administrate de un alt împărat
roman, ce se afla în capitala imperială de est,
Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin)
a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul pînă la dispariția sa efectivă, în 1453, cînd
Constantinopolul a fost cucerit de otomani.
Statele succesoare din vest (Regatul Franc și Sfîntul Imperiu Roman) și din est (țaratele rusești) au
folosit titluri preluate din practicile romane chiar și pînă în perioada modernă. Influența Imperiului
Roman în limbă, guvernare, drept, arhitectură, precum și în multe alte aspecte ale vieții de zi cu zi a devenit
inevitabilă.
Imperiul Roman antic a existat între 27 î.Chr. - 395 d.Chr. cînd s-a divizat. Declinul a început din 395
pină cind Imperiul Roman de Apus adică pînă în 476. Imperiul Roman de Răsărit a funcționat din 476 pînă în
1453 cînd a fost desființat prin căderea Constantinopolului sub ocupație otomană.
Imperiul Roman antic 27 î.Chr. - 395 d.Chr. După ce Gaius Octavius, nepotul lui Iulius Cezar, și-a
consolidat poziția înfrîngîndrea rivalului său la putere, Marc Antoniu, în bătălia de la Actium din anul
31 î.Hr., acesta a declanșat un amplu proces de restructurare a tuturor instituțiilor statului, fiind conștient
că anii de război civil au lăsat Roma într-o stare de anarhie și că societatea romană nu era încă pregătită
să accepte controlul total al unui despot. Octavius (sau Octavianus) mai întîi a desființat armatele sale și a
organizat alegeri, în urma cărora a fost ales în funcția de consul. În 27 î.Chr. a returnat, în mod oficial, puterea
Senatului Romei, și s-a oferit să renunțe și la supremația militară peste Egipt. Dar Senatul Roman nu
numai că l-a refuzat, dar i-a dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei și Siriei. Puțin mai tîrziu, Senatul
i-a dat și titlul de Augustus (tradus „cel venerat”). Această dată, 27 î.Chr., este considerată în mod convențional
drept începutul Imperiului Roman, desi titulatura de "Republica Romana" a fost folosită mai departe, în mod
oficial, timp de cîteva secole. Augustus mai acaperează și funcția de tribun, care îi permitea să convoace
Senatul după voința sa și să-i stabilească agenda. A mai inventat o nouă funcție, tot în anul 23 î.Hr., anume
cea de Împărat al Romei, funcție pe viață care îi asigura controlul întregii armate romane. Totuși, el folosea
titlul civil Princeps, sau „Primul Cetățean”. La 19 august 14 d.Chr., lui Augustus i-a urmat la tron Tiberius
(14-37), fiul soției sale Livia Drusilla dintr-o altă căsătorie. În vremea împăratului Claudius (41-54)
imperiul s-a extins în Britania, iar, după o scurtă criză în vremea lui Nero (54-68), imperiul și-a atins
maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia și părți din
Arabia. Împăratul Hadrian (117-138), succesorul lui Traian, a decis însă să abandoneze Mesopotamia și țile
Daciei de est care fuseseră incluse în provincia Moesia Inferior.
După aceasta a urmat o perioadă de pace, cu excepția unor conflicte militare din vremea împăratului
Marcus Aurelius (161-180). În anul 212 împăratul Caracalla (211-217) a oferit cetățenia romană tuturor
oamenilor liberi din imperiu. În pofida acestor măsuri, secolul III a fost dominat de o perioadă de anarhie milit
ară, în timpul căreia unele legiuni își proclamau comandanții ca împărați, și au avut loc foarte multe războaie
civile. În această perioadă împăratul Aurelian (270-275), care a avut meritul să restaureze integritatea
imperiului (deoarece în urma conflictelor civile se formase în vest un imperiu galo-roman și în est unul
palmirian), a decis să abandoneze, în 271, provincia Dacia. Aceasta se justifica strategic prin ideea scurtării
frontului plin de conflicte cu populațiile migratoare barbare de pe linia Dunării de Jos.
Imperiul Roman in vremea lui Traian Imperiul Roman in timpul Dominatului

Criza secolului III se consideră că a luat

sfîrșit cu Dioclețian (284-306). Acesta a inițiat
o serie de reforme care au schimbat fața
imperiului. Cu el se consideră că începe
perioada dominatului (marcînd sfîrșitul
perioadei principatului, care începuse cu
Augustus), împăratul devenind în mod oficial
un monarh autocrat. A reorganizat
administrația in mai multe prefecturi și
dioceze, și va împărți imperiul (în 286), el
luînd partea de răsărit (linia de împărțire fiind
între Italia și Dalmația), avînd capitala la
Nicomedia. Va instaura și Tetrarhia, prin care,
imperiul avea să fie condus în continuare de 2
Auguști și 2 Cezari, cîte un August și un Cezar
pentru fiecare parte (apus și răsărit). În urma
unor războaie civile, împăratul Constantin I
(306-337) va reunifica imperiul. În 313, el va Imperiul Roman în 125
da un edict de toleranță religioasă, la
Mediolanum, în urma căruia creștinismul va deveni o religie favorizată (pînă atunci fusese persecutată de
foarte multe ori, în special în vremea lui Dioclețian), iar în 325 la Niceea, s-a ținut primul sinod ecumenic, la
care arianismul a fost recunoscut ca erezie (deși se pare că, la acea vreme, Constantin îi favoriza pe arieni).
În 330 el va înființa de asemenea o nouă capitală, pe locul vechiului oraș Bizanț. Această capitală va
avea inițial numele oficial "Roma Secunda" (a doua Romă); mai tîrziu, el va deveni "Roma Nova" (Noua
Romă), însă orașul va fi cunoscut popular sub numele de "Constantinopol" (orașul lui Constantin).
În 332, Constantin va duce o campanie contra vizigoților, la nord de Dunăre, restaurînd pentru o vreme
niște părți din fosta provincie romană Dacia. În 337, Imperiul va fi împărțit între fiii lui Constantin I: Constant
(337-350), care va lua Italia și Illyricum (ce includea atunci și Moesia de vest, Macedonia și Grecia),
Constantin al II-lea (337-340) care va lua restul provinciilor occidentale (vestice) și Constanțiu al II-lea (337-
361) care va lua orientul — și, în cele din urmă, întreg imperiul. În 364, imperiul a fost iar împărțit de
Valentinian I (364-375), care a luat occidentul (care includea și Illyricum) și a dat orientul fratelui său Valens
(364-378). În vremea lui Valens, vizigoții, fiind atacați de huni, au cerut azil în imperiu; dar apoi, datorită
modului lor de viață migrator și dificultăților de adaptare la condițiile grele de aprovizionare de la sud de
Dunăre, s-au revoltat contra romanilor, învingîndu-i în 378 în bătălia de la Adrianopol. Ultimul împărat care
va conduce o scurtă vreme întreg imperiul va fi Theodosius I (379-395), numai din anul 394. Acesta va
proclama Creștinismul ca religie oficială în 380. În 381 se va fi ține la Noua Romă (Constantinopol) cel de-
al doilea sinod ecumenic. În 395, imperiul va fi împărțit fiilor lui Theodosius: Arcadius (395-408) în
Răsărit (est) și Honorius (395-423) în Apus (cînd, Illyricum a fost atribuit părții de răsărit, dar fără Dalmația).
Declinul Imperiului Roman de Apus (395 – 476 După 395, niciun împărat nu va mai conduce singur
un imperiu, care să se întindă din Britania pînă în Egipt. Însă, oficial nu erau doua imperii, ci un imperiu cu
doi împărați. Imperiul din occident va intra în declin, în 410, vizigoții conduși de Alaric vor devasta Roma,
care n-a mai fost devastată din 387 î.Chr. (însă Roma nu mai era capitala imperiului încă din 285, capitala
fiind la Mediolanum, iar apoi în vremea lui Honorius mutată la Ravenna). Declinul imperiului de vest
se va accentua în vremea lui Valentinian al III-lea (423-455), continuînd să piardă din teritoriu, iar în
439 vandalii conduși de Gaiseric au cucerit Cartagina și o parte considerabilă din nordul Africii. În anul
451, generalul Flavius Aetius a reușit să-i învingă pe hunii conduși de Attila în bătălia de la Chalons, dar
declinul imperiului de vest a continuat, împărații ajungînd să fie niște marionete ale unor comandanți
germanici. În anul 476, un comandant german din armata romană, pe nume Odoacru l-a înlăturat pe împăratul
de la Ravenna, Romulus Augustulus (475-476), și a refuzat să mai pună o alta marionetă, preferînd să-l
recunoască pe împăratul din răsărit Zenon (474-491) ca singurul împărat roman și să conducă Italia romană
în numele lui, deși un alt împărat din occident, Iulius Nepos (474-480), continua să conducă Dalmația. În
anul 487, după niște neînțelegeri cu Odoacru, Zenon îl va convinge pe regele ostrogot Theodoric (care se
afla în Balcani, în partea imperiului de răsărit), să plece și să-l înlocuiască pe Odoacru, ca guvernator
al Italiei.
Împărțirea Imperiului în 395 Marile Migrații

Imperiul Roman de Răsărit (476 - 1453l) a reușit să scape de pericolele barbare din secolul V,
orientîndu-i pe mulți dintre barbari spre occident. Însă în secolul al VI-lea, împăratul Iustinian (527-565)
a decis să încerce să recucerească occidentul roman. El se va baza în special pe generalul Belisarius, iar
apoi pe Narses. Romanii au reușit să recucerească Nordul Africii de la Vandali în 534, însă războaiele cu
ostrogoții din Italia vor fi mult mai lungi, ele durînd din 535 pînă în 554. În cele din urmă romanii au
recucerit Italia, dar efortul de război a ruinat economia romană. În afară de Nordul Africii și Italia, va mai
fi recucerită și o parte din sudul Spaniei, și pentru o vreme și
cîteva teritorii la nord de Dunăre. În vremea lui Iustinian, a fost
dat un nou cod de legi, care va rămîne cunoscut cu numele de
"Codul lui Iustinian", și a fost reconstruită catedrala Hagia
Sophia (Sfînta Înțelepciune) în forma ei actuală, între ani 532-
537.
Recuceririle din vremea lui Iustinian nu vor dura, Italia va
fi atacată de lombarzi în 568, iar sudul Spaniei, va fi pierdut din
nou, în cîteva decenii, iar conflictele cu persii vor reîncepe (în
vremea lui Iustinian, romanii au plătit un tribut scump ca să
păstreze pacea), orientînd atenția imperiului la est. Însă împăratul
Mauricius (582-602) a reușit să restabilească pacea cu persii Vizualizare exterioară a catedralei Sfînta
(ajutîndu-l pe regele perșilor Chosroes al II-lea într-un război Sofia (Înțelepciune), 2004
civil), și a reorganizat apărarea Balcanilor contra avarilor și
slavilor. Dar, în 602, soldații lui Mauricius, nemulțumiți că au fost obligați să petreacă iarna la nord de
Dunăre, s-au revoltat, și l-au pus împărat pe Phocas (602-610). Conflictele cu persii vor reîncepe, ceea ce
va duce la ignorarea apărării din Balcani, iar astfel vor intra slavii. Phocas va fi înlăturat în anul 610 de
Heraclius (610-641), care va reuși în cele din urmă
să-i învingă pe persi. Heraclius va schimba de
asemenea limba oficiala a imperiului în greacă
(totuși, multe din provinciile imperiului erau multi-
etnice). Însă în secolul VII vor începe atacurile
arabilor islamici care vor cuceri întreaga Persie,
apoi provinciile romane Siria, Palestina, Egipt
(cucerirea lor a fost atît de ușoară și datorită faptului
că aici erau majoritari ca religie miafiziții) și Nordul
Africii, iar în secolul al VIII-lea aceștia au cucerit și
regatul vizigot din Spania ajungînd pîna în Francia.
În 751, lombarzii vor cuceri Ravenna (capitala
exarhatului roman din Italia), acest lucru a fost
grăbit și datorită confruntărilor religioase din cauza
iconoclasmului care duseseră la rebeliunea (vechii) Rome. Deși, iconoclasmul a fost condamnat în 787 la al
șaptelea sinod ecumenic de la Noua Romă, imperiul nu va mai recăpăta (vechea) Roma, aceasta ajungînd
sub influența francilor. În 800, papa de la Roma, Leo al III-lea îl va încorona pe regele francilor Charlemagne
ca împărat al romanilor, ceea ce va duce la formarea Imperiului Romano-german (800-1806). Imperiul
Roman (de răsărit) va începe să-și revină în vremea dinastiei macedonene (867-1056), atingînd apogeul în
vremea lui Vasile al II-lea (976-1025). În această perioadă, vor fi recucerite părți din estul Anatoliei, Siria,
Armenia, toată peninsula Balcanica, sudul Italiei, și insule din Mediterana (Creta, Cipru). În secolul al XI-
lea, va începe iar un declin, ce va duce la pierderea Italiei de sud în favoarea normanzilor și a Anatoliei
care a fost cucerită de turcii selgiucizi (cu excepția unor părți din vest și nord), dar împăratul Alexius I
Comnen (1081-1118) a reușit să salveze imperiul. De asemenea, în această perioadă au început cruciadele
contra musulmanilor, deși imperiul inițial a profitat, în cele din urma vor începe conflictele dintre occidentul
medieval și imperiu. În 1204, cruciada a patra a devastat Constantinopolul și a fondat Imperiul Latin al
Romaniei (1204-1261), capitala imperiului roman fiind mutata la Niceea acuma, însă alte doua state romane
s-au desprins acum, Despotatul Epirului (1204-1337) și Imperiul din Trapezunt (1204-1461). Cei din Niceea,
vor reuși în 1261 să recucerească Constantinopolul, dar imperiul nu-și va mai reveni și va continua să cadă
în declin. În secolul al XIV-lea, Anatolia va fi pierdută la turci, iar otomanii vor trece în Europa în 1354,
ocupînd Gallipoli. În 1453, după mai multe conflicte, otomanii reușesc sa cucerească Constantinopolul, iar
apoi în 1461 și Trapezuntul. Astfel cruciadele apusului au grăbit căderea Constantinopolului.
bizantino- Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin, Imperium Romanorum Romania, Βασιλεία
τῶν Ῥωμαίων, Basileía tôn Rhōmaíōn, Imperiul Romanilor sunt termeni folosiți, în mod convențional, pentru a
numi Imperiul Roman din Evul Mediu avînd capitala la Constantinopol. Denumirea oficială era Ρωμανία, Romanía,
Imperiul Roman.
Imperiul Bizantin sau Bizanțul nu are o
data de început a perioadei bizantine. Unii o
plasează în timpul domniei lui Dioclețian (284-
305), datorită reformelor administrative pe care
acesta le-a introdus, împărțind imperiul în pars
Orientis și pars Occidentis. Alții plasează
evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I
(379-395) și a victoriei creștinismului împotriva
păgînismului, sau, după moartea sa din 395, în
momentul divizării Imperiului Roman în
jumătățile de apus și de răsărit. Alții mai tîrziu, în
476, cînd ultimul împărat apusean, Romulus
Augustus, a fost forțat să abdice, astfel lăsîndu-
l pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur
împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost Bizanțul în vremea lui
graduală și, pînă în 330, cînd împăratul
Constantin I și-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs. Cei mai
mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I care a a elenizat imperiul pe
la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială devenind „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”.
deși majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească
latina populară pînă la apariția slavilor și bulgarilor.
Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea
Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf , care a introdus un sistem de istoriografie
bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria
medievală greacă, fără a mai atrage atenția asupra predecesorilor lor antici și continuității imperiale romane
(în Est). Hieronymus a fost și el influențat de disputa apărută în secolul al IX-lea între romei, (bizantini,
așa cum îi numim azi), și franci. Sub conducerea lui Charlemagne (Carol cel Mare), francii fondaseră un
imperiu în vestul Europei și, avînd sprijinul Papei, încercau să-și legitimeze cuceririle din Italia,
nerecunoscînd vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani. Din acel moment împăratul din
Constantinopol nu mai era numit Imperator Romanorum (Împărat al Romanilor), titlu care a fost rezervat
împăraților franci, ci „Imperator Graecorum” (Împăratul grecilor), iar țara „Terra Graecorum” sau chiar
„Imperium Constantinopolitanus”.
Identitatea lui poate fi un stat, inițial, roman pe un substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat,
care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creștin, elenistic și și-a încheiat istoria ca un stat grec-ortodox.
Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι – Romaioi sau Romei, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες
- Elini, care, în înțelesul lor, însemna „greci antici păgîni”. Istorici precum Hélène Ahrweiler au evocat de o
formă de „conștiință națională”, ca cetățeni ai "Ρωμανία" ("Romania", așa cum se numea oficial Imperiul
Bizantin), sau mai bine spus o mîndrie de a fi cetățeni ai Imperiului, împărtășită mai ales de intelectualii și
de militarii elenizați de la orașe și din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază
etnică (de exemplu, răscoala „Vlahilor”" Asan, Deleanu și Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186
prin independența statului numit atunci Regnum Bulgarorum et Valachorum, pe care istoricii moderni îl
numesc „Țaratul Vlaho-Bulgar” sau „Al doilea Imperiu Bulgar”) arată că nu toate populațiile erau
credincioase puterii bizantine (mai ales în perioadele de împovărare a dărilor și taxelor). Sub stăpînirea
otomană, ortodocșii, îndeosebi grecii, au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turcește, Rum),
apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice, Grecii și-au
reînsușit denumirea de Έλληνες (Elines, în turcește, Yunan), în timp ce Ρωμαίοι (Rum) rămîne folosit mai
mult ca denumire a credincioșilor ortodocși în general.
Constantinopolul, Istanbulul și Bosforul
Imperiul Bizantin a fost o thalassocrație, o putere maritimă. Bizantinii au deținut un control asupra
intrării în bazinul pontic. Prosperitatea Imperiului Bizantin a depins de controlul asupra drumurilor
comerciale, nu numai asupra căilor maritime, ci și asupra celor terestre. Constantinopolul se afla la intersecția
unor drumuri co merciale care uneau Asia de Europa.
La apogeu, la moartea lui Iustinian din 565, Imperiul avea o suprafață de 2 milioane de km², o populație
de 20 de milioane de locuitori și o armată de 380 000 de soldați. La 1453, s-a estimat că erau doar 7000
de soldați, trupe genoveze și o populație de 40000 locuitori.
În epoca științifică-informatică, au fost înființate primele școli de bizantologie, prima fiind fondată de
K. Krumbacher. A apărut prima revista despre bizantologie. A doua școală de bizantologie a fost înființată în
Rusia de către Vasilievski în care se preda ideologia imperială bizantină și cea socială. În Franța apare cea de-
a treia școală de bizantologie, fondată de Charles Diehl. Cea de-a patra școală de bizantologie apare în Anglia,
fondată de John Bury care a reeditat lucrarea lui Eduard Gibbon, fiind preocupat de istoria tîrzie a Imperiului
Bizantin de după 1204. Au apărut școli și în statele din sud-estul Europei: în Grecia, Bulgaria, Iugoslavia,
România unde Nicolae Iorga a pus bazele Institutului de Studii Sud-Est-Europene și Gheorghe Brătianu
care a abordat istoria socio-economică bizantină.Alte școli au apărut și în Japonia, Austria, Italia și în SUA,
în Dumberton Oaks. .
Vizigoții devin foederati ai imperiului căci apărau linia dunăreană și furnizau trupe auxiliare, dar după
creștinarea pe rit arian și nemulțumirile față de fiscalitatea împovărătoare, aceștia se revoltă și îi înving pe
romani la Adrianopol.
După moartea lui Attila, Ostrogoții se refugiază în imperiu, Theodoric fiind instruit și educat după model
roman și pleacă spre Italia pentru a-l înlătura pe Odoacru, dar cruciada nu avea nimic în comun cu ce s-a
întîmplat la Constantinopol în 1204. Concluzia cea mai potrivită o oferă tot Choniates. Astfel se deschide
cea mai adîncă prăpastie a dușmăniei; cucerirea Constantinopolului este evenimentul cel mai discutat în
epocă.
Imperiul pe vremea împăratului Iustinian (550) Imperiul Roman de Răsărit și celelalte state în anul 600
Imperiul Bizantin în 717 Imperiul Bizantin in timpul lui Vasile II
Moștenirea și importanța Imperiului Bizantin pentru identitatea națională este uriașă. Se spune că
istoria este scrisă de învingători, și cel mai bun exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în
istorie: un imperiu urît de Europa Occidentală, așa cum a fost arătat de jefuirea Constantinopolului în timpul
celei de-a patra Cruciade. Secolul al XX-lea marchează o creștere semnificativă a interesului istoricilor
pentru înțelegerea imperiului și a impactului pe care l-a avut acesta asupra civilizației europene. Contribuțiile
la dezvoltarea culturii, științei și vieții sociale a Occidentului au fost recunoscute cu greu și doar în ultima
perioadă. Orașul Constantinopol, numit pe drept cuvînt „Orașul-Rege”, a fost o metropolă cu o importanța
majoră în Evul Mediu, pe măsura importanței pe care au avut-o Roma și Atena în antichitate. Cultura bizantină
reprezintă, fără nici o îndoială, una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorită poziției sale unice de
continuatoare a valorilor Imperiului Roman, există tendința de a fi ignorată de clasiciști, dar și de medievaliștii
occidentali. Este frecventă tendința acestora de a atribui continuitatea culturii romane (în Europa) doar vestului
(Sf. Imp. Roman) deși organizatoric, statal, Occidentul a avut într sec. V și IX o situație ingrată, politic tare
confuză. De aceea, dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și islamice nu poate fi înțeleasă fără înțelegerea
uriașei influențe bizantine. Studiul istoriei medievale europene, nu se poate face fără înțelegerea lumii
bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod tradițional, delimitat în timp de căderea Romei, în 476, și căderea
Constantinopolului, în 1453, adică din sec. V pînă în sec. XV.
Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară și puterea
diplomatică au asigurat vestului Europei securitatea în fața invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp
în care regatele creștine vest-europene care erau profund instabile și incapabile să facă față unor
provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perșilor, arabilor, turcilor selgiucizi și,
pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani. În
comerț, Bizanțul a fost punctul terminus al Drumului
Mătăsii. A fost cel mai important centru comercial
pentru cea mai mare parte, dacă nu cumva pentru
toată perioada Evului Mediu. Căderea
Constantinopolului, în 1453, a închis ruta terestră
către Asia Mică și a determinat ruinarea Drumului
Mătăsii. Aceasta a determinat o schimbare a rutelor
comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul
care a dus la descoperirea Americilor de către
Cristofor Columb.
Mediterana Estica dupa anul 1204
Bizanțul a fost calea prin care cunoștințele antichității au fost transmise lumii islamice și celei europene
renascentiste. Renașterea poate nu ar fi înflorit fără mulțimea de învățați greci care au fugit în apus după
căderea Imperiului (1453) și fără prețioasele lor cunoștințe. Influența teologică asupra Occidentului, în special
prin intermediul lui Thomas Aquinas, a fost profundă.
Imperiul Bizantin a fost cel care a răspîndit creștinismul în Europa, chiar dacă se încearcă, uneori, să i
se limiteze importanța culturală doar la lumea ortodoxă est-europeană. Misionarii bizantini ortodocși au
creștinat diferitele popoare slave și alte popoare din Europa răsăriteană. Influența bizantină se simte și în
religia milioanelor de creștini din Etiopia, Egipt și din Georgia și Armenia.
Bizanțul ca entitate „mentală” a lăsat o adevărată moștenire în Europa, veritabilă ordine, tolerată de
Imperiul otoman, căci turcii n-au putut-o înlocui. Spațiul acesta spiritual care i-a supraviețuit, în special în
Europa de Sud-Est, a fost numit de către Nicolae Iorga "Bizanț după Bizanț". Bizanț după Bizanț - conceptul
istoric introdus de Nicolae Iorga definește continuitatea unității spirituale, sub umbrela creștinismului
ortodox, a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru aproape patru sute de ani, de
la căderea Bizanțului (1453) pînă în prima parte a secolului al XIX-lea. Domnitori români, precum
Ștefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brîncoveanu, au contribuit decisiv la păstrarea
unității spațiului cultural bizantin, printr-un sprijin consistent și constant de tip financiar, politic și cultural
acordat Patriarhiei de la Constantinopol și mînăstirilor de pe cuprinderea spațiului Mediteranei orientale (de la
Athos pînă la Ierusalim și Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat că naționalitatea fiecăreia dintre
popoarele sud-Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-și mărturisi credința ortodoxă sub oblăduirea
Patriarhiei de la Constantinopol, în perioada otomană. Spațiul acesta al „Bizanțului după Bizanț” este, însă,
„colonizat” de imperialismul rus, începînd cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Țarist, sub
doctrina panslavismului, cauta o înaintare cît se poate de profană în spațiul balcanic, pentru controlul
Strâmtorilor și al spațiului adiacent, iar Moscova de azi continuă politica țărilor de atunci.
moldo-valaho- transilvano - românești, în doua cuvinte compuse dacoromânești, pe scurt: daci.

Concluzii:
Obîrșia este in opinia mea un lanț identitar constituit din zale identitare cu denumiri care aparțin unor
perioade galactice, perioade istorice, conform unui calendar specific dacoromânesc.
Ceea ce este specific în acest lanț identitar este continuitatea în cascade a identității neamului nostru,
sub imperiul timpului pe o perioada de aproape 13 milenii. Numai popoarele vechi au astfel de lanț identitar.
Noi beneficiem prin milenii de identitați multiple. Am fost acasă, alții ne-au numit in fel și chip. Aveam
buletin de piatră, nu trebuia sa ne identificam in fața nimanui. Fiind de aici, intrebam pe alții cine sunt si de
unde vin. Unii nu știau nici asta și s-au facut pămînt și apă.
Fragmentarea identitară n-a fost dorită, dar condițiile și imprejurările istorice ale timpurilor au impus
o astfel de necesitate datorită marii mase demografice a marii națiuni-matcă precum și intinderea teritorială
imensă pe un continent și nu numai. Organizarea pe văile unor rîuri coborîtoare din munți, acolo pe aceste
văgăuni, în structuri primare ale unei țărișoare a fost specifică in istoria noastră. Ele se multiplicau permanent.
Roirea se făcea trecind dealurile spre alte văi. De regulă, denumirea identitară a fost dată de apele curgătoare
care coboară în văile unor rîuri precum Arges, Buzău etc și apoi văile între ele, după munții deintre văi, și
apoi pe valea marelui fluviu Dunărea de la izvoare la vărsare, pe malul Mărilori Neagră, Caspice, Azov,
Baltice, Adriatice, Egee, Mediterane etc.
Acolo, fiecare roi își așeza vatra și de acolo roiau alte neamuri, insurățeii care își organizau ei înșiși
apărarea și economia locală pentru a deveni locuitori băștinași mai departe.
Ca urmare a migrației încurajate de forțele structurate ulterior in Statul papal contra Constantinopolului
pe la noi au fost minate populații in cautare de jaf, de iarbă grasă, de tribut și de pradă de tot felul.
Multiplicarea artificială a denumirilor s-a facut prin roire și altoire pe trunchiul băstinașilor noștri a
altora care veneau din pustiurile lumii. Europa trecuse la civilizație prin statornicia pe un teritoriu bine
delimitat și trecerea la agricultura statornică pe un teritoriu asumat și apărat, tocmai pentru că era lucrat de
obștea băștinașă.
Așa a s-a nascut civilizația dacică europeană. Acea plusvaloare obținută de cei autolegați de glie prin
munca și construcție civilizată, a atras nomazii asiatici, care alerga după iarba grasă și prada multă, cit mai
mare, pe care să vroiau să o obțină prin teroare și crime abominabile a creat o serie de miscări si de schimbari
identitate inclusiv in teritoriul strămoșesc. Au fost situatii cind productia omului harnic s-a redus iar oamenii
s-au obișnuit să producă doar atit cit le era necesar pentru că veneau alții ca să fure tot ce era în plus.
Astfel occidentul construia iar noi central sud europenii ne apăram făcind concomitent scut de apărare pentru
linistea occidentului.
Prin urmare fărîmițarea identitară a fost urmată de centralizarea acesteia în state naționale contra
imperiilor mari ale lumii. Acestea, în mod dialectic s-au prăbușit și au urmat alte procese de fragmentare
/coagulare succesive.
Denummirile identitate au fost preluate după numele de conducători ai acelor fragmente, după
amintirile originilor lor comune, ori au fost găsite alte identități, ad-hoc, după o coagulare nouă. Nu este exclus
ca poreclele unor grupuri-națiuni să ajungă denumiri identitare, așa cum se întîmplă cu poreclele indivizilor
Tradiționaliștii mențineau numele din lanțul identitar vechi, iar modernișii rebotezau identitatea firească după
fanteziile sau imaginile pe care și le doreau pentru viitor despre ei înșiși. Amestecul fără sfîrșit la identităților
a fost un fenomen premargator al prefacerilor în așa fel incit razboaiele fratricide, crimele între rude au
continuat fără ca atacatorii sau apărătorii să știe ca sunt rude de sînge între ele. Înstrăinarea a bîntuit milenii
întregi peste meleagurile celor care nu au vinturat lumea după bani, tezaure, averi sau măriri în tronuri și titluri
nobiliare.
Bate vint de unificare a neamurilor din nou. Pentru aceasta trebuie să știm că suntem națiuni matcă
și națiuni roiuri, să știm ca avem aceeași obîrșie, că avem acelasi sînge și același ideal de a trăi liberi și fericiți
pe pămînturile moștenite de la bunicii și străbunicii nostri, fiecare pe proprietățile lor din tată în fiu.
In prezent se intimpla un fenomen miracol. Oamenii iși botează copii cu numele strămoșilor in semn
de renaștere a unei națiuni, a unor neamuri, a unor viteji care au făcut legăturile zalelor in lantul identitar, cu
conștiința că acest lanț va continua la infinit întrucît suntem Dacia nemuritoare
In an centenar aniversar al adunării apelor în marele fluviu al ReUnirii reamintim că nici o forță din
lume nu ne poate opri să ne cunoaștem identitatea moștenită, să ne reîntregim neamul. Avem natiuni prietene
puternice, avem voința de a fi liberi și de a trăi într-o țară liberă.
In acest an cea mai bună aniversare a centenarului este să facem in acest an ReUnirea neamului nostru
în așa fel incit dacii sa nu se mai invecineze cu dacii. Sa fie impreună și fericiți în tara lor unica, unitară Dacia.
Procesul ReUnirii lanțului identitar pe axa obîrșiei neamului continuă și este ireversibil. Nici un cod penal din
țările lumii nu incriminează infracțiunea de reunire, de reîntregire a patriei, de legare a zalelor lanțului
identitar în mod natural. Nici o forță din lume nu ne poate opri, nu ne poate interzice împlinirea idealului
național. Procesul Reîntregirii spirituale este continuu se înfăptuiește în mod natural iar dacii vor lupta pentru
confirmarea recunoașterii oficiale, în etape:
a. REÎNTREGIREA ROMÂNIEI MARI
b. REÎNTREGIREA ROMÂNIEI ADEVĂRATE

c. REUNIREA CEA MARE
d. DACOROMÂNIA LUI REGALIAN
e. DACIA NEMURITOARE A LUI BUREBISTA
DACIA VA RENAȘTE ÎN ROMÂNIA PRIN ADEVĂR, DREPTATE, MUNCĂ ȘI CREDINȚĂ!

Strămoși pierduți în veacuri

Prof. Dr. Mihai Popescu
Am ales ca titlu un fragment de vers din poemul eminescian Gemenii, deoarece preocupările privind
obârșia neamului nostru sunt vechi, începând cu cronicarii, continuând cu istoricii și cu lingviștii, și culminând
cu creația marilor noștri scriitori.
Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei din Târgoviște prezintă o parte din cele mai vechi mărturii ale
existenței omului pe teritoriul României. Majoritatea muzeelor județene dețin și uneori expun mărturii ale unor
așezări omenești din paleolitic și neolitic: culturile Cucuteni-Tripolije, Hamangia, Gumelnița etc.
Istoricul și lingvistul german Harald Haartman a continuat cercetările începute de Marija Gimbutas în
anii 1970 și a publicat la München, în anul 2011, cartea Das Rätzel der Donauzivilisation. Die Entdeckung der
ältesten Hochkultur Europas. (Enigma civilizației dunărene. Descoperirea celei mai vechi culturi superioare
din Europa).
Haartman consideră că civilizația Turdaș-Vinča este continuatoarea „Civilizației Vechii Europe”, iar
plăcuțele de lut de la Tărtăria sunt elemente primordiale în evoluția scrisului în Europa și în lume, afirmații pe
care le reia în mai multe ediții (2002, 2004, 2007) ale lucrării Geschichte der Schrift (München, C.H. Beck).
O altă istorie a scrisului, Histoire de l'écriture, de l'idéogramme au multimédia, publicată la Paris în
2001 (Flammarion), afirmă că plăcuțele de lut de la Tărtăria sunt precursoare ale scrisului în Valea Dunării, în
Europa și în lume.
Datarea indirectă a acestor plăcuțe le situează în jurul anilor 5600-5400 î.Hr., iar oasele găsite împreună
cu aceste artefacte ar fi aparținut unei peotese a Marii Zeițe, din perioada matriarhatului.
Invazia „civilizației kurganelor” a curmat evoluția „civilizației Vechii Europe”, „zguduind din pace-
adâncă ale lumii începuturi”, cum ar spune Eminescu.
Herodot, cel numit de Cicero „Pater Historiae” (Părintele Istoriei), consemnează în cartea a doua a
Istorii-lor sale cea mai îndepărtată campanie a unui faraon egiptean (din dinastia a 12-a). Este vorba de
Sesostris III (sau Senusret III), care ar fi domnit între anii 1878-1841 î. Hr. Herodot ne spune că armatele
faraonului au trecut din Asia în Europa și i-au supus pe sciți, ba chiar și pe traci.
Eminescu dă viață celor două reliefuri pe care Herodot le-a văzut în Asia Mică, pe teritoriul de astăzi al
Turciei și Libanului:
Spuneau cum din deșerturi ce nu mai au hotară

Venit-au de la Nilul cu tainice izvoară,
Pe negrele corăbii cu mii de mii de gloate,
Stăpânul pe Egipet cu-averile lui toate ...
(Gemenii).
Așa cum „Zamolxe, zeul getic” era „semănător de stele și-ncepător de vremuri” (Gemenii), voievozii
noștri mai târzii au devenit „dătători de legi și datini”. Eminescu îi evocă de Burebista, pe Deceneu și pe
Decebal, pe Dochia, pe Mircea cel Bătrân, pe Ștefan cel Mare, pe Vlad Țepeș, pe alți voievozi, dar surprinde
în imagini apocalptice multele valuri de năvăliri:
Mii de limbi curgeau în râuri,

Răsărite din pustiuri.
Și veneau adunături
Răsărite din păduri,
Mai călări și mai pe jos,
Tot veneau în nour gros,
Veneau roiuri, veneau turmă,
Și lăsau pustiu în urmă,
Veneau turmă, veneau vale
Și surpau cetăți în cale
(Povestea Dochiei și ursitoarele).
Istoricul Alexandru Badea a publicat în anul 2001, la Editura Enciclopedică, lucrarea Începuturi
românești, în care explică înrudirea limbii române cu alte limbi romanice printr-un fenomen de convergență
străveche și nu printr-o filiație ulterioară scurtei ocupații romane, așa cum încearcă să explice viziunea mioapă
a istoriografiei și lingvisticii oficiale.
Aici trebuie să menționăm contribuția unui cercetător român, absolvent al Facultății de litere de la
Universitatea din Iași, Mihai Vinereau, care a susținut o teză de doctorat la New York. Domnul Vinereau a
publicat în 2008, la editura Alcor, Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-
europenistică, în care fondul traco-get, pre-latin, al limbii române este predominant, ajungând cu filiațiile
etimologice până la fondul străvechi indo-european. Astfel, conform studiilor domnului Vinereanu, aproape
60% din vocabularul limbii române actuale are origini mult mai vechi decât războaiele daco-romane.
În celebrul poem postum Memento mori (Panorama deșertăciunilor), Eminescu acordă Daciei un spațiu
mult mai amplu decât altor culturi și civilizații antice:
Ăsta-i raiul Daciei veche, -a zeilor împărăție:

Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai.
Amenințarea armatelor romane nu-i lasă nepăsători pe „ducii daci” și pe regele lor, dar:
Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale,

Dintre stânce arcuite în gigantice portale,
Oastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit –
Și Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,
Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri,
A lui oaste luminoasă îl urma din Răsărit.
Lupta dintre zeii Romei și zeii Daciei decide soarta poporului dac. Ducii daci se sinucid râzând, iar
Decebal se retrage în panteonul nordic, alături de marele zeu Odin.
Victoria Romei va fi urmată curând de o prăbușire a civilizației romane, iar Eminescu se întreba, în
poemul postum În van căta-veți
Și unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,

Și unde-s astăzi vechii și marii Cezari ?
Tibrule galbăn,
Unde e astăzi mărirea ta ?
Tot Eminescu, în poemul Odin și poetul, spune:
Asta s-a împlinit ... Romanii vechi și mândri,

Învingătorii lumii, au devenit
Romunculi ...
Celebrul Badea Cârțan a plecat la Roma convins că e roman și s-a întors dac, după ce ziarele italiene i-
au publicat fotografia sub titlul: A coborât un dac de pe Columna lui Traian.
Poetul Marin Sorescu spune că se culcă roman și se scoală dac, iar Eminescu, într-o variantă a sonetului
Ai noștri tineri ..., le spunea „coborâtorilor din oștile romane”: „Fiți voi romunculi, simt în mine dacul”.
Cu cincizeci de ani în urmă, poetul Geo Dumitrescu a publicat poemul Inscripție pe o piatră de hotar,
în care spunea:
Slav aș fi fost, de nu eram latin,

Latin aș fi, de nu mi-ar zice dac.
Argedava, capitala regatului lui Burebista.

Gheorghe Șerbana
Argedava (dava de pe Argeş, dava-getului- RA), a fost o aşezare getică situată pe locul actualei localităţi
Popeşti-Novaci din judeţul Giurgiu. Cetatea Argedava a fost clădită pe o terasă ce domina valea Argeşului,
apărată din trei părţi de bălţile din luncă, iar dintr-o parte de trei şanţuri transversale şi un de val de pământ.
Aceasta a devenit reşedinţa unei căpetenii getice dinainte de Burebista. Aici a fost probabil, ăn vremuri
imemoriale, vestita cetate Hellis, menţionată de antici drept Cetatea Soarelui.
.Argedava a fost menţionată în decretul din anul 48 î.Chr., dat în cinstea lui Acornion din Dionysopolis,
prietenul şi mesagerul lui Burebista.
Argedava este situată pe Nucet, un promontoriu sau movilă de pe malul drept al Argeşului pe direcţia
nord, care înaintează ca o săgeată spre albia acestuia.
Denumirea de Novaci face trimitere la „uriaşi”. Platoul Nucetului are următoarele dimensiuni: 160 m
lungime de la Nord la Sud, 120 m lăţime de la Est la Vest şi o înălţime de 20 m. Fortificaţiile sunt amplasate
în partea de SSE şi VSV. Promontoriul Nucetului prezintă 6 niveluri de civilizaţie, fiind locuit neântrerupt până
în zilele noastre. În vremurile când râurile Daciei erau navigabile aici funcâiona un port.
Argedava ca aşezare şi cetate getică este legată de perioada de domnie a lui Burebista, unificatorul
triburilor geto-dacice, una din cele mai mari personalităţi ale lumii antice. Burebista s-a născut probabil în anul
111 î. Chr. la Argedava, ca fiu al regelui burilor. Tatăl lui Burebista a avut o mare influenţă în zonă, de vreme
ce reprezentanţii oraşelor pontice apelau la el. Acest context social a avut probabil un rol hotărâtor în viaţa lui
Burebista, primul vizionar al unităţii administrative a geto-dacilor. El a dus o viaţă de prinţ-ostaş, iar după ce
a ajuns la maturitate a început procesul de unificare a tuturor geto-dacilor.
Ajuns la domnie în anul 82 î.Chr. Burebista a pornit după doi ani din dava natală, probabil cu o puternică
armată primită de la tatăl său, ocupând probabil cea mai puternică cetate dacică a acelui timp, cea de la Costeşti,
din munţii Orăştiei. De acolo a început Burebista acţiunea de unificare a triburilor geto-dacice. În timpul lui
Burebista numele sub care a fost cunoscut şi ne-a fost transmis apare sub diferite forme precum Byrebistas,
Byrabeistat, Boirebista, Burbistata, Buruista,
Argedava a continuat să rămână cea mai importantă aşezare din Câmpia Munteniei, capitala marelui
regat al lui Burebista, situată în centrul acestuia.
Informaţiile scrise cu privire la epoca în care a trăit Burebista sunt extrem de puţine. Cel mai important
izvor literar este « Geografia » lui Strabon, un geograf vrednic de crezare, care avea bine definite noţiunile de
dac şi de get. El a făcut precizarea potrivit căreia geţii sunt cei de pe Dunărea inferioară dinspre Pont, iar dacii
sunt cei dinspre Dunărea superioară şi dinspre germani, ei vorbind însă o limbă asemănătoare. Strabon a
afirmat că Burebista era bărbat get. Informaţii despre Burebista dă şi Iordanes.
Dintre izvoarele epigrafice cel mai important este decretul dat în cinstea lui Acornion din Dionysopolis.
În ciuda faptului că informaţiile sunt foarte puţine, există o imensă literatură referitoare la epoca lui
Burebista.
Dintre istoricii români preocupaţi de această perioadă pot fi amintiţi: Ion Horaţiu Crişan, Nicolae Gostar,
Constantin şi Hadrian Daicoviciu, Mihail Macrea, Radu Vulpe şi Ileana Dunăreanu-Vulpe.
Nucetul este numai creştetul unui complex de cetăţi getice întinse pe o rază de cel puţin 17 km de la
Grădinari-Ogrezeni şi pânî la Adunaţii Copăceni, puternice fortificaţii construite pe structurile străvechi ale
unor aşezări a căror vechime depăşeşte 10.000 de ani.
Studiate în teren, movilele de astăzi se dovedesc a fi Rovinele « din câmpii » la care face referire Mihai
Eminescu, fortificaţii pe linia Argeşului folosite mii şi mii de ani ca linie de apărare a Ţării Zeilor, în spatele
Okeanului Potamos, pe direcţia Centrului Spiritual al Ţării. Aici a avut loc probabil bătălia de la Rovine dintre
oastea lui Mircea cel Bătrân şi turci
La Ogrezeni Mihai Viteazul şi-a concentrat oştile (ogrezile adică batalioanele) împotriva turcilor, iar la
Gorneni în apropiere, a fost dat semnalul de luptă.
În tradiţia locului se afirmă că Nucetul şi toate Ro-vine-le de pe aliniamentul Grădinari-Ogrezeni au fost
ridicate de uriaşi care « au cărat pământul cu poala ». Tot în zonă se găseşte satul Pâslari a cărui denumire
veche era Paşi Rari (Paşi de uriaşi).
De o parte şi de alta a Argedavei se întind mai mult de 7 cetăţi getice care comunică între ele printr-un
tunel subteran îndelung căutat. Toate movilele, adăpostesc se pare palate subterane legate între ele ce depăşesc
în grandoare orice complex de cetăţi descoperite până acum în Dacia.
Tot la Nucet au fost şi curţile lui Antonie Vodă de la Popeşti, bunicul Maricăi, soţia lui Vodă Constantin
Brîncoveanu care a adus zestre multă adăugată averii acestuia.
Constantin Brâncoveanu, ultimul Basarab, pentru a proteja Argedava şi împrejmuirile ei sacre a ridicat
a ridicat multe biserici. Biserica din Nucet a fost ridicată în anul 1688. Deasupra catapetesmei acestei biserici
au existat până de curând doi balauri din care mai există doar unul.
Este posibil ca la porunca voievodului să fi fost făcut un tunel care pornea din Nucet către locul unde
este aşezată biserica. Menţionez că nu demult în biserică şi în jurul ei s-au făcut săpături, tot pentru a căuta
comoara lui Altân Bei-Prinţul Aurului-Brâncoveanu. Cimitirul bisericii mai păstrează încă cruci având pe ele
semne străvechi, unele de sorginte dacică. Groparii s[p\nd, găsesc deseori fragmente de chiupuri cu dimensiuni
foarte mari făcute doar de uriaşi.
În apropiere, pe o altă movilă, în satul Mihăileşti, din anul 1712 o altă biserică brâncovenească dă
măreţie locului. În satul Novaci, biserica a fost înălţată tot pe temelia unui loc sacru.
Argedava a fost aleasă drept loc de conac de fanarioţii mavrocordaţi poate tot pentru a căuta aurul lui
Brâncoveanu.
Existenţa cetăţii pe locul respectiv a fost semnalată de Cezar Boliac în anul 1869 şi de atunci a fost
cercetată de către arheologi neîntrerupt până în zilele noastre. În anul 1926, istoricul Vasile Pârvan, cel care a
identificat Argeşul ca fiind Argessos din vechime, a început să sape la Argedava dând la iveală colibe, vetre de
foc, unelte, depozite de grâne etc. Vasile Pârvan moare în 1927 convins că a găsit cetatea de scaun a lui
Burebista. Monopolul săpăturilor îi revine apoi lui Dinu V. Rosetti.
Din relatările unor martori oculari, în timpul celui de al doilea război mondial, sub pază militară nemţii
(neacceptând localnici), sapă în cetate, ducând rezultatul săpăturilor în Germania. Ulterior cetatea a fost
devastată de căutătorii de comori.
Săpăturile arheologice au reînceput în anul 1946 apoi cu mare intensitate în anii 1950-1954, cu o largă
asistenţă internaţională. Argedava a fost transformată în şantier arheologic de familia Vulpe: Radu, Ecaterina
Dunăreanu-Vulpe iar mai apoi Alexandru. Astfel partea de nord a Nucetului (Curtea Princiară) şi vestul
Nucetului (Necropola Zeilor) au revenit lui Dinu V. Rosetti care ca urmare a acestor cercetări a luat un doctorat
la Berlin, iar partea de est şi sud-est cu cele două palate plus clădirea cu absidă, au revenit arheologilor
Ecaterina Dunăreanu-Vulpe şi Radu Vulpe.
La început au fost folosiţi la săpături localnicii, plătiţi pentru săpat cu 8 lei pe zi. Copiii săraci erau
folosiţi la strângerea şi curăţarea diverselor obiecte dezgropate, precum şi a osemintelor de oameni uriaşi,
apreciaţi de localnici (după «ciotoaiele şi căpăţânile ăle mari») ca având o înălţime de peste 5 m. Astfel au fost
deshumaţi din Nucet-Necropola Zeilor din vestul cetăţii, scheletele a peste 80 de uriaşi. Întrebaţi de localnici,
arheologii le-au spus că acei uriaşi sunt Maldări, Grui sai Novaci. În partea de est s-au găsit 6 vetre de cult
şi stâlpii unui calendar geto-dac despre care nu se mai ştie nimic astăzi. Săpăturile au scos la iveală şi o cantitate
însemnată de monezi de toate tipurile, ponderea deţinând-o cele de argint. Ulcele pline de argintărie au fost
găsite de localnici, recompensaţi fiind cu «un ban pentru ţuică». După anul 1965 săpăturile au fost practic
stopate.
Săpăturile arheologice au fost reluate după anul 1990 sub conducerea Nonei Palincaş şi a Calistăi
Fischer. Au săpat fără rigoare ştiinţifică şi fără a consulta Ministerul Culturii şi multe din obiectele găsite au
luat drumuri necunoscute. Se pare că au găsit şi capătul tunelului care porneşte din Nucet către biserică.
Rezultatul acestor cercetări a fost concretizat doar într-o lucrare de specialitate din anul 2000 intitulată
«Evaluare arheologică a probelor C14» din cetatea de la Popeşti (România) fondată în perioada târzie de
bronz”.
Penrtu intrarea în legalitate, o serie de specialişti au intervenit la forurile de resort, făcând şi două
interpelări în Parlamentul României în anul 2000 dar au găsit indiferenţă şi lipsă de preocupare la autotităţile
statului român pentru repunerea în valoare a acestui patrimoniu unic al neamului nostru. La intervenţia energică
a unor arheologi care au acţionat pe cont propriu, cercetătorii de la Nucet au astupat în grabă tunelul cu pământ
adus din altă parte, declarându-l fântână. Ministerul Culturii a trimis nişte reprezentanţi care au vizitat locul şi
convinşi că «trebuie făcut ceva»au plecat iar rezultatul a fost sistarea săpăturilor.
De atunci cetatea acoperită total de pământ, arbuşti şi ierburi este total neprotejată împotriva
intemperiilor şi a căutătorilor de comori, lăsată la voia întâmplării din lipsa fondurilor. Ministerul Culturii a
uitat cu totul de acest loc.
Uriași, noime, urmași

Gheorghe Șerbana
Arheologia prim-istorică trebuie să răspundă, ESTE TIMPUL, la
cea mai îndepărtată origine a omului - LUMEA VECHE - cea a
URIAŞILOR (NOVACI, MALDĂRI, GRUI…). Aceştia sunt părinţii
noştri dovediţi, ai geto-dacilor, prin oseminte, pietre de căpătâi
(oraculare), noime sau pietrele cele mari (megaliţii).
Ocultarea permanentă a dovezilor arheologice în Geto-Dacia este
o „specialitate” a unor arheologi cu pretenţii, dar care şi-au creat anumite
piste false de cercetare, pentru a ascunde adevărul despre cel mai
îndepărtat trecut al neamului nostrum românesc.
Majoritatea covârşitoare a dovezilor arheologice ale Lumii vechi
se găsesc în aşezările numite dave, pe măguri şi movile, aflate, de cele
maimulte ori, lângă apele care în vatra noastră de vieţuire se găsesc din
abundenţă. Cei care au intrat în acest univers ancestral ştiu că întreaga
Geto-Dacie este un sit arheologic al Lumii vechi. Însă, din motive pe care
nu le cunoaştem în totalitate, însă le intuim, s-a format o „conjuraţie”,
atât pentru a se eluda adevărul, cât şi pentru a se ascunde acest adevăr, la
Noima-picior de copil urias (zeu).
care sunt părtaşi şi unii arheologii români.
A se observa platfusul. Și copii
Ca cercetător al memoriei pământului vetrei neamului, am intrat actuali au platfus pana la 4 ani.
în acest univers, în care am întâlnit dovezi de netăgăduit ale străvehimii Noima a fost deteriorata.
noastre pe aceste meleaguri. Printre aceste dovezi se află şi o noimă
(NOI, MĂ! SÎNTEM PĂRINŢII VOŞTRI) din piatră, un artifact - un picior
primordial - de pe valea Codmenei, comuna Hârşeşti, judeţul Argeş, precum şi o piatră-statuetă (piatra zeiţei
şarpe, lapis Magna – Graalul?, semnificând piatra picurilor, piatra oraculară, adică piatra care prin udare aduce
ploaia), piatra de căpătâi a unei MAME URIAŞE (MAMA MARE).
Marele Constantin Brâncuşi a cunoscut NOIMELE, pietre-
statuete ale uriaşilor, zânelor, după care s-a inspirit în sculptura sa atât
pentru Coloana Infinitului, cât şi pentru Aleea Eroilor (menhire).
Astfel de pietre ale Lumii vechi, NOIMELE - statuete din piatră -
, ţăranii noştri geţi le puneau la talpa casei, de aici fiind moştenită urarea
“casă cu piatră” (sacră). Ulterior, sub influenţa bisericii creştine, urarea
a devenit, prin ocultare “casă de piatră”.
Cercetătoarea Maria Gimbutas, atunci când a arătat că actuala vatră
a României este leagănul Europei, s-a bazat pe existenţa zecilor de mii de
Piatra de căpătâi, Piatra zeiţei
Şarpe - Lapis serpens Dea – piatra statuete şi noime. Din păcate, majoritatea acestora au fost distruse de
picurilor (care udată aduce arheologi, istorici neaveniţi şi plini de răutate, dintr-un interes ocult sau
ploaia), (GRAALUL) chiar din rea voinţă. Aşa au dispărut osemintele de uriaşi din Muzeul
Naţional şi mii de statuete din Muzeul oraşului Bucureşti, unde s-au
întocmit fişe noi pentru exponate, pentru a dispărea pe vecie ceea ce-i deranjează.
Prezentând o noimă-picior şi o piatră de căpătâi din timpul uriaşilor, confecţionate de uriaşi, vă invit
să luaţi aminte la toate pietrele străvechi, numite noime, descoperite în vatra Geto-Daciei şi vă urez CASĂ CU
PIATRĂ (SACRĂ).
Războiul troian
Gheorghe Șerbana
Războiul troian s-a finalizat
în Geto-Dacia.
Una din marile ocultări ale
istoriei este cea privitoare la
războiul Troian, în care s-au
înfruntat armatele sudice ale lui
Osiris cu ale regelui Geto-Dac
Albu-Tifon (Izbașul).
Prima luptă s-a dat pe munții
Hemus, Balcani, unde a curs mult
sânge. Au urmat confruntările de pe
Istru, în zona Greaca, în Dobrogea
ca aliniamente de întâmpinare.
Ultima confruntare, și decisivă, a
fost pe Troian-Brazda uriașilor în
punctul Trocea-La piatră prin
înfrângerea lui Osiris, cel care a
înființat Egiptul antic și care zice-se
că a adus gramineele și vița de vie
de parcă Geții marelui Albu nu ar fi
cunoscut aceste plante. Osiris sau
zeul morții în limbaj geto-dac, era
numit Oriță (pistol automat al
armatei române de mai târziu).
A urmat venirea soției sale
Isis sau Cap de Ra (în limbaj
popular Borița), pentru a recupera
rămășițele soțului, inclusiv falusul.
Se pare că a recuperat 12 bucăți fără
a ...a 13-a. Regele Albu Izbașul-
Învingător al acestui război a izgonit Harta Daciei cu brazda Troian și brazdele de întâmpinare Greaca și
armatele lui Osiris până dincolo de Dobrogea
munții Hemus (Balcani).
Motivație: Osiris dorea organizarea lumii prin polisuri unde să controleze totul. Albu-Tifon avea lumea
organizată de-a lungul apelor șerpuitoare. Și noi, urmașii marelui rege Get suntem olteni, argeșeni, moldoveni,
mureșeni, etc. Jocul călușului este cu vătaful Albu Învingător, iar mutul călușului îl reprezintă pe Osiris. Jocul
caprei este jocul lui Isis.
Ps1. La templul zeiței Isis erau tinere africane pentru ... inițiere.
Ps2. Mânăstirea lui Isis este Cozara-Capra-Cozia cu pruncul pe partea stângă – Horus.
Ps3. Frumoasa zeiță isis, se pare că a rămas în Geto-Dacia îndrăgostindu-se de un get mare- Trismegetus,
fondator al științei hermetice.
ȘARPELE CASEI
Mihai Beniuc
M-am adunat ca șarpele colac
Deasupra vremii care nu-mi surâde
Și sâsâi la aceste mutr hâde
Ce-n jurul meu cu pietre cerc îmi fac.
Ucideți-mă dac-așa vă place

Ori de vă este frică într-atât-
Eu vin din veșnicii mai vechi încoace
Și m-am luptat mereu doar cu urât
Al casei șarpe sunt! Stră-stră-străbunul

Și nu mă-ndemn a zice că-s cu har
Mai mult ca un zilier sau proletar
Și nici să spun că numai eu sunt, unul
Înscrieți-mă printre cei ce-s mulți

Și zilnic s-au gândit de au o pâine
S-ajungă la copiii lui desculți
Și se-ntrebau mereu: Ce va fi mâine? Troianu la Urluieni
Atâta sunt, atâta și rămân,

Eu șarpele al casei, cel bătrân.
Adenda
a) Diversiunea făcută de Schlieman

Farmacistul „arheolog” a descoperit cetatea Troia într-o măgură la Isarlâk, aducând dovezi câteva
artefacte din aur – bronzul târziu – ce se găsesc la Moscova.
Acea acetate unde se zice că grecii au stat în bărcuțe 10 ani până la cucerirea cetății, reprezintă una din
marile fabulații ale grecilor corăbieri. Ulterior s-a dovedit că și Schlieman a fost un bun spion rus onorat cu
multe premii. Grecii i-au făcut o mare statuie.
b) Cetatea marelui Albu (Tifon) – Izbașul se găsește în Reduta Albu lângă satul Izbășești.
c) Punctul Trocea se găsește pe Brazdă la 10 km sud de Reduta Albu „La Piatră”. Piatra a fost distrusă
de fanarioți și turci în 1812 împreună cu cetatea Batia. Pe piatră a fost un înscris de avertizare: „Cine va trece,
rău va păți”
d) Fotografia Troianului la
1891, probabil de N. Densușianu
este săpătură. Se observă
adâncimea brazdei, orientarea
taluzului către sud și fortificarea
brazdei Troian cu bușteni arși
pentru a rezista mii de ani.
Reduta lui Albu Sit arheologic Urluieni, mică garnizoană romană pe limes
e) Volumul mare de lucru la brazdă dovedește că au participat și

uriașii (Maldări, Novaci, Grui).
f) Localnicii din Izbășești știu că Cetatea Albu se numește
„Cetatea Balaurului”. Pe multe geme, Albu este înfățișat cu doi șerpi.
g) În 1990 arheologi și străini au distrus Troianul și au făcut
săpături în Reduta Albu fără a se comunica ceva.
BRAZDA LUI NOVAC

„De-a lungul Munteniei și peste partea de jos a Moldovei, se mai
Reduta lui Albu, pârâul Albu și cunosc și astăzi urmele unui șan’ adânc și de o lungime extraordinară care
pădurea Corbeasca
tăia în două șesul dintre Carpați și Dunăre. Acest șanț apare în județul
Mehedinți, lângă cotitura cea mare a Dunării, trece peste județele Dolj, Romanați, Olt și Argeș de unde, după
cum ne spun tradițiile poporale, se prelungește până pe lângă Târgoviște, Ploiești și Buzău până la Măxineni.
Acest șanț apare din nou în partea de apus a Galaților, lângă cătunul Traian, unde ia numele de troian, apoi
apucând direcțiunea spre nord-est trece pe la miază-zi de satul Tulucești peste Prut, se prelungește peste toată
Basarabia în două ramuri paralele (<Troianul de Sus> și <Troianul de Jos>), iar din Basarabia se întinde mai
departe până la Don” (v. N.Densușianu).
Harta Urluieni-Troian-Izbășești-Reduta Albu- sit

Săpătură criminală în capul șarpelui și pădurea Corbeasca Bornă triangulație pusă de Nicolae Miulescu,
devastată după 1990, sit arheologic
Detalii Mutu-Osiris, dând mâna cu vătaful călușului
Săpături arheologice 1990 și pădurea Corbeasca Jocul călușului după îndepărtarea Mutului
Sit arheologic Albu Vătaful Albu-Prometeu-primul om-zeu

Vătaful – terapeutică Măgurile Vedei. Civilizația Vedică
Trei călușari, în stânga, colegul meu-vătaf Cetatea Balaurului, Reduta Albu
Autorul cu o statuetă
de piatră
reprezentând șarpele
și Pământul
Lumea veche. Piatra Zeiței Șarpe și nepoata lui Albu –

2 pietre
Pupăză ( pristolnic ) – făcută de abălarii de la Urluieni..

A se observa șarpele. NB: Abălarii din Urluieni erau
inițiați în scrierea pe lemn-răbojul strămoșesc
Mască mortuară - Osiris - zeul morții

Straiul și graiul ‒ argumente pentru susținerea

continuității poporului geto-dac pe teritoriul
actual al României
Dr. Elena Armenescu
Sunt cunoscute mărturiile literare antice care îi localizează pe geto-daci, ca popor locuind în
ţinuturile de miază-noapte ale Europei, mai exact in teritoriul carpato-danubiano-pontic, adică în
tinuturile locuite azi de români. De pildă, din descrierile lui Strabon, aflăm – pe lângă datele geografice
- și despre felul cum arătau bărbații daci, care erau de statură înaltă, „lați în umeri” și aveau „pumnii
ca ciocanele de spart ziduri” prin urmare, bărbații daci erau înalţi şi robuşti, aveau în general, pielea de
culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat.
Populaţia Daciei era compusă din nobili, oameni liberi şi sclavi.
Principalele documente asupra costumelor dacice atestă și unele deosebiri de rang. Nobilii aveau
dreptul să-și acopere capul cu o căciulă de pâslă cu formă țuguiată numită „pilos” sau „pileus” de la
care li se trage și denumirea de „pileati”, în timp ce ceilalți „comati”, care formau grosul armatei,
(țăranii și meșteșugarii) purtau părul lung „capillati”. O altă deosebire a ținutelor nobililor era centura
decorată cu o pafta ornamentală la care era atașată sabia. Diverse izvoare iconografice și surse literare
ajunse pînă în zilele noastre, permit reconstituirea unei imagini veridice despre costumul strămoșilor
noștri daci.
Cele mai importante surse de studiere a costumului dacilor rămîn a fi metopele monumentului triumfal
de la Adamclisi (Dobrogea), basoreliefurile Columnei lui Traian (Roma) precum şi fragmente de stele funerare
descoperite pe teritoriul Daciei, cum sunt cele de la Costești-Blidaru, din cimitirul de la Densuș, la care
adăugam uimitoarele descoperiri din ultimii ani in apropiere de Sibiu in timpul sapaturilor pentru viitoarea
autostrada Sibiu- Nădlac cu dovezi că zona a fost nu numai locuită din neolitic, ci a fost un puternic centru
economic si administrativ– loc devenit un vast șantier arheologic, ca să nu mai vorbim despre statuile dacilor
care împodobesc Arcul de Triumf din Roma, al împăratului Constantin Cel Mare. În majoritatea cazurilor
dacii sînt reprezentați purtînd bărbi și plete. Reprezentările cioplite sau sculptate în antichitate, îi
înfățișează pe daci avînd siluete robuste puse în valoare de veșmintele confecționate din țesături de casă,
simple ca croială, comode, lipsite de elemente decorative expresive. Un aspect important care trebuie
menţionat este decența costumului purtat de daci, lipsit de decolteuri sau volum exagerat.
Acum se știe că statuile antice erau colorate, dar este dificil să fie determinată cromatica
costumului, putem doar presupune că aceasta era susținută de nuanţele naturale ale materialelor
utilizate: nuanțe de alb-bej, griuri și brumărie – culoarea naturală a lînii de oi. Materialele folosite
pentru îmbrăcăminte erau de proveniență vegetală precum cînepa și inul, și animală: pieile şi blănurile.
Bărbaţii asortau cămaşa cu pantaloni pînă la glezne, destul de strîmţi, uneori foarte lungi şi încreţiţi,
formînd cute transversale asemenea iţarilor de lînă, purtați de țăranii moldoveni pînă la începutul
secolului al XX-lea.
Subliniez - in legătură cu aspectul vestimentar și nu numai - ilustra lucrare de doctorat a domnului
Profesor Leonard Velcescu Dacii în sculpturile Romei din care rezultă studiul statuilor de daci aflati atat
pe Arcul de Triumf al Imparatului Constantin Cel Mare ridicat in Roma, in proximitatea
Coloseumnului, cat si in marile muzee ale lumii: Roma (Vatican) Luvru (Paris) Ermitaj (Petrograd) s.a.
Pe langa vestimentatie, domnia sa analizeaza atitudinea meditativa a chipurilor frumoase, cu robustețe
bărbătească, demne, care sugereaza inteligentă, eternizate in neuitarea pietrei, incat se pune intrebarea
legitimă: Cine este invinsul si cine invingatorul? Vă rog să urmăriți în derulare, imaginile care ilustrează
aceste statui!
Straiul, sau portul popular cunoscut până în zilele noastre, isi are originile in imbracamintea
stramosilor nostri traci (daci si geti) si se identifica cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanica -
aromâni, vlahi, macedo-români.
O sursă valoroasa de informație asupra continuitații portului se regaseste in tinuta domnitorilor,
boierilor si a taranilor alaturi de diverse documente si cronici pictate, jurnale, tablouri, armure cu
gravuri. Dupa sec XX apar si albume cu diferite variante fotografice, transformate ulterior in carti
postale valoroase.
Costumul purtat de bărbaţi
Piesele, care definesc aspectul vizual – decorativ ale costumului bărbătesc sînt: cămaşa, iţarii şi
brîul, căciula sau pălăria, sumanul, cojocul şi mantaua.
Cămașa de in sau cînepă, cu lungimea pînă mai jos de genunchi (in sud, ca la echipele actuale de
dansatori dîn Teleorman), sau scurta, pana la jumătatea coapsei, ca la mocani) De regulă cămașa era
cu mîneca lungă și avea o croiala simplă fiind asamblată din fîșii drepte de țesătură. Accesorii ca: brâul,
agrafe de prins tunica, brațări etc. In funcție de anotimp, (iarna adăugau cojoace, căciuli) iar
încălțămintea sub formă de opinci, era confecționată din piele și ciorapi împletiți din lână, așa cum mai
întâlneam în copilărie țărani de la munte. etc.
Privitor la cămaşa bărbătească -conform croielii este cunoscută prin răspîndirea unor tipuri de
bază: „cămaşa dreaptă tip tunică”, „cămaşa cu platcă”, „cămaşa de mire”, „cămaşa cu fustă”etc.
Cămaşa dreaptă de tipul „tunică” este o formă arhaică de largă răspîndire teritorială în toate zonele
Moldovei, deosebindu-se după dimensiuni. Deosebit de frumoase erau „cămaşele de mire”, care se
brodau mărunt cu multă chibzuială de către fete pentru ziua nunţii. Acesta era de fapt cadoul miresei
pentru mire, adăugîndu-se şi un brîu cu motive alese. Ea se broda în cruciuliţe sau neted - „alb”, „butuc”
la guler, piept, mangete, tivindu-se pe margini cu găurele. Se îmbracă în pantaloni.
În partea de la talie în jos bărbații purtau pantaloni, care sînt de mai multe tipuri: „izmene”,
„iţari”, „bernevici”, „nădraji” şi „meşini”. Cele mai răspîndite erau “izmenele”, care vara serveau şi ca
pantaloni, erau cusuţi din pînză de bumbac cu in, sau cînepă. Mai tîrziu ei se îmbrăcau ca lenjerie de
corp din pînză de bumbac.
Tipic, erau „iţarii”, care se coseau din țesătură de lînă cu bumbac şi aveau o lungime de 2 m, dar
fiind şi înguşti se încreţeau pe picior de la gleznă pînă la genunchi. Se purtau vara şi iarna.
Peste cămăşă se îmbrăca pieptarul în sezonul rece.
Accesorii ca: brâul, agrafe de prins tunica, brațări etc. In funcție de anotimp, (iarna adăugau
cojoace, căciuli) iar încălțămintea sub formă de opinci, era confecționată din piele, ciorapii împletiți din
lână, așa cum mai întâlneam în copilărie la țăranii de la munte. etc.
Brâul (chimirul) confecţionat din piele, lat de până la două palme, împodobit cu modele de cârmă
bătută se încingea peste cămaşă dând acesteia în partea de jos aspectul unor fustanele care coborau până la
jumătatea coapselor, sau mai lungi.
Cioarecii erau confecţionaţi din pânză albă de bumbac ţesută în casă – pentru vară, iar pentru sezonul
rece din lână, ca şi cea pentru căputuri. (Iata explicarea cuvântului în DEX: „cioáreci – 1. Pantaloni tipici
țărănești, din postav alb făcut în casă. – 2. În anumite regiuni, ciorapi de pînză sau postav purtați de femei
iarna. – 3. Postav făcut în casă, stofă de lînă groasă. – cioaric „postav”; cioariți „ciorapi de pînză”. Origine
necunoscută. Pare a fi același cuvînt ițari, prin intermediul unui *ițari(ci). Dacă această ipoteză este corectă,
este vorba aproape sigur de un cuvînt din fondul tradițional. Explicațiile date pînă acum sînt insuficiente: din
szövedék „țesătură” (Cihac, II, 490); din çarek „cizme orientale”, τσαρούχια, tšarihe (Șeineanu, II, 132; Meyer
439; Lokotsch 401); din cioară „șireturi pentru picioare” (Capidan, Dacor., IV, 265); de la benevreci,
contaminat cu čoa (‹ çohe) „stofă de lînă groasă” (Weigand, Jb., XVI, 222). – ciorecar, (țăran, sătean). Sursa:
DER (1958-1966)
cioareci pl. 1. nădragi țărănești foarte strâmți, din lână țesută în patru ițe și deci mai groși decât ițarii; 2.
(Banat) ciorapi de dimie pentru femei. [Turc. ČARIK, încălțăminte de piele groasă: sensul intermediar e
«ghetre», accepțiunea vorbei în macedo-româna (cf. fr. chausses, nădragi, lit. încălțăminte)].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929)
cĭoárecĭ m. pl. (var. din turecĭ. V. tureac). Vest. Pantalonĭ țărăneștĭ strimțĭ de dimie. V. bernevecĭ,
ceacșirĭ, poturĭ. Sursa: Scriban (1939) | Definiții din dicționare specializate .
Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.
cioáreci, s.m., pl. – Pantaloni de lână ce se poartă iarna: „Zină, oaie, zină, / Că din lâna ta / Cioareci noi
mi-oi fa” (Memoria 2001: 29). – Probabil cuv. autohton (NDU); Din tc. čaryk (MDA). Fara comentarii!”
Haina exterioară purtată de daci, mai ales iarna, era un cojoc cu blana pe dinăuntru sau pe dinafară. În
acest sens poetul Ovidiu menționa: „Trec băştinaşii înfofoliţi în miţoasele blănuri” (Tristele, III, 10). Pe vreme
rea, în afară de cojoace se mai purta gluga – ajustată în jurul gîtului cu un șiret și garnisită la terminații cu
franjuri.
Apanaj al păstorilor, gluga a rezistat în timp transformîndu-se în costumul popular moldovenesc în
manta cu glugă.
În picioare, dacii încălţau opinci legate cu nojițe, rămase şi ele în costumul ţărănesc de-a lungul
veacurilor.
Costumul purtat de femei
Costumul purtat de femei este înfăţişat pe Columna lui Traian ca o ținută elegantă chiar pentru
zilele noastre, se compunea dintr-o rochie-tunică lungă, peste care era drapată ingenios o mantie largă,
în timp ce îmbrăcămintea comună, reprezentată în metopele și basoreliefurile de la Adamclisi, era
alcătuită dintr-o cămaşă de pînză încreţită la gît, de o formă purtată pînă azi în Moldova, peste care este
încinsă de la brîu în jos o bucată de ţesătură asemeni catrinţei.
Ținuta vestimentară populara femeiasca este compusa din camașă, poale si piesa care acopera de la
brâu în jos care se diferentiază de la o regiune la alta. Ea poartă mai multe denumiri în concordanță cu zona
geografica ”catrința”, ”vâlnic”, ”fotă” si ”opreg”.
Catrințele Peste poale, în faţă şi în spate se pun catrinţele negre cu dantelă pe marginea de jos (modele
păstrate în zona de munte, la momârlani și în cea a Sibiului). Ambele catrinţe sunt brodate pe părţile laterale
cu dantelă neagră, iar în partea de jos, aproape de jumătate au două benzi late de ornamente cusute cu mătase
neagră sau alte culori sobre în motive geometrice sau florale . În Maramureș catrințele sunt teșute din lână, pe
fond negru cu dungi orizontale gri (in antichitate) roșii sau portocalii (actual) .
În încălţări atât femeiele cât şi bărbaţii purtau şosete groase de lână numite călţuni, încălţămintea
tradiţională fiind opincile.
Portul popular femeiesc din zona Muscel se caracterizează în primul rând printr-o unitate desăvârşită,
fiind cunoscut şi sub numele de „portul românesc cu fotă”. Elementele constitutive: fota , iia, marama, ştergarul,
betele, etc., (așa cum este costumul în care sunt îmbrăcată eu acum!)
În ceea ce privește costumul popular moldovenesc destinat femeilor include în structura sa
componente ca: învelitoarea de cap, de corp, încălţămintea, bijuterii şi accesorii, purtate în funcție de
importanţa zilei şi sărbătorii. Toate acestea mai ţin şi de vîrsta şi statutul social al femeii, caracterul
sezonier şi felul ocupaţiei, simbolistică şi preferinţe, zonă de circulaţie şi etc. Peste tot, femeile căsătorite
şi cele în vîrstă, respectă anumite principii în realizarea costumului, preferînd culori mai reţinute,
modele de croi mai arhaice şi modeste, utilizînd anumite detalii de protejare a costumului, folosind un
material ţesut mai simplu. Fetele tinere purtau costume naţionale de culori mai deschise şi aprinse, nu
purtau pe cap basmaua sau ştergarul de îmbrobodit ori şorţul de protecţie pînă nu obţineau statutul
social de tînără nevastă – femeie căsătorită.
Catrința și cămașa purtate de femei, necesită descrierea unor numeroase detalii comparative,
pentru care nu ne este suficient timpul expunerii, ele făcând obiectul unor lucrări de vastă întindere.
Alaturi de acestea o foarte mare insemnatate mai consta in „gateala capului” ce de asemenea se
deosebeste de la o zona la alta, prin frumusetea tesaturilor si a broderiilor sau a celorlalte podoabe.
La marame, naframe, cepse sau cununi se adauga si diverse accesorii vestimentare romanesti ce vin in
completarea ansamblului cum ar fi braiele si betelele. In timp specialistii au gasit in evolutia costumului
popular detalii de influenta occidentala si orientala ce si-au adus aportul in modernizarea costumului de curte
si boieresc, în perioada evului mediu.
Pentru că cercetări demne de luat în seamă vorbesc de Maramureșul istoric (dacic) se poate face
un studiu comparativ al costumului popular -femeiesc și bărbătesc- al acestui ținut cu celelalte costume
din provinciile românești, raportate la costumele reprezentate pe monumentele antice amintite.
Zona maramureşeană -azi - se constituie într-un spaţiu al populaţiilor mixte, prin urmare şi al
întâlnirii dintre diferite datini, obiceiuri şi tradiţii, între moduri distincte de a înţelege lumea şi universul.
În fond, convieţuirea în acest context permite o reflectare a varietăţii în unitate, elementele de împrumut
fiind “asimilate creator în conformitate cu gustul şi concepţia artistică a poporului
GĂTEALA PĂRULUI ŞI ACOPERITOARE DE CAP

Fetiţele de până la 7-8 ani poartă părul rătunzat (tăiat rotund de jur împrejurul capului), iar pe măsură
ce creşte îl împletesc în 2 cozi lăsate pe spate (de care se agaţă o partă-panglică simplă sau colorată, care
reflectă statutul social sau lână colorată-pletence). Boresele (femeile mai în vârstă) şi bătrânele poartă părul în
cozi strânse la ceafă sau peste cap (cele două cozi de la spate sunt aduse în cerc către frunte, peste care se pune
marama în zilele de sărbătoare sau .basmaua care se prinde diferit
a) într-o parte (dreapta, de obicei) sub colţul lăsat liber la fetiţe;
b) la spate, sub colţul mare lăsat liber la nevestele tinere;
c) la spate, peste colţul mare (femeile mai în vârstă)
d) în faţă, sub bărbie (bătrânele).
Femeile mai ales cele din clasa privilegiată purtau capul acoperit cu o năframă legată peste părul
strîns în coc, pe cînd cele din popor umblau cu capul descoperit.
Costumele populare impresioneaza prin originalitate, particularitati stilistice, ce sunt
reprezentative pentru costumul din difeite zone geografice si bineinteles conform categoriilor sociale.
Dupa tipul de ocazie, straiele mai simplu ornate sunt folosite incepând cu muncile agricole, regasindu-
se pana la cel mai frumos ornat, cel de nunta.
Pentru a obține țesăturile dacii practicau meșteșugul țesutului dar cunoșteau și diferite procedee
de obținere a materialelor textile prin împâslire, prin care obțineau pâsla utilizată mai ales pentru
confecționarea bonetelor. Ulterior îmbinarea tehnicilor de țesut și a celor de prelucrare prin piuare a
generat obținerea unor stofe cu calități excepționale și anume postavul. Tehnologiile rudimentare de
obținere a postavului de casă cunoscute în antichitate au fost practicate de români, până la începutul
secolului al XX-lea, iar în județul Covasna, chiar și în prezent. În termenii locali – în funcție de ținut,
aceste țesături sînt numite: „aba”, „suman”, „șîiac” etc
Din aceleasi materiale erau confectionate si straița sau desagii de cărat hrana sau alte produse.
Din fier dacii confecționau diferite accesorii pentru vestimentație cum ar fi catarame, nasturi, fibule etc.
Din materiale mai ieftine se confecționau podoabe destinate celor cu o poziție socială mai joasă, iar din bronz
și aur celor din clasele privilegiate. Cele mai multe podoabe erau din argint și se foloseau pentru prinderea
pelerinelor (atît la femei cît și la bărbați). Femeile mai purtau în jurul gîtului colane, mărgele din bronz, din
sticlă, iar pe mîini brățări spiralice, lanțuri, mai rar inele și cercei. Se consideră că podoabele scumpe erau
purtate numai de cei avuți. Se practica și tatuajul, care era considerat semn de noblețe.
În decorul podoabelor deseori sînt reproduse imagini de ființe umane și animale, motive vegetale sau
fantastice, lanțuri ornamentale obținute prin împletire sau îmbinări de inele, palmete și capete de animale
stilizate. Asortate cu costumul de forme simple cu o gamă cromatică modestă bijuteriile și accesoriile
vestimentare creau o imagine impresionantă accentuînd prin strălucirea lor spiritualitatea puternică a
dacilor.
Totodată e necesar să afirmăm că unele aspecte ale creaţiei populare materiale şi spirituale,
inclusiv și în domeniul costumului, poartă amprenta structurii demografice a zonei etnografice concrete.
Aceste mici deosebiri se referă la croială, ornamentică, culoarea unor detalii din structura costumului.
Ansamblul costumului bărbătesc comparativ cu cel femeiesc conţine mai puţine variante tipologice şi
este decorat mai redus.
Pentru iarnă atât bărbaţii cât şi femeile aveau şube, sumane sau cojoace aproape identice .
Voi prezenta pe scurt, elemente vestimentare comune, nelipsite in anotimpurile reci, purtat atât
de femei cât si barbați în toate regiunile :
PIEPTARELE ŞI COJOACELE
În general, pieptarul, laibărul, bonda, guba şi sumanul, fiind elemente comune atât portului femeiesc
cât şi celui bărbătesc, nu prezintă diferenţe semnificative, de aceea voi insista asupra acestora doar în măsura
în care reflectă anumite variaţii.De pilda, in Maramureş: pieptarul este scurt până la brâu, din piele,
căptuşit cu blană(chiar şi cel din timpul verii), fiind purtat de femeile tinere, decorat cu irhă(aplicaţii de
piele subţire, colorată) şi harast (broderii în motive florale, cu predominanţa roşului, pe toată suprafaţa).
Pieptarul bărbaţilor permite o largă desfăşurare ornamentală existând, astfel, în mai multe variante: a)
cel bătrânesc sau de lucru, care are spaţii albe vaste, cu borderii doar pe margini; b) cel care are aplicaţii
de piele de culoare vişinie, pe toată suprafaţa, exceptând partea din spate; c) cel mai complex din punct
de vedere ornamental având atât broderii policrome cât şi aplicaţii şi nasturi din piele, ţinte de metal şi
ciucuri din lână. Laibărul din lână este asemenea unei veste tivite cu postav de culoare neagră, sură,
verde sau albastră. Lecricul este o haină scurtă din lână ca o jachetă care coboară sub mijloc şi se poartă
pe vreme rece, de 2 tipuri : a) de tip suman – având un croi simplu deschis în faţă cu mâneca prinsă de
umăr, în culoare naturală sau b) cu gaica la spate, cu buzunar, guler, manşete. Guba se deosebeşte de
cea din Oaş prin tehnica de înnodare a miţelor şi prin faptul că ţesătura se piaptănă; croiul este identic
celui din Oaş, dar diferă prin modul de purtare, în Maramureş se ţine pe umeri având o mânecă în faţă.
ÎNCĂLŢĂMINTE
Maramureş: opincile din pile de vită cu obiele ţesute din lână albă vor fi înlocuite de cizmele negre
(uneori şi roşii) cu toc şi cu ornamente la călcâi(ţinte)
ANEXE, PODOABE
Un rol aparte în ținutele femeilor aveau bijuteriile și accesoriile vestimentare. Datorită calităților
materialelor din care au fost confecționate unele din acestea pot fi analizate pe viu, deoarece sînt păstrate
în colecțiile muzeelor lumii. Podoabele și obiectele din metal prețios -culminând cu brațările dacice -
găsite în săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie și ingeniozitate.
Maramureş: zgărdanul apare sub o formă inedită (zgarda scumpă) , adică a unor şiruri de 20-30 de
mărgele de coral, purtate în zilele festive. În rest, așa cum dovedesc piesele arheologice descoperite ca: inele,
brațări, cercei împodobeau mîinile și capul femeilor.
De subliniat că celebrele brațări dacice erau purtate de bărbați, lor atribuindu-se si calitați
electromagnetice, adevărate captatoare energetice, care sporeau puterea brațelor și a minții.
Accesoriul principal – amintit mai sus - rămâne chimirul, prevăzut cu un lăcaș gen portmoneu, unde
erau păstrați banii, dar si alte spații delimitate, folositoare de pildă pentru gresia (o piatră tare) cu care ascuțeau
coasele de cosit fânul etc.
Multi detractori ai neamului nostru, de-a lungul vremurilor au contestat ideea continuității
populației Daciei. De altfel cred că acest fapt l-a determinat și pe savantil Bogdan Petriceicu Hașdeu nu
numai să se întrebe în cadrul omui dialog interior ci chiar să pună pe hârtie întrebarea retorică: Perit-
au dacii? dându-și cu siguranță seama de importanța acestei teme fundamentale.
Acum, peste încă un veac de când a fost pusă această întrebare, timp în care polemicile au
continuat, răspunsul nostru este neîndoios și categoric NU! Unul din argumentele forte, pe lângă cel al
graiului, al unității de limbă și simțire -reflectată în mod fabulos în bogăția nuanțată a folclorului,
culminând cu fascinantul dans terapeutic bărbătesc Călușul, care a făcut obiectul prezentării unei
lucrări în anii anteriori, alături de multiple ritualuri precreștine asimilate de biserică – toate se regăsesc
până azi pe o întindere ce coincide cu întinderea vechii Dacii. Dintre toate mi se pare semnificativ portul
popular poate și pentru faptul că îl vedem purtat cu mândrie și demnitate zi de zi la posturile de
televiziune (desigur la emisiunile de profil), de toți atiștii interpreți ai folclorului românesc, fie în cântec
și joc ori în reconstituirea sau chiar practicarea ritualurilor arhaice.
Concluzii
Analizînd comparativ elementele costumului dacic și formele de port popular autohton, păstrate
în colecțiile muzeelor se pot trage concluzii deosebit de interesante. Poate fi observată o continuitate
uimitoare a tipurilor vestimentare antice purtate de daci, modificările în timp referindu-se doar la
diversitatea materialelor utilizate și tehnologiile de prelucrare ale acestora.
Este bine sa stii ca român să diferentiezi o ie de Muscel, o fota de Bucovina, un brau de Bistrita, o
marama din Oltenia si un sort cu franjuri din Hateg sau un clop de Oas. Ideal este sa ne cunoastem datinile si
traditiile pentru a ne putea putea insusi cu usurinta originile noastre pur românești.
Importanța și scopul cercetarii pe teren a portului popular poate fi multiplu. Pe de o parte, se
urmăreşte identificarea unor piese de costum, rămase încă necunoscute sau care sunt pe cale de
dispariţie, pe de altă parte, se încearcă suprinderea diferitelor procese de influenţe interetnice sau
intraetnice, care au avut loc de-a lungul veacurilor şi care au determinat o anumită evoluţie sau
schimbări survenite în portul popular.
Acoperind corpul uman în toate împrejurările vieţii sale, de la naştere până la moarte, costumul
popular constituie nu numai un ansamblu material cu funcţii practice, de apărare contra intemperiilor,
ci şi un purtător de semne şi simboluri, un limbaj de comunicare, transmiţându-ne atitudinea
creatorului faţă de societatea în care trăieşte şi-şi modelează opera. Portul este o marcă identitară de o
mare importanţă. Costumul este purtat cu multă mândrie, dar aceasta înseamnă mai mult de atât, el nu
trebuie redus la aspectul pur fizic şi trebuie văzut ca o expresie a zbuciumului lăuntric al ţărăncilor în
căutarea celor mai expresive forme artistice.
Prin urmare putem afirma pe bună dreptate, fără să greșim, că poporul român este – cum s-a
mai spus - un popor antic în viață!
Pentru ca femeile sunt cele care prin lucrul mâinilor lor au îmbracat omenirea de-a lungul
mileniilor, închei cu poemul dedicat femeilor din Carpați:
Hărăzită de zeu Lumini ale bucuriei extatice timpurii şi târzii

Ce ai dat-o anilor cu florile pe care le iubeşti
Îţi mulţumesc ţărancă română Le porţi în suflet, le-ai făcut vorbitoare
Ce te-ai păzit de “înnoiri” zâmbindu-ţi ele vesele iernile din covoare
Ca de tăişul straniului
Tu nu eşti preamărită, ca în măreţe fapte Când viscolul în galop nevăzut
Dar tu ai în grijă viaţa zi şi noapte. Bântuie ţinutul şi hornurile
Belşugul îţi inundă masa,
Tu, care nu ai dat pradă flăcărilor Velinţele împodobesc casa,
Războiul de ţesut şi prietenă ai rămas în sunetele cântecului de dragoste,
Cu vegherea mirosului de pâine, a icoanei şi colindelor în care ai tăi au crezut.
Ce stă şi azi deasupra dăinuirii vetrei tale
Cum stau cuibărite Tu, singură mergi curajoasă prin păduri,
în ascunzişurile dinspre imnuri cunoşti
Cântecele de leagăn , doinele, baladele glasul păsărilor, ierburile, fiarele
şi ca prin farmec sub semnele tale, se supun

urmându-te îmblânzite, vieţuitoarele! Tu, care eşti trecut, şi aşteptare eşti
Plămădită din supunere şi nesupunere
Izvoarele Din tărie şi răbdare, bogată
spală rănile dorului depănat pe marginea apei Ca o păzitoare investită de zeu, neînfricată
Din murmurul lor împrumuţi câteodată suspinul Străbaţi în febra paşilor armonii carpatine
Când o nefastă despărţire îţi dăruie destinul. Şi te înalţi ca o statuie în faţa grindinii şi ploilor
Stăpână a plaiului, sclava bucuriei zorilor
Aur
din aurul lunii presari pe cărări de simţire Eşti născătoare a vitejilor adevăraţi
Alături de iubit îţi clădeşti neobosită, fericirea Tu, care nu eşti o legendă, ori fiică de împăraţi
pe cărări suitoare ţi-aleargă copiii apăruţi ca din vis Ci o femeie vie, trează, simplă din Carpaţi
din trupul tânăr şi împrimăvărare, din necuprins,
din tainic balans Elena Armenescu (din volumul Memoria
al duhului vieţii, rodire în fantasticul dans. Statuilor)
Cât despre grai, mai grăitoare decât orice argumentație mi se pare poezia lui George Coșbuc:
Graiul neamului
Fie-a voastră-ntreaga țară, Și de cereti, vă mai dăm, Numai dați-ne voi graiul Neamului si se sculară
Să ne vremuiască traiul Câti dușmani aveam pe lume! Graiul ni-l cereau anume, Să-l lăsam! Dar nestrămutați
strămoșii Tot cu arma-n mâini au stat: Au văzut si munți de oase, Și de sânge râuri rosii, Dar din țara lor nu-
i scoase Nici potop și nici furtună. Graiul lor de voie bună Nu l-au dat! Astăzi stăm și noi la pândă, Graiul
vechi să-l apărăm; Dar pe-ascuns dușmanii cată Să ni-l fure, să ni-l vândă. Dacă-n vreme tulburată Nu ne-
am dat noi graiul țării, Azi, în ziua deșteptării, Cum să-l dăm? Repezi trec cu vifor anii, Ispitind puterea ta,
Neam român! Cu ură mare Vor căta mereu dușmanii Graiului român pierzare; Dar să piară ei cu totii: Nu l-
am dat, si nici nepoții Nu-l vor da!
NB Lucrare prezentată la cel de al XIV-lea Congres de dacologie 16-18 august Buzău, România
Cu iile în sărbători (de Sânziene)
Când oamenii erau curați Cusută cu drag, fir lângă fir,

La suflet, la pământescul trup Ori cu fire-ncrucișate iscusit,
Sub semnul divinității adunați Printre frunze, vesel trandafir,
În fața bordeielor de lut Dorul - în râuri de flori împletit!
Sub razele sale, mângâietor Cu iia și cu fota – înveșmântate

Soarele cu duioșie le arată Crezi că sunt zeițele pământului
Mândrețea fascinantă a florilor Făpturi - prin strai și grai purificate
Care încântă ochii de fată. Prin dans, aduc ofrande cerului.
- Vă iau cu mine, nu doar în gând Alături de flăcăii viteji, visători

Am să vă cos pe cămașa mea În straiele cusute sub opaiț, seara
Zice o fată frumoasă râzând Doar joc și cânt în sărbători
Și prima iie din cusătură se ivea! Răsună în tot locul primăvara.
De-atunci suratele, la întrecere Când florile vestesc că vin ielele

Cos pe ascuns să nu li se ”fure” Când soarele urcă până la zenit
Modelul zeiesc pentru petrecere Petrec românii cu Sânzienele
Ori cadoul unic, ales pentru mire! De dimineață până-n asfințit!
Toamna, când dă mustul în vin

Și frunzele în bănuți aurii
Încep nunțile, iar iile din in
Scoase din lăzi, atunci să te ții...
Vlahii — românii de viță veche

Prof. Constantin Câşlaru
Prin strămoşii lor traco-daco-geţi, românii sunt un popor cu o istorie multimilenară, cu rădăcini pierdute
în trecut, până în zorii epocii de piatră. În timp ce ei înşişi s-au numit dintotdeauna români, străinii le-au zis
VLAHI, mai ales pentru a fi deosebiţi de marea masă de slavi care-i înconjurau. Acești străini – printre care
amintim slavii, bulgarii, ungurii şi turcii – au venit mai târziu în spaţiul de formare al poporului român de o
parte şi de alta a Dunării, pe o arie ce ocupa, la sfârşitul antichităţii şi începutul evului mediu, un spaţiu imens,
delimitat azi de la Viena până la Marea Neagră şi Stepa Getică, de la Carpaţii Nordici, spre sud, până la
actualele graniţe ale Greciei, Albaniei şi Turciei.
Vlahii apar ca popor pe scena istoriei în a doua jumătate a secolului al X-lea, fiind menţionaţi astfel de
diferite personalităţi sau în documente. După ce vlahii sunt amintiţi ca popor separat pe la anul 966, prima ştire
despre vlahii din Balcani este considerată cea din anul 976, când cronicarul bizantin Kedrenos aminteşte de
„nişte vlahi chervangii” (căruţaşi, n.a.).
Apar alte ştiri despre existenţa românilor vlahi în anul 980, iar ştirea din anul 1308 transmisă de un
călugăr dominican francez, în „Descriptio Europae Orientatis” afirma că „între Macedonia, Ahaia şi
Tesalonic există un popor foarte mare şi numeros, care se numeşte român.
Teritoriul imens pe care s-a format Romanitatea Orientală, viitorul popor român-vlah, a fost invadat de
către slavi şi apoi de către bulgari, care au împărţit acel monolit naţional şi cultural în două părţi: una la nord
de Dunăre, care a constituit centrul de greutate al apariţiei românilor după ce au fost asimilaţi slavii minoritari,
şi alta la sud, în Peninsula Balcanică, formată din populaţia tracă romanizată, dislocată din spaţiul dintre
Dunăre şi Balcani (împinşi de slavi şi bulgari) spre regiunile muntoase din sud. Aici au apărut în cursul
evoluţiei istorice insule de populaţie geto-romană. Numele de vlahi a derivat de la germanicul walh care-i
desemna pe toţi străromânii, termen care a fost adoptat, după limba lor, de către slavi, bulgari, greci, unguri şi
turci, aceştia creând un nume etnic destinat exclusiv românilor, redat prin limba noastră ca vlahi sau valahi.
Termenul de „vlah”, la slavii din sudul Dunării, însemna neslav, străin de slavi, locuitor de limbă
romanică.
Această populaţie de limbă română, cunoscută în numeroase izvoare-istorice sub denumirea de vlahi se
găsea în număr destul de mare în multe regiuni ale Peninsulei Balcanice, unde trăiau în evul mediu organizaţi
în „vlahii”
Astfel, exista o Vlahie Mare în Tesalia, Vlahia Mică în Etolia şi Acarnania, Vlahia de Sus în Epir.
La fel în Macedonia existau o serie de „vlahii” în ţinutul Maglenei şi în vecinătatea Bitolia, Ohrida şi
Veria unde se găsea „Vlahoklisura” iar Moscopole era plină de populaţie vlahă.
Alte grupuri masive de vlahi se găseau în Peninsula Calcidică, apoi pe lângă râul Mariţa şi în
Munţii Hemus (Balcani). Vlahii din munţii Bulgariei, şi nu numai, erau cei mai mulţi. De aici aveau să
vină emigranții de mai târziu la nord de Dunăre.
În timpul împăratului bizantin Alexie Comnenul şi prin secolul XI-XIII documentele ne informează că
„Vlahii mişunau ca roiul de albine” şi se revărsau şi la sud de Balcani, până dincolo de Meglena „locuită
de naţiunea vlahilor”.
Legenda Sancti Metodii amintește despre cei în jur de 150.000 de vlahi din Moravia, unde, înaintea
fraților Chiril și Metodiu, creatorii alfabetului slavon-chirilic, au existat și misionari români.
O colonie de vlahi exista prin secolul al XIX-lea și în Arabia, în jurul unei mânăstiri de la muntele Sinai,
încă din vremea împăratului Justinian (527-565).
Atât de numeroși erau vlahii din sudul Dunării, încât „cu ajutor din nordul fluviului, au format al
doilea țarat ... româno-bulgar cu o structură etnică și dinastie românească, sub conducerea românilor
Petru și Asan, stat recunoscut de către bizantini în anul 1201.”
„În îndepărtata Asie, în Bithinia, în anul 1892, încă mai erau nouă sate de români-vlahi”.
În timpul evului mediu, în cancelarii domneşti, care foloseau limba latină, românii apar sub numele de
valahus. Aşadar valah=român, iar Valahia este ţara vlahilor, a românilor, deci România.
În statele unde au existat vlahi, care în unele părţi erau chiar majoritari, nu a existat nici un fel de conflict
cu neamurile în cadrul cărora trăiau. Au luptat împreună pentru păstrarea independenţei statului respectiv şi tot
împreună au luptat pentru libertate şi dreptate socială.
Împotriva ocupanţilor au folosit nesupunerea la regimurile impuse, uneori chiar lupta făţişă, dar, când
au fost sufocaţi de puterea armată a cotropitorului, şi-au lăsat meleagurile strămoşeşti şi au luat drumul spre
nord de Dunăre, în statele române, niciodată transformate în provincii de către cuceritori.
Fenomenul de bejenie, în special spre Țara Românească, a luat amploare mai ales de la sfârşitul secolului
al XIV-lea când turcii au cucerit Peninsula Balcanică şi au trecut prin foc şi sabie statele din sudul Dunării pe
care le-au transformat în provincii turceşti, instaurând un regim de teroare.
Statele balcanice cucerite de turci și desființate au fost organizate din punct de vedere administrativ în
pașalâcul turcesc „Rumelia”, cunoscută și ca „Țara Turcească” sau „Țara Sârbească”, fapt pentru care, de
atunci, toate documentele îi numesc „sârbi” pe cei care emigrau la nord de Dunăre în Țara Românească, fie că
erau bulgari, români-vlahi din Sudul Dunării, ori chiar românii neaoși care, în urma evenimentelor istorice,
fuseseră răpiți și acum se întorceau acasă.
Din anul 1394, când ultimul bastion bulgăresc a căzut sub otomani, și până în anul 1829, când se încheie
pacea de la Adrianopole, în urma războiului ruso-turc în care au fost implicate masiv și Principatele Române,
în decurs de peste patru secole, un mare număr de emigranți sud-Dunăreni au trecut în Țara Românească pentru
a scăpa de potopul otoman.
Problema este că cei veniți din Sudul Dunării nu au rămas pe teritoriul românesc deoarece, la încheierea
tratatelor de pace între domnitorii români și Sultan, cu ocazia luptelor duse de români pentru a-și apăra
independența, cea mai de seamă prevedere era legată de întoarcerea tuturor emigranților la Sud de Dunăre
pentru a popula pașalâcul turcesc.
Pacea de la Adrianopole, care a consemnat victoria rușilor asupra Imperiului Otoman, a liberalizat
comerțul Principatelor Române.
Cum principala marfă comercializată de moșierii români era constituită din produse agricole și animale
de carne, toate cerute de vestul Europei, a început defrișarea în masă a pădurilor, mai ales din zonele agricole,
pentru a spori suprafețele de cultivat grâu și fânețe – izlazuri pentru creșterea animalelor.
În acest caz, a crescut nevoia de mână de lucru în agricultură pe moșiile boierești, bisericești ori
mănăstirești, atenția îndreptându-se spre emigranții din Sudul Dunării, a căror venire nu mai era interzisă de
către turci.
Aceasta este perioada în care vin cei mai mulți emigranți, erau așezați de multe ori în „Slobozii”, așezări
și instituții care primeau avantaje deosebite din partea domniei.
Emigrările din sudul Dunării au cunoscut o mai mare amploare mai ales după înfăptuirea reformei agrare
din anul 1864 de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, când ţăranii au primit pământ. În acest fel, moşiile
boiereşti rămâneau fără mână de lucru, caz în care a fost nevoie să se recurgă şi la lucrătorii agricoli din
străinătate. Era mai convenabil să fie folosiţi lucrători străini, deoarece proprietarii de pământ îi plăteau pe
aceştia mai puţin decât pe autohtoni. Astfel, nevoia de mână de lucru a crescut numărul celor care căutau o
şansă de a trăi liberi şi a-și asigura cele necesare traiului, aceștia emigrând la nord de Dunăre.
Istoria consemnează mari migraţii de populaţie din sudul Dunării, în special vlahi, dar şi unii sud-
dunăreni bulgari, sârbi, macedoneni, neaoşi, care în cele mai multe cazuri s-au reîntors la vetrele
strămoşeşti. Vlahii au rămas, dar sub denumirea statelor de unde veneau.
Astfel că, dacă veneau din Bulgaria erau denumiţi bulgari, dacă veneau din Serbia erau denumiţi sârbi
etc., chiar dacă erau în realitate români. Documentele consemnează faptul că şi cei veniţi din sudul Dunării ca
bulgari și sârbi, în cele mai multe cazuri erau tot români-vlahi de viţă veche, de acolo din teritoriile de unde
veneau.
Aceşti vlahi, care au ales calea refugiului în căutarea unei vieţi liniştite, au venit în Ţările Române
deoarece erau de acelaşi neam, de aceeaşi religie şi vorbeau aceeaşi limbă.
Dintotdeauna între românii din România şi românii-vlahi din Peninsula Balcanică a existat unitatea de
conştiinţă românească, iar glasul sângelui a durat peste timp, fără nici o conotaţie naţionalistă:
- „La ce te uiţi vlaşco? (adică românule) l-a întrebat învăţătoarea pe un elev la şcoala de la Ştip
din Macedonia, surprinzându-l că se uită pe o hartă în timp ce se preda o poezie patriotică slavo-
macedoneană”.
-„La ţara mea de peste Dunăre!” (Pe care n-o văzuse niciodată, dar ştia că există, completez eu.) (cf.
Hristu Cândroveanu, Aromânii ieri şi azi, cv.,1995, p. 8).
Autorul cărţii din care am extras acest citat, Hristu Cândroveanu, aflându-se prin anul 1980 în localitatea
Mulovişte, a fost întrebat de o tânără „Ce mai e pe acasă prin România?”, fapt ce dovedeşte că din cele mai
vechi timpuri, românii-vlahi din Peninsula Balcanică s-au considerat şi se consideră fraţi cu românii din
România, unde este şi casa lor.
În prezent, românii sud-dunăreni sau de oriunde din afara granițelor României își cunosc bine identitatea
etnică, culturală și originile comune cu românii din spațiul Statului național unitar român, făcând eforturi
pentru a-și păstra limba, cultura, istoria și tradițiile străbune.
Cu toate acestea românilor-vlahi din țările vecine, legislația europeană nu recunoaște minoritatea
română deoarece ... (o aberație!) nu există o țară „Valahia”, deși de-a lungul istoriei Valahia și Principatele
românești, apoi România, au fost considerate una și aceeași țară.
În Germania, românii plecați din Oltenia și stabiliți acolo, au, printre altele, ca loc de naștere în
România... Valahia Mică.
Nerecunoașterea minorității române la nivel de legislație europeană să fie oare în necunoștință de cauză,
ori din neștiință crasă? Cu atât mai grav ar fi dacă cei care au „debitat” aceste legi au făcut-o intenționat, iar
statul român, care se îndreaptă politic și economic spre niciunde, nu are timp și pentru apărarea drepturilor
românilor de peste hotare.
Bibliografie
• Constantin Câșlaru, Vlahii, realitate etnică românească, istorie şi legendă, Cv. 2017.
• Eugen Stănescu, Răscoala și statul Asăneștilor, apud Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale
de la etnogeneza românilor, până la Mihai Viteazul, Cluj Napoca, 1997, p.38;
• Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, Buc. 1972;
• C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și până azi, Buc. 1972;
• I. I. Russu, Etnogeneza românilor, Buc. 1981;
• N. Iorga, Istoria poporului românesc, Buc. 1983;
• I. C. Drăgan, Noi, Tracii, Cv. 1976;
• Octavian Toropu, Romanitatea târzie și străromânii în Dacia traiană sud-carpatică, Cv. 1976;
• Dumitru Berciu, Procesul formării poporului român și a limbii române. Elemente contributive, aria
geografică și perioada istorică, în „Era Socialistă” din 2 ianuarie 1977;
• G. I. Brătianu, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, Buc. 1988;
• George Murrnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Buc. 1984;
• Boris Simeonov, Localități cu denumiri slavo-române în regiunea Sofia, în „Studii și cercetări
lingvistice” XXIII, 1972, 2.
• Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsului Balcanice în Evul Mediu, Buc. 1959;
• Iorgu Iordan, Istoria limbii române, Buc. 1983;
• Stelian Brezeanu, „Românii” şi „ Blachi „ la Anonymus. Istorie şi ideologie politică în „Revista de
istorie”, 34, 1981, nr.7;
• Mehmet Ali Ekrem, O menţiune inedită despre românii din Sec al IX-lea în „ Oguzname”- cea mai
veche cronică turcă, în S.C,I,V.A, 31, 2, 1980, P. 299 şi urm.;
• A. Decei, V. Cicârlan, „ La mention des Roumains, (Walah) Chez Al Maqdisii în „ Româno-arabica”,
1974;
Descifrarea manuscrisului Voynich

Popescu Costel Eugen
Publius Ovidius Naso implicat în istoria

dacoromânilor
Prof. Ovidiu Țuțuianu
1.Scurtă biografie
Publius Ovidius Naso, cunoscut la români drept Ovidiu s-a născut (după unele surse) la 20 martie 43
î.Hr. în orașul Sulmo, azi Sulmona, din Italia de mijloc [1].
Tatăl său aparținea nobilimii și-l destinase funcțiilor publice. Însă de la o vârstă fragedă Ovidiu a fost
atras spre Helicon – lăcașul muzelor – spre îngrijorarea tatălui său. După un scurt studiu al retoricii, el se dedică
carierei literare. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer,
întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică. Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla
Corvinus. După moartea reputatului poet latin Horațiu, Ovidiu devine cel mai cunoscut și apreciat poet din
Roma (figura 1).
Creația sa – remarcabilă prin limpezimea, fluența și eleganța
stilului – dezvăluie un spirit prin excelență elegiac, analist al vieții
sentimentale. În toamna anului 8 d.Hr, împăratul Augustus hotărăște
exilarea lui Ovidiu, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre, la Tomis, azi
Constanța. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară
(relegatio) și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de
„proscris în afara legii”). Cauzele exilului sunt până astăzi învăluite de
mister. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost„carmen et error” (o poezie
și o greșeală) [2]. Poezia încriminată care ar fi venit în contradicție cu
principiile morale stricte ale împăratului, ar putea face parte din volumele
Ars amatoria (Arta iubirii), Metamorfoze sau Faste (Sărbători). În Tristia
(Triste), Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost
permis să vadă”. Unii cercetătorii sunt de părere că el ar fi fost martorul
scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus. [1]. Mai
există și o ipoteză, mai puțin probabilă, cum că poetul ar fi fost părtaș la
un complot politic împotriva lui Tiberius, fiul lui Augustus.
Ovidiu a încercat în repetate rânduri, dar fără succes, să obțină Fig.1. Publius Ovidius Naso
grațierea sa din partea lui Augustus. Chiar și după moartea acestui împărat, poet latin reunoscut
urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat pe „exilat” la Roma. În exil, Ovidiu
a scris două renumite opere: Tristele – în care descrie autobiografia și călătoria sa pe mare și Ponticele – cu
referire la orașul Tomis, traiul locuitorilor, condițiile naturale și climatice ale zonei. Conform cronicii lui
Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 sau 18 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat [1]. Călugărul bizantin
Planudes (secolul al XIII-lea) relatează că Ovidiu s-a bucurat de onoruri din partea tomitanilor și că, după
moarte, ei i-au construit un lăcaș funerar demn de mare admirație [3].
Iar pe parcursul secolelor marele poet latin, s-a implicat direct sau indirect în istoria dacoromânilor, în
cel puțin două privințe, care vor fi relatate în continuare.
2.Ovidiu-„susținător” al originii comune pentru limbile vorbite de daci și romani
Călătoria poetului latin, de la Roma - pe Marea Mediterană și pe Marea Neagră - până la Tomis, a fost
lungă, plină de primejdii iar la sosire a avut de întâmpinat rigorile iernii, neobișnuite pentru un locuitor al
ținuturilor calde. Potrivit spiritului ospitalier, prezent și la românii din zilele noastre, tomitanii l-au primit cu
„căldură”, l-au ajutat cât au putut și l-au scutit de dări
Deseori Ovidiu ieșea pe poarta cetății Tomis și făcea lungi plimbări la marginea mării, privind cu tristețe
valurile înspumate și gândid cu nostalgie la locurile natale. Uneori intra în vorbă cu pescarii, informându-se
despre munca lor și despre soiurile de pește prins. Interesat de fauna zonei, inclusiv despre mamifere precum
lupii, el a a compus un poem intitulat Halieutica.
Poetul a fost impresionat și de muncile agricole desfășurate de localnici, regretând că nu posedă un petec
de pământ pe care lucrându-l ar mai fi uitat de amărăciunea exilului. Primăvara, atmosfera câmpenească din-
afara zidurilor cetății, înviorată de ciripitul păsărilor și de voioșia copiilor, îi mai diminua tristețile [3] :
„Copiii cei zburdalnici, copilele voioase,

Culeg din iarba verde sfielnici toporași.
Cu flori în fel de fețe câmpiile se-mbracă
Și păsări guralive pe ramuri ciripesc,
Și uite, rândunica sub grindă-și face cuibul,
Sărmana! ca să poată spăla al ei păcat.
Și uite grâul verde, ce-a stat ascuns sub glie,
Își scoate colțul fraged din umedul pământ”.
(Tristele, III,12)
Ovidiu a luat parte la apărarea zidurilor Tomisului cât și la asediul cetății Aegissus (Tulcea), așa cum ne
mărturisește chiar el însuși [3] :
„Îndată ce străjerul dă strigăt de alarmă

Cu mâini înfiorate eu armele încing,
Cu arc și cu săgeți muiate în veninuri
Dușmanul de-a călare dă zidului ocol”.
(Tristele, IV,1)
Desigur că asemenea activități îi răpeau din timpul dedicat compunerii poeziilor și poate îi reducea
calitatea exprimării, pentru care poetul încerca să se scuze:
„Citind a mele versuri să fii cu-ngăduință,

Eu sunt încins cu arma atuncea când o fac”.
În aceste condiții, a devenit o persoană importantă în viața comunității, care la una din marile ei serbări
l-a cinstit încoronându-l cu „Cununa de iederă a poeziei”, după ce Ovidiu a recitat un poem scris în limba
localnicilor geți (chiar dacă orașul Tomis fusese colonizat de navigatori greci) [3]:
„Cu dragoste pe mine voi m-ați primit aice,

O, tomitani ! Se vede că sunteți de neam grec,
Pelignii mei, Sulmona cu casa părintească
La fel de-a mele chinuri s-ar fi înduioșat.
Voi mai deunăzi mie mi-ați hărăzit o cinste
Pe care abia ați da-o unui nevinovat:
Scutit de dări sunt singur pe țărmurile voastre
Afară doar de aceia prin lege chiar scutiți,
Ba eu încins sunt astăzi cu iedera pe care,
Ați pus-o fără voie pe fruntea-mi de poet”.
(Ponticele, IV,14)
În Ponticele și în Tristele sale, Ovidiu amintește adeseori de vorbirea geto/dacilor sau a sarmaților
(triburi ale tracilor, cu rădăcini pelasge), limbă pe care el o învățase în timp de 6 ani atât de bine, încât adesea
își atribuia chiar titlul de poet get și sarmat! Astfel, într-o scrisoare adresată amicului său Carus, el declara,
printre altele: „am scris o poemă în limba getică (o odă închinată împăratului Augustus - n.n.) și am construit
în metrele noastre cuvintele barbare; dar felicită-mă, poema le-a plăcut și am început să am un nume între
geți...După ce am citit geților această poemă, scrisă nu în limba patriei mele, și am juns la ultima pagină, toți
își mișcară capetele, tolbele lor pline de săgeți răsunară și un murmur lung ieși din gurile lor, iar unul din ei
îmi zise: Tu, fiindcă scrii lucrurile acestea despre împăratul, trebuie să te întorci tot în împărăția lui”.
În altă elegie, Ovidiu declară: „Mi se pare că eu însumi am uitat limba latină și am învățat să vorbesc
ca geții și sarmații”. Și continuând să explice marea capacitate de asimilare naturală a geților (minoritatea
greacă din Tomis fiind contopită aproape cu totul în masa majorității getice), preciza: „Dacă cineva, ar fi silit
pe Homer să trăiască în țara aceasta, vă asigur că și el ar fi devenit get!”.
Așadar, după Ovidiu, exista o mare asemănare între limba geților și limba latină. Fondul ambelor limbi
era comun. În acestă afirmație, este susținut și de celălalt mare poet latin Horațiu.
Referitor la limba vorbită de geți/daci înainte de cucerirea romană, Nicolae Densușianu, (figura 2),
citând din lucrările istoricilor Herodot, Strabon, Dio Cassius (Cassio) dar și din relatările poeților romani
Ovidiu și Horațiu, ajunge la concluziile: Există o mare asemănare între limba geților/dacilor și limba latină.
Fondul ambelor limbi era comun.” [4].
Ulterior aceste concluzii vor fi fundamentate prin dovezi temeinice

de numeroși specialiști români (începând cu Petru Maior și Nicolae
Densușianu) și străini, care au demonstrat că ambele sunt de origine
protolatină, provenind de la pelasgi [5].
3.Ovidiu- „ocrotitor” al dacoromânilor din Transilvania
În perioada stăpânirii austro-ungare în Transilvania, dacoromânii

care reprezentau majoritatea populației, nu se bucurau de drepturile
celorlalte trei națiuni conlocuitoare (unguri, sași și secui, deci iată că
secuii nu sunt unguri?!) erau deposedați de terenuri, transformați în
iobagi, umiliți și batjocoriți adesea. Dar cele mai grele năpaste abătute
asupra lor, rezultate dintr-un plan aberant, inuman, încărcat de agresiune
și ură și desfășurat de-alungul mai multor decenii au fost acțiunile
ungurilor de a le interzice folosirea limbii materne și de maghiarizare
forțată a numelor personale.
Politica de maghiarizare de sub guvernarea Dezső Bánffy (1895 –
1899) a inclus și o serie de acțiuni de maghiarizare forțată a numelor
personale și a denumirilor geografice. „Legea arhivelor” specifica faptul Fig.2. Nicolae Densușianu
că toate numele folosite trebuie să fie maghiare. De aceea, numele native (1846-1911)
ale etnicilor ne-unguri erau înlocuite cu altele maghiare. De exemplu
numele sârbesc Stevan și românesc Ștefan erau înlocuite cu Istvan, iar Jelena sau Elena cu Ilona. Erau vizate
atât prenumele cât și numele de familie (numele de familie Lupu a devenit Farkas).
Autoritățile maghiare au pus o presiune constantă asupra tuturor ne-maghiarilor ca să-și maghiarizeze
numele, iar ușurința cu care această maghiarizare se făcea din punct de vedere birocratic a dat naștere la porecla
de maghiar de-o coroană (prețul înregistrării noului nume fiind de o coroană). În 1881, s-a fondat la Budapesta
„Societatea pentru Maghiarizarea Numelor" (Központi Névmagyarositó Társaság). Scopul acesteia era de a
furniza consiliere și a defini reguli pentru maghiarizarea unor nume. Símon Telkes, președintele societății
considera că „cineva poate fi acceptat ca fiu adevărat al națiunii doar prin adoptarea unui nume național”.
Societatea a inițiat și o campanie publicitară în reviste și ziare, precum și prin trimiterea de scrisori. S-a făcut
și o propunere de scădere a taxelor pentru schimbarea numelui ele fiind reduse de la 5 forinți la 50 de crăițari.
După aceste măsuri au crescut cazurile de schimbare de nume în 1881 și 1882 (cu 1261 și 1065 nume
schimbate) și au continuat în anii următori, cu o medie de 750-850 pe an.
Statisticile arată că doar între 1881 și 1905, 42.437 de nume de familie au fost maghiarizate. Fenomenul
a continuat în Ungaria, de-a lungul întregului secol al XX-lea. Odată cu maghiarizarea numelor și prenumelor
personale, era o practică obișnuită și folosirea numelor geografice exclusiv în limba maghiară, nefiind
acceptate denumirile altor grupuri etnice. Pentru locurile care nu aveau nume maghiar, au fost inventate
denumiri noi, maghiare, care erau folosite în administrație, în locul numelui original ne-ungar. Exemple de
locuri unde numele original ne-ungar a fost înlocuit cu nume maghiare nou-inventate: Najdás - Néranádas (în
română Naidǎș, acum în România), Lyutta - Havasköz (în ruteană Lyuta, acum în Ucraina), Bruck - Királyhida
(acum Bruck an der Leitha, în Austria) [6].
Printre puținele mijloace de combatere a acestor urgii s-a folosit botezarea copiilor cu nume latinești,
care nu puteau fi maghiarizate. Iar printre prenumele cele mai folosite, chiar și în zilele noastre, se află acela
de Ovidiu. Prenumele de Ovidiu l-a purtat nașul-nașului meu, apoi nașul meu iar acum îl port, cu mândrie și
eu, alături de alți români proveniți din strămoși ardeleni, răspândiți în întreaga România și chiar peste hotare.
Iată cum, la scurgerea a 2000 de ani de la dispariția sa, Ovidiu, poetul latin exilat la Tomis, care deși era
mândru că devenise un „poet get” dar nu cunoștea adevărata relație de rudenie cu „gazdele”, ne-a lăsat dovezi
de necontestat privind apropierea lingvistică dintre cele două popoare iar peste secole a devenit unul din
ocrotitorii daco-românilor din Transilvania!
4.Epilog. Păstrarea memoriei lui Ovidiu
În nordul orașului Constanța, în zona stațiunii Mamaia se află un lac cu apă dulce denumit Siutghiol
(„Lacul de lapte”, în limba turcă). Tradiția, păstrată până în zilele noastre prin legende și povestiri orale dar și
prin însemnările unor călători străini care au poposit pe aceste locuri (toate pline de simpatie și apreciere pentru
„exilat”) susține că lacul a fost cunoscut inițial sub numele de Lacul lui Ovidiu (Laculi Ovidii, Lagoul
Ovidovului, Iezerul lui Ovidiu). Pe acest lac se află o insulă (Insula lui Ovidiu) unde se crede că ar fi fost
înmormântat poetul.
În 1887, a fost amplasată în centrul orașului Constanța statuia lui

Ovidiu, executată de sculptorul italian Ettore Ferrari. O replică identică se află
din 1925 la Sulmona, oraș înfrățit cu Constanța [1]. Cu ocazia serbărilor
Bimilenariului nașterii lui Ovidiu (1957), orașul natal al poetului a adresat
orașului înfrățit o scrisoare-mesaj, în care se spunea, printre altele: ...„toți
locuitorii orașului Sulmona sunt foarte fericiți să trimită salutul lor românilor
și îndeosebi constănțenilor, care de-alungul veacurilor au păstrat cu pietate
amintirea lui Ovidiu, și să le dorească prosperitate deplină acum, înainte și
pentru totdeauna”[3].
Numele lui Ovidiu a fost păstrat
și în denumirile unor importante
obiective industriale și sociale din zonă.
Astfel termocentrala cu motoare Diesel
de la intrarea în Mamaia s-a numit
„CDE Ovidiu 1” iar cea cu ardere pe
lignit, amplasată pe malul lacului
Siutghiol, „CTE Ovidiu 2”. Din anul
1961 funcționează la Constanța
Universitatea OVIDIUS (figura 4). .
Fig.4.Universitatea Ovidius- Localitatea de pe malul vestic al lacului
Constanța Fig.3.Statuia lui Ovidius –
a primit numele de Ovidiu, devenind Constanța
oraș în 1989. Aici s-a construit un
stadion de fotbal modern unde joacă echipa „Viitorul” (ajunsă campioană
națională) și unde funcționează cea mai mare Academie de fotbal din Europa Centrală și de Est condusă de
cunoscutul fotbalist Gheorghe Hagi. În 2017, cu ocazia comemorării a 2000 de ani de la dispariția lui Ovidiu,
primăria orașului respectiv a organizat un concurs de creații literare închinate acestuia finalizat printr-un volum
omagial, care a inclus cele mai izbutite lucrări.
Bibliografie
1. ***https//ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso.
2. Sălceanu, Gr. De la „Metamorfoze” la „Triste” și „Pontice”. Pontica nr.4, 1971, p.221-233.
3. Cergău, T. Insula lui Ovidiu. Editura Sport-Turism, București,1979.
4. Densușianu, N. Dacia preistorică. Institutul de Arte Grafice „CAROL GÖBL”, București, 1913.
5. Țuțuianu, O. Să-l reconsiderăm pe Nicolae Densușianu! Editura DacoRomână, București, 2017.
6. ***https//cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/14/planurile–ungariei-de maghiarizare–
totala–a-romanilor-din transilvania.
Vetrele religioase – loc de afirmare,

de exteriorizare
Dr. Tamara Macovei, Chișinău
Cu mai multe secole înainte de a se extinde peste noi migratorii Asiei de la est la vest, pe un spaţiu mult
mai întins, comunitatea românească era deja formată. În spatele genezei lor românii şi-au avut strămoşii cu numele
traco-geto-daci, care constituie un singur neam, cu o limbă unică. Chiar dacă ar fi fost să se numească altfel,
trăsăturile spirituale ale lor aveau să fie aceleaşi. Izvoarele arheologice din „Vechea Europă” ne stau drept
mărturie1.
Rar se întâmplă ca un neam să-şi voaleze cu atâta meşteşug identitatea şi valorile spirituale ori să facă
din ocultaţie o operă care să sfideze veacurile aşa cum au făcut-o tracii, geţii şi dacii. Pentru mulţi cercetători,
strămoşii poporului român reprezintă trecutul de mari „anonimi ai istoriei”. Viaţa lor a fost un mister, nemurirea
lor rămâne o enigmă … Oricum, tracii, geţii şi dacii vieţuiesc în sufletul nostru, în cuvântul nostru şi pe fiecare
palmă de pământ pe care o locuim.
Avem în ţărâna strămoşească mărturii de aleasă cinstire, pe care încă urmează să le dezvăluim şi să le
valorificăm. Aşa sunt Babele (în munţii Bucegi), tăbliţele de la Tărtăria (jud. Alba), stenogramele creştine (la
Basarabi, jud. Constanţa), Monumentul Sfânt de la Sarmisegetusa Regia (capitala dacilor), Căile Sacre
„Exampaeos” (termen scit) ale arienilor, carpato-dunărenilor (Şirurile lungi de lespezi enorme înfipte în pământ,
care treceau pe lângă apa Bâcului până în sec. al XVIII-lea şi se întindea din Basarabia spre Crimeea şi Don, de la
Prut la Marea Azov, reprezentând una din minunile lumii preistorice)2.
Despre acest Drum al zeilor, cunoscut în antichitate ca fiind misterios, poetul Pindar în Isthia, vol. 20
spunea: „Nici dacă vei călători pe mare sau pe uscat nu vei afla calea cea demnă de admiraţie care duce la locul
principal al hiperborienior”– cum ne denumea el. Rezultă că, după Pindar, la nord de Dunăre şi Marea Neagră
exista încă dinaintea timpurilor sale o cale monumentală şi totodată miraculoasă prin mulţimea şi mărimea
impunătoare a stâlpilor săi interiori, care, spunea el, erau înalţi de peste o 100 de picioare, adică peste 30 de metri.
(N. Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, 1986, pp. 151, 173; vom utiliza aceeaşi sursă şi în relatările din josul
paginii).
Herodot vorbeşte despre aceşti stâlpi ca despre „Columnele lui Sesostris (Osiris) care existau şi în timpurile
sale în ţinuturile Sciţiei. (Sciţii, după cum ne spune Herodot, adorau pe Apollo, pe zeul soarelui, cu numele de
Octosyros. Atât după nume, cât şi după trăsăturile sale divine, acest Octosyros nu era altul decât Osiris, „domnul
luminii”, Osiris „cel cu coroană albă pe cap, care reglementa circuitul soarelui”, „Osiris, zeul soarelui”.) Aceste căi
triumfale ale lui Bach sau Liter Pater prin Sciţia sunt menţionate şi în cartea a III-a Fastelor a poetului Ovidiu. În
cântecele eroice populare ale daco-românilor mai găsim şi azi amintiri despre „Bâcul Viteazului, /Bâcul Haiducului
/Ce-a pus straja Drumului /Din dealul Odriului, /Până-n preajma Diului. (N. Densuşianu, op. cit., p. 173. În vorbirea
populară acest şir de pietroaie poartă numele de Cheile Bâcului). Herodot, în descrierea Sciţiei, face referinţă la un
ţinut din nordul Mării Negre pe care sciţii îi numeau pe limba lor Exampaeus, cuvânt ce în tălmăcire din greacă
înseamnă „căile sacre”. Aceste locuri numite Exampee erau, după Herodot, situate la o depărtare de patru zile de
navigaţie în sus pe râul Hupanis (Bug); această cale sfântă se află pe aceeaşi paralelă cu Chişinăul de azi, având
direcţia de la apus la răsărit. Despre originea şi distanţa acestei căi sfinte a sciţilor Herodot însă nu ne mai relatează
nimic.
Mai târziu D. Cantemir, în Descrierea Moldovei (1982, p. 37) pomeneşte de Cheile Bâcului. Cităm: „Pe
râul Bâc se află un orăşel de mică însemnătate – Chişinău. În apropierea lui se găseşte o serie de pietre foarte mari
aşezate într-o linie dreaptă, parcă anume puse de mâna unui om. Dar mă împiedică să cred în aceasta şi mărimea
pietrelor şi spaţiul prea vast, în care se întinde acest şir. Conţinând unele trei sau chiar patru coţi în pătrat de fiecare
latură, acest şir se întinde peste Nistru tocmai până în Crimeea. În limba ţării se numesc „Cheile Bâcului”.
În monografia satului Truşeni de Gh.V. Madan scrie: „La hotarul moşiilor Truşeni, Ghidighici şi Durleşti
se încep Cheile Bâcului, descrise de D. Cantemir şi Alexandru Hâşdeu. Cităm: „Acolo şesul lat al Bâcului deodată
este îngustat şi zăvorât de culmile a două dealuri, ce se coboară unul către altul de-a curmezişul şesului, formând
astfel o uriaşă iezătură naturală, străbătută doar de o deschizătură îngustă, prin care se furişează Gârla Bâcului şi
trenul. Oamenii spun că dracul a vrut odinioară să înece lumea şi a început noaptea a căra pietre mari la Cheile
Bâcului; neavând apa încotro curge să-i potopească pe oameni, dar pe la miezul nopţii a cântat cocoşul şi diavolul
a pierit în bezna iadului, iar pietrele cărate de satană se văd şi azi unele.
1
M. Gimbutaş, op. cit., pp. 98-100. 2 N. Densuşianu, op. cit., p. 185.
2
N. Densuşianu, op. cit., p. 185
În acest loc până pe la 1870 a fost un mare iaz al truşenenilor cu moară de apă şi piua de învălit scumane,
iaz bogat în peşte, dar cu facerea drumului de fier a fost stricat, după cum a fost stricat şi marele iaz al Pruncului
de la celelalte chei ale Bâcului de pe moşia Highideşilor, despre Chişinău.” (p. 35)
Această faimoasă linie de monumente monolitice care trecea, până în secolul al XVIII-lea, pe lângă apa
Bâcului puteau fi în antichitatea preistorică columnele de piatră brută, care probabil, au avut o utilitate publică,
indicând călătorilor direcţiile drumurilor prin ţinuturile pastorale, acolo unde nu erau semne de orientare, dar
să zideşti lespezi, bolovani, stânci de circa 30 de metri înălţime, să se marcheze cu ele o distanţă atât de mare
– pare o muncă enormă; chiar şi pentru vremurile noastre e un lucru dificil. Dacă azi englezii se mândresc cu
„misterioasele” lor pietre de la Salisbury ori Stonehenge sau francezii cu Carnac, noi, românii, abia de le mai
pomenim în cărţile noastre de istorie. Calea Sfântă a carpato-dunărenilor din Europa şi Asia reprezintă istoria
noastră multimilenară – neglijată, uitată, părăsită şi politic incomodă pentru vecinii noştri.
La apus de munţii Zarad, se află o cetate închinată luminii, ale cărei urme, conform unor informaţii, 3
mai existau în secolul al XVIII-lea. Profesorii T. I. Ardeleanu şi C. P. Avram, care au studiat această cetate,
afirmă că a fost construită în urmă cu 12.000 de ani. Romanii îi spuneau Ziridava, în traducere – zi, „luminări”,
RI / RE sau Ra – zeul suprem al dacilor şi al egiptenilor, unicul creator al universului. Cei doi autori afirmă că
autohtonii o numeau Sarrand cu acelaşi înţeles ca şi cel din latină. Insula Alba Leuce la est şi Ziridava la vest
sunt două borne care definesc spaţiul în care Cultul Luminii a fost matricea primordială în care s-a format
poporul român. Credinţa pelasgă în Dumnezeul unic al luminii şi cea a reînvierii instituţionalizată prin
zamolxism a pregătit îndelung sufletul ţăranului pentru primirea bunei vestiri în lume a mântuitorului Iisus
Christos. Biserica ortodox-creştină s-a altoit pe trunchiul cu rădăcini ale urmaşilor pelasgilor. Minunea
Schimbării la Faţă a Mântuitorului produsă pe muntele Tabor a fost primită cu bucurie de cei care cunoscuseră
deja lumina pe înălţimile Kogaionului.
Kogaionul constituia, în arealul carpatic, marele consiliu al zeilor ce slujea marea Preoteasă Gaea, iar
discipolele acesteia i-au răspândit cultul în toate colţurile lumii pelasge. Pe acest munte în acele vremuri se
organizau cele mai înalte forme ale ansamblului de practici religioase ale Marii Zeiţe. Acest cult a fost preluat
de bărbaţii iniţiaţi, conturat şi întărit de filosofia uraniană zamolxiană4; (Din Materialele Congresului al IV-
lea de dacologie, 2005; a se vedea planşa 6).
Din scrierile antice rezultă că în epoca dacică(a fierului) se desfăşurau mari întruniri religioase,
echinocţiale5. Erau diriguite de Marele Preot după un scenariu anumit, cu un repertoriu puţin cunoscut, dar
care asigura un ansamblu al „cultelor secrete”, pe baza „legilor frumoase” (a belaginelor) create şi folosite
intens din timpul Marilor Preotese. Localizându-le în timp şi în spaţiu, sărbătorile Nedeile Soarelui erau
generalizate, în spaţiul carpatic, prin anii 7.000, î. Chr., (în epoca bronzului local ritualul Soarelui a luat chip
de nedeie, de mare întrunire cultică. Nedeile Soarelui se desfăşurau pe culmile Carpaţilor, pe vârfurile
dealurilor şi pe colinele şesului), odată cu generalizarea practicilor cultice solare. Atunci, printre atributele
esenţiale ale conducătorului de ritual, erau şi cele legate de veşminte: torsul, ţesutul, cusutul şi, nemijlocit,
vopsitul fibrelor cu care era redat simbolul cromatic 6 . Vom observa că alcătuirea veşmintelor, modelarea
ceramicii de ritual constituiau părţi componente ale ritualului religios. Scenariul ritualului religios a apărut
odată cu alcătuirea dintâi a familiei, cu formarea incipientă a graiului articulat, cu ideograma. Musterienii
carpatici au cinstit pe înaintaşii lor cu taina oxidului în culoarea Soarelui: la Boroşteni, Ceahlău-Scaune,
Duruitoarea, Malu-Roşu, Ohaba-Ponor, Sandominic7.
Treptat, Marea Preoteasă a renunţat la conducerea ritualului marilor întruniri, dar şi-a păstrat
îndeletnicirea confecţionării veşmintelor, precum şi la alte practici secundare. Cromografica veşmintelor a
rămas activă, cu aceleaşi semnificaţii, în aceleaşi limite condiţionate de scenariul religios peren. Semnele
purtate pe veşminte au rămas cu aceeaşi încărcătură spirituală, în pofida tuturor evenimentelor nefaste care au
urmat în toate vremurile.
Nedeile solare, sărbătorile primăverii prevedeau ca femeile participante să iasă în lume cu veşminte noi,
dar de fiecare dată confirma prospeţimea tradiţiei, şi nu modificări în substratul cultic 8. Cercetările de dată
recentă au adus dovezi potrivit cărora atât pe vatra megalitică de la Haraboru, în sanctuarul de pe versantul
Parangului, cât şi în templul de la Căscioarele, ritualul nu era modificat şi arăta ca cel de la Gumelniţa. Apa şi
focul, ceramica ornată într-un anume fel, cu participanţi grupaţi în cercuri astrale sau în încăperi-gemene, erau
elemente folosite cu sfinţenie de rigorile impuse de scenariul religios. Marea Preoteasă, cu masca de
consacrare, în veşminte cromografic ornate, confirmă şi astăzi amplasarea Nedeilor Soarelui şi rosturile
policromiei simbolistice. Marele Preot, conducătorul ritualului în epoca bronzului şi în epoca dacică, cu toate
3
Ibidem, p. 112.
4
A. Bucurescu, Dacia magică, Bucureşti, 1999, p. 205.
5
Herodot, Istorii, IV, În vol. Izvoare privind istoria României, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 45.
6
Vasile Pârvan, Getica, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 171.
7
I. H. Crişan, op. cit., p. 65.
8
Mihail Coman, Izvoarele mitice, Bucureşti, 1980, p. 155.
vitregiile migraţiilor, a păstrat vatra caldă a ritualurilor matriarhale. Platformele de rugă au rămas active peste
milenii. Marele Preot avea două atribuţii esenţiale condiţionate de apariţia cetelor tribale: să conducă întrunirile
religioase, solare şi să concentreze forţele de apărare împotriva năvălitorilor. În aceste împrejurări, din acele
timpuri (-3.500) bărbatul s-a afirmat drept Mare Preot şi Rege-apărător, Zamolxis, fiind zeificat pentru
respectarea belaginelor şi organizarea mulţimii sedentarilor 9.
Epoca fierului – epoca Daciei a început cu transferul ritualului solar către Marele Preot şi Rege apărător.
În taina cultică, de multă vreme, Zamolxis (-1.500) pregătise trecerea, precum şi uriaşele nedei solare,
echinocţiale. S-au desfăşurat nedei mereu, pe aceleaşi vetre ale epocii de piatră. În arealurile altarelor active,
cu acelaşi scenariu cultic al începuturilor, ritualul a fost păstrat în cenuşa vetrelor de pe Ceahlău, de pe Retezat,
de pe Muntele Găina, pe vârfurile Bucura, Caraiman, Cucurbita, Colţu, Gugu, Parâng, Sarmisegetusa, Omu.
Probabil, „legile frumoase” vizau şi sfinţenia cromograficii în toate rosturile existenţei, ale permanentizării,
dacă fiecare simbol sacru a rămas pe acelaşi loc, în aceleaşi înţelesuri în toate timpurile. Piatra Columnei nu
exprima efecte cromatice, dar culoarea botinelor lui Decebal, şnurul spiralic sacerdotal, cămaşa albă din
cânepă, tiera, cuşma, semnele solare de pe culturi, heraldica formată din semne hieratice etc. – toate aduc în
prim-plan dovezi ale autohtoniei şi continuităţii valorilor simbolistice, carpatice, toate împrospătează dialogul
mereu viu prin efecte cromografice de sorginte solară 10.
În cele trei axe ale existenţei, cromografica nu şi-a schimbat semnificaţia şi rolul iniţial. Nuanţa de verde-
crud, ca simbol al creşterii, al prosperităţii, folosit în alaiul nunţii şi în pomul pragului thanatic, a rămas cu
aceeaşi semnificaţie ca la începuturi. Arborele psihopomp, în marea trecere a sufletului din lumea aceasta în
lumea cealaltă, a avut atunci şi are şi acuma un rol considerabil. Într-un colind unde arborele psihopomp este
bradul – „Bradul se gândea / şi tulpinele-întindea,/ Iar mortul îmi trecea, / unde dorul îl ducea, / Marea fără
nume /La ielată lume.” (R. Vulcănescu, op. cit., p. 208), – arborele cosmic ale cărui rădăcini, tulpină şi coroană
susţin cele trei paliere cosmice, este calea de trecere în lumea de dincolo a sufletului defunctului.
În toate timpurile albastrul cerului a deschis fereastra pentru rugă spre cer, mijlocind dialogul cu
divinitatea. Albastrul reprezentând imensitatea imaterială a cosmosului, nuanţa cromatică a eterului, altcumva
zis, ea este alcătuită dintr-o substanţă transparentă, dintr-un vid al aerului, al apei, vid al cristalului sau al
diamantului. Ea este cea mai rece şi mai pură dintre toate culorile, exceptând pe cea albă. Calităţile semnalate
de noi sunt considerate a fi fundamentale şi aceasta în funcţie de ansamblul proprietăţilor sale simbolice.
Istoria ne dovedeşte că şi luptele de apărare au făcut parte din ritualul religios, din scenariul care a
antrenat policromia în ritualurile cultice. Zidurile necropolelor egiptene, pe care se desfăşurau scenele, în ocru-
roşu, judecării sufletelor, erau în culoare albastră deschisă ce însemna la ei culoarea adevărului. Acest albastru-
azuriu sacralizat reprezintă culoarea luminii. Prin pictura lor, bisericile medievale constituie vetre de referinţă
privind rostul policromiei în viaţa spirituală a carpaticilor din toate timpurile .
Datorită conţinutului ideatic deosebit, firul de tort, lemnul, pielea tăbăcită, strălucirea metalului, dansul
ritualic, cântecul şi descântecul, practicile cultice mărunte – toate au zidit, în mers milenar şi pe tot cuprinsul
spaţiului carpatic, cea mai mare civilizaţie a lumii evului timpuriu. Semnele preistorice simbolizează dinamica,
redau procesul continuu de transformare, proces ce creează perspectiva; ele alcătuiesc segmentul de bază ale
civilizaţiilor. Pe tot cuprinsul spaţiului carpatic aceste segmente nu au suportat modificări, au păstrat aceleaşi
arhetipuri; dar de la un mileniu la altul, de la o vatră la alta, exerciţiul exprimării prin simbol a căpătat nuanţe
diferite prin forma şi modelul de exprimare a mesajelor .
Simbolurile veşnice au constituit mijlocul de comunicare, legătura cu forţele atotputernice. Prin
dispunerea ordonată a simbolurilor, străbunii ne-au alcătuit prima carte de învăţătură. Credinţa era că
simbolurile ţin loc de templu, că luminează, că împlinesc ruga şi aşa au rămas în conştiinţa tuturor creatorilor
de frumos.
Timp de douăsprezece milenii, populaţia carpatică închisă în vechile ei concepte a fost deplin religioasă.
A crezut în unica forţă atotstăpânitoare, în puterea care dirija viaţa şi zidirea veşnică.
9
Mircea Eliade, De la Zamolxis la Cinghis-Han, Ed. Humanitas, 1995, p. 45.
10
Vladimir Dumitriu, Legende celebre în faţa ştiinţei, Bucureşti, 1988.
Identitatea basarabenilor redată în scrierile

rusești din secolul al XIX-lea
dr. Elena Șișcanu,
cercetător științific coordonator, MNEIN, Chișinău
În acest articol autorul prezintă câteva surse din Imperiul Rus, editate în anii 1816-1900, din
perspectiva abordării originii și apartenenței etnice a populației majoritare din Basarabia. Identifică atât
punctul de vedere al autorităților țariste și al autorilor studiilor, cât și al respondenților acestor studii, de la
care au fost colectate informații, opinii, date necesare. Majoritatea autorilor au venit în Basarabia cu scopuri
bine definite, de observatori fideli ai regimului țarist, având misiuni speciale în această privință. Făceau parte
din cele mai înalte cercuri ale Imperiului Rus, cu toate acestea, cunoșteau și recunoșteau faptul că populația
majoritară din Basarabia, numită „moldoveni” (români), „vlahi/volohi”, aparținea neamului românesc,
cunoscând și originea daco-romanică.
Cuvinte cheie: identitate, basarabeni, români, Basarabia, cercetători ruși.
Problema identității colective a comunităților etnice a fost și mai este o preocupare importantă atât a
istoricilor, cât și a opiniei publice mondiale. Pot fi identificate, totuși, unele regiuni pentru care această
chestiune are, dincolo de importanța pur științifică, și o dimensiune existențială bine conturată. Afirmația e
valabilă, în special, în cazul regiunilor situate la intersecția multiplelor interese și influențe culturale și
geopolitice, în care chiar definirea identității locuitorilor este transformată într-un element al jocului politic.
Basarabia este, fără îndoială, un exemplu clasic al unei astfel de situații create artificial de către ruși, în special,
în perioada sovietică. Ceea ce vrem să demonstrăm, este că, în secolul al XIX-lea, dincolo de interesele
geopolitice ale administrației rusești, a fost consemnată identitatea națională a basarabenilor.
Subiective și relative în sine, relatările călătorilor ruși asupra Basarabiei secolului al XIX-lea, reușesc,
totuși, să ofere informații prețioase, atât despre realitățile politice, economice, demografice, religioase sau
lingvistice, cât și despre unele particularități ale locului ce țin de tradițiile populare, de credințe, de viața
cotidiană, de datină și limbă. Ceea ce trebuie să spunem din capul locului este că majoritatea voiajorilor
imperiali au venit în Basarabia cu scopuri bine definite, de observatori fideli ai regimului țarist, având misiuni
speciale în această privință. Printre ei au fost P. Sumarokov („Călătoria din 1799 prin toată Crimeea și
Basarabia. Descrierea istorică și topografică a acestor regiuni” – „Путешествие по всему Крыму и
Бессарабии в 1799 г. С историческим и топографическим описанием всех тех мест” М., 1800)), A.
Veltman (Cartograf rus, lingvist, arheolog, poet și scriitor. Participant al războiului ruso-turc din 1828-1829,
locotenent-colonel. Membru al comisiei militare de topografie, a participat la cartografierea Basarabiei între
1817-1819), N. Nadejdin (Cercetător, critic, profesor universitar la Universitatea din Moscova, filozof,
jurnalist, etnograf), A. Afanasiev-Ciujbinski (a vizitat Basarabia în 1863, a descris populația, subliniind că
vorbesc o limbă latină, asemenea cu cea italiană), A. I. Zașciuk (ofițer al Statului Major din Rusia), V.L.
Dedlov – cunoscut publicist, prozator și critic literar din Imperiul Rus, a venit în Basarabia în rol de
corespondent al revistei Nedelya (Săptămâna). Notițele de călătorie întreprinse în Basarabia, dar și în alte
gubernii, au intrat în publicația: În jurul Rusiei. Polonia, Basarabia, Crimeea, Ural, Finlanda. Portrete și
peisaje (S. Petersburg, 1895). Dincolo de interpretările vădit șovine ale autorului, el ajunge la concluzia că, în
Basarabia, românii locuiesc din timpuri străvechi, neamul acesta fiind mult mai numeros, sublinia Dedlov, și
că românii sunt „vreo 10 milioane în Regatul Român, iar o bună parte locuiesc în Regatul Maghiar... Se spune
că limba lor se trage din latină. E greu de crezut. Cocoana se adresează către moldoveanul ei: babaca..., sau
cu alte fraze pocite, de genul, - domnule nacialnic... Rugăciunea moldoveanului se compune pe jumătate din
slove slovenești”1. La fel, el menționează că, în Basarabia, locuiesc prioritar „moldoveni, valahi și jidani”, iar
„moldovenii și valahii își zic români, pe când jidanii se compun din greci, armeni, arnăuți, țigani, etc.” 2. După
cum vedem bine, Dedlov, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a găsit în Basarabia o populație care știa
bine cine sunt, ei își ziceau români.
1
Danilov Maria. Basarabia în notele de călătorie ale lui V. L. Dedlov (sfârșitul sec. al XIX-lea). În: Revista de istorie a
Moldovei, AȘM. Nr. 2, 2014, p. 43.
2
Ibidem.
Caracterul romanic al basarabenilor era reflectat de mai multe elemente: aspectul fizic, limba
(caracteristică fundamentală), obiceiurile, autoidentificarea etnică a autohtonilor etc. Trebuie să accentuăm
prezența constantă a acestor idei în operele tuturor autorilor ruși de epocă, chiar și la cei care insistau deosebit
de mult asupra influenței predominante a elementelor slave în regiune. P. P. Svinin, reprezentantul Ministerului
Afacerilor Externe în Basarabia, scria la patru ani după anexarea Basarabiei (1816), lucrarea „Descrierea
oblastei Basarabia”, folosind informații de la zeci de ofițeri militari și civili ai diverselor servicii, precum și
mai multe lucrări publicate, ale lui P.S. Kunițky, P.V. Șabelsky etc. Drept rezultat, a reușit să elaboreze un fel
de „enciclopedie a regiunii”, marea majoritate a faptelor fiind de încredere și autentice 3. Autorul mărturisește
fără ezitare că Basarabia „a fost desprinsă de Moldova”, că „istoria ei e strâns legată” de istoria acesteia din
urmă, și că „populația ei se trage din coloniști romani” și „are același trecut cu întreg poporul
românesc”4.„Locuitorii autohtoni ai regiunii, continuă el, sunt moldoveni sau români (vlahi), care, după cum
am mai spus, se trag din coloniștii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină,... păstrează
numeroase particularități ale limbilor neolatine”. 5 În acest scurt fragment se relevă aspectele identitare ale
basarabenilor, cine sunt, ce limbă vorbesc. Totodată, P. Svinin, fiind reprezentantul Rusiei, dorind să sublinieze
rolul eliberator al imperiului, menționează: „Moldovenii (de pe malul drept al Prutului) se uită cu nădejde la
Basarabia, ca la o premergătoare a sorții lor, iar turcii, din partea lor, stăruie în toate felurile să potolească
încrederea acestui norod față de Rusia”6. Așadar, autorul confirmă identitatea națională a basarabenilor și unitatea
lor cu populația Principatelor, concomitent accentuează rolul „mesianic” al Rusiei.
Idei similare găsim și la vice-guvernatorul Basarabiei Filip Vighel (a.n.1786-d.1856), unul dintre cei
mai cunoscuți memorialiști ruși, autor al bine-cunoscutelor „Albume” (Записки; ediție completă în șapte părți,
1892), populare în Rusia: care, deși nu a scris o lucrare specială consacrată istoriei spațiului pruto-nistrean,
notează următoarele rânduri în „Memoriile” sale: „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Acești
romani sau români, după cum își zic ei, se trag din coloniștii romani și slavo-dacii învinși de Traian. În limba
pe care o vorbesc ei predomină elementul latin” 7.
În prima jumătate a secolului al XlX-lea, prin preocuparea sa pentru romanitatea românilor, se remarcă,
mai ales, Ignatie Iakovenko. Funcționar din consulatul rus de la București, Ignatie Iakovenko a ajuns pentru
prima oară la București în 1812. Făcea parte din echipa lui C.I. Bulgakov, primul secretar al conferinței de
pace de la București. Momentul acesta biografic îl relatează în cartea Starea actuală a Principatelor Turcești
Moldavia și Valahia și a regiunii rusienești Basarabia, tipărită la Petersburg în 18288. În această lucrare, el nu
se referă direct la Basarabia, însă o include implicit în spațiul românesc chiar prin titlul lucrării. I. Iakovenko
menționează în primul rând, primordialitatea în viața spirituală românească a credințelor vechi dacice,
admițând, astfel, originea daco-romană a românilor, parte ai cărora sunt și cei din Basarabia 9 . Descriind
proveniența limbii române și cercetând principalele ipoteze, Iakovenko nu neagă esența romanică a limbii
române, impactul slav neputând schimba caracterul ei 10. Astfel, se confirmă importanța limbii autohtonilor ca
element identitar, opinie care va persista în continuare.
O contribuție valoroasă în studierea identității basarabenilor a adus-o ofițerul Statului Major al Rusiei
A. Zașciuk (1828-1905), lucrarea căruia pe bună dreptate este calificată în istoriografie ca prima lucrare
științifică referitoare la Basarabia 11. Ca și alți autori ruși, A. Zașciuk, a tratat aspectul istoric al romanității
basarabenilor cu unele inexactități, atât în prefața cărții sale, cât și la începutul descrierii situației la zi a
moldovenilor ca etnie majoritară a Basarabiei 12. Fiind preocupat „să vadă din ce neam se trag”, A. Zașciuk
ajunge la concluzia că moldovenii din Basarabia, ca și românii din Principate, sunt de origine occidentală și
provin din coloniștii romani. „Ei au fost, continuă el, sub influențe diferite, dar au păstrat însă caracterul
strămoșilor lor. Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are însă rădăcină
3
https://www.academia.edu/23869426/_Описание_Бессарабии_П.П._Свиньина_Description_of_Bessarabia_1816_г .
4
Ibidem.
5
P.P. Svinin, Opisanie Bessarabskoj Gubernii, în revista "Zapiski Odesskogo Obșcestva, Istorii i Drevnostei". 1867.
vol. VI. pag. 220.
6
Свиньин П. Описание Бессарабской области // Записки Одесского общества истории и древностей. Т. 6. Одесса, 1867. P.
244.
7
F.F. Vighel Vospominania, Moscova, 1865, vol. VI, pag. 98.
8
Ignatie Jakovenko, Opisanie Moldavii i Valahii i rossijskoj Bessarabii, St.-Petersburg. 1828.
9
Ibidem, p. 81-82.
10
Ibidem, p. 84-89.
11
Защук, Александр Иосифович. Бессарабская область : [Ч. 1-2]. Санкт-Петербург, 1862. - 847 с.
12
A Zașciuk, op. cit, vol. I, p. VII-IX. p. 145-146
latină și păstrează mai multe particularități originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană”13.
A. Zașciuk vorbește cu claritate despre comuniunea dintre locuitorii autohtoni ai Basarabiei și cei din
Principatele Române, referindu-se de fapt, la identitatea românilor de pe ambele maluri ale Prutului. El relevă
trăsăturile de caracter ale românilor ca popor și influențele care au contribuit la modelarea sa, remarcând, în
primul rând, influența romană. O constatare deosebit de importantă a lui A. Zașciuk, care nu se remarcă la nici
un alt autor, este cea privind evoluția basarabenilor față de consângenii lor din Principate pe parcursul secolului
al XIX-lea: deși este vorba de același popor, datorită destinelor istorice diferite, printre românii basarabeni au
apărut unele elemente distincte care vor contribui în perspectivă, după părerea sa, la formarea în Basarabia a
unei noi națiuni, cu unele particularități față de locuitorii României. A. Zașciuk accentuează legătura istoriei
Basarabiei cu istoria Principatelor Române, inclusiv prin reproducerea, în anexa lucrării sale, a unei liste
complete de domnitori ai Principatelor14, incluzând astfel Basarabia în spațiul istoriei românești (nu trebuie să
uităm că lucrarea a fost scrisă deja după Unirea Principatelor).
Deosebit de semnificativă prin importanța informațiilor privind imaginea pe care și-o făceau rușii despre
locuitorii Basarabiei este lucrarea lui Pompei Nikolaevich Batiușkov (1811-1892, istoric și etnograf rus)
„Basarabia. Descriere istorică” („Бессарабия: Историческое описание”. Санкт-Петербург, 1892. 322
c.), publicată în anul 1892. P. Batiușkov, fiind adeptul teoriei „patriei originare a slavilor” în spațiul dunărean,
nu se preocupă de originea romană a basarabenilor, dar nici el nu poate face abstracție de originea romanică a
lor. Deși din unele pasaje rezultă că îi consideră pe români fie semislavi, fie venetici, la un moment dat,
recunoaște că: „Populația rurală nu știa deloc rusește. Românii sunt cei mai numeroși în Basarabia și în mod
firesc ei au privirile îndreptate spre compatrioții (sub. aut.) lor din regatul României și spre cei din Austria”15.
Astfel, el recunoaște unitatea și identitatea populației din Basarabia cu a celor din Principatele Române. Având
în vedere implicația politică a lucrării sale, mențiunea dată confirmă că originea etnică a românilor era privită
de autorii ruși ca unul din principalele elemente de definire a identității lor.
Chiar și P. Krușevan, care deseori a manifestat și a fost învinuit pe drept de antiromânism și opinii
politice radicale, în lucrarea sa Basarabia. Îndrumar geografic, istoric, statistic, economic și literar
(Бессарабия. Географический, исторический, статистический, экономический, литературный и
справочный сборник. Москва, 1903), recunoaște originea romanică a basarabenilor, afirmând cât se poate
de răspicat că: „Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populației Basarabiei, înrudirea strânsă
a limbii moldovenești cu limbile de origine latină, șederea prelungită a legiunilor romane în aceste părți, însuși
numele de români (romani) nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei națiuni care o leagă de
populațiile ce au locuit în Moesia și Dacia lui Traian și coloniștii romani. Ei vorbesc o latină stricată. Limba
lor însă e mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”16. În privința aspectului fizic
al basarabenilor, autorul relevă următoarele: „Dacă privim cu atenție fața moldoveanului, vedem trăsături și
forme deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă. Aici noi întâlnim fețe cu tăietură caracteristică daco-
romană, care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian. Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul
acvilin roman, părul negru buclat, ochii negri, capul mândru așezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile
din Forul roman”17. Firește, Krușevan nu putea merge atât de departe ca Zașciuk în identificarea basarabenilor
cu românii de peste Prut, însă e important însuși faptul recunoașterii originii romane.
În lucrările lui L. Casso18 găsim mai multe referiri la problema care ne interesează. El vorbește despre
recunoașterea romanității autohtonilor în scrisoarea de răspuns a țarului Alexandru I la petiția înaintată de
boierii basarabeni, precum și de efectul acelorași argumente în organizarea autonomiei Basarabiei 19. În ceea
ce privește consecințele influenței romane asupra regiunii, precum și cele privind continuitatea autohtonilor pe
acest teritoriu, în pofida dominației barbare, el aduce argumente din domeniul lingvisticii și toponimiei 20. L.
Casso percepe în originea romană și tradițiile lor, esența identității basarabenilor în pofida tuturor influențelor
exercitate asupra lor de-a lungul istoriei.
13
A Zașciuk. op. cit., p 151.
14
Ibidem, vol. II, p. 253-260.
15
Batiușkov, op. cit., p. 174.
16
P. Krușevan. Bessarabia. Gheograficeskii, istoriceskii statisticeskii, economiceskii, literaturnii i spravocinîi sbornik,
Moscova, 1903 p. 223.
17
Ibidem, p. 175.
18
Кассо Лев Аристидович. Византийское право в Бессарабии. // Ученые записки Императорского Лицея
цесаревича Николая. Вып. 1. — М., 1907. Кассо Л. А. Россия на Дунае и образование Бессарабской области. —
М., 1913. Кассо Л. А. Петр Манега. Забытый кодификатор Бессарабского права. — Пг., 1914.
19
Кассо Лев Аристидович. Византийское право в Бессарабии...., p. 8-9
20
Ibidem, p. 14
Leon Berg, renumit geograf, născut în Tighina, Basarabia, în lucrarea sa Basarabia. Țară – Oameni –
Economie, tratează problema romanității românilor basarabeni, atât în capitolul consacrat istoriei ținutului, cât
și în cadrul descrierii etnografice a moldovenilor. El caută să urmărească originea locuitorilor din spațiul
danubian din cele mai vechi timpuri, pornind de la ipotezele arheologice și continuând cu autorii antici până
în epoca romană. Deși pune sub semnul întrebării faptul: „Cum au apărut românii în locurile unde trăiesc astăzi
- Transilvania, Bucovina, Basarabia, România - este o chestiune discutabilă”21. Așa sau altfel, el menționează
că: „Din datele arheologice rezultă că Basarabia era locuită din timpuri preistorice... Săpături făcute în 1902-
03 în comuna Petreni, județul Bălți, au arătat că omul trăia în aceste locuri din epoca neolitică și anume în
mileniul al treilea î. Hr. populația aceasta, după unii savanți occidentali, făcea parte din neamul tracilor” 22. În
continuare el menționează că: „Pe timpul lui Herodot, deci în secolul al V-lea î.Hr., sudul Rusiei de astăzi, prin
urmare și Basarabia, era ocupat de sciți, neam de origine iraniană... Pe Dunăre sau Istros, vecinii sciților erau
geții, o ramură a tracilor”23. El recunoaște, după cum scrie însuși, ceea ce spunea Ovidiu, care a trăit ca exilat
la Tomis, pe malul Mării Negre, unde astăzi este Constanța, precum că: „între gurile Dunării și Nistru populația
autohtonă era formată din geți”24. Iar „în timpul lui Strabon, adică la începutul secolului I d.Hr., pe malurile
Dunării Inferioare trăiau doar ramuri înrudite, geții și dacii. Grecii și romanii nu făceau deosebire între ei și îi
numeau cu același nume: grecii le ziceau geți, romanii – daci”25. La fel, el precizează că „... Traian, în sfârșit,
a reușit în anul 105 d.Hr. să sfărâme puterea regelui Decebal și să transforme Dacia în provincie romană” 26.
Iar acest eveniment „... a avut o importanță primordială pentru toată istoria ulterioară a Peninsulei Balcanice,
iar memoria groaznicului Traian și astăzi trăiește în legendele populare ale slavilor și românilor” 27. Mai departe
el consemnează faptul că din Dacia lui Traian, a făcut parte și Basarabia actuală în care până astăzi s-au păstrat
două valuri de pământ enorme, zise ale lui Traian 28 . Concluziile ulterioare denotă îndoiala autorului,
specificând faptul că: „După cucerirea Daciei, Traian a luat imediat măsuri pentru colonizarea ei cu coloniști
romani. Coloniștii aceștia foarte repede s-au amestecat cu dacii și se prea poate ca românii actuali să fie până
la un punct descendenții acelor daco-romani”29.
Dincolo de insistențele privind influența slavă în regiune, Berg nu poate nega romanitatea românilor.
Studiul etnografic al moldovenilor, îi oferă lui Berg un nou prilej de a afirma romanitatea basarabenilor, dar
simultan, și comunitatea lor cu românii de peste Prut. El specifică faptul că moldovenii sunt românii care
locuiesc în Moldova, Basarabia și unele părți din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson și
Ekaterinoslav. Ca și alți autori ruși, pentru Berg, limba vorbită este elementul de bază care definește
romanitatea și identitatea basarabenilor. Deși insistă, în special, pe influența slavă asupra limbii lor, esența
romanică a autohtonilor este doar confirmată prin relatările lui 30. La fel, Berg a urmărit continuitatea istorică
a vechiului Principat al Moldovei și a Basarabiei, prin tratarea unor probleme legate de proprietatea funciară31,
cât și mersul istoric, referindu-se la unele evenimente din istoria medievală și modernă a acestei regiuni 32. De
exemplu: „În timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) cea mai mare parte o Basarabiei era deja în
stăpânirea moldovenilor” 33, menționează el.
Argumentele aduse în favoarea identității romane a basarabenilor a făcut ca în secolul al XIX-lea să
apară opinii prin care se insista asupra retrocedării Basarabiei. Astfel, Nicolai Danilevski, în cartea sa „Rusia
și Europa”, apărută în 1871, se exprimă clar în favoarea retrocedării Basarabiei României, totodată această
afirmație nu poate fi ruptă din context. N. Danilevski era principalul ideolog al slavofilismului din perioada
dată. El concepea locul și rolul Rusiei în istoria universală, într-o perspectivă mult mai largă, iar Basarabia, la
acel moment, era păguboasă pentru Rusia.
Relevantă, în acest sens este și opinia lui A. Kuropatkin, redată de L.A. Casso cu o vădită revoltă: „Nu
demult unul dintre scriitorii noștri militari, Kuropatkin, făcând bilanțul războaielor noastre balcanice, a ajuns
la concluzia că Rusia și-a atins frontierele ei naturale la 1792, în urma Tratatului de pace de la Iași, care i-a
21
Лев Семёнович Берг. Бессарабия. Страна. Люди. Хозяйство. Петроград, 1918, p. VIII.
22
Ibidem, p 89
23
Ibidem, p 35
24
L.S. Berg, op. cit., p. 44.
25
Ibidem, p. 45.
26
L.S. Berg, op. cit., p. 45.
27
Ibidem, p. 46.
28
Ibidem, p. 49-50.
29
Ibidem, p. 46.
30
LS Berg, op. cit. P 86-90.
31
Ibidem, p. 102 -106.
32
Ibidem, p. 56.
33
Ibidem, p. 57.
asigurat posesiunea malului stâng al Nistrului, în timp ce campaniile ulterioare împotriva Turciei n-au adăugat
celorlalte achiziții decât o „fâșie de pământ” cum numește el teritoriul cuprins între Nistru și Prut” 34. Anume
această abordare a trezit indignarea lui L. Casso și a făcut să-l citeze. De fapt, Kuropatkin avea în vedere
perspectiva militară a Basarabiei, care era după el, mai curând un impediment decât o contribuție la securitatea
granițelor Imperiului. La o sută de ani după anexarea Basarabiei de către Rusia, Kuropatkin mai menționa că
populația din Basarabia, ca și cea din Principate, este română și că duce o viață izolată și că: „În viitor, faptul
că unitatea poporului român se va face pe căi pașnice sau prin război este inevitabil” 35.
O confirmare indirectă a identității basarabenilor cu populația din Principate ne-o redau descrierile
privind fenomenul exodului basarabenilor peste Prut. Zașciuk, pe care l-am citat mai sus, este cel ce
semnalează acest fenomen datorită impactului asupra dinamicii populației basarabene pe parcursul secolului
al XIX-lea. Despre acest fenomen, „fugă” a basarabenilor peste Prut, ne vorbește și Batiușkov, care vine cu
ideea necesității iminente de a coloniza Basarabia cu elemente alogene 36. Casso a mers și mai departe, el
semnalează „depopularea” Basarabiei, ridicând fenomenul la proporțiile unei psihoze generale, numită de el
„la grande peur”37.
Autorii ruși nu puteau să nu observe conservarea identității tradiționale, ca și rezistența țăranilor
basarabeni la rusificarea declanșată de autoritățile imperiale. Totodată, este elocventă admirația autorilor
pentru puritatea tradițiilor patriarhale ale țăranilor, se pare, menționau ei, că țăranii basarabeni nu mai aparțin
prezentului, ci prin tot traiul lor sunt legați de trecut, de tradiție. Expresiile de genul „obiceiuri barbare”
(Zașciuk) sau „mediul sclaviei” (Krușevan), erau folosite pentru a sublinia prăpastia ce desparte această
populație de „civilizație”. De aici se trage „renumita” idee precum că rușii au adus civilizația în Basarabia.
Religiozitatea și viața cotidiană încărcată de tradițiile, obiceiurile și credințele antice par să reprezinte
pentru autorii ruși chintesența tradiționalismului țărănimii basarabene. De aici – înțelegerea de către unii autori
a importanței educației ca mijloc de socializare și, deci, de includere a țăranilor basarabeni în spațiul identitar
rus nu doar formal, ci și în mod real. De aici – celebrul citat al lui Batiușkov despre modalitatea de a-i face pe
moldoveni „pe jumătate ruși... prin școală” sau constatarea, devenită și ea o banalitate, a rusificării Basarabiei
prin două mijloace de bază: școala și biserica. Tot Batiușkov menționa „în ce ne privește, putem afirma că nu
numai în satele mai izolate ale Basarabiei, ci în plin Chișinăul, noi am întâlnit țărani moldoveni care nu știau
nici un cuvânt rusesc. Adaug că această ignoranță a limbii ruse nu trebuie pusă pe socoteala tendințelor
separatiste, ci pe aceea a izolării lor” 38.
Rezumând cele scrise mai sus, putem spune cu certitudine că identitatea basarabenilor, în operele
autorilor ruși, era în mare parte interpretată prin prisma tradiționalismului țărănesc, și a fost recunoscută ca
fiind aceeași cu identitatea națională a populației din Principatele Române. Din fericire, acest tradiționalism a
constituit catalizatorul indirect al păstrării identității etnice și culturale a majorității autohtonilor într-un mediu
destul de complicat – cel instituit de ocupanții ruși.
34
L.A. Casso, Rossija na Dunae..., p. 229.
35
Куропаткин А. Н. Задачи русской армии, St-Petersburg, 1910, p. 338.
36
P.N. Batiușkov, op. cit. p. 136-137.
37
L.A. Casso, op. cit, p. 202-204.
38
P.N. Batiușkov, op. cit., p. 175.
Kogaion — de la Gaea la Zamolxe

Prof. Olimpia Prună-Cotan
Întreaga catenă a Carpaţilor a fost un domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge consemnează pentru
istoria lumii N. Densuşeanu în Dacia preistorică. La toate popoarele, Pământul şi Cerul au fost cei dintâi zei
cărora li s-au dedicat vârfurile cele mai semeţe, locul unde ele se îngemănează, unde în jurul altarelor şi
templelor se desfăşurau misterele, sfaturile obşteşti, târgurile, festivităţile şi ceremoniile religioase cele mari.
Pe toate spaţiile geografice unde au vieţuit pelasgii este prezentă din vremuri ciclopice, antehomerice,
columna. De la coloana nelipsită de pe Muntele sacru până la piramidele înălţate spre văzduh, din Attica,
Arcadia, Olimp, Macedonia, Micene până în Latium ori Gizeh, acestea păstrează caracterul religios al
citadelelor pelasge unde Stâlpul legendar al Cerului are totdeauna alături un profil uman feminin, cu
caracteristici întâlnite cu prioritate în Munţii Carpaţi ai Daciei Hiperboreene. Hesiod aminteşte altarele sfinte
ale vechilor timpuri pelasge decorate cu statui, altare, scaune de piatră, portice, înconjurate de blocuri enorme
de piatră. Aceste altare situate pe vârful munţilor au fost agora preistorică, gigantică din Ţara cea sfântă a
religiunii pelasge de la Oceanus Potamos la Istru– aprecia N. Densuşeanu.
Pământul a fost întotdeauna vatra comună şi stabilă a universului uman. Acesta este altar şi tron zeităţilor
începând cu GAEA - Marea Preoteasă, divinitate majoră ce ne-a transmis în calitate de Mamă glie – Mamă a
naturii şi a morţii, principiul fecundităţii vieţii, ciclicităţii naturii şi regenerării acesteia. Orice templu era de
fapt o locuinţă ce avea în centru vatra unde ardea focul sacru pe care se cocea pâinea obţinută din sfărâmarea
boabelor, lângă care oamenii se adăposteau la căldură şi lumină, unde îşi confecţionau vasele, îmbrăcămintea,
toate cele necesare traiului. Altarul a fost vatra de socializare umană ce a impus norme de convieţuire
concentrate în religia născocită de femeile dace – cum susţinea Strabon.
Cercetătoarea americană de origine lituaniană, Maria Gimbutas, demonstrează că femeile au creat o
societate matriarhală ce a precedat-o pe cea patriarhală şi care este specifică epocii bronzului şi fierului, o
societate paşnică, creatoare de artă şi religie, întinsă în tot spaţiul europeano-mediteranean, din Nordul îngheţat
şi până-n Africa, de la Atlantic în stepele Asiei.
Cultul zeiţei GAEA, deţinătoarea merelor de aur din Grădina sacră, a fost răspândit de veritabili apostoli
feminini - cibyle, pitonise, preotese pe meleaguri străbune unde aceasta a devenit RHEA, BENDIS, IANA,
LATONA, DAKIA, VESTA, ISIS, DEMETRA, ROMULA DEEA etc, etc. Între ele s-a evidenţiat Cibyla
Eritreea. Se spune că aceasta a fost un adevărat apostol feminin care a plecat în misiunea sa de pe muntele
Moma, din Apuseni, fiind o vestită Sarabă. Cybila Eritreea a făcut cucunoscut cultul Mamei Mari în marile
sanctuare pelasge mediteraneene, în munţii Haemus (astăzi Balcani), în Grecia, Libia, Siria, Palestina, Egipt.
Femeia străină cu cartea sub mână a devenit o importantă misionară în Imperiului Roman, despre care se
spune că ar fi Regina din Saba. De la începuturi şi până în zilele noastre, mamele sfinte ale fiecărui cămin au
umplut mereu locul Mamei Mari, al Marii Zâne cu cel al VĂTRANEI, BĂTRÂNEI, BABEI.
În Ţara Soarelui – cum numea D. Bălaşa spaţiul carpato-danubiano-pontic, , a Dakiei, a Soriţei, a
Vestei, s-a format şi a existat cea mai veche societate matriarhală atestată documentar, cel mai vechi regat
feminin condus de Marea preoteasă - regină, reprezentanta Soarelui pe Pământ, cea mai veche societate
teocratică, paşnică şi creatoare, cel mai vechi corp de gardă feminin menit a apăra vetrele sacre, unic în
istoria omenirii: amazoanele. Aici s-a născut scrierea şi ne sunt mărturie tăbliţele de la Tărtăria, legate de
cultul dezvoltat al divinităţii feminine, conform argumentelor savantei Mariei Gimbutas (de altfel grafemele
şi scrierea au existat mai ales pe teme religioase şi sunt vechi de peste 7000 de ani).
Cel mai vechi cod de legi – Belaginele – din care s-au inspirat toţi legiuitorii lumii, cât şi primele şcoli
de iniţiere în misterele Antichităţii, corpul vestalelor, diferenţiat pe roluri în sanctuarele ce împânziseră lumea
pelasgă, aparţin tot acestor locuri ale strămoşilor noştri. Aici, în Geto-Dacia străveche, a fost creat şi cel mai
vechi folclor din lume atestat documentar pe la anul 1400 î.H. folosit şi pentru medicaţii/incantaţii de către
farmagii.
Femeile au creat Religia – primul ghid de organizare socială - cum consideră Iosif Cueşdean, o filozofie
de viaţă în ale cărei ritualuri sunt prezente toate elementele primordiale: pământ, aer, foc, apă. Preotesele
Dakiei sunt cele care au sădit în memoria religiei ideea de nemurire şi pe cea a reînnoirii, şi nu pe cea a Vieţii
de Apoi.
Femeile dace au transmis noilor generaţii, în calitate de mame, limbajul şi au creat o mitologie ce a
servit ca arhetip pentru majoritatea miturilor europene. Ele au născocit ceremonialul ce însoţea marile
evenimente religioase legate de fenomenele cosmice – mai ales de solstiţiu şi de echinocţiu, manifestări însoţite
de muzică, dans, ofrande (pâine, băutură), făclii aprinse etc. Toate activităţile erau socotite sacre, inclusiv
ţesutul veştmintelor de ceremonie care erau albe şi erau împodobite cu cusături ce reprezentau simboluri sacre
legate de Cultul Soarelui şi al Creaţiei Cosmice. Astfel, ideea de frumos artistic s-a concentrat pe temele
religioase inventate de femeile geto-dace ale Antichităţii, creatoarele şi păstrătoarele legilor, tradiţiilor,
obiceiurilor prin muzică, dans, poezie, rugăciuni şi imnuri de adorare a zeităţilor feminine.
Prin studierea Cerului ele au dedus elementele de climă, au folosit plantele ca leacuri pentru boli,
însoţindu-le de descântece pentru a izbăvi şi sufletul, nu doar trupul. Au transmis generaţiilor următoare
momentele sacre ale vieţii – naşterea şi moartea –şi au creat familia. Prin nuntă femeile nu făceau decât să
legitimeze tatăl copiilor lor, un al treilea moment sacru al existenţei. Platon amintea că, în acest context, geţii
sunt cei dintâi capi de familie.
Dacă în perioada precreştină altarele închinate Marii Zeiţe GAEA se ridicau pe vârful munţilor cât mai
aproape de astrul solar, tot aşa bisericile noastre îşi înalţă turlele pe culmi, fie ele muntoase sau de deal, pe
coline sau măguri şi nicio altă construcţie lumească nu are voie să fie mai înaltă. Astfel de locuri sacre au fost
Ceahlăul, Bucegii, Polovracii, Muntele Moma, Vârful Drocea, Munţii Godeanu, Şureanu, Oslea, dar mai ales
Muntele Găina – muntele GAEI – ce-şi chema fiicele din cele patru zări prin glasul văilor slobozit din bucium.
Aşa o reprezintă pe Marea Zână, Fidias, marele sculptor antic grec, cu buciumul în mână. Pe unele monede ea
apare sub forma unei păsări – Gaia/Găina. În Munţii Bihorului este semnalată prezenţa păsării Gaia care
cuibărea în locurile unde lucrau băieşii la minele de aur şi era numită vâlva băilor. Adevărate pelerinaje
periodice dedicate sărbătorilor religioase cele mari aveau loc la altarele GAEI, temple ancestrale ale Soarelui,
cunoscute din vechime drept ziua urcatului pe munte.
Nu se poate să nu observi similitudinile dintre GAEA şi mama sfântă a Creştinătăţii, Fecioara Maria,
numită în popor şi Măria, adică Cea Mare, Preamărită. În folclorul românesc Maica Domnului are în mână
un bucium – aşa cum menţiona N Densuşianu:
Maica Precista buciuma,
Pământul se legăna.
La kilometrul 40, în ţinutul Gura-Honţ, aproape de Muntele Găina, în sud-vest, se află Muntele Codru
Moma, iar la sud se află Zarandul cu Vârful Drocea (Dochia). Pe Crişuri se întind dealurile: Măgura, Măgura
Boilor, Măgura Clemenea, vârfurile: Zânei, Steanului, Medeşului – denumiri sinonime cu cele trei Gorgone
din scrierile lui Hesiod : Stena, Zâna (Euriale) şi Medusa. Zâna este Leto sau Latona deoarece aici au trăit
apuglii. Ştim astăzi că în Ziua muntelui femeile buciumau chemând la sărbătorirea Mamei GAEA – Măria
cea Mare, ridicându-i imnuri de slavă. Bărbaţii aprindeau ruguri în cinstea zeiţei celei mari, se rugau,
discutau, cântau, jucau, povesteau, mâncau şi beau într-o noapte unică – scrie Ioan Bogdan.
Rămasă în conştiinţa populară drept una dintre cele mai mari sărbători ale noastre, urcatul pe munte se
întâlneşte în zonele carpatine la Nedeea munţilor din Ceahlău – unde e slăvită Panaghia, Doamna Ghia/Gaea.
În Bucegi sărbătoarea poartă numele Babelor, în Munţii Buzăului, dar şi în zona Caraş-Severin, la Peştera
Muierii, la Polovraci, la Peştera Ialomiţei etc.
În vremurile dacice KOGAIONUL reprezenta delimitarea spaţiului sacru, expresie a conturării spaţiului
spiritual specific unităţii geto-dacice. Monoteismul a stat la baza unităţii statale a strămoşilor noştri şi îşi avea
capitala spirituală pe înălţimile munţilor, în adâncurile cărora exista întotdeauna o peşteră – ca adăpost natural,
o apă curgătoare – drept esenţă a existenţei, şi bineînţeles o coloană /columnă/piramidă de regulă lângă un
templu, un altar sau un tron al zeiţelor. Sacralitatea munţilor noştri este dovedită şi cu ajutorul arheologiei. Pe
o monedă romană s-a păstrat imaginea Dakiei ce ţine în mâna dreaptă o grupă de munţi – munţii cei sacri, iar
pe Columna de la Roma apare templul circular al Mamei Mari.
Un astfel de spaţiu sacru era Sarmizegetusa (Sarmisa e geta Za, adică Zamolsa, femeia sacră), locul
elitist, de rang înalt unde trăiau pustnicii cu calităţi excepţionale şi care erau conduşi de Marele Iniţiat în vremea
patriarhatului. La Sarmizegetusa, ceremonialele religioase au supravieţuit de-a lungul secolelor. În vechea
capitală a Daciei au rezistat inclusiv distrugerilor romane cele 6 altare ce flancau la nord şi sud altarul zânei
Mithra, lângă ele situându-se câte un stâlp acoperit cu o căciulă dacică (tiară), o copie a naturii înconjurătoare:
Vârful Curcubeta Mare ce se înalţă ca o veritabilă columnă către cer.
Prin filozofia lor de viaţă Zamolsienele ce au precedat epoca patriarhatu au sădit credinţa în
nemurire şi în înţelepciune. Sarmizegetusa este sediul Kogaionului Daciei antice în care patriarhii au
preluat ştafeta Zamolsienelor.
Muntele Găina rămâne în timp sfântul lăcaş al Daciei preistorice matriarhale. Loc al misterelor
preoţilor Zamolsieni, altarul Sarmizegetusei a păstrat până astăzi prin coloanele de andezit singurul calendar
astronomic din lume de precizie uimitoare.
Strabon, în lucrarea sa Geografia spune că muntele a fost recunoscut ca sacru şi tot astfel îl numesc geţii
KOGAIONON …era la fel cu numele râului ce curgea alături.
Locul Kogaionului a comportat de-a lungul anilor multe discuţii. El poate fi în Carpaţii Moldovei,
Munteniei, Transilvaniei, în Banat având în vedere unitatea credinţei dacice. Descoperit o singură dată pe o
tăbliţă de la Romula-Reşca (jud. Olt), termenul Kogaionon este format din particulele KO (suflu-gură), GA
(prescurtare a numelui zeiţei Gaea), IO (invocarea centrului tradiţiei primordiale, o formulă prin care se indica
centrul suprem căruia se subordonau centrele secundare derivate cum era cel din Creta de pe muntele Ida şi de
pe tot Pământul), iar ON semnifică coloana de lumină conform documentării lui Iosif Cueşdean, comuniunea
însufleţită dintre Cer şi Pământ. Acest ON este în fapt stâlpul cerului ce susţine Tradiţia primordială, ce-a
îmbrăcat de-a lungul vremii diverse forme ajungând până la troiţele din zilele noastre.
IO este o cheie magico de invocare a Centrului Suprem pe care o deţineau şi Tifon-Set şi Osiris şi Isis
şi Toth. La chinezii antici Muntele Sacru era IO, Jupiter era IO, în Polinezia Dumnezeu era IO. Faraonii
Egiptului au în mână un I cu O ataşat într-un capăt. IO înseamnă şi simbolul perfecţiunii, nota cea mai mare,
dar şi întoarcerea la perfecţiunea unicităţii pe un plan superior. Toate tradiţiile se consideră descendentele unui
Centru Sacru Suprem.
A. Bucurescu scrie despre Kogaion că are semnificaţia de Capul lui Ion sau al Magnificului şi situează
Kogaionul în Bucegi, unde Zamolxe îşi iniţia ucenicii în misterele religiei, ştiinţei – medicină, astronomie,
moralei etc. Acest autor neglijează civilizaţia matriarhală şi vremurile apropiate mult de timpurile preistorice,
neluând în seamă mitologia geto-dacă potrivit căreia Sfinxul din Bucegi este personaj feminin ca şi Sfinxul
egiptenilor antici.
Alţi istorici plasează Kogaionul în Ceahlău, în Munţii Bihorului, în Carpaţii Meridionali – la Peştera
Muierii, la Polovraci, dar nu precizează că acestea sunt derivate din Centrul Suprem KOGAION şi toate au
rădăcină feminină, în sensul că aici slujeau Marile Preotese. Să nu uităm că în Munţii Bucegi, în împrejurimile
Sfinxului, ale Vârfului Omul sunt peste 20 de hidronime, toponime, care indică zânele cu diverse denumiri
deloc întâmplătoare.
Peste tot în vechea Dacie se utilizau altare naturale – în munţi, pe dealuri şi măguri – dar şi cele ridicate
de mâna omului: movile, gorgane, popine, curgane. Aceste spaţii sacre au fost preluate de preoţii sacerdoţi,
călugării lumii patriarhale, din cultul Mamei GAEA şi au dăinuit străbătând mileniile. Petru David
menţionează 100 de vetre de foc dacice în zona Bacăului. Strămoşii noştri născuţi pe aceste meleaguri şi având
rădăcini vechi de 12 000 de ani au avut revelaţia Dumnezeirii fără început şi fără sfârşit.
ZAMOLXE este un termen provenit din ZA - semnificând zi/lumină /zână (vezi termenii zână,
Zamolxa, Za-baba) şi MOL – titulatură nobilă divină legată de zeitatea feminină a Pământului. MOL este
prezent şi în numele localităţii italiene Molfeta vechi de 7000 de ani., iar soţia italianului este moglia. MOL
este titulatura divină din numele Moldovei sau din cel aromân al Molosienilor, dar şi din termenul creştin
molifta – rugăciune adresată de femei Pământului, iar motăniile sunt plecăciuni pe pământul sacru. MOL este
Pământul – Mamă GAEA (vezi termenul nămol). Zamolxe este singura divinitate europeană cu titulatura ZA,
care la noi este la feminin. Din ZA provin termenii Zău şi zeu, dar şi Dumnezeu – aşa cum Iosif Cueşdean
insistă în demonstraţia sa lingvistică din lucrarea Limbajul morfemelor şi limba dacilor. Astfel, iniţiatul care
a solicitat să-l slujească pe cel mai adorat zeu al dacilor şi-a luat numele de la religia ZA (zeiţa Zână) şi
de la MOL (zeiţa Pământului, GAEA) şi s-a numit ZAMOL desemnând Zeiţa Pământului, nelipsită din
nici o zonă sacră.
Numele corect este potrivit scrierilor lui Lucian din Samosata, Diogene Laertius, preluate de Carolius
Lundius ZAMOLSE, iar după Herodot ZAMOL-XIS, care este la plural feminin în greceşte. Se observă cu
uşurinţă că toate zeităţile de la GAEA încoace sunt feminine. Chiar şi Mithra - ce-şi avea altarul la
SarmizegetuZA, este - după toate regulile lingvisticii, un nume feminin.
De-a lungul vremurilor puterea teocratică a marilor preotese a fost uzurpată de sacerdoţii –
bărbaţi, aceasta fiind expresia afirmării patriarhatului în toate domeniile vieţii sociale, politice,
economice, dar mai ales militare.
Această luptă care a durat milenii este păstrată de mitul lui Orfeu. Deşi încearcă s-o scoată pe Euridice
din Infern, el o sacrifică în mod conştient, fiindcă îşi dorea pentru sine poziţia socială a femeii. O lasă conştient
în urma lui, împietrită, cu alte cuvinte legată de mâini şi de picioare, fără să-i poată distruge aura bogăţiei
spirituale specific feminină. Să ne amintim şi alte imagini feminine împietrite ce stau la baza creaţiei şi care se
întâlnesc în toţi munţii noştri: de la Babele din Bucegi şi până la Ana lui Manole, fără jertfa căreia n-a putut fi
înălţată mănăstirea ctitorului de ţară, femeile – credincioase, sensibile, cutezătoare, strălucitoare, rămân
temelia existenţei. Ele sunt creatoarele religiei, moralei, vieţii intelectuale şi artistice, a diplomaţiei şi
pedagogiei. Chiar şi Zeus şi-a dat seama că numai o femeie – Athena/Minerva, născută din capul său, putea fi
sălaşul sigur al Înţelepciunii.
Dacă istoria omenirii începe cu scrierea – şi ea o invenţie feminină prin simbolistică, atunci salutăm
cu respect părerea lui Alexandru Pele care afirmă că femeile au început istoria omenirii.
În concluzie Kogaionul era un Consiliu al zânelor ce slujeau Marii preotese GAEA , iar discipolele
acestora i-au răspândit cultul în toate colţurile lumii pelasge.
Deşi Kogaionul îşi avea sălaşul la început în peşterile şi grotele străjuite de vârfurilor muntoase, el este
un munte în sens geografic, dar şi în sensul celei mai înalte forme de organizare a ansamblului de practici
religioase ale Marii Zâne. El este Sfatul zânelor slujitoare ale cultului zeiţei GAEI care a fost preluat de
iniţiaţii bărbaţi, împreună cu religia marilor preotese geto-dace, adică a Zamolselor, purtată pe crestele
timpului.
Centrele de cult religios, ca sfat al înţelepţilor, al marilor conducători ce coordonau poporul într-un
sistem organizatoric unitar, erau dispuse pe toată aria de cuprindere şi aveau un rol determinant în cadrul
monoteismului religios dacic. Ele erau coordonate de la centru cum stă mărturie şi Sarmizegetusa. În fiecare
casă Kogaionul a fost păstrat de femei într-un altar al credinţei orientat mereu spre soare – răsare.
Kogaionul a urcat pe munţii cei mari unde oamenii se închinau zânelor, unde sacerdoţii îi sfătuiau pe
conducătorii poporului în momentele cruciale ale existenţei, unde se afla mai apoi Sfatul înţelepţilor, locul
iniţierii în tainele religiei şi moralei. El a evoluat de la vatra focului sacru la altarul Marii Zâne preotese, unde
se afla nelipsita coloană – făclia simbol a unităţii dintre Cer şi Pământ.
Kogaianul şi Zamolsele sale, vestalele lumii vechi, reprezită trepte de evoluţie în timpul străvechi, pe
coloana infinită a cunoaşterii, preluată de patriarhii înţelepţi, pe care-i recunoaştem în datinile anuale
numeroase ale Moşilor la geto-daci, prezente în Panteonul dacic românesc. Numai pe aria geto-dacă există
Paştele Rohmanilor, Blajinilor, bunilor, străbunilor, moşii de iarnă, de vară, de toamnă etc. Strabon, istoricul
şi geograful antic, scrie că şi Orfeu era trac şi provenea din Kogaionul legendar al lui Zamolse. Preoţii
Zamolsieni erau slujitorii iniţierilor străbune ale Zamolselor. Istoricul român Augustin Deac prezintă în
lucrarea amplă Istoria adevărului istoric faptul că numele de Zamolse era destinat rebotezării asceţilor
sacerdoţi geto-daci.
În vremea patriarhatului impus dur de Creştinism, femeile au interdicţie de a intra în altarele bisericilor.
Un preot cu înalte studii de la Meteorele Greciei mi-a spus că femeile nu vor să intre în acest altar fiindcă nu
este al lor. Ce faţetă interesantă a Păcatului divin inventat – când, unde şi de către cine?, fiindcă nici în Biblie,
nici în scrierile antice nu se face vorbire despre aşa ceva. A fost nevoie de mii de ani să se ajungă la patriarhat,
şi trecerea de la matriarhat s-a făcut lent. Cel mai convingător este exemplul referitor la Gemenii divini,
Artemiza şi Apollo, ce oficiau cu aceleaşi drepturi şi responsabilităţi, dar în timp femeia a foat lăsată în urma
ca Beatrice a lui Orfeu, ori zidită în temeliile creaţiei de neam şi Creştinism ca Ana lui Manole. Babele,
înţeleptele străvechi, Zânele bătrâne dăinuie în datini, obiceiuri, dar mai ales în mitologia românească, în istoria
noastră veche, scoase în ilegalitate de dogmele creştine, dar puternice încă la mii de ani distanţă în Calendarul
nemuritor al Babelor.
Chiar şi termenul OM este o creaţie a teocraţiei feminine, un cod pentru Existenţă cât şi pentru opusul
acesteia: MOartea
A fost odată ca nicio dată o civilizaţie unică şi irepetabilă: cea a Marilor Preotese ale geto-dacilor...
Bibliografie:
• Bălaşa, Dumitru; Ţara Soarelui, Editura Orfeu, Bucureşti, 2000;

• Bucurescu, Adrian; Dacia sacră, Editura Arhetip, Bucureşti, 2000;
• Bogdan, Ioan; Originea mitologică a Târgului de fete de pe Muntele Găina, Fundaţia Gândirea, Bucureşti,
2004;
• Cueşdean, Lucian – Iosif; Limba morfemelor şi limba dacilor – Sistemul sumerian al limbii române, Editura
Orfeu, Bucureşti, 2000;
• Deac, Augustin; Istoria adevărului istoric, Editura Tentant, Giurgiu, 2001;
• Densuşeanu, Nicolae; Dacia Preistorică, Editura Meridiane, Bucureşti;
• Diodor din Sicilia; Opere, cIII 57;
• Gimbutas, Marija; Civilizaţie şi cultură, Editura Albatros, Bucureşti, 1984;
• Gimbutas, Marija; Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997;
• Iordanes; Getica, Editura Gândirea, Bucureşti, 2004;
• Iscru, G.D; Geto – dacii, Editura Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1995;
• Kernbach, Victor; Universul mitic al românilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1994;
• Olinescu, Marcel; Mitologie românească, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti;
• Olteanu, Dan; Religia dacilor, Editura Saeculum, Bucureşti;
• Platon; Carmide ; Cratylos, Editura Didactică, Bucureşti;
• Schure, Eduard; Marii iniţiaţi, Colecţia Lotus, Bucureşti, 1994;
• Strabon; Geografia, vol. I – II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
• Tonciulescu, P; De la Tărtăria la Ţara Luanei, Editura Miracol, Bucureşti, 1994.
Sistemul informativ de pe vetrele Daciei

străvechi. Ora. Deea.
Prof. Olimpia Prună-Cotan
Pe vatra vechii civilizaţii europene, unde trăieşte astăzi poporul român, a existat cel mai vechi sistem
informativ de apărare din istoria omenirii, aşa cum ne indică limbajul geto-dac, dar şi toponimele, hidronimele,
patronimele, oronimele, oiconimele de pe tot cuprinsul Daciei străvechi. Pe întreaga arie unde au trăit neamurile
străvechi ale pelasgilor, apoi ale geto-dacilor, autoritatea cultică era în subordinea Marilor Preotese, protejate de
primul corp de armată din istoria lumii format din preotesele Amazoane.
B. P. Haşdeu scria că toponimia este limba geografică a unui popor. Pe aria străveche a geto-dacilor există
localităţi, dealuri, văi şi ape, nume de persoane sau de familii în care întâlnim cuvântul Ora. Importante erau cetăţile
geto-dace ale căror nume ne trimit în lumea veche: Orăştie, Oradea, Oraviţa, Dorna, Orhei, Orlat, Orieşti,
Orodei, Orleşti, Orşova, Orlea, Orminda, Cula Ormenişului. Tipia Ormenişului, Zamora, Cocora, Orţişoara,
Scărişoara, Grădiştioara, Cuzdrioara, Belioara, Sibioara, Viişoara, Slătioara, Bucureştioara, Orăştioara,
Bănişoara, Urmeniş, Urlaţi, Arad etc. Aceste denumiri au în comun termenii ora şi oara sau particula ur, ar ce o
indică pe Ora, Oara, Oranta.
Cine poate fi Ora şi ce rol a avut ea? Am început cercetarea cu numele unor localităţi cu trimitere la Ora. Am
cercetat lăcaşurile pe care este semnalată prezenţa acestora şi iar am dat peste denumiri din care nu lipseşte Ora. M-
am oprit asupra oraţiilor şi-am înţeles că acestea cuprindeau informaţii transmise direct, prin viu grai de către orante,
oratoare, oratori până în zilele noastre. Familia de cuvinte deosebit de bogată pornind de la cuvântul Ora este un
depozit semnificativ de informaţii istorice străvechi.
O.Ra! este ruga de adoraţie a Soarelui, motiv ce ne conduce la înţelegerea locurilor de rugăciune de pe
înălţimi, cât mai aproape de Soare, printre care se număra şi Kogaionul geto-dac. Am încercat să aruncăm un năvod
în adâncul istoriei străvechi şi-am descoperit o lume nebănuită şi incredibilă, cu ceremonialuri şi răspunderi severe,
cu legi ştiute şi respectate, o civilizaţie complexă şi nuanţată, de o mare bogăţie artistică, creativă, cunoscătoare a
cosmogoniei astrale, deţinătoare de iniţieri la care nu s-a ajuns pe calea ştiinţei nici până în zilele noastre.
Dar să o luam încet şi să avem răgazul citirii semnificaţiilor din vatra vechii civilizaţii europene. Situl
arheologic descoperit la Căscioarele este atestat din mileniu al V-lea î. Hr. şi se află pe Dunăre, lângă oraşul Giurgiu.
Pe tellul de pe Ostrovel, lângă lacul Cătălui, s-a descoperit un altar de cult bogat ornamentat în culori de o înaltă
măiestrie artistică şi cu o simbolistică unică în lume. Pornind de la numele localităţii se poate intui că în acest loc
existau căscioare, căsuţe în care trăiau cei ce slujeau acest altar al Orelor. Ora este termenul la singular, iar la plural
Oarele/Orele. Oarele se găsesc numai în limba românilor. De regulă, particula oare şi oara indică activitatea de
oratoare sau îndemnul de a preciza spusele orei. Cuvântul odinioară ne semnalează vremuri îndepărtate din timpul
unor personalităţi cu numele de Ora.
Odin era zeu venerat de popoarele scandinave, susţin unii istorici, dar în vechime se pronunţa Ordin, cum
scrie poetul Mihai Eminescu în poemul Memento Mori: Ordin adâncit în gânduri… pe un tron cu spata mare/ Vede-
a luptei lungi grandoare. Ergamia înseamnă cea de pe gorgan. Analizând o mulţime de toponime, hidronime, luând
în calcul şi descoperirile arheologice cu privire la turnul-locuinţă de pe văile strategice, se poate identifica locuinţa-
căscioară, reşedinţă pentru Ora.
Orele vieţuiau pe râurile repezi de munte unde vâltorile se întâlnesc la tot pasul. Acest spaţiu cu vatră de cult,
aflat în subordinea Marii Preotese, Ora, era înconjurat de căscioare, locuinţe ce slujeau buna desfăşurare a
activităţii. Se circula pe ulicioare, dat fiind spaţiul restrâns de locuire de pe grui. Căscioarele aveau încăperi care,
desigur, se numeau chilioare. Din căscioare fumul de pe vetre ieşea pe hoarne.
Orăştina era şi ea loc de rugăciune pentru adorarea Soarelui, de pe pripor (coastă de deal), ce desemnează
spaţiul în care îşi desfăşura activitatea Ora. Nimeni nu cuteza să fie mai sus decât rugul (focul sacru) de pe Orăştină.
În zilele noastre bisericile sunt pe locurile cele mai înalte. Este o impietate să îţi faci casa mai înaltă ori mai sus decât
biserica.
Orăştina cu căscioare se afla pe locul mai înalt numit tell şi a dăinuit până în secolul al III-lea d.Hr. În acest
context, evident că un cas.tel este casa de pe tell. Apele din împrejurimi erau cu siguranţă şi scăldătoarea Orelor şi
oriilor, locuitorii din căscioare. Zorile erau strigate din turnurile unde vegheau Orele, Surorile, Ilioarele (care
dansul printre morminte şi îşi strigau înaintaşele în ziua de Paştele blajinilor), Vedele noastre, cele ce au scris
orândele, altfel cum să fii existat scrierea sanscrită şi capodoperele acesteia, Vedele şi Upanişadele, ce au răzbit
până la noi.
Scrierea sacră o deţineau neamurile pontice unde exista în vechime şi India Pontică şi Arabia Pontică
(Sarabia). Coboară poate însemna calea de urmat din ormeniş pe valea orelor, iar cuvântul zboară ne duce spre
înălţimile unde Marea Zână Ora îşi avea turnul-locuinţă.
Adrian Bucurescu afirmă că oromanisa este graiul curat vorbit de zeii geţi şi consemnat, la sfârşitul veacului
al VIII-lea î.Hr. pe Tăbliţele de la Sinaia limbaj mai vechi decât cel sanscrit.
Am pornit de la denumirea explicită a cetăţii ORĂŞTIE, incitată de întrebarea cine este şi ce ştie această
specială personalitate, Ora, de ce este atât de importantă şi ce rol deosebit avea din moment ce oraşul care îi poartă
numele dăinuie şi în zilele noastre? Răspunsul va include numeroasele oraşe de pe gorgane, dealuri şi munţi cum
sunt cele ca Oradea (Ora.deea), Arad, Oraviţa etc. De la Orăştie, pe valea pârâului Orăştioara, se află cea mai
importantă cale de acces către sanctuarul geto-dac de la Sarmizegetusa, pe care se înşiră strategic cetăţile-turn de
pază: Orăştioara de Sus şi Orăştioara de Jos, Grădiştioara de Sus şi Grădiştioara de Jos etc. Lângă sanctuar se află
localitatea Orlea.
Din aceste cetăţi-turnuri, de pe înălţime, se vedea cel puţin câte o orăştină în sus şi în jos pe firul văilor. Pe
valea marilor râuri din Dacia existau turnurile-locuinţă aşezate pe măguri, ca cele de pe valea Vedei şi Vodiţei, aşa
cum pe Valea Argeşului se înşira salba de 9 argele. Pe Olt la nord de Drăgăşani se găseşte localitatea Orleşti.
În Rusia există Munţii Ural, ce ne duc cu gândul la uriaşii ce comunicau numai oral, urlând, şi pe care istoria
îi ţine sub tăcere (vezi şi localitatea Urlaţi din ţara noastră). Tot în Rusia se află localitatea Habarovsc ce indică un
centru al ştirilor. În româneşte există cuvântul habar, cu acelaşi înţeles (Dacă ora ştie, ea trebuie să aibă habar, mai
spun românii). Habiru era zâna ştirilor, veştilor, vestitoarelor la hittiţi, cei care mai erau numiţi şi hati, cati, keti
indicând neamul coţilor de la nordul Dunării, localizaţi de istorici şi în Dobrogea veche, Şchiţia Minor.
Informaţiile transmise de Ore se constituiau în orgă, cu sensul de arhivă. Orga zilelor noastre este un
instrument muzical alcătuit din tuburi de diferite dimensiuni ca lungime şi diametru, prin care aerul rezonează şi
compune o suită de sunete, cu armonii deosebite din gama energiilor produse de vibraţii. Orga ne conduce către
intuirea captării de energii cosmice, transcedentale, activitate exprimată şi de Oracole, unde se prezicea viitorul
utilizând şi informaţiile, dar şi imaginaţia bogată a clarvăzătoarelor, de multe ori stimulată de halucinogene.
Vorbitoarele antice, care repetau mesajul, ca un automatism, numite probabil moiră-moară, de multe ori oboseau şi
deformau ştirea ca o moară stricată. Şi în lumea creştină multe personalităţi bisericeşti cu darul vorbirii ori cel de a
prevesti viitorul sunt numiţi prooroci sau proorociţe.
Oracolele au fost slujite numai de Mari Preotese şi au fost iniţiate numai de către personalităţile lumii vechi
pelasgice. Meseria de orantă, care intuia viitorul de orânda, indicând soarta, orânduiala în care vei trăi, s-a păstrat
până în zilele noastre şi a îmbrăcat diverse forme cum sunt: zodiacul, astrologia, chiromanţia, clarviziunea,
vrăjitoria, ghicitul, datul în cărţi, datul în bobi, zarul etc. Vestite au rămas în istorie Oracolul din Delphi unde
prevestea Pythia, dar şi Casandra ori Sibila, cât şi Vrăjitoarele din Salem, victimele Inchiziţiei în lumea catolică.
Heraclit, filozoful antic, trac de origine, ce depăşea cu mult filozofia din Academia lui Platon şi din Liceum-ul lui
Aristotel, şi ei traci, îşi intitulează scrierile Oracole despre Schiţia. Abaris, marele înţelept şcit, scrie o carte despre
Oracolele şcitice. Ce îi atrăgea atât de insistent la activitatea orantelor antice dacă nu înţelepciunea străveche sub
nuanţate exprimări ale experienţei de viaţă?
Lumea veche a creat o fascinantă civilizaţie cu centre cultice sacre, depozite de înţelepciune, cu legi puternice
care asigurau pacea creativă şi convieţuirea socială paşnică, pe care omenirea nu le-a mai cunoscut fiindcă: A fost
odată ca niciodată. Este semnificativă istoria Nodului Gordian din Frigia care lega oiştia carului zeilor de nu putea
nimeni să-l desfacă, indicând activitatea codată a Preoteselor Orante. Alexandru Macedon l-a tăiat cu sabia şi
misterul s-a pierdut, dar s-au păstrat în hărţile străvechii Geto-Dacii sub forma toponimelor, oronimelor,
hidronimelor de unde au fost duse în toată lumea şi mai dăinuie şi astăzi în memoria colectivă. Acestea fac trimitere
la oracole, oratoare, orante ce impuneau subordonarea şi existenţa unei ierarhii necesare în sistemul de convieţuire
paşnică şi creatoare al lumii vechi. Astfel, în UCRAINA există localităţi precum: Orativ, Orzonikidze, Orascov,
Caragaci, Gargalâc; în RUSIA: Orsa, Ozerele, Ural, Habarovsc; în BELARUS: Orza, în POLONIA: Orneto,
Orzeaza, Orbassano, Baniszoara; în CEHIA: Otrocovice, Otri, în SLOVENIA: Oravsca, Orav; în EPIR-Grecia:
Orgilia, Gorgan, Guriţa, Vlaho-Goranti, Vlahorena, Zagorena; în CROAŢIA: Urlici; în SERBIA: Ohrania; în
UNGARIA: Oreglas, Ormeniş, Orcheni, Oroshaza; în ELVEŢIA: Ortilos, Ozora, Orth; în ALBANIA: Vlore; în
TURCIA antică: Kotiora; în ITALIA: Ora, Orani, Orgoloso, Florenţa, Oria, Orvieto; în SPANIA: Oviedo, Soria;
în GRECIA: Oraiokastro, Orestias etc. De asemenea, localitatea Orleans era un vechi sediu al orelor din Franţa.
Marile Preotese au organizat un puternic sistem de informaţii ce poate fi reconstituit pornind de la instituţia
Orelor, cele care transmiteau informaţiile din gură în gură. Particula or se referă la oralitate, transmitere verbală,
foarte bine conservată de expresiile româneşti: A da sfară-n ţară, adică a asculta toţi, din om în om, şi gura lumii
slobodă, părerea opiniei publice nimeni nu o poate opri şi este o armă de temut. Există şi expresii lingvistice
consacrate ca: din oră în oră sau de la o Oră la alta care justifică aprecierile ce indică sistemul de informaţii vechi.
În lumea creştină catolică de astăzi Urbi et Orbi este adresarea Papei cu sensul de mesaj al Cetăţii - Urbe principală,
către celelalte.
Direcţia, ulicioara pe care se instalau sistemele de informaţii era Oraviţa, valea, via orelor. Orele
transmiteau informaţiile la anumite intervale, de la o Oră la altă Oră, pentru cei ce deserveau turnul de
observaţie de pe orăştine. Orele erau Vedele atât de prezente în toponimia geto-dacă. Ele vedeau toată valea şi
ascultau, tălmăceau semnele sonore şi vizuale, preluau oraţiile de la Orele învecinate prin mesagerii vornici sau
vornicele. Teama că eşti văzut de Cel de sus – adică de Ore, este o realitate veche.
Pe teritoriul vechii Dacii arheologia a descoperit turnurile de pază tip locuinţă ce formau un sistem de
supraveghere pe căile ce duceau la centrele cultice, cum sunt cele din jurul cetăţii sanctuar Sarmizegetusa, din Munţii
Orăştiei, acolo unde se situează şi localitatea Orăştie, dar şi pe Mureş, pe Tisa, pe Arieş, pe Timiş, pe Argeş. Pe toate
căile ce duceau la marile sanctuare se înşirau la distanţe relativ egale centre de observaţie şi de transmitere a
informaţiilor de către Ora. Ei i se subordonau oarele şi oreşoarele de pe Valea Orăştioarei, Grădiştioarei, Slătioarei,
Scărişoarei, Bucureştioarei, Sighişoarei, Kuzdrioarei, Belioarei, Rebrişoarei, Orţisoarei, Timişoarei, Cârţişoarei
(termenii parcă amintesc ierarhia: superioară, inferioară, posterioară, anterioară etc).
În Munţii Orăştiei există un adevărat zid chinezesc, o adevărată fortificaţie cu ziduri înalte de 4 - 10 m
înălţime, cu turnuri locuibile până la Jiu, spre Simeria, spre Novaci, spre Sebeş, spre Cioclovina, spre Băniţa. În
jurul sanctuarului de la Sarmizegetusa se află opt cetăţi şi 30 de turnuri de observaţie pe 200 km pătraţi printre care:
Tilişca, Căpâlna, Cugir, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Feţele Albe, Băniţa. Acestea erau situate pe înălţimi, dealuri,
munţi numite: ponoare, grui, măguri, orăştine, ormenişuri, teluri, urloi, surle, gorgane, pripoare, mormane etc.
Semnificativ este numele de Gruia, cu sensul de vorbitoare. Gruiul este dealul pe care vieţuiau oratoarele.
Potirul sacru numit Graal are sens precizat în limbajul românesc în expresia stai la un pahar de vorbă, în sensul că
licorile servite antrenau discuţiile sacre, deoarece a vorbi este dumnezeieşte. Crăiasa e Grăiasa, iar Craiul este
Graiul, simbolizat material prin Graal – potirul, acel pahar umplut de har, însemn cultic străvechi.
Crăişorul/Grăişorul este învăţăcelul ce se iniţiază pentru viitor (lângă Blaj există localitatea Crăiunelu de Jos).
Şi în mitologie ne apar semne despre ore. Soarta e Torcătoarea, Ursitoarea e Depănătoarea (pune firul vieţii
pe scul) şi Moartea e Tăietoarea.
Zaratustra, mare preot antic devenit zeitate, semnifică forţa şi înţelepciunea celor trei Zâne ale Soarelui.
Zara.tus.tra era fiul lui Oromazdes, spune Platon în Alcibiades. Mihai Eminescu aminteşte în poezia Ursitoarele
că acestea cântă din organe, în sensul că orânduiesc viaţa oamenilor prin reguli transmise oral. Ce altceva era
Regulamentul Organic decât o lege a ţării, o constituţie. Grădina era zona de supraveghere a unei ore, iar curtea era
ograda. Păsările domestice sunt numite şi în zilele noastre orătănii datorită gălăgiei pe care o fac urlând, la fel ca
şi broaştele care orăcăie. A orăcăi îşi are rădăcina tot în meseria de oratoare şi ne conduce spre înţelegerea faptului
că se consultau periodic, se ciorovăiau, sporovăiau în mod necesar, constituiau până la urmă un cor ce nu există
decât cu un dirijor.
Negru-Vodă, întemeietorul Ţării Româneşti, se numea Nicoară, dar şi Angru(s) adică Glasul cerului, iar ţara
lui se numea în vechime probabil Angru-Vlahia, devenită Ungro-Vlahia cu sensul de Valahia graiului ceresc,
nicidecum Valahia neagră sau Valahia dinspre Ungaria cum a fost atât de defectuos implantat, de-ai crede că s-a
mutat Africa în emisfera nordică. Angru-Vodă a ctitorit vestita biserică cu hramul Sfântului Nicoară (nume ce indică
pe creatoarea Cerului şi Pământului, Zeea geto-dacă Nika) al cărui turn unic mai există, iar urmaşii săi au avut
numele de Nicolae cu precizarea: fii de Basarabă.
Râul Argeş, o salbă de aşezări sacre străvechi, avea în Antichitate numele de Ordessos (grecizat) care este
Ordesa – Ora.deea, Zâna coordonatoare – autoritatea de necontestat. Dorna este o veche localitate ce poartă
numele Deea Ora Na, adică Ora ieşită din apă. În Schiţia Minor exista cetatea Orgame, pe limanul Razelm.
Multe mănăstiri, dar şi biserici din România, sunt pe vechile ruine ale vetrelor de cult şi au păstrat numele
străvechi, cu toate că localităţile se numesc altfel. Lângă Hunedoara este Orlea numită şi Sântămaria ca şi comuna
Gurasada, iar biserica Criscior se află în Brad. În judeţul Botoşani există Mănăstirile Vorona şi Gorovei. Mănăstirea
Călugăra este în judeţul Caraş-Severin, iar Mănăstirea Viforâta în judeţul Dâmboviţa (în vechime Vihorâta sau
Vihorăşti). Căscioarele este numele bisericii din comuna Găiseni-Giurgiu. La Bozioru-Buzău, într-o stâncă din
mijlocul câmpului, se află un complex monahic numit Nucu, care e de fapt Nika. De asemenea, mănăstirea cu
numele Voroneţ de lângă Gura Humorului poartă în denumire activitatea sacrelor Ore. Govora este o localitate
vestită din România cu semnificaţia de vorbitoarea. În limba rusă govoriti înseamnă a vorbi. Şi alte localităţi au
păstrat numele vetrei de cult străvechi, chiar dacă hramul bisericii e creştinat.
De pe orăştine, locuri înalte, se vedeau cel puţin două turnuri de observaţie, iar pe văi, în amonte şi în aval,
erau numite identic, dar cu precizarea că erau de sus ori de jos (spre exemplu Orăştioara de Sus şi Orăştioara de Jos,
pe direcţia Sarmizegetusa). Orăştinele au existat pe tot cuprinsul Daciei străvechi.
În Grecia este vestită localitatea Kalambaca situată la poalele munţilor, unici în felul lor, numiţi Meteorele,
unde se păstrează şi în zilele noastre vestitele lăcaşuri de cult, pe stâncile imense, greu accesibile, de crezi că sunt
căzute din cer precum nişte meteoriţi – şi ei nişte vestitori, dar ai Cosmosului. Oros în greceşte înseamnă munte, iar
agora piaţa centrală în care cetăţenii discutau politica polisului.
Oroşan este locuitorul de pe munte, iar moroşan cel din Maramureş. Ora ştie (Orăştie) şi are îndatorirea să
se subordoneze preotesei Ora.deea, dar mai ales pentru că pe direcţia de informaţii Ora.viţa se menţinea
sistemul de legătură considerat divin încă de la facerea lumii de către Zâna Ora.Nika, termen ce se găseşte şi
în sanscrită.
Din străvechime Nika este Zeea Prometee a geto-dacilor. Numele ei se păstrează şi în zilele noastre înscris
pe pecetea pristornikului, aplicată pe pâinea sacră, dar şi dăltuit pe stâlpul de la căpătâiul celor întorşi în apa şi
pământul începuturilor (N.I.K.A.). Ora.Nika a coordonat orogeneza asistată fiind de marile energii cosmice numite
în mitologia geto-dacă măginike, adică megaenergii. Cuvântul Nic.oară are aceeaşi semnificaţie cu Ora.nika şi e
corectă expresia biblică în care se precizează că la început a fost Cuvântul. Coronis este coroană cu sensul de
oratoarea cerului de pe înălţime, iar Flora e Zâna Oră a florilor. În România există localitatea Nicoreşti, dar şi sute
de localităţi cu trimitere directă la Nika şi la Ora. Limbajul geto-dac conservă prezenţa insistentă a acestei Zâne
străvechi pe toată aria românească de astăzi. Este îndreptăţită prezenţa zânei Nika.Ora (Nicoara) mai ales când
facem referire la jaloane măsurării timpului.
Într-o lume a Marilor Preotese care în mod necesar erau şi talentate oratoare, este normal ca Nika să fie
Or.Nika începuturilor. La facerea lumii era prezent Cuvântul cum este consemnat în scrierile sacre. Enki-Nika, cea
de pe ape, din miturile de odinioară, a coordonat oral măreaţa transformare de separare a uscatului de ape şi de
făurire a centurii de protecţie a Pământului, atmosfera, făcând posibilă existenţa. În poezia Luceafărul, Mihai
Eminescu individualizează gura sacră, unică în Univers, ce se află în subordinea Creatorului: Vrei să dau glas acelei
guri/ Ca dup-a ei chemare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare? În Delta Dunării există Gura Sacră - Orhe,
numită azi Braţul Sf. Gheorghe.
Centrul divin de coordonare al Orelor era Ornika. Oradeea supraveghea activitatea de informare a Orelor
mai apropiate care primeau informaţii de la Orăştine, de la Orăştioarele de la căscioare. Uniunea Orelor se
numea ortăcie. Ortă înseamnă trupă, ceată, grupare. În misiunea lor, Orele erau recunoscute printr-o tăbliţă din os,
piatră, ceramică, lemn, metal ori cusătură a simbolului ce proba apartenenţa la ortăcie. Ortul a ajuns până în zilele
noastre ca un mijloc de plată şi de schimb. Ortul, legat de măsurarea cu cotul, este păstrat în expresia cot de-un Ort
şi aţă de-un slot. În jurul cetăţii Slon trăiau slonii, simnii, dar şi coţii, iar monedele lor puteau să se numească sloţi.
Orele foloseau ortul ca monedă, iar sloţii foloseau coţii, slotul şi cotul. Mă doare-n cot exprimă sărăcia din
buzunar, dar şi nepăsarea faţă de informaţiile primite, faţă de respectarea regulii, a legii, a poruncii.
Numele unor mari preotese erau individualizate prin Ora indicând şi faptul că era oratoare sau orantă, cum
le numeau grecii, adică bune vorbitoare, cu dicţie clară, cu logică în exprimare, capabile să se facă înţelese. A existat
cetatea Cotyora pe litoralul sudic al Mării Negre, construită de grecii antici. După denumire aceasta adăpostea
anterior un centru cultic al coţilor sacri din curbura estică a Munţilor Carpaţi în care marea oratoare era Kotya, aşa
cum este inscripţionat pe craterul de cult din tumulul de la Agighiol, judeţul Tulcea, România. Oroles, dar şi Cotyos
au fost un regi şciţi. Tucidides, istoricul antic, era fiul lui Oroles. Martirii din secolul al IV-lea se numeau: Oris,
Iorest, Iorei, Orentie, Oreozila, Orest, Orantie, Ornon, Ortisie, Orghe, Orgame, Orentie, Orezila, Ortisie, Orest,
Oretie Zagoreu etc.
Ora se regăseşte şi în cuvinte ce indică rudenia: sora, surori, surioare, fecior, fecioare, verişori şi verişoare.
Feciorul şi fecioara erau copiii Orei, iar verişorul şi verişoara erau nepoţii acesteia.
În zilele noastre, locul din mină unde se lucrează se numeşte ort, iar grupul de lucru ortăcie. Membrii grupului
se numesc ortaci. Fiecare ortac purta o tăbliţă, ort, şi posibil să fi lucrat un anume timp precizat de ora, cunoscute
fiind condiţiile grele de muncă. Există localitatea Orţişoara drept mărturie. Este uşor de observat că oronimele, dar
şi patronimele ce includ denumirea ora dăinuie din vremuri multimilenare ca şi preotesele Ore.
Orânduiala, ordinea era programul impus de către Orele Preotese ale geto-dacilor, care au născocit şi regulile
de convieţuire ale lumii vechi, cunoscute drept Legi belagine sau Lex antica valahorum, ce au inspirat toţi legiuitorii
antici. Orele erau urmăritoarele, urătoarele, veghetoarele cetăţii.
Orto înseamnă şi în zilele noastre drept, adevărat, corect în raport cu realitatea practică, iar un termen al
modernismului tineretului de astăzi se referă la soto având acelaşi înţeles.
Orele aveau ca semn distinctiv în vestimentaţie o cingătoare, un brâu, balţ ce proteja mijlocul, brodat cu
simboluri specifice, întâlnit şi la regina amazoanelor, Hipolita, preluat de creştinism ca brâu al Maicii Domnului.
Acest brâu se numea ortă şi la slujitorii de la curţile domneşti. Primarii din zilele noastre poartă tricolorul în
diagonală, pe piept, ca semn distinctiv al funcţiei cu care sunt învestiţi. Pe statuetele feminine din Cultura Vădastra,
vechi de 5 000 de ani, costumaţia este identică cu cea din zilele noastre, iar numele cetăţii ne poartă cu gândul la un
astru special vizibil (văd-astra).
Oralul este o bentiţă de pânză albă cu nouă cruciuliţe din fir negru şi roşu ce se aşază peste gura celui decedat
pecetluind drumul fără întoarcere al sufletului. Orariu se numeşte şi bentiţa purtată de preot în timpul slujbei, peste
umăr, ce se continuă ca un brâu. Soborul de preoţi este o grupare cultică. Din aceeaşi categorie de limbaj face parte
şi Oborul Jidovilor ce denumeşte lăcaşul acestora la Polovraci, dar şi Masa Jidovilor din Munţii Sebeşului. Staor,
sobor, stabor era consiliul de conducere al Orelor. Sfatul bătrânilor este denumit stabor cu sensul de cel ce stabileşte
orânduiala şi veghează să fie respectată.
Mi.Oriţa este a mea Oriţa, cea care îl vesteşte pe mândrul ciobănel de orânda ce îl aşteaptă. Este Boriţa,
adică marea Oriţă din zilele noastre, care este o caprină cu care se colindă de Anul Nou: Mi.oara l-a plâns,/ Pe
iarbă l-a-ntins,/ Cu glugă l-a-nvelit,/ Cu brad l-a-mpodobit. În cartea Dacia Sacră, Adrian Bucurescu ne aduce în
atenţie o variantă a baladei Mioriţa în care ciobănelul conversează cu căpriţa năzdrăvană. Boriţa este Marea
Preoteasă ce vesteşte începutul de An Nou pe la curţile gospodarilor în Transilvania, unde e foarte bine primită de
toată comunitatea. Cioporul de capre de Anul Nou dovedeşte mulţimea vetrelor cultice ce păstrează iniţierile
străvechi, recunoscute de toţi. O mare zână, mult respectată în religia fierarilor, este Sfânta Sara cu trimitere la
Saraba. În Dobrogea hramul bisericii se numeşte zbor, când oficiază un sobor de preoţi. Pastoraţia este oraţia –
rugăciunea, poveţele preoţilor care şi în zilele noastre păstoresc ascultătorii.
Cuvântul ORA este explicat în DEXI ca unitate de măsură a timpului, regăsită în numele mecanismului ce
măsoară minutele şi secundele ce compun durata unei ore. Aşadar, or.nik este un ceas de perete sau un ceasornic,
ornicul de soare este un cadran solar, ornicărie este atelierul de făcut ornice, iar ornicarul meseriaşul, specialistul
acestor mecanisme. Orologiul este ceasul cu mecanism sonor, ca dovadă că ora transmitea oral mesaje din timp în
timp. Ceaslov este o carte bisericească cu rugăciuni pentru anumite ore, este cuvântul Orei (Ceas.slov, unde slovă
înseamnă ştiinţă de carte, învăţătură). La biserica Sfântul Sava din Cappadocia se ţinea în anul 512 slujba numită
Rugăciunea ceasurilor.
Orologul sau orologierul era specialistul în domeniul măsurării timpului prin ora de 60 de minute şi fiecare
minut de 60 de secunde. Orele s-au grupat în număr de 24 pentru a marca mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul
axei sale. Prima oră indică punctul maxim al întunericului şi începe în momentul când se crapă de ziuă şi apar zorile
strigate de Orele ce vegheau fenomenul. Este des întâlnită expresia ore zilnic cu indicaţia că orele sunt jaloanele
zilei ce cuprinde, cosmic vorbind, şi întunericul şi lumina din cele 24 de Ore. Altădată se spune la aromâni altă.oară.
Există cuvântul rigoare cu semnificaţia de ordine logică în gândire, specifică numai unor iniţiaţi cu rang înalt. Rigă
însemnând regină şi rigoare este un alt termen ce desemnează Regina Orelor. Sporadic, cuvânt ce conţine particula
ora, semnifică spor.dic - legat de zeitate cu sensul din când în când, arar.
Orele sunt purtătoarele de ştiri prin viu-grai. Informaţiile se transmiteau şi prin semne, simboluri, în locuri
tainice, încrustate pe pietre, copaci, ciuperci sau pe răboj etc. Sistemul de informaţii străvechi utiliza şi semnale
vizuale cum erau focurile înălţate pe culmi. Ca semnale sonore se utilizau: toaca, tulnicul, buciumul, tobele, bătutul
pământului cu bâtele, cu picioarele etc. Există localitatea Gura Vitioarei lângă Vălenii de Munte, dar şi Horodişte,
care ne conduce direct la sensul de oralitate, viu-grai al transmiterii ştirilor.
Orgiile erau consfătuirile, vorovirea, controversele, boscorodeala, întâlnirile dintre ore sub coordonarea
Ora.deei, unde se stabileau orânduielile, întruniri ce se încheiau prin ospeţele iniţiatice organizate cu acest prilej,
gustând din licoarea sacră, ce se putea foarte bine să se numească horincă, mai ales că dansul specific al Orelor
era Hora. Este posibil ca instrumentul muzical să fi fost vioara, recunoscută pe via, calea Orelor. Ciorovăiala ne
indică convorbiri cu multe controverse. Furtunoase erau aceste întâlniri dacă limbajul le-a conservat ca fiind
înfricoşătoare şi probabil se lăsau cu pedepse grele, oropseli ori se bucurau şi se manifestau zgomotos, depăşind
limitele orânduite, de se transformau în orgii. Ororile erau ştirile rele sau atacurile violente ale turnurilor oratoarelor.
Instituţia orelor era bine organizată, după legi severe şi în condiţii greu de trăit, adică în oropseli.
Recunoaşterea meritelor era tot apanajul orelor. Acordarea onorurilor se făcea într-un ceremonial condus de
către ORA, care rostea ORAŢIA de învestire, după care îi acorda un însemn celui onorat în public. Oraţiile s-au
păstrat până în zilele noastre şi se folosesc cu ocazii deosebite cum sunt: oraţiile de nuntă, de naştere - pentru
îmbunarea ursitoarelor, de înmormântare - sub numele de Cântecul Zorilor, Surorilor etc. A fi onorat înseamnă să
ai şansa să fii prezentat într-o lumină favorabilă de către Ora, care susţinea oraţia prin care îţi elogia meritele şi te
înălţa în ochii celorlalţi. Înălţarea a fost mereu ţinta eticii străvechi. Legat de locul unde se realiza Înălţarea de
sub soare se conservă cele mai multe denumiri de sub soare: gorgan, grui, gură, goran, gotgan, hoară, măgură,
morman, movilă, maldăr, orgele, ogradă, orăţie, orăştina, orodiştea, oroi, ponor, pripor, pridvor, surlă, tell, urmeniş,
urdină, urdiniş, urloi, urlat, urcuş, urse, vede etc. Sub.suoară (subţioară) înseamnă sub mâna Orei fiindcă su
înseamnă mână după Constantin Daniel, opinie împărtăşită şi de I. L. Cueşdean. Sudoare poate simboliza apa de pe
văile râurilor, de sub orânda de sub mâna Orelor.
Diodor din Sicilia scrie în Istoria Universală că Zeus le-a dat poruncă Horelor să aducă rânduială în vieţile
oamenilor...că numai supunerea în faţa legilor şi respectul faţă de ideea de dreptate şi pace face fericită viaţa
oamenilor. Iată că activitatea Horelor-Orelor era de a impune rânduială spre binele oraşului, cetăţii.
În Dacia, ora orelor este Nika-Ornika, creatoarea lumii prin orânda cuvântată a gurii sacre. Mitogeneza
are în centrul său personalitatea mitologică Nika descoperită în Tăbliţele de lut ca fiind Enki - Nike – Nika, denumire
unică şi originală, exprimată numai în româneşte prin Nicoară, dar şi prin Pasărea Fenix/Phoenix care are
semnificaţie numai pentru noi, urmaşii geto-dacilor, care o numim Faniska. Ora este Marea Preoteasă ce o slujeşte
pe Nika - Zeea timpului uman. Fiecare Mare Preoteasă era şi o bună oratoare, element important pentru a prezida
ceremoniile cultice. Artemis era numită în Sparta Ortia, iar în Dobrogea se numea Almiris. Preoteasa Kotya avea
numele inscripţionat pe vasele sacre utilizate la ospeţele iniţiatice de Sarabă descoperite în tumulul princiar de la
Agighiol, din Delta Dunării, dar şi în centrele cultice din sudul Dunării. În Câmpia Tisei alte ore îşi făceau datoria:
Ora.deea, Arad, Timişoara.
Am amintit deja faptul că termenul castel se poate traduce prin casa de pe tell, iar, în acest context este clar
că Teleorman este ora de pe tell, cea care, de la înălţimea cerului, transmite informaţii din tell în tell. În zilele noastre
releele de radio – televiziune şi telefonie mobilă ori antenele de satelit au primit aceeaşi misiune de pe înălţimi.
Turnul-cetate, castelul erau semnalate printr-un fanion numit praporă, existent în bisericile noastre şi care se poartă
în fruntea convoiului mortuar. Praporele, steagurile, stindardele au fluturat mereu deasupra turnurilor, pe castele. În
timp s-au constituit în jur aşezări mai mari. În judeţul Braşov există localitatea Tipia Ormenişului cu trimitere directă
la înălţimile unde oficiau orele, dar şi la realitatea că în jurul turnurilor de observaţie era o lume, un ormeniş, o
mulţime de salahoare ce slujeau misiunea Orei şi nu erau oricine. De la Turnul Orei se înfiripă orăştina, orodiştea,
ormenişul cu numeroşi locuitori, ca în final să se constituie oraşul. Gorod înseamnă oraş în limba rusă.
Harta lui Ptolomeu (141 d.Hr.) arată că în Dacia existau peste 47 de asemenea oraşe – cetăţi. Pe harta statului
geto-dac condus de Burebista, vechile orăştine devenite ormenişuri, apoi oraşe-cetăţi sunt cel mai convingător
postate în jurul cetăţii Sarmizegetusa. Ele justifică rolul orăştinelor ca puncte de pază şi de informaţii cu privire la
căile de acces către centrul de cult. Centrul oraşului se păstrează şi în zilele noastre ca loc de întâlnire al locuitorilor
pentru evenimentele deosebite, dar mai ales pentru a schimba informaţii, a asculta ştirile oficiale.
Am pornit în această introspecţie de la oiconimele Oradea, Orăştie. Am înţeles în final că existenţa
localităţii Ora.deea ne îndreptăţeşte să avem în vedere un sistem ierarhic al înstituţiei ORELOR: de la
orăştioare la Ore, pe via - direcţia de supraveghere a zonei, adică Ora.viţa, coordonate din centrul cultic unde
sunt stocate şi prelucrate ştirile. Deci ORA este o personalitate importantă pentru protecţia şi securitatea
vetrelor şi centrelor de cult, a informaţiei. Ora e cea care trebuie să ŞTIE (Oră.ştie) ce este important pentru
existenţa cetăţii, iar în orice cetate Ora era cea care primea informaţii de la turnul-cetate cel mai apropiat de
la o Mare Preoteasa Oră care i se pleca ZEEI PROMETEE, Zâna începuturilor, NIKA.
Am insistat pe feminitatea ORELOR pentru că sunt atestate arheologic din vremea Marilor Preotese, dar
mai ales pentru că exprimă intuiţia, abilitatea, diplomaţia, stăpânirea de sine, forţa inteligenţei omeneşti, atribute
feminine. Lor li se alătură acela primordial de Sacră Născătoare din toate timpurile, cea care transmite limbajul
unui popor prin limba maternă. În aceste condiţii MAMA este prima oratoare a existenţei, acea fiinţă U.NIKĂ
înzestrată cu darul de a comunica pruncilor întreaga ştiinţă a lumii.
Bibliografie:
1. I.L. Cueşdean, Marea enigmă a românilor antici, Editura Solif, Bucureşti, 2007;
2. Dicţionarul explicativ ilustrat al Limbii Române, Editura Harta Europei;
3. Diodor din Sicilia, Istoria Universală, Editura Obiectiv, Craiova.
Istoria neamului românesc până la Burebista

Prof. Simona Cretan
Primii oameni au aparut in vatra straveche a teritoriului romanesc cu aproape doua milioane de ani in
urma. Acest lucru este demonstrat prin descoperirile arheologice realizate in pestera “Adam” de la Ohaba
Ponor –Judetul Hunedoara, in pestera “Muierii” de langa Baia de Fier, la Cioclovina sau in alte locuri din tara.
Continuitatea vietii in acest teritoriu este atestata de numeroase cercetari arheologice. Vestigii ale
activitatii omului s-au gasit in toate zonele spatiului romanesc, mai ales in bazinele raurilor S-E Europei
reprezinta leaganul mai multor activitati preistorice, cercetarile arheologice dovedesc ca , in secolul V pana in
secolul III i H , pe teritoriul de la nord de Muntii Balcani si pana la cursul mijlociu al raului Nipru s-a dezvoltat
cea mai veche civilizatie europeana cunoscuta sub denumirea de Cucuteni. Aceasta perioada care a cuprins
circa 1500 de ani, reprezinta apogeul civilizatiei stravechi in spatiul romanesc
Aici a luat nastere un adevarat imperiu, cu o cultura dezvoltata, cu o buna organizare a vietii politice si
sociale, cu o societate religioasa, bazata pe conceptii cosmogonice, printre care cultul fertilitatii si fecunditatii,
cultul vetrei familiale, cultul taurului, cultul Marii Zeite Mame.
In mileniul al II-lea iH, are loc formarea neamului tracilor, care populeaza teritoriul de la Marea Egee si
peninsula Anatolica la sud, pana la Nipru la nord, de la bazinul Vardaro-Morav si Tisa Superioara- la Vest,
pana la Marea Neagra- la Est.
Tracii reprezinta cel mai vechi popor cunoscut in spatiul romanesc. Ei locuiau in sate dens populate. In
zonele de deal se aflau numerosi pastori care se ocupau cu agricultura. Legile tracilor erau avansate pentru
perioada aceea. La nasterea copiilor, ei obisnuiau sa planga si sa se bucure atunci cand mureau. Despre traci,
scrie prima data Homer in „Iliada”, fiind considerat „primul istoric al neamului trac”. Tot Homer denumeste
tinutul Tracia, indicand pozitiile sale geografice.
In viziunea grecilor, tracii reprezentau cel mai mare popor din Europa antica. Herodot mentioneaza ca,
dupa indieni, neamul tracilor era cel mai mare dintre toate popoarele si ca erau cei mai puternici dintre „toate
semintiile pamantului”. Neamul tracilor era format din aproape 100 de triburi.
In scrierile sale, Herodot vorbeste despre geti ca fiind „cei mai viteji si mai drepti dintre traci “, getii
reprezentand o ramura a marelui neam tracic.
Getii erau triburile din regiunile extracarpatice, ale Munteniei, Moldovei sudice si Dobrogei iar dacii
erau triburile din partea apuseana a tarii- Transilvania, Banat, Crisana, Maramures poate si Oltenia. Si getii si
dacii vorbeau aceeasi limba.
Grecii care au ajuns in spatiul Danubiano- Pontic dinspre sud si sud-est, au intailnit mai intai pe geti si
de aceea numele lor este cel mai des folosit in izvoarele elene. Romanii au intrat mai tarziu in contact cu
triburile tracice dinspre apus ceea ce a facut ca scriitorii latini sa vorbeasca mai mult de daci.
Litoralul Marii negre a inceput sa fie colonizat de greci din sec. al VII-lea iH. Prima colonie s-a intemeiat
pe o insula din mare, acolo unde azi este malul de vest al lacului Sinoe.
Anul 657 iH reprezinta data traditionala a intemeierii celor mai vechi colonii grecesti- Histria.
In anul 495 iH ionienii au construit orasul Tomis, locul municipiului Constanta de astazi. Numarul
oraselor intemeiate de greci la malul marii Negre este estimat la 90. Putem spune ca a existat o epoca elenista
in istria stramosilor nostrii.
Grecii aduceau in regiunile geto-dacice marfa produsa in manufacturile lor. Influenta greaca devine
foarte puternica, iar produsele grecesti ajung sa fie familiare populatiei geto-dacice. Legaturile economice si
culturale au atins atunci cote inalte.
Orasul Histria devine in sec VI-lea iH un centru comercial de importanta majora, Callatis -colonie
apicola, Tomis atinge apogeul in sec al IV-lea iH iar colonia Tyras este interesata de pescuit, agricultura si
cresterea animalelor.
Grecii au fost mari exportatori de vinuri si uleiuri da masline, plata fiind efectuata cu monede din argint,
folosite de geto-daci.
Primele monede geto-dace reprezentau imitatii dupa modelul grecesc , cu imaginea lui Zeus si a
calaretului care, la geto-daci, se asocia cu figura „cavalerului trac”.
In secolul al III-lea si al II-lea are loc un declin economic si politico-militar al coloniilor grecesti. Ele
au fost cucerite de popoarele barbare. In secolul al III-lea iH, orasele grecesti din nord-vestul si vestul Marii
Negre au fost constranse sa plateasca un fel de tribut, numit foros, unui bazileu getic, Zalmodegikos. In secolul
al –II-lea iH, cetatile Tyras, Histria, Tomis si Callatis se aflau sub protectoratul unui alt rege getic, Rhemaxos.
In secolul I iH, coloniile elene de pe litoralul de N si V al Marii Negre, intra in componenta imensului
stat al geto-dacilor, condus de Burebista si cunoscut sub numele de Dacia.
Burebista a fost cosiderat primul si cel mai mare dintre regii din Tracia si „stapanitor al tuturor tinuturilor
de dincolo si de dincoace de Dunare “.
Burebista a reusit sa unifice pentru prima data toate comunitatile getice din spatiul extracarpatic,
sprijinindu-se pe forta militara si numerica a regatului sau. A intemeiat primul stat centralizat cu capitala in
Muntii Orastiei. In urma victoriilor glorioase integreaza regatului sau si coloniile grecesti de pe litoralul Nord-
Estic al marii Negre, marind hotarele statului geto-dac, ce se intindea intre Muntii Balcani, Marea Neagra,
Carpatii nordici din Ucraina si Slovacia la vest.
Impreuna cu Deceneu, pe care l-a numit marele preot al dacilor, a creat o armata de temut, care pe timp
de razboi numara circa 200 000de ostasi.
Regatul era bine condus, organizat si administrat, ajungand atat de puternic incat de el se temeau si
romanii.
In razboiul civil dintre Cezar si Pompeius, Burebista intervine diplomatic, sprijinindu-l pe Pompeius.
Acesta este invins, iar Cezar pregateste un razboi impotriva dacilor. Este invins si el de adversarii sai politici
(anul 44 iH )
Tot in anul 44 iH, la Sarmisegetusa, aristocratia tribala, nemultumita de politica lui Burebista pune la
cale un complot si este ucis.
De la semne la scriere pe teritoriul geto-dac

Domnița Rațiu
La început a fost cuvântul... rostit cu rost. Cuvântul rostit este însă efemer aşa că omul înţelept, iniţiatul,
a înţeles să consemneze acele cuvinte care pentru el aveau importanţă majoră. Cerul înstelat i-a fost primul
dascăl şi primul abecedar.. Apoi cerul i-a arătat ce este timpul învăţându-l ritmul lucrărilor agricole. Deoarece
stabilise o legătură specială cu cerul a dat nume constelaţiilor asemănându-le cu uneltele sau evenimentele din
viaţa de zi cu zi, denumiri.pe care le-a actualizat după trecerea la creştinism.
Mai târziu tot cercetând semnele cerului a născocit semne-mesaj, primele începuturi de scriere prin
transpunerea semnelor cerului pe pământ sau pe alte materiale ca de exemplu scrierea folosită pe vasul găsit
la Karanovo
În anul 1950, s-a făcut publică o descoperire şocantă. La intrarea
unei peşteri de lângă satul Sitovo, lângă Plovdiv; este o inscripţie pe
stâncă, de 3,4 m lungime cu caractere de 13-16 cm înălţime. Această
descoperire nu a stârnit nici un interes timp de două decenii, până când a
fost menţionată de arheologul bulgar Todorovici în anul 1971.
Inscripţia de pe peretele peşterei Sitovo are lungimea de 3,4o m şi a fost

datată la mijlocul mileniului V î.Chr. (faza Karanovo VI).
Actualmente se cunosc aproape o sută de aşezări unde au fost descoperite obiecte cu astfel de inscripţii.
În majoritate, aceste aşezări sunt cuprinse în zonele culturale Vincea şi Tisa din bazinele Moravei, Dunării şi
Tisei, în teritoriile de azi din Serbia, estul Ungariei, nord-vestul Bulgariei şi vestul României, precum şi în
cadrul culturii Karanovo (3-6, Boian- Gumelniţa) din centrul Bulgariei şi sudul României, vechi teritoriu geto-
dac.
Descoperirile făcute în numeroase zone din
arealul locuit de strămoşii noştri, ne fac să afirmăm
că aici a existat din timpuri străvechi o populaţie
sedentară numeroasă şi civilizată. Acele vremuri de
pace se datorează matriarhatului, conducerii
înţelepte a reginelor şi a marilor preotese ale
Câteva semne descoperite la Lepenski Vir cultului solar.. Pacea şi traiul în siguranţă au făcut
posibilă de exemplu uimitoarea cultură Cucuteni.
Sigur că de atunci datează obiceiul şezătorilor din serile lungi de iarnă, ca şi transmiterea tradiţiilor spre
generaţiile următoare.
Semnele găsite pe diverse materiale din acele timpuri sunt în mare măsură folosite de adoratorii
„Sfântului Soare” în cadrul ritualurilor cultului-sunt semne sacre. (cf. Virgil Vasilescu „Semnele cerului”).
Aceste semne au evoluat fie spre ideograme, scrierea silabică şi apoi fonetică – (scrisul fiind la început folosit
doar de sacerdoţi), sau au fost materializate pe ii, pe vâlnice, pe fote, pe ştergare încrustaţii în lemn, ouă
încondeiate, pentru a conferi protecţie divină celor care le purtau sau le foloseau.
Costumul popular – portul, este cartea de identitate a celui care îl poartă dar este foarte posibil ca la
începuturi aceleaşi cusături să fi putut oferi cu mult mai multe date ce puteau fi citite de către un privitor.
Cu timpul sensul iniţial al semnelor ţesute sau încrustate s-a pierdut, a rămas însă valoarea lor artistică
poate şi pentru că sacralitatea le-a asigurat dăinuirea.
Existenţa tradiţiei acestor activităţi ţărăneşti este o dovada a continuităţii neamului românesc pe aceste
meleaguri. strămoşeşti
Nu se putea însă ca o asemenea civilizaţie evoluată spiritual să nu posede şi o scriere.
După Fontes Zalmoxe a primit Legile Belagine de la zeiţa Hestia (regină a geto-dacilor zeificată
ulterior), care le scrisese.
Principalele semne ale Cultului Solar carpatic (Virgil Vasilescu)
Existenţa unei scrieri preistorice în sud-estul european a fost semnalată prima oară în anul 1874, când
Zsofia Torma (Sofia Turmă) din Orăştie a întreprins săpături pe dealul de la Turdaş, lângă Alba Iulia.
Descoperirile, constând din obiecte ceramice, figurine, fusaiole şi alte obiecte, cu peste 300 de semne incizate,
au fost treptat distribuite muzeelor din Berlin, Mainz, Munchen şi Cluj.
În anul 1910, Marton Roşca a reluat săpăturile de la Turdaş. Contribuţia sa constă în aranjarea şi
publicarea materialului rezultat în urma săpăturilor Sofiei Turmă. Sunt incizii simple pe care Iordache
Moldoveanu le consideră că sunt cu 3.000 de ani mai vechi decât cele de la Tărtăria.
Nicolae Vlassa descoperă în 1961 la Tărtăria trei tăbliţe cu
inscripţii, cu semne mai evoluate şi care, traduse fiind, redau viaţa unui
sacerdot de la naştere până la moarte. (Augustin Deac).
Celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini, director al
Prehistory Knowledge Project, membru al World Rock Art Academy
Italia, împătimit de “miracolul” de la Tărtăria, a căutat şi a descoperit
oasele găsite de Vlassa împreună cu cele trei tăbliţe. După ce acestea au
fost analizate şi datate la Departamentul de Geologie al Universităţii din
Roma, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea e foarte veche, în jur de 7.300 de ani! Iar oasele au aparţinut
unei femei în vârstă de 50-55 de ani, căreia el îi atribuie un rol religios, fiindcă printre oase au mai fost găsite
23 de obiecte sacre, printre care o
ancoră pentru ţesut, nişte brăţări şi
nişte statuete de idoli. (Certifică
astfel existenţa marilor preotese )
Acest sistem de scriere nu a
fost nicidecum un proces efemer,
limitat la o singură localitate, ci un
fenomen larg raspindit care a aparut
printr-o folosire indelungata a
simbolurilor grafice.
Originile sale trebuie căutate
în perfecţionarea cultului solar,
religia “veche europeană”, cult
deservit de preotese, prin
specializarea sensului simbolurilor.
Inscripţiile apar pentru prima oară pe
obiecte de cult, şi au avut un scop hieratic, nefiind deloc notarea unor tranzacţii comerciale ori admi-nistrative, ca în
Mesopotamia.
Cercetătoarea americană prof. Marija Gimbutas consideră că apariţia acestei culturi aparţinând
Neoliticului formează vechea cultură europeană, pe care o situează între 7.500-3.500 î.d.H, cu o populaţie “pre
indo-europeană” care cunoaşte apogeul dezvoltării sale între anii 5.000-4.000 î.d.H.
Cercetătoarea Ioana Crişan regăseşte în ţesăturile şi cusăturile româncelor toate semnele de pe tăbliţele
de la Tărtăria.
"In 2001 arheologul Vasile Boroneanţ a descoperit cu ocazia săpăturilor de la Chitila nişte oase de
animale, acoperite de o scriere necunoscută.. Ele au fost descoperite îin interiorul locuinţelor, alaturi de obiecte
de uz casnic şi podoabe. Predominau oasele cu suprafeţe mari, care ofereau spaţiu pentru scriere, în special
mandibule de cal, dar şi de la alte animale domestice sau vânate. Se scria, probabil, de la stanga la dreapta,
căci se vede dupa inclinaţia semnelor. Adesea, osul este scris pe două feţe sau chiar pe trei. În mai multe cazuri,
se observă două straturi de scriere: o scriere mai veche, care s-a tocit sau a fost ştearsă, şi o scriere mai nouă,
aplicată deasupra celei vechi, dupa ce osul a fost din nou lustruit. Apar chiar şi imagini, cum e de pilda chipul
din profil al unui barbat, asemănator cu unele reprezentari de pe monede, sau monograme. Semnele aparţin
unei scrieri necunoscute, ele nu par sa fie nici greceşti, nici romane, nici rune gotice. Se combină intr-o manieră
deosebită, apropiindu-se de însemnarile numite răboaje. Bucăţile de oase au căpătat luciu de la folosirea
îndelungată. Este posibil să fie vorba de o scriere dacică, locală, folosită doar de iniţiaţi. Este o scriere
autohtona. Iar aceasta scriere de pe oase aduce mult cu unul din tipurile de scriere de pe tabliţele de plumb de
la Sinaia."
(Aurora Peţan, revista Formula As )
In cursul lunii mai 2009, o
viitură a râului Bistriţa, produsă in
zona localităţii nemţene Fărcaşa,
avea să scoată la iveală un foarte
posibil atelier neolitic de
confecţionare a unor tăbliţe
inscripţionate, foarte asema-natoare
cu celebrele tăbliţe de la Tărtăria. Ele
s-au adăugat celorlalte artefacte care
au fost descoperite de catre prof. dr.
în istorie Dumitru Ioniţă, în punctul
numit Vadu Rău, începând cu anii
’80. părerea sa este că „o parte din
aceste tabliţe sunt relativ identice cu
cele descoperite de arheologul
Nicolae Vlassa îin anul 1961 la
Tărtăria, judeţul Alba, care aparţin
culturii neolitice Vinca, datate, pe
baza de Carbon 14, ca fiind realizate
în perioada 6.500- 6.000 i.Hr.
Domnul Ioniţă emite supoziţia că la
Vadu Rău a existat îin mod cert un
atelier de confecţionare a acestor
artefacte, care apoi se răspândeau
într-o vastă arie geografică, ajungând
până în vestul actual al României..
Dimensiunile tăbliţelor variază între
13,5 cm lungime, respectiv 7-8 cm în
lăţime”.
Este acum clar că scrierea a
fost o caracteristică generală a Vechii
Civilizatii Europene din mileniile
VI-V i.e.n.
Arheologii de la Muzeul
Judeţean Buzău au descoperit în
zona aşezărilor rupestre din Munţii Alfabete
Scrierea veche folosite
maghiarăpeeste
tăbliţele cerate
compusă dinde42lade
Abrud
caractere.
Buzăului o piatră gigant

inscripţionată cu semne
aparţinânand unei civilizaţii
necunoscute, "Piatra însemnată",
după cum a fost numită, are forma
unei ciuperci şi se afla la Brotari,
comuna Colţi, zona cu celebrele Scrierea veche maghiară este compusă din 42 de caractere
aşezari rupestre Aghaton şi
Fundul Peşterii, care cuprind simboluri începând din Epoca Bronzului şi până în perioada creştinismului
timpuriu.
"Sunt semne absolut ciudate, în formă de triunghi, steluţă sau pătrat, cu certitudine făcute de o fiinţă
umană, care nu se regasesc în nici o scriere cunoscută pâna la această oră", a declarat directorul Muzeului
judeţean Buzău, Doina Ciobanu, citat de Agerpres.
Plutaşii de pe râul Bistriţa foloseau pe la 1880, 56 de semne pentru
crestatul lemnelor. Dintre acestea 13 sînt identice cu semnele din scrierea
liniar B iar 38 sînt identice sau foarte apropiate cu semnele alfabetului
geţilor.
În “Revsta de literatură şi artă”, care a apărut între 1890-1910, un
articol însoţit de o fotografie a unor blocuri de sare, ne informează că
răbojul încă mai era folosit de “şalgăi” (cei care tăiau şi transportau sarea
în ocne) pentru a însemna blocurile
Secuii au folosit prin secolul Xlll un alfabet cu 33 de semne iar 28
Inscripţie dacică de la Corbii de
dintre acestea sînt identice sau asemănătoare cu semnele geţilor de pe
Piatră
tăbliţele de plumb. În Ardeal şi
Ungaria s-a folosit în secolele XV şi XVl un alfabet runic maghiar care a
fost ,,prelucrat” tot din alfabetele geţilor.
Episcopul got Wulfila a ,,creat” şi el pe la mijlocul secolului lV e.n.
un alfabet pornind de la semnele geţilor. Profesorul latinist Paul Găleşanu,
după un studiu de 20 de ani asupra Bibliei lui Wulfila lucrând pe o xero-
copie după “Codex Argenteus” de la Universitatea din Upsala a ajuns la
concluzia că această biblie este primul document protoromân lingvistic şi
literar din secolul al IV-lea, document al continuităţii noastre Studiul
asupra limbii folosite de Wulfilla l-a condus şi la alcătuirea unui glossar,
de 200 de file unde 700 de termeni sunt româneşti (Această cercetare a fost
comunicată în aprilie 1994 la Societatea “Getica” Bucureşti, apoi
profesorul a prezentat-studiul şi la cursurile de vară organizate de Fundaţia
“Pro Patria” a M.A.P.N., moderator indianistul George Anca.)
Scrierea geţilor mai are semne comune cu alfabetul folosit în
secolele Vlll – ll î.e.n. în estul Spaniei (Tartesio/Turdetano), cât şi cu Litere şi semne dacice figurate
alfabetele folosite de tuaregi şi libieni înainte cu multe secole de era pe cărămizile de la Slon, pe
creştină. inelul Tezaurului de la Pietroasa
32 din semnele folosite în scrierea geţilor pe tăbliţele de plumb sînt şi ţesute pe gulerele de la
identice sau foarte apropiate cu semnele scrierii cretane liniar B din cămăşile ţăranilor din Ardeal
(conf. Arh. Cristofi Cerchez)
perioada 1500-1300 î.e.n.
Unul dintre cele mai vechi alfabete de pe teritoriul nostru, este şi cel al plutaşilor de pe Bistriţa, aşa cum ni-l
prezintă Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică.
Alfabetul chirilic folosit de români pînă pe la 1870 este în realitate o parte din alfabetele utilizate de
strămoşii noştri geţi în urmă cu 2500 de ani.
Scrierea este de fapt un regres al capacităţilor psihice şi intelectuale umane şi nu nu progres! Semnele
sunt adevarate mantre, ce dezvaluie concepte filosofice, acumulari energetice, ele pot da viaţă sau pot ucide!
Rolul iniţial al semnelor a fost magic!
Iniţiaţi care ştiau să desluşească scrierile arhaice, autohtone s-au găsit la noi până prin timpul lui Brâncoveanu,
şi frânturi din secretele lor mai răzbat până la noi, dar pentru majoritatea cercetătorilor aceste scrieri în limba română,
arhaică, ţărănească, nici nu există!
Este posibil să fi păstrat în multe mănăstiri din Ardeal scrieri vechi având ca suport diverse materiale, dar
prăpădul făcut de generalul Bukov în lupta catolicismului împotriva ortodoxiei şi a zamolxianismului care încă mai
vieţuia, multe documente au fost definitiv pierdute.
La editura ART, a apărut în 2009, “Istoria scrisului, alfabete, hieroglife şi pictograme”, de Andrew Robinson,
apărută în 1995 şi în 2007 la Londra în care nu se scrie nici un cuvânt despre Tărtăria.
Nu mă mai miră că acest englez nu a aflat încă de Tărtăria dacă istoricii noştri și Academia Română un o au în
atenție.
Si o informaţie apărută vineri 19
august 2011 (de pe internet)
Papirusul descoperit la
Mangalia în anul 1959 este cel mai
vechi din Europa şi a fost declarat
„deteriorat“ de URSS. La acea vreme,
sovieticii controlau în totalitate oraşul
şi asistau la toate săpăturile
arheologice.
Publiciştii Aurelia Lăpuşan şi
Ştefan Lăpuşan, autori ai cărţii
„Mangalia în paginile vremii“,
consemnează că acest papirus a stârnit
interesul arheologilor ruşi încă de la
descoperire. „La acea vreme, oraşul
era militar şi se afla încă sub control
sovietic, iar specialiştii de la Moscova asistau cu precădere la cercetările arheologice care se făceau în Mangalia“, a
declarat Aurelia Lăpuşan.
Astfel, la Mangalia, la 29 mai 1959, Academia Republicii Populare Române a chemat pentru susţinerea şi
veridicitatea descoperirii specialişti din Moscova. În scurt timp, o echipă de specialişti ruşi condusă de academicianul
Mihail A.Alexandrovski, şeful Serviciului de restaurări al Muzeului de Artă Puşkin din Moscova a văzut papirusul şi
a declarat că acesta este destul de deteriorat şi că în urma unor lucrări migăloase de restaurare se poate lectura.
Despre conţinutul papirusului s-a păstrat o singură mărturie scrisă de Tiberiu Petrilla, Demetru Popescu şi
Marin Porumbescu în anul 1962, în volumul „Constanţa. Litoral“: „O primă serie de fotografii din document au fost
executate cu raze inflaroşii şi confirmă caracterul elenistic al conţinutului care se referă la persoana defunctului.
Acesta pare ar fi fost un proxenos, reprezentant de seamă al cetăţii, titlu ce comportă privilegii şi onoruri. În mormânt
au mai fost descoperite unele obiecte rituale - vase ce reprezintă busturi de femei, sirene cu lira dansatoare, fin lucrate,
unele acoperite cu un strat de aur“.
„Drept pentru care au decis să îl ia cu ei. Tot timpul s-a ştiut că papirusul este pentru restaurare la Moscova,
iar răspunsurile venite din partea ruşilor erau evazive. La un moment dat, s-a vehiculat că nu mai poate fi recuperat,
fiind deteriorat“, a declarat Aurelia Lăpuşan.
Primele demersuri pentru recupararea documentului au fost făcute de arheologul Ion Pâslaru în urmă cu patru
ani.
Fotografii cu papirusul în forma iniţială nu există, după cum consemnează cei care au scris despre descoperire.
Însă, în Europa, mai există un papirus datat secolul IV, însă mai recent decât cel din Mangalia, descoperit în anul
1962 la Derveni, Grecia. Specialiştii spun că acesta a fost descifrat de abia în 2004 şi este expus la ora actual la
Muzeul de Arheologie din Salonic. Papirusul aparţinea unui ofiţer macedonian şi în el scrie că doreşte să fie incinerat
după moarte conform ritualului grecesc.
Luni, la Mangalia, are loc ceremonia de predare – primire a papirusului descoperit la Mangalia. După 50 de
ani, papirusul declarat deteriorat se întoarce în locul unde a fost descoperit, şi anume în mormântul păstrat într-o
stare foarte bună de conservare la Muzeul Callatis.
Veriga care lipsea ‒ etruscii

Prof. Margareta Cristian
„În memoria lui Paul Lazăr Tonciulescu. Autorul cărții „DE LA TĂRTĂRIA LA ȚARA LUANNA”
Prezentare generală
Vastul teritoriu cuprins între înaltul Latio (parte din Umbria) și Toscana, cu ramificații în Sud în
Campania și în Nord în Emilia Romania a fost în secolul al IX-lea î. Hr. spaṭiul dezvoltării unei civilizații mai
semnificative și importante din Istoria Mediteraneeană în primul mileniu înaintea erei creștine. De-a lungul
secolelor, etruscii au construit o reṭea amplă de relații culturale cu lumea greacă, feniciană și central-europeană,
care s-a propagat prin intermediul unui prolific sistem comercial, pe coasta franceză și iberică. Istoria lor se
desfăṣoară între sfârșitul Epocii Bronzului și începuturile Epocii Fierului (secolele XII - X î.Hr.), epocă care
aparține primelor diferențieri la nivel arheologic, între populațiile stabilite în Peninsula Iberică, de exemplu, si
populaṭiile autohtone. Perioada cunoscută ca „villanoviană” (de la Villanova, sec. IX - VIII î.Hr.- Bolonia de
azi) se caracterizează printr-o dezvoltare amplă a comunităților bazate pe exploatarea agricolă și a minereurilor
metalifere de pe suprafețele care le aparțineau. Epoca se desfășoară urmând ritul crematorial și progresiva
diferențiere socială în cadrul comunităților, argumentată printr-o bogată înfrumusețare a obiectelor de cult
funerare în care apar vase de lut și obiecte de bronz. Trebuie sa remarcăm aici faptul că ROMA nu exista nici
măcar ca un cătun [1][ Heurgon, 1942].
În sprijinul acestei idei argumentate de cercetările arheologice vine și rezultatul cercetărilor domnului
Gabriel Gheorghe care, traducând ,,Les races et les lanques” a lui Andres Lefevre, 1899 ne comunică
următoarele: ,,Mai mult decât grecii, latinii își ignoră originea pentru că viața lor istorică n-a început decât în
secolul VIII î. Ch. Și că tradițiile lor troyene le-au fost sugerate de etrusci și grecii din Cumes. Dar ei n-au
putut nici să învețe, nici să ceeze limba lor în Italia; ea provine direct din fondul indo-european și se apropie
de formele cele mai vechi ale grecei, eolienei... foarte puțin numeroși, untrib infim, pierdut între națiunile elene
și masa galică urcând în susul Dunării, ei au trebuit să se strecoare de-a lungul alpilor și Adriaticii, antrenați
de migrația Ombrienilor ( sec. XIV ), sau împinși în secolulX de ieșirea pelasgilor – tyrsienilor – etruscilor.
Apoi s-au stabilit între Alba și Cures, au vegetat acolo, pînă-n ziua când au luat parte la fondarea Romei.”
Perioada orientalizată (720-580 î.Hr.) primește numele de la masivul import din lumea greacă, orientală
si central-europeana: societatea etruscă se identifica atunci cu societatea principilior unde domina aristocrația,
care și-a arogat din lumea greacă, orientală ṣi central-europeană aspectele culturale fundamentale ca scrisul și
cititul și practicarea simpozioanelor. În perioada orientalizată , imediat veche (580-480 î.Hr.), când deteriorarea
controlului de caracter gentilic deschide spațiul înfloritor realității urbane. Lumea etruscă cunoaște o mare
prosperitate culturală marcată de producții monumentale în ambientul arhitectonic și sculptural, în pictura
funerară, în exportul de ceramică și bronz. Acum Roma se ridică. Primii regi ai cetăṭii, de origine etruscă,
Tarquinii, realizează o dezvoltare ṣi înflorire culturală datorată înaltului nivel spiritual al etruscilor. Etruscii
preferau să sape în galeriile subterane pentru apele menajere, decât să meargă la război. Erau foarte credincioṣi
ṣi se bucurau de toată atenṭia aristocraṭiei romane, care îi consultau înainte să plece la un razboi!
Perioada clasică
Este perioada în care se manifestă conflicte armate ale ROMEI cu unele orașe etrusce ṣi demonstrează,
la nivel cultural, deplina asimilare a modelelor din orient, dar mai ales a celor greceṣti clasice în sculptură și
ceramică.
Perioada elenistică și etapa de romanizare
Aceste perioade s-au caracterizat prin puterea romană și asimilarea Etruriei; sunt epoci de instabilitate
și incertitudine care se reflectă la fel în bogata producție artistică: de la urnă la sarcofage și la ultima producție
de pictură funerară. Este foarte adevărat că despre etrusci se ṣtie mai mult din mormintele lor, însă acum fiind
descifrată ṣi scrierea etruscă, se intâlnesc ṣi mesaje în timp despre viaṭa lor terestră.
Pe de altă parte, această descriere cronologică va fi punctată de cinci capitole ulterioare: originile
civilizației etrusce, cultura principilor, aspecte ale vieții religioase etrusce, societatea urbană și elenism și
romanizare, care vor reliefa aspectele esențiale ale civilizației etrusce. Se vor exemplifica și descrie elemente
ale perioadei villanoviană din zona Tarquiniei care explică ritul funerar și conotațiile sale sociale; folosirea
drumurilor, fusaiolele și vasele din mormintele feminine; prezența armelor în cele masculine.
Perioada de orientalizare se argumentează, printre alte lucruri, prin numeroase ruine de orașe etrusce ca
acelea din epoca ce este cunoscută de mare dezvoltare: Vetulonia. Împreună cu artefactele excepționale, ca
tridentul din omonimul mormânt de Vetulonia, au fost examinate prețioase obiecte de orfevrerie, osuare, vase
de bronz, obiecte de harnașament, ceramică greacă importată și etruscă provenită din Vetulonia, Marsiliana,
Populonia, Chiusi etc.
Perioadele veche și clasică sunt documentate prin niște exemple de sculptură în piatră precum: urne,
cipuri, stele și lei funerari, celebra statuie Mater Matuta. Împreună cu acestea s-au analizat vase de lut (argilă,
ceramică antică, ceramică etruscă cu figuri negre, roșii și suprapictate cu roșu, galben, albastru, obiecte de
simpozion și de toaletă în bronz, dintre care unele aparțin mormintelor descoperite în Meidis din Populonia.
Pentru argumentarea perioadei elenistice au fost făcute cercetări documentate pe sarcofage și urne de
incinerație produse în principalele ateliere ale epocii: cel din Chiusi cu urne de alabastru, travertino și teracotă;
cel din Voltera cu urne de alabastru; cel din Perusa cu urne de travertino. Împreună cu acestea sunt unele obiecte
de orfevrerie elenistică, inele, obiecte de harnașament, coliere, diademe și vase inedite care includ forme de
animale sau umane și numeroase obiecte de producție târzie, printre care ceramică pictată in negru. Următoarea
parte are ca temă evidențierea unor aspecte provenind din religia etruscă, ilustrată de câteva obiecte folosite în
ritual: figurine de lut și bronz care atestă ampla practică votivă (vot = promisiune făcută zeului suprem sau
altor zeităṭi), împreună cu obiecte de decorație arhitectonică.
I.Originile civilizației etrusce
Începutul civilizației etrusce îl localizăm în secolul IX î. Hr. și corespunde cu cele mai vechi artefacte
ale culturii villanoviene, unde intâlnim locul primelor descoperiri caracteristice din această perioadă, ca de
exemplu, urna funerara din lut negru, asemănătoare cu unele urne si artefacte din Cultura Cucuteni.
Documentația arheologică cunoscută in majoritate, provine din necropole. „Din lumea etruscă, cunoaștem
foarte mult cum erau constituite „orașele morților”, dar știm foarte puțin despre locuințele celor vii. Stim că
micile cătune erau formate dintr-un număr redus de case de formă ovală, sau rectangulară reunite în grupuri
mici, autonome, care se înființau de preferință în zonele înalte și extinse, (pentru a evita riscurile), separat, bine
apărate, și situate în apropierea râurilor sau a altor surse de ape naturale”.
Mormintele se referă la ritul funerar cu prevalență crematorial: resturile de oase odată arse, erau așezate
în urne, constituite de cele mai multe ori din vase din lut ars de formă biconică acoperite cu un capac răsucit
sau un coif de bronz ori de lut. De multe ori urna purtătoare de cenușă avea forma de cabană/căsuță pentru a
reprezenta simbolic reședințele decedaṭilor. În interiorul urnelor se depuneau obiectele pe care defunctul le
purta în momentul arderii; tot în această perioadă, vasele mobilierului din casă erau puse la locul lor într-o
parte în nișe săpate în rocă, sau acoperite cu pietre pentru a fi bine păstrate timp îndelungat.
În mormintele villa-noviene, această transformare graduală era bine cunoscută: aspectul uniform,
„egalitar” al mobilierelor de la fazele mai vechi (secolul IX î. Hr.), care reflectă o societate nu substanțial
diferențiată ce se desfăṣoară în cursul secolului al VIII-lea î. Cr., în particular în a doua jumătate; mobilierul
eterogen reflectă evoluția progresivă clară a comunităților și împărțirea în diferite clase, din care tinde să iasă
la suprafață o nouă clasă, a aristocraților bogați care au fost protagoniștii secolului următor de o splendidă
înflorire orientală.
II.Cultura principilor
Vârstei numită în mod obiṣnuit „orientalizată” i se spune celei cuprinse în ultimele decade ale secolului
al VIII-lea î.Hr., care poate fi considerată în multe aspecte, cea mai emblematică din istoria Etruriei. Acum se
pun bazele Romei. Cele douăsprezece delegaṭii din cele douăsprezece cetăṭi etrusce mai puternice: AREZZO,
CORTONA, CHIUSI, VOLSINI, BOLSENA, VEIO, CERVETERI, VETULONIA, POPULONIA, FIESOLE,
VOLTERRA si TARQUINIA se adunau pe malul Tibrului pentru a fonda cetatea eternă a iubirii si a pentru a
codifica scrierea: AMOR citita de la dreapta la stanga, ca atunci, ROMA, mândria etruscilor! Orgoliul si dorinṭa
de mărire exagerată a romanilor au facut din romani niṣte nepoṭi obraznici ai etruscilor despre care istoricii se
ruṣinează sa spună adeărul, mai ales că au facut tot posibilul să se piardă urma etruscilor în istorie. Este vorba
de perioada în care etruscii se ridică imperios în scenariul Mediteranei asumându-și o poziție de prim plan în
dinamica relațiilor între Orient, Grecia, Peninsula Italică si cea Iberica. Aspectul cel mai evident și notabil în
această etapă este extinsa prezență a obiectelor de lux, importate din țările central-europene și din Grecia, sau
produse local pentru că evidența demonstrează influența patrimoniului iconografic oriental. Este vorba de piese
prețioase, de orfevrerie, de vase de argint și de bronz bogat decorate, obiecte de marfil sculptat, vase de faianță,
frumoase figuri de ceramică. Din punct de vedere socio-economic și cultural pentru cei supremi, principii, la
care se referă tipologia mormintelor și compoziția respectivelor mobiliere, lumea etruscă se caracterizează în
această perioadă printr-o netă diviziune în clase sociale, prin nașterea nucleelor de familii hegemonice. Această
diviziune se baza pe o structură inițiată de „principi”.
Principii au fondat puterea lor, pe de o parte pe proprietatea pământurilor, prin care aveau posibilitatea
exploatării resurselor naturale ale pământului, în primul rând agricultura, însă, de asemenea, păstoritul,
pescuitul și vânatul, și pe de altă parte prin privilegiul de a aproba trecerea prin vămile de pe principalele
drumuri de circulație și în consecință a schimburilor comerciale cu regiunile îndepărtate. Un alt izvor de
bogăție era reprezentat de exploatarea resurselor minerale: nu este cazul centrelor care au progresat
considerabil, este cazul acelora care mențineau legături stânse cu importantele târguri de mineri. În această
perioadă se folosesc mormintele „în cameră”, destinate depunerilor de numeroase obiecte ale acelorași familii.
Inițial, mormintele sunt individuale, precum tronul descoperit în mormintele villanoviene. In continuarea
primei jumătăți a secolului al VII-lea î.Hr , argumentată de dimensiunile camerelor mormintelor și ca o
consecință, acestea se fac mai impozante. Mormintele aveau o suprafaṭă de zece metri și , de formă circulară
sau pătrată, erau acoperite cu un fals acoperiș sau cu acoperiș ridicat în mijloc, format din plăci de piatră
rectangulară ieșite progresiv in afară, precedate de un lung culoar de intrare numit „DROMOS”.
Mobilierele bogate în obiecte luxoase de fildeș, sau oase sculptate, ambră (chihlimbar), aur, argint, sau
lut fin, se transformă într-o declarație de identitate a defunctului. Vasele în particular, serviciile de simpozion
reflectă activitatea productivă și recreativă; armele de fier și bronz indică idealul eroic; unele însemne ca
fasciile lictorilor se referă la puterea civilă, altele ca „PYXYS”-urile, evantaiele uriașe de tip vechi, cățuile ne
reamintesc de ceremoiile religioase. Agatele, cel mai important semn de bogăție și splendoare dobândite de
aristocrația etruscă din vârsta „orientalizată” este reprezentat prin magnifice piese de orfevrerie pe care le au
mormintele principilor. Este vorba de adevărate opere de artă de orfevrerie care atestă înaltul nivel dobândit
de artizanii etrusci, nu numai în acest sector, dar si in divinaṭie („toreutica”), unde etruscii au fost maeștri.
Un ulterior semn de distincție socială a principilor este că demonstrează cunoașterea scrisului și folosirea
lui atât pentru a lăsa un semn durabil în structura mormintelor cât și pentru a indica apartenența unui obiect,
de multe ori pentru a califica donatorul, sau ofertantul, ori destinatarul unei slujbe care aduce mulțumire și
recunoștință puterii divine.
III.Aspecte din viața religioasă etruscă
Etruscii erau renumiți în lumea veche pentru profundul simț religios; aveau renumele nu numai de a fi
un popor respectuos al regulilor divine, ci erau la fel de mult, grație practicării unor rafinate practici divinatorii
(cititul în spirit), foarte pricepuți în arta înterpretării acestora.
Sacerdoții etrusci, „ARUSPICII” erau foarte mult respectați, atât de mult încât însiși romanii îi consultau
în momentele deosebite de dificultate. Observrea fulgerelor, a zborului păsărilor, examinarea măruntaielor
animalelor sacrificate erau practicile cele mai utilizate. Religia etruscă era o religie politeistă - diose. Diosele
mai mari erau: TINIA, UNI, LARAN, TURAN, MENERVA și altele vanerate în același timp.
TINIA era un dios suprem, zeul zeilor, identificabil cu ZEUS al grecilor și JUPITER al romanilor. Era
rectorul Universului, domnul destinului: atributul lui distinctiv era fulgerul. UNI era divinitatea feminină
principală, soția lui TINIA echivalentă cu greaca HERA și romana JUNO. Cele două funcții ale sale constau
în protejarea nașterilor și a orașelor. MENERVA corespundea zeiṭei ATENEEA și latinei MINERVA. Apare
mereu înarmată, ca în mitologiile grecești. Atributele sale principale erau: coiful, lancea și bufnița. Alte
divinități importante erau: LARAN (ARES al grecilor și MARTE al romanilor) dios al războiului. TURAN
(AFRODITA a grecilor și VENUS a romanilor) zeița iubirii, a frumuseții și fecundității. APLU (APOLO) și
sora sa ARTUMES (ARTEMISA a grecilor și DIANA a romanilor). FUFLUNS (DIONISIOS zeul vinului,
protector al viticulturii). NETUNS (POSEIDON al grecilor și NEPTUN al romanilor) zeul mării.
În lumea etruscă templul nu era numai un loc pentru reculegere și rugăciuni ci și la fel de mult un punct
de reuniuni și întâlniri între diferite persoane. Pereții edificiului erau din lemn și cărămizi crude (chirpici), este
vorba despre materiale perisabile, în timpul când construcțiile se ridicau pe o fundație înaltă numită „PODIO”.
Bârnele erau de lemn, expuse intemperiilor, erau protejate de elemente de teracotă, clame, balamale și
ornamente fixate în suport cu cuie. Frontoanele prezintă întodeauna o decorație de teracotă cu figuri în relief
înalt, adevărate statui ale timpului care susțineau bârna principală a acoperișului. În lumea veche de fapt, un
aspect de apropiere în relație cu sfera cultului era jertfa oferită divinității. O bogată informație provine din
marile sanctuare din Etruria și în special din excavațiile făcute în depozitele votive localizate în interiorul
zonelor sacre; este vorba de adevărate depozite unde darurile oferite zeităților erau păstrate și numărul lor
argumentează informația că era necesar să caute alt loc și să folosească alte zone sacre.
În perioada mai veche ofrandele erau, aproape mereu, constituite din obiecte de ceramică și în rare
cazuri, în statui de bronz care reprezentau diferite divinități figuri de ofrande și animale, modele de lut de
edificii, monede. Uneori ofranda era bogată în inscripții care aminteau numele zeului sau a donatorului.
Fenomenul devoțiunii își asumă dimensiuni particulare văzute în vârsta târzie clasică și elenistică, ceea ce
denotă o vastă tipologie care se îmbogățește cu o serie de ex-votos anatomice.
IV.Societatea urbană
La sfârșitul secolului al VII-lea î. Cr. se definea în linii generale structura urbană a principalelor orașe
etrusce, cătunele mai mari au fost arondate prin ziduri în interiorul acestora și mai mult, lângă locuințe se
întâlnesc edificii publice și temple. O majoră distribuție a bogăției, care în perioada precedentă era în mâinele
unui grup redus de familii aristocrate, determină formarea unei clase de mijloc fundamental relaționată cu
comerțul și activitățile artizanale care au cucerit spațiile de acțiune semnificative și au menținut o influență de
manieră notabilă în economia și politica Etruriei. Această transformare socială este bine reprezentată în
necropole: nu se văd tumule mai mari decât cele ale principilor, însă mai bine reprezentate sunt mormintele
rezervate grupurilor complete de familii, cu caracteristici similare între ele ṣi a căror planuri imită arhitectura
domestică.
În epoca urbană, începe exploatarea rațională a resurselor metalifere precum și sistematizarea organizării
schimburilor comerciale. Din perioada finală a secolului al VII-lea î. Hr. și tot secolul VI, este evidentă și
dominantă în această arie existența negustorilor care intermediau schimburile de mărfuri provenind din orașele
coastelor Asiei Mici ( Insula Samos, Milet, Foceea ș.a.). Din aceste părți soseau în Etruria mărfuri prețioase,
incluzând materiale perisabile, ca de exemplu parfumuri și țesături, amfore pentru transportul vinului și
uleiului, ceramica modelată de diferite fabricații din Corint și Grecia de Est, până la jumătatea secolului VI î.
Hr. si din Atena până la jumătatea secolului următor. Acesta începe cu etruscii mereu în puternică ascensiune,
dar se termină cu puterea acelorași redusă notabil: la finalul secolului al VI-lea î.Hr. au sosit la porțile lor
romanii care au cucerit cetatea etruscă VEIO ( 387 î. Ch. ) și au început victoriosul lor avans în Italia centrală.
Fără îndoială unele din cauzele declinului au fost pierderea controlului rutelor comerciale tireniene din cauza
creșterii puterii Cartaginei în primul rând și a Siracuzei după. Factorul determinant în această situație a fost
rezultatul bătăliei de la CUMA (474 î. Hr.) când flota etruscă o întâmpină pe cea a cumanilor aliați cu
siracuzinii. Această confruntare s-a finalizat în favoarea ultimilor și etruscii au pierdut gestiunea schimburilor
comerciale din MareaTireniană, iar comerțul grec dominat de Atena a fost deplasat de bogații comercianți în
Adriatica, totul făcându-se prin portul SPINA și în al doilea rând, prin porturile de la gurile râului PO (râul Pad
și orașul VENEȚIA, astăzi). Același lucru s-a întâmplat cu orașele ocupate și clasele sociale. Crizele sociale
începeau după crizele comerciale și ale activității artizanale, activități tipice ale clasei de mijloc. Această clasă
de mijloc s-a format în secolul anterior – spațiul semnificativ de acțiune – dar în secolul IV, î. Hr. a început să
piardă poziția ocupată. Puterea a încăput complet în mâinile aristocrației.
V. Elenism și romanizare
Primul oraș etrusc, VEIO a căzut în 396 î. Cr. Cucerirea acestui oraș a fost urmată de o perioadă de
relativă liniște în relațiile dintre cele două popoare, împusă de asemenea, de amenințarea galilor, care au ocupat
ROMA temporar, în 387 î. Hr. Puțin mai târziu politica agresivă a Romei a devenit notabilă.
Orașele etrusce în zadar au intenționat să se opună expansiunii (războiul romano-tarquinian 358 - 351 î.
Hr. -7 ani ) după care s-au aliat cu umbrii, cu suniții și galii, dar au fost învinse, între 282 și 273 î. Hr. - 9 ani.
Roma a distrus ultimele rezistențe subjugând încet toate popoarele etrusce: ultimul căzut a fost CAERE în 273
î.Hr. După cucerirea CAERE-lui, gradual, orașele etrusce au stabilit cu Roma tratate de alianță care comportau
obligații particulare pentru părțile contractante: romanii trebuiau să dea ajutor și solidaritate politico - militară
claselor conducătoare locale; orașele etrusce trebuiau să fie fidele Romei și să ajute inițiativelor ei militare.
Cucerirea Etruriei meridionale unde aristocrația proprietarilor de pământuri se vede privată de o mare
parte de pământurile sale conduce în centrele mai importante la o rapidă decadență și determină, de asemenea,
un progresiv declin al activităṭii aristocraticce.
În Etruria septentrională situația internă este distinctă: orașele aveau o bunăstare generalizată (un nivel
de trai superior) și teritoriile dependente erau caracterizate de avantajul condițiilor și factorilor naturali unde
producția agricolă se practica intensiv. Se ridică o clasă protagonistă de muncitori liberi și semiliberi care dă
viață unui regim de mică și medie proprietate. Incepe, ca o consecință, pentru un număr mereu mai mare de
persoane, care achiziționează bunuri artistice, intrarea unor noi straturi sociale care se foloseau de obiectele de
artă.
Pentru aceste motive în perioada elenistică, mesteșul artistic tinde să-și asume mereu mai mult un
caracter industrial. De aceea începe o perioadă de „standardizare” a producției artizanale: ceramica, teracota
votivă și aceleași bronzuri sunt acum produse în serie în cea mai mare parte a cazurilor.
O tipică exprimare a acestei arte se manifestă în realizarea urnelor funerare a cărei producție dă viață
atelierelor specializate în orașele: VOLTERRA, CHIUSI și PERUSA.
Bibliografie
Jaque Heurgon - „Cercetări asupra istoriei, religiei și civilizației CAPOE-ului preroman începând cu al doilea
război punic”, Ed. D. Boccard, Paris, 1942
Jaque Heurgon - „Viața cotidiană a etruscilor”, Ed. Hachette, Paris, 1961
Georges Dumezil - „Religia romană veche”, Ed. Payot, 1974 ( aprox.700 pagini)
V. Gordon Childe - „L”Aube de la civilization europeene, Ed. Payot, Paris, 1949
Zacarias Mayani - „Sfârșitul misterului etrusc”, Ed. Maloine, Paris, 1970
Herodot - „Istorii”
J. Spanuth - „Atlantida, civilizația dispărută ”, cap. VI - Atlantida, leagănul arianismului
Tit Liviu - „Historia Romei”
Tacitus - „Istoria Romei
Georege Dennis - ,,Lumea etruscilor”, Ed. Meridiane, București, 1982
Philippe Aziz - ,,Los etruscos”, CLUB INTERNAȚIONAL DEL LIBRO, Madrid,1985
Întemeierea coloniilor grecești pe litoralul

vestic al Mării Negre și legăturile cu geto-dacii
Col. (r) Marinel Florescu
Unul din fenomenele cele mai însemnate ale epocii arhaice este marea colonizare greacă. Este un poces
complex care a durat multe secole şi care a avut consecinţe foarte importante pentru întreaga istorie antică. I
se spune marea colonizare greacă, pentru a se deosebi de alte colonizări care au avut loc în perioade mai vechi
(myceniană şi homerică) şi mai târzii. Marea colonizare se plasează între jumătatea secolului VIII şi jumătatea
secolului VI a.Chr. Denumirea de colonizare este oarecum improprie, deoarece grecii foloseau pentru aceasta
cuvântul apoikia, care înseamnă departe de casă, strămutare.1
Cauzele marii colonizări greceşti trebuie căutate în întreaga evoluţie a lumii greceşti, posterioare epocii
homerice. Este vorba despre o relativă suprapopulare a Greciei, rezultată dintr-o evidentă creştere demografică,
dar mai cu seamă dintr-o inegalitate a şanselor, deoarece pământul, principala bogăţie, era deţinut mai ales de
aristocraţie. La aceasta se adaugă conflictele sociale din diferite cetăţi, ceea ce a făcut ca, în unele cazuri, cei
învinşi să plece în alte locuri, precum şi spiritul de aventură.2
Fenomenul constiturii unui număr impresionant de colonii greceşti, care se înşiră de-a lungul ţărmurilor
Mării Negre, Mării Egee şi Mediteranei, de pe coastele Asiei Mici şi până la „Coloanele lui Hercule”, este în
legătura cu evoluţia economică şi socială a societăţii greceşti, caracterizată prin antagonismele dintre
aristocraţia gentilică şi micii cultivatori, ceea ce a dus la expatrierea unei părţi din această din urmă categorie.
Pornită din centrele cele mai înaintate ale lumii greceşti din secolele VII-VI a.Chr. (Eubeea, Milet, Foceea,
Rhodos, Megara şi Corint) colonizarea constituie un fenomen complex, izvorât din transformările economico-
sociale din aceste centre.
La început, întemeierea coloniilor se făcea relativ spontan. Treptat, mişcarea de colonizare a devenit tot
mai organizată.
În ceea ce priveşte direcţiile de colonizare, acestea au vizat mai cu seamă litoralul nordic al Mării
Mediterane, bazinul egeean, Hellespontul, Promontida (Marea Marmara) şi Pontul Euxin. La procesul de
colonizare au participat numeroase cetăţi greceşti. Nu toate însă au jucat acelaşi rol, dearece unele metropole
au creat numeroase colonii. Sudul Italiei şi Siciliei au fost printre cele mai vechi ţinuturi unde au fost întemeiate
colonii. Cea mai veche colonie greacă, cunoscută până acum, este Pithekoussai, Ishia de azi, situată în insula
cu acelaşi nume.
Pe coasta occidentală a Greciei şi în insulele învecinate, Corintul a întemeiat, pe la 743 a Chr., Corcyra,
iar aceasta fondează, singură sau cu metropola, mai multe colonii: Ambracia, Apollonia şi Epidamnos. În
nordul Mării Adriatice, Corinthul întemeiază Adria, iar în Sicilia, pe la 734 a.Chr., cea mai importantă colonie
a sa, Syracuza.
În bazinul Mării Egee, chalcedienii au colonizat Peninsula Chalcidică, întemeiând, pe la sfârşitul
secolului al VIII-lea, nu mai puţin de 32 de ceţăţi.
Litoralul Mării Negre a fost de asemenea foarte atractiv, mai ales pentru milesieni. Astfel, pe la mijlocul
secolului al VIII-lea a.Chr., ei întemeiază, pe litoralul nordic al Asiei Mici, coloniile Sinope, Trapezunt, şi,
poate. Amisos. În nordul Mării Negre ei întemeiază Olbia, pe litoralul estic, colonia Phasis, iar pe litoralul
vestic al Pontului Euxin, Tyras, Histria, Tomis, Dzonisopolis, Odessos şi Apollonia. În aceeaşi regiune, dorienii
întemeiează coloniile Callatis şi Mesambria.
Către jumătatea secolului al VI-lea a.Chr., marea colonizare greacă se apropie de sfârşit. 3
Procesul colonizării a pus în circulaţie produse şi elemente ale unei noi civilizaţii şi, în acelaşi timp, a
atras în sfera unei economii avansate numeroase comuniţăţi omeneşti aflate, în majoritatea lor, în faza finală a
dezvoltării societăţii preistorice. Întemeierea coloniilor se leagă de mediul geografic favorabil, dar mai ales de
nivelul de dezvolare social-economic a populaţiilor locale, cu care grecii au intrat în contact. Faptul că în
secolele VII-VI a.Chr. teritoriile traco-getice intră în sfera intereselor grecilor, prin punerea temeliilor primelor
1
Mihai Vasilescu, Octavian Bounegru, Lucreţiu Bîrliba, Orientul Mijlociu şi Mediterana în Antichitate, 2010-2011,
p.78.
2
Ibidem.
3
D.M. Pippidi, D. Berciu, Geţii şi grecii la Dunărea de jos – din cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană,
Editura Academieie Române, p.148
colonii, denotă că populaţia getică atinsese un stadiu destul de avansat în evoluţia sa pe plan social-economic
şi politic, dovedindu-se aptă pentru întreţinerea unor relaţii de schimb permanente cu alte populaţii. Şefii de
triburi şi aristocraţia tribală începuseră să joace un rol politic şi economic important. Cu sprijinul şi adeziunea
acestora, coloniştii greci reuşesc să se instaleze în mediul autohton getic.
Colonizarea greacă a bazinul Mării Negre s-a desfăşurat în mai multe etape. Lucrările de contact între
greci şi populaţiile locale au fost urmate, începând cu secolule VIII a. Chr., de instalarea unor factorii temporare
(emporia). Acestea s-au transformat treptat în colonii stabile, care au desfăşurat în secolele următoare o
activitate economică tot mai vie. Din acest moment, denumirea mai veche de „Pontul neospitalier” (Pontos
Axeinos) devine „Pontul ospitalier” (Pontos Euxeinos).
În astfel de condiţii vor lua fiinţă şi se vor dezvolta trei oraşe pe coasta dobrogeană a Mării Negre:
Histria, Tomis şi Callatis, care vor constitui focare ale civilizaţiei greceşti antice în lumea traco-geto-dacă. Cele
trei colonii aparţin aşa-numitului al II-lea val al mişcării de colonizare. Histria şi Tomis sunt înntemeiate de
către Milet, în timp ce Callatis e o colonie a Heracleii Pontice, la rându-i o ctitorie a megarienilor ajutaţi de
beoţieni.4
Cea mai veche colonie greacă de pe întreg ţărmul apusean al Mării Negre şi implicit al Dobrogei este
fără îndoială Histria (cu numele grecesc Istros, Istrie, Istropolis, situată astăzi la cca. 50 Km nord de Constanţa,
pe malul lacului Sinoe), deşi data exactă a întemeierii ei este încă în discuţie. Există două tradiţii literare.
Prima, reprezentată de Eusebiu din Cezareea, plasează evenimentul în anii 657-656 î.e.n., iar cealaltă este
corelată cu întîmplări ce au avut loc probabil în anii 633-624 î.e.n. Ultima datare inspiră mai puţină încredere,
datorită raportării ei la evenimente neprecise şi care se pretează uşor la confuzii, pe cînd pentru prima par să
pledeze mai multe considerente.
Originea sa milesiană o găsim confirmată şi la Plinius cel Bătrân şi Strabon. După Pseudo-Scymnos,
întemeierea Histriei ar fi avut loc ceva mai târziu, în vremea pătrunderii sciţilor în Asia, adică la sfârşitul
secolului a VI-lea a.Chr. Odată cu întemeierea Histriei pătrund în zonele de pe ţărmul vest-pontic elementele
caracteristice lumii elene.
Istoria oraşului poate fi uşor urmărită datorită descoperirilor arheologice- loturi bogate şi variate de
ceramică de import –rodiană, ioniană, corinthiană şi chiar antică, inscripţii pe ceramică (grafitti), care conţin
informaţii cu caracter onomastic sau relativ la viaţa religioasă. Organizarea administrativă internă respecta şi
ea modelul metropolei. Autoritatea supremă era reprezentată de cetăţeni, alături de care se afla un corp
consultativ însărcinat cu rezolvarea treburilor curente, denumit Sfatul, Senatul cetăţii. Preşedintele Senatului
era şi preşedinte al Adunării. Pe lângă Adunare şi Senat exista şi Colegiul Arhonţilor, cu atribuţii în
administrarea generală, ajutat de colegii speciale pentru fiecare sector important al vieţii oraşului. Atribuţiile
judecătoreşti erau îndeplinite de Epimeni.5
Este unanim acceptat faptul că cetatea a fost un important centru portuar în antichitate cu deschidere
liberă spre mare, fiind aşezată într-un golf marin, numit în Halmyris.
De la întemeierea cetăţii şi pănă astăzi peisajul histrain a suferit modificări majore, ce au dus la
sedimentarea fostului golf marin şi la formarea actualului sistem lagunar Razelm-Sinoe. Astăzi, cetatea Histria
se găseşte departe de ţărmul actual al Mării Negre, la o distanţă de 8 km în interiorul uscatului, pe malul lacului
Sinoe. Trasformările de peisaj ce au avut loc de-a lungul celor 14 secole de existenţă ale cetăţii, vor avea avea
consecinţe însemnate pentru viaţa economică a acesteia, iar declinul şi abandonarea au fost puse în legătură cu
blocarea accesului cetăţii la mare, în urma apariţiei grindului Chituc.
Tomis. Despre oraşul Tomis sau Tomi (Constanţa de azi), tot colonie de origine milesiană ca şi Odessos
(Varna), nu s-a păstrat o tradiţie cronologică. Istoricii moderni vorbesc de secolul VI sau chiar VII î.e.n, ca
dată a întemeierii actualei Constanţa. În stadiul actual, singurul reper cronologic care poate fi propus cu o
oarecare probabilitate, este anul 500 î.e.n. ca terminus ante quem, deoarece după această dată, pe lăngă faptul
că mişcarea de colonizare se încheiase, Miletul participă la revolta cetăţilor ionice împotriva stăpânirii persane,
iar după înfrângerea acesteia va fi cucerit şi devastat în 494 î.e.n. După acest moment nu mai poate fi vorba de
acţiuni colonizatoare din partea metropolei milesiene.
Oraşul modern îl acoperă pe cel antic, dar descoperirile includ un număr de amfore de vin din prima
jumătate a secolului VI î.Chr.
Cercetările arheologice efectuate la Constanţa au dus la desecoperirea unui strat de locuire datând din a
doua jumătate a secolului VII î.Chr. Aceste descoperiri constituie, deocadată, cele mai vechi şi mai precise ştiri
despre începuturile oraşului Tomis, azi putând presupune că aici s-ar fi întemeiat un „emporion” chiar în prima
4
Ibidem, p.150.
5
Petre Gherghe, Istoria veche a României, Partea I, Tipografia Universităţii din Craiova, 2013, p.122.
jumătate a secolului VII a.Chr., care a depins din punct de vedere administrativ, la început, de Histria şi mai
apoi de Callatis.
Conducerea administrativă a Tomisului era asemănătoare cu a Histriei, pe lângă Adunare şi Senat
funcţionând Colegiul Arhonţiolor. 6
Alegerea locurilor destinate să primească pe emigranţi n-a fost niciodată întâmplătoare. În cazul Histriei
e evident că fixarea coloniştilor în fundul actualei lagune Sinoe, la o distanţă relativ mică de gura cea mai de
sud a Dunării (actualul braţ Sf. Gheorghe) şi la o distanţă încă şi mai mică de Dunăvăţul altădată navigabil, se
justifică, pe de o parte, prin facilităţile pe care această aşezare putea să le ofere coloniştilor în vederea
pescuitului, pe de altă parte, prin uşurinţa cu care, pornind de aici, pe drumuri de apă, se putea pătrunde în
interiorul pământului getic. 7
Callatis. Pentru data întemeierii oraşului Callatis (Mangalia), singura colonie de origine doriană, situaţia
este mai clară. Pseudo-Scymnos ne informează că aceasta a fost înfiinţată de grecii veniţi din Heracleea Pontică
(astăzi Eregli, în Turcia), colonie a oraşului Megara. Pe vremea când rege al Macedoniei era Amyntas I (540-
498 a.Chr.)
De la Plinis cel Bătrân aflăm co oraşul s-a întemeiat pe locul unei aşezări băştinaşe cu numele de
Cerbatis sau Acervetis. Originea sa doriană este indicată, de asemenea, de Ptolemaios, Strabon, Memnon şi
Ovidius.
Dezvoltarea sa ulterioară, în secolele V-IV a.Chr., va face din Callatis un important centru comercial, în
special pentru exportul cerealelor, confirmat prin prezenţa spicului de grâu pe monede emise aici.
După modelul din Megara, în fruntea oraşului Callatis era Eponimul cetăţii, căruia i se spunea Rege, cu
atribuţii în special religioase. Aparatul administrativ era condus de cinci Demiurgi, iar treburile militare erau
conduse de un Colegiu al Strategilor sau al Hegemoniilor. Atributele judecătoreşti erau îndeplinite de
Aisimneţi.8
Ţărmul dobrogean n-a cunoscut, însă, numai aceste mari trei colonii greceşti, care au trăit perioade de
mare înflorire şi a căror istorie este cunoscută, cel puţin în liniile ei foarte mari, iar uneori, printr-o fericită
întâmplare, şi în unele amănunte. Alături de ele au existat şi un şir de localităţi mai mici, despre care nu ştim,
decât numele, păstrate întâmplător. Astfel Pliniu cel Bătrân pomeneşte lângă Callatis, oraşul Herakleia şi mai
departe înşiră o serie localităţi în „zona scitică”, între Tomis (Constanţa) şi Dionysopolis (Balcic). Unele dintre
ele sunt eşezări greceşti. Între Callatis şi Capul Tirisis (Caliacra) este amintit şi „Portul carienilor”, iar lângă
Tomis, probabil la Capul Tuzla, apare Stratonis (Turris). În Nordul Dobrogei, la Capul Dolojman, întâlnim
prima localitate amintită de un izvor antic, pe nume Orgame. Nu trebuie uitat nici „Portul istrienilor”, care se
găseşte la nordul Dunării, însă , după cum îi spune şi numele, reprezintă cu mare probalitate, o aşezare creată
de locuitorii Histriei.
Etapa dezvoltării independente a cetăţilor greceşti de la Marea Neagră va lua sfârşit după scurtul episod
al includerii lor în regatul lui Burebista, în secolul I a.Chr, odată cu expansiunea romană şi supunerea coloniilor
pontice de către M.Terentius Varro Lucullus, guvernatorul provinciei Macedonia, chiar dacă aceasta se va fi
desfăşurat destul de paşnic, prin încheierea de tratate de ajutorare reciprocă şi de prietenie, până la definitiva
lor încorporare în Imperiu.
Consecinţele marii colonizări greceşti au fost importante. Prin aceasta, arealul lumii şi civilizaţiei elenice
a sporit foarte mult, cu influenţe benefice atât pentru greci cât şi pentru populaţiile locale. Coloniile greceşti
au influenţat puternic populaţiile locale, care au primit un impuls semnificativ pentru trecerea la un nou tip de
civilizaţie.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Mihai Vasilescu, Octavian Bounegru, Lucreţiu Bîrliba, Orientul Mijlociu şi Mediterana în Antichitate,
2010-2011.
2. D.M. Pippidi, D. Berciu, Geţii şi grecii la Dunărea de jos – din cele mai vechi timpuri până la
cucerirea romană, Editura Academieie Române.
3. Petre Gherghe, Istoria veche a României, Partea I, Tipografia Universităţii din Craiova, 2013.
6
Ibidem, p.123.
7
D.M.Pippidi, op.cit, p.153.
8
P.Gherghe, op.cit., p.125
Acte de identitate ale poporului român

Adrian Pop
Moșului - Tudor Diaconu, Prietenul meu de Suflet, OMUL care toată Viața și-a dedicat-o studiului
Științelor Sacre ale Neamului nostru, merită să-i organizăm acest prim Simpozion având ca temă "Originea
Neamului nostru". Cu o mână mică de Gânditori, cum îi numea Moșu, ROMÂNIA reîntregită poate să fie
reconstruită din temelii pe BAZE NOI, unde Munca Cinstită, Omenia și Bunul Simț devin LEGI.
Cred că cea mai mare bucurie a Moșului, pe care i-o pot face acum, organizând anual acest simpozion,
este aceea de a ști că Poporul lui a aflat, că pe lângă existența geniului absolut a lui Mihai Eminescu, a lui
Dimitrie Cantemir și a lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, mai există încă un OM iubitor de Neam și de Țară.
Opera rămasă nouă este unică în lume, care nu este a unuia sau a altuia...ci a întregului POPOR ROMÂN.
Asta am discutat-o cu el de foarte multe ori.
Metrul cub de manuscrise, de la prima foaie și până la ultima, va schimba mult din așa-zisa istorie
cunoscută. Decriptările făcute de el au la bază matematica, totul fiind făcut științific. În acest fel, lumea va afla
de rolul fundamental pe care l-a avut acest Neam nobil în ceea ce privește Cultura mondială. Vor afla că de la
noi au plecat Legile Omeniei, Legile Bunului Simț, cele Zalmoxiene și că Universitatea Zalmoxiană a fost
prima Universitate din lume, lucru dezvăluit și părintelui Dumitru Bălașa, un alt Uriaș în Gândire Român.
Le-am spus Doamnei Marta și Oanei, soția și fiica Moșului, cum l-am cunoscut. Este o întâmplare
adevărată, pe care i-am relalat-o după câțiva ani.
Eram sătul de discuții aproape sterile cu diverși semeni, așa că într-o noapte i-am cerut lui DUMNEZEU
să mă ajute să întâlnesc Adevărații Oameni din Neamul nostru, pe cei din "epicentru", așa cum le spuneam eu
și știind bine că există Adevărații Gânditori, acei Uriași în Gândire. Chiar cu câteva ore înainte de a ne vedea
prima dată la Pitești, mergând să-l ajut pe Pavel Coruț la o conferință pe tema Partidul Vieții Românești înființat
la Craiova, i-am anunțat pe cei cu care eram în mașină, pe Adina Cotan și pe Nicu Gherasim, că ne vom întâlni
cu un OM cu capacități cu totul aparte față de toți ceilalți întâlniți până acum. M-au tot întrebat cine este acel
OM, pentru că de trei ori le-am spus acest lucru în cei 110 km, numai că eu îi simțeam doar prezența, doar
Sufletul lui curat și Mintea sa structurată.
Când l-am cunoscut atunci pe Moș, în
scurt Timp între noi s-a realizat o legătură greu
de descris în cuvinte, păstrată vie și acum.
Peste câteva luni, vizitându-ne foarte
des, mi-a arătat multe manunscrise realizate cu
20 de ani înainte, în care erau menționate
persoane pe care le cunoșteam bine. NU știu
ce materiale decriptase și ce metodă a folosit
de a avut acces la astfel de informații...
Unele noutăți absolute dezvăluite
semenilor de Prietenul meu, Moșu:
- Limba vorbită cu mii de ani în urmă
era unică, s-o numim limba dacilor, dar
încifrarea ei, după un anumit cod, aparține
într-un mod premeditat geților, castei ce dorea
să dețină și mențină monopolul cunoașterii.
Cele patru coduri de cult (ebraic, latin, elin,
sanscrit) sunt cele patru sferturi ale cunoșterii.
- Aici este marele secret și mister al
geților și totul pornește de la viziunea
cunoașterii pe care o aveau acești sacerdoți ai
întregii antichități. Parcurgând în spirală,
conform codului (algoritmului) drumul invers
acestei "risipiri lingvistice" ajungem la acel an
5508 îen, înscris în toate lăcașurile noastre de cult și care datează "facerea
lumii", adică botezarea ei prin cuvânt, adică numirea.
Esențial este cuvântul, redat prin vocale, consoane, simple sau
repetate, monosilabe, grupe de monosilabe, refăcând alchimia limbii
noastre.
Deci avem posibilitatea, folosind un algoritm matematic cizelat după
studii și cercetări îndelungate, să refacem total trecutul îndepărtat al
neamului românesc în special, al neamului omenesc în general.
Căciula lui a-respectivă, onomatopeia bucuriei și a plânsului - pentru
că limba română e singura cu triada: a, â, ă, toate celelalte au puține cuvinte
începătoare cu a, mai ales cele slave, deci căciula asta a îngheţat lingvistica
românească şi istoria. În codul latin - continuare a limbii române cu câteva
terminaţii, cum se ştie avem simplu A.
Inscripţiile arată că există o singură limbă-românească şi un singur
sistem de scriere, cea hieratică. Romanizarea dacilor devine astfel românizarea italicilor.
Adică invers...
Într-o prezentare foarte schematică, algoritmul constă în următoarele: orice inscripție sau simbol, de
orice natură, și indiferent de spațiul geografic al sursei arheologice, este transpusă în cuvinte (și, deci, litere)
românești, înșiruite continuu într-un tabel sau matrice; fiecărei litere i se asociază o cifră, indiferent de poziția
în care figurează, rezultând astfel o matrice nouă, formată din numere, de data aceasta; cu aceste numere se
fac anumite operații matematice, după reguli precise, mereu aceleași, obținându-se firesc, alte numere care
sunt supuse acelorași reguli; algoritmul se sfârșește când se obține o anumită "cheie", de asemenea, mereu
aceeași. Șirul de cifre obținut la sfârșitul acestor operațiuni succesive interactive este repus în litere, care -
culmea - compun cuvinte cu sens în limba română."
Aventura literei sau a unei frânturi a stârnit patimi şi va mai stârni. Succesul tezelor Prof. Dr. Tudor
Diaconu-Moșu, deocamdată nu sunt recunoscute de profani, dar, așa cum s-a exprimat el, desprinderea de
"cunoscut" cere Uriași în Gândire. Câți pot explica chiar azi, ce înseamnă E= mc2?
Noua paradigmă va schimba cu totul liniile mari ale cunoșterii adevăratei antichități și va avea atâta
viitor cât încorporează în sine. Nimeni nu-i va putea scurta sau prelungi existența, în afara rezistenței pe care
i-o dă adevărul științific încorporat (TD). Va fi folosită de alte minți mai luminate și astfel, va deveni
metadigma, capabilă de a elucida actualele mistere și enigme la nivel planetar.
Se zice despre linguşitori, plagiatori, curtezani, copişti, că oricâte capete, atâtea păreri, am putea numi
şcoala lingvistică românească. Ce e perfect la Cluj, nu e bun la Iaşi, iar ce pare definitivat la Bucureşti, la
Academie, nu e pe placul cine ştie cărui "universitar dintr-o instituţie particulară din Pocraca"... Ceea ce-i
uneşte pe toţi însă, e dorința de a epata câte graiuri cunosc, ce au mai frunzărit prin lexicoane străine ori prin
cine ştie ce almanahuri vechi, din care aduc noi dovezi că limba românească este un sac de petece, cu vorbe
aduse de oriunde, numai autohtone, nu. Când se află pe întreaga planetă - nici în malgaşă - vorbe similare,
acestea devin automat cuvinte de origine necunoscută. Nici nu-i dezarmează, nici faptul că nu le-au aflat
cosmonauții nicăieri, nici pe Lună, experţii noştri continuă cu elan o campanie antiromânească de cea mai
joasă speţă. Jumătate din cuvintele fundamentale fără derivate, au în dicţionarele noastre explicative origine
necunoscută. E mai simplu aşa. Pentru că repetând ce au învățat de la mentorii lor urcă în linişte treptele
universitare în vogă. Desigur, totul derivă din eroarea fundamentală a cunoaşterii de sine: etnogeneza poporului
român şi a limbii române. Dificultatea veştejirii acestor păreri constă în faptul că, avem împotrivă munţi de
hârtie înegrită şi râuri de cerneală antiromânească. În plus, e greu să descurci ghemul acesta de fire multicolore,
în care nu întotdeauna reaua voinţă s-a impus, ci mai ales ignoranţa. Cum să ne adresăm tuturor? Există o pildă
a avocatului IOAN GURĂ DE AUR. El ținea predici docte, pe care o binecredincioasă nu le pricepea: aceasta
după câteva cuvântări i-a spus:
„Ioane, puţul tău e prea adânc pentru mine: găleata mea are funia prea scurtă și mor însetată"...
Ce ar folosi numai informaţia că Nicolae Milescu, - despre care nu ştim mare lucru - a descris o carte
deosebită - Aritmologia Etica - ori faptul că filosoful Lucian Blaga a scris un studiu despre ştiinţa sacrosantă a
lui Dimitrie Cantemir, în care stabileşte relaţii între domnitorul moldav şi societatea Rosa-Cruce, astfel că în
vremea lui, ordinul respectiv secret stăpânea întreaga cunoaştere... Noi însă ştim pe Nicolae Densuşian - cel
mai mare istoric de până la 1900. Limba pelasgă, denumită de el mamă a tuturor limbilor popoarelor
europene, se dovedeşte exactă. Iată că spaţiul cultural de la Dunăre în jos este investigat cu seriozitate în cartea
intitulată: „Les origines et la diffusion de la civilisation", Paris, 1949, în care informaţiile istoricului român
sunt subliniate arheologic şi lingvistic.
Știu bine că Moșu, Tudor Diaconu, va schimba cu totul liniile mari ale cunoșterii adevăratei antichități.
În următorii ani, opera uriașă a Prietenului meu va fi scoasă la lumină, s-o afle întreaga planetă. A alcătuit un
dicţionar de peste 1.000 de pagini cuprinzând 646 de astfel de "acte de identitate ale neamului românesc", pe
care în următoarele ediții ale Simpozionului "Obârșia Neamului nostru", rând pe rând o să le prezentăm.
Pe teritoriul țării noastre s-au găsit 90% din inscripțiile lumii străvechi, dar cele mai importante
informații se vor lăsa descoperite de cei "curați" la Suflet și în gândire, cei care au în sistemul lor de
valori Binele și Adevărul.
Toți cei din "Avangarda de sacrificiu", aceste făclii VII ale Neamului nostru, au aflat că "încă de la
obârșia Lui" Creația și DUMNEZEU au stat față în Față, pentru că aici este Adevarata Origine a Raiului
pământean!!! Și așa va fi de-a pururi !!!
Alt subiect despre care discutam cu Moșu
Cei de la Universitatea Zalmoxiană (prima Universitate a lumii), decoperită de Părintele Bălașa cu o

sută de ani în urmă lângă comuna Breasta, pe malul Jiului, studiau toate aceste științe. Știau chiar să folosească
Energia Cosmotelurică. Ea avea un semn distinct un 6 suprapus pe un 9, formând un "PUNCT de sprijin" în
Univers.
Acest 6 - f din alfabetul Românesc – facerea
Acest 9 - i din alfabetul Românesc – invariabil
6+9 = 15 - 1+5 = 6
9+9 = 18 - 1+8 = 9
În Univers, Materia (știm că totul este Energie) - atrasă de o "Gaură neagră" are un astfel PUNCT din
care trece instantaneu în "Gaura albă". Acesta reprezintă PUNCTUL de SPRIJIN de care se tot spune.
PUNCTUL de
trecere DIN-IN E=MC2 - Formula lui Einstein generalizată.
E - 5 în alfabetul Românesc - diacriticele în numerologie nu sunt luate în seamă. Ele reprezintă decât
stare de spirit - Bucurie și tristețe - specifice decât Poporului Român !!!
M – 13
C–3
5 = 1+3+3-2 = 5
E = fh = mc2
f–6
h–8
5 = 6+8 = 14 = 1+4 = 5
Legate de formula lui Plank, este totul cumplit de simplu, demonstrând că toate științele au plecat dintr-
un singur PUNCT - Universitatea Zalmoxiană.
MULȚUMESC MULT, PRIETENE !!!!!

Prima universitate din lume ‒ Universitatea

Zalmoxiană
Adrian Pop
A venit Timpul ca lumea să afle că
aceasta se găsește în Comuna Breasta,
judetul Dolj, pe malul Jiului, la intersecția
cu pârâul Raznic... și, de asemenea, rolul
avut de Cultura Neamului nostru în actuala
civilizație. În acest fel, se poate demonstra în
mod cert de unde apare incontestabila
profunzime în gândire a Românilor.
Cum s-a aflat de existența primei

Universități din lume, Universitatea
Zalmoxiană?
Cu mult Timp înainte de a-l cunoaște
pe Părintele Dumitru Bălașa, am făcut
excursii nenumărate la sfârșit de săptămână pe
malurile Jiului împreună cu tinerii de la Arta
Zalmoxa - Craiova. Pe atunci nu știam ce
importanță aveau toate informațiile și
imaginile pe care le "vedeam" într-o anumită
zonă, la confluența râului Jiu cu pârâul
Raznic, apa ce trece prin mijlocul localității
Breasta.
La câteva luni de la începerea
cursurilor Școlii Zalmoxiene la Craiova,
câțiva dintre noi am făcut o vizită Preotului
Dumitru Bălașa acasă, la Drăgășani. I-am
spus de inițiativa noastră și l-am rugat să ne trimită câteva date despre Zalmoxianism. Am primit câteva documente
de la acest Mare OM, pe care le-am xeroxat și am făcut sinteza lor.
Părintele mi-a povestit că la vârsta de 17 ani, în timp ce studia la Seminarul teologic Mofleni, Savantul
Nicolae Plopșor văzându-l mai serios, mai profund în gândire și dornic de-a știi, l-a rugat să caute "CEVA" în zona
dealurilor Bucovățului și Breastei. Nu i-a spus ce să caute, dar, după 3 ani de căutări în zona respectivă, tânărul
Bălașa a descoperit pe malul Jiului niște ziduri ca ale unei cetăți, pe care erau înscrisuri în limba slavonă.
Traducându-le, a aflat de prima Universitate a lumii - UNIVERSITATEA ZALMOXIANĂ. Ulterior, Părintele
Bălașa și-a dedicat toată Viața studiului Zalmoxianismului.
Am văzut cu toții că doar în zona respectivă mișunau o puzderie de șerpi de 2-3 metri lungime, care-ți trec
pur și simplu printre picioare dacă te aventurezi să le afli "misterele". Bătrânii din zonă povestesc că zidurile
"Mănăstirii haiducilor", cum o numeau ei, erau înconjurate de un singur șarpe de sute de metri lungime, care-și
mușca coada...
Părintele mi-a mai povestit despre încercările dure pe care le-a avut în anii petrecuți după gratii.
Am rămas profund impresionat când mi-a relatat faptul că observase cum toți deținuții interogați înaintea lui,
nu mai revenau în celule, fiind convins că erau executați, așa că-și aștepta și el rândul. I s-a propus, pentru a fi salvat,
să se lepede de DUMNEZEU...în sensul că, a doua zi, de față cu toți cei 1.000 de deținuți, să le spună acestora
decizia luată, lucru pe care l-a acceptat în prima fază. Dimineața, au fost adunați toți deținuții din pușcărie și
Părintelui i s-a pus un microfon la dispoziție, pentru a spune tuturor cele discutate cu cei din conducerea
penitenciarului în ziua anterioară. Atunci s-a întâmplat ceva extraordinar de important pentru toți ceilalți deținuți,
deoarece au fost eliberați imediat după această întâmplare, pentru curajul uriaș al Părintelui Bălașa... În loc să se
delimiteze total de DUMNEZEU, cu microfonul în mână și în genunchi, a spus TATĂL NOSTRU. Atunci, absolut
toți cei de față, de la deținuți, la gardieni, la cei din conducerea penitenciarului și cei de la securitate, s-au așezat și
ei în genunchi, repetând cuvânt cu cuvânt rugăciunea Părintelui. Acesta este motivul pentru care am considerat că
Părintele Dumitru Bălașa este unul dintre cei trei Eroi pe care i-am cunoscut în Viață.
Din punctul meu de vedere, curajul de care a dat dovadă Părintele, i-a
"deschis" calea spre cunoașterea "obârșiei Neamului nostru"...și, chiar dacă, așa
cum îmi povestea, i s-au luat de trei ori absolut toate manuscrisele, însemnările
și cărțile, el și-a continuat până în ultima clipă destinul de Mare OM.
În urmă cu câțiva ani discutam cu ghida de la Peștera Polovragi despre
scaunul lui Zalmoxe și, spre uimirea mea, îmi spune că Părintele Bălașa, pe
care-l cunoștea bine, se întâlnea acolo o dată pe an cu alți bătrâni. Mi-a
menționat și un nume: Eglisia.
Într-una din întâlnirile noastre de la Drăgășani, părintele mi-a spus că
mi-a ascultat sfaturile și, întinzand doar mâna în față, sus la Muntele Cozia, a
reușit să ia legătura telepatic cu cineva din familia dânsului la care ținea foarte
mult...și mi-a confirmat, că se poate face acest lucru.
La ultimul Congres de Dacologie la care a participat Părintele, știind că
va trece la cele veșnice în scurt Timp, m-a rugat să ducem mai departe
Zalmoxianismul, pentru că țara se va reconstrui pe baza Principiilor învățate la Universitatea Zalmoxiană.
Concluziile Părintelui Bălașa, ale Moșului - Tudor Diaconu și ulterior ale mele după ani de căutări după
Izvoarele Neamului nostru sunt acestea:
- Lângă Craiova se găsesc zidurile primei Universități de pe Terra, Universitatea Zalmoxiană.
- Cei patru Mari Zalmoxieni care au pus bazele Universității Zalmoxiene pe Terra au fost: Apollo
Hiperboreanul, Salmocsis, Zarathustra și Moise.
Ce-am notat din discuțiile cu Părintele Bălașa, cât și pozele și filmele dovedesc faptul că acel loc există. Nu
știu dacă s-au făcut săpături arheologice în zonă, și nici Părintele nu mi-a menționat de o astfel de acțiune. Mi-a
povestit despre artefactele găsite la fața locului cu înscrisuri în slavonă (așa cum am menționat mai sus), că toate
acestea au fost transportate la Muzeul de Istorie din Craiova, și că ulterior au fost duse la Muzeul de Istorie din
București, de unde au dispărut...
Voi reda integral scrisoarea trimisă de părintele Bălașa la sediul Școlii Zalmoxiene - Craiova, la câteva zile
după prima vizită făcută la Drăgășani.
1. Utilizând documentele etnoistorice, am precizat că în jurul anilor 3000 î.Hr., strămoșii nostri erau organizați într-
un stat regal feminin, Montium, cu sediul în munții Ceahlău. De aceasta ne încredințează și Dimitrie Cantemir, care
descrie amănunțit de Dokia din Ceahlău.
Soarele de andezit din cetatea Sarmizegetusa este altă vatră = altar.
Spre Gurile Dunării, un alt mare centru dacic era regatul feminin condus de Hestia, regină și apoi zeiță în
panteonul grecesc. Hestia era slujitoare a focului sacru, care era de fapt fărâmă din Soarele Uranian, coborâtă prin
trăsnet. Hestia a alcătuit cel mai vechi cod legislativ pentru statul regal dacic.
2. BELAGINELE sau Legile Frumoase.
Aceste legi au fost predate regelui Zalmoxis în C.1400 î.Hr. O ajutătoare a Hestiei a fost regina Zalmoxa.
Regele Zalmoxis face trecerea de la matriarhatul amazoanelor, la patriarhat.
Am precizat, pentru prima dată în Istoria Universală că, onomasticul Zalmoxis reprezintă profesia Marelui
Rege. Salii, erau preoții unor ramuri ale giganticului arbore uman al dacilor. Pe lângă Sali era și un Sal + Max =
preot mai mare = SALMAXA sau SALMOXA. Trecerea lui " A " în "O" este frecventă: papa = popa, Traian =
Troian, Rama = Roma, etc.
Etimologia propusă de Mircea Eliade, cu Zalmos nu este de acord cu doctrina spirituală a lui Zalmoxis.
Pelasgii, una din ramurile dacice cele mai evaluate, au produs Universitatea Zalmoxiană, cea mai avansată școală
de pe Terra, atunci când Roma italică nu exista nicicum. La Universitatea Zalmoxiană au studiat și elevii lui Pitagora,
de mult mai târziu. Câte Dacii - Dokii - Regine, câte Hestii, câți Zalmoxa (mari preoți) vor fi fost, Dumnezeu știe.
Un Zalmoxa, în luptele de la Gurile Dunării a fost luat prizonier de greci, în sec. IV î.Hr.
El s-a înapoiat în Dacia. Trebuie ținut că un Zalmoxis = Legislatorul, a fost contemporan cu Zarathrusta și cu
Moise, c. 1400 î. Hr.
Zalmoxa a adus "fruntași atenieni" și a făcut din ei "discipoli" (Fontes II, 39). Altă discuție este de prisos. Un
Zalmoxis a fost la Polovragi.
Diodor din Sicilia (după anul 21 î.Hr.) scrie că "la Ariani, Zarathrusta a făcut să se creadă că o zeitate bună i-
a dat legile întocmite de el, iar la așa numiții geți, care se cred nemuritori, Zalmoxis susține că a intrat în legătură cu
zeița Hestia, iar la Iudei, Moise cu divinitatea căreia i se spune Iahve" (Fontes I, 189). Zalmoxis apare înainte de
Moise, iar Zeița Hestia apare înainte de Iahva. Deci Regele Zalmoxis, Marele Preot, primise Belaginele sau Legile
Frumoase de la Zeița Hestia, fosta regină a dacilor.
Ceea ce trebuie reținut este faptul că Iamblicos (b. 333 după Hristos) spune că Zalmoxis "Le-a întocmit
Legile" și "Le-a scris" aceste legi, Belaginele (Fontes II, 19). Se mai îndoiește cineva de cultura Dacică?
Am prezentat aceste noutăți în cartea mea "Țara Soarelui sau istoria Daco României", 1998, București,
Editura Kogaion.
Totul este riguros documentat!
Universitatea Zalmoxiană - Cea mai veche școală cu local propriu pe Terra
Cu mult înainte de marele reformator Zalmoxa, apare documentar regina Hesia (DACIA-VESTA) și cu ea
se poate spune că începe istoria traco-romanilor (vezi Fontes, p.33, 57 și 189). În lumea scitică, ea se numea Tabiti.
A fost regină (basilian) și, după moarte, la o vreme destul de îndelungată, apare ca zeiță (coinin). Ca mare preoteasă,
îngrijitoare a focului sfânt pe altarul soarelui, confecționase pe un cod de legi regale care au stat la baza
administrativă a statului strămoșilor nostri. Ca și fecioarele hiperboreene, ea era știutoare de carte. Mult mai târziu,
un mare preot și rege, Zalmoxa (sau Salmoxa), "a clădit o casă în care se adunau bărbații" daci după un program
stabilit. Este vorba de clădirea în care se adunau fruntașii țării, cel mai vechi local biserica-școala cunoscut
documentar. Aici marele pontif și rege îi învața că "nici el, nici cei ce participau la aceste mistere și nici unul dintre
urmașii lor nu vor muri, ci vor merge într-un loc precis, unde vor trăi în eternitate și unde vor avea parte de toate
bunătățile" (Fintes I 49). Caracterul acestei case era cultic (de rugăciune către zeul soare) și didactic (anadisdaskin).
Întrucât aceste adunări cultico-didactice erau în multe cazuri de durată, Zalmoxa oferea aparatului său administrativ
condiții de masă și de odihnă. Partea cea mai interesantă este faptul că adunările aveau un caracter didactic religios;
îi învățau că nu vor muri niciodată. Perspectiva ultimă, trecerea în Plirema (sau Împărăția fericirii cerești) pe care o
va actualiza mai târziu Domnul Iisus Hristos, definește caracterul doctrinei zalmoxiene; eternitatea spiritului uman
(vezi Pr. Bălașa, De la Zalmoxa la Iisus Hristos p. 2-10). Învățătura zalmoxiană continuă de fapt și de drept școala
veche din perioada matriarhatului dacic. Sinteza acestei culturi este cuprinsă în Belagine - Legile frumoase. Pe
acestea, zeița strămoșilor dacilor, Hestia (Dacia-Vestia) le dăduse marelui preot și rege, Zalmoxa. Este de fapt cel
mai vechi cod de legi civile. El stă la baza dreptului roman și bizantin de mai târziu. Ceea ce trebuie să reținem este
faptul istoricește documentat și anume că Belaginele fuseseră scrise de Zalmoxa (Fontes, I, 189, Fontes II, 19).
Aceste legi au fost transcrise de urmașii lui Zalmoxa și se păstrau de preoți. Așa aflăm că Deceneu, marele poet (în
zilele lui Burebista, 70-44 î.Hr.): "transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi", consemna textual Iordanes,
în anul 551 d. Hr (Fontes, II, 416-417). Este un motiv în plus pentru ca nimeni să nu se mai îndoiască de ceea ce am
afirmat mai sus, că Belaginele stau la baza dreptului roman și bizantin. Belaginele pentru noi nu sunt altceva decat
Lex antiqua Valahorum.
FRUNTAȘII ATENIENI AU STUDIAT LA ȘCOLILE ZALMOXIENE
Am vorbit câtva despre Universitatea Zalmoxiană. Ei bine, aflăm că într-adevăr, Zalmoxa a adus în Dacia
fruntași atenieni și a făcut din ei discipoli, după mărturia lui Hesyhius din Alexandria (sec V-VI). Este clar deci că
pitagoreenii, atenienii, în general, s-au instruit în școlile dacice zalmoxiene. Și ca să fim și mai preciși, cităm din
același Hesyhius, care menționează că Zalmoxa "a propagat învățătura, despre un trai nou, mai înțelept decât al
grecilor" (Fontes, II, 391). Dar să mergem mai departe cu documentația.
MEDICII ZALMOXIENI ERAU SUPERIORI MEDICILOR GRECI
Altă constatare reală a cronicarilor antici este faptul că medicii școlii zalmoxiene erau superiori medicilor
greci. Iată ce spunea marele Platon (437 - 347 î.Hr), prin gura altui mare dascăl al antichității, Socrate (469-399
î.Hr): "Eu, Socrate, am învățat aceasta incantație (epoda) de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxa". Tot el
spune: "medicii greci (în comparație cu medicii daci) nu se pricep la cele mai multe boli." (Fontes, I, 101-102). Dar
nu numai atat. Jurământul lui Hipocrat (460-375 î.Hr) pe care și astăzi îl depun la începutul carierei lor medicii din
întreaga lume - așa cum am mai spus - este bine să știe toți oamenii de cultură că este jurământul pe care-l depuneau
medicii ce absolveau școala zalmoxiană. La acest jurământ, Hipocrat a făcut unele adăugiri (vezi pr. D. Bălașa, De
la Zalmoxa la Iisus Hristos, p.11-15).
CEA DINTÂI UNIVERSITATE PE TERRA
Având în vedere numai cele citate mai sus, se trage concluzia că știința cea mai avansată a început în Europa,
în Dacia zalmoxiană. Ca să se convingă oricare din oamenii de știință și de cultură de pe Terra de acest mare adevăr,
voi cita în continuare anumite concluzii de epocă. Tot filozoful Platon (422-347 î.Hr) scrie că Socrate, un trac
înțelept, spunea discipolilor săi că "niște table dreptunghiulare de aramă" au fost aduse de "fecioarele hiperboreene"
la Delos (insula în Marea Egee). Aceste table erau scrise și aveau conținut religios: "După ce s-a despărțit de trup,
sufletul se duce" în regatul lui Hades pentru judecată (vezi Victor Kernback. Dicționar p. 335-336). Se știe că
hiperboreenii locuiau în nordul Dunării (și Mării Negre). Deci le erau cunoscute minele metalice, aurifere, dar și
Baia de Aramă. Elemente din această doctrină spirituală sunt zalmoxiene. Cronicarul Iamblichos (+335 d.Hr)
spunea că Zalmoxa tracul "le-a întocmit legile" și "le-a scris" aceste legi, motiv pentru care poporul său l-a socotit
mai târziu "cel mai mare dintre zei" (Fontes II, 19). Un adevăr care trebuie acceptat pe deplin de cercetători este că
elevii școlii zalmoxiene au continuat instruirea generațiilor următoare și au creat oameni de cultură. Epigramistul
Martial (40-104 d.Hr) scrie că Cezar, la un moment dat "desface ordinele așternute pe pergament de căpetenia
dacilor" - verba ducis Daci chartis mandate resignas (Alex. Busuioceanu, Zalmoxis, 55-56). Este clar faptul că dacii
utilizau scrisul și romanii cunoșteau limba dacilor pe care și ei o vorbeau.
Părintele Bălașa a sugerat ce ar trebui să se învețe la Universitatea Zalmoxiană.
Apogeul Culturii Dacice
Am vorbit despre Universitatea Zalmoxiană. Poate că unii se îndoiesc de aceasta. Pentru a spulbera orice urmă
de îndoială, voi prezenta un citat din Getica lui Iordanes, scrisă în anul 551 d.Hr. Deceneu. Marele preot dac, observând
înclinarea lor de a-l asculta în toate și că ei sunt din fire deștepți, i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci
era maestru priceput în acest domeniu. El i-a învățat ETICA... i-a instruit în ȘTIINȚELE FIZICII, făcându-i să trăiască
conform LEGILOR NATURII, TRANSCRIIND ACESTE LEGI, care se păstrează până în ziua de astăzi sub numele
de "BELAGINES" . (Legile Omeniei - Legile Zalmoxiene - PA) I-a mai învățat LOGICA, făcându-i superiori
celorlalte popoare în privința minții; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viața în fapte bune, le-a
demonstrat teoria celor douăsprezece semne ale ZODIACULUI, le-a arătat MERSUL PLANETELOR și cu cât globul
de foc al Soarelui întrece măsura GLOBULUI PĂMÂNTESC , le-a expus sub ce nume și sub ce semne cele trei sute
patruzeci și șase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul
ceresc.
Vezi ce plăcere - afirma Iordanes ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu DOCTRINELE
FILOSOFICE când mai aveau puțintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetând POZIȚIA CERULUI, pe
altul ÎNSUȘIRILE IERBURILOR și ale FRUCTELOR, pe acesta studiind descreșterea și scăderea LUNII, pe celălalt
observând eclipsele Soarelui și cum prin rotația cerului (ASTRELE) care se grabește să ajungă regiunea occidentală
odihnindu-se după o regulă prestabilită.
Mai departe aflăm ca Deceneu a ales dintre ei pe bărbații cei mai Înțelepți (ceea ce făcuse și Zalmoxa), pe care
i-a învațat TEOLOGIA, i-a sfătuit să cinstească anumite divinități și sanctuare făcându-i preoți și le-a dat (și el) numele
de PILEATI (Fontes,II,417,419, sublinierea D.B.)
Iată de ce am vorbit despre Universitatea Zalmoxiană dacică. Dacă totuși cineva se mai îndoiește de acest mare
adevăr, îl rog să mai citească odată cele de mai sus. Eu însumi le-am citit de multe ori.
Care popor din lume a avut o asemenea Școală?
Teologia Zalmoxiană pregătea după tradiții vechi preoți slujitori ai Soarelui care oficiau, la marele Sanctuar de
la Sarmizegetusa, precum și la altele din celelalte dave. Mă gândesc la Faust (a lui Goethe), câtă dreptate avea când
spunea: Am studiat în amănunțime filosofia, dreptul tot și Teologia. Prin filosofie, ca și Zalmoxa, înțelegea toate
științele teoretice și practice.
În prezent toate studiile de filsofie, de etică, de fizică, de drept, de teologie, de matematică, de astronomie etc.
ar trebui să înceapă cu acelea ale Universității Zalmoxiene.
În ceea ce privește continuitatea, Victor Aurelius (în De vita et moribus imp,40,16) scrie că Romula, mama lui
Ler Galer, împaratul Daciei (+311 d. Hr.) a fost mai întai preoteasă și în această calitate aducea sacrificiu zeilor de
munte... aproape în fiecare zi și-i primea pe slujitorii săi la mese și la ospețe (Andrei Oisteanu, Motive și
semnificații,194-195). Este vorba aici de mesele festive zalmoxiene, care s-au perpetuat, având ca slujitoare ale
FOCULUI VIU tot preotese, urmașe ale Daciei străbune.
JURĂMÂNTUL MEDICILOR DIN ȘCOALA ZAMOLXIANĂ ȘI JURAMÂNTUL LUI HIPOCRAT
Am spus că în Școala Zamolxiană se învăța și medicina. Un fapt care nu a fost sesizat de cercetători e acela
că jurământul pe care îl depun și în prezent medicii din toată lumea cunoscut sub numele de Jurământul lui Hipocrat,
e jurământul pe care îl depuneau medicii din școala zamolxiană, amplificat. Normele de comportare ale medicilor
daci erau cuprinse în Belaginele pe care le-am amintit mai sus. Ele se desprind în parte din relatarea filosofului
Platon (437-347 î.d.Hr.), care pune în gura arhicunoscutului înțelept Socrate(469-399 î.d.Hr.) următoarele: „Eu
(Socrate) am învățat aceasta incantație, acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis, despre
care se zice ca îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela că (medicii) grecii aveau dreptate să cuvânteze, așa
cum v-am învațat adineaori. Dar, Zamolxis, regele nostru, adaugă el, care e și zeu, ne spune că după cum nu trebuie
să încercăm a trata ochii, fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi tratat neținându-se seama de corp, tot
astfel trebuie să-i dăm îngrijirea trupului, dimpreună cu sufletul. Și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele
mai multe boli: (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg e bolnav, partea
nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el (medicul ucenic din școala zamolxiană), toate lucrurile bune și rele-pentru corp
și pentru om în întregul său-vin din suflet și de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci-mai
ales, în primul rând să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene,
zicea el, sufletul se vindecă cu incantații (descântece). Aceste incantații sunt vorbele frumoase, care ne fac să se
nască în suflete înțelepciune. Odată ivită aceasta și, dacă stăruie, e ușor să se bucure de sănătate și capul, și corpul.
Când mă învața leacul (farmecul) și incantațiile spunea: Să nu te înduplece nimeni să-i tămăduiești capul cu acest
leac, dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduiești cu ajutorul incantației, iar acum, zicea el-aceasta
e cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă (a sufletului
și a trupului). Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni-oricât de bogat, dintr-un neam ales
sau oricât de frumos ar fi-să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da în
adevar ascultare. Și dacă vrei-potrivit povețelor străinului să-mi încredințezi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu
incantațiile (epodele) tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, spune Cormide”
(101-102). (469-399 î.d.Hr.)
Din cele înșirate aici, s-a putut lesne observa că e vorba de jurământul medicilor din școala zamolxiană.
Facem și o mică paranteză: din citatul de mai sus reiese că folclorul daco-român în ceea ce privește încantațiile
(epodele) sau descântecele e atestat în vremea lui Zamolxe si înainte de Socrate. Acele „vorbe frumoase”, cu care
medicii daci refăceau moralul pacienților erau descântece verificate, din care multe se păstrează până azi. Prin
urmare, literatura populară daco-română începe înainte de tracul Socrate (v. Fontes,I,101-102), (469-399 î.d.Hr.).
JURĂMÂNTUL LUI SOCRATE
În legatură cu citatul de mai sus, menționăm intervenția marelui tracolog Iosif C-tin Drăgan, la „Al XV-lea
Congres de științe istorice”, ținut la București, în 1980 între 16-17 august: „Cultura și civilizația dacă au ajuns la un
foarte înalt nivel de dezvoltare(…). Tracii cultivau astronomia, matematica, medicina. Platon îi considera pe medicii
traci superiori medicilor greci, deoarece, scria el, înainte de a îngriji trupul și boala, ei îngrijeau sufletul, expresie
sub care cred că trebuie să înțelegem sistemul nervos. În orice caz e vorba de o concepție medicală foarte modernă”
(Noi tracii, 1980, octombrie, p.3). E de fapt, interpretarea citatului pe care noi l-am prezentat mai sus. În legatură cu
această psihoterapie, înainte de a se administra pacientului medicamentele (farmecele propriu-zise), amintim că în
Creștinism se menționează Mărturisirea și iertarea păcatelor, vindecarea sufletului uman. „Preotul, ca medic
sufletesc, trebuie să cunoască:
1. Boalele sufletești ale pacienților în general și în special, adică păcatele în formele și aparițiunile diverse.
2. Izvoarele și cauzele păcatelor, izvoarele păcatelor sunt slăbiciunea cărnii, întunecarea minții și răzvrătirea
voiei(…). Cunoscând spiritualul (doctorul spiritului), boala sufletească, izvorul și cauza ei, să deștepte mai întâi în
cel bolnav prin motive puternice, dorul de însănătoșire, de îndreptare, iar după aceea să-i dea la îndemână mijloacele
corespunzătoare pentru redobândirea sănătății și să-l conducă a întrebuința aceste mijloace și a conlucra cu mijlocul
dumnezeiesc (teuenergia. Nota D.B.) la îndreptarea sa” (Am citat din Liturgica Bisericii Ortodoxe de Vasile
Mitrofanovici s.a., Cernăuți, 1929, pag.814).
Acestea sunt de fapt metodele medicilor zamolxieni, care reiau doctori sufletești și doctori trupești și pe care
creștinismul le-a preluat și le-a transmis doctorilor spirituali ierarhie în general. Din cele citate mai sus, reținem mai
întâi constatarea filosofului Platon și a înțeleptului Socrate, două somități ale culturii tracice, și anume, că medicii
traci strămoșii daco-românilor de azi, ucenici ai școlii zamolxiene, erau superiori medicilor greci; că medicii traci
predau ucenicilor lor leacurile după ce le recitau încantațiile (epodele); și esențialul acestui capitol anume că,
pregătiți pentru arta medicală înainte de a profesa, depuneau jurământul că vor ține cont de anumite îndatoriri
profesionale prevăzute în Codul Belaginelor (Legilor Frumoase). Între acestea, se stipulau mai întâi psihoterapia
pacientului, să nu caute dacă bolnavul e sărac sau bogat, dacă e de neam ales, dacă e frumos sau urât, „într-un cuvânt
să fie un medic ideal”. Care era formula de care amintește tracul Socrate nu știm, dar prezentăm aici Jurământul lui
Hipocrat (460-375 î.d.Hr.) pe care îl prestează la începutul carierei lor medicii din întreaga lume și astazi. Cităm:
„Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, Higia și Panaceea și iau ca martori pe toți zeii să respect după puterea
mea, următorul legămant: Să prețuiesc ca și pe părinții mei pe cel care m-a învățat această artă, să trăiesc în comun
cu el, și dacă e necesar să împart și bunurile mele cu el; să-i consider copiii ca pe proprii mei frați, să-i învăț
această artă, dacă ei astfel doresc, fără plată sau vreo promisiune scrisă, să împărtășesc fiilor mei și învățătorului
care m-a învățat pe mine și discipolilor care s-au legat ei înșiși și au fost de acord cu regulile profesiunii, iar numai
acestora, perceptele și învățăturile. Voi prescrie tratamentul pentru binele bolnavilor mei, după cum capacitatea și
priceperea ȘI NICIODATĂ NU VOI VĂTĂMA PE NIMENI. Ca să fiu pe placul cuiva, nu voi prescrie un
medicament ucigător și NU VOI DA UN SFAT care să-i cauzeze moartea, NICI NU VOI DA VREUNEI FEMEI un
pesar pentru a-i provoca avortul. Îmi voi păstra puritatea vieții mele și a artei mele. Nu voi tăia ca sa scot pietre,
chiar la bolnavii la care boala se manifestă. Voi lăsa această operație să fie făcută de cei ce practică aceasta
(specialiștii în această artă). În fiecare casă în care ajung, voi intra numai pentru binele bolnavilor mei, ținându-
mă departe de orice ademenire și mai ales de plăcerea dragostei cu femei sau cu bărbați, fie ei liberi sau sclavi. Tot
ce pot să aflu (poate să-mi ajungă la cunoștință), în timpul exercitării profesiunii mele, sau în afara profesiunii mele
sau în relațiile zilnice cu oamenii, ceea ce nu ar trebui răspândit, voi păstra ca taină și nu o voi destăinui niciodată.
DACĂ VOI PĂSTRA ACEST JURAMÂNT DE CREDINȚĂ, SĂ MĂ POT BUCURA DE VIAȚĂ ȘI SĂ-MI POT
PRACTICA ARTA, RESPECTAT DE TOȚI OAMENII ȘI DE-A PURURI, iar dacă îl voi nesocoti sau îl voi încălca,
soarta să-mi aducă doar nenorociri” (Viorica Dănilă, Engleza pentru medici, ed.II, Ed. Medicală, București, 1981,
p.17-20).
După ce am prezentat așa-zisul jurământ al lui Hipocrate, prestat și azi de medicii din întreaga lume, ne
întrebăm când a trăit Hipocrat din Cos? După concluziile celor mai de seamă oameni de știință, Hipocrate a trait
„aproximativ între anii 461-377 î.d.Hr.”, deci la un secol după Pitagora, Platon și Socrate, de care am amintit mai
sus. Așa cum am arătat, Platon a trăit „aproximativ între anii 427-347 î.d.Hr., iar Socrate între anii 469-399 î.d.Hr.
De fapt, Platon a fost discipolul lui Socrate. Dacă așa stau lucrurile, apoi jurământul depus de Socrate către medicul
trac „unul din ucenicii lui Zamolxis”, era un jurământ geto-dac, zamolxian, de jurământul lui Hipocrate nici Platon
și nici Socrate nu amintesc. Ba chiar trag niște concluzii și anume că „medicii greci nu se pricep la cele mai multe
boli” (Fontes,I,101-102). Nu cunoaștem formula jurământului lui Zamolxis, dar comparând cele spuse de Socrate,
cu textul jurământului lui Hipocrat, care e în uz și azi, tragem concluzia că: Cultul lui Zamolxe ca legislator și rege,
era pe întregul teritoriu tracic. Grecii au făcut din Zamolxis un sclav al lui Pitagora. Herodot însă, ca un scriitor
corect a scris: „Mie mi se pare că Zamolxe a trăit cu mult înaintea lui Pitagora”. Aceasta e o afirmație falsă ca să-și
însușească știința și cultura zamolxiană tacit, ca și romanii. O frumoasă tradiție zamolxiană s-a păstrat, departe, la
căpatul cel apus al lumii, în Spania. Jurământul lui Hipocrat din Cos, nu e altceva decât jurământul medicilor daci,
zamolxieni, la care Hipocrat el însuși trac și urmașii săi au adăugat numele zeilor Apolon, Asclepios, Higia și
Panaceea, cu care religia crestină nu are în comun decât sinteza gnostică. Enumerarea zeilor astăzi e o simplă formă,
o scară pe care s-a ajuns la Doctorul cel Mare, la Iisus Hristos, a cărui teuenergie a înviat chiar morții, ca Fiica lui
Iair, Lazăr s.a.
GNOSTICISMUL DACIC ȘI CREȘTIN
Gnosticismul înseamnă cunoștința și începe cu Școala Zamolxiană în sec. XIII î.d.Hr. El e un sistem
filosofico-religios care face cunoscut adepților săi calea pe care se merge pentru a ajunge la nemurire, în Împarația
tuturor bunurilor, în Pliroma. Sufletul omului, după gnostici, emană din forța supremă, din Tenergie. El a fost
emanație divină, bună, dar în contact cu materia a devenit robul acesteia. Materia rea e opera uni eon, ultimul ca
emanație, numit Demiurg. Gnosticismul Zamolxian ca un sistem dualist: spirit și materie, fiecare cu însușirile sale
binele-răul, lumina-întuneric, fericirea vesnică în Pliroma-deplinatatea tuturor bunurilor și elementelor bune (ale
îngerilor) emanate din Tenergia Maximă, ca și deplinătatea fericirii eterne dupa învățătura lui Iisus Hristos. Un eon
superior, izvorât din Tenergia Maximă era mintea, rațiunea sau cuvântul (Logosul divin). Imperiul răului rezida în
materia rea și el se cheamă Kenoma. „Mântuirea era concepută de gnostici ca un proces cosmic. Ea însemnă scăpare,
eliberarea de materie, dizolvarea lumii materiale, senzuale și separarea elementelor, reîntoarcerea absolutului în sine
însuși. La aceasta se ajunge prin gnoza (…). Spiritele au fost închise în materie prin crearea lumii de către Demiurg
(ele se găsesc în oameni, în animale, în plante), mântuirea constă în descătușarea acestor două părți din Împărăția
materială a lumii și restabilirea lor în Pliroma, Împărăția spirituală a tuturor bunurilor” (Istoria bisericii universale
I, Bucuresti, 1956, pag.115-116). Aceasta era de fapt vechea concepție zamolxiană. Pentru gnosticii creștini va fi
sintetizată în: „Cele ce ochiul nu a văzut, cele ce urechea nu a auzit și la mintea omului nu s-a suit. Această fericire
o gătește D-zeu celor ce-L iubesc pe El” (I,Corinteni,II,v.9). În Pliroma dacică era de fapt tot ce emană din Binele
absolut, din care se desprinseseră eonii. EONII erau figuri din vechea mitologie sau personificarea unor noțiuni
filosofice. Eonii provin din principiul divin, prin emanație, fie câte unul, fie perechi; un eon masculin și unul
feminin. Numărul lor variază la gnostici, ajungând până la 365 ceruri x 7 eoni (Ibidem). Îngerii erau eoni buni. În
Dacia s-a dezvoltat Gnostcismul ofit sau naasenii. Șarpele a adus gnoza primilor oameni.
Materiile multiple care se predau cu mii de ani în urmă în școlile zalmoxiene, la care s-au instruit și ucenicii
lui Pitagora, ne îndreptățesc să considerăm aceste școli, chiar universități, în acceptitudinea reală a termenului
scolastic. Eclipsa Soarelui zalmoxian este pe lichidate. Învățătura marelui rege va străluci din nou pe firmamentul
Terrei. Daco-românii sunt urmașii direcți ai marelui Zalmoxis. Vivat, crescat, floreat zalmoxologia.
Tinerii de la Asociația Arta Zalmoxa au început demersurile pentru a fi deschis site-ul arheologic în
dreptul Comunei Breasta, pentru a se demonstra tuturor că Universitatea Zalmoxiană a fost cea mai veche
Școală cu local propriu pe Terra.
Ritualuri daco-valahe
Lia Lungu
„De mii de ani sălășuiesc în mine Dacii
Cărora le tot plătesc tribut,
pentru cântările necântate încă!”
Ritualul este ca o oglindă in care, fiecare dintre noi se poate regasi,

insotind etapele vietii de la leagan pana la groapa.
Riturile de trecere, insumeaza trecerea de la o stare biologica sau
sociala la alta. Toate trecerile creaza incertitudini, teama, tensiune, pun
semne de intrebare; de aceea din eternitatea timpului omul si-a asumat un
rol ritualizant pentru a atenua energiile negative. Riturile de trecere
comportă trei subsecvențe identificate de Arnold Van Gennep, și anume:
Rituri de separație, ce preced nașterea, nunta și înmormântarea.
Rituri de prag - care comporta evenimentul ca atare și Rituri de
integrare în noul statut, sau intervalul ce urmează consumării
evenimentului. Ritualele de trecere sociala, respectă ierahia deja stabilită
de către strămoşi, ritualul, reînviind de fiecare dată la randul sau. În fapt, se produce o mai adâncă acceptare a
procedurii folosite pentru menţinerea granitelor care controlează ierahia socială. In socieltatile vechi, nu
neaparat primitive, ritualele erau parte interanta a vietii, tabu, peste care nu se putea trece.
Ritualele de trecere, indica
individului ca, ceea ce traieste, are
un sens. Ele il repun pe om in
legatura cu misterele vietii si ale
mortii, ii aduc aminte neincetat ca
sacrul face parte din viata, il ajuta in
etapele care sunt de fapt crize de
evolutie necesare si benefice, crize
care, ne afecteaza pe fiecare in
momentele cheie ale vietii. Foarte
important de remarcat, este faptul ca
intreaga comunitate vine si sustine
fiecare membru al comunitatii in
momentul in care este el actorul
principal al ceremoniei. In vremuri
stravechi, oamenii traiau intr-o
stransa comunicare cu natura, intr-o
lume magica, desfasurandu-si viat
dupa rituri si traditii, care dadea sens
fiecarui gest.
Conform lui Mircea Eliade:"
Ritualurlile de trecere, marcheaza
ciclurile vietii unei persoane,
trecerea de la o etapa la alta, de la un
rol sau pozitie sociala la alta,
integrand experintele umane si
culturale cu scop biologic- Nasterea,
Reproducerea si Moartea. Aceste
ceremonii stabilesc diferentele
esentiale, aflate in toate grupurile;
dintre tineri si batrani, barbati si
femei, morti si vii.
Voi aduce cate o exemplificare din cultura taraneasca, a cele trei etape amintite
-A) Ritual de separatie: tanara care a implinit 14 ani, la Santoader isi spala pentru prima oara parul cu
ierburi mirositoare, se piaptana cu carare pe mijloc, (Ardeal) sau carcei pe frunte (Banat) pregatindu-se pentru
intrarea in hora. Treapta nubilitatii in ordine sociala, o confera sacrul horal. Odata cu intrarea in hora, fetei i se
confera nu numai intrarea oficiala in societatea propriuzisa cu drepturi si datorii, ci totodata intrarea in lumea
dragostei permise si maritale. De aceea, pana la jocul pascal, fata va practica "descantecul horei" pe care il va
repeta de fiecare data pana la momentul maritarii. Descantecul se compune din presareare florilor de busuioc
in cale feciorilor/ a alesului. Se practica sambata sera, inaintea horei de duminica.
- B) Din Ritualul de prag: Descantecul de noroc pentru prunc, care se practica in ziua a treia dupa
nastre. Practicat in intreg arialul dacic, are diferite mijloace de exprimare in functie de zona (si in acest caz
exemplific prin ritualele pe care le interpretez in scena).
-C)Ritual de integrare in noul statut. Mergerea tinerei femei prima oara la parinti, dupa sapte zile de la
nunta. 2. Calcarea batistei la iesirea din doliu.
Sigur lumea moderna, ne ofera tehnologizarea exceptionala, inafara careia aproape ca nu ne putem
imagina existenta. Dar, ne-a indepartat de sacru, de lumea primordiala, de natura , de spiritul propriei tale
fiinte. Lumea noastra este din ce in ce mai tensionata, mai stresata. Fara sa mai amintesc de frivolitatile unui
tineret in cautarea de idoli ultrafrivoli. Aceasta "plaga emotionala" cum este denumita, afecteaza atat individul
cat si colectivitatea, impiedicand dezvoltarea omului ca fiinta, dezvoltand imaturitate si o lipsa de conexiune
cu natura. Individul traieste tot mai multe crize existentiale, prin care de multeori trece fara sa aibe parte de
sprijinul colectivitatii, penturca sprijinul de grup este mult prea aplatizat. Depasiti de probleme, neintelegandu-
le sensul, tot mai multi oamenii apleaza la teraputi, la medicamente. Sensul care alta data era dat de riturile de
trecere, este cautat de omul modern in psihoterapie. Aceasta isi asuma rolul, de a orienta omul in cautarea
sensului pierdut, ori niciodata aflat.
Noi, cei care am avut norocul sa ne nastem si sa traim o vreme in lumea satului, suntem generatia care,
inca mai pastram legatura cu ritualele primordiale. Atata vreme cat satul actual poate fi comparat cu satul din
amintirea ta, civilizatia noastra cea asezata, agrara, cea a daco-valahilor va trece in sangle romanilor de maine.
Satul patriarhal este suit in ceruri cu mosii si stramosii. De acolo ne vegheza si ne asteapta, asa cum Dacii de
pe Columna ne asteapta sa le facem dreptate - Dreptatea pe care ne-o cer, este locul de cinste pe care il meritam,
la masa de valori a Omenirii.
In muzica noastra, Ritualul ca functie simbolica, cu cîteva excepţii, intre care unele geniale, urmeaza
sonoritatile muzicienilor români pe filonul temelor venite din zona folclorică. Enescu este cel care a valorificat
genial riturile, in Rapsodiile Romane. Phoenix a reuşit, acum mai bine de 30 de ani, să se apropie de motivele
sonore cvasi-primitive fiind inteligent şi convingător topite în ceea ce muzica îşi asuma atunci ca modernitate,
Rock-ul. O încercase a avut şi Sincron-ul lui Cornel Fugaru, dar acolo era vorba doar de o altfel de interpretare
a pieselor din folclor, construite pur şi simplu surf rock-ist. Formatia Sfinx, reuşise să adulmece urma
monstrului arhetipal, pe Zalmoxe, a fost însă doar un apel la mitologie & folclor, în numele unei psihedelii
naţionale. Savoy încercasera şi ei marea cu degetul.
Ei bine, anii ’80 au rezolvat problema iluziei libertăţii cu voie de" sus" - regimul comunist creand propria
variantă de folclor modernizat, unul în care industria metalurgică înlocuise tablourile cîmpeneşti. Toate
proiectele de gen care au urmat, la o distanţă în timp considerabilă, s-au împărţit in mod just, între acceptabil
şi dezgustator.
Ceea ce a urmat in anii post Decemdrie '89 si, traim inca la distanta de gratie a anului 2018, este o
exacerbare a eului, o neinteleasa cautare a identitatii, cautare in care adesea confuzia propriei persoane intra in
conflict cu exprimarea sinelui inadecvat capacitatii proprii.
Bibliografie
• Mircea Eliade, De la Zamolxes la Gingis Han
• Romulus Vulcanescu, Miturile Romanilor
• Lia Lungu, Culegeri in teren (1980 - 2017)
Religia strămoșilor românilor

Ing. Marius Viorel Popescu
„Scopul cercetării istorice este aflarea adevărului absolut și nu a adevărului bisericesc sau politic. Ca urmare
,știința trebuie sa fie liberă”
C. W. CERAM
De mai bine de două secole și jumătate, o pleiadă de gânditori autohtoni și stăini au umplut rafturile
bibliotecilor cu zeci de studii referitoare la religia strămosilor noștri daci,geti și traci. Mii și mii de pagini au
fost scrise despre acest subiect, controverse peste controverse au aprins spiritele până in ziua de azi, în
încercarea de a stabili care a fost religia înaintașilor,cu toate că materialul documentar este extrem de
sărac,constând practic numai din câteva fraze scrise de istoricul ionian Herodot din Halicarnas în secolul V
î.e.n, în cartea a IV-a a “Istoriilor” sale.
Informațiile care provin de la autori ulteriori lui Herodot au un grad de credibilitate scăzut, fiind doar
ecouri ale celor scrise de Părintele Istoriei: o informație este cu atât mai aproape de adevăr cu cât este mai
veche.
Este uimitor cât de mult s-a putut scrie pe această temă pe baza a numai două fraze ale ionianului. Dar
aceasta nu trebuie sa ne mire: atunci când unii cercetători găsesc într-un sistem pete albe și nu au informații
reale cu care să umple golurile, recurg la imaginație, creând sisteme speculative fără valoare științifică,sisteme
aflate în cotradicție cu adevărul. De aici, caracterul romanesc al tuturor scrierilor pe tema din titlul articolului,
deficiență accentuată și de faptul că nici măcar cele câteva informații furnizate de Herodot nu au fost
interpretate corect.
Totuși, să nu-i acuzăm prea mult pe cei care - cu bună intenție - au încercat să facă lumină în această
problemă. Azi nu știm aproape nimic despre daci, geți și traci,cu toate că aproape cinci milenii (și se pare că
și mai de demult) au reprezentat cel mai numeros popor din Europa, cea mai mare forță militară și
civilizațională de pe bătrânul continent: tracii macedoneni, până în anul 168 î.e.n., când au fost învinși definitiv
în bătălia de la Pidna de armatele reunite ale romanilor și grecilor,dacii, până în anul 106 e.n.,când au fost
învinși în bătălia de la Sarmisegetuza, și geții, până în anul 410 e.n., când, sub comanda lui Alaric, au distrus
Roma și Imperiul Roman și apoi s-au pierdut în masa popoarelor vest-europene și nord-africane. Distrugerea
Daciei și părăsirea de către geți a uriașului teritoriu pe care trăiau, dintre Nistru și Pamir, a lăsat Europa fără
apărare pe flancul răsăritean,fapt ce a permis hoardelor asiatice să pătrundă și să jefuiască nestingherite: huni,
mongoli, tătari, maghiari etc.
În decursul ultimilor 2500 de ani, toate scrierile care făceau referire la cele trei rase, ce formează
trunchiul tracic- în număr de aproape trei sute,după inventarul făcut în anul 1872 e.n. de Al.Papadopol-
Calimah, în a sa lucrare “Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia”-au dispărut. La prima vedere, dispariția
majorității lucrărilor vechi referitoare la istoria strămoșilor românilor s-a datorat războaielor,zelului criminal
al unor state și religii imperialiste, acestea nefiind ținta principală, putând fi trecută la “Pagube colaterale”.Dar
ce te pune pe gânduri și dă substanță teoriei conspiraționiste este dispariția din unele lucrări vechi, care au mai
scăpat,numai a paginilor sau capitolelor care făceau referire la Dacia. Mai sunt și altele, dar prezentarea
acestora nu face obiectul acestui articol.
După părerea mea, aceste documente nu au fost distruse, ci zac ascunse prin subsolurile unor guverne
europene ostile românilor. Guvernul român și societatea academică ar trebui să someze public guvernele
respective ca să pună la dispoziția cercetătorilor noștri scrierile și artefactele privitoare la istoria veche a
românilor, pentru a restabili odată pentru totdeauna adevărurile ocultate.
În acest fel va dispărea falia care s-a creat între istoriografia oficială, complet depășită, și cea populară,
formată din zeci de cercetători nealiniați, care contestă din ce în ce mai vehement, bazați pe un bagaj probatoriu
care sporește zi de zi, lucrările oficiale de istorie a românilor pe care le consideră false și antinaționale. Dar să
trecem la scopul acestui articol: prezentarea adevăratei religii a strămoșilor noștri.
Așa cum spuneam și mai înainte , singurele referințe istorice vechi cu privire la această temă, care s-au
mai păstrat, sunt cele ale lui Herodot , pe care le reproduc mai jos: “ XCIV- Iată în ce chip se socot ei
nemuritori: credința lor este că ei nu mor, ci că acela care piere se duce la ZALMOXIS- divinitatea lor – pe
care unii îl cred același cu GEBELEIZIS.
Când tună și fulgeră, tracii, despre care este vorba, trag cu săgețile în sus spre cer și își amenință zeul,
căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor”.
Să analizăm prima frază.

Având în vedere că istoricii greci nu au redat în lucrările lor toponimele , hidronimele și patronimele
folosite de alte popoare în limba acestora, ci le-au tradus în grecește (din orgoliu , pentru o mai bună înțelegere
de către concetățenii lor , sau poate pentru că aveau probleme de pronunție ), pentru cercetătorii actuali era
suficientă traducerea directă a numelui celor doi mari zei ai neamului nostru din grecește în românește și nu să
caute prin toate limbile de aiurea cuvinte care s-ar potrivi cât de cât cu cele două patronime zeiești. Folosind a
cincea operațiune aritmetică , “ potriveala” , unii au ajuns la etimologii hilare, cum ar fi că GEBELEIZIS este
un nume care provine din lituanienele GIVA și LEIZIS , având înțelesul de DĂTĂTORUL DE LINIȘTE ,
după cei care ne-ar vrea de origine germană ( vezi geții botezați goți) , sau că ZALMOXIS provine din
indoeuropeanul GHEME-L, care înseamnă pământ, deci PĂMÂNTEANUL, înrudit cu ZEMELE=ZEMLIA
(pământ în rusă), după cei care ne-ar vrea de origine slavă (vezi geții, masageții, dacii, tracii și alanii botezați
scyți ).
Acestea nu sunt decât încercări de a se transfera asupra raselor din trunchiul germanic și slav a originii
divine , atribut pe care singurele rase care îl dețin sunt cele din trunchiul tracic: daci, geți și traci .
Dar prin simpla traducere a celor două nume din grecește în românește vom afla adevărul , iar acest
lucru va lămuri și alte neclarități ale istoriei românilor .
La traducerea unor substantive proprii, întotdeauna trebuie să avem în vedere că acestea sunt descriptive
,adică prezintă caracteristicile principale ale subiectului.
DECI:
-GEBELEIZIS: este un cuvânt compus, format din
-GE=GEA=Planeta Pământ ( Terra) ;
-BEL=BA.AL= Zeul suprem al canaaniților (fenicienilor), babilonienilor, lydienilor, celților, maiașilor,
incașilor și al altor popoare vechi, fiu al MARELUI ZEU PRIMORDIAL AL PĂMÂNTULUI, numit EL. În
traducere BA.AL înseamnă STĂPÂNUL, mai fiind numit și “Călărețul norilor”, “Zeul tunetelor și trăznetelor”,
de unde caracterul său solar.
-EIZIS=AISUS= fiu, în greaca veche (se citește IISUS).
Rezultă: FIUL (divin) STĂPÂN AL PĂMÂNTULUI.
În continuare voi folosi pentru fenicieni denumirea corectă de canaaniți și nu porecla dată de marii
botezători ai antichității, grecii, care provine din cuvântul Phoinikes=roșu aprins, purpuriu, aceasta fiind
culoarea țesăturii numită purpură, inventată de canaaniți, pe care o colorau cu o vopsea obținută din scoici
marine .
Dacă etimologia numelui marelui zeu GEBELEISIS este foarte clară, nesuportând o altă interpretare,
unele probleme apar la numele celui de-al doilea zeu. Unii istorici (Herodot, Diodor, Apuleius, Iornandes,
Porphyrius îl pomenesc sub forma ZALMOXIS, pe când alții (Strabon, Herodian, Diogene Laerțius, Suidas)
sub forma ZAMOLXIS.
Etimologia primei forme este următoarea:
-ZALMOXIS :este un cuvânt compus, format din:
-ZAL=ZA=miazănoapte, nord
-MO=MOT=zeul canaanit al Lumii Inferioare,Subpământene, fiu al lui EL și frate cu BA.AL. Numele
lui înseamnă Anihilatorul.
-XIS=AISUS=fiu
Rezultă: MOT, FIUL (divin) din MIAZĂNOAPTE.
Etimologia celei de-a doua forme este următoarea:
-ZAMOLXIS: este un cuvânt compus format din:
-ZA=miazănoapte, nord
-MOL=MOT=zeul canaanit al Lumii Subpământene
-XIS=AISUS=fiul
Rezultă: MOT, FIUL (divin) din MIAZĂNOAPTE
Având în vedere caracteristicile identice ale zeului din cele două variante, ca Stăpân al Lumii
Subpământene, Inferioare a Morților, zeu al anihilării, al distrugerii, concluzia care se impune este că în toate
variantele este vorba de același zeu htonic, canaanit, MOT, probabil șeful exploatărilor miniere ale zeilor.
Numele lui grecizat corect este ZA.MOT.AISUS.
Precizez că toate civilizațiile antice susțineau că Țara Zeilor și Locul Adunării Zeilor se aflau în
miazănoaptea îndepărtată, acolo de unde sufla vântul Boreas (Nordicul), la nord de Okeanos Potamos (Fluviul
Ocean), adică Istru sau Dunărea, în țara numită Grădina Capului (HAR.SAG)sau Hyperborea. Acel cap nu este
altceva decât Sfinxul din Bucegi, Țara Zeilor nefiind decât Dacia.
Tot în Grădina Capului (Ardeal) s-a aflat și laboratorul genetic în care zeii au creat rasele albe europene.
Atunci când cele patru familii de zei pământeni au împărțit lumea, pentru a aplana conflictul dintre ele, fiecare
a luat în stăpânire câte un continent pe care au înființat un centru, în care au creat rasele de oameni-sclavi după
chipul și asemănarea lor, colorându-i diferit. Acele centre s-au numit Casa Vieții (TI.BET în limba adamică),
denumirile lor păstrându-se și azi:
-în Asia: TI.BET pentru rasele galbene.
-în Africa: TI.BES.TI (TI.BET.TI) = Casa Vieții Vieților pentru rasele negre
-în America: TI.A.HUA.NA.CU pentru rasele roșii
-în Europa: Ți.BL.EȘ (TI.BET.EȘ) pentru rasele albe în Ardeal (TI=viață, BET=casă, EȘ=esență,
sămânță, deci= CASA SEMINȚEI VIEȚII)
Și tot aici se află și ZAPHONUL (Creasta Pietroasă din Miazănoapte), cel care o stăpânea fiind stăpânul
Pământului.
Deci, dacii, geții și tracii aveau aceeași religie cu canaaniții,pe care unii i-au botezat fenicieni și țara lor
Fenicia, cu toate că ei nu-și spuneau așa, iar alții îi fac semiți, cu toate că după trăsăturile somatice și dupa
Biblie sunt hamiți, urmași ai lui Canaan, fiu al lui Ham (al doilea fiu al lui Noe), la fel ca toate marile rase care
au recivilizat lumea scăpată din cataclismul Marelui Potop (egiptenii, sumerienii, hitiți, etrusci, arrati).
Acest fenomen devastator a avut loc între anii 10.948 î.e.n-8.068 î.e.n în zodia precesională a Leului,
constând, conform Bibliei, din ploaie continuă timp de 40 de zile precesionale: 72 ani x40 zile=2.880 ani
tereștri. Mileniul IX – î.e.n. marchează sfârșitul ultimei glaciațiuni urmată de Marele Potop.
Analiza etimologică a denumirii de canaaniți demonstrează cele spuse mai sus.
-CAN.A.AN: cuvânt compus, format din:
-CAN=șarpe uriaș zburător,balaur.
-AN=zeul suprem al Sistemului Solar, care își avea sediul pe a șasea planetă de la Soare, cea numită de
sumerieni NIBIRU ( Planeta Traversării). Astăzi, aceasta nu mai există, din ea rămânând doar centura de
asteroizi Van Hallen, care gravitează între Marte și Jupiter, fiind pulverizată de armele zeilor pământeni
conduși de BA.AL în timpul cruntului război de eliberare pe care l-au dus in mileniul XI î.e.n împotriva zeilor
metropolitani extratereștri opresori.
Rezultă: BALAURII (șerpii) lui AN.
Această rasă de oameni: negustori, meșteșugari și navigatori temerari, a fost prima care a deschis
drumuri comerciale, maritime și terestre pe tot globul, înființând Tarșișuri ( târguri, emporium-uri) și orașe-
stat deosebit de puternice și civilizate , cum au fost : Ugarit, Tyr Sidon și Ebal (Biblos) în Palestina, Palmyra
în Asia Mică, Cartagina în nordul Africii, Marele Zimbabwe în sud-estul Africii, în Spania, Anglia, în Dacia-
Sarmisegeuza,în America Centrală impunătoare orașe maya, în America de sud Tiahuanacu și altele. Pe acolo
pe unde veți întâlni piramide și motivul ornamental al capului de balaur, să știți că au trecut canaaniții.
Despre acest popor foarte vechi, cu un grad de civilizație extrem de ridicat (ei fiind cei care au depășit
fazele scrierilor primitive pictografice și cuneiforme, dând lumii alfabetul fonetic net superior), atestat ca
locuind pe teritoriile de azi ale Siriei, Libanului, Israelului și Iordaniei din anul 5000 î.e.n (dar se pare că
prezența lor este mult mai veche), nu s-a știut mai nimic până în anul 1928 e.n, fiind aproape scos din istorie,
când au fost descoperite ,din întâmplare,în Siria, în mica localitate Ras Shamra, ruinele celui mai vechi oraș-
port al lor, Ugaritul. Dar cea mai mare descoperire a fost biblioteca orașului, formată din sute de tăblițe de lut
acoperite cu scrierea canaanită cuneiformă. Infirmând una din tezele de bază ale filologilor, cum că inscripțiile
dintr-o limbă necunoscută nu pot fi descifrate dacă textul nu este scris și într-o limbă cunoscută (vezi piatra de
la Rosseta),germanul Hans Bauer a descifrat scrierea canaanită: în câteva săptămâni, din cele treizeci de semne
pe care le-a avut la dispoziție a tradus corect șaptesprezece, ridicând vălul uitării așternut peste cea mai
prodigioasă civilizație a lumii. Așa a putut fi tradusă “Epopeea lui BA.AL”, în care este prezentată istoria
zeilor pământeni, începând cu marele zeu EL, conducătorul grupului zeilor care primii au coborât din cer pe
Pământ, grupați sub sigla unui balaur. Acesta a fost creatorul omului(mai era numit și “Bunul”, “Milosul”). La
bătrânețe, principalii săi fii - YAM, BA.AL și MOT - s-au luptat pentru succesiunea la tronul tatălui lor, în
final BA.AL învingând și devenind Domn al Cerului și al Pământului, unificând sub un singur sceptru cele
șapte continente ale Terrei și cele șapte planete locuibile ale Sistemului Solar, sub sigla unui balaur cu șapte
capete, fiecare continent având ca simbol un cap:
-dacii, ca stăpâni ai Europei cu înfricoșătorul lor steag de luptă de forma unui cap de balaur cu pene, și
vikingii, cu capul de balaur la prova drakarelor. Afirmația unora cum că acel cap al steagului dacic ar fi de lup
este complet greșită. Lupul nu a fost considerat niciodată ca un simbol de români, ci ca un dușman, fapt ce a
dus la exterminarea lui de pe teritoriul României ;
-rasele galbene, ca stăpâne ale Asiei cu formidabilul lor cult al dragonului;
-egiptenii, ca stăpâni ai Africii, cu cobra regală purtată în frunte de faraoni;
-mayașii, ca stăpâni ai Americii de Nord cu zeul lor civilizator KU.KUL.KAN sau QETZAL.COATL,
în traducere ambele având înțelesul de Șarpele Înaripat sau Șarpele Zburător;
-incașii, ca stăpâni ai Americii de Sud cu zeul lor civilizator VIRACOCHA, a cărui statuie de piatră,
botezată de savantul Poznanski CĂLUGĂRUL, are 2 șerpi sculptați pe mantie;
-în Australia, toponimele și hidronimele originale date de aborigeni au fost schimbate de invadatorii
englezi, informațiile despre vreun popor civilizat dispărând. Dar în zona vestică a continentului, acolo unde
ocupanții englezi nu au ajuns, populația aborigenă îl venerează și azi pe YAM (Mare, Ocean), fiu al lui EL,
sub numele de BA.AL YAMA (Stăpânul YAM). După Epopeea lui BA.AL, acest YAM ar fi trebuit să
succeadă la tron tatălui său, EL. Dar BA.AL, întâiul născut, nu a fost de acord și în urma unei lupte crâncene
l-a învins și l-a surghiunit pe un mic domeniu maritim. Așa că cele relatate de Epopeea canaanită se confirmă,
Australia fiind locul de exil al lui YAM;
-despre Antarctida se știe doar că o perioadă de timp nu a fost acoperită de ghețuri, clima fiind favorabilă
existenței viețuitoarelor. Dar, dacă a fost locuită sau nu, opinia publică nu a fost informată până acum, cu toate
că de aproape o sută de ani acest continent este împânzit de stații de cercetare și străbătut de expediții. Dar în
viitor, datorită înclinării continue a axei de rotație a Terrei în cadrul ciclului de 41.000 de ani, clima se
încălzește, gheața care o acoperă va dispărea și vom afla adevărul.
Cultul zeilor-balauri a fost universal de la facerea omului până în mileniul I î.e.n, când, sub atacul
sângeros al unor religii noi de origine semită (mozaică,musulmană și creștină), a început să se estompeze pe
toate continentele. Dar popoarele păstrează amintirea acelor zei și astăzi, în tradițiile lor.
Prezența canaaniților și a egiptenilor în antichitate, în Europa, nu poate fi contestată. Ce surprinde este
că nici un istoric oficial nu face referire la acest aspect atunci când scrie despre strămoșii românilor, păstrând
o tăcere suspectă, cu toate că problema a fost tratată cu dovezi irefutabile de Hasdeu, Densușianu și alții, urmele
canaaniților și egiptenilor în Europa Centrală și de Vest și mai ales în România fiind extrem de numeroase și
vizibile. Spre deosebire de noi, arheologii bulgari își demonstrează în permanență profesionalismul. Astfel, în
vara anului 2012 e.n., arheologii submarini au descoperit în largul portului Sozopolis ancore de piatră folosite
în mileniul III î.e.n. de către corăbierii canaaniți. Frumos ornamentate, fiecare cântărește 200 kg, fiind
prevăzută cu două găuri: printr-una trecea funia cu care erau legate de navă, iar prin cealaltă, un băț. Aceste
ancore echipau corăbii cu un deplasament de 200 tone.
Astfel, teoria oficială care susținea că grecii au fost primii navigatori în Marea Neagră a fost infirmată ,
iar localizarea unuia dintre Tarșișurile canaanite în Banatul Românesc de către Densușianu devenind corectă,
Sozopolis aflându-se pe ruta comercială maritimă Tyr - Tarșișul dacic al corăbierilor canaaniți, străbătută de
aceștia cu mii de ani înainte de apariția aheilor în Peninsula Balcanică.
Tot bulgarii, în anul 2013 e.n. au descoperit un mormânt în care un rege get fusese înmormântat în carul
lui de luptă. Și tot vecinii noștri bulgari au institut de tracologie. La noi a fost desființat.
Religia strămoșilor românilor a fost politeistă, ca a tuturor popoarelor din imperiul solar al lui BA.AL,
și nu monoteistă, cum susțin unii mai înfierbântați din cauza formației lor teologice creștine. Panteonul acestei
religii era format din următorii zei:
-EL: zeul suprem, primordial, al Pământului, zeu solar. Pe plăcuța de plumb numărul 7 și pe cea cu
numărul 23 de la Sinaia (după numerotarea lui Dan Romalo), scrisă cu alfabetul fonetic canaanit în limba
canaanită, pe care apare numele regelui get DROIOMICHETO și al celui macedonean LISIMACSIO , orașul
din Câmpia Română unde au fost duși prizonierii traci macedoneni cu regele lor de către geții victorioși apare
cu numele EL.IX(FIUL SAU OPERA LUI EL), și nu HELIX - cum îi ziceau unii istorici. Din acest EL.IX,
grecii au făcut HELIOS, adică Soarele. Cred ca în canaanită EL înseamnă Soarele , sinonim cu RA din
egipteană . Acel oraș nu era altul decât capitala Daciei lui Burebista de pe râul Argeș , ARGEDAVA.
-BA.AL: fiu al lui EL, urmaș la tronul tatălui său, stăpân al imperiului ceresc și terestru, zeu –balaur,
deci solar, balaurul sau șarpele reprezentând Soarele.
-MOT: fiu al lui EL, frate cu BA.AL, stăpân al Lumii Inferioare, Subpământene, zeu htonic.
-ANAT: fiica lui EL, sora celor doi de mai înainte, Zeiță războinică, ea l-a sprijinit în toate acțiunile pe
BA.AL , în final ucigându-l cu sabia pe MOT.
Numele ei a fost preluat de romani sub forma DI.ANA (DEI.ANA=ANA ZEILOR). Românii îi
păstrează amintirea și azi în basme sub numele de ILE.ANA, EL.E.ANA (ANA lui EL) COSÂNZEAZA.
Acest cuvânt este de fapt Cosângeana, adică de același sânge cu FĂT FRUMOS, fratele ei după tată, așa cum
ANAT era soră cu BA.AL după tatăl lor, EL. Că ILEANA era soră cu FĂT –FRUMOS este demonstrat și de
respingerea avansurilor amoroase ale acestuia, condiționându-l să realizeze lucruri care păreau imposibile, cum
a fost contruirea unui pod între malul Mării Negre și Insula Șerpilor, pe care BA.AL a zidit un palat uriaș ,
numit in tradițiile românești Biserica Albă cu Nouă Altare .
De aici a provenit numele inițial al Mării Negre, pomenit de grecii din antichitate ca Marea Podului
(Pontus Axeinos și mai apoi Pontus Euxinos) , iar numele Insulei Șerpilor de la faptul că era proprietatea zeilor-
șerpi (balauri) și nu că ar fi trăit vreun șarpe pe acolo.
Nu se știe prin ce minune mai multe mări de pe glob și-au pierdut numele originare date de riverani ,
fiind înlocuite cu nume artificiale , colorate: Marea Neagră, Marea Albă, Marea Galbenă, Marea Roșie,
denumiri care nu au nicio legătură cu caracteristicile acestora, dar duc la ștergerea informației istorice din
mentalul colectiv.
Motivul gemenilor divini se regăsește în vechile religii ale tuturor marilor popoare de pe glob,
demonstrând că la toate este vorba de aceiași zei, pe tot Pământul existând la începuturi o singură familie
zeiască : BA.AL și ANAT, la canaaniți ; UTU și INANA, la sumerieni; APOLLON și ARTEMIDA, la greci;
ASAR și AST (Osiris și Isis), la egipteni; FĂT-FRUMOS și ILEANA COSÂNZEANA, la daco-geți.
-VASTA: Zeița Vetrei, a focului, a casei și familiei. Numele ei a fost preluat de greci și romani de la
daco-geți sub forma HESTIA, VASTEA și VESTA (vezi vestalele romane, fecioare care păstrau focul aprins
în templul zeiței căminului). La români, numele zeiței se păstrează și astăzi în termenul de „nevastă”, lucru
perfect normal.
-ARES: zeul războiului. Grecii vechi spuneau că acest zeu violent se născuse la geți. Tot ei mai spuneau
că zeii lor veniseră din Dacia, cu excepția AFRODITEI ,care venise din Asia, și a lui ZEUS, care era un
impostor și un criminal pentru că parvenise la tron omorându-și tatăl, pe CRONOS și pe titani, zeii bătrâni.
Singurul membru al Pantheonului care nu se pleca în fața sa era unul dintre fii săi, făcut cu pământeanca
getă LATONA (LETO), care l-a născut pe o insulă plutitoare, nici un popor neprimind-o de frica represaliilor
soției oficiale a lui ZEUS, HERA (Strălucirea Soarelui). Acesta era semizeul hyperboreu APOLLON (se citește
APOLION=cel de la Munte, Munteanu), care, atunci când intra în sala tronului de pe OLIMP, toți zeii se
ridicau în picioare. APOLLON era un bărbat extrem de frumos și teribil de viteaz. Împreună cu unchiul său,
POSEIDON, zeul mărilor și oceanelor, a ridicat ELION-ul (Muntele lui EL sau Troia), pe care a populat-o cu
geți moldoveni, oamenii din care se trăgea mama sa, LETO. A fost cel mai iubit zeu al acestora, marele lor
protector. După distrugerea Troiei de către greci i-a călăuzit pe supraviețuitori în Italia, unde aceștia au fondat
Roma.
Și, ca să clarific problema acelei insule plutitoare pe care LETO a născut gemenii divini (APOLLON și
ARTEMIDA), precizez că aceasta a fost un plaur de pe unul din brațele Dunării de la vărsarea în Marea Neagră,
așa că HERA nu a putut acuza niciun popor că i-ar fi acordat azil LATONEI pe pământul său. Numele lui
LETO este păstrat și azi de români în toponimul Grindul Letea, aflat în Deltă între brațele Chilia și Sulina,
acolo unde aceasta a născut gemenii divini.
În concluzie: religia strămoșilor românilor era politeistă și duală: după moarte, sufletul nemuritor se
ducea la cer în împărăția zeului lor solar, GEBELEIZIS, unul și același cu BA.AL al canaaniților, unde rătăcea
fericit împreună cu cei dragi pentru totdeauna pe CÂMPIILE ELISEE (EL.AISUS), adică pe câmpiile fiului
lui EL, acesta nefiind altul decât BA.AL. Trupul muritor se întorcea în pământul din care fusese făcut, în
împărăția zeului htonic (subpământean) MOT (ZAMOLXIS). Această religie era extrem de clară și în
concordanță cu legile naturii, privind ciclul vieții și morții pe această planetă. Adepții zamolxianismului, care
l-au proclamat pe ZAMOLXIS zeu suprem al strămoșilor noștri, ar trebui să își revizuiască teoria. Aceștia,
unii din ignoranță, alții din rea credintă, au căzut în plasa detractorilor neamului românesc care ne satanizează
de secole, blagoslovindu-ne cu un zeu suprem al morții, al distrugerii, eludându-l pe adevăratul nostru zeu
suprem, GHEBELEIZIS, mare zeu solar. Mai nou, ni l-au strecurat și pe Dracula, pe care, cu toate că Bram
Stoker, creatorul acestui monstru, îl identifică cu un grof maghiar din Ardealul ocupat și jefuit de unguri, niște
nefericiți l-au primit cu brațele deschise în patrimoniul românesc, făcându-ne dintr-un popr al Soarelui, de fii
ai luminii, un popor demonic, de fii ai întunericului, maculându-ne istoria și domnitorii patrioți.
Să analizăm și a doua frază a lui Herodot: „Când tună şi fulgeră, tracii, despre care este vorba, trag cu
săgeţile în sus spre cer şi își ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu în afară de al lor.”
Traducerea acestei fraze este confuză şi ilogică, probabil din cauza traducătorului. Afirmaţia că tracii îşi
ameninţă zeul este complet deplasată; care om şi-ar permite să-şi ameninţe zeul protector? Înţelesul este că
tracii trăgeau spre cerul brăzdat de fulgere şi tunete pentru a pune pe fugă intrusul care îşi manifesta prezenţa
în teritoriile cereşti ale zeului lor GEBELEIZIS, fapt pe care ei nu-l admiteau sub nicio formă. Acest obicei
străvechi a fost păstrat de români până azi în amintirea lor: despre un bărbat viteaz se spune că „împușcă în
lună”.
Religia creştină ortodoxă pare la prima vedere singura de pe glob în care zeul suprem nu are nume, aşa
cum la mozaici este numit YAHWEH sau IEHOVA, la musulmani ALAH etc. , fiind desemnat cu termenul
generic de DUMNEZEU (DOMNUL ZEU), titulatură care are o evidentă conotație păgână. În realitate, în
cărțile programatice ale acestui rit (mă refer la Vechiul Testament și la cele patru evanghelii acceptate de
Biserica Creștină, până acum descoperindu-se vreo treizeci), zeul suprem este desemnat prin cuvântul EL scris
cu majuscule, neavând valoare de prenume, ci de patronim, nefiind altul decât EL din religia canaaniților. Nici
numele Mântuitorului Iisus nu vine din ebraică, ci din aheana veche, de la AISUS (fiu). În limba greacă actuală
AISUS a devenit IIOS , limba vorbită de ei acum nemaifiind aheana, ci koina, un amestec de greacă și tracă
macedoneană, o limbă artificială, impusă de tracul Alexandru Macedon, pentru ca mercenarii greci din armata
sa să înțeleagă ordinele de luptă date de acesta și de ofițerii săi. Făcând o analiză etimologică a numelui complet
al Mântuitorului, rezultatul este tulburător:
-IISUS CHRISTOS (AISUS CHRIS.THEOS): cuvânt compus format din:
-IISUS=AISUS=fiu
-CHRIS=auriu, blond
-THEOS=zeu
Rezultă: FIUL BLOND AL ZEULUI
Că IISUS era blond nu trebuie să ne surprindă. El a fost supranumit “Leul din sămânța lui David“.
Conform Bibliei (Regii, cap. 16, al. 12), caracteristicile somatice ale regelui David nu erau de evreu: “Și a
trimis Iesei și au adus pe acela (pe fiul lui, David). Acela era bălan, cu ochi frumoși și plăcut la față. Atunci
Domnul a zis (către proorocul Samuel): Scoală de-l miruiește, căci acesta e!“, deci David era blond, cu ochi
albaștri și fața albă, spre deosebire de evreii palestinieni care erau bruneți, cu ochii negri și păr negru, creț.
Este posibil ca el să fi fost de rasă alană, o ramură a marelui neam al masageților europeni, care o perioadă au
ocupat actualul teritoriu al Anatoliei si Siriei, aflat în nordul Palestinei, fiind cunoscuți sub numele de hitiți
(abundența de i-uri în cuvinte este o caracteristică a vocabularului alan), după care au părăsit brusc aceste
teritoriu, dispărând fără urmă. Cred că aceștia, exasperați de condițiile vitrege de mediu, s-au întors în locurile
lor de baștină de unde veniseră, în mănoasele câmpii din nordul Mării Negre și Mării Caspice, lăsând în urmă
vestigiile unei mari civilizații. Un argument că David ar fi fost hitit ar fi și pasiunea pe care a făcut-o pentru
Batșeba, soția ofițerului mercenar din armata sa, Urie Heteul (Hititul), pe care l-a trimis la moarte pentru a
putea să îi ia soția. Și un alt argument ar fi chiar numele tatălui său, Iesei. Numele real al alanilor a fost iașii.
Deci Iesei = Iașiu. Ar mai fi și numele de David, care nu face parte din cele evreiești, ci din cele ale geto-
dacilor, în care DA înseamnă munte. Datorită legii genetice a segregării caracterelor în descendență prin care
natura elimină hibrizii și revine la rasele pure, în IISUS, ca al 42-lea urmaș al lui David după genealogia
întocmită de evanghelistul Luca (cap.3, al.23-31), au reapărut caracteristicile ilustrului său înaintaș, ca
emanație a formidabilei civilizații getice.
Sediul creştinismului catolic se află în oraşul Roma, într-o enclavă statală numită VATICAN. Acesta
este un cuvânt vechi, care nu are niciun înţeles în nicio altă limbă, decât în a canaaniţilor din DACIA:
-VATICAN: este un cuvânt compus format din:
-VA=oraş
-TI=viață
-CAN=balaur
Rezultă: ORAŞUL VIEŢII BALAURULUI
În anul 410 e.n., când dacii, geţii şi alanii conduşi de Alaric au cucerit Roma desfiinţând Imperiul
Roman, răzbunând distrugerea şi jefuirea Daciei de către Traian, au schimbat numele oraşului în Vatican,
pentru a consfinţi pentru posteritate că balaurul canaanit este mai puternic decât aquila romană şi că, în final,
secularul conflict dintre canaaniţi şi romani a fost câştigat de primii.
Dacă Roma a fost cucerită de goţi, cum susţin unii istorici oficiali, cum de aceştia nu au botezat-o cu un
nume germanic, ci cu unul canaanit?
Limba este un organism viu care se modifică surprinzător de repede după legi care nu sunt cunoscute
prea bine de muritori. Atunci când vrei să descifrezi istoria unui popor nu trebuie să pui prea mare bază pe
limba lui actuală, pentru că nu mai este aceeaşi cu cea vorbită în urmă cu o sută de ani , nemaivorbind de cea
vorbită în urmă cu o mie-două de ani. Dar în limbile raselor sedentare, care nu au vagabondat prin lume
părăsindu-şi arealele repartizate de zei la facerea lor, există câteva grupe de cuvinte care au rămas nemodificate
de milenii , până azi, indiferente la influenţele scurgerii timpului şi a diverşilor migratori, dar care în limba
vorbită acum nu mai au niciun înţeles.
Poate cineva să ne spună înţelesul originar al cuvintelor Sarmisegetuza, dac, român, Dacia, dava,
Argedava, Carpaţi, Popescu, Harghita, Arieș, Babele? Sau de unde provin Jiu, Jijia, Filiași, Iași, Tâmna și
Arad? Sau de ce majoritatea toponimelor, hidronimelor și patronimelor din România nu au niciun înțeles în
limba română sau latină, dar, traduse din sumeriană, sanscrită sau canaanită, își dezvăluie imediat înțelesul?
Grupele de cuvinte care nu se modifică în timp sunt toponimele, hidronimele și patronimele, traducerea lor
corectă furnizând informații decisive pentru istoria unui popor.
Nu pot trece mai departe fără a prezenta etimologia a trei cuvinte din lista de mai sus:
SAR.MI.SEG.E.TU.ZA: cuvânt compus format din cuvintele sumeriene:

-ŞAR=suprem
-MI=cale
-SAG=cap
-E=casă
-TU=margine
-ZA=nord, miazănoapte
Rezultă: CALEA SPRE CASA SUPREMULUI CAP DIN MARGINEA DE MIAZĂNOAPTE.
Traducerea arată clar legătura dintre capitala Daciei lui Decebal şi Capul (Sfinxul) din Bucegi, acolo
unde era Poarta lui EL (BAB.EL în sumeriană) sau Poarta Cerurilor, adică spațioportul zeilor, locul de unde
aceștia plecau și veneau din cer, acesta reprezentând pe marele zeu EL, care-și avea sediul în Ardeal
(HAR.SAG = Grădina Capului), teritoriu care, o perioadă, fusese atribuit marii zeițe SUD, Mama Zeilor și a
Oamenilor. De aici, ea a primit de la sumerieni supranumele de NIN.HAR.SAG (Doamna Grădinii Capului),
iar România de azi, Grădina Maicii Domnului.
-DAC: - grecii vechi îi numeau dai (daoi) pe cei care locuiau de-a lungul versanților munților Carpați
din centrul Europei. Dar denumirea nu era de origine grecească, ci canaanită. Atunci când Moise l-a întrebat
pe zeul care îi apăruse în față într-o pară de foc care este numele său (Vechiul Testament, Ieșirea, cap.3, al.14),
acesta i-a răspuns: ”-ANI HA EL SHAD DAI!” ( Eu sunt EL al celor Doi Munți!) și nu ”Eu sunt cel ce sunt!”,
cum apare în Biblia românească. Traducătorii Bibliei spun că răspunsul zeului este în limba aramaică. Acea
limbă aramaică nu era altceva decât canaanita în care DA înseamnă munte. Ar fi ironic ca marele general
canaanit cartaginez HANIBAL ( HA.ANI.BA.AL=Eu sunt al lui BA.AL) să fi purtat un nume străin din limba
unui popor dușman de moarte al canaaniților, arameii. Aceștia din urmă nu ar fi putut să producă cultură, fiind
niște triburi nomade care se ocupau cu jaful, din această cauză fiind numiţi de popoarele din Orientul Mijlociu
”habiru”, adică tâlhari de drumul mare.
-MASA.DA: simbolul rezistenţei înverşunate a evreilor palestinieni împotriva cotropitorilor romani, în
timpul răscoalei din anul 70 e.n., când, retraşi pe acest munte, ultimii apărători au preferat să se sinucidă
împreună cu familiile lor decât să se predea în mâinile legionarilor romani.
Toponimul este din limba locuitorilor Ţării Canaaniţilor, fiind un cuvânt compus format din:
-MASA=mare
-DA=munte
Rezultă: MUNTELE MARE
Deci: DA=munte; DAI=munteni; DACIA=Muntenia
-ROMÂN: cuvânt compus format din cuvintele egiptene:
-RO=RE=RA (soare)= zeul suprem al vechilor egipteni.
-MÂN= omul. În istoria Egiptului antic, după prima dinastie de zei a urmat a doua , cea a semizeilor,
apoi a treia, a faraonilor numiți de zei, acei SHAMSU HOR (Urmaşii lui Horus, ultimul faraon-zeu), după
aceştia venind dinastiile cu adevărat umane, începătorul fiind MȆN (se citește MÂN), adică Omul.
Rezultă: OAMENII LUI RA.
Denumirea de ”român” a fost purtată la început numai de locuitorii din Muntenia, aceştia fiind în
proporţie importantă urmaşii egiptenilor rămaşi aici din vremea ocupării şi civilizării Europei de către faraonu-
zeu ASAR (OSIRIS grecizat)= ATOTVĂZĂTORUL (12.540 î.e.n-12.091 î.e.n după cronologia lui
MANE.THOT = Darul lui THOT). De aici și numele de Țara Românească dat Munteniei, excluzând Oltenia,
care era populată majoritar cu emigranți canaaniți veniți din Tyr pe Dunăre cu flota de Tarșiș (Certejul din
Banatul de azi). Dintotdeauna oltenii s-au considerat și au fost considerați deosebiți de munteni, de-a lungul
istoriei păstrând Oltenia ca entitate statală separată, condusă de un ban, la fel ca și Banatul.
De remarcat ochiul atotvăzător încadrat într-un triunghi de pe pronaosul unor biserici vechi creștine,
care simbolizează pe Atotvăzătorul faraon ASAR și Marea Piramidă de la EL GIZA (Pământul lui EL din
Miazănoapte). De altfel, denumirea planetei pe care locuim arată clar a cui proprietate este: TER.RA =
Pământul lui RA, EL, HELIOS.
În epoca modernă , în care nu există popoare unirasiale, termenul de român s-a generalizat, sub această
denumire grupându-se toate rasele care au format baza europeană a imperiului lui ASAR: dacii ardeleni, geţii
moldoveni și ramura masagetă a alanilor, tracii macedoneni, valahii negri egipteni munteni, valahii negri
canaaniţi olteni, toţi aceştia având aceeaşi limbă, religie, port, tradiţii, într-o unitate care nu se regăsește la nici
un alt popor de pe planetă.
Numele zeilor românilor se păstrează și azi în cele trei grupe de cuvinte pomenite mai sus, nemodificate
de când strămoșii noștri le-au creat și le-au atribuit cu multe milenii în urmă, unele chiar de dinainte de
MARELE POTOP, din așa-zisa limbă adamică (vezi Charles Foster, Limba adamică), și nu numai la români.
EXEMPLE:
-EL: - diminutivele cu care părinţii români îşi alintă copiii au terminaţia EL: Ionel, Costinel, Viorel,
Georgel, etc. În acest mod ei îşi pun micuţii sub protecţia Marelui Zeu Creator şi Protector al omului.
- IELELE: fiicele lui EL.
-BABELE = BAB.EL = Poarta lui EL din Bucegi.
-în scrierile biblice, majoritatea personajelor au numele terminat în EL, nemaivorbind de cei patru
arhangheli, comandanţi ai oştirilor cereşti: MIHAEL, GABRIEL, RAFAEL, URIEL. Terminaţia precizează ai
cui zeu sunt.
-la arabi: BAB.EL (Poarta lui EL) MANDEB, EL BARADAY, EL TOR( Taurul lui EL), EL DIB (Lupul
lui EL), etc.
-BA.AL: - bală, balaur, şarpe uriaş, zburător.
PATRONIME: - DECEBAL: ultimul rege al Daciei, cel care ani mulţi a reprezentat o ameninţare
mortală pentru imperialismul roman, singurul rege din istorie care a îngenunchiat Roma, nimicindu-i complet
legiunile și forțând-o să-i plătească tribut. Pe placa de plumb nr.6 de la Sinaia, numele marelui rege este scris:
ΔATEBALO (DACIE.BALO). Acesta este un cuvânt compus format din cuvintele canaanite:
-DACIEI
-BALO=stăpân, cuvânt care-l desemnează și pe marele zeu BA.AL, stăpân al Cerului și al Pământului.
Rezultă: STĂPÂNUL DACIEI ( MUNTENIEI). Dar această titulatură desemnează funcția pe care o
avea. Și atunci, care a fost adevăratul său nume? Dar al lui DECENEU?
Cele de mai sus demonstrează că plăcile de la Sinaia, scrise în alfabetul fonetic canaanit în limba
canaaniților, nu sunt falsuri făcute de B.P Hasdeu (1838-1907 e.n). În 1907, când a murit acest ilustru
intelectual român, canaaniții fuseseră de mult scoși din istorie de dușmanii lor, readucerea acestei civilizații în
atenție fiind făcută de arheologi și istorici abia după anul 1928 e.n., când au fost descoperite ruinele Ugaritului
și biblioteca acestui oraș. Cele 500 de plăci de aur inscripționate de la Sinaia făceau parte din arhiva regatului
dacic.
Că dacii scriau cu alfabetul fonetic canaanit în limba canaanită nu trebuie să ne mire: elita care înfiinţase
regatul dacic în mileniul V î.e.n., şi care l-a condus până în anul 106 e.n., era formată din canaaniți (valahi
negri olteni), coloniști veniți din Tyr cu flota de Tarșiș, stabiliți preponderent în Oltenia, Banat și Țara
Hațegului, unde, primii în lume, au dezvoltat o metalurgie de înalt nivel profitând de vastele rezerve de
minereuri și cărbune ale acestor provincii dacice. De remarcat că inscripțiile de pe blocurile de piatră care
formau zidul despărțitor din incinta Sarmisegetuzei sunt scrise cu litere din alfabetul canaanit palmyrean. După
distrugerea și jefuirea celor trei regiuni, care reprezentau inima Daciei, în 410 e.n. au participat la zdrobirea
Romei și a Imperiului Roman, iar mai târziu au refăcut Dacia prin operațiuni de descălecare, executate de
familiile de valahi negri, Mușat în Moldova și Basarabă în Țara Românească.
Numele familiei domnitoare a Țării Românești este un cuvânt compus format din:
-BASARABĂ = BA.ȘAR.ABA:
-BA=ÎNCARNAREA
-ŞAR=SUPREM
-ABA=TATĂ
Rezultă: ÎNCARNAREA TATĂLUI SUPREM.
Un domnitor din această familie a purtat numele de Negru Vodă, supranumele de Negru arătând că era
brunet ca toţi cei din rasa canaanită din care se trăgea ca şi Decebal, spre deosebire de daci, care sunt şateni, şi
de geţi , care sunt bălani. Din această cauză, turcii, care-și cunoșteau foarte bine vecinii, numeau Moldova Ak
Iflak (Valahia Albă), iar Muntenia și Oltenia Kara Iflak (Valahia Neagră).
-BĂLOI, BĂLĂ, BĂLĂȘOIU, BALDOVIN, BALACI, etc.
De-a lungul timpurilor, românii au fost numiți de vecini BLAHI, VLAHI, BALACI și, mai recent,
VALAHI, toate aceste denumiri având la origine faptul că ei au fost OAMENII LUI BA.AL.
TOPONIME: BALTA, BÎLTA, BALA, BALOTA, BÂLTENI, BĂLCEŞTI, BALOTEŞTI, etc.
HIDRONIME: BALASAN. MOT:
PATRONIME: MOTORGA, MOTELICĂ, MOŢA, MOTREANU, MOŢĂŢĂIANU, etc.
TOPONIME: MOŢĂŢEI, MOTRU, etc.
HIDRONIME: - MOT.RU = râul lui MOT. De remarcat mulţimea de râuri cu terminaţia RU (râu în
egipteană) în Europa, Asia și America: ISTRU, LOTRU, NISTRU, NIPRU, TIBRU, TIGRU, URU BAMBA,
etc.
În toate cele pomenite mai sus se pot adăuga şi altele, din toată lumea:
-IS, EL=zeul galilor;
-BELI, BEL, BELENUS = zeul strămoşilor celţilor
-HANIBAL = HA.ANI.BA.AL (Eu sunt al lui BA.AL) vestit general canaanit cartaginez care în anul
218 î.e.n era cât pe ce să-i facă de petrecanie Romei născânde.
-HASDRUBAL= alt general cartaginez, cumnat cu Hanibal.
-BALCANI = BA.AL.CAN = Balaurul lui BA.AL. În vechime, tot lanțul muntos care șerpuiește prin
Europa sub forma unui șarpe uriaș, trecând prin actualele țări Bulgaria, Serbia, România, Polonia, Slovacia,
Cehia și Germania, s-a numit BAL.CAN (Balaurul lui BA.AL), mai apoi CAUCAZ (CAUCA.ZEUS = Tunetul
lui Dumnezeu) şi mai târziu CARPAŢI (CAR.PA.TI= Paznicul Vieții Șoimului, adică al zeului egiptean
HORUS), fiind populat numai de daci, geți și traci.
- BA.LA.TON = Balaurul lui TEM, TOM (OSIRIS), lac în Câmpia Panonică, numit așa de locuitorii
daci care trăiau aici din vremea ocupării și civilizării Europei de faraonul-zeu egiptean OSIRIS (ASAR). Ca
fapt divers, și numele continentului pe care locuim, Europa, vine de la fiica unui rege canaanit al Tyrului.
-BALBEK = BA.AL.BEK = faimoasa platformă megalitică din munții Libanului, în traducere
însemnând Plânsul (Regretul) lui BA.AL.
Eu cred că mai degrabă numele corect este BA.AL.BETH, adică Casa lui BA.AL, întrucât aici el
intenționa să-și ridice un palat impunător. Mai târziu, romanii au ridicat acolo un templu magnific.
-E.BAL = CASA LUI BA.AL= numele originar al orașului canaanit Biblos.
-SER.BAL = munte în peninsula Sinai, probabil acel munte Sinai unde a avut loc teofania pentru evreii
lui Moise care fugeau din Egipt.
-BAL.MOND = sabia magică a lui Siegfried, eroul epopeii germane ”Cântul Nibelungilor”.
-CHIL.AM BAL.AM din CHUMAI.EL: Legile lui BA.AL pentru cei din CHUMAI.EL. codul de legi
al maiașilor, aceștia având pentru fiecare oraș al lor un cod.
-LEGES BELAGINES = LEGILE NĂSCUTE ( făcute) de BA.AL; codul de legi al geților pe care
atenienii l-au cumpărat de la ei.
Incredibile coincidențe, nu-i așa ?
-KINA BALU= STÂLPUL PĂMÂNTULUI LUI BA.AL: munte în insula Borneo.
-BAL.EARE: insule în Mediterană
-BÂLEA: Apa lui BA.AL. Cascadă în Carpații Meridionali, în zona căreia se înregistrează fenomene
ciudate, ca apariții extraterestre sau de entități energetice.
-BALA: Apa lui BA.AL. stațiune hidrotermală în județul Mehedinți.
-BALI: insulă în Indonezia, insula celor 100 de temple închinate lui BA.AL
-MAREA BALTICĂ: mare nord-europeană
-BELIZE= țară în America Centrală
Și lista cu toponime, hidronime și patronime, care conțin numele celor trei mari zei primordiali ai
Pământului, din România și din lume, poate continua la nesfârșit, aici nemaifiind vorba de coincidențe sau
etimologii discutabile, așa cum se exprima unul dintre ”mititeii” care îl critica pe cel mai erudit istoric român
, Nicolae Densuşianu. Probabil că pentru aceştia nu sunt valabile decât producţiile diverşilor compilatori ai
alegaţiilor străine cu privire la români, în care se susţine că până la trecerea unor popoare migratoare sălbatice
peste teritoriul Daciei sau până la ocuparea ei de către diverse imperii jefuitoare, strămoşii noştri nu au avut
cultură, aşteptând mii de ani să vină aceştia să le boteze munţii, râurile şi chiar pe ei!
Mai adaug două tradiţii româneşti, de sorginte canaanită:
-românii au observat că la temelia fiecărei locuinţe trăieşte un şarpe, numit de ei şarpele de casă. Acesta
este neveninos, foarte frumos şi stârpeşte şoarecii. Credinţa este că dacă acel şarpe este ucis, familia aceea se
va împrăştia în patru vânturi. Vă garantez că aşa este!
-la sărbătoarea primăverii (Sf. Gheorghe creștin), tinerii se strâng seara pe o colină la marginea satului,
fac un foc mare și sar peste flăcări, pentru a se purifica de spiritele rele lunare ale nopții, patronate de BAU,
soția zeului semit al Lunii, Sin.
De aici și obiceiul mamelor de a-și speria copiii neascultători că vine BAU-BAU să îi ia. Tot cu această
ocazie, ei lansează la vale roți din lemn și paie aprinse care simbolizează Soarele, adică pe EL, iar cei de la
câmpie aprind anvelope de cauciuc.
Dușmanii canaaniților au umplut lumea cum că aceștia își aruncă în foc copiii, o inepție care face parte
din tehnica de manipulare ce urmărește satanizarea celor pe care vrei să-i distrugi și să-i jefuiești, încadrându-
se bine în zicala românească „Hoţul strigă prindeți hoțul!”.
Tot ce am prezentat aici este doar o mică parte din noianul de dovezi care arată cu claritate care a fost
religia strămoşilor noştri, ale cărei reminiscenţe se păstrează şi azi. În lumina celor de mai sus şi a miilor de
artefacte care zac „uitate” prin depozitele muzeelor din ţară şi de aiurea, nevalorificate istoric, istoria veche a
românilor trebuie rescrisă de la zero de cercetători români policalificaţi şi nu de compilatori de fantasmagorii
străini sau de vulpoi politizaţi. Aceştia vor trebui să îndeplinească unele condiţii:
-să cunoască limbile şi scrierile vechilor civilizaţii, pentru a avea acces direct la informaţia originală şi
nu la cea deformată sau periată de diverşi traducători, manipulatori sau nepricepuţi. Aşa a procedat
N.Densuşianu care, datorită cunoaşterii limbilor vechi, a primit permisiunea să studieze documentele despre
români din biblioteca Vaticanului;
-să aibă cunoștințe cel puțin medii de arheologie, geografie, istorie, fizică, chimie, topografie,
astronomie, matematică, botanică, medicină, filologie. În ziua de azi, în care a devenit o armă în mâna unor
centre de putere imperialiste, istoria noastră nu mai poate fi lăsată pe mâna romancierilor, poeților, ziariștilor,
politrucilor sau străinilor, ci pe mâna oamenilor de știință români. Astăzi, mai mult ca niciodată, se impune
alcătuirea unui studiu istoric și arheologic al teritoriului european dintre Nistru, la vest, si Volga, la est, între
paralela de 55 grade latitudine nordică și mările Neagră și Caspică, la sud, în teritoriile stăpânite în antichitate
de strămoșii noștri geți, și efectuarea cartării demografice pentru stabilirea zonelor în care se mai găsesc
comunități de urmași ai acestora, așa cum sunt alanii din Oseția (Alania), aceia despre care istoricul roman
Ammianus Marcellinus scria: “Aproape toți sunt înalți și frumoși. Părul lor este în general blond și ochii lor
sunt înfricoșetor de mândri“. După această descriere nu vi se pare că seamănă cu zeul lor, APOLLON, că a fi
iranieni, după cum susțin oficialii, nici pomeneală? Același lucru trebuie făcut și cu enclavele de români
basarabeni, deportați de bolșevicii ruși până în Siberia, la fel in Peninsula Balcanică, în Ungaria și Polonia;
-să nu se dea înapoi de la a pune mâna pe cazma și a-și face propriile săpături arheologice, pentru că
istoria veche, reală, trebuie scrisă în cea mai mare parte cu hârlețul, așa cum a făcut marele Schlieman;
-să fie obiectivi și, mai ales, patrioți, cu coloană vertebrală dreaptă, ripostând necruțător încercărilor de
denaturare a trecutului nostru istoric prin teorii diversioniste, ca : romanizarea, cumanizarea, bulgarizarea,
indo-europenismul, arianismul, elenismul, multiculturalismul, cosmopolitismul, etc.
-să iubească ADEVĂRUL, pentru că numai ADEVĂRUL te face liber;
-să scape de sindromul Stocholm, acela care te determină să fraternizezi cu opresorul;
-să stabilească o cronologie clară a istoriei românilor, nu să preia cronologiile altora;
-decât să piardă timpul și banii contribuabililor, făcând săpături la aceleași ruine răsuflate de origine
grecească sau romană, de parcă ar fi plătiți să scrie istoria acestor invadatori, arheologii români ar face bine să
se ocupe de uluitoarele vestigii românești:
1. Sarmisegetuza
2. Argedava
3. Kog a Ion
4. Cetatea de la Grădeţ ( Zidina Dacilor) și locurile unde au fost îngropați apărătorii acestui obiectiv, ofițeri
și soldați daci luați prizonieri și asasinați de romani în 106 e.n.
5. Templul lui Apollon
6. Mormântul lui Ahile
7. Brazda lui Novac
8. Ramidava și multele dave figurate și nefigurate pe harta lui Ortelius
9. Arheologia submarină
10. Zaphonul
11. Muntele Adunării Zeilor din Miazănoapte
12. Poarta lui EL din Munții Bucegi
Descoperirile pe care le va face arheologul vor întrece orice închipuire, iar rezultatul va fi acela pe care
și-l dorește orice român onest: să ştie de unde vine. Dar dacă nu ştii cine eşti şi de unde vii, cum poţi să ştii
încotro să te îndrepţi?
Dacă un neam nu-și cunoaște istoria adevărată, nu va putea învăța din ea. Și atunci va fi condamnat să
facă aceleași greșeli, rămânând într-o buclă temporală distrugătoare, de care vor profita dușmanii lui.
BIBLIOGRAFIE
1. Herodot din Halicarnas: Istorii
2. Al. Papadopol-Calimah: Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia
3. Nicolae Densuşianu: Dacia Preistorică
4. Dan Romalo: Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?
5. Eugen Delcea: Istoria secretă a omenirii. Secretele Terrei
6. Zecharia Sitkin: Trepte spre cer. A 12-a planetă. Războiul zeilor cu oamenii. Regatele pierdute
7. C.W Ceram: Zei, morminte, cărturari.
Obârșiiile noastre… în rondeluri

Christian Mocanu
~34 000 – Peştera COLIBOAIA
În Coliboaia, pe-un perete lis,
un picassò şi-a etalat magia,
credința, temerea şi bucuria
de-a exista în vechiul Paradis...
Ținându-şi singur suflul și făclia,

cu 'ndemânare şi-un tăcĭune stins,
la Coliboaia, pe-un perete lis,
un picassò şi-a practicat magia...
Abia acum descoperite ni's

dovedzile ce-atestă dibăcia
acelor ce vânau prin România:
contururi reieşite din abis
la Coliboaia, pe-un perete lis... Simboluri sacre'n luturi scrijeleau
(mult mai târziu insinuate'n
~38 000 – „ION” de la Anina ~5 550 – Templul de la PARȚA rune):
Ion, strămoşul nostru ancestral, Zeiței – Mamă toți se închinau un calendar al ciclului – minune
crescuse'n peştera de la Anina Şi-n Templul de la Parța și-n ce-n mantre tainice și-l
vânând , cu omul de Neanderthal, cătune, transmiteau
și căprioara neagră și felina... când buciumele se porneau să Zeiței – Mamă când se închinau...
sune
Îmbodolit cu blănuri de-animal, şi stelele prin nouri clipoceau...
cu ghioaga apărându-și capul,
splina, Cu colorate ii, cu pasiune
Ion, strămoşul nostru ancestral, Pelasgii din vechime se-adunau
iubise'n peştera de la Anina... Zeiței – Mamă când se închinau
în Templul cu etaj și în cătune...
Pe ursul ce intră accidental
precând muierea îi gătise cina,
el aruncắ'n jăratecul central
să-și apere eroic vizuina
lui, de Ion, strămoşul ancestral...
~5 500 – Cultura CUCUTENI căzu pe gânduri mii de săptămâni

Simbolul Svasticii la Cucuteani, bărbatul dezvelit la Hamangia
solarul cult ce'l vor urma Sumerii, pe scaun și cu capul între mâni...
zăcea de peste şapte mii de ani,
în colbul întărit de febra verii... ~4 500 – Tăblițele dela
Pe lângă Yin şi Yang, vechi TĂRTĂRIA
artizani
înnobilau umilele materii:
simbolul Svasticii la Cucuteani,
solarul cult ce'l vor păzi
Sumerii...
Strămoşii roților din bolovani,

în case rânduite pe criterii,
își invocau o Cruce de-Aryani,
Pelasgii-aveau un proto – alfabet
vibrând intens, fiind pionierii sculptat în lutul ars la Tărtăria...
simbolului solar la Cucuteani... Prin ritm şi versuri le 'ntrupa
~4 200 – LEGILE BELAGINE
magia
~5 000 – Gânditorul de la Zamolxe, zeu, conducător, ascet... „ Zamolxe clama că lui îi dăduse
HAMANGIA legile Hestia ”
Îşi încifrau în aspră sihăstria – Diodor din Sicilia
Pe scaun și cu capul între mâni credința'n nemurire, ca secret,
visa bărbatul de la Hamangia, Pelasgii ce năşteau un alfabet Zeița Hestia i-a înmânat
salvat în lutul ars la Tărtăria... cu pietate Legea – Fericirii
alături de femeia lui cu sâni
ce-și aşteptau menirea și magia... în munte lui Zamolxe – al –
Țărani ce 'și plămădeau tărâmul Iubirii,
Get, pe o coloană dintr' un bronz
Împovărat de griji și nori hapsâni, răsboinici ce-şi cântau răs- curat.
spre viitorul ce-şi masca regia, voinicia
pe scaun și cu capul între mâni își consacrau iubirea şi mândria Înțelepciunea Zeului a dat
visa bărbatul de la Hamangia... prin dalta unui artizan – poet: imbold spre înălțare Omenirii
Pelasgul concepând un alfabet... iar Zâna Hestia a'ncununat
Vădzând cam ce-i aşteaptă pe în versurĭ Sfinta – Lege-a –
Români, Fericirii.
sub cine o să geamă România
Dorindu-şi tot poporul Luminat
dădu însemnele Bună – Vestirii
prin cânturile sacre-ale gândirii.
Iar conținutul ce ni s-a păstrat
Zamolxe de la Dânsa l-a aflat...
P.S. 1) Materialele sunt inedite și

vor face parte din lucrarea "O
Istorie a Neamului în 1001 de
Rondeluri"
Spațiul getic/ hiperboreean, spațiul poporului

primordial al Europei, arienii, strămoșii noștri
ancestrali.
Prof. Maria Ionescu
Moto:„ Nu uita niciodată că nu ești al tău ci al țării tale”
Nicolae Bălcescu
Cercetători din diverse domenii de activitate, pasionați de cunoașterea înaintaților, au abordat studiul
istoriei străvechi, a strămoșilor noștri ancestrali. Voi evoca câteva personalități dedicate studiului insistând
asupra contribuției profesorului universitar, istoric și arheolog, Teohari Antonescu.
Nicolae Densușeanu în „Dacia preistorică”, preocupat de Istoria mitologică a Spațiului carpato-
dunărean, îl consideră centrul primei formațiuni locuite a „Vechii Europe”. O formațiune unică „Imperiul
pelasgilor”, numiți și arieni, creatori ai primei civilizații și bază etnică pentru geneza națiunilor Antichității.
Pelasgii/arienii au fost primul popor al Europei Străvechi, condus de o dinastie divină, cum precizau izvoarele
antice.
Istoricul Grigore Buțureanu publicase două studii despre arieni numite „Chestiunea arilor”. Primul
studiu a fost publicat în 1880, al doilea în 1896, prezentat inițial într-o ședință a Academiei Române din 29
februarie 1890. Foarte documentat, istoricul propunea corectarea erorii științifice privind locul de origine a
arienilor, despre care se considera că au ajuns în Europa venind din Asia și numiți de istorici „indo-europeni”.
Geodezul Nicolae Miulescu, în lucrarea „Dacia – Țara Zeilor”, bazată pe studierea izvoarelor ariene
Vedele și Upanișadele, ajunge la concluzia existenței în „Vechea Europă” cu centrul în spațiul carpato-
dunărean, a unui popor unic și respinge teoria unei migrații dinspre Asia a indo-europenilor. El susține că dintr-
o zonă europeană, localizând Spațiul carpato-dunărean, pe măsura creșterii demografice, au început „roirile”
și spre Răsărit. Acești carpatici au ajuns până în India, punând bazele civilizației ariene. Dacă textele vedice
reflectau realități carpatice, textele din Upanișadele se referă la întoarcerea spre vechile locuri în „Țara Zeilor,
la „Curtea Zeilor”, identificate de autor la confluența celor două Someșuri. Acești arieni, trecând prin Bosfor
în Tracia, au traversat Dunărea, ajungând în zona Munților Bucegi și Făgăraș, până în Țara Bârsei. Nicolae
Miulescu a identificat toponime existente în Upanișade.
Un loc aparte în studiul
strămoșilor noștri ancestrali, îl
prezintă istoricul arheolog Teohari
Antonescu (1866 – 1910), profesor
al Universității din Iași, care a
identificat Dacia ca patrie a
arienilor, poporul primordial al
Europei.
Contemporan cu N.
Densuşianu, istoricul Teohari
Antonescu a urmat studii secundare
şi universitare la București (1889) şi
de specializare la Paris, Berlin,
Munchen si Heidelberg. Pentru
aprofundarea cunoștințelor istorice
şi documentare a efectuat călătorii
de studii în Italia şi Grecia. Revenit
în ţară s-a remarcat ca epigrafist,
arheolog şi istoric al antichităţii.
Urmează o prestigioasă carieră
universitară, afirmîndu-se ca
profesor de arheologie şi antichităţi
la Universitatea din Iaşi între anii
1895 – 1910. Ca profesor, în
prelegerile sale universitare, a realizat unitatea dintre studiile de istorie şi cele de arheologie. Studenţii de la
Iaşi aveau pentru prima oară posibilitatea să audieze cursuri despre antichitatea îndepărtată, despre lumea
orientală şi greco-romană. În studiile şi cursurile universitare s-a preocupat de originea arienilor, de cultul
credinței cabirice, de literatura egipteană şi chaldeană.
Teohari Antonescu este primul istoric, la nivel european, care a identificat Dacia ca patrie primordială a
arienilor, poporul primordial al Europei şi primii nostri stămoşi din epoca străveche, cu erudiţie şi
profesionalism.
Dezbaterile privind patria originară a vechilor arieni au determinat apariţia mai multor ipoteze (curente)
răspândite în lumea ştiinţifică internaţională. Unii erudiţi situau leagănul primitiv al rasei ariene în munţii
Himalaia, alţii în câmpiile Iranului, iar după familiarizarea cu lumea Zend-Avesta, această localizare (patria
arienilor) s-a mutat până la Atlantic.
Menționăm din lucrările publicate:
Cultul cabirilor în Dacia, Bucureşti, 1889,
Dacia, patria primitivă a arienilor, vol. Lumi uitate, Iaşi, 1901
Le Trophee d’Adamclisi, l’etude archiologique, Iaşi, 1905
Cetatea Sarmisegetuza reconstituită, Iaşi, 1906
Columna lui Traian, studiată din punct de vedere arheologic, geografic şi artistic, vol. I, Iaşi, 1910
Teohari Antonescu îşi propunea să abordeze pe baza unor cercetări istoric-lingvistice leagănul originar
al rasei ariene, leagăn avut mai înainte ca diversele vlăstare ariene să se fi desfăcut din trunchiul comun. De
asemenea, caută să determine, pe baza florei şi faunei, locul care a dat naştere arienilor. Referindu-se la studiul
lui O. Schrader asupra civilizaţiei originare ariene, deşi acesta susţine că Arienii originari au locuit în stepele
Rusiei sud-orientale, spune că „de întrebarea câte anotimpuri sunt într-o limbă se determină poziţia şi clima
teritoriului unde a locuit acel popor” (Teohari Antonescu, Dacia patria primitivă a arienilor, p57).
Arienii au locuit într-o zonă temperată, aveau cunoştinţe de lucrarea pământului, căci numai
popoarele agricole au divizat pentru an mai mult de două anotimpuri. Deci teoriile privind primul leagăn pentru
arieni situat în zonele friguroase ale Europei, Asiei sau în zonele calde ale Indiei şi Mesopotamiei sunt excluse,
conchide Teohari Antonescu. Prin studiul cuvintelor referitoare la agricultură A. Kuhn afirma că „strămoşii
arienilor erau popoare sedentare încă de pe vremea petrecerilor împreună în patria primitivă” (ibid, p58).
Alt cercetător, Ad. Pictet, recunoscuse că „vechii Indo-Europeni posedau cele mai multe plante care
formează şi astăzi baza agriculturii noastre”. Adresându-se dicţionarului aric, Teohari Antonescu constată o
serie de cuvinte cu un radical comun privitoare la unelte de munca câmpului şi lucrarea ţarinelor. El
concluzionează că „poporul arian a cunoscut agricultura şi a locuit într-un pământ arabil” (ibid, p58).
Adâncind cercetarea, Teohari Antonescu înlătură şi teoria care pune leagănul Arienilor în stepele Rusiei
orientale sau în sud-vestul Siberiei unde se află un pământ cel mult bun pentru păşune, favorabil popoarelor
pastorale. Referindu-se la unele expresii din sanscrită, Teohari Antonescu afirmă că arienii primitivi au trebuit
să locuiască într-un ţinut muntos, acoperit cu păduri. „Vom admite drept patrie primitivă ariană”, susţine
autorul, „teritoriul situat într-o zonă temperată... capabil să dezvolta agriculatura... dar şi muntos şi păduros”
(ibid, p60).
Pentru determinarea leagănului arian, istoricul român face referire la flora şi fauna ariană. Arienii
primitivi au cunoscut mesteacănul, fagul, pinul, au cultivat viţa-de-vie. Botanişti ca Griesebach admit că patria
primitivă a viţei-de-vie trebuie căutată în ţinuturile păduroase ale Pontului şi Traciei, până dincolo de Dunăre.
Cercetând răspândirea acestei culturi, Teohari Antonescu conchide că „viţa-de-vie a existat mai întâi în Dacia
şi Tracia, singurul ţinut care prezintă toate condiţiile cerute de flora primitivă” (ibid, p65). Cu privire la faună,
Herodot şi Aristotel ne spun că leul exista încă din vremea lor, prin nordul Peninsulei Balcanice, aşa se şi
explică simbolul leului pe tăbliţele monumentelor descoperite în Dacia.
Teohari Antonescu invocă apicultura ca alt argument în susţinerea tezei sale, afirmând că Arienii o
practicau încă din patria comună. Consemnând că albina are un anumit grad de latitudine peste care nu poate
trece şi „acest paralel coincide cu cel de latitudine al Daciei”, autorul apela la B. P. Haşdeu care spusese: „cu
mult înainte de colonizarea romană Dacia era vestită prin albinetul său căci pe timpul lui Herodot, Tracii
spuneau cu emfază grecilor, că pe aici nu poti străbate de mulţimea albinelor” (ibid, p67). Rezumând
cercetarea, Teohari Antonescu susţine că Arienii primitivi s-au nascut şi au trăit în Dacia căci numai pe acest
teritoriu se întâlnesc în chip fericit fauna şi flora primitivă ariană cerută de filologia comparată (ibid, p68).
Acest pământ al Daciei, susţine Teohari Antonescu, explică şi unele fenomene craniologice. În familia
ariană deosebim două mari diviziuni ale rasei ariene, popoare cu caractere dolichocefale (trupuri înalte, păr
blond, ochi albaştri, pieliţa roz-albă, întâlnite la toate ramurile familiei germane şi popoare cu caractere
brachicefale, cu trup scund, ochi negri, pielea brună, tip conservat de latini, slavi, armeni, etc). Dacă luăm
drept cauză principală a transformării fizice a trupului condiţiile climaterice, numai Dacia întruneşte cele două
clime europene: uscată şi caldă, umedă şi rece. Slavici descrie pe moţii din Munţii Abrudului ca având „un
boiu înalt şi mlădios, faţa lungă, ochi albaştri, nas lung ascuţit, buze fine, păr roşu-gălbui şi culoarea feţei alb-
gălbuie (ibid, p69). Acest tip al moţilor este tipul de munte care foarte rar se găseşte la câmpie.
Direcţiile de mişcare ale vlăstarelor arice, dacă ar fi prelungite în line dreaptă, îndărăt, s-ar întâlni într-
un singur punct, Dacia. Popoarele care au dus în ţinuturile Apenine un prim tip de locuinţă – terremare
(lacustre) au pătruns în Italia, venind din Dacia, căci acolo duce capătul liniei prelungite (ibid, p71). Arheologul
francez Al. Bertrand (Archelogie celtique et gauloise) descrie direcţia apucată de poporul aducător de bronz,
Galia şi Europa Apuseană, pe artera Dunării. Savantul suedez Montelius scrie că popoarele care au năvălit şi
locuit în Suedia nu-s venite decât din ţările de pe lângă Marea Neagră şi Dunărea inferioară (ibid, p72). De
aici, revendicarea suedezilor din geţi, după Carolus Lundius. Pentru popoarele germane, Müllenhoff scrie că
„teritoriul cuprins între Oder şi Elba, la poalele munţilor, trebuie socotit ca locuinţa adevărată şi cea mai veche
a germanilor, după despărţirea lor din patria comună ariană” (ibid, p73).
Schema propusă de Teohari Antonescu după studierea istoricilor străini, este următoarea: „împreunaţi
printr-o linie dreaptă, extremitatea de nord a familiei germane (ramura suedezo-germană) prelungiţi această
linie dreaptă îndărăt şi locul unde se vor întretăia cele două linii din Italia şi Galia va fi tot Dacia” (ibid, p73).
Pentru Indieni, cercetătorul Muir susţine provenienţa lor nordică şi coborârea lor prin pasurile nord-
vestice ale munţilor Himalaia în Peninsula Hindustanului (original sanscrit text, vol. II, sect. VIII). Teohari
Antonescu urmăreşte familia asiatică a rasei în coborârea din plaiurile Moldovei spre câmpiile Iranului.
Indoiranienii au trecut prin Rusia de mijloc pornind din Carpaţi, prin nordul Mării Caspice, pe înălţimile
Iranului, ca să descindă unii în India, ceilalţi în Persia. Aşa se explică şi denumirea ariană a fluviului Volga
(Ra, provenită din Rafa). Din toate aceste studii, istoricul român conchide că „familia ariană s-a răspândit în
toate părţile pământului, fiecare ramură luând direcţia care-i sta înainte. Aceste direcţii pornesc din Dacia ...
precum dintr-un centru comun se întind razele unei stele” (ibid, p74).
Personalități indiene propun ideea sosirii arienilor în India veniți din Europa: R. Tagore: „Când arienii
au invadat India, pădurile noastre le-au oferit adăpost lor și turmelor lor împotriva căldurii soarelui. Ei au
putut să găsească acolo tot ce aveau nevoie și astfel treburile lor, patriarhale, s-au stabilit de la început.” J.
Nehru, un raport al guvernului indian din 1956: „Din punct de vedere genetic și fizic ei (inzii) fac parte din
neamul din sudul Europei.”
Studiul istoricului arheolog, profesor Teohari Antonescu, bazat pe investigație pluridisciplinară, a
identificat Dacia ca patrie originară a arienilor. Publicat în limba română, în volumul „Lumi uitate”, Iași, 1901,
iar autorul murind la scurt timp (la numai 44 ani), studiul părea uitat. Din fericire, a fost descoperit și republicat
în 1997, în volumul „Fenomenul românesc” (cartea ipotezelor), prefațat de Sorin Boar.
Acest studiu interdisciplinar al istoricului român Teohari Antonescu a precedat cu două decenii apariţia
sintezei Universităţii din Cambridge The Cambridge History of India, în 8 volume. În vol. I publicat în 1922,
în cap. The Arians, delimitase, pe baze ştiinţifice, interdisciplinare aria de locuire a arienilor. Făcând această
investigație pluridisciplinară, istoricii englezi au stabilit aproximativ același spațiu de locuire originară a
arienilor.
Istoricul arheolog Vasile Pârvan, ce publicase „Getica”, a efectuat un „periplu universitar” britanic la
scurt timp după apariția primului volum de „Istorie a Indiei”. Nu știm dacă a consultat acest volum, în special
capitolul „Arienii” sau nu a voit să se implice, căci întors în țară nu a făcut nici un studiu sau un comentariu
despre arieni.
În chip curios, sinteza engleză a rămas necunoscută istoricilor noştri până nu demult. La biblioteca
Academiei Române această lucrare nu există. Domnul Gabriel Gheorghe, membru fondator al Societăţii
„Getica” şi preşedinte al ei, un erudit al epocilor Străveche şi Antică ale istoriei noastre naţionale, prin eforturi
proprii, şi-a procurat volumul menţionat, iar sinteza capitolului III a expus-o în „Studiul introductiv” al cărţii
domniei sale „Studii de cultură și civilizație românească”, vol. I, Fundaţia Gândirea, Buc., 2001. Învăţaţii
englezi de la Universitatea Cambridge au procedat la aceeaşi cercetare interdisciplinară, după cum rezultă din
expunerea domnului Gabiel Gheorghe, din care vom reţine mai departe, ajungând la aceleaşi rezultate ca și
istoricul arheolog Teohari Antonescu de la Universitatea din Iaşi, cu două decenii mai târziu.
Dacia, precum ştim, a avut, prin populaţia sedentară, patru roiri într-un spaţiu vast de la Atlantic la Urali,
de la Baltica la Mediterană şi mai departe în Asia, Africa de Nord şi peste Pacific, în Americi. După sinteza
engleză, domnul Gabriel Gheorghe delimitează spaţiul arienilor astfel: „singurul spaţiu care corespunde
condiţiilor din vechea literatură vedică este cel Carpatic, în care învăţaţii de la Universitatea din Cambridge
plasează sub titulatura Ancient India, faza primară a culturii vedice” (G. Gheorghe, op. cit. p26). În capitolul
III, „The Arians”, se precizează aria de locuire „arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau stejarul,
fagul salcia, anumite specii de conifere, ..., mesteacănul, teiul”. Erau sedentari, grâul le era familiar. Animalele
folositoare erau boul, vaca, oaia, calul, câinele, porcul, cerbul (ibid, p26).
Domnul Gabriel Gheorghe afirmă că nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India întrucât nici
flora, nici fauna, cum se reflectă în limbă, nu sunt caracteristice acestei zone. „Există o singură arie în Europa
delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei, care fac legătură cu Carpaţii” (ibid,
p28). În căutarea de noi spaţii de locuit, s-au deplasat, de-a lungul Dunării, în Valahia, spre Bosfor şi Dardanele.
„Ştim că în timpuri istorice, unele triburi au trecut în Asia din Europa, ca frigienii, mesienii şi bitinienii, că
armenii au fost primul val al migraţiei frigiene (ibid, p29).
„Atât din cercetările Universității Californiei, cât și din cele ale Universității din Cambridge, ca și din
alte cercetări similare, rezultă că spațiul getic/hiperboreean este spațiul primordial al Europei.”
Există 60 propuneri privind leagănul de formare a arienilor. Cea a Universităţii din Cambridge a fost
confirmată şi de profesorul de arheologie Marya Gimbutas de la Universitatea California din Los Angeles.
Harta întocmită de profesor Marya Gimbutas referitor la neolitic (6 – 7.000 ani în urmă), precizează: „numai
în spaţiul carpatic şi unele zone peri-carpatice prezintă urme de locuire de către om. Restul Europei este o
imensă pată albă” (ibid, p29).
Numeroşi savanţi occidentali au constatat încă din secolul XIX rolul hotărâtor al spaţiului carpatic la
popularea Europei, la crearea edificiului culturii şi civilizaţiei europene.
Arheologul elvețian Eugene Pittard care a făcut cercetări în România declara la Congresul Internațional
de Arheologie (București, 1937) că în planul istoriei străvechi să privim „România ca pe un fel de strămoș față
de restul Europei.”
Domnul Gabriel Gheorghe afirmă că „după tradiţia antică, în spaţiul carpatic, prin Muntele Omul, ar fi
trecut axa lumii. Aici, la hiperboreeni, se găseau „ţâţânele lumii” (ibid, p30). Cele mai vechi civilizaţii
europene apar în mileniul VII î.Hr., în spaţiul carpatic, cu extensii către sud, sud-vest, vest. Civilizaţia
europeană din anii 6300 – 3500 avea o cultură distinctă care prezenta o identitate unică. România a fost în
„centrul lumii”, în centrul Europei, ai cărei locuitori „fac figură de strămoşi în analele civilizaţiei, fondatori ai
umanităţii istorice” (ibid, p31). Savanţii Louis Halphen şi Phillipe Sagnanc au remarcat „rolul extraordinar
jucat în istoria Europei de l’historie primitive des peuples Balkaniques”. Savanţii au recunoscut Spaţiul
Carpatic ca matcă a populaţiilor europene (ibid, p31). Astfel, Clemance Royer, în Buletin de la Societe
d’Antropologie, Paris, 1879, scria: „celţii, germanii, chiar latinii vin din estul Europei ... dar tradiţiile arienilor
istorici din Asia îi arată venind din Occident ... noi trebuie să le căutăm leagănul comun la Dunarea de Jos, în
această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm. Virchow, într-un articol din 1874, scria „les Celtes vinrenent
de la Mer Noire, en remontant le Danube”/celţii care au venit de la Marea Neagră urcând pe Dunăre (ibid,
p32).
Jean Laumonier în cartea „Le nationalite Francaise”, Paris, 1892, afirma originea orientală a celţilor.
Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene. Andre LeFevre, în lucrarea Les races et
les langues, Paris, 1893, scria despre “Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia până în Armoric
(Bretania) şi Irlanda, galii blonzi … populaţii care vorbeau dialecte indoeuropene” (ibid, p32).
Theodor Mommsen, în „Istoria romană”, scria că celţii au imigrat dinspre partea orientală a Europei. Iar
Andre Piganiol, profesor la Sorbona, scria în 1939 “punctul de plecare al civilizaţiei trebuie căutat în nordul
Peninsulei Balcanice” (ibid, p33).
Lumea ştiinţifică acceptă spaţiul carpatic ca punctul de unde a început civilizaţia europeană. Doi
specialişti străini, Olof Gjerdman şi Erik Lyungberg, găsesc româna donatoare de cuvinte, exemplificând cu
cele 1500 cuvinte româneşti găsite de profesorii suedezi într-un dialect popular din India. Aceasta confirmă
studiile Universităţii din Cambridge (ibid, p34).
Limba română are o existenţă multimilenară şi se deosebeşte de limbile occidentale, cizelate de
specialişti, prin originalitatea ei. Studiind filologi francezi, domnul Gabriel Gheorghe apreciază limba franceză
ca un produs artificial al unor cărturari care s-au substituit poporului şi au confecţionat un jargon introducând
cu forţa “limba regelui” (ibid, p15).
Întâlnim acelaşi „delir de mărire” la Roma (Horaţiu, Ode) – „urăsc poporul de jos şi îl ţin departe de
mine” şi în Franţa unde limba scrisă se depărtează de limba vorbită iar cartea, prin efort conştient, se
îndepărtează de “limba idioţilor” (ibid, p16). Gabriel Gheorghe constata la romani dispreţul pentru vulg, la
francezi este limba “idioţilor”. Vorbele populare din graiurile occidentale au fost înlăturate, considerate ca
vorbe ale “idioţilor”. La noi, dimpotrivă, în limba română, în scris, în biserici şi cancelarii, învinge limba
populară vorbită pe cea slavonă – sec. XVII (v. P. P. Panaitescu).
Filozoful francez Voltaire aprecia "L’ecriture est la peinture de la voix” / scrierea este pictura vocii. Cu
cât este mai asemănătoare, cu atât este mai bună (ibid, p30). După definiţia lui Voltaire se vădeşte că limba
română are geniul exprimării. Limba română exprimă acelaşi conţinut în texte mai scurte şi mai armonioase.
Edgar Quinet (1803 – 1975), scriitor şi filozof francez, propunea ca „un provensal să meargă să înveţe limba
sa la ţăranii din Carpaţi” (ibid, p25).
În cercetarea culturii ariene care devine „civilizaţia strămoşilor noştri direcţi”, Teohari Antonescu îi
consacră studiul Cultul cabirilor în Dacia, publicat la București în 1889. De aici necesitatea reluării studiului
Vedelor ca izvoare carpatice şi al spiritualităţii indiene clădită pe ele. O cercetare a izvoarelor istorice ariene,
Vedele și Upanișadele, a întreprins Nicolae Miulescu, semnalând existența în Spațiu carpato-dunărean, a unui
„popor unic”, înaintea începerii „roirilor” ariene. Se pune întrebarea de ce istoricii nostri au părăsit acest studiu.
După opinia lui Constantin Olariu Arimin „cabirii erau populaţia getică din Asia Mică pe care Zamolxe
o trecuse pe la mijlocul sec. VI la religia crucii practicată de Fraţii Celui Ales din Sarmisegetuza” (C. Olariu
Arimin, Adevăruri ascunse, vol. II, p162).
Zeii cabiri erau adoraţi ca manifestări ale focului cosmogonic. În majoritatea monumantelor sunt
reprezentate luna, soarele, taurul, leul, ca simbolism religios. Cybela, în cultul cabiric, este reprezentată prin
leu. Simbolurile solare, lunare ale mithriacismului (zeiţa Mithra) sunt foarte răspândite în Dacia. Prin cabirii
din Dacia sunt învederate înfăţişări ale focului ceresc. Misterul cultului cabiric relevă moartea şi învierea din
morţi a zeului. Profesorul G. D. Iscru aprecia mitologia strămoşilor noştri ca fiind una din cele mai vechi şi
bogate din lume. „Mitologiile greacă şi romană sunt mitologii de moştenire illiro-traco-geto-dacă şi în al doilea
rând mitologii de creaţie proprie.” (G. D. Iscru, Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-illirii, p63).
Studiul interdisciplinar întreprins de istoricul român Teohari Antonescu şi care a premers apariţia
sintezei Universităţii din Cambridge (Anglia) demonstrează ştiinţific Dacia, cu spaţiul carpatic, ca fiind patria
primordială a arienilor, poporul primordial al Europei. Deci prioritatea mondială în identificarea Daciei ca
patrie originară a arienilor – poporul primordial al Europei – aparţine istoriografiei române prin istoricul
Teohari Antonescu.
Studiind istoria mitologică din uriașul Imperiu al pelasgilor/arienii cu Centrul în Spațiul carpato-
dunărean, remarcăm organizarea societății omenești ce avea ocupații, legi și norme morale, o limbă unică, ce
se va diferenția treptat, pe măsura formării națiunilor. Din studiul autorilor menționați, ale căror lucrări se
bazau pe izvoare ariene sau studii interdisciplinare, constatăm că în Carpați și la Dunărea de Jos se prezintă
leagănul străvechi al civilizației omenești. Deci, Dacia antică – Geția hiperboreeană a reprezentat spațiul etno
genetic al poporului primordial arienii, strămoșii noștri ancestrali.
Bibliografie
1. Teohari Antonescu, Dacia patria primitivă ariană, Ed. Saeculum, ...

2. Teohari Antonescu, Cultul cabirilor în Dacia, ed. Saeculum, Bucuresti, 2005
3. Grigore Buțureanu, Chestiunea arilor în Analele Academiei Române, seria II, tom XVIII, Buc., 1896
4. Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, 2001
5. Conf. Univ. Dr. G. D. Iscru, Strămoşii noştri reali geţii – dacii – tracii – illirii, naţiunea matcă din
vatra „Vechii Europe”, ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010
6. Conf. Univ. Dr. G. D. Iscru, Dreptul naţiunilor înaintea tuturor – principiul fundamental al
dreptului zalmoxian, în Studii şi cercetări de dacoromanistică, anul I nr. 1, ed. Dacoromână, 2011
7. Carolus Lundius, Zamolxis – Primul Legiuitor al Geţilor, ed. Axa, 2002
8. Nicolae Miulescu, Dacia – Țara Zeilor, vol. I și II, colecția Trika
9. Constantin Olariu Arimin, Adevăruri ascunse, vol. I şi II, 2012.
Zarand
Prof. Univ. Dr. Mihai Zamfir
Moto:„ Cu cât mai adânc va fi ascuns adevărul, cu atât mai violent va erupe, spre marea dezonoare a
mincinoșilor, mai ales când aceștia pun minciuna la temelia furtului”
Poate că nicăieri în țara noastră nu găsim atâtea falsuri ca în Ardeal. Este vorba despre o clasă milenară
de falsuri în acte publice, precum și în documentele prin care se tot încearcă acreditarea minciunii că românii
ar fi venit în Ardeal de niciunde și s-ar fi așezat aici ca tolerații ungurilor. Cazuri ca Săsar, Sarasău,
Cârța/Cârțișoara, Sibiu, Arad, Oradea etc. mi se par deja notorii.
În afară de această situație mai există și o alta, care ne este imputabilă nouă românilor. Mai exact vorbind,
este vorba despre acei români incapabili să opună mincinoșilor unguri altceva decât așa-zisa origine latină a
poporului român. Aceștia, pentru care dacii nu sunt altceva decât un popor exterminat de către romani, dar
numai pe jumătate, adică jumătatea masculină, pentru ca jumătatea feminină să transmită urmașilor limba
paternă latină. Aceștia, așadar, au refuzat categoric să cunoască istoria dacică, preromană, și prin urmare nici
nu și-au pus problema de a o opune minciunilor ungare și, astfel, ajungem în situații în care toponime curat
dacice sunt abandonate cu indiferență minciunilor ungare sau, pur și simplu, uitării.
Un asemenea caz urmează să fie tratat mai departe. Este cazul termenului românesc „zarand”, pe care îl
consider a fi de-a dreptul dacic. Să încercăm să vedem care sunt agrumentele în temeiul cărora afirmăm că
vorbim despre un termen românesc. Așa cum bine se știe, apartenența unui termen la o anumită limbă are ca
măsură numărul termenilor derivați din el.
Dacă vom întreprinde un demers oricât de sumar de inventariere, vom obține următorul rezultat (șir de
termeni): Munții Zarandului, Depresiunea Zarandului, Țara Zarandului, comitatul Zarandului, Zarand
(comună), cetatea Zarandului, Zerindu mic, Sărand, râul Sărand, Sărădiș etc.
Așa cum se poate observa cu ușurință, vorbim despre un grup de 10 termeni, a căror examinare o vom
face în cele ce urmează, ceea ce ne îndreptățește să conchidem că este vorba despre un grup de termeni care în
prezent aparțin limbii române. Asupra originei și etimologiei termenilor vom reveni. Pentru moment, să
observăm că este vorba de termeni din clasa toponimelor, fapt ce pledează pentru vechimea lor, doi dintre
aceștia desemnând în același timp și instituții ( i.e. țara și comitatul ).
Dacă ne referim la termenul Țara Zarandului, trebuie să spunem că el definește o structură administrativă
foarte caracteristică românilor chiar din cele mai vechi timpuri ale existenței lor. Vezi Țara Oașului, Țara
Maramureșului, Țara Oltului etc. Cu alte cuvinte, un loc în care românii se află de când se știu ei. În ceea ce
privește expresia comitatul Zarandului, acesta este un termen administrativ folosit de unguri care include
toponimicul românesc, inevitabilul Zarand. Termenul apare în cronica lui Anonimus și se referă la o structură
compact românescă, aparținând la anul 900 d.H. regatului ortodox al dacului Iuliu I, cu capitala la Alba Iulia.
Să reținem faptul că, profund semnicativ, chiar la apusul stăpănirii ungare ținutul avea, conform
recensămintelor ungare, o populație de 96-98 la sută români. Cu asemenea continuitate de locuire, cum putea
fi termenul „Zarand” altfel decât românesc? În ceea ce privește comuna Zărand, pe al cărei teritoriu se află
cetatea Zarand, la un moment dat capitala comitatului, avem a face observația că această structură fortificată
era una românească.
Munții și depresiunea Zarandului sunt, de fapt, oronime și hidronime de o vechime foarte mare, de la
care au derivat Țara Zarandului și Comitatul cu același nume. În privința derivaților Zerind, Sarand și
Sără(n)diș, vom reveni. Reținem pentru moment ca fiind foarte importante două chestiuni. Prima se referă la
faptul că localitatea Sărand se află pe râul Sărand. Or, este bine știut faptul că hidrononimele constituie termenii
cei mai vechi ai unor limbi, ceea ce ne îndreptățește să exindem această trăsătură asupra întregii familii de
termeni. A doua chestiune se referă la faptul că Sărand este o localitate în Ungaria, la S-E de orașul Deberețin,
o zonă până nu de mult intens locuită de români, de care statul ungar s-a descotorosit prin bine-cunoscutele
sale metode de epurare etnică, deznaționalizare, deportare etc.
Acestea fiind zise, este momentul să căutăm originea acestor termeni ai limbii române. Pentru aceasta
vom pleca de la un fapt incontestabil și recunoscut chiar de documentele ungare, acela că la venirea ungurilor
(aproximativ 900 d.H.) aceștia găsesc termenul aici ca fiind românesc, deci ne-ungar. În acest punct, singura
întrebare logică pentru analiza noastră ar fi: termenul „zarand” este latin sau este dacic?
Pentru ca termenul să fie latin, ar trebui să-i putem găsi o rădăcină în această limbă, ceea ce, personal,
nu am reușit. Desigur, mi s-ar putea reproșa, poate destul de îndreptățit, faptul că nu aș avea suficientă tragere
de inimă pentru un asemenea demers. Dar să nu uităm că Școala Ardeleană, mult mai motivată pentru o
asemenea întreprindere, nu a reușit (dacă o fi încercat). Oricum, eu nu am cunoștință de așa ceva și conchid că
nu putem vorbi despre o eventuală origine latină a acestor termeni. Cum tertio non datur, originea dacică ar
urma să facă obiectul cercetării noastre.
În acest sens, avansăm ipoteza că toți acești termeni și-ar avea originea în cuvântul dacic „sara/șara” pe
care l-a stabilit savantul austriac W. Tomashec, acesta având șansa de a fi găsit în textele romane numele dacic
al Băilor Herculane, Germisara (Apele calde). Nu doresc să reiau acum această problemă pe care hidronomica
românească o ilustrează.
Doresc însă să explic derivarea „sara/zara”, singura, după opinia mea, în măsură să prezinte interes față
de subiectul în discuție. Nu numai că alternanța s/z este bine cunoscută în toate limbile europene, dar ea este o
realitatea constantă a întregului parcurs al evoluției limbii române, acest proces regăsindu-se și în dialectul
armân, adică existând și în etapa anterioră fragmentării dialectale a limbii române.
Nu este pentru nimeni un secret faptul că strămoșii noștri erau un popor de păstori. Din acest motiv,
termenii legați de viața pastorală erau foarte caracteristici pentru ei, fiindu-ne transmiși, prin urmare, și nouă.
Or, în acest sens nu este pentru nimeni o surpriză că, până în prezent, ciobanii noștri scurg zer din caș, adică
apa din caș, și separă apa de la prepararea untului, adică zara.
Or, dacă încercăm să privim cu puțină atenție termenii prezentați în grupa Zarand/Zerind, nu putem să
nu observăm derivarea tipic românească a termenul dacic sara/zara și zara/zer. Asupra terminației termenului
Zarand, fără să putem prezenta o explicație complectă, facem observația că ne aflăm în fața unei situații de
oarecare generalitate, așa cum reiese din seria Zarand, Carand, Șimand etc. Dacă vom considera perechea
Zarand/Zerind, de asemenea nu ne putem refuza concluzia că cele două terminații -and/-ind au o structură
destul de similară, sugerând o formă gerunzivă – o chestiune asupra căreia interpretarea calificată a unor
lingviști ar fi de dorit.
În fine, poate că un ultim argument, cel al geografiei fizice ar aduce puțină lumină... Astfel, Munții
Zarandului sunt munți păduroși, un mediu caracterizat de umiditate și atrăgător de ploi. Depresiunea
Zarandului este un culoar plin de numeroase cursuri de apă. Zarandul este în lunca (umedă) a unui afluent al
Crișului Alb, iar cetatea Zarandului este situată pe apa (sara/zara) Cigherului. Zerindul este situat pe canalul
Crișului, iar Zerindul Mic chiar pe Barcău, însă ambele localități sunt mai bine cunoscute, cel puțin
specialiștilor, pentru săpăturile arheologice care au demonstrat, fără posibilitate de tăgadă, locuirea dacică a
lor. Ca să nu mai vorbim de apa (sara/zara) Sarandului, pe care este situat Sărandul. Ceva mai mult, Sărădișul,
de fapt, Sărăndișul, aflat în județul Cluj, este destul de apropiat, ca mecanism de formare, cu Ezeriș-ul derivat
de la Ezer, un termen dacic, în mod greșit considerat slav. Chiar și Sărand-ul așa-zis unguresc este amplasat în
interiluviul a două râuri paralele (i.e. în zona comună inundabilă). Zarandul ca ținut urmează valea Crișului
Alb. Ca și în alte situații, și în cazul de față desființarea județului Zarand (1876) a constituit o hotărăre tristă,
prin care o adevărată citadelă a românismului a fost distrusă definitiv. În ceea ce ne privește, prin elaborarea
acestei lucrări continuăm o mai veche linie de cercetare cu profil restitutiv, prin care urmărim să scoatem la
lumină urmele strămoșilor noștri daci pe teritoriul Transilvaniei, unde istografia și propaganda ungară și-a
desfășurat minciuna plină de ură la adesa poporului român. Aceasta este răspusul unui olah de neam dacic.
Doresc a face precizarea că sunt gata oricând să accept cu toată seriozitatea orice alt punct de vedere, cu rezeva
onestitătii și corectitudinii profesionale. În același timp, adresez sincere mulțimiri celor care, citindu-mi
lucrarea, vor semnala eventuale erori sau vor formula anumite sugestii. Nu doresc să închei această lucrare
fără să fac precizarea că, în lumina celor expuse mai sus, Zarandul ar trebui înțeles ca fiind Ținutul/Țara apelor,
ceea ce ar însemna un teritoriu binecuvântat pentru viața omului, pentru care apa și umiditatea, în general, are
un covârșitor rol benefic. Este normal să fie așa, dacă vom ține cont de faptul că așezările umane s-au dezvoltat
preferențial pe văile apelor. De fapt, la daci și, mai apoi, la români, primele structuri administrative s-au
constituit pe văile râurilor ca țări sau cnezate.
În plus, cum hidronimele sunt termenii cei mai vechi în toate limbile, este absolut normal pentru noi,
românii, să admitem că, în cazul nostru, vorbim despre vechimea epocii dacilor. Să nu uităm însă că
hidronimica noastră păstrează chiar și termeni mai vechi decât epoca dacilor!
Ortodoxia cenzurată
Prof. Univ. Dr. Mihai Zamfir
Clerul ortodox român, a fost, încă de la apariţia sa, într-o luptă continuă cu conducerea străină greco-slavă care-
i era impusă. Unii monarhi erau de partea erarhilor străini, alţii, din contră împotriva lor. Această situație era rezultatul
faptului că numirea erarhului suprem al țării, indiferent de faptul că ne-am referi la Muntenia sau la Moldava, se făcea
de către patriarhul Constantinopolului la propunerea domnitorului. În fapt este vorba despre un proces de negociere,
care, de multe ori era foarte anevoios. Suprapunerea punctului de vedere al patriarhului peste cel al domnului, sau
invers, era condiția sine qua non pentru numirea capului bisericii. Această situație era destul de rară, de obicei domnul
insistând prin demersuri epistolare repetate pentru rezolvarea problemelor bisericești administrative. În acest sens este
bine cunoscută situția demersurilor insistente întreprinse de către Basarab I (1310 -1352 ) și Nicolae Alexandru (1352
– 1364 ), domni ai Munteniei, care solicitau patriarhiei de Constantinopol mutarea sediului Mitropoliei țării de la Vicina
la Curtea de Argeș, în condițiunile în care protecția militară a Vicinei era o imposibilitate, sănătatea mitropolitului Iacint
era precară, iar prezența mitropolitului lângă domn era strict obligatorie ca o chestiune vitală de funcționare a statului.
Cu toate acestea și chiar cu riscul pierderii unei mitropolii patriarhia Constantinopolului are nevoie de o jumătate de
secol pentru a da curs solicitării a doi domni succesivi. Să mai amintim că rezervele patriarhiei se manifestă în timpul
păstoririi lui Iacint, prieten al Sfântului Grigore Palama, el însuși un teolog ortodox de cea mai bună calitate, aducător
al Sfântului Nicodim de la Tismana în Muntenia ( 1 ). În ambele situaţii au existat două elemente permanente.
Primul era ataşamentul necondiţionat al poporului faţă de clerul propriu din motive atât religioase cât şi
naţionale, poporul percepându-şi clericii ca pe o structură proprie, pe care nu o puteai lovi fără ca poporul să
nu simtă durere şi de aici reacţia uneori violentă de apărare a preotului său. Situaţia se repetă uneori şi în
prezent.
Al doilea element era imposibilitatea respingerii acestor erarhi străin de către domnitori, indiferent dacă erau
dispuşi sau nu să-i accepte. Şi acest lucru se petrecea în condiţiile în care erarhii greco-slav trăiau în ţările de origine,
cel puţin după cucerirea turcă, din banul voievodului român, care, ca finanţator, se substituia voievodului acestor clerici
alogeni.
Toţi aceşti clerici, cu mici excepţii, cum ar fi, de exemplu Antim Ivireanul (2) manifestau faţă de poporul
român o dublă aversiune. Una era cea naţională şi în temeiul ei aceşti xenoclerici lucrau la lichidarea românilor
ca naţiune, pe banul voevodului român, dar întâmpinând rezistenţa clerului român, pe care, folosindu-se de
poziţia lor ierarhic superioară se străduiau să o anuleze ca pe un act de insubordonare confesională. Cea de a
doua aversiune era de natură confesională, românii, chiar în postura lor de clerici, fiind consideraţi schismatici
care trebuie aduşi la ascultare ca nişte adevărate oi rătăcite.
Lăsând la o parte faptul că această poziţie convenea de minune ierarhilor xenoclerici, care în felul acesta se
simţeau justificaţi în demersul lor antiromânesc, trebuie recunoscut faptul că aveau nevoie de motive de natură
religioasă pentru a-şi realizea scopul lor de disoluţie a naţiunii române pe cale religioasă. În acest sens ei s-au situat în
poziţia de îndreptători religioşi faţă de aşa numitele abateri de la calea dreaptă, ei provenind dintr-un mediu religios
(ortodox) care era de la bun început drept.
Problema este tocmai acest început. Pentru greci, el a apărut odată cu HRISTOS, când grecii în cooperare
cu iudeii au stabilit regulile creştinismului, pe care mai apoi (după schismă) grecii l-au proclamat ortodox.
Pentru greci s-a renunţat la idolatrie, adică la zeii de până atunci şi s-a trecut la credinţa în Dumnezeu. Un lucru
destul de simplu dacă ne gândim că în raport cu dacii, care erau foarte religioşi (3), grecii aveau o credinţă
destul de superficială în zeii proprii, mulţi dintre aceştia fiind zei străini a căror slujire (ca serviciu divin) le
era interzisă. Este edificator în acest sens cazul lui Apollo, în al cărui templu trebuiau să slujească numai traci,
grecii care ar fi încercat să o facă fiind pasibili de pedeapsa cu moartea prin lapidare de către aşa numitul popor
grec.
Trecerea la creştinism s-a făcut prin punerea severă a accentului pe aspectele formale, în majoritatea lor
administrative. În ceea ce-i priveşte pe slavi, apăruţi în istorie şi în Balcani, mult mai târziu, adică aproximativ
în secolul V, ei aveau o religie rudimentară pe care au abandonat-o fără nici un regret şi fără nici un efort, mai
ales datorită faptului că ei au găsit în greci aliatul ideal în lichidarea vlahilor.
Atât grecii, cât şi slavii au avut în comun ura veneticului contra băştinaşului pe care voiau să-l elimine spre a-i
lua ţara. Haina religioasă se potrivea de minune acestui scop exterminator, și era în cea mai deplină concordanță cu
tradiția ebraică a unei religii sângeroase a urii și a răzbunării (4), exterminarea canaaneenilor pentru dobândirea
Pământului Făgăduinței fiind un model religios excelent pentru scopurile lor. În ceea ce-i priveşte pe dacii-valahi-
români, trecerea la creştinism era imposibilă prin anularea trecutului religios cu toate instituţiile sale multimilenare. Ei
şi-au păstrat sentimentul religios, pe care greco-slavii nu-l aveau la profunzimile abisale specifice dacilor, dar şi
instituţiile religiose cu structuri de mare stabilitate. În cadrul acestor structuri materiale, schituri şi biserici, dacii au
trecut la adorarea Mântuitorului atâtea milenii aşteptat. Pentru această situație deosebit de ilustrativ este faptul că
destule schituri și biserici au fost edificate pe ruinele așa numitelor temple păgâne ale dacilor, uneori asistăm
pur și simplu la instalarea bisericilor în vechile locașuri de cult într-un proces natural de continuitate religioasă.
O asemenea situație, bine cunoscută, este cea a bisericii Negru Vodă, din județul Dâmbovița, sitută deasupra
comunei Cetățeni. Aici, în afara bisericii recent edificate, încă funcționează într-o grotă în stâncă o mică
bisericuță exact acolo unde, înainte de venirea lui Hristos, se rugau la Zamolxis preoții daci. Aici se păstrează
până în prezent unele instalații din timpul dacilor, cum ar fi cisterna pentru colectarea apei de ploaie. Procesul
acesta de trecere netedă, fără convulsii, de la o religie la alta, sugerează faptul că absența unei discontinuități
ar fi de fapt manifestarea consubstanțialității celor două religii. Un fapt în care xenoclericii greco-slavi s-au
grăbit să-și plaseze acuzațiile de eretism de care aveau nevoie în justificarea persecuțiilor îndreptate contra
clerului local. Nici azi Sfânta Biserică Ortodoxă Română nu privește ca damnate vechile locașuri de cult ale
dacilor în care preoți vrednici au înfipt sfânta cruce slujind la picioarele ei spre bucuria poporului român iubitor
de Dumnezeu. Ele sunt ale noastre și ca tot ceea ce ne aparține se cade să fie puse la picioarele lui Hristos.
Evident, nici monahul sau preotul nu mureau de dragul fireturilor şi zorzoanelor bizantine şi nici grota
sau biserica în care se rugau nu-şi propunea să facă prin fastul ei din credincios un prizonier de conştiinţă
impresionat de strălucirea serviciului divin.
Credinciosul căuta preotul şi biserica şi venea spre Tatăl Ceresc, iar nu preotul îl aducea cu forţa
(presiune psihică a fastului ritual) la Dumnezeu. Ori, o asemenea structură religioasă, parte constitutivă a
sufletului dacic al valahului-român, nu putea fi anulată fără a-l distruge pe însuşi ortodoxul român. Iată de ce
xenoclerul pus în fruntea românilor a lovit în aceste ”abateri ” de la convenţiile exterioare ale ortodoxismului.
În sinea lor xenoclericii simţeau că se găsesc în faţa unei credinţe care mută munţii, pe care ei nu o aveau, căci
proveneau din medii cu un trecut religios precar.
Regulile impuse de ierarhia ortodoxă greco-slavă nu doar că nu erau înţelese de românii-vlahi-daci, dar
le erau impuse cu o sălbăticie care contrasta violent cu jertfa cristică. În capul acestor oameni nu putea intra,
oricum nu pe calea logicii de care grecii fac atâta caz, de ce greaca şi slava, limbi ale unor sălbateci violenţi ar
fi fost limbi sfinte. Şi mai greu era de înţeles de ce limba lor (româna noastră) era prigonită ca un câine turbat.
Preotului care nu boscorodea, adică nu oficia serviciul religios în slavonă, i se administra, la alegerea lui (câtă
generozitate creştinească !) una din cele două pedepse „ortodoxe”: zmulgerea limbii sau ruperea (tăierea)
braţului drept. Să observăm că în mintea erarhului grec reacţia românului urma să fie antislavă, lui revenindu-
i avantajosul rol de arbitru, care, evident, era şi parte: partea greco-slavă. Calculul acesta bazat pe ideea prostiei
românului a eşuat lamentabil. Omorârea păstorilor mai mult a îndârjit turma şi-n locul unei mase de oi duse la
taiere au apărut legiuni de lupi cărora nimeni nu le mai putea lua preoţii spre a-i bate-n cuie. Iată cum poporul
român, prin clericii săi, face obiectul unei persecuții religioase demne de performanțele de cruzime ale
Inchiziției.
Prigonirea limbii române pe motivul identităţii ei aparente cu latina, proclamată schizmatică, era un
argument propagandistic al cărui caracter superficial româno-vlaho-dacii l-au respins ca pe un act ostil naţiunii
lor, aşa cum era el în fapt. Ei au înţeles că limba lor este prigonită în calitate de marcă a vechimii şi a
autohtonismului lor. Tratarea lor ca latini schizmatici nu i-a speriat. Strânşi în jurul clerului propriu ei au
înghiţit slujba slavă ca pe o caznă politică dar au continuat să-şi vorbească limba cu preoţii lor care i-au păstorit
cu vrednicia unor adevăraţi români.
Pentru a-şi impune controlul religios şi pentru a-i face pe români prizonieri de conştiinţă, xenoclerul şi-
a concentrat efortul în mod special în direcţia eliminării limbii române din cult şi a controlului vieţii monahale.
Nu în ultimul rând au fost urmărite consecinţele laice ale autorităţilor religioase în chestiunile de stare civilă.
În acest sens ar trebui să ne punem problema dispariţiei onomasticei dacice la un popor aşa de conservator ca
al nostru precum şi apariţia multor nume de familie slavizate în zone ale ţării în care prezenţa slavă este, la
modul istoric, cea mai evidentă absurditate. În această chestiune a onomasticii, mecanismul eliminării
antroponimelor tipice dacilor nu este foarte greu de reconstituit. Actul de naștere în forma lui actuală reprezintă
de fapt ultima etapă a unui proces evolutiv al cărui început se cunoaște foarte bine că își are începutul în
cancelaria bisericii, unde, la naștere, omul era adus pentru a primi taina sfântă a botezului prin care el devenea
parte al trupului sfintei bisierici. În acest moment omul intra în evidențele bisericii și la rândul lui, primea de
la aceasta dovada apartenenței sale la biserică prin certificatul ortodox de botez, pe care noi în România îl mai
găsim încă până în anul 1942, când autorul, botezat ortodox a avut un astfel de certificat de naștere. Ori
emiterea acestui act punea omul, adică pe daco-vlahul ortodox în fața alegerii dureroase între botezul prin care
copilul îi ajunge parte a bisericii purtând un nume greco-iudeo-roman sau purtarea numelui dacic fără însă a
primi taina sfântă a botezului. O dilemă dureroasă din care unii au ieșit acceptând onomastica religioasă
oficială, pentru numele de familie păstrând însă numele dacic. Așa se face că deși la români nu găsim numele
de botez Scorilio, găsim în schimb destui români al căror nume de familie este fie Scorei, fie Scurei. Nici
despre numele de botez Duras nu auzim la români, dar în schimb sunt destui al căror nume de familie este
Dură, având chiar exemplul unui preot cu acest nume. Fenomenul nu face altceva decât să ilustreze atașamentul
dacului-vlah-român pentru antroponimele sale dacice împotriva unei violente presiuni religioase împuse
clericilor români de către erarhii xenoclerici. Un studiu comparativ va furniza, desigur, suficiente argumente
în favoare celor de mai sus. Acolo unde presiunea religioasă a fost, din considerente istorice, mai puțin violentă,
așa cum este cazul Albaniei, teritoriu de manifestare al ortodoxismului, apoi al catolicismului și în final, cu
concurs catolic al musulmanismului, același Duras este regăsit ca nume de botez destul de frecvent sub forma
Durro.
Trebuie spus însă că cele două tentative ale xenoclerului greco-slav au devenit două eşecuri, limba
română ocupându-şi locul firesc în cultul religios, termenii slavi reziduali făcând, în limba laică, cea vie, obiect
al cunoscutului fenomen xenopeiorativ.
În ceea ce priveşte controlul vieţii monahale eşecul este încă şi mai răsunător. Aici cazul erarhului
Nicodim de la Tismana este, poate, cel mai grăitor. Acesta ajunge cap al bisericii ortodoxe române în Ţara
Românescă sub trei voievozi ( Vlaicu Vodă, Radu I și Mircea cel Bătrân ) şi spre deosebire de toţi preoţii
Athosului ajunge, în numele unui stat ortodox, la o confruntare interconfesională explicită cu catolicismul,
căruia îi administrează o categorică înfrângere soldată cu convertirea regelui ungar la ortodoxism, cu botezul
de rigoare, la care, naşul regelui este voievodul Ţării Româneşti. În acest moment biserica ortodoxilor români
persecutată de către Bizanţul trufaş înfrânge Roma pe terenul credinţei, afirmându-şi poziţia singulară. Fapta
lui Nicodim nu primeşte nici o recunoaştere a trufaşului Bizanţ, unde numai invidia şi frustrarea au fost
singurul ecou.
În ceea ce priveşte cea de-a doua mare confruntare interconfesională (şi ultima), care punea în cauză
însăşi existenţa bisericii ortodoxe române în Transilvania, aceasta s-a petrecut sub autoritatea celui de al doilea
voievod unificator, Mihai Viteazul (primul fiind Vlad, conform Codex Rohonczi) şi a produs un rezultat la fel
de categoric. Şi acum nici Roma, nici Bizanţul nu au vrut să vadă şi nici să aibă vreo reacţie la însuşi fenomenul
religios.
Biserica ortodoxă română a rămas şi de data aceasta singură cu Dumnezeu şi cu adevărul ei; Şi-a
îmbrăţişat cu dragoste poporul, iar aceasta a îmbrăţişat-o cu iubire ca pe adevărata sa mamă de care nu se putea
rupe decât cu preţul morţii veşnice.
BIBLIOGAFIE
1.- Pr. Dumitru Păduraru, ”Arhipăstorul românilor dintre Dunăre și Carpați” în ” Ziarul Lumina ”, p. 6, joi,
28 octombrie 2010.
2.- Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, ” Istoria Bisericii Ortodoxe Române ” p. 220 – 224 , Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006
3. - Dumitru Manolache, ” Andrei, Apostolul lupilor ” , p. 199, Ediția a-II-a, Ed. Dacica, București, 2008.
4. - *** ” Biblia ” , Vechiul Testament, Psalmii, Ps. 57 Al lui David, p. 591, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
Numele neamului de la capătul și începătura

moșilor valah/ rumân/ get/ dac
Conf. Univ. Dr. Aurel V. David
1. Peceţile veşniciei vetrei vechii Europe
• Arealul de vieţuire al neamului românesc este EUROPA - un nume izvorât din mitologia vetrei
carpato-danubiano-pontice, preluat în vremuri legendare şi transmis peste veacuri de mitologia greacă -
străvechiul izvor al înţelepciunii omeneşti, considerată încă temelia explicativă a civilizaţiei antichităţii. De la
numele unei prinţese feniciene, răpită de Zeus, „Europa” a devenit în timp numele ţinuturilor din nordul „lumii
greceşti”, apoi al întregului continent. 1
Toponimul „Europa” a definit din vremuri străvechi un imens spaţiu geografic, delimitat în mod
convenţional la răsărit prin munţii Ural, la sud-est prin Marea Caspică şi Munţii Caucaz, la sud prin Marea Neagră
şi Marea Mediterană, iar la vest prin Oceanul Atlantic. Geograful grec Strabon, care a trăit în secolul I d.Chr., a
consemnat că hotarul de răsărit al Europei era considerat fluvial Don (Tanaïs).
• Pentru istoria neamului rumânesc este important spaţiul
geografic definit de trei elemente geografice, devenite peceţi-simbol ale
vetrei: Munţii Carpaţi, fluviul Dunărea şi Marea Neagră.
► Carpaţii - întinşi între bazinul Vienei (care-i separă de lanţul
munţilor Alpi) şi culoarul văii Timocului (care-i despart de munţii Haemus,
azi Stara Planina, în Peninsula Balcanică) - formează un arc („Corona
Montium”) cu o lungime de 1500 km şi o lăţime maximă de 130 km.
Din Carpaţi izvorăsc apele Vistula, Nistrul, Tisa, Crişurile, Someşul,
Prutul, Siretul, Mureşul, Oltul etc. Toponimul „Carpaţi”, de origine
pelasgă, semnifică „piatră”, a fost moştenit de marele neam al tracilor
Europa văzută din spaţiul (urmaşii pelasgilor) sub forma „Karpate” (=„stâncării”), a dat numele
cosmic neamului dacic al carpilor (Karpathos-Horos) şi a fost transmis şi conservat
peste veacuri de români, urmaşii direcţi ai geţilor şi dacilor.
► Dunărea - al doilea ca lungime dintre fluviile Europei (după Volga) -, curge din munţii Pădurea
Neagră, de la vest către est, pe o distanţă de aproximativ 2.860 km., până la Marea Neagră, unde formează
Delta Dunării. Hidronimul „Dunăre” a fost moştenit de la „pelasgi”, având ca elemente încorporate: Dun
(Don=„sfântă casă a celestelor ape/ izvoare“ sau „împărăţie“/ „bun ţinut“/ „tărâm“) + Ares (numele zeului
pelasg al războiului - adoptat urmaşii acestora, „arienii” carpato-danubieni). În vechile scrieri greceşti, Dunărea a
fost numită Istros / Istru / Hister / Danaistru, iar în cele latino-romane Danubius (=Zeul fluviilor). În timpurile
străvechi, fluviul Dunărea/Istrul, numit şi „Fison”,2 a fost considerat primul dintre cele 4 fluvii care străbăteau
„Edenul”, adică „Grădina Sfîntă”. Acesta se vărsa în Marea Neagră prin şapte guri, cea mai mare fiind numită
„Gura Sacră” (azi Sfîntul Gheorghe). „Istrul” era considerat „apa sfîntă”, fiind pomenit de capetele încoronate
spre a înfăţişa mărimea, puterea şi trăinicia regatelor şi imperiilor. Regii cei vechi dădeau poruncă să li se aducă
apă din acest fluviu, pe care o conservau în tezaurul lor, ca semn al măririi şi puterii.
► Marea Neagră - întinderea de ape dintre Europa şi Asia - a adăpostit în bazinul său, vreme de multe
milenii, un lac de apă dulce, numit de geografi „Lacul Pontic”, iar pe platforma sa continentală au vieţuit
primii agricultori europeni. În vremuri legendare, nivelul apelor oceanice şi ale Mediteranei au depăşit
altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a
umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-şi
părăsească brusc aşezările. Populaţiile băştinaşe s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat, în Asia Mică
şi în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului.
Cei mai vechi locuitori ai ţărmurilor Mării Negre, cunoscuţi din documentele istorice sub numele de
„SCIŢI”, au denumit-o « Axaina », adică „Albastru închis”. În vremea colonizării greceşti, aceasta a primit numele
de «Pontos Euxeinos», adică „Marea primitoare”), iar romanii au denumit-o «Pontus Euxinus» şi «Mare
Scythicum». În vremea împărăţiei bizantine au fost utilizate denumirile «Megali thalassa» sau «Chechias thalassa»,
adică „Marea crivăţului”. Bulgarii au denumit-o „Marea oarbă” (sau „Închisă”), iar genovezii au denumit-o
1 Vezi, pe larg, George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1992.
2 Miron Scorobete, Dacia Edenică, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2006, p.11-32.
«Mare maggiore». În documentele voievodului Mircea cel Bătrân a fost utilizată denumirea «Marea cea mare», iar
„Marea neagră” a însemnat, din vremuri imemoriale, Marea Valahă.3
• Aceste elemente definesc Spaţiul carpato-danubiano-pontic, conturat din vremuri ancestale după forma
munţilor Carpaţi, valea Dunării de Mijloc şi de Jos şi ţărmul nord-vestic al Mării Negre. Acest spaţiu geografic, cu
centrul în căldarea-adăpost a Munţilor Carpaţi, a constituit leagănul Vechii Europe, adică a Europei mitologice şi
legendare. În acest areal, organizarea politico-statală a însoţit istoria de la „capătul şi începătura moşilor”, adică
din vremuri în care „a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nici nu s-ar povesti”.
În vremuri legendare, la adăpostul sigur al munţilor Carpaţi, în fertila şi liniştita vale a Dunării şi pe
întinsul şi ospitalierul ţărm al Mării Negre au fiinţat enigmatica PELASGIA/VALAHIA, apoi au strălucit
mitica ATLANTIDA şi legendara HIPERBOREA. Miturile şi legendele îi menţionează pe „pelasgi”
(„valahi”) - ca fiind primii oameni de pe Pămînt, iar pe atlanţi/giganţi şi hiperborei - ca fiind fiinţe divine,
care au domnit peste o lume străveche, creatoare de civilizaţie, formând prototipul organizărilor politice şi
sociale.
2. „Pelasgii”/„Valahii” – numele-simbol al băştinaşilor vetrei vechii Europe

• Numele-simbol al vetrei de vieţuire a vechii Europe este „PELASGIA”/ „VALAHIA” -, asumat şi
apărat de către băştinaşii spaţiului carpato-danubiano-pontic „de la capul şi începătura moşilor”. Acest nume
a fost legat organic de numele primilor „titani” rezultaţi din împreunarea Cerului cu Pământul (Geea): Uran
(Anu / Montu / Moşu) şi fiul acestuia Saturn (Omu) - supranumit „Dokius, filius Caeli” - adică „DACUL”. În
jurul acestor două simboluri ancestrale - Moşul şi Gaeea - s-au definit şi afirmat din vremuri ancestrale identitatea şi
pecetea băştinaşilor din vatra vechii Europe.
Potrivit legendelor istorice greceşti, cel dintîi OM care a apărut pe Pământ a fost PELASG, născut pe culmile
cele mai înalte ale munţilor, din „Pământul cel Negru”, ca să fie „începătoriul genului muritoriu” 4
Oamenii/pământenii peste care a domnit s-au numit „PELASGI” (gr. Πελασγοί, Pelasgoí, singular Πελασγός,
Pelasgós), în fapt „VALAHI”,5 cu diferite derivate, precum balasci / belasci / blaci / blahi / blasci / valahi /
vlahi, având semnificaţia „Cei născuţi din Pământul negru”.
„Pelasgii”/„Valahii” - au fost consideraţi de către învăţaţii antici „neamul omenesc primordial”, precum şi
„naţiunea-matcă a vechii Europe”. Primul purtător al numelui „valah”a fost titanul Typhon”, fiul lui Saturn, care
a refăcut împărăţia pelagsă după groaznicul război pentru putere dintre titani şi giganţi. Acesta a fost numit
BOΛXO-CHO - adică „Volchul” sau „VALAHUL”,6 - cu semnificaţia de „păstor de oi”/„stăpân de turme”/
„păstor de oameni” - străvechii egipteni numindu-i „păstori” pe regii „pelasgi” proveniţi din Carpaţi. Prima
confirmare în scris a moştenirii etnonimului „Valah” (Volos) de către băştinaşii vetrei vechii Europe i-a aparţinut
poetului şi rapsodului grec legendar Homer în poemul Iliada, 7 scrisă în jurul anului 850 î.Chr.), Deci, din
străvechime, vatra pelasgă, adică „Ţara pelasgilor”, a fost denumită „VALAHIA” (Vlahia), Havila,8 pomenită
astfel în „Cartea Genezei”) 9- adică „Pământul cel Negru” -, iar în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-au născut
şi au vieţuit, din negura vremurilor, o mulţime de „Valahii” - ca forme de organizare politico-statală specifică
„Oamenilor locului”. „Pelasgii”/„valahii” au apărut meteoric în fruntea tradiţiilor istorice în ţinuturile situate
în nordul Dunării şi ale Mării Negre, în Elada, în Asia Mică, în Asiria, în Egipt, în Italia şi Spania. Tradiţiile
istorice greceşti le-au atribuit epitetul „divini” („dioi“), adică „oameni cu calităţi supranaturale, asemenea
zeilor”. Învăţaţii greci au consemnat şi susţinut că „pelasgii”/ „valahii” au fost cei mai vechi oameni de pe
Pământ, considerându-i de aceeaşi origine cu zeii,10 iar legendele romane au transmis peste veacuri faptul că
„pelasgii” au fost un gen nou de oameni «ieşiţi» pe Pământ, după nimicirea prin Potop a primei rase de oameni.
Părinte al zeilor şi tulpina genealogică a neamului pelasg a fost considerat titanul Saturn - venerat şi numit
„Moşul” -, iar ca mamă a zeilor a fost recunoscută „Gaea” („Rheea”) -, numită „Mama Mare” -, devenită pămîntul
personificat şi principala zeitate a vetrei pelasge.11 „Pelasgii”/„valahii” au adorat Soarele, care l-a generat pe
„RAMA”-, adică „Zeul-Soare”, personificat în titanul Apollo, devenit pentru mult timp zeitate supremă. Cultul
3 Idem., p.207.
4 Vezi, pe larg, Eugen Costel Popescu, Descoperirea Atlantidei, Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2011.
5 Vezi, pe larg, Gabriel Gheorghe, Valah, Editura „Fundaţia Gândirea”, Bucureşti, 2012.
6 Michaela Orescu, Strămoş al dacilor: Typhon -Volch, în „Bogdania”, Revistă de creaţie şi cultură, anul II, nr.7,
decembrie 2014, p.5.
7 Maria Ciornei, Valahii - factor de continuitate în istoria universală, în revista „Dacia Magazin”, nr.23, iulie 2005.
8 Miron Scorobete, Dacia Edenică, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2006, p.41.
9 Gheorghe Bârdan-Raine, Paradisul tăinuit, Editura „Printech”, Bucureşti, 2010, p.192.
10 Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I, Editura „Aethicus”, Timişoara, 2001, p.122.
11 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.I, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.51.
Soarelui (Rama) a creat pelasgilor o identitate proprie - rami / rumi / ramani / rumîni / rumuni, adică „Cei
care se închină lui Rama” (Zeul-Soare).
Adevărul-legendă a fost confirmat de către faraonul egiptean Psammeticus, care a trăit cu 700 de ani înainte
de Christos. Istoricul grec Herodot a consemnat că acest faraon a afirmat că a făcut multe „cercetări” (experienţe)
în viaţa lui ca să afle „care a fost cel mai vechi popor de pe pământ şi ce limbă vorbea acel popor”. Faraonul a
ajuns la convingerea că „limba cea mai veche a fost a frigienilor”, adică a „pelasgilor”. Deci, egiptenii, a căror
istorie se pierdea în negura vremurilor, recunoşteau că frigienii sau „divinii pelasgi” (cum îi numeau grecii)
constituiau „poporul cel mai vechi”, fiind, „cei mai vechi oameni de pe Pământ”.
„Pelasgii”/„valahii” au fost redaţi istoriei neamului românesc de istoricul Nicolae Densuşianu, prin
cartea sa de referinţă, intitulată „Dacia preistorică”, tipărită în urmă cu un secol. Acesta a argumentat că, în
urmă cu peste 6.000 de ani î.Chr., „pelasgii” („valahii”) - naţiunea-matcă a vechii Europei -, au făurit o cultură
şi civilizaţie distinctă şi au construit o mare împărăţie, cu centrul politico-administrativ şi religios în zona
Munţilor Carpaţi. Spaţiul organizării politico-statale a avut ca elemente fundamentale de definire Carpaţii,
Dunărea şi Marea Neagră.
Despre existenţa acestei împărăţii există firave relatări antice bazate doar pe tradiţii istorice. 12 Pentru
localizarea şi descrierea împărăţiei pelasge, istoricul Nicolae Densuşianu a utilizat „două fântâni cronologice”
-, una egipteană şi alta romană (probabil de origine „scitică” - adică geto-dacică). Din acestea reiese că neamul
„pelasgilor”/„valahilor” s-a întins pe cele trei continente ale Lumii vechi - începând din munţii Europei
nordice până în pustiurile Saharei şi de la izvoarele râurilor Araxe şi Oxus pînă la oceanul Atlantic. 13 „Lumea
pelasgilor” a fost personificată în mitologia greacă de două personaje-simbol: Pelasg („Munteanul” sau „Uranus”)
şi Prometeu - titanul care a furat focul de la zei, pentru oameni.
• Dintre enigmaticii şi legendarii strămoşi ai „pelasgilor”/„valahilor”, cei mai vechi şi glorioşi au fost
„TITANII” („titanes”/„titenes”), numiţi de către învăţaţii antici „oamenii străvechi ai Pământului” („genus
antiquum Terrae”) şi „fiii Pământului” („Terrae filli”/„filii Terras”/ „Terrigenae”). 14 Poetul-istoric Homer a
consemnat că „titanii” au fost „protopărinţii zeilor şi ai oamenilor distinşi”, numele acestora având semnficaţia de
„patres”/„progenitores”, adică tată sau părinte (rumâneşte tata sau tătâne, pl.„tatani”). Potrivit tradiţiilor istorice
greceşti, „titanii” şi „giganţii” („uriaşii”) au fost prima generaţie zămislită pe Pământ de zei, cu femei pământene.
Patria „titanilor” se afla în ţinuturile din nordul Thraciei, lîngă „Oceanos Potamos” (Dunăre, n.ns.). „Titanii”,
deveniţi „domni ai pământului”, „domni ai „pelasgilor”/„vlahilor” sau „Zei-Titani”, au format pe lângă regii-
împăraţi „pelasgi” un consiliu patriarhal de stat, întemeiat, pe de o parte, pe dreptul divin, din care se revendicau,
pe de altă parte, pe vechimea familiilor (de aici a decurs „dreptul ginţilor”!).
• Învăţaţii greci au consemnat în scrierile lor că „pelasgii” au fost oamenii „cei mai străvechi, care au domnit
peste Grecia”, că înainte de sosirea grecilor pe pământul Eladei, acesta era presărat cu „Pelashii” („Valahii”) şi că
„pelasgii” au vorbit o „limbă barbară”.15 Istoricul grec Herodot a întărit faptul că primii locuitori ai Greciei şi
Italiei au fost „pelasgii”(„valahii”), veniţi din nordul Dunării. El i-a numit „popor de neam barbar”, diferit de
„neamul helenilor”, recunoscînd, însă, că grecii au „împrumutat” principalele divinităţi de la „pelasgi”. Însă, grecii
şi-au însuşit în folos propriu identitatea „pelasgilor”/ „valahilor”. La început au denumit „pelasgi” grupurile de
oameni coborâţi dinspre nord, din Carpaţi şi de la Dunăre, care i-au precedat pe elini şi limba elină în Elada. Apoi
i-au considerat „pelasgi” pe toţi locuitorii autohtoni din jurul Mării Egee, iar mai târziu le-au şters identitatea şi i-
au considerat greci.
• Tradiţiunile istorice au consemnat confruntările sîngeroase dintre „titani”, pentru stăpînirea împărăţiei
pelasge şi domnia asupra pământenilor. Unii „titani” au fost nimiciţi în marele război civil, care s-a terminat cu
catastrofa de la Tartesiu (pe malurile râului Cerna), alţii au fost închişi în peşteri întunecoase („Tartaros”), iar aceia
care au putut scăpa de mâna învingătorilor au fost siliţi să-şi caute o nouă ţară. Unii s-au refugiat în Italia sau (Iberia
(Hispania) ori prin părţile de nord şi nord-vest ale Europei (Galia, Germania), alţii s-au risipit prin Elada, insulele
Mării Egee, Asia Mică şi Asia Centrală.
12 Conf.univ.dr. G.D.Iscru, Naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Casa de Editură şi Librărie
„Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1998, p.25.
13 George Pantecan, Provincia medievală Dacia din Europa nordică, prefaţă dr. Aurel V. David, postfaţa dr. Geo Stroe,
Editura DacoRomână TDC, 2010, p.31-34.
14 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.VI, Ediţia a II-a, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.19.
15 Idem., p.90-103.
• Băştinaşii vetrei vechii Europe l-au adorat pe Saturn (Cronos), pe care l-au numit Zalmoxis/Zamolxis.16
Acest fapt a fost confirmat de către scriitorul Diogene Laerţiu, care a susţinut că „Geţii numesc pe Saturn
Zamolxis”.17
În condiţii istorice încă neelucidate, „pelasgii”/„valahii” din vatra vechii Europe au migrat („roit”) „în
toate direcţiile”,18 au populat întinse zone din Europa (peninsula italică, ţinutul galilor, pământul Hispaniei),
din nordul Africii, Asia Mică, Orientul Apropiat (Palestina, peninsula Arabia), Asia centrală (Mesopotamia) şi
chiar din India. „Pelasgii”/„valahii” au dus pe pământul Italiei instituţia patriarhală, numită Senat, compusă
din reprezentanţii celor mai vechi familii.
Constituţia Romei a avut drept izvor Legile „pelasge”/„valahe” din vremea „titanilor” (numite de către
istoricul Iordanes în secolul VI d.Chr., „Legile Bellagine”, corect Pellagine, adică Legile Valahe). Acestea au
fost „Legile lui Saturn” dacul („Dokius”, fiul Cerului), numite după modificarea lor de către zeiţa Hera, „Legile
Bellagine”, constituind un cod de 12 legi, numite de către suedezul Carolus Lundius „Legile lui Zamloxe”.19
Istoria politică a pelasgilor s-a încheiat odată cu căderea cetăţii Troia. După acel eveniment istoric s-au
păstrat informaţii doar despre „pelasgii” din jurul Mării Egee, dar şi acestea ca amintiri despre grupuri mici şi
împrăştiate, silite de duşmani să emigreze dintr-o ţară în alta, spre a-şi căuta o nouă ţară.
3. Legenda Atlantidei - pedeapsa zeilor şi „împrăştierea pelasgilor”

♦ Mitologia greacă a surprins şi transmis peste milenii o realitate istorică generată de „lumea pelasgilor”,
o ţară legendară cunoscută sub numele de „ATLANTIDA” (în greacă =„Insula lui Atlas”), locuită de „atlanţi”
-, urmaşii titanilor. Aceasta a fost pomenită pentru prima oară de către filosoful grec Platon (cca. 427 î.Chr. - cca.
347 î.Chr.) în două dialoguri ale sale, numite Timaios şi Critias, la aproximativ 9 milenii după presupusa existenţă
a acesteia.
• Potrivit informaţiilor furnizate de filosoful grec Platon -, aflate de la preoţii egipteni -, „Atlantida” era o
mare insulă (sau continent), „mult mai mare decât Asia şi Libia luate la un loc”, aflată dincolo de „Coloanele lui
Hercule”, 20 numite de istoricul Nicolae Densuşianu „Columnele lui Hercule” şi localizate „lângă Oceanos
Potamos sau Istru”, adică în „Porţile de Fier” ale Dunării.
Numele Atlantidei a fost dat de „Atlas” - un „titan” din generaţia a doua, devenit rege-împărat, semnificând,
în limba pelasgă, „Tatăl Ceresc” („Tatăl luminos” sau „Scoborâtorul din Cer”). Tradiţia istorică confirmă, astfel,
că „atlanţii” - urmaşii direcţi ai zeilor care au venit pe Pământ pe raza Soarelui - se închinau lui Rama („Zeului-
Soare”), deci erau ramani (rumuni). În mitologia greacă, feciorii lui Atlas au fost numiţi atlanţi, iar fetele atlantide.
Despre „atlanţi”, informaţiile au fost preluate exclusiv din mitologia greacă, dar despre existenţa Atlantidei, grecii
au auzit de la epipteni. Preoţii egipteni le-au spus grecilor că „atlanţii” fuseseră „oameni fericiţi” - bogaţi, buni
comercianţi şi navigatori, excelenţi arhitecţi, artişti talentaţi, constructori desăvârşiţi -, dar trufaşi şi războinici
neîndurători.
• „Atlantida” - împărăţia lui Atlas -, a însemnat „Ţara Sfântă” - adică GEŢIA („GITIA”). Aceasta a avut
nucleul politico-statal în zona defileului Dunării de la Porţile de Fier (la „Cazane”), s-a întins din munţii „Atlas”
(Carpaţi) până în munţii Alpi, fiind mărginită la miazăzi de valea Dunării şi de Marea Tethys (Marea panonică).21
În ţara „titanilor” şi „atlanţilor” locuiau „ARIMII” - consemnaţi în scrierile greceşti sub numele de
„rami”/„ramani” sau „arami”/„aramani”, 22 deci „Cei care se închină lui Rama” - „ramanii”/
„rumânii”/„rumunii”. În „RAMANIA” („RUMUNIA”) - adică în „Ţara ramanilor” („rumunilor”) - au fost
concepute primele legi scrise, pe nişte coloane de aramă. Acestea au fost „Legile Pellagine”, adică „Legile
valahe”, care au constituit temelia juridică a organizării politico-statale a vechii Europe. „Atlantida” a ajuns
putere navală, avântându-se în cucerirea unor ţinuturi întinse din Africa şi Europa. În toiul acelei expansiuni,
armata atlanţilor a încercat să cucerească Atena (inima şi simbolul înţelepciunii şi puterii lumii eline!), dar fără
sorţi de izbândă. La scurt timp după acel eşec militar, cu aproximativ 9.500 de ani înainte de Christos, asupra
„Atlantidei” s-a abătut „pedeapsa zeilor”, care au cutremurat Pămîntul, au scufundat insula Atlantidei în
„Ocean”, apoi au adus peste „atlanţi” marele Potop de ape.
• Năpraznicele cutremure, urmate de inundaţiile catastrofale din vremea lui Atlas (sau „Troian”) au distrus
„insula Atlantidei”, precum şi barajul natural de la „Porţile de Fier” şi palatele de pe munte ale lui Saturn
16 Gheorghe Bârdan-Raine, Paradisul tăinuit, Editura „Printech”, Bucureşti, 2010, p.45.

17 Cristina Pănculescu, Taina Kogaiononului, Muntele Sacru al dacilor, Editura Ştefan, 2008, p.161.
18 dr. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, Editura „Axa”, Botoşani, 2003, p.33-38.
19 Eugen Costel Popescu, De la Atlantida la calendarul Geto-Dacic, Editura „Craiova”, 2009, p.139.
20 Eugen Costel Popescu, op.cit., p.185-202.
21 Eugen Costel Popescu, Civilizaţia titanilor, Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2012, p.53-54.
22 Idem., p. 57-58.
(devenit Poseidon). Muntele s-a prăbuşit, rocile dislocate din munte au blocat Dunărea (Istrul) şi au creat
înspăimântătoarele „Cazane”(„Porţile de Fier”). Dunărea (Istrul) şi-a creat drum prin „Porţile de Fier”, iar
după retragerea apei de sub munţii Carpaţi a rămas în aval de „Cazane” o mare întindere de ape. Aceasta a
modificat radical topografia ţinuturilor locuite de „atlanţi”, fiind numită succesiv: „Cornul Oceanului” - în
vremea lui Uran (numit şi „Oceanos”), „Marea lui Saturn” (sau Poseidon) - în vremea lui Saturn, „Marea
Atlantică” - în vremea lui Troian sau Atlas şi Marea Sarmatică - din vremea lui Sarmis sau Hermes). Ulterior a
fost numită de băştinaşi „Marea cea mare”, de greci „Pontos Euxeinios”, iar de egipteni „Marea Siriarh”, iar
după multe secole, „Marea Neagră”.
Vechii egipteni au susţinut că „insula Atlantidei” s-a scufundat în apele „Mării Siriarh” (Marea Neagră). În
urma acestui cataclism a rămas mărturie Insula Albă (gr. „Leuke”, azi Insula Şerpilor), numită de greci „Makaron”
(adică „a fericiţilor”). Astfel, din enigmatica Atlantida n-a rămas decât mitul...
• „Atlanţii” n-au dispărut în timpul cataclismului, refugiindu-se în locuri şi zone ferite de mari nenorociri.
„Pelasgii”/„valahii” care care au supravieţuit mâniei zeilor şi au rămas în vatra carpato-danubiano-pontică, ocrotiţi
„GAEEA” (Mama-Mare, Muma Pământ, Mama-Mamelor), s-au numit pe ei înşişi „GEŢI” şi s-au considerat
„Preafericiţi”. Aceştia au închinat, de bucurie, altare de recunoştinţă lui Apollo, Zeul-Soare, 23 - moştenitorul
spiritual al Zeului Rama, numindu-se pe ei înşişi „rami” sau „ramani”. Cei care au „roit” din aria carpato-
dunăreană îndeosebi spre Răsărit, s-au închinat la o străveche zeitate supremă, numită „Dava” („Deva”) -
personificare „pelasgă”/ „valahă”, de esenţă carpatină, a titanului-
zeu Saturn (Omu, Dacul). Aceştia s-au pus sub protecţia zeului
„ARES” - fiul lui Zeus, simbolul forţei războinice -, fiind cunoscuţi cu
numele de „ARIENI” - cu înţelesul de „oamenii liberi” (boieri /
nobili / stăpâni) şi „războinici”. Unele grupuri de „arieni”
(„pelasgi”/„valahi”) au migrat spre sud, s-au aşezat în vechea Eladă,
îndeosebi în Attica. Pe aceştia i-au găsit vechii greci în Elada
continentală, i-au atacat şi i-au împrăştiat în insulele Mării Egee,
numindu-i „pelasgi”. Alţi „arieni” au migrat spre răsărit, „pe calea
Soarelui-Răsare”, trecând prin zona Mării Caspice şi ajungând până
în India.
• În Asia Centrală, grupuri importante de „pelasgi”/„valahi”,
care s-au revendicat din Saturn dacul, au dăinuit sub etnonimul
„dahae” / „dahi” („daci”), cu semnificaţia „lup”, adică „cei care se
asemnănă cu lupii”. 24 Acest nume a fost moştenit de „neamul
sciţilor” - din care s-au născut neamurile parţilor şi mezilor, -
considerate de grecii antici „neamuri scitice”. În zona Mării Caspice,
„dahii”, numiți „dahii regali” sau „massageți” (=geții cei mari),25
pentru că o venerau pe „Gaeea”, adică „Muma Glie/ Pământ”, au
Massageţii sau construit un regat numit „Dahos” (Dacia) sau „Massageția”.
dahii regali „Geţii”, adică cei care au venerat-o pe Gaeea!, numiţi
cucereau lumea
„massageţii” (=Geţii Mari), şi-au construit propria formaţiune
cu „Soarele-n băţ”
politico-statală între Marea Caspică şi fluviul Amu-Daria.
4. „Hyperboreii” - expresia etno-spirituală a „ramanilor” vetrei vechii Europe

♦ Dispariţia „Atlantidei” a reconfigurat vatra vechii Europe, în care urmaşii atlanţilor,
„pelasgii”/„valahii”, şi-au asumat noua identitate, prin închinarea conştientă lui RAMA - Zeul-Soare. Ei şi-au
spus „rami” / „ramani” / „rumuni”, au refăcut habitatul în spaţiul carpato-danubiano-pontic ieşit de sub stăpînirea
apelor şi au revitalizat propria civilizaţie. În noile condiţii istorice, învăţaţii greci au împărţit Dunărea (Istru) în două
părţi, numind Danubiu zona de la izvoare la „Cazane” şi Istru de la „Cazane” la „Pontos Euxeinos” şi au separat
arealul lor de vieţuire de cel al spaţiului carpato-danubiano-pontic.
• „Ţara ramilor”/ „ramanilor”/ „rumunilor” a devenit pentru greci un tărâm fabulos, plin de divinităţi
necunoscute, adesea ostile, protejate de fluviul Istru şi de munţii Atlas (Carpaţi). De aceea, pentru ţinuturile
23 Carolus Lundius, Zamolxis primus getarum legislator, Ediţia a II-a bilinvă, Traducere în română şi engleză de Maria
Crişan şi Honorius Crişan, Editura „Paco”, Bucureşti, 2012, p.119.
24 Vezi, discuţia, la Eugen Lozovan, Dacia sacra, Ediţia a II-a, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 2006, p.12-15.
25 Conf.univ.dr. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii-dacii-tracii-illirii. Naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”,
Ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2014, p. 151-153.
„barbare” situate la miazănoapte de munţii Haemus, adică de „lumea grecească”, învăţaţii greci au folosit
numele „HIPERBOREEA”, iar pentru băştinaşii acesteia - „hyperborei”. Acest nume a fost preluat din numele
zeului „Boreas” (Boreu) - Zeul vântului rece de nord (aducător de iarnă) -, numit şi „Vântul de Miazănoapte”.
Potrivit tradiţiilor greceşti, „Hyperboreu” a fost fiul lui Pelasg - rege şi patriarh al întregului neam al „pelasgilor”),
prefăcut de zeii cei răi într-un munte, numit „Atlas” (apoi „Rifei”, iar peste veacuri, „Carpaţi”!).
• „Hyperboreii” erau descendenţi ai „titanilor”, care au rămas în ţinuturile din nordul „lumii greceşti”, în
vatra carpato-danubiano-pontică. Aceştia au au preluat tradiţiile neamului şi s-au închinat zeului Apollo, Zeul-Soare
(Zeul Luminii), ducând cultul acestui zeu în „lumea elinilor”. În „lumea hyperboreilor”, Zeul Luminii (Sol
Lomonius), descendent din Saturn dacul, moştenit de Apollo, a primit o nouă identitate -„Zalmoxis”/ „Zamolxis”
-, despre care Clement din Alexandria, primul teolog cu renume din Biserica Ortodoxă a Alexandriei (cca.150-215
d.Chr.), a afirmat că era „hyperboreu”. La rândul său, filosoful grec Platon a consemnat că, „în regatul lui Atheas,
care domnise peste hyperboreii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere,
pe o columnă de aramă”.
• Prima menţiune cunoscută despre „hyperborei” datează din secolul VI î.Chr., aparţinând istoricului şi
geografului grec Hecateu din Milet, care i-a situat între „Ocean” (Dunăre) şi „Munţii Rifei” (Carpaţi).
Geograful grec Strabon a lămurit provenienţa noului nume al „barbarilor” situaţi la nordul „lumii elenilor”,
situîndu-i pe „hyperborei” între Marea Neagră, Dunăre şi Marea Adriatică. Acesta a consemnat că: „Toate
popoarele din nord aveau numele din partea istoricilor greci, de Sciţi sau Celtosciţi, dar scriitorii încă mai
vechi făceau distincţii între ei, numind Hyperborei pe cei ce trăiau în zona Pontului Euxin, a Istrului şi a
Adriaticii”.
• Potrivit informaţiilor oferite de unii scriitori greci şi romani, „Hyperboreea” a avut centrul în munţii
„Atlas” (Carpaţii), s-a extins „dincolo de Boreas”, fiind mărginită de „regiunile udate de Don şi Dunăre”.
Istoricii greci au recunoscut că „Hyperboreea” era vatra originară a neamului lor. De aceea, a rămas pentru ei
multă vreme ţară a legendelor, miturilor şi a zeilor, 26 geograful Strabon afirmînd că „la hyperboreeni s-au
născut zeii”. În Grecia, cultul lui Apollo şi al Dianei, adică al Soarelui şi al Lunii, a fost introdus de tinere
fecioare care au venit din „Ţara hyperboreilor”.27 Problema identităţii „hyperboreilor” a fost clarificată de
scriitorul roman Valerius Flaccus (45-90 d.Chr.). În poemul Argonautice, acesta a scris despre expediţia
argonauţilor în ţinutul „hyperboreilor”, precizând că pe porţile templului din cetatea regelui Aetes era scris
„cum mai întâi regele Sesostris a dus războaie împotriva geţilor”. Aşadar, „Hyperboreii” au fost urmaşii
„pelasgilor”/ „valahilor” - băştinaşii vetrei carpato-danubiano-pontice, deci „Oamenii Pământului” -
„GEŢII” - consideraţi de vechii greci „un neam hyperboreu”.28
Numele „GEŢI” - nume etnic -, provine din „GAEEA” (sau Gaia/Glia, Tara / Terra), Zeiţa-Mamă (adică
„Mama-Pământ”), din care a fost zămislit cel dintâi pământean.29 În izvoarele antice, „geţii” au mai fost numiţi:
getar, gettar, jettar, jottar, gothones, gautar şi gotar (de la rădăcina ga, ge, gau, go, jo, gio, goja -, însemnînd pământ,
de la verbul gieta=a da naştere, a zămisli cu largheţe). 30 Istoricul Nicolae Densuşianu considera că denumirea
„getae”, dată de greci, avea sensul de „proprietari” sau „din ţară”. Astfel, „Pământul Gaeei”, mama zeilor -
GETIA (GITIA) - a primit sensul de baştină, patrie, ţară, vatră. Astfel, toponimul „Hyperboreea” a desemnat,
în fapt, o parte din „ŢARA GEŢILOR”, întinsă „dincolo de Tracia” până în ţinuturile nordice necunoscute
de greci, iar spre răsărit de-a lungul ţărmului nordic al Mării Negre, până în valea Donului. „GEŢII” -
„Oamenii Pământului” -, şi-au spus lor înşişi ARIMII / RAMII / RUMII / RUMÂNII /RUMONI/ RUMUNII,31
adică „Oamenii Luminii” - adoratori ai lui Apollo - Zeul-Soare, Zeul Luminii („Zalmoxis”/„Zamolxis”). Din acele
vremuri legendare au rămas peste milenii sintagmele „Axis Boreis” şi „Polus Geticus”, semnificând axa ori polul
spiritual al Lumii vechi sau locul mirific unde Cerul poate comunica cu Pământul.
*
• Deci, la „capătul şi începătura moşilor”, vechea Europă a fost locuită de „pelasgi” („valahi”) şi
stăpânită dintru început de „titani”/„giganţi” (uriaşi) şi „atlanţi”. „Pelasgii”/„valahii” au fost „Oamenii
Pământului”, care au vieţuit dintru început în vechea Europă. În ţinuturile de la nord de Dunăre şi Marea Neagră,
„Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1998, p.87.
27 Papadopol-Calimah, Scrieri vechi pierdute atingătoare la Dacia, Ediţie îngrijită de Aurora Peţan, Editura „Dacica”,
2007, p. 102.
28 Vezi, pe larg, Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Editura „Rosmarin”, Bucureşti, 1996.
29 Apud, Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
30 Carolus Lundius, Zamolxis primus getarum legislator, Ediţia a II-a bilinvă, traducere în română şi engleză de Maria Crişan
şi Honorius Crişan, Editura „Paco”, Bucureşti, 2012, p.6-7.
31 Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ediţia a II-a, vol. VI, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.9.
numite de greci „Hyperboreea”, s-a aflat „împărăţia lui Atlas” („Atlantida”), dispărută în mare parte în urma unui
cataclism natural. În acest areal au vieţuit „arimii” / „ramii” / „ramanii” / „rumunii” / „rumânii”, menţionaţi
pentru prima oară de către Homer, odată cu „ŢARA ARIMILOR”32 sau „Ţara cea Neagră”, existentă în vremea
titanului Typhon valahul. Aceştia au moştenit şi transmis peste milenii numele neamului vechii Europe, asumat şi
păstrat „de la capătul şi începătura moşilor”.
5. SCIŢI, TRACI şi SARMAŢI: nume date de greci „ramanilor hyperborei”

♦ În expansiunea spre ţărmurile Mării Negre, vizând ţinuturile hyperboree, în scop de colonizare, grecii au
întâlnit o „lume barbară”, necunoscută, paşnică, dar şi războinică, a ramanilor hyperborei („arimii”/„ramii”).
Aceştia practicau cultul Soarelui şi-l proslăveau pe Zeul-Soare, numit „Armunus” sau „Zeus Dakin”. În procesul
de apropiere de aceste neamuri, cu perioade de convieţuire sau de confruntare, grecii i-au numit sciţi, traci şi
sarmaţi.
• Arealul din nordul Mării Negre, întins de la gurile Dunării până în nordul Munţilor Caucaz şi în estul Mării
Caspice, locuit intens în secolul VIII î.Chr., a fost numit SCIŢIA („Skvthia”). Istoricul Herodot (484-425 î.Chr.)
afirma că „Sciţia” începea din acea parte de loc unde ţărmul Mării „formează un golf şi unde se varsă Istrul, cu
gura întoarsă spre răsărit”. Istoricul Ephoros (născut în anul 363 î.Chr.), i-a împărţit pe locuitorii universului în
indieni, ethiopi, sciţi şi celţi, afirmând că „sciţii” (consideraţi „barbari”) erau mai vechi în Europa decât elinii”,
deci erau autohtoni în vechea Europă şi că „mai înainte de toată lumea, au inventat cele trebuitoare spre
comoditatea vieţii”.33
Dezbaterile privind originea sciţilor s-au extins şi în „lumea romană”, durând mai multe secole. Istoricul
roman Trogus Pompeius, în lucrarea Istorie universală, publicată în anul 28 î.Chr., a consemnat că „Neamul
sciţilor a fost întotdeauna considerat cel mai vechi, deşi între sciţi şi egipteni a existat multă vreme o dispută cu
privire la vechimea neamului”.34 Problema identităţii sciţilor a fost clarificată de geograful grec Strabon, care, în
opera sa „Geografia”, a consemnat că numele „scyth” a fost dat „întregii mase latine, ca nume geografic”.
Deci, sciţii (gr. Skytai, lat. Scythae) n-au fost un neam deosebit, ci o ramură a neamului pelasg, hiperboreu (pentru
greci, „masa latină”!). Istoricul Nicolae Densuşianu afirma că numele „scit” însemna „scutaşi” în cadrul
organizării militare pelasge. Numele „Sciţia” (Skytha/getha=săgeată), 35 a semnificat spaţiul geografic de la
nord de Istru şi Marea Neagră, locuit de „Oamenii Pământului” - „GEŢII” -, urmaşii străvechilor
„pelasgi”/„valahi” şi a simbolurilor etno-spirituale ale acestora - „atlanţii” şi „hyperboreii”.
• Urmaşii direcţi ai „pelasgilor”/„valahilor” hyperborei, care au vieţuit atât în „Hiperboreea”
(„Pelasgia”/„Valahia”) nord-dunăreană, până la răsărit de Bug, cât şi în cea sud-dunăreană, precum şi peste
Hellespont, au fost numiţi „TRACI”, cu sensul de „bun, frumos, plăcut” („trax, threkes”) şi
„cutezător”(„thrakios”). „Tracia” - ca ţară -, a însemnat pentru greci, în esenţă, doar teritoriul situat la sud de
Dunăre, între Pontul Euxin (Marea Neagră), Propontida (Marea Marmara), Marea Egee, râul Mesta (Nestus) şi
râul Morava (Margus). Însă, geograful grec Strabon a enumerat Olimpul (panteonul zeilor!) printre munţii care
aparţineau tracilor.36 Prima ştire cunoscută, referitoare la „traci”, a fost inserată de poetul grec Homer în poemul
Iliada, care i-a menţionat ca aliaţi ai „troienilor”, iar primii istorici care s-au referit în mod expres la „traci” au
fost Xenofan (570-475 î.Chr.) şi Herodot (484-425 î.Chr.).
Aceştia i-au mai numit şi „GEŢI” („Getae”), adică „Oamenii Pământului” - băştinaşii vetrei. Deci,
numele „traci” a fost o poreclă pe care grecii au pus-o neamului „ramilor”/ „ramanilor”/„rumunilor”. Astfel
s-a născut sintagma „marele neam al tracilor”, în care au fost încorporate peste 100 de neamuri, numite în
istoriografia românească „triburi”.
După ce romanii au pus stăpânire pe teritoriul de la nord de munţii Haemus au creat o provincie cu acest
nume. Istoricul roman Titus Flavius Josephus (37-100 d.Chr.) a consemnat că întemeietor al neamului tracilor a fost
Tiras - fiul lui Iaphet (fiul lui Noe). Acel Tiras „i-a numit tirasieni pe cei pe care i-a condus; dar grecii le-au
schimbat numele în traci”. Despre aceştia, grecii afirmau că erau oameni cu părul deschis la culoare (roscaţi şi
blonzi) şi cu ochii albaştri (deci erau arieni!). În secolul al V-lea î.Chr., „tracii” (geţii!) au fost consideraţi de către
greci neamul cel mai numeros, după indieni, însă erau dezbinaţi, nu se înţelegeau între ei. Grecii au împrumutat de
la „traci” multe dintre figurile lor mitologice, precum zeul Dionis, prinţesa Europa şi eroul Orfeu.
32 Idem., vol. VI, p. 19.

33 A. Papadopol-Calimah, Scrieri vechi pierdute atingătoare la Dacia, Ediţie îngrijită de Aurora Peţan, Editura
„Dacica”, 2007, p.56.
34 Idem., p.51-52.
35 Carolus Lundius, op.cit., p.7.
36 Miron Scorobete, Dacia Edenică, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2006, p.257.
• În alt timp istoric, grecii au denumit toate neamurile „scitice” cu numele de „SARMAŢI” (lat.
sarmatae). Primele consemnări despre aceştia au fost făcute de grecii Herodot şi Hipocrate (cca. 460- cca. 370
î.Chr.), fiind localizaţi la răsărit de fluviul Don (Tanais). Numele „sarmaţi” (gr. Sauromatioi) a fost altă poreclă
pusă de greci neamului geţilor, semnificînd „ochi de şopârlă”. Acolo au vieţuit statornic „Massageţii” (Geţii
cei Mari), care s-au opus cu folos, cu armele, imperiului persan.
„SARMAŢIA” n-a fost o ţară, un stat, ci o parte a „Hyperboreei”, mărginită la vest de fluviul Vistula, la est
de fluviul Volga, la nord de Marea Baltică şi la sud de Marea Neagră. Potrivit afirmaţiilor geografului grec Ptolemeu,
„Sarmaţia” era arealul împărţit arbitrar în două părţi: Sarmaţia europeană37 - care ţinea din Germania şi Dacia până
la fluviul Don (deci, între Vistula şi Don, n.ns.) -, şi Sarmaţia asiatică - de la fluviul Don până la fluviul Volga.38
În timpul împăratului roman Octavian Augustus, „sarmaţii” au apărut la gurile Dunării, apoi vreme de
peste un secol au fost implicaţi în evenimentele militare din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Poetul roman
Ovidiu, exilat la Tomis între anii 8-17 d.Chr., a sesizat că „Geţii şi Sarmaţii apar ca popoare înrudite şi vorbesc
aceeaşi limbă latină”. Prin anii 50 d.Chr., în vremea împăratului Tiberius, o parte dintre „sarmaţi” au fost
colonizaţi de romani în Câmpia Tisei, aceştia fiind numiţi iazigi (=strămutaţi). Iazigii care au rămas în zona
Dunării de Jos s-au numit roxolani, iar altă ramură, care s-a oprit în teritoriile de la răsărit de Prut şi Nistru s-au
numit alani.
Geograful grec Ptolemeu a prezentat „Sarmaţia” ca pe un conglomerat de neamuri, care se aflau în relaţii
de prietenie sau de duşmănie unele cu altele. Aceasta era o entitate geografică, diferită de Dacia, dar locuită de
„neamuri dacice”, dintre care a menţionat: arsieţi, saboci, piengiţi, biesi, costoboci (şi transmontani), carpiani,
tagri, tyrageţi, care vieţuiau în aria geografică a muntelui „Carpatos” (Carpaţi).
6. „GEŢII” – „ramii”/ „ramanii”/ „rumunii” vechii Europe

• De la facerea lumii pelasge”/„valahe” până la menţiunile scrise ale istoriei vetrei vechii Europe s-au scurs
aproape zece milenii de istorie, care au rămas, în cea mai mare parte, învăluite în legende, mituri şi mistere. În
izvoarele scrise greceşti, băştinaşii vechii Europe au fost numiţi, în funcţie de conjuncturi geopolitice şi de interese,
„pelasgi”/ „hiperborei”/ „sciţi”/ „traci”/ „sarmaţi” - de regulă nume geografice sau porecle. În vremea marilor
colonizări ale ţărmului pontic, desfăşurată între secolele VIII-VI î.Chr., grecii au intrat statornic în contact cu
băştinaşii, numindu-i „GEŢI”, adică „Oamenii Pământului” -, aşa cum îşi spuneau aceştia. Numindu-i „geţi”,
grecii i-au recunoscut ca autohtoni, adică băştinaşi ai spaţiului carpato-danubiano-pontic. Însă, suedezul Carolus
Lundius afirma că „Cei care în Tracia erau numiţi Geţi au fost numiţi pe vremea lui Procopius (istoric grec
mort în anul 562 d.Chr.) Goţi şi în vremurile vechi fuseseră numiţi Sciţi.39
• Numele „GEŢI” (gr.getai, lat getae), a fost consemnat în izvoarele istorice greceşti scrise pe la sfîrşitul
secolului al VI-lea î.Chr., pentru a-i desemna pe „tracii” care vieţuiau pe ambele maluri ale Dunării de Jos. Cu toate
acestea, grecii şi, ulterior, romanii, n-au utilizat numele „Geţia” pentru „ţara geţilor”, ci „Scythia” şi, uneori,
„Dacia”. Istoricul Nicolae Densuşianu afirma că în Dacia „Getae nu a fost o numire etnică naţională”, că în limba
grecească, getes sau geites însemna „lucrători de pământ” („agricola”, „rusticus”), deci ţărani, şi că în vremurile
vechi, un neam din Tracia purta numele de zerani.40
„GEŢII” - ca „Oamenii Pămîntului”/„Oamenii Locului” -, îşi spuneau „RUMUNI”/ „RUMÂNI”,
însemnându-şi identitatea de neam cu cuvintele rumun/ riomion/ ruomuon/ rumuno/ romuno. Prima lor afirmare în
plan politico-militar s-a petrecut în anul 513 î.Chr., cu prilejul expediţiei întreprinse de oastea impresionantă a
regelui Persiei împotriva „sciţilor” nord-pontici. Ei au fost înfrânţi şi supuşi, împreună cu alte neamuri tracice
din dreapta Dunării, trecând, apoi prin diferite stăpâniri străine; greacă, macedoneană, apoi romană. 41 Istoricul
grec Tucidide (460-400 î.Chr.) observa că grecii dădeau peste „geţi” după ce treceau munţii Haemus,42 iar
istoricul grec Herodot constata că aceştia „se credeau nemuritori”43 (se revendicau din titani şi hyperborei!).
Poetul dramatic grec Menandru, care a trăit pe la anul 342 î.Chr., afirma că „geţii” erau de „neam trac”,
37 Marcianus din Heracleea Pontică, Periplu, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae Daco-Romaniae), vol.
II. Bucureşti, 1970, p.171.
38 Ptolemeu, Îndreptar geografic, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae Daco-Romaniae, vol. I. Bucureşti,
1964, p. 535-557.
39 Carolus Lundius, op.cit., p.25.
41 Istoria militară a poporului român, vol.I, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p.52-91.
42 Tucidide, Istorii, II/96, 1, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae-Daco-Romaniae), vol.I, Bucureşti, 1964,
p.75.
43 Herodot, Istorii, în Izvoarele istoriei românilor (Fontes historiae Daco-Romanie), vol. IV, Editura Academiei,
Bucureşti, 1983, p. 93.
numindu-i „geţii traci”.44 Sub conducerea regelui Dromihete, „geţii” nord-dunăreni s-au unit, reuşind să se
opună tendinţelor expansioniste ale grecilor şi macedonenilor. 45
• Vatra neamului „getic” a cunoscut o perioadă de înflorire în vremea regelui Burebista (82-44 î.Chr.),
contemporanul lui Iulius Caezar. Acesta a unificat neamurile „getice” şi a construit o „împărăţie” întinsă în
vest şi nord - de la Dunărea de mijloc şi Morava, până la Carpaţii Păduroşi -, spre est până la Bug şi Marea
Neagră, iar spre sud - peste Dunăre, până în munţii Haemus (Balcani). 46 Însă, referitor la epoca regelui
Burebista se cunoaşte, la ora actuală, un singur document epigrafic, în limba greacă, păstrat parţial, precum şi
câteva fragmente de texte ale unor autori antici, cei mai mulţi nefiind contemporani cu evenimentele descrise.
Cel mai aproape de „timpul lui Burebista” a fost geograful grec Strabon. În opera, „Geografia”, acesta a
descris „pământul geţilor”, întins de la hotarele de sud-est ale Germaniei pînă la răsărit de Boristene (azi, Nipru,
n.ns.) El a lăsat importante mărturii referitoare la vatra getică şi la regele Burebista, consemnând că „elinii îi
consideră pe geţi traci”, că „geţii” locuiau pe amândouă malurile Istrului şi că Burebista era „bărbat get”. De
asemenea, a lămurit în mare măsură semnificaţia şi identitatea „geţilor”, afirmând că în cele mai vechi timpuri a
existat „o altă împărţire a teritoriului”, „căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alţii geţi”. „Geţii” erau cei care se
întindeau spre Pontul Euxin (Marea Neagră) şi spre Răsărit, iar cei care locuiau în partea opusă, spre Germania şi
spre izvoarele Istrului se numeau „daci”.47 Deci, numele „dac” a fost unul dintre numele străvechi al „geţilor”.
În vremea geografului grec Strabon, neamul „geţilor” pierduse din vigoare, suferind presiunea stăpânirii
romane, care a rupt arealul „getic” sud-dunărean în provincii cu numele MOESIA, ILIRIA şi TRACIA. În vremea
poetului roman Gaius Valerius Flaccus, din secolul I d.Chr., „geţii” erau unul dintre multele neamuri (triburi) ale
Sciţiei, iar istoricul Dio Cassius (164-c.235 d.Chr.) a consemnat că „Mai înainte vreme, moesii şi geţii locuiau întreg
ţinutul dintre Haemus şi Istru, dar - cu trecerea vremii - unii îşi schimbară numele”.48
Urmaşii „geţilor traci”, de la sud de Dunăre, au fost denumiţi „mysieni” (moesi) de către stăpânitorii romani,
iar „geţi” nord-dunăreni („Oamenii Pământului”, „Oamenii Locului” - adică băştinaşii) au adoptat numele
străvechi, de „DACI”, pentru a-şi afirma şi susţine boieria/nobleţea, libertatea şi credinţa în nemurire.
7. „DACII” – mlădiţa geţilor jertfită pe altarul vetrei hyperboree

• Vatra vechii „Hyperboreea” a fost refăcută de către „geţii munteni”, care, vreme de două secole s-au
războit cu bastarnii germanici, în încercarea acestora de a pătrunde şi a se statornici în marea „vatră getică”.
Muntenii hyperborei s-au numit pe ei înşişi „DACI” - nume care, în concepţia istoricului Nicolae Densuşianu
înseamnă „munteni”49 (în fapt, „monteni”, adică urmaşii titanului Uranus, numit şi „Montu”).
Geograful grec Strabon a constatat că numele străvechi al dacilor, care se pierdea în negura vremurilor,
era DAI sau DAVI, 50 - cu semnificaţia de „lupi”, sau „Cei care se aseamănă cu lupii”.51 Acest nume a
încorporat în el o semnificaţie-simbol, de luptător pentru neam şi vatră. Astfel, au fost deosebiţi „geţii” care
trăiau în aşezări fortificate (cetăţi) de cei care locuiau în zone de câmpie, unde se ocupau cu agricultura, numiţi
de greci getai, gaitai, adică ţărani (de la Gaeea sau Gaia ori Terra).
Istoricul grec Dio Cassius, în Istoria Romei, a întărit faptul că „dacii” locuiau „pe ambele maluri ale
Istrului”, că romanii îi numeau daci „pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii,
măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama
că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului”.52
Deci, „geţii” de pe ambele maluri ale Dunării îşi spuneau ei înşişi, „daci”. Acest nume a fost preluat de
romani, ca o recunoaştere a semnificaţiei sale, având legătură cu titanii străvechi! Pentru străini, „DAC” (înrudit cu
lat. audacia şi audax) avea semnificaţia de „curaj”, „îndrăzneală”, respectiv: „curajos, „încrezător”, „îndrăzneţ,
44 A. Papadopol-Calimah, Scrieri vechi pierdute atingătoare la Dacia, Ediţie îngrijită de Aurora Peţan, Editura
„Dacica”, 2007, p.56-57.
„Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1998, p.90-92.
46 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 44.
47 Strabon, Geografia, VII/III, 17, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae-Daco-Romaniae), vol.I, Bucureşti,
1964, p. 243.
48 Dio Cassius, Istoria romană, LI/27, 2, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae Daco-Romaniae), vol.I,
Bucureşti, 1964, p.677.
50 Strabon, Geografia, VII, în, Dacia în autori clasici, Ediţie G. Popa-Lisseanu, vol. II, Bucureşti, 1943, p.46.
51 Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, Bucureşti, 1980, p. 21.
52 Dio Cassius, Istoria romană, LI/22, 6, în Izvoarele istoriei României - Fontes Historiae Daco-Romaniae, vol.I,
Bucureşti, 1964, p.671.
„temerar, „semeţ”, însă, pentru „geţii traci”, băştinaşii vetrei, avea un sens etno-spiritual, care exprima puterea
(tăria) neamului, dar mai ales conştiinţa nemuririi neamului.
• În vremea împăratului Octavian Augustus, care a purtat războaie cu „dacii”, a trăit poetul roman Quintus
Horatius Flaccus (65-8 î.Chr.), unul dintre cei mai importanţi poeţi romani din „perioada de aur” a literaturii
romane. În Odele sale, acest „Flaccus („Valahus”!) l-a celebrat pe împărat, numindu-l „învingător al titanilor şi
giganţilor”53 şi a susţinut că dacii vorbeau „o limbă barbară, de idiomă LATINĂ”.
Deci, la cumpăna dintre cele două ere, scriitorii latini recunoşteau că dacii erau urmaşii „titanilor şi
giganţilor” şi că denumirea generică pentru limba vorbită de daci era „latina”, „latina priscă”, adică „limba cea
bătrână”, limba moştenită şi transmisă prin milenii de la „pelasgi” şi „hiperborei” - „tracilor”, „sciţilor”,
„sarmaţilor”, „geţilor” şi „dacilor”.
• Întreaga simbolistică pe care „dacii” au impus-o lumii antice a fost înţeleasă de contemporani lor „sub
semnul lupului”, care a întruchipat fidel o puternică conştiinţă de neam străvechi şi războinic, iubitor de libertate şi
încrezător în nemurire. Imaginea şi simbolistica lupului carpatin a coborât pe stindardul de luptă al vitejilor „daci”
- exprimat cu rigoare şi culoare prin balaurul zburător cu cap de lup.54
Acest stindard, cu cromatica lui aparte, aleasă din culorile cele mai
intense ale curcubeului (roşu, galben şi albastru), l-a întruchipat pe Zeul-
Soare (Apollo, Zalmoxis/Zamolxis) în mijlocul obştilor însetate de libertate.
„Dacii” au trăit, de regulă, în aşezări fortificate, care le-au asigurat statornicia
şi continuitatea în marea vatră getică. În numele aşezărilor „dacice”
fortificate era încorporată terminaţia „dava”, tradusă prin expresia „oraş
întărit” (fortificat),55 având o legătură spirituală încă necunoscută cu numele
zeului „Dava/„Deva”.
• Numele „DAC” - moştenit de la titanul Saturn dacul -, a avut, de la
început, semnificaţia de „om liber” „nobil” - cu atributele: cinstit / demn / Dacii în luptă, însoţiţi de
luminos / nemuritor / strălucitor / străvechi / viteaz. stindard: balaurul zburător cu
Numele « DAC » a fost consemnat pentru prima oară pe la mijlocul cap de lup (Scenă de pe
secolului I î.Chr. în cartea De bello Gallico, scrisă de Iulius Caesar. Acesta a Columna lui Traian)
vorbit despre „Pădurea Hercinică”, ce începea la răsărit de râul Rin, în sudul
Germaniei, „de la hotarele helveţilor, nemetilor şi rauracilor” şi se întindea în linie dreaptă”, „paralel cu Dunărea,
până la hotarele dacilor şi anarţilor”.56
Istoricul roman Trogus Pompeius (secolul I î.Chr.) a afirmat că „dacii sunt o mlădiţă a geţilor”, a consemnat
„creşterea puterii dacilor sub regele Rubobostes” (în interiorul arcului carpatic, în prima jumătate a secolului II
î.Chr.) şi a pomenit un moment lipsit de glorie din istoria „dacilor” conduşi de regele Oroles (secolul II î.Chr.).57
Istoricul Tacitus a afirmat că Germania era despărţită de daci „prin munţi şi prin teama unuia faţă de celăllalt”.58
• La începutul secolului I d.Chr., legiunile romane şi trupele auxiliare formate din „barbari” supuşi puterii
Romei au rupt în mod sângeros Tracia sud-dunăreană din vatra străvechii Hyperborei. În anul 15 d.Chr., la sud
de Dunăre autorităţile imperiale romane au constituit provincia MOESIA (Moësia), botezată astfel după numele
„neamului getic al moesilor” (misilor/misienilor), învinşi în războaie şi supuşi Romei. Astfel, au fost încorporate,
prin forţă, în „ordinea romană”, neamurile „getice” sud-dunărene. Apoi, acvilele romane au fost îndreptate cu
furie la nord de Dunăre, în Hyperboreea, împotriva „dacilor” care se credeau de neînvins, pe care romanii i-au
considerat urmaşii „titanilor”/„giganţilor”.
• Numele « DACIA » a fost consemnat pentru prima oară în secolul I d.Chr. de către istoricul roman Pliniu
cel Bătrân (23-69 d.Chr.). În Istoria naturală, acesta afirma că în vremea sa, în Europa existau, în afara „lumii
romane”, trei mari entităţi politico-statale: „DACIA” (Daciae), „SARMAŢIA” (Sarmatiae) şi „SCYTHIA”
(Scythiae), 59 locuite de popoare diferite: „GEŢI” - cărora romanii le spuneau „DACI”, „SARMAŢI” (alani,
roxolani şi iazigi), „BASTARNI” şi alţi germani.
54 Vezi, pe larg, Aurel V. David, Tricolorul îl avem de la daci? O nouă ipoteză, în Studii şi cercetări de istorie a înălţării
şi declinului naţiei româneşti, Editura „Tempus Dacormânia Comterra”, Bucureşti, 2006, p. 27-46).
55 Ernst Gamilscheg, Despre originea românilor. Argumente lingvistice, în revista „Noi Tracii”, Anul XX, N. 200,
Iunie 1991, p. 20.
56 Caesar, Comentarii de bello Gallico, VI, 25,1, în Izvoarele istoriei României - Fontes Historiae-Daco-Romaniae,
vol. I, Bucureşti, 1964, p. 179.
57 Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Editura „Obiectiv”, Craiova, p. 70-71.
58 Carlo Troya, Fasti Getici o Gotici / Istorie getică sau gotică, Fundaţia „Gândirea”, Bucureşti, 2013, p.43.
59 George Pantecan, Provincia medievală Dacia din Europa nordică, prefaţă dr. Aurel V. David, postfaţa dr. Geo Stroe,
Printre neamurile diferite menţionate erau: „geţii, cărora romanii le spun daci” şi „sarmaţii, cărora grecii
le spun sauromate”. El arăta că „dacii”, împinşi spre răsărit de „sarmaţii iazygi” din câmpia Tisei, stăpâneau
munţii şi codrul de la răsărit de Tisa, iar mai departe de munţii din nord erau „numeroase popoare (dacă este ca să
credem!), „care se numesc Hyperboreeni”, „încărcate de ani cu o durată nelimitată, fiind legendare, vestite prin
minuni”. Pliniu cel Bătrân spunea că „dacii au marcat pe braţele lor un semn care reprezintă originea lor încă din
a patra generaţie...” (semnul continuităţii, demnităţii, nobilităţii şi nemuririi!).
• „Dacii”, care au preluat apărarea vetrei hyperboree, au creat un stat puternic - „DACIA” -, cu sensul
de „Ţara geţilor daci” şi au creat simboluri etno-spirituale specifice forţei neamului şi autorităţii politico-statale
create. Între acestea se numără stema Daciei, 60 - simbolul unităţii şi tăriei vetrei neamului, la care băştinaşii
carpatini au ţinut cu mare străşnicie. Memoria acelei steme a străbătut mileniile, fiind tăinuită, conservată de
către urmaşii geţilor daci şi reliefată cu dârzenie în momente de mărire.
Potrivit descrierii istoricului croat, Stema Daciei a fost compusă din: scut roşu mobilat, cu o piramidă
de argint - cu partea din stânga umbrită - care porneşte de la baza scutului şi se înalţă pînă în partea superioară
a acestuia; de o parte şi de alta a piramidei sunt doi lei de aur rampaţi şi afrontaţi.
Piramida semnifica „o perfectiune deosebită şi culmea gloriei”, iar stema respectivă atesta „virtuţile
care au stăpînit Dacia pînă la domnia lui Decebal”.
.• Scriitorii romanii i-au privit cu mare admiraţie pe „dacii” nord-
dunăreni, care s-au opus legiunilor romane comandate de împăratul
Domitianus. Chiar retragerea acestor trupe din teritoriul „dacilor” a fost
considerat de către prietenii împăratului un „triumf asupra giganţilor”.61 În
faţa agresiunii repetate a trupelor romane la nord de Dunăre, în anul 87 î.Chr.,
„dacii” nord-dunăreni s-au unit sub sceptrul regelui Decebal şi au refăcut
regatul „DACIA” în jurul nucleului politico-statal şi spiritual protejat de
coroana munţilor Carpaţi.
Regatul „dacic” a încorporat un teritoriu de dimensiuni mai mici
decât cel din vremea regelui Burebista, mărginit la apus de fluviul Tisa, la
miazăzi de fluviul Dunărea, la răsărit de râul Siret (sau Prut), iar la
miazănoapte de Carpaţii Păduroşi. În vremea regelui Decebal, „dacii” au
Stema Daciei, după descrierea păstrat şi folosit numele „rumuni” -, numele etnic străvechi, moştenit din
lui Miron Costin vremea „pelasgilor”, pe care l-au încrustat, pentru a-l lăsa moştenire
urmaşilor, pe plăcuţe de aur. 62
• Precum se cunoaşte, în urma a două războaie sângeroase, regatul
„dacic” a fost desfiinţat de împăratul Traian, iar o parte din teritoriu (cea cucerită şi ocupată efectiv!) a fost
transformat în „Provincia Dacia”. Noua provincie, contruită la nord de Dunăre, a cuprins cea mai mare parte a
Banatului de astăzi, Oltenia şi podişul Transilvaniei, păstrând numele băştinaş DACIA (oficial Dacia Augusti) -
după numele „dacilor” supuşi şi integraţi cu forţa în „ordo romano”. Din fragmentele rămase din Getica lui Criton,
medicul personal al împăratului Traian, reiese că acesta, când vorbea despre adversarii împăratului Traian, îi numea
„GEŢI”, iar când vorbea despre ţara lor, o numea „SCYTHIA”.63
Însă, soldaţilor care au luptat pentru noi stăpântori au fost numiţi „dacisci”.64 Istoricul Italian Carlo Troya
(1784-1858) a împărţit istoria „getică” în două părţi: a numit „geto-dacisci pe toţi cei care au intrat sub stăpânirea
romanilor” şi „geto-daci pe ceilalţi, care au rămas liberi timp de 170 de ani câţi au trecut de la cucerirea lui Traian
până la părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian. Atunci daciscii s-au reunit cu geto-dacii, de acelaşi neam şi
toţi s-au numit goţi, ca efect al unei uşoare mutaţii în pronunţie…”.65 Acesta a lăsat scris că scopul lucrării a fost şi
acela de a arăta că „geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor”.
Editura Daco Română TDC, 2010, p.37-43.

60 Maria Dogaru, Ion Popovici, Stema Daciei, în „Magazin istoric”, anul XX, nr.11 (236), noiembrie 1986, p.17; Cristina
Pănculescu, Taina Kogaiononului, Muntele Sacru al dacilor, Editura „Ştefan”, 2008, p.178. Stema Daciei a fost descrisă în
anul 1701 de către istoricul croat Paul Ritter Vitezovic (1652-1713) într-o lucrare cuprinzând o colecţie colecţie de steme,
intitulată „Stemmatographia sive armorum illyiricorum delineatio descriptio et reconstitution”.
62 Vezi discuţia la Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe tăbliţe de plumb? Editura „Alcoor”, Bucureşti, 2005.
63 Vezi, pe larg, Eugen Cizek, Epoca lui Traian, Bucureşti, 1980, p.258-264.
65 Carlo Troya, op.cit., p.49.
8. Supravieţuirea identităţii neamului în „ordinea romană”

• După cucerirea unei părţi din „Dacia getică” nord-dunăreană de către romani, a fost interzis cultul lui
Zamolxe. Mulţi „daci” s-au întors la cultul Zeului-Soare (Apollo), practicat de strămoşii lor „pelasgi”/„valahi”.
Astfel, sub stăpînirea romană, în Dacia romană a apărut, în formă oficială, dar sub supravegherera autorităţilor
politico-militare, zeiţa pelasgă „Gaea“/„Rheea” sau „Mama Mare”. Aceasta a fost venerată în nordul Dunării de
Jos, cu multă precauţie, sub numele de „Dakia”, „Dacia” şi „Terra Dacia” - ca divinitate asumată de „dacii
provinciali”, personificare a pământului Daciei.66
• Din acele momente grele, istoria „geţilor daci” a fost strâns legată de instituţii înfrăţite, precum „moşie”-
„moşnean”-„moştenire”-„moştenitor”, aflate în conexiune organică cu „patrie”-„pământ”-„ţară”-„vatră”.
Înstrăinarea sau pierderea pământului a fost considerată de către „dacii” supuşi ca pedeapsă a neamului. De
aceea, cea mai importantă „lege valahă” a avut în vedere blestemul aruncat asupra celor care vând sau
înstrăinează în orice chip, vatra obştilor, ca dreptul ginţii la viaţă.
Obştile au constutit ulterior temelia organizării entităţilor politico-statale în vatra „Daciei getice”, dar
mai ales supravieţuirea semninţiei rumâneşti, cu simbolurile sale moţştenite din vremea „titanilor”.
• O mică parte dintre „dacii provinciali” au fost folosiţi în administraţia provincială şi în armatele romane,
colaborînd de nevoie sau obligaţi cu noii stăpâni. Însă, marea lor masă, în frunte cu nobili şi preoţi iniţiaţi, s-au
retras în munţi, unde s-au organizat după „dreptului gintei”, potrivit străvechilor legi „pelasge”/„valahe” -
BELAGINES -, care au devenit „Legile Obiceiului Pământului”. „Dacii” supuşi au aplicat legile lor străvechi
în grele condiţii de supravieţuire a neamului. Principala formă de organizare a „dacilor provinciali” a devenit
„obştea”- unde legile romane n-au avut aplicare.
„Obştile” - alcătuite de mai mulţi „moşi” - aveau în spate „un neam” care stăpânea pământul în
devălmăşie. 67 Fiecare obşte era condusă de „sfatul bătrânilor”, format, de regulă, din bătrâni numiţi şi
„înţelepţi”, cunoscători ai legilor străvechi. Legile „valahe” - numite şi „rânduieli” -, erau conservate în
memorie de către „solomonari” (înţelepţii neamului!) şi transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, ca în
vremea „pelasgilor”/„valahilor”.
• Din motive de supravieţuire a neamului, mulţi „daci” au adoptat credinţa creştină - în care l-au regăsit
pe zeul lor Zalmolxe, reînviat! -, au tăinuit şi ascuns numele „dac”, devenit periculos pentru stăpînirea romană,
au continuat să se revendice din neamul „pelasg”/„valah” prin etnonimul „VALAH” şi s-au apărat prin
etnonimul „RUMÂN” / „RUMUN”, purtat de neamul arimilor / ramilor / riminilor / rumunilor / rumânilor
vieţuitori în vatra „Daciei getice” cu milenii înainte de fundarea Romei.
Etnonimul comun, asumat de către „dacii provinciali” şi utilizat între ei îndeosebi pentru a se recunoaşte şi
ajuta la nevoie, deci cu precauţie şi mare băgare de seamă, era RO-MAN -, atestat într-o inscripţie dacică de pe un
opaiţ de la Drobeta.68 Acesta semnifica „băştinaş” / „Om fericit”, care se închină „Zeului-Soare”(RAMA) aşa
cum odinioară strămoşii lor „pelasgi”/„valahi”, scăpând cu viaţă după încetarea furiei Potopului s-au numit
„Preafericiţi”. Etnonimul respectiv, utilizat cu precauţie de către „dacii provinciali” a fost moştenit în „Dacia
getică” sub forma „român”/ „rumen”/ „romaniţă”.
• În afara provinciei romane nord-dunărene, ruptă de legiunile romane din „Dacia getică”, a rămas o
lume a „dacilor” (numiţi convenţional „dacii liberi”), care i-a cuprins pe „GEŢII” din Muntenia,
„COSTOBOCII” din Carpaţii nordici, „DACII MARI” din aşa-numita Silvanie (ţinuturile Crişana, Sălaj,
Sătmar) şi din Maramureş), precum „CARPII” din Moldova centrală. Aceşti „geţi daci” s-au aflat în diferite
raporturi sau sisteme politico-militare de dependenţă faţă de Imperiul Roman, constituind, însă, un permanent
şi real pericol pentru „ordinea romană” din provincia Dacia. 69
*
• În prima jumătate a secolului I d.Chr., imaginea „Daciei” continua să-i preocupe pe învăţaţii greci,
care constatau că romanii au distrus doar statul dacic nord-dunăărean, dar neamul dacilor era nepieritor. În anul
138 d.Chr., deci la mai bine de trei decenii de la ocuparea de către romani a unei părţi din Dacia nord-
dunăreană, Dionisie Periegetul a vorbit de „cea mai mare ţară”, „ţara imensă a dacilor”, „care se întinde
din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA”.
66 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.II, Editura „Obiectiv”, Craiova, p. 54-61.

67 Paul Stahl, Satele devălmaşe româneşti şi europene. Studii introductive, în H. H. Stahl, Satele devălmaşe, vol. I,
Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1998, p.I-XLV.
68 Adrian Bucurescu, Dacia secretă, p. 226-227.
69 Mihail Macrea, Dacii liberi în epoca romană, în „Apulum”, VII/1, 1964, p.171-200.
• Prin la anul 150 d.Chr. - deci, la aproape un jumătate de secol de la cucerirea unei părţi din Dacia nord-
dunăreană de către romani -, geograful grec Ptolemeu (circa 100 - circa 170 d.Cr.) a descris ţinuturile
„Hyperboreei”, folosind pentru aceasta sintagma:
„DACIA GETICĂ”.
Acesta a inserat următoarele entităţi geografice şi politico-statale: SARMAŢIA, MOESIA (Superior şi
Iinferior) şi TRACIA, definind astfel mărginirea „Daciei getice”:
„la miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene ce se întinde de
la muntele Carpatos până la cotitura pomenită a fluviului Tyras; la apus cu
Iazigii Metanaşti, de pe lângă râul Tibiscos, iar la miazăzi cu acea parte a
fluviului Dunărea care merge de la vărsarea râului Tibiscos până la
Axiopolis, de unde, până la Pont, şi la gurile sale, Danubios se numeşte
Istros”.70
Geograful Ptolemeu a indicat, în fapt, hotarele provinciei romane
Dacia, marcate de râul Hierassus (Prut) şi munţii Carpaţi,71 suprapusă de
legiunile şi administraţia romană peste „DACIA GETICĂ”. El a scos în
evidenţă faptul că după jumătate de secol de la cucerirea de către romani a
Harta Daciei getice, Întocmită
unei părţi din regatul „dacic” condus de Decebal - exista în afara hotarelor
de geograful Ptolemeu
provinciei romane „Lumea geţilor daci”, cu specificul său etno-spiritual şi
politico-militar.
„DACIIA GETICĂ” a conservat o parte a moştenirii etno-spirituale a „Vechii Europe”, de la
„pelasgi”/„valahi”, cu simbolurile lor nepieritoare: titani, giganţi şi atlanţi. Aici locuiau cel puţin 15 neamuri
băştinaşe, aflate în stare de dependenţă sau de autonomie relativă faţă de autorităţile provinciale romane: anarţii,
teuriscii, cistobocii, prendanvensi, ratacensii, caucoensii, biefii, buridensii, cotensii, albocensii, potulatensii,
sensii, saldensii, ciagisii, piefigii.72 De asemenea, supravieţuiră cel puţin 50 de aşezări mai importante, printre care
11 cu terminaţia dava: Docidava, Patridava, Carsidava, Petrodava, Sangidava, Singidava, Cumidava, Ramidava,
Zusidava, Argidava, Netindava (ca o recunoaştere de către romani a etno-spiritualităţii neamului).
• Arealul inserat în hartă a păstrat urmele străvechi ale „ramilor”/ „rumunilor”: aşezarea „Ramidava”
= oraşul ramilor / rumilor / rumunilor, situată probabil pe locul fostului oraş-cetate Helis (=oraşul Zeului-
Soare), capitala regatului „getic” condus Dromihete cu 300 de ani înainte de Christos.
În „Dacia getică” sud-carpatină (pe teritoriul de astăzi al satului Reşca, comuna Dobrosloveni, judeţul
Olt) se afla „Romula”, la sud de Dunăre, în provincia Dacia Ripensis, nu departe de oraşul Sardica (azi Sofia),
era „Romulianum”, iar în Tracia - „Ramlum”.
Memoria istorică a ramilor / ramanilor / rumânilor pelasgi a fost păstrată şi apărată vreme de multe veacuri
de către neamul „dacic” - numit „RIMDACI” -, aşezat în nordul Mării Negre, în apropierea neamului „colchilor”.
Etnonimul respectiv a avut înţelesul de daci arimini / daci rami / daci rimini / daci rumâni / daci rumuni, adică
„dacii care-l adoră pe Zeul-Soare”.
Geograful Ptolemeu a inserat cu mare rigoare realitatea etnică a ţinuturilor şi neamurilor din zona Mării
Baltice şi Mării Nordului. El a împărţit extremitatea nordică a continentului în regiuni geografice care purtau numele
neamurilor dominante. Astfel, au ieşit în lumina istoriei „Lumea geţilor daci”,73 neintegrată în „ordinea romană”:
- la est de Vistula, în vecinătatea vărsării ei în « Okeanos Germanikos » (Marea Baltică), vieţuiau
« GYTONES » sau « GOŢII » (în fapt, GEŢII!);
- sub « GYTONES » (GEŢI), Ptolemeu a desenat o regiune pe care a scris între paranteze: « DAKOI »
(neamurile dacice din vecinătatea Mării Baltice!);
- la sud de « KARPATES » (Carpaţi), a scris, fără paranteze, «DAKOI »;
- pe ambele maluri ale Vistulei de Jos (în Polonia actuală) au locuit dacii costoboci, numiţi costoboci şi
transmontani, care formau un singur neam (costobocii transmontani=„costobocii de dincolo de munte”,
pentru a se deosebi de costobocii din Moldova nordică, aşezaţi între Carpaţi şi Siret);
- la sud de costobocii transmontani de pe Vistula de Sus, erau dacii arsieţi (arsietai, cu oraşele Arsenoin
şi Arsekvia din Silezia cehă);
- între „dacii costoboci” şi „arsieţi”, lângă Vistula erau „anartophracti” - o ramură a anarţilor din partea de
nord-vest a Daciei romane;
70 Vezi, pe larg, Ptolemeu, Indreptar Geografic, în Izvoare privind istoria României, vol.I, Bucureşti, 1964.
72 Idem., p.49.
73 George Pantecan, op.cit., p.55-67.
- la sud de arsieţi, până în munţii Beskizi erau „sabocii, piengiţii şi biessii, lângă muntele Carpat”;
- între Vistula şi Tyras (Nistru), i-a aşezat pe bastarni (germanici), iar de la aceştia la Carpaţii nordici
erau, de la vest la est: întâi carpianii, apoi tagrii şi, în sfârşit, tyrageţii.
• Geograful Ptolemeu a inserat neamuri de „daci” lângă Marea Baltică, pe partea dreaptă a fluviului
Vistula, imediat sub numele „goţii” (geţii!) care ocupau regiunea din dreapta de la vărsarea Vistulei în Marea
Baltică. El a utilizat parantezele pentru a-i numi pe „geţii daci” de lângă Marea Baltică şi a nu fi confundaţi cu
cei de la sud de Carpaţi! Astfel, „lumea geţilor daci” ocupa, în fapt, „Sarmaţia europeană”, întinsă de la Munţii
Carpaţi, până la Marea Baltică.
• În perioada existenţei provinciei romane Dacia, vreme de 165 de ani, „dacii provinciali” s-au răsculat ori
de câte ori au avut prilejul. Izvoarele istorice menţionează un şir necurmat de răzmeriţe, combinate cu războaie de
dezrobire de sub robia Romei, declanşate de dacii liberi, singuri sau având ca ajutor neamuri aşa-zis „barbare”,
care se aciuaseră prin învoială în vatra dacică nord-dunăreană. Izvoarele istorice ale vremii au consemnat un „război
dacic”,74 la scurt timp după moartea împăratului Traian şi „nebunia geţilor”,75 în vremea împăratului Antonius Pius
(138-161 d.Chr.). Deci, la mijlocul secolului al II-lea d.Chr., numele „DAC” şi „GET” erau folosite în „lumea
romană” pentru a defini acelaşi neam, care-şi afirma identitatea prin luptă, adică prin încercări permanente, cu arma
în mână, de a ieşi de sub robia Romei imperiale. Împăratul Commodus (180-192 d.Chr.) i-a „învins pe daci” (victi
daci), căci voiau să înlăture stăpînirea romană în Dacia.76 Deci, după aproape un secol de stăpânire romană la
nord de Dunăre, numele „dac” era folosit cu teamă, dar şi cu respect, de către autorităţile romane.
9. Reprimarea imperială nemiloasă a numelui „GET” şi „DAC”.

• Destinul etnonimului „GET” a fost marcat de acţiunea nesăbuită a împăratului Caracalla, care în decembrie
211 d.Chr. şi-a asasinat fratele, pe nume Geta, poruncind ca răzbunarea să-l urmărescă şi dincolo de moarte. Astfel,
Geta a fost declarat duşman al Imperiului roman, fiind supus reprimării aplicată în imperiu, denumită « damnatio
memoriae ». Pentru că şi-a ucis fratele a fost numit „Geticus Maximus quasi Gothicus”.77 Prin această măsură
represivă, numele condamnatului a fost şters de pe toate inscripţiile, statuile care îl înfăţişau au fost ridicate de pe
socluri şi topite, pentru ca cel condamnat să dispară din istorie.
Astfel a căzut pradă furiei politice a Romei imperiale, numele de «GET», - purtat de străvechiul neam al
geţilor de la « capătul şi începătura moşilor », adică dinainte de întemeierea Romei. Dio Cassius afirma că « era
de ajuns, de pildă, ca cineva să scrie sau numai să rostească numele de « GETA » pentru a fi de îndată
pierdut! » Încercarea împăratului Caracalla de a şterge memoria etnică getică, prin transformarea „dacilor
provinciali”, în anul 212 d.Chr., în „cetăţeni romani”, a generat noi încercări de apărare a identităţii entice. Dacii
carpatini („CARPII”) şi geţii nord-pontici (redenumiţi „GOŢI”) au atacat din nou hotarele provinciei Dacia,
obligînd autorităţile romane să recunoască faptul că „GEŢII” şi „GOŢII” erau de aceaşi neam, fiind consideraţi
„SCIŢT” atât „GEŢII”, cât şi „GOŢII”. Autorităţile imperiale romane au considerat că unul dintre cele mai
mari pericole pentru stăpînirea Romei la nordul Dunării era renaşterea numelui „DAC”.
Împăratul Caracalla a fost nevoit să recunoască identitatea „neamului dacic”, folosind în relaţiile cu
„dacii” din nordul provinciei, cu care se afla în război, un interprex Dacorum, adică translator de limba
dacilor. 78 Cu toate măsurile de reprimare, numele „dac” a continuat să creeze spaimă pentru autorităţile
imperiale. În timpul împăratului Macrinus 217-218 d.Chr.) „dacii pustiau o parte a Daciei şi ameninţau să se
lupte mai departe”.79
Numele „GET” a fost folosit cu mare teamă şi precauţie de către istorici, iar autorităţile imperiale l-au evitat,
eludat sau reprimat, întrucât doar pronunţarea acestuia genera groază şi spaimă. În locul numelui „GET”,
condamnat la damnatio memoriae, a rămas în istorie numele „GOT”, substituit celui de „GET”. În secolul III
d.Chr., aproape toţi împăraţii romani s-au războit cu dacii provinciali şi cu geţii din răsăritul Carpaţilor Orientali
(carpii şi goţii), luându-şi titlul aureolat, după obiceiul vremii, de „Carpicus Maximus”, „Dacicus Maximus”
sau Gothicus (Geticus) Maximus.
• În vara anului 258 d.Chr., generalul roman Regalian (despre care se spunea că era de „neam dacic”, fiind
chiar rudă cu fostul rege Decebal),80 a rupt provinciile dunărene de Imperiul Roman, s-a proclamat împărat, fiind
74 Istoria militară a poporului român, vol.I, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p.196.
75 Idem., vol.I, p.198.
76 Idem vol.I, p.201.
77 Carlo Troya, op.cit., p.69.
78 Apud, I.I. Russu, Geto-dacii în imperiul roman, Bucureşti, 1980, p.44-45.
79 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.116.
80 Vezi, pe larg, Ion Pachia Tatomirescu, Dacoromânia lui Regalian (258/268-270), Editura „Aethicus”, Timişoara,
1998.
recunoscut de dacii de pe ambele maluri ale Dunării de Jos. Acesta a restituit neamului băştinaş al vetrei numele de
DACIA, făurind la nord de Dunăre, deci în „Dacia getică”, o împărăţie care s-a întins de la Dunărea de Mijloc (din
dreptul aşezării Budama/Budes - azi, Budapesta) şi pădurea Hercinică, până la Nipru şi Marea Getică (Neagră) şi
de la Vistula Superioară şi Pripet până la Dunărea de Jos.
Împăratul Regalian a eliberat „Dacia getică” din corsetul administraţiei imperiale romane, a restabilit
capitala regatului său la Sarmisegetusa, a bătut moneda proprie - „regalianul de argint” (prima monedă dacică
renăscută!) şi a reînviat străvechea religie, din vremea „pelasgilor”/„valahilor”, bazată pe cultul Soarelui. El şi-a
însuşit numele Zeului-Soare (Sol Lomonius), cu diferitele sale variante - Ram / Rama / Raman (denumit în textele
de la Sinaia, Romanh, Romansie, Lomanh şi So Lomonius, adică „Soarele Cel Luminos”). Această primă
încercare de reconstituire a „Daciei” de către autohtoni şi pentru autohtoni, adică „Dacia dacilor”, a eşuat atât
din cauza presiunii externe, cât şi din cauza unor trădări, de care n-a dus lipsă „vatra getică”. Însă, momentul
a refondat o identitate ancestrală, existent dinainte de venirea lui Zalmoxe/ Zamolxe în mijlocul
„pelasgilor”/„valahilor”.
• „Dacii” din Carpaţi şi din valea Dunării de Jos, reîntorşi la străvechea tradiţie, şi-au asumat numele rami /
ramani / rumâni, denumind ancestrala „Valahie” cu numele „RAMANIA”/ „RUMÂNIA”, adică „ţara ramilor”/
„ramanilor”/ „rumânilor” - „Ţara rumânească”. Astfel, afirmaţia cronicarului Grigore Ureche (în Letopiseţul
Ţării Moldovei) potrivit căreia, „noi de la Râm ne tragem”, trebuie interpretată astfel: numele „RÂM” nu semnifică
Roma, ci pe Zeul Ram / Rama / Raman,81 izvorât din ancestralul cult al Soarelui.
„Dacii” au adoptat cu uşurinţă religia creştină, care nu a schimbat decât învelişul identităţii zeităţii supreme,
esenţa rămânând aceeaşi. În procesul asumării religiei creştine, „dacii” şi-au reluat şi străvechiul nume: ramani /
rumâni / rumuni -, adică adoratorii Zeului-Soare, ei fiind „Fiii Luminii”.
• Atacurile permanente ale dacilor nord-dunăreni l-au convins pe împăratul Aurelian de necesitatea
retragerii frontierei Imperiului roman pe linia Dunării, pentru a putea fi apărată. În aceste condiţii, prin anii 275-
75 d.Chr., din interes strategic şi raţiuni politice, acesta a retras armata şi administraţia romană la sud de Dunăre.
Pentru a se justifica în faţa Senatului roman şi a-l convinge că retragerea a avut caracter strategic, împăratul
Aurelian a înfiinţat la sud de Dunăre o nouă provincie, numită DACIA AURELIA.82
• În noul context istoric, linia Dunării a fost mereu călcată de „barbarii” nord-dunăreni. Autorităţile imperial
romane nu puteau accepta că după mai bine de un secol şi jumătate de atacuri ale barbarilor, geţii încă mai erau vii.
Împăratul Iulian (361-363 d.Chr.), poreclit „Apostata” (păgânul) datorită edictelor sale anticreştine, a
folosit pentru prima oară etnonimul „GOT” ca sinonim pentru „GET”.83 În virtutea „dreptului roman”, acel
împărat a impus un nume care va genera un fals istoric cu consecinţe nefaste în privinţa identităţii şi
continuităţii geţilor daci în străvechea vatră a neamului „pelasg”/„valah”. Astfel, istorici greci şi latini, de
teama unor represalii din partea autorităţilor imperiale, au folosit în scrierile lor etnonimul „GOT” şi au eludat
etnonimul „GET” ori au utilizat dualitatea de nume GOT/GET.
În anul 363 d.Chr., împăratul Iulian Apostatul a pus sub obrocul reprimării numele „dac” şi „DACIA”.
Odată cu această măsură de reprimare au fost scoase în mod brutal din comunicare toate mărturiile scrise
anterior referitor la „daci” şi la „Dacia”. Astfel, din memoria istorică au dispărut sau au fost tăinuite, vreme
de câteva secole, aproape toate referirile la „daci” ale autorilor greci şi latini. Primul care a aplicat interdicţie
numelui de „DAC” a fost istoricul oficial al imperiului, Eutropius, care în anul 364 d.Chr. afirma că „dacii”
nici nu mai există, că aceştia au dispărut din istorie când au fost cuceriţi şi învinşi de împăratul Traian”.84
10. Recuperarea identităţii neamului: „VALAH” şi „RUMÂN”

• La venirea hunilor, o bună parte din „GOŢII” („Geţii daci”) călăuziţi sau trimişi de regele Hermanarich
s-au retras spre nord-vest, ajungând până pe ţărmul Mării Baltice. Acolo au dus cu ei instituţiile specifice neamului
băştinaş. După moartea lui Hermanarich, GOŢII (GEŢII) s-au răspândit în ţinuturile de la Marea Baltică şi au
recreat în prima etapă, „GEŢIA”- sub numele „Ostrogoţia” şi „Vestrogoţia”,85 (în Suedia şi Danemarca de mai
tîrziu) sau Samogeţia,86 (în Lituania de mai tîrziu). Însă, formaţiunea politico-statală pe care au construit-o ulterior
pe ţărmul Mării Baltice a fost numită „DACIA”.
81 Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, vol.III, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.60-61.
82 Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti,
1975, p.135.
83 Ing. Dan Ioan Predoiu, Peste o mie de ani de interzicere a denumirilor, în „Dacia magazin”, nr.10, 2004, p.31.
84 Izvoare privind istoria României, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964.
85 Carlo Troya, Fasti Getici o Gotici / Istorie getică sau gotică, Fundaţia „Gîndirea”, Bucureşti, 2013, p.113-115.
86 George Pantecan, Provincia medievală Dacia din Europa Nordică, Editura Daco-Română TDC, Bucureşti, 2010,
p.69.
• Peste „Dacia getică” din Carpaţi şi de la Dunărea de Jos s-a abătut stăpânirea hunilor, care a distrus cu
mare furie o mare parte din oraşele şi fortificaţiile înălţate de vremelnicii stăpânitori romani. Realitatea etnică a
vetrei străvechii „Dacii” nord-dunărene a fost recunoscută de regele hun Attila, poreclit „biciul lui Dumnezeu”.
După ce a călcat cu copitele cailor vatra carpato-danubiano-pontică şi a băgat groaza în provinciile romane limitrofe
Dunării şi chiar în autorităţile imperiale romane, acesta a pretins recunoaşterea sa ca „Rex dacorum”, adică rege al
dacilor, alături de titlurile de „Rex Hunorum şi Medorum”.87 Deci, regele hunilor pretindea recunoaşterea stăpânirii
sale asupra întregii „Dacii getice”.
Istoricul bizantin Zosimos constata că spre sfârşitul secolului al IV-lea d.Chr., urmaşii dacilor nord-
dunăreni, pe care-i numea „carpo-daci”,88 erau o realitate etno-politică consacrată şi recunoscută. În anul 381
d.Chr., aceştia atacau, împreună cu hunii, hotarele Imperiului Roman de la Dunărea de Jos.
• După ieşirea geţilor daci din „ordinea romană”, în spaţiul „Daciei getice” s-a întrupat greu statalitatea
băştinaşilor, nevoiţi să înceapă un permanent război de ariergardă cu state agresive şi neamuri hrăpăreţe şi să practice
o diplomaţie cum rar s-a văzut la alte neamuri. În afirmarea identităţii creştine a băştinaşilor de la Dunărea de Jos,
adică a „geţlori daci” s-a implicat biserica creştină, care a început să folosească denumirea „ROMANIA”,89 -
ancestrala denumire a vetrei seminţiei rumâneşti din vemea „titanilor”. În jurul anului 383 d.Chr., episcopul
Auxenţiu de Durostorum, vorbea despre „solo Romaniae”,90 adică de „pământul Romaniei”, pentru a denumi zona
de lui de păstorire, cu centrul în Durostorum (azi, Silistra), întinsă pe ambele maluri ale Dunării.
• În anul 395 d.Chr. Imperiului roman s-a rupt în două entităţi politico-militare distincte, numite Imperiul
Roman de Răsărit (cu capitala la Constantinopol) şi Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Milan). Denumirea
oficială pentru Imperiul Roman de Răsărit a fost ROMANIA (Ρωμανία) sau BASILEIA ROMAION
(Βασιλεία Pωμαίων). Identitatea băştinaşilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, eliberat, în aparenţă, din
corsetul imperial roman, a ieşit la lumină în vatra Daciei getice.
• În noile condiţii geopolitice, autohtonii vetrei „Daciei getice” au început o luptă aprigă pentru
asumarea, afirmarea şi apărarea identităţii de neam străvechi. În plină expansiune a hunilor în Europa, înaltul
cler al bisericii creştine răsăritene a preluat şi răspândit etnonimul „GOT”, din cauza opoziţiei „geţilor” nord-
dunăreni la încreştinare, mărind şi menţinând peste veacuri confuzia dualităţii numelui GET/GOT.
Însă, istorici greci şi latini au încercat să explice, cu măsurile de protecţie de rigoare, că între „goţi” şi
„geţi” nu era deosebire, că denumirea „goţi” avea semnificaţie politică şi nu etnică. Astfel, istoricul roman
Claudius Claudianus (370-404 d.Chr.) a scris lucrarea „De bello Gothico” (Războiul cu goţii), afirmând, însă,
că „Moesia imensă era călcată de carele getice”.91
La rândul său, un iberic de origine „gotă”(getă), pe nume Paul Orosius (375-418 d.Chr.), în lucrarea
„Istorii împotriva păgânilor în şapte cărţi”, a scris despre „geţii aceia, care acum sunt goţi şi despre care
Alexandru declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus se îngrozise şi Caesar i-a evitat”.92 El a lăsat
informaţia potrivit căreia denumirea de „GOTHIA” (în fapt GEŢIA) constituia o echivalenţă geografică şi
etnografică a străvechiului nume al „Daciei Getice” (Dacia ubi et Gothia / «Dacia unde e şi Gotia»).93
În acelaşi timp, la sud de Dunăre romanii au purtat în anii 402 şi 403 lupte cu „goţii” („geţii”) fugiţi din
faţa hunilor. Poetul roman, Claudian (grec născut în anul 395), a scris lucrarea De bello gothico, unde i-a lăudat
pe romani pentru că „i-au învins pe titani”. Pentru acesta, „goţii”/„geţii” erau acel neam scoborîtor din zei,
care au stăpânit în vremuri ancestrale întreaga zonă fortificată de natură din jurul Carpaţilor.
În vatra Daciei getice, autohtonii (băştinaşii), care-şi spuneau „rumâni”/ „rumuni”, reuşiseră să-şi constituie
o formaţiune politico-statală, condusă de un duce, numită „Ţara Vlahilor” (Valahia, Vlahia), adică a „Oamenilor
locului”, cei ieşiţi din Pămîntul cel Negru, care s-a închinat năvălitorilor. Aşa se explică de ce în jurul lui Attila,
printre limbile vorbite era şi „ausona” = limba valahica sau latina prisca (limba cea bătrână), vorbită în „Dacia
getică” de la capătul şi începătura moşilor şi dusă pe pământul Italiei de către „roiul” de tusci şi etrusci.
Memoria istorică a acestei ţări a fost păstrată în legende şi redată într-o epopee eroică scrisă în limba germană
în jurul anului 1204, intitulată Cântecul Nibelungilor.94 Autorul acestei epopei, un anonim, a descris alaiul regelui
87 Cornel Bîrsan, Revanşa Daciei, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.91.

88 Ion Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi. Dacii din spaţiul est-carpatic în secolele II-IV e. n., Editura
„Junimea”, Iaşi, 1982.
89 Ştefan Ştefănescu, De la Romania la România, în „Arhivele Olteniei”, Serie nouă, 1, 1981, p. 77-84.
90 Vezi Cesare Alzati, În inima Europei. Studii de istorie religioasă a spaţiului românesc, Ediţie de Ş. Turcuş, cu
postfaţă de I.Aurel Pop, Cluj-Napoca 1998, p. 81, nota 4.
91 Izvoare privind istoria României, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964.
92 Istoria României în texte, coordonator Bogdan Murgescu, Editura „Corint”, Bucureşti, 2001, p.65.
93 Manole Neagoe, Iordanes şi istoria tracilor (II), în revista „Noi Tracii”, anul XVII, nr.161, p.10.
94 Vezi, Cântecul Nibelungilor, traducător Virgil Tempeanu, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1964.
Atilla, în care s-au aflat 24 de principi, între care „Râmunc” (Ramunc) - „ducele din Ţara Vlahilor” („Der herzoge
Râmunc user Vlâchen land”). Însă, în prima jumătate a secolului al VI-lea d.Chr., Ştefan din Bizanţ îi menţiona pe
„daci” la nordul Mării Negre, precum şi ,,Dacia, ţara aflată aproape de Boristene” (Nipru, n.ns.). Astfel, în vreme
ce în fosta provincie Dacia romană, precum şi în „Câmpia getică”, până dincolo de pustiul „geţilor” au început să
curgă „roiuri” de neamuri barbare, geţii daci au început istoria lor septentrională. Pentru o lungă perioadă de timp,
aceştia au zguduit structura politico-statală şi etno-confesională a Europei meridionale, iar apoi au dat lovitura
mortală Imperiului roman.
• Alături de numele „vlah”(„valah”, în forma „Vlâchen”), apoi „valachus”/„valah”, preluat de străini încă
din secolul al IV-lea d.Chr. a fost consemnat şi numele etnic „rumân”/„român”, - numele seminţiei, personificat
de acel „Râmunc” (Ramunc, Raman, Ruman, Rumun), ducele din „Ţara Vlahilor”, căpetenia celor 700 de „vlahi”
prezenţi la curtea lui Attila, regele hunilor.
Etno-toponimul „vlah”/ „valah” - „Vlahia”/ „Valahia”, cu derivatele sale: blaci / Blachia, fali/ Falia,
valahi/ Valahia, vlahi/ Vlahia, olahi/ Olahia, placi/ Plaka etc. a arătat acelaşi neam, care îşi spunea sieşi
„RUMUNI”/ „RUMÂNI”. Acesta a fost transmis peste veacuri în întreaga arie a vechii Europe, ca nume de
„ţară” (cu locuitorii ei străvechi):
- peninsula care adăposteşte munţii Haemus (Balcani) s-a numit până târziu „VALAHIA” - din adunarea
„Pelasgiilor”/„Valahiilor” ancestrale - sau Rumelia - din „rami”/„rumuni”;
- în Grecia, mai multe provincii s-au numit „Vlahia - Megali Vlahia (Tesalia), Ano Vlahia (Epir) etc.;
- în Cehia există o regiune Valašske Kralovstvy;
- vatra iniţială a oraşului Düsseldorf, capitala landului Rhenania de Nord-Westfalia, s-a numit, până în
anul 1851 Walachei.
Aceste toponime au marcat până târziu, în evul mediu, hotarele „Daciei getice”, adică vatra vechii
Europe.
• Neamurile care au venit ulterior în contact cu urmaşii „pelasgilor”/ „valahilor” i-au botezat după
timp şi nărav: ulagh (în persană); vlahi/ valahi/ mesi (în greacă); walati/ balacorum /valachorum/ balachorum
(în latină); olaci/ blahi (în italiană); valasky (în cehă), volosky (în polonă), volohi (în rusă); blaci (în franceză),
olah (în maghiară); illac (în tătară) etc.
Însă, băştinaşii vetrei vechii Europe au conservat şi apărat în nordul Dunării numele „RUMÂN”
(„ROMÂN”), iar în sudul Dunării pe cel de „ARMÂN” („AROMÂN”), cu atributul „rumânesc”/
„românesc”. Acesta avea o semnificaţie etnică unitară, desemnând neamul - SEMINŢIA - de pe întreaga vatră
rumânească, 95 şi afirmând identitatea etno-spirituală moştenită de la „titani” şi „pelasgi”/ „valahii”
hyperborei.
Concluzii:
În vremuri imemoriale, vechea Europă, Asia Mică şi nordul Africii au fost locuite de „pelasgi”/„valahi”.
Aceştia au constituit capătul şi începătura moşilor seminţiei rumâneşti şi simbolul statorniciei getice în vatra
etno-spirituală a neamului carpato-danubiano-pontic.
Primii mari conducători au fost Uran (ANU / Montu / PELASGUL / VALAHUL) şi Saturn (OMU /
DACUL). Aceştia au fost zeificaţi în spaţiul carpatic, iar legile, moravurile şi religia impuse de aceştia au fost
diseminate în toată lumea „pelasgă”/„ valahă”.
Băştinaşii (moştenii) vechii Europe şi-au marcat vatra de vieţuire, şi-au construit o identitate proprie şi s-
au afirmat între neamurile vechii Europe şi noii Europe prin cele 4 etnonime nemuritoare: valah, get, dac, rumân:
*
• „VALAHIA”/ „VALAH”:
- derivă din „pelasg” - identificat de mitologie cu „Uranus” (adică Cerescul, Divinul, Alesul), „fiul Geei”
(Mama-Pământ, Muma-Mare) - sau, după alte tradiţii, cu „fiul Istrului”; el însuşi a fost numit „Anu”, „Montu”
(„Munteanul”) sau „Cel Negru”;
- numele „VALAH”/ „VOLCH” a fost conferit titanului Typhon, fiul lui Saturn, semnificând rege („stăpân
de oameni”, „stăpân de moşie”);
- etnonimul „Valahi” a semnificat Oamenii Pământului / Oamenii Locului / Cei născuţi din Pământul Negru,
adică băştinaşii, stăpânii moşiei; pentru prima oară etnonimul băştinaşilor vechii Europe -, „valah” („volos”)-,
a fost menţionat în poemul Iliada de către Homer, în secolul IX î. Chr;
95 Eugen Stănescu, Semnificaţii istorice ale numelui poporului şi ţării noastre, în „Magazin istoric”, nr. 10, 1969,
p.38
- „VALAHIA” a semnificat dintru început vatra (aria) de vieţuire, moşia, pământul locuit şi apăat de
băştinaşii vechii Europe; existenţa „VALAHIEI”, cu semnificaţia „Pământul cel Negru”, „Pământul cel bogat/
darnic/ mănos”- („Eden”/ „Grădina Maicii Domnului”/ Raiul pe Pământ”), a fost pomenită în „Cartea
genezei” din Biblie, sub forma de „Havila”;96
- pe vatra împătăţiei „pelasge”/„valahe”, adică în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-au născut şi au fiinţat
„Valahiile” - ca forme de organizare politico-statală specifică „oamenilor locului”;
- numele „Valahia” a fost moştenit peste milenii în numele ţării rumâneşti „Muntenia” (pentru „Valahia” sud-
carpatică sau „Ţara Muntenească”);
• „DAC” datează din vremuri legendare, semnificând:
- descendenţa din Dokius - „DACUL”- supranumele lui Saturn (Omu), „fiul Cerului”, regele titanilor sau al
străvechii boierimi de la Oceanos Potamos;
- expresia puterii „valahilor” de a-şi afirma descendenţa din zei Cereşti, de a-şi apăra boieria (nobilitatea),
precum şi de a-şi exprima dorinţa permanentă de libertate şi credinţa neclintită în nemurire;
• „GET”:
- este legat organic de „Gaeea” - Mama-Pământ, Muma-Mare, semnificând „Copiii Gaeei” şi ai lui
Uranus (Montu), adică „Cei îndrumaţi şi ocrotiţi de Gaeea;
- a fost moştenit de „pelasgi”/„valahi” de la „giganţii” cei divini şi păstrat cu înţelesul de „Oamenii
Locului”, „Copiii Pământului” - adică „pământeni”, „băştinaşi”;
• „RUMÂN” („RUMUN”):
- semnifică seminţia (adică „naţia”), fiind moştenit din „RAMI”/ „ARIMI”/ „RAMANI”/ „RUMUNI”,
adică „Cei de-o credinţă şi de-o lege”, „Cei care se închină lui Rama” (Raman) - Zeul-Soare (Sol Lomonius);
- a definit din vremuri străvechi seminţia vetrei carpato-danubiano-pontice;
- definită prin succesiune de generaţii, limbă unitară exprimată prin grai viu şi în scris (sanscrita), precum şi
identitate asumată.
*
Deci, pentru neamul primordial al vechii Europe:
- băştinaşii sunt geţi;
- mândria, nobilitatea şi libertatea sunt dacice!
- moşia este pelasgă/valahă;
- seminţia este rumânească.
*
Băştinaşii vetrei „Daciei getice” i-au întâmpinat pe migratori de multe ori cu pâine şi sare, spunându-le
că, NOI:
- de pământ suntem VALAHI -, adică „Cei născuţi aici, pe vatră”, din pământul negru, de la facerea Lumii;
- de seminţie suntem RUMUNI -, adică „Ne închinăm Soarelui”, singurul nostru zeu, de la capătul şi
începătura moşilor;
- de baştină suntem GEŢI -, adică „băştinaşii vetrei”, Copiii Mamei Gaeea, Mama-Mare, Mama- Pământ;
- de „viţă şi porodiţă” suntem DACI -, descendenţi din titanul Saturn, adică „Monteni”, neam de oameni
liberi, nobili, viteji, nemuritori.
96
Marin Scorobete, Dacia edenică, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2006, p.41.
Cifrele getice în economia, cultura și religia

primordial ale geților
Prof. Marin Oprișan
Geții au cunoscut și folosit cifrele lor primordiale, în toate domeniile vietii lor economice, sociale,
politice și culturale, din cele mai vechi timpuri. Exemplu descoperirile arheologice de la Turda, Hamangia,
Cucuteni, Boian, etc.
În domeniul agriculturii Geții au folosit înainte de mileniul al VII-lea Î.Hr.: plugul cu brăzdar de fier,
coase, seceri, ciocane, sape, greble, secure, săpăligi ,furci, cosoare pentru tăiatul viței de vie etc.
Geții au fost mari producători de grâu, mei, orz, secară, linte, bob, fasole. Ei au fost mari crescători de
animale, mai ales oi, cai, vaci, capre, boi și porci.
Geții au practicat de timpuriu albinăritul, fiind mari producători de miere si ceară, ei erau cultivator de
viță de vie și producători de vin.
În minerit ocupau un loc de frunte. au fost primii in lume care au știut să exploateze sarea în urmă cu
10.000 de ani, amintim salinele din Antichitate de la: Cacica, Solca, Ocna Sibiului, Praid, Ocna Sugatag, Turda,
Cojocna s.a.
Geții au fost cel mai mare exportator de sare din Antichitate, foloseau unelte simple din lemn, lopeți,
săpăligi, ciocane, pârghii, maiuri.
Geții știau să exploateze și să prelucreze metalele: fierul, aurul, argintul, plumbul. În mileniul al IV-lea
Î.Hr. în Geția au existat cele mai mari ateliere metalurgice si cei mai iscusiți meșteșugari în prelucrarea aurului
și argintului. Minereurile erau transformate în lingouri care se foloseau la fabricarea armelor și a uneltelor
pentru agricultură. Cele mai mari ateliere se aflau in M-ții Orăștiei, la Grădiștea de Munte. Aici se fabricau
nicovale, clești, ciocane, dălți, topoare, cuie, piroaie, cuțite, burghie, balamale, săbii curbate, sulițe, coifuri,
scuturi, lanțuri, foarfece, coifuri, pumnale, cârlige, podoabe, etc.
Geții au confecționat așa numitele cămăși de zale, împodobite cu aur și argint, au inventat roata, carul
și secerile.
Ei cunoșteau foarte bine metalurgia bronzului. În Ardeal au fost descoperite peste 100 de depozite de
piese de bronz (15000).
În M-ții Orăștiei au fost descoperite peste 100 de așezări omenești dintre care 40 au fost orașe. Casele
erau construite din ziduri groase, late de 3 m și din cărămida arsă cu turnuri, acoperite cu șindrilă sau țiglă. O
casă avea mai multe încăperi și avea 2 scări, una la interior și alta în exterior. Apa era adusă în casă prin
conducte și în cisternele din curte prin conducte de teracotă sau de plumb. Cisternele erau zidite cu ciment.
La Blidaru a fost descoperită o asemenea cisternă, având o lungime de 8m, 6.30 m lățime și 4 m înălțime,
astfel de cisterne au existat în toate orșele si cetățile Geților. Cu mii de ani înainte de Nașterea Domnului, Î.
CHR. geții au construit capitala Sarmisegetusa lângă Hațeg. Aceasta avea un oraș subteran și era legată prin
tuneluri cu zonele mineriere și alte orașe din Geția.
În cel de-al II-lea război 105-106 d. Hr când Sarmisegetusa fost înconjurată de armatele lui Traian,
Decebal (numele lui adevarat a fost Diogio înscris pe plăcuțele de la Sinaia 1875) a coborât in orașul subteran
iar la ieșirea dintr-o galerie și-a pus capăt zilelor pentru a nu cădea viu în mâinile romanilor. Constructorii geți
au realizat construcții unice în Antichitate folosind cifrele getice. Ca acestea se adaugă uriașul zid de apărare
lung de 970 km denumit ‘’Brazda lui Novac’’. Construit de-a lungul paralelei de 45 de grade, început în vestul
României de azi și terminat dincolo de Nistru.
După acest model chinezii au construit uriașul lor zid, cel mai lung din lume. În anul 97-96 î.Hr. chinezii
au trimis un sol în țara Daq, aflată la vest de Marea cea Mare (M. Neagră) care la îmbarcare a declarat
următoarele:
- Țara Daqin este condusă de un rege, care poate fi schimbat atunci când semnele divine o cer.
- Capitala acestei țări este înconjurată de ziduri de piatră și are un sediu central și patru palate, iar regele
petrece câte o zi în fiecare palat în cursul unei saptămâni. Țara Daqin este o țară foarte bogată, are mult grâu.
Oamenii aceste țări prelucrează sticla transparentă, arcuri și săgeți.
În Geția toate drumurile principale au fost pavate cu multe milenii înaintea Nașterii Domnului nostru
Iisus Hristos, după cum rezultă pe plăcile de aur și plumb găsite la Sinaia.
ARMATA avea un efectiv de 200.000 de militari dotați cu săbii, paloșe, sulițe, scuturi, coifuri, pumnale,
arcuri, care de luptă, cai și mașini de război. Uniformele militarilor erau colorate în roșu, galben și albastru.
În domeniul construcțiilor aveau o tehnică aparte. În M-ții Orăștiei în mileniile IV – I î.Hr. au construit
un sistem de cetăți și fortificații unic în lume, cu temelia din piatră fasonată în grosime de 3-4 m, la fel ca
priamidele din Egipt.
Descoperirile arheologice în domeniul ceramicii de la Turda, Gumelnița, Boian, Cucuteni, confirmă
faptul că geții cunoșteau și foloseau cifrele primordiale și figurile geometrice. Tot ei au inventat roata olarului
și renumita ceașcă getică folosită ca opaiț.
În domeniul religiei preoții geți jucau un mare rol. Se ocupau de probleme teologice și morale; medicină,
filozofie, etică, botanică, muzică, astronomie și interpretarea semnelor cerești.
Preoții geți cunoșteau plantele medicinale și le foloseau în terapia geților, știau să folosească apele
termale înaintea romanilor, dupa 101 î.Hr. romanii au găsit în funcțiune Băile Herculane, Germisara, s.a .
Preoții de la Sarmisegetusa știau să facă calcule matematice cum rezultă de pe zidul de la Grădiștea.
Marele preot Deceneu i-a instruit pe geți în domeniul filozofiei, eticii, moralei, fizică, botanică, etc.
Zalmoxes –unul dintre cei mai mari gânditori ai omenirii ce susținea ideea nemuririi .
Geții au avut o religie primordială monoteistă. Statul Get nu a fost un stat sclavagist, la geți a existat
proprietatea colectivă a pământurilor.
În domeniul justiției - au avut legi scrise în mileniul I î.Hr., legile frumoase ale lui Zalmoxe, dar foarte
puțin cunoscute chiar de istoricii noștri, așa cum susține si DR. EC. GHEORGHE FUNAR în lucrarea sa
Cifrerele getice EDITURA GEDO -2017 Cluj-Napoca.
Rădăcini istorice, între mit și adevăr

Ing. Sorin Popescu, Ars Amatoria
I. UN VOIAJ INCOGNITO făcut de Jules Verne pe meleagurile bătrânei Dacii

Anul 1882. În portul Giurgiu acostează un iaht sub pavilion francez, din care coboară un bărbat în jurul
vârstei de 55 ani însoţit de o femeie mai tânără. Se urcă în primul tren spre Bucureşti şi călătoresc împreună
spre capitală. Aici stau câteva zile pe strada Fetiţelor, din apropierea Halei Traian, după care părăsesc oraşul
cu destinaţia Braşov, mai precis localitatea Homorod. Bărbatul “viguros şi cu figură înconjurată de o frumoasă
barba”, care o însoţea pe văduvă Luiza Fabre(mai târziu Muler), nu era altul decât marele scriitor francez Jules
Verne“, care spre a nu fi recunoscut de gazetari sau de alte persoane, îşi schimbase identitatea, aşa cum mai
făcuse el odată la Florenţa şi încercase acelaș lucru la Veneția”.
O luna de zile misteriosul bărbat a cutreierat zona în lung şi-n lat, cu trenul sau diligenţa în Valea Jiului,
Alba Iulia, Cluj, Sibiu, Timişoara, sau pe jos la 5 km de Homorod, pe culmea de deal, unde se urca să cerceteze
puternica cetate întărită, care domina orăşelul Rupea, nu departe de biresrica Viscri(Biserica Alba), unde are
proprietați si Prințul Charles de Wales. Astfel, alături de multe alte dovezi, autorul cărţii “Pe urmele lui Joules
Verne în Romania”, Simion Saveanu începe elucidarea misterului venirii pe meleagurile noastre, al celui mai
mare scriitor francez al romanului ştiinţific, Joules Verne.
Scriitorul Ion Hobana şi-a propus şi el elucidarea genezei operelor verniene, în volumul intitulat “20000
de pagini în căutarea lui Joules Verne”, cel mai interesant capitol referindu-se la Castelul din Carpaţi.
Ce s-a întâmplat după periplul românesc ?. Se ştie că Joules Verne a continuat să scrie ciclul de poveşti
citite atât de mult şi aşteptate cu mare nerăbdare de marele public.
Menţionam cele cinci romane verniene ale căror acţiuni se desfăşoară pe teritoriul ţării noastre sau au
eroi români:
1. Castelul din Carpaţi (Le chateau des Carpathes);

2. Contele din ţinutul Făgăraşului (Mathias Sandorf);
3. Aventurile unui bucureştean îndrăgostit (Claudius Bombarnac);
4. Cu diligenţa prin Delta Dunării (Keraban le Tetu);
5. Trei mii de kilometri cu barca pe Dunăre (Le Pilote du Danube);
Tălmăcirea romanelor lui Joules Verne nu a fost prea uşoară, fapt pentru care mai mulţi traducători,
Victor Onișor, Ion Pas, Vladimir Colin, traducătorul anonim al textului apărut în foileton în “Ziarul călătoriilor
şi al întâmplărilor de pe mare şi uscat”, au avut soluţii diferite mai ales cu privire la onomastică. Redam mai
jos într-un tabel comparativ problemă onomasticii protagoniştilor din românul “Castelul din Carpati”:
Joules Verne Onisor Ziarul Ion Pas Colin

Frik Bucur Fric, Frik Fric Frig
Werst Mâţeşti Werst Werst Veresti
Orgall Orgal Organ Orgal Orgal
Koltz Colţu Kolt Colţ Colţ
Nic Deck Nită Stan Nic Desck, Nicu Dec Nic Dec Nicu Deac
Miriota Măriuţă Măriuţă, Mioriţa Mioriţa Mioriţa
Rodolphe de Gortz Radu de Gorţ Radu Gorţ Radu Gorj Radu Gorj
Hermod Petrica Hermod Hermod Hermod
Patak Paraian Patak, Paţac Paţac Paţac
Nyad Niad Niad Nyad(?) Niada
Franz de Telek Emil Telesco Francisc de Telec Franz Telec Frâncu Slătineanu
Rotzco Costache Rotca Roşca Roşca
Cine este Frantz de Telek, nefericitul logodnic al Stilei, ne spune chiar autorul: “Familia conţilor de
Telek, una dintre cele mei vechi şi mai ilustre din România, a jucat un rol important chiar înainte ca ţara să-
şi fi cucerit independenţa, pe la începutul secolului al XVI-lea. Participând la toate evenimentele politice, ea
şi-a înscris cu glorie numele în istoria acestor provincii. Acum mai puţin favorizată decât faimosul fag al al
castelului din Carpaţi, care mai avea trei ramuri, casa Telek rămăsese cu una singură, ramura Telekilor din
Craiova, al cărui ultim vlăstar era tânărul boier abia sosit în satul Werst”.
Alături de Jules Verne, profund impresionat de ideile paşoptiste, printre care dreptul naţiunilor la
autodeterminare, o serie întreagă de autori ai acelor vremuri au scris lucrări importante despre România, printre
care amintim pe Gerando Auguste, ginerele contelui de Teleki, cu lucrarea: La Transylvanie et ses habitants,
apărută la Paris în anul 1845, unde menţionează: “ Valahii sunt, în Transilvania, cei mai vechi locuitori ai
pământului. Ei ocupau ţara şi întemeiaseră un principat, când ungurii şi-au extins dominaţia asupra
munţilor vechii Dacii”(Id., p.325). Inspirându-se din această lucrare, Jules Verne citează un proverb valah
devenit deviza pentru seniorii din familia Rodolphe de Gortz (Radu Gorj): “Dă pe moarte, dă până la moarte”.
Numeroase volume care tratau problemele româneşti de la acea vreme, prezentau alocuţiunea:
“Românul nu piere !”.
În romanul “Cu diligenţa prin Delta Dunării”, sau “Ocolul Mării Negre în 45 de zile”, sau în original
“Keraban le Tetu”, evocând frumosul fluviu, Jules Verne face şi o frumoasă disertaţie etimologică a Dunării:
“E de la sine înţeles că originea numelui Dunării, care a dat naştere multor controverse ştiinţifice, a
determinat o dispută exclusiv geografică între seniorul Keraban şi Van Mitten. Fără să ţină seamă că grecii,
în vremea lui Hesiod, au cunoscut-o sub numele de Istru sau Histru; că numele Danuvius a fost importat de
armatele romane, Cesar fiind cel dintâi care a făcut cunoscut fluviul sub acest nume; că în limbă tracilor el
ar fi însemnat <<noros>>; că el ar veni din celtă, sanscrită, greacă sau zendă; că profesorul Bopp ar avea
dreptate sau că profesorul Windishman n-ar greşi când polemizează în legătură cu această origine-seniorul
Keraban îşi reduse preopinentul la tăcere, hotărând că numele Dunăre se trage din cuvântul zend
<<asdanu>>, care înseamnă <<râul repede>>”.
II. Premize istorice spicuite din DACIA PREISTORICĂ, de Nicolae Densuşianu

Strabo ne spune că Tyrenienii l-au slăvit pe Hercule prin ridicarea
unui templu unde erau reprezentate cele două columne ale faimosului erou
pelasg. Pe o monedă a Metropolei Tyrului, cu inscripţia
COL.TYRO.METR. (după Rich, Dict.d.aut.rom.1861, p.181), se pot
vedea gravate cele două coloane. Prima columnă, cea din stânga, este
reprezentată lângă o torţă cu semnificaţia de far, indicând Coloana lui
Hercule situată pe malul unei ape navigabile, Oceanos potamos, care după
vechii geografi, purta numele de CALPE. În greaca veche, cuvântul
“calpe” înseamnă vas de apă, urcior sau urnă. După vechile descrieri
geografice, Columna numită Calpe se află pe culmile unui munte în
apropierea Porţilor de Fier. În Grecia antică, Hercule apare ca una din
divinităţile ce veghea asupra navigaţiei pe Istru. Legenda spune că pentru a scăpa de mânia Herei, după ce
consultă Oracolul de la Delphi, Hercule ajunge să-i slujească vreme de 12 ani lui Eurystheus, săvârşind
celebrele munci. Pentru cea de-a zecea muncă, pleacă spre insula Erythia (cunoscută Ada Kaleh ?), de unde ia
boii lui Geryon, ucigând pe păzitorul acestora uriaşul Eurythion şi pe câinele cu două capete Orthrus. Hercule
marchează acest eveniment prin ridicarea a două columne. Aşa ajunge Hercule pe meleagurile noastre, iar
dovezile pentru trecerea lui sunt nenumărate.
După cum scrie şi Trog Pompeiu: Filip II, regele Macedoniei, trimite o legaţiune la Athea, regele scytilor
din nordul Dunării de Jos, prin care îi face cunoscut că vrea să ridice la gurile Istrului o statuie din aramă lui
Hercule. Regele sciților acceptă şi promite chiar că se va îngriji nu numai ca acest monument să fie aşezat,
dar să rămână şi în viitor. (N.Densusianu-Dacia preistorică, cit.Justini-Historiarum Philippicarum, ex. Trogo
Pompeio).
Istoricul grec Arrian din Nicodemia ne spune următoarele: Alesandru cel Mare trecând peste Istru de
Jos, după ce bătu pe geţi, şi distruse oraşul lor cel mare din apropiere, făcu un sacrificiu pe ţărmurile Istrului,
lui Hercule şi altor zeităţi, “fiindca i se arătase favorabil în trecerea aceasta. (N.Densusianu-Dacia preistorică,
cit.Arriani-De exceptione Alexandri, lib.I, c.4).
Când împăratul Traian plecă în 25 Martie anul 101 cu război împotriva Daciei, în senat s-a votat să se
aducă sacrificii lui Hercule, pentru ca împăratul să se întoarcă sănătos, fericit şi victorios din locurile şi
provinciile la care se va duce pe uscat şi pe mare.
În ceea ce priveşte geografia locurilor, Câmpia Panonica a fost până târziu în epoca neolitică, acoperită
de o mare de apă dulce, care se întindea de la Alpii Orientali până lângă Carpaţii Transilvaniei, şi al cărei nivel
era cu mult mai ridicat decât al Mării Negre. În zilele noastre se ştie că diferenţă de nivel era de cca. 175 m,
iar Marea Neagră era o mare de hidrogen sulfurat, peste care s-a revărsat la un moment dat apa din acean
(Oceanos potamos ?), până la nivelul actual.
“Dupa cum ne spune şi Pliniu, indigenii de lângă coloanele lui Hercule, povesteau că odată în aceste
locuri, munţii din aceste locuri erau împreunaţi prin o catenă neîntreruptă şi că Hercule tăind apoi jugul
acestor înălţimi, a lăsat să curgă oceanul şi marea care era deschisă şi în modul acesta el a schimbat faţa
naturii”. Clisura Dunării este dovada pentru oricine vrea să observe că în multe locuri, acele tăieri nu
sunt eroziuni naturale, ci opere grandioase omului preistoric.
O legendă din comuna Maidan din Banat ne spune:
“Am auzit din bătrâni că pământul care-l locuim noi ar fi fost o mare de apă şi numai la munte au locuit
nişte oameni sălbateci, pe care i-au bătut strămoşii noştri şi ne-au aşezat pe noi aici. Împăratul nostru Troian
a slobozit apa de aici la Babacaia”.
Este de notat că în legendele româneşti, Troian este una şi aceeaşi persoană cu Iovan Iorgovan sau
Hercule.
Tradiţii populare, îndeosebi cele din Oltenia, amintesc şi astăzi de diferite tăieri de munte, făcute de
Jidovii preistorici, confundaţi de multe ori cu uriaşii, pentru devierea râurilor şi scurgerea lacurilor mai mari:
în comuna Isverna, judeţul Mehedinţi, pentru devierea Cernei pe Valea Cosustei; în comuna Valea Boereasca,
pentru împreunarea Topliţei cu Cosuștea; în judeţul Gorj pe muntele Pleşa la Piatra Scobită, pentru devierea
Jiului; în comuna Timișani, pentru devierea râului Tismana în Dunăre. O altă tradiţie din comuna Vârtop,
judeţul Dolj, vorbeşte despre aceiaşi Jidovi care încercaseră să abată apa Oltului şi să o reverse asupra
românilor ca să-i prăpădească.
Preocupări pentru întreţinerea acestui foc viu există în zilele noastre şi în mai multe locuri. Aceasta nu
poate decât să ne bucure şi să fie îndemn pentru noi, pentru a purcede să aducem prinos cauzei, OBÂRŞIEI
NEAMULUI NOSTRU.
Amintim aici, Asociaţia “Rachitan Gura Vaii”, condusă de inginerul Stancu Ştefan Răchitan, şi
înfiinţată la iniţiativa doctorului Cristian Răchitan, celebru medic naturopat, stabilit de cca.30 de ani în SUA,
originar din Gura Văii, care încearcă să pună în valoare această zonă. Iată mesajul lor: „Trebuie amintit şi
dezvoltat pe viitor poziţia geomorfologică a locului, mesajul existenţial, dat de cele două incadrări ale
localitătii de la est şi vest, cei doi gardieni <sacri> ai locului coborâţi din negura timpului, care <veghează>
asupra acestor locuri, a destinelor şi a oamenilor deopotrivă. Imaginile prezentate ne fac să privim cu alţi
ochi aceste încremeniri ce stau de atâta timp şi ne apără ca nişte santinele şi noi le ignorăm prin nestiintă şi
pierdere în cotidian. Ele sunt insă prezente şi transmit acelaşi mesaj, pe care suntem datori să-l descoperim şi
să-l transmitem mai departe cu noi valenţe”..
Crucea Sfantului Petru Piatra comemorativa pe Dealul Crucii
Piramida în trei trepte-Coloanele lui Hercule Sfinxul de la Ogranic, Gura Vaii

III. CONVERGENŢE, după Dr.ing.Ioan Mateescu

În urma unor cercetări bazate pe observaţii la faţa locului şi logica întâmplărilor istorice din mai multe
surse, Dr.ing.Ioan Mateescu formulează prima ipoteză cu privire la localizarea cetăţii Troia, in zona Măgurii
Uroiului de pe Valea Mureșului, luând în calcul următoarele ipoteze:
1. Suntem în secolul 13 i.e.n când au loc două mari evenimente: “Razboiul troian” şi “Exodul”
celor circa un million de oameni din Egipt [1,2];
2. Conform Bibliei ,în Exodul (7.4) se arată: Faraon nu vă ascultă, dar eu îmi voi lua mâna asupra
Egiptului şi voi scoate oştirile mele, pe poporul meu, pe fii lui Israel din pământul Egiptului, cu mare izbândă
[1] – deci Dumnezeu va scoate preoţii Lui, poporul Lui care a fost dus în Egipt şi pe fii lui Israel.
3. Dunărea (Istrul) la Cazane în România era barată iar în spatele barajului s-a format un mare
lac navigabil (dispărutul Ocean Tethys) ce a cuprins actuala Câmpie Panonica cu intrânduri pe culuarul
Mureşului, culuarul Timocului, etc [3];
4. Descoperirile arheologice din ultimele decenii, mai ales cele care au ieşit la iveală odată cu
realizarea autostrăzii de pe Valea Mureşului (Timişoara- Deva-Sibiu) arată că zona în antichitate era dens
populată; putem menţiona aşezările Cornesti, Uroi, Romos, Tartaria, Paian (Pian), etc.
5. Exploatările de aur, sare şi alte substanţe preţioase din zona Hategului şi Munţilor Apuseni cât
şi clima favorabilă pentru agricultură au favorizat dezvoltarea unei civilizaţii superioare faţă de alte zone din
imediata apropiere.
Această civilizaţie a continuat în zonă unde s-a dezvoltat şi capitala statului dac centralizat de la
Sarmisegetuza.
6. Dacă luăm numai câteva denumiri care se regăsesc în prezent în zona centrală a Transilvaniei
şi pe Valea Mureşului precum: Parâng, Haţeg, Sântămăria de Orlea, Șibot cu Mormintele Lăcomiei şi Câmpul
Pâinii (unde a avut loc şi lupta cu turcii în anul 1479) , Dopca, etc le putem compara cu cele din Exod precum
Dofca, Șiborot cu Câmpul Pâinii, Haţerot, Miriam şi Paran…. de unde a luat Mosen (Moise) Legile sau cu
denumirile din operă lui Homer precum Troia, Ilia, Ulieş, Gorj, Pandur, Batia-Batis, Uroi (Goldendorf- oraşul
aurului), termele Dodonei (Geoagiu), etc. Aceste concordanţe descrise pe larg în [3,4,5] confirmă încă odată
faptul ca marile evenimente descrise în Iliada şi Biblie (Exodul) s-au petrecut parţial în zona Haţeg-Munţii
Apuseni iar Troia, cea de aur, se întindea între dealurile din spatele pintenului Uroiului la Codru Sacaramb
de unde se extrăgea aur de cea mai bună calitate.
7. Din scrierile anticilor se cunoaşte că in faţa Troiei pe un pinten de deal era altarul zeiţei
Afrodita. După cum se poate vedea din fotografiile de mai jos, asemănarea Dealul Uroiului de pe capacul unui
mormânt din Tyr înfăţişând răscumpărarea trupului neansufleţit al lui Hector de către Priam, cu relieful cetăţi
Troia.
8. Mozaicuri cu Războiul Troian s-au găsit şi în capitala Daciei romane– Sarmisegetuza.
9. Caracteristicile fizico-chimice ale dealului Uroiului se regăsesc numai în trei locuri din lume:
Neapoli, un deal din Urali şi un deal din Germania.
10. Schliemann nu a descoperit Troia la Hisarlik, deoarece s-a demostrat mai târziu că tezaurul găsit şi
ruinele erau din alte epoci. Dacă Troia era la Hisarlik, drumul de intoarcere acasă pe apă nu dura 10 ani, ci
numai câteva zile.
Conform relatărilor celor mai multe surse, EXODUL a avut loc la scurt timp după terminarea războiului
troian.
Daca luăm în considerare faptul ca Ascanius fiul lui Enea nu mai apare în relatările istorice după plecarea
acestuia de la Didona, putem admite că Ascanius este chiar copilul Moise, sosit la curtea faraonului, într-un
coş de nuiele plutind pe apă. Mosene se traduce în egipteana veche prin fiul lui Enea, sau cum am zice
Anderson. Mosene si Ascanius sunt una şi aceeaşi persoană.
În susţinerea celor de mai sus, invocăm Biblia, muza lui Homer şi geniul lui Jules Verne.
Iliada si Odiseea lui Homer Biblia- Vechiul si Noul Jules Verne Concordanțe românești
Testament din vechea Dacie
Troia-Țara aurului. Hațerot Hațeg-Țara aurului -Hațeg, Uroi-localitate
Cetate din Troada, numită langă Simeria; renumită
de greci Ilion; este una prin Magura
dintre cele mai cântate din Uroiului=Troia; Arany-
mitologia clasică, datorită sat cu aur.
asediului ei şi războiului -numele de Troian se
declanşat de greci pentru a găseşte în diferite zone ale
o aduce înapoi pe Elena, României, în judeţele Iaşi,
soţia lui Menelaos, care Vâlcea, Ialomiţa, Galaţi,
fusese răpită de Paris, fiul Argeş, Constanţa,
lui Priam. Hunedoara
-Hefaistos-zeul focului, al Petru Vulcan, Petroșani Vulcan, Petroșani, Pasos,
metalelor şi al metalurgiei, Paroșeni, Vf.Petru,
al fierarilor, sculptorilor şi Sf.Petru, Culmea lui
artizanilor in mitologia Petru, Sanpetru, etc; sunt
gracă; cca. 38 de nume de
-Vulcan-la romani localități cu rădăcina
„Petru”.
Muntele Ida-„Munte înalt” Paran... Colți, Colți, Holump, Parâng
cu „peștera zeiței” (Dea) Parâng
unde s-a născut Zeus,
păstrat de greci ca loc
pentru inițiere
Gorgitan-erou din coaliția Radu Gorj Județul Gorj
troianaă
Ascanius fiul lui Eneas Moise-profetul care a primit Moesia, Moisia, Moisei,
(Mosene-in Egipt) Legea divină (Tora) pe Ene, Enisala
Muntele Sinai. Dupa o alta
traducere, a mers in
Paran...(Parang).
Hermes- Hermes “Pornind din pustiul Sin, au Hermod Homorod langă Dopca,
Trismegistus (De trei ori poposit la Dofca. Pornind județul Brașov
mare), a fost asimilat cu din Dofca, au tăbărât la Aluş”.
zeul Thot pentru (Biblia, Vechiul Testament,
egipteni, Hermes pentru Numerii, Cap. 33)
grecişi Mercur pentru
romani, fiind identificat de
unii chiar cu Moise.
Oreste - Erou grec din În perimetrul Orăştiei au
Odiseea, fiul lui fost descoperite urme
Agamemnon şi al ale culturii neolitice
Clitemnestrei şi fratele Vinča-Turdaş.
Electrei şi al Ifigeniei. Descoperiri întâmplătoare
au indicat existenţa unei
civilizaţii romane
înfloritoare.
Mormântul lui Patrocle si Chibrot sau mormintele Sibot, Cugir-posibil
al celorlalți ahei lăcomiei; in Exod, populația a Singidava, nu departe de
mers de la Chibrot-Hatava, la Tărtărâia si de Geoagiu
Haterot si de aici la Parang; (Termele Dodonei).
Moise a trimis iscoade in tara Dupa N.Densusianu, tara
Canaanului in frunte cu lui Nun era la nord de
Hosea, fiul lui Nun; Istru.
Moise il boteaza pe Hosea in
Isuoa.
Telef-fiul lui Hercule, erou Telek-conte de Craiova,
din Odiseea, cântul XI personaj important în
Castelul din Carpați
În romanul istoric Martirii, Chateaubriand caută un subiect în care

graiul Genezei să poată răsuna alături de acela al Odiseei în care Jupiter
al lui Homer să vină să se aşeze lângă Iehova al lui Milton (autorul
Paradisului pierdut), fără să rănească pietatea, gustul sau
verosimilitatea obiceiurilor. Este prezentat Sfântul Ieronim, un important
teolog creştin, considerat unul din cei patru părinţi ai Bisericii de Apus,
doctor al Bisericii și traducător al Bibliei Vulgata. Este sanctificat de
Biserica Romano-Catolică şi de asemenea de Biserica Ortodoxă, cu
Răscumpărarea trupului numele de Fericitul Ieronim.
neînsuflețit a lui Hector În cartea sa, Rădăcini istorice, Dr.ing.Mateescu Ioan, postulează a
doua convingere: EXODUL BIBLIC A TRECUT PRIN DACIA. Moise, fiul lui Enea, a plecat din Egipt spre
Ţara Făgăduinţei, pe un drum mult mai lung decât cel descris în sursele cunoscute, ajungând în zona Daciei,
pe ţărmul Mării Negre prin Moesia (unde domnise şi tatăl său), câmpia Getică, Ţara Luanelor pe râul Musaios
(Buzău) din Munţii Caucaz de la nord de Istru, Podişul Transilvaniei. Aici în Ţara Hategului, în munţii
metaliferi bogaţi în aur şi alte metale, şi-au făurit arme de luptă. Tot aici, la chemarea Domnului, Moise a mers
pe Muntele Sfânt Parâng de unde a luat Legile. Aşijderea argonauţilor, după trimiterea unor iscoade pentru
cercetarea drumului, Moise pleacă imreuna cu triburile evreilor spre Ţara Făgăduinţelor, lăsând în ţările lor de
baştină, celelalte triburi de traci, care l-au însoţit din Egipt până aici.
Troia în România?. Exodul lui Moise a trecut prin Dacia ?. Sunt
întrebări foarte grele şi răspunsurile pe măsură !. Dar răspunsurile sunt în
van dacă nu sunt cunoscute de către publicul larg şi acceptate. Şi dacă nu
sunt acceptate, cel puţin să ne aplecăm asupra lor şi să vedem gloria
măreaţă a trecutului scoasă din întuneric de istoricul Densuşianu,
romancierul Jules Verne sau inginerul Mateescu. Să ascultăm glasul
strămoşilor care spune : « aveţi încredere în voi, sunteţi de neam, dar
hotărâţi-vă odată la muncă înălţătoare şi cintită, faceţi şi voi ceea ce a Măgura Uroiului
făcut între alţii şi Densuşianu ».
Încheiem prin a cita o frază memorabilă a lui Jules Verne, Castelul din Carpaţi: “Daca nu-i de crezut
azi, povestea noastră vă fi verosimilă mâine, graţie resurselor ştiinţifice care costituie zestrea viitorului, iar
atunci nu-i va da nimănui prin minte să o treacă în rândul legendelor”.
Bibliografie selectivă:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură

2. Homer, Iliada, Editura Fundaţiei Culturale Române Bucureşti
3. Homer,Odiseea, Editura Fundaţiei Culturale Române Bucureşti
4. Publius Vigilius Naso Eneida, Editura ANTIB, Timişoara
5. Chateaubriand, Martirii, Tipografia Fratii Dumitrescu+1994
6. Ioan Mateescu, Rădăcini istorice – Editura “Cetate” Deva
7. Ioan Mateescu, Convergenţe – Editura “Cetate” Deva
8. Ioan Mateescu, Rădăcina comună a familiilor conductaore celor două Europe – PIUS’ ENEA,
Revista Origini, nr.7, iulie 2016
9. Nicolae Densuseanu, Dacia preistorică, Editura Meridiane, Bucureşti
10. Israel Finkelstein, The Bible Unearthed: Archaeology’s New Vision of Neil-Asher Ancient Israel
and the Origin of its Sacred Text, New York
11. Mihail Iacob, s.a Elastomeri şi dielectrici pe bază de polidimetiloxan şi nanoparticule de oxid de
fier, Volumul Conferinţei Ştiinţă Modernă şi Energia, ed.36/2017, Cluj Napoca
12. Ioan Mateescu, Originea genetica a poporului român, între mit şi realitate. Conferinta TNB,
prof. Dr. Alexander Rodewald ;
13. Jules Verne, Castelul din Carpaţi (Le château des Carpathes);
14. Jules Verne, Contele din ţinutul Făgăraşului (Mathias Sandorf);
15. Jules Verne, Aventurile unui bucureştean îndrăgostit (Claudius Bombarnac);
16. Jules Verne, Cu diligenţa prin Delta Dunării (Keraban le Tetu);
17. Jules Verne, Trei mii de kilometri cu barca pe Dunăre (Le Pilote du Danube);
Datina, obârșia neamului nostru

Ion Drăgușanul
Moto: Atunci când nu există o religie adevărată, nu există nici virtuţi adevărate1.
1). Rădăcinile, în timpul lunar
Istoricului bucovinean George Popovici (1863-1905), cunoscut, ca poet, sub pseudonimul calamburistic
T. Robeanu („Te robea, nu?”), scria, într-o argumentaţie a timpului lunar: „Celebrul episcop din Hippo,
Augustin (m. 430), în epocalul „De civitate dei, libri XXII”, prima formulare sistematică şi admirabil de
energic concepută a principiului despre supremaţia puterii clericale asupra statelor, istoriseşte, în un capitol
plin de sarcasm, că desburuienirea arăturilor era pusă sub patronajul unei speciale divinităţi subalterne, numită
Dea Runcina2”.
Dea Runcina, argumentul pentru studiul lui Popovici „Runc. Glosă la o colecţiune inedită de documente
moldo-câmpulungene”3, în care a fost inclus textul străvechi, pe care Robeanu l-a descoperit lângă muntele4
„Crezi în Soare, crezi în Dumnezeu”. Rarău, ca reminiscenţă lingvistică a limbajului primordial monosilabic
„Ar Ra, ar Aum”, încă păstrat ca atare în toponimia văii prăbuşite, de lângă Rarău, Ararau. Rarău, muntele
invocat în toate cântecele tinerilor blaki din colecţia de documente din secolele X-XII, „Rochonczy Codex”5,
traduse de Viorica Enăchiuc, muntele fiind primul templu al omenirii, în care Soarele şi-a aşezat „scaunele şi
masa lui” 6 , marea preoteasă fiind „voluspo” („fecioara înţeleaptă”) Venus, adică târzia Sfânta Vineri a
românilor sau, mai nou, Sfânta Parascheva, deşi, ca şi la indieni, unde confuzia Ishtar-Innana a fost multă
vreme cultivată, şi în celelalte adaptări ale religiei iniţiale planetare continuă, pentru că „Luna nu ştia ce poate
face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul”7, şi nu apăruse încă făuritorul de zei8 şi de legi, cel care avea
să fie „îngropat în cer” şi să devină „Dumnezeu Anu (Cerul)”9, de către fiul său, Enlil („Împăratul tău este
marele munte tată, Enlil”10), într-o succesiune de înlocuire a elementelor cosmice şi pământeşti cu făpturi
omeneşti care fundamentau şamanismul şi, tocmai de aceea, aveau nevoie de un panteon, pe care începeau să-
l populeze, în favoarea lor, speculând naivitatea omenească, în baza unei cosmologii primare ca şi concepţia
despre creaţie („Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai
înzestrat, sincer şi inteligent”11) ironizată, încă din zorii civilizaţiei, în însăşi esenţa conştiinţei ei, de către
Polybios, care concluziona scurt: „dintre toate vieţuitoarele, omul, care crede că este cel mai iscusit, este cel
mai uşor de înşelat”12.
„Muntele Lumii”, pe care Mircea Eliade îl identifică drept arborele lumii: „Simbolismul Arborelui
Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se
completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul
Pământului)”13.
Din acest timp primordial, în care „Luna nu ştia ce face şi ce era”, pare să vină reminiscenţa Datinii,
aflată de poetul T. Robeanu, în 1890, lângă Rarău, Victor Andronicescu fiind, probabil, ultimul om care mai
cunoştea invocaţia primordială într-o acurateţe a mesajului remarcabilă, înainte de falsificarea lui printr-o
1
De civitate dei, libri XXII, Paris, 1854, p. 961
2
Augustin, De civitate dei, IV, 8, cf. Servius ad Georg I. 12, Huschke Jurisprudentine anteiustinianae, ed. Ter. 4
3
Convorbiri Literare, Anul XXV, No. 9, Bucureşti, 1 decembrie 1891, pp. 705-716
4
Auzit de la Victor Andronicescu din Fundul Moldovei.
5
Enăchiuc, Viorica, Rochonzy Codex, Alcor-Edimpex, Bucureşti, 2002
6
Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago,
2009, p. 161
7
Peterson, Charles S, The Poetic Edda (Corpus Poeticum Boreale) – Voluspo, Cicago, 1923, p. 5
8
„Pe zei, Anu i-a creat, la un moment dat” (The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67); „apoi au fost
creaţi zei în mijlocul cerului” (The Sacred Books, Povestea Creaţiei, p. 151)
9
The Sacred Books, Povestea Creaţiei, p. 151
10
Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114
11
Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81
12
Polybios, Istorii, Bucureşti, 1966, V, p. 75
13
Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380
banală legendare moldovenească, pe care întâmplarea avea să mi-o aştearnă în faţă ceva mai târziu, pe când
începeam călătoria în timp, împreună cu „Zicălaşii”.
În aparenţă, textul ancestral, descoperit la Câmpulung (acolo îl întâlnise Robeanu pe Andronicescu), ţine
de melosul păstoresc de mai târziu, deşi îşi are rădăcinile în timpul lunar, în timpul în care Luna, stelele,
planetele şi calculul calendaristic, bazat pe ciclurile lunare 14 beneficiază nu doar de o dezlănţuire metaforică
încifrată, ci şi de „imnul”, pe care, conform religiilor vechi şi nu numai, stă la temelia religiilor, născute,
ulterior, prin dialogurile Maestru-discipol (doar la nordici, Odin, „tatăl tuturor”, dialoghează cu o „voluspo”,
adică o „fecioară înţeleaptă”), care transformă „limbajul iluminării” („luga suryanyya” 15 ) în vană, dar
persuasivă literatură, după cum observa acelaşi Réne Guénon. Nu ştiu în ce măsură „Dansul Cerbului” (care
este o horă sacră), şi mai ales cea din Corlata, reprezintă o naraţiune vizualizantă a acestui text, în condiţiile în
care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care
gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste
dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar
misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”16. Dar e sigur că „muzica, care
însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătare şi, totodată, prin frumuseţea artei”17,
ceea ce voi încerca să probez în capitolele care urmează, premeditate, de multă vreme 18, drept banală condiţie
existenţială a unui om care tot încearcă să-şi afle rosturile, preferând să se înşele singur, decât să se mai lase
minţit de alţii. Iar textul câmpulungean, la care tot fac referire, înseamnă o fereastră, prin care încerc să
desluşesc zorii:
„A codrilor crăiasă
Şi a zmeilor mireasă
Iese, seara, într-amurg,
Paşte cerbii sus, pe runc,
Ciutele şi caprele
Şi le mulge laptele
Şi-l încheagă în fântână
Să nu iasă altă zână,
Şi îl face mândru caş,
Bolovan de bicaş19,
Şi îl pune în părău
Să-l spele apa mereu,
Să-i treacă dorul de zmeu”.
În 27 iulie 1908, când învăţătorul superior Alexandru Voievidca ajunge la Câmpulung Moldovenesc, un
alt învăţător, dar câmpulungean, Simion Prelipcean, de 62 de ani, ispitit de contrafacerile mitice daco-romane
ale lui Gheorghe Asachi, cânta, pe muzica străvechiului „cântec vechi”, atât cât îşi mai amintea din
contrafacerea din tinereţe, care şi ea urma să se piardă curând.
„Într-o piatră detunată

Și-al sihastrului picior,
Este-o stână ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acea Doamnă e Dochia,

Zece oi al ei popor,
Ea domneşte-n vizunia
Peste turme şi păstori”.
14
Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, p. 93
15
Guénon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, pp. 60 şi 71
16
Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30
17
Strabon, Geografia, X, 3, 9, p. 433
18
În urmă cu mai bine de un deceniu, publicam Datina, Biblia Românilor, mizând pe tradiţii şi obiceiuri şi nu, cum
intenţionez acum, pe elementele cosmogonice ale Datinii.
19
Cremene, cuaţi, silex
În textul vechi, care, fără îndoială, a pierdut din mesaj, de-a lungul vremilor, Luna („a codrilor crăiasă”,
deci Eftepir a mitologiei dacice sau Maya din mitologia slavilor), la cumpăna frigului (constelaţia Dragonului
este şarpele biblic sau dragonul, „zmeul” mitologiilor vechi, care îi alungă pe culegătorii de fructe, din raiul
terestru, mai spre sud – „Şi-atunci Aynu-Mandu a făcut şarpele îngheţului, ca să oropsească luminile create”,
îi mărturisea Ahura-Mazda, adică Sfântul Cer, lui Spitama Zarathustra 20 , „păstoreşte” turma de stele din
constelaţia Capricornului (Cerbul, Capra), „sus, pe runc”, deci în templul în templul Soarelui. Iar versului „a
zmeilor mireasă” probabil că înseamnă o contrafacere populară pudică, în condiţiile în care generaţiile nu ştiau
nimic despre „logodna cosmică”, decăzută, la noi, românii, dar nu şi la slavi, într-o dragoste incestuoasă, deşi
Luna, şi în mitologia dacă, şi în cea slavă, nu era decât fiica mamei Glia şi a Soarelui, adică primăvara, închisă
într-o peşteră de îngheţ (în cele trei ceruri lunare subterane – cu trimitere directă la echinocţiul de toamnă), dar
salvată de Soare (echinocţiul de primăvară) şi mutată în palatul de cleştar de deasupra norilor. În mitologia
dacilor, cele două echinocţii se numeau „intrarea” şi, respectiv, „ieşirea şarpelui din pământ”, creştinismul
„furând” sărbătorile străvechi echinocţiale, sub numele de „lanţul Sfântului Dumitru” şi, respectiv, al
„Sfântului Gheorghe” – deci al „Sfântului Ţăran”, cum se traduc în română ortodoxul „Gheorghios” şi catolicul
„Georgius”.
„Mândrul caş, / Bolovan de bicaş”, deci de silex, este menhirul, „piatra căzută din cer” făcând parte,
întotdeauna, din ritualul „morţii şi învierii Timpului” („Hora Cerbului”), fiind abandonat odată cu a doua
contrafacere a Datinii, cea de după religii târzii, numită folclor. „Cerbul” se dansa, la miezul nopţii, în jurul
unei buturugi aprinse, aşezată în centrul tăpşanului din centrul satului, dansul în sine omagiind reînvierea
luminii, după miezul deplin al iernii (civilizaţia polară omagia această biruinţă prin sacrificarea unui ţap, din
sângele căruia gustau toţi membrii comunităţii, iar elementul acesta de Datină, specific, probabil, şi civilizaţiei
boreale, din care suntem parte.
2). „Trecutul se mărturiseşte puternic în mine”
O incursiune în veşnicia spiritualităţii umane nu poate începe de la geneză, ci de la străbunii care formau
„generaţiile de oameni vorbitori”, înşiruirea generaţiilor, în continuă pierdere de metafizic, o pierdere
proporţională cu câştigul în civilizaţie, fiind şi punctul de pornire al tuturor celor care, în frazări diferite şi în
timpuri diferite, se simţeau îndreptăţiţi la a zice: „Trecutul se mărturiseşte puternic în mine / Şi anticele rune
ale zeilor / Scrise cu aurul stelelor pe cer / În frumuseţea ierbii se arată din nou”21.
În toate culturile lumii, strămoşii au întâietate. Prin ei se coboară din Cer şi se urcă în Cer. Strămoşii, nu
străbunii, cei din urmă fiind târzii şi începând de la un „stâlp”, prin care se abandonează calea strămoşilor şi,
în baza noii identităţi, conferită de „stâlp”, se începe calea străbunilor. Străbunii durează maximum cât un
popor, pe când străbunii durează cât istoria, de la începutul începuturilor, până la desprinderea neamurilor sau
seminţiilor din rădăcina comună.
Primii oameni cuvântători au fost Blajinii, cum aveau să le spună romanii, considerându-i „genii bune”,
după o confuzie etmimologică discretă, prin care „belasginii” se transformă în „belagini”, punându-se accentul
pe o însuşire (bunătatea), deşi numele lor şi mai vechi era acela de Rahmani (rohmani, rocmani, rugmani), şi
acesta păstrat în toate culturile lumii, inclusiv în cea ebraică şi arabă, cu conotaţia de „îndurător”, deci de
„blajin”, în ciuda faptului că, în exprimarea monosilabică a primilor oameni vorbitori, RA-H-MAN însemna
„oamenii Soarelui” sau „oamenii care se închină Soarelui”, şi cuvântul „man”, însemnând, mai târziu, „bărbaţi”
supravieţuieşte şi în limbile vii arabe, dar şi în toponimii europene. A existat, la musulmani, chiar şi o dispută
teologică, în privinţa numărului divinităţilor supreme, pentru că mult prea des se întâlnea, în versetele
„Coranului”, numele „Er Rahman”, ca să nu se creadă că ar mai fi existat un dumnezeu suprem, pe lângă Alah,
dar, în cele din urmă, s-a desluşit corect principala însuşire a unicului dumnezeu, cea de a fi veşnic îndurător.
Am susţinut, mai sus, cu suficientă fermitate, că „rahman” înseamnă „oameni ai Soarelui” („Leul” din
colindele românilor), şi că „blajin”, cu dublă conotaţie, ar viza calităţile acelor oameni primordiali (prin
comunicare), care erau şi „genii bune”, dar şi „genii pelasge”. Vom începe cu RA-H-MAN, cu „oamenii
Soarelui”, cu „Leul” din colindele românilor, generaţiile de rahmani fiind menţionate de grecul Hesiod, care
preciza că „întâia seminţie de oameni cuvântători a fost de aur” 22, şi, datorită necunoaşterii timpului şi, mai
20
Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta — în The Sacred Books of
Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East,
American Edition, 1898), Edited by Joseph H. Peterson, p. 19
21
Voluspo, 61, p. 25
22
Hesiod, Munci şi zile, p. 43
ales, a vremuirii, „neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau” 23 , şi că ei, „murind, părea că-i fură somnul
adânc”24. O generaţie de oameni care nu cunoşteau disputa şi care „convieţuiau în armonie”25, după cum
preciza şi chinezul Lao Tse, „în cântec şi dans”, deşi nu cunoşteau religia („Nici vorbă s-aducă zeilor
cinstire”26), generaţiile acestea fiind montane, ca şi cele care aveau să urmeze mai târziu, când „mai necăjită
seminţie veni pe urmă, cea de argint” 27.
De ce li s-a spus primilor generaţii de „oameni cuvântători” generaţii de aur şi de ce transfer eu
semnificaţia spre „Leul” din colindele românilor”? Pentru că aceste generaţii, deşi nu cunoşteau timpul, au
trăit pe vremea când Soarele răsărea din Constelaţia Leului, fiind închinate Soarelui 28, aşa cum şi generaţiile
ulterioare, aparţinând fiecare unui alt timp zodiacal, erau închinate unor planete: Generaţia de Argint (Lunii),
iar Soarele răsărea în Rac, Eroi, în Gemeni (Mercur), iar cea Bronz, sfârşită în timpul lui Moise, în Taur (Venus)
– de asta distruge Moise „idolul” taur, generaţiile de Fier, în Aries (Marte), iar generaţiile din Lumea Modernă,
în Peşti (Jupiter) – de asta avea Iisus semnul peştilor drept simbol pentru cei ce-l vor urma şi prevestea sosirea
„omului cu ulciorul”, în New Age, când Soarele va răsări în Vărsător (Saturn).
Rahmanii se îngropau în cer (Lao Tse, care le cunoscuse descendenţii, avea să le urmeze exemplul),
tehnica lor supravieţuind, şi astăzi, prin munţii Nepalului. Strabon povesteşte că rahmanii, „onoraţi şi socotiţi
sacri” de către generaţiile de mai târziu, atunci când îşi simţeau trupurile ostenite de bătrâneţe, urcau pe stâncile
din vârful unui munte şi, deşi nu cunoşteau moartea, aşteptau, întinşi pe o lespede, sosirea somnului veşnic,
iar când acesta îi înfăşura, carnea şi oasele lor erau ciugulite de vulturi şi „duse” la cuiburi, „în cer”. De aici,
de la urcatul rahmanilor pe munte, pentru a întâmpina veşnicia, şi de la „îngropatul în cer”, avea să apară
„stâlpul”, numit, ulterior, „coloana celestă”, care cuprinde, în părţi egale, de-a lungul verticalităţii ei, şi „calea
părinţilor”, şi „calea zeilor”, „zeii” fiind, de fapt, strămoşii primordiali ( „cei vieţuind odinioară, / Fii semizei
ai stăpânilor zei”29), care, mutaţi în ceruri, capătă statutul de „tată ceresc” (Tarkit-Anu, la sciţi, Anu-Yahve –
la semiţi), deşi au fost, cândva, pe pământ, „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”30.
Spuneam, ceva mai sus, că „generaţia de aur” trăia în munţi, în cadrul civilizaţiei boreale, numită,
ulterior, pelasgă. De la ei, de la „oamenii Soarelui”, derivă cultul hiperborean al Soarelui, ulterior preluat de
egipteni, prin felahi, care erau tot pelasgi, şi răspândit în lume, după opinia generală a filosofilor culturii, odată
cu temeinicia religiilor. Adevărul este că au existat două direcţii de răspândire, spre vest şi, ulterior, spre sud,
prin străbunii egiptenilor, cu numai ştiu câte sute de statuete „piromis”, pe care le-a văzut Herodot în temple,
şi spre răsărit, spre care se îndreaptă, conduşi de „Marele Păstor… Enlil al Muntelui”, „oamenii Cerului” („Lu-
Anu” sau „Tarkit-Anu”, adică Sfântul Cer), Enlil însurându-se ca fata unei căpetenii de pe Nipru.
Că miturile, misterele31 şi religiile sunt de sorginte pelasgă şi că, în Egipt, „zeii şi-au primit numele de
la pelasgi”32, e lesne de probat, nu aceasta este tema acestui capitol.
Mitologiile primordiale operează cu narațiuni astrale. Unanim și de prea multă vreme se recunoaște
chestiunea aceasta, pe care și eu am îmbrățișat-o naiv și fără rezerve, trecând peste avertismentele discrete ale
lui Strabon și peste trucul primului ordin călugăresc budist, cel al chaldeienilor, prin care ei „descifrau” pe cer
„poruncile lui Dumnezeu”. În realitate, poveștile erau absolut pământești și țineau de niște alegorii istorice pe
care abia acum încep să le înțeleg, rămânându-i pururi dator memoriei lui Strabon pentru sfatul de a pune față
în față alegorii aparent diferite, pentru că miturile primordiale nu sunt decât o poveste unitară, altfel spusă, prin
accentuarea unor anumite întâmplări, în religiile de după constituirea statalităților. Considera întâiul mare
geograf al omenirii că „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai
demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti
în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se
compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea
descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului
23
24
25
26
27
28
Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 5
29
Simonide din Ceos, Veşnica trudă, în Antologia poeziei greceşti, p. III
30
Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207
31
Herodot, Istorii, II, LII, p. 156
32
Herodot, Istorii, II, L, p. 156
unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care
zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”33.
Întrebarea firească, astăzi, s-ar referi la fundamentul „poveștii”, care ține de realitate sau de astral, deși
e limpede că întâile generații de oameni vorbitori, apoi și următoarele, urcau în ceruri, odată cu strămoșii, și
tâlcul vieții lor pământene, parte real, parte născocit. Strămoș, în sanscrită, se numea „Ba”, iar cuplul inițial de
strămoși (miticii Adam și Eva) se numea „Ba-Ba”, pentru că sumerienii nu cunoșteau numărătoarea și scriau
de atâtea ori „Ba” de câte ori era nevoie ca să-i menționeze pe toți strămoșii la care făceau trimitere. „Oamenii
Soarelui”, Ra-h-man, sunt primii care urcă în cer, iar șamanii care aveau să le speculeze cultul lor s-au numit,
inițial, Ba-Ra-h-mani, deci brahmani, din simplul motiv că ei îi reprezentau pe strămoșii din ceruri pe pământ,
așa cum preoții de astăzi, deși traducerea cuvântului este „bătrâni înțelepți”, preferă să li se zică „părinți”, ei
considerându-se, fiecare în pate, un fel de „tatăl nostru care ești pe pământ”.
Înainte de a purcede mai departe, să ne reamintim cărui astru ceresc îi era închinat emblematic, ba chiar
și totemic, fiecare grup de generații, menționat ca atare de toate mitologiile lumii. Deci:
Generațiile de Aur erau dedicate Soarelui,
Generaţiile de Argint – Lunii,
Generațiile Eroilor Semizei – planetei Mercur,
Generațiile de Bronz – planetei Venus,
Generaţiile de Fier – planetei Marte,
Generaţiile Lumii Moderne – planetei Jupiter, iar
Generațiile New Age – planetei Saturn (Cronos, deci Timpul).
Primele două grupuri de generații aveau să constituie, ulterior, reperele inițierilor șamanice în sfințenie,
inițierea pe munte (triunghi cu vârful în sus, în simbolistica totemică) și inițierea în peșteră (triunghi cu vârful
în jos, alăturarea celor două triunghiuri determinând rombul, simbol al sacralității, iar în creștinism, al Sfântului
Graal, care nu este altceva decât inima lui Iisus Hristos). Șamanii existau în orizontul lumii date, pe care îl
numeau cer, și au convenit trei ceruri solare (Cerul Zilei, numit Diaus sau Deaus, transformat de greci în Zeus;
Roata Cerului – numită Ur-Anu, transformată de greci în Urania, cu trimitere spre bolta înstelată; Cerul
Întunecat – Cernunos, personificat de greci în Cronos, deci Timpul, cu ritualul morții și reînvierii luminii, în
Capricorn), și tot atâtea ceruri lunare, subpământene.
Inițial, povestea nu era deloc complicată, Generația de Aur (Soarele) fiind reperul fundamental, iar
Generația de Argint (Luna) fiind reperul căruia i se căuta un loc. Ceea ce, în fond, s-a și întâmplat, Generația
de Aur locuind muntele, iar cea de Argint, condusă de „Marele Păstor”, căutând „locul ales și promis”. Cum,
în munte, promis și încredințat Soarelui drept templu, în care să-și așeze „scaunele şi masa lui”34, cu Venus
preoteasă (cu simbolul inițiatului, ce cuprinde Coloana Celestă, suprapusă peste Crucea Nordului, într-o
simbolistică de stea/floare în șase colțuri/petale – ca și David, ca și Iisus), și cu Marte străjer (cu simbolul
stelei/florii în cinci colțuri/petale) nu exista, practic, o religie, ci o stare metafizică a ființelor omenești în raport
cu universul, este de presupus că Generațiile de Bronz au statornicit „regulile” sau „legile” inițiale, pe care le
cunoaștem, în cioburări din ce în ce mai rare, drept Datină. Ipoteza este susținută și de arheologie, dar și de
cultul încrâncenat al inițiatoarei Venus, care rezistă și astăzi, în ciuda faptului că, la noi, de pildă, Vasile Lupu
s-a străduit să-l minimalizeze, prin cumpărarea moaștelor unui Sfinte Vineri, care să nu mai fie omagiată
săptămânal, ci o dată pe an, în ziua ajungerii moaștelor la Iași, 14 octombrie 1640.
Strabon descifrase, cu aproape două milenii în urmă, cum și de ce au fost urcați, nu doar „îngropați”,
strămoșii în cer, făcând și o genealogie a șmecheriei cu inițierea în peșteră, tot așa cum descifrase și de ce o
femeie urma să se roage, pentru noi, pe lângă tronul Soarelui-Dumnezeu, deși șamanismul însemna un truc
sută la sută bărbătesc („la început, profeţii erau bărbaţi”35): pentru că „mai ales femeile trezesc în om teama de
divinitate”36.
Religiile lumii, dar și tăblițele de la Tărtăria, îl consacră pe Anu, „bărbatul cel mai integru, soțul vrăciței
Cula”, drept autorul primelor „reguli”, al legilor care „se cântau, ca să nu se uite”, chiar dacă în „Legile”
(„Vendidad”), pe care Ahura-Mazda (Sfântul Cer) le încredințează lui Spitama Zarathoustra, primul om care
ar fi primit legile, din Cer, ar fi fost „Marele Păstor”, numit, la sumerieni și la indieni, „Enlil al Muntelui”.
Probabil că Anu, devenit, ulterior, Cer, dar și măsură a timpului, a fost primul legiuitor al omenirii, dar cum
tot ceea ce vine de la un anume om, fie el genial, este pus la îndoială, mai devreme sau mai târziu, acel prim
33
Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442
34
2009, p. 161
35
Strabon, Geografia, II, VII, 12, p. 207
36
Strabon, Geografia, II, III, 4, p. 165
legiuitor, după ce s-a îngropat în Cer, avea să-i confiște cerului, fără voia lui, identitatea. Pentru că Enlil, care
era fiul legiuitorului om Anu, cel care migrează, cu tribul Lu-Anu spre răsărit, avea nevoie de legi care vin din
cer, și nu de la un om, ca să se transforme, la rândul lui, în zeu. Mitul fiului care primește „legile” de la „Tatăl
Ceresc” devenise, încă din zorii civilizației, universal, dar tot mai greu de imitat de către șamani, care
abandonează inițierile din munte (în munte s-a ivit religia – o mai repet încă o dată), în favoarea trucului
inițierilor din peșteră, domeniu în care șamanii și legiuitorii, numiți de greci „Tomuki”, precum cunoscuții de
către noi Zalmoxis și scitul Anacharsis, care se pretindeau „înţelepţi ai voinţei zeului” (Cerurilor)37, aveau un
antecesor strălucit în Minos, care, la rândul său, „fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri
străvechi”38.
Mecanismul impunerii unor „legile divine”, numite „Themistes”, și care erau, de fapt, doar niște
„îndemnuri și reguli de cârmuire”39, consta în dezvăluirea „revelațiilor” „în faţa oamenilor, ca şi cum ar proveni
de la zei”40.
Pornind de la aceste considerente, cred că lesne se pot descifra alegoriile prin care întâmplări pământești
se încifrează în cer, din ce în ce mai personificat, domeniu în care egiptenii au făcut primii pași decisivi, odată
cu întocmirea celebrului lor calendar, cu tot atâtea luni câte sunt constelațiile zodiacale, cărora, desigur, le-au
dat nume și porecle de zei, aleși dintre strămoșii lor „din cer”, dar cu statui de lemn în temple, toți acei
„piromis” plecând, cândva, din Piroboridava (Tecucii de astăzi), locul sacru al omenirii de atunci, în care avea
să revină ultimul „Osiris”, numit Sesostris de către greci și supraviețuind în mitologia românească drept Ostrea
Novac-Jidovul (adică Uriașul), contemporanul biblicului Moise, Rhamses al II-lea, cel care a durat Calea cea
Demnă de Admirațiune sau Calea Zeilor, numită, până aproape de timpurile noastre, Cheile Bâcului. O înșiruire
de monumente megalitice, care începea din vecinătatea capitalei hiperboreilor, Piroboridava, și de termina
dincolo de Don, Calea Zeilor fiind cea pe care apucaseră Rahmanii, după ciocnirea violentă a celor două
civilizații primordiale, cea păstorească și cea agrară (mitul lui Abel și Cain), deși mai exista și o a treia
civilizație, cumva în serviciul celorlalte două, cea meșteșugărească (mitul celtului sau, dacă vreți, al lui
Hefaistos).
În mitologia greacă, „a treia generaţie de oameni cuvântători… a fost de aramă”41 (când Soarele răsărea
în Taur), iar a patra, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / Divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”42
(din epoca în care Soarele se ivea din Gemeni), inversarea ordinii însemnând, probabil, o eroare, „semnalată”
și de simbolistică, și de ordinea firească a ivirii Soarelui din constelațiile zodiacale. La Hesiod lipsesc, de altfel,
a șasea și a șaptea „vârstă” a omenirii, cele de după „oamenii din vârsta a cincea… asta-i seminţia de fier”43
(soarele răsărea în Aries, deci în Berbec). Eroarea aceasta, pe care nu o găsim și la sumerieni și la indieni 44,
este importantă, pentru că parcursul imaginativ Soare, Lună, Mercur (Hermes, „vestitorul” zeilor), Venus,
Marte, Jupiter și Saturn (Cronos, deci Cernunos, deci Timpul) poate descifra simbolistica drept-lineară
stelară/florală drept succesiune a acestor generații civilizatoare de „oameni vorbitori”.
Se știe că simbolul Soarelui este steaua în opt colțuri, în care sunt suprapuse crucea dreaptă (Cerul) și
crucea oblică (numită Crucea Nordului, după forma constelației Lebăda). Același simbol figurează, mai ales
în culturile asiatice și pentru Lună, și vom vedea de ce. Simbolul „vestitorului” zeilor, cu aripi la picioare,
Mercur steaua în șapte colțuri; cel al lui Venus – steaua în șase colțuri; Marte – steaua în cinci colțuri; Jupier –
în patru colțuri (crucea oblică), iar Saturn – în trei colțuri, de forma „triunghiului celtic”. Deci simbolurile
acestea sunt totemurile și definițiile generațiilor civilizatoare, în ordinea parcursului Soarelui prin constelații
zodiacale. Religiile, însă, transformând „emblemele” astrale în zei, în individualități cerești, care personifică
însușirile Sinelui Universal, sporesc misterul, printr-o ingenioasă deturnare de sens, urcatul în cer, prin
simbolul stâlpic al Coloanei Celeste, fiind transformat într-un coborât din cer, care sacralizează și ordinea
socială, dar și pe „vestitorul” șaman și, ulterior preot, pe etimologie grecească, sau popă, pe etimologie latină.
Religiile au speculat naivitatea și credulitatea ființei omenești, deposedând-o și de bunuri, și de Sinele
Particular, deci de libertatea cunoașterii și a revelației prin capacități proprii, amuzându-l pe Polybios45, care
37
Strabon, Geografia, II, III, 5, p. 166
38
39
40
41
42
43
44
Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 5
45
Polybios, Istorii, V, I
vedea, în „cel mai inteligent dintre viețuitoare”, ființa cea mai „ușor de manevrat” și care plătește benevol
primele biruri pe naivitate: dania și jertfa.
Atributele Sinelui Universal devin „zei” datorită egiptenilor, care, preluând simbolistica astrală de la
pelasgi („ei obișnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte
piscuri de munte, înțelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului,
focului, apei și vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeități aduc ei jertfă”46), „au fost cei dintâi oameni care
au născocit anul și l-au împărțit în douăsprezece părți, ținând seama de anotimpurile lui. Au făcut această
descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele... tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor
doisprezece zei”47. Cu alte cuvinte, egiptenii retează tentațiile încadrării în armonia universal, pentru a crea, în
adevăratul sens al cuvântului, religia, care, deși își are rădăcinile etimologice în „a face legătura”, spulberă
legăturile și instaurează dictatura dogmelor. Această „naștere a zeilor” s-a produs, în Egipt, în epoca
Generațiilor de Bronz, când Soarele răsărea din constelația Taurului”, din „Taur Cerului (denumit și „taurul lui
Annu”, iar ulterior „taurul lui Osiris”48), stăpânul tuturor zeilor”49, dar își păstra sacralitatea cerească absolută:
„tu iluminezi cele două ţări şi sălăsluieşti în ceruri cu pace”50; „O, tu, creator al zeilor, care ai întins cerurile şi
ai făcut pământul solid”51. Invocațiile acestea sunt adresate și astrului ceresc, dar și generațiilor solare de
oameni vorbitori, Soarele fiind „creator al zeilor” din generația pe care o patrona și zodiacal, dar și prin
„surryannya”, adică prin iluminare. Lumină și iluminare, iată condițiile fundamentale ale sacralizării și
înveșnicirii vremelnicului om. Toate religiile lumii încep, mai devreme sau mai târziu, în timpul în care Soarele
răsărea din constelația Taurului, Moise vestind, odată cu încredințarea legilor sale, pe care le primise prin
inițierea în munte, timpul lui Aries (Soarele urma să răsară din Aries, deci din constelația Berbecului), prin
sfărâmarea „Taurului”, care fusese, până atunci, „al Cerului”, deci al lui Anu, pentru toate Generațiile de Broz.
3). „Oamenii cred că şi zeii se nasc”
Aflați, încă, în imposibilitatea de a identifica un Sine Universal, oamenii, în tentativa lor de a atinge
„perfecțiunea în imitarea divinității”, au creat, prin intermediul șamanilor legiuitori Tomuki, un panteon al
strămoșilor, îngropați în cer, condus de primul legiuitor al omenirii, Anu, care, din „bărbatul cel mai integru”,
avea să se fie transformat în stăpânitorul cerurilor. „Regulile” lui, stabilite „în orașul Arbore, de lângă râul cu
apă”, deci la Tărtăria, în Ardeal, care „se cântau, ca să nu se uite”, aveau ca formulă sacramentală, repetată
ades în cadența cântecului, invocația „Ler, Oi, Ler!” („Legea, Doamne, e Lege!”), iar certitudinea folosirii
acestei formule, în cântecele-reguli, o dau textele sacre de mai târziu, în care vocativul „Oi” imaginează o
identitate cosmică, OM (se scria AUM), care respectă principiile religiei naturale inițiale (mai mult o revelație
metafizică, decât o religie), prin totala libertate asigurată discipolului, care nu-i datora nimic celui care l-a
creat, pentru că nu i se pretindea nimic.
Datorită primelor reguli de conduită, civilizația montană avea să prospere într-atât, încât își dorea noi
începuturi. Și asta pentru că, „în mijlocul muntelui lumii, au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”52,
mitul acesta, al pierderii de metafizic în măsura în care se câștiga în civilizație (observația aparținea
egiptenilor), fiind descris, pilduitor, în „Venidad” („Legile”), atunci când Ahura Mazda fusese întrebat de către
Spitama Zarathustra dacă Sfântul Cer îi încredințează lui, pentru prima dată, legile. Primul iniţiat, înainte de
Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost
„Marele Păstor” (Yima, adică Enlil al Muntelui, care a trăit „300 de ierni şi a murit”)53, cel care, din 60 în 60
de ierni (deci e clar că nu e vorba de o singură persoană, ci de o autoritate tribală), venea la Sfântul Cer, să
ceară legi noi, pentru că, sub autoritatea legilor vechi, i s-au înmulţit turmele şi cirezile și nu-i mai ajunge
locul, iar Ahura Mazda îl povățuia, invariabil, să își extindă „locul” strâmt „spre spaţiul luminos, spre sud”54.
După patru astfel de întâlniri, Marele Păstor nu a mai venit, la împlinirea împlinirea sorocului de 60 de
ierni, la Sfântul Cer, și-atunci Ahura Mazda a coborât pe pământ, ca să-și ia discipolul la întrebări. Iar Marele
Păstor, care adusese în ținuturile sudice, numite Vara (deci, înainte de a deveni anotimp, VA-RA desemna
46
Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78
47
Herodot, Istorii, II, IV, p. 134
48
Hymn to Amen-Ra, în Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 31
49
50
51
52
The Sacred Books, Legenda cuthaeană a Creaţiei, p. 181
53
Zend-Avesta, în Vendîdâd, pp. 11, 12
54
Zend-Avesta, în Vendîdâd, p. 13
„Vatra Soarelui”), „seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ;
acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte
două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara”55,
Marele Păstor i-a răspuns cerului, cu cea mai categorică mentalitate omenească, lăsată moștenire viitorimii,
că, dacă o duce atât de bine și are de toate, nu mai are rost să mai ceară noi legi și să fie prezent la întâlnirile
periodice cu Sfântul Cer. Bunăstarea civilizatorie înlătura, deci, în aceeași proporție, revelația metafizică.
Dacă vom căuta, în civilizații și culturi planetare diferite, numele inițial al Sfântului Cer, în toate vom
afla numele „bărbatului cel mai integru”, de la Tărtăria, Anu, promovat, întru legitimarea profețiilor lor, de
către alți și alți „păstori”, dornici să domine populațiile prin manipulări șamanice. Cum filosofii culturii și
masonii, ignorând că au fost două desprinderi migraționiste din Carpați, una spre sud și alta spre răsărit,
conchid că religiile sumeriană și indiană înseamnă o prelungire a celei egiptene, prin intermediul călugărilor
chaldeieni, a celei egiptene, am să urmez acest parcurs, deși e vorba de două degenerescențe ale stării
metafizice inițiale, caracteristică generațiilor solare (de Aur) din munți. Ceea ce mă interesează este rădăcina
datului inițial, Datina însemnând mai mult decât o religie (religiile apar în cadrul civilizațiilor agrare ca
degenerări de metafizic păstoresc) și fiind încă păstrată, în cioburi din ce în ce mai mărunte și mai înstrăinate,
în munții în care a fost zămislită și ca legiuire comportamentală, și ca ritual, și ca mister, prin poezie, cântec și
dans.
Când vine vorba de Egipt, primul cuvânt care ni se năzare în minte este numele lui Osiris, deși Osiris
nu identifica o anume persoană, ci un atribut de conducător, un titlu, ulterior, adică după Rhamses al II-lea,
înlocuit cu cel de „Faraon”. Inițial, Osiris, care avea să se definească pe sine, pe o schelă, drept „fiu al
Timpului”, prelua, aidoma lui Horus, care avea să preia gloriile lui Osiris, „gloriile” lui Anu – „inima lui Osiris
Ani”56, inclusiv timpul zodiacal, „Taur Cerului („taurul lui Annu”, ulterior „taurul lui Osiris”57, „stăpânul
tuturor zeilor” 58, adresându-i invocații imnice convingătoare: „tu iluminezi cele două ţări şi sălăsluieşti în
ceruri cu pace” sau „O, tu, creator al zeilor, care ai întins cerurile şi ai făcut pământul solid”59. Timpul (Cronos),
pentru că religia egipteană se întemeia, ca degenerescență pelasgă, în vremea Generațiilor de Bronz, preluând
identități remarcabile (nu persoane, ci identități) din vremea Generației de Eroi Semizei, deși era marcat pe cer
drept Saturn sau „steaua de Vest, care traversează cerul”, îl simboliza pe „Horus, Taurul lui Anu”60, în ciuda
faptului că Horus, ca și Set, desemna rangul de stăpânitor al unei părți a Egiptului, menționat ca atare, atunci
„când Horus şi Set au împărţit ţara, au luat în stăpânire teritoriile, unul, pe o parte a frontierei, iar celălalt, pe
de altă parte, şi au fost de acord că ţara lui Anu ar trebui să constituie frontiera ţării”61, cei doi fiind considerați
și „stăpânul Annu din Sud, prinţul Annu din Nord”62.
În mitologia egipteană, profund studiată și descifrată de masonul E. A. Wallis Budge 63, Anu este „ziditor
de bărbaţi şi creator al zeilor, şi Tatăl care a fost la început, prin care sunt lucrurile care sunt, creatorul lucrurilor
care trebuie să fie, sursa lucrurilor care există, Tată al părinţilor, precum şi Maica mamelor, Părintele părinţilor
zeilor şi zeiţelor, Domnul care a creat lucrurile din el însuşi, Creatorul Cerului şi al Pământului, al Apelor şi al
Munţilor”64. Statutul de „Tată care a fost la început”, ca și cel de „Tatăl tuturora”, pe care și-l asuma Odin în
fața Fecioarei Înțelepte Voluspa, dar ca și „Anu-Yahve” („Tatăl-Ceresc” sau „Tatăl nostru”) din mitologiile
semitice, vizează de fapt gloria de cel dintâi legiuitor al omenirii, pe care a avut-o „bărbatul cel mai integru”
din primele generații de „oameni vorbitori”, cel pe care chinezii aveau să-l recunoască drept „primul strămoş
de sex masculin, Prinţul divin al Marelui Echilibru din Nord, care a făcut legile rotirii tăcute a stelelor”65,
datorită faptului că delimitase ciclurile anotimpurilor, în baza rotirii Ursei Mari – „anul începea atunci când
coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar”66. Deci, anul nou începea vara (la răsăritul
Pleiadelor, cum confirma și Polybios), apoi coada Ursei Mari se rotea spre vest și începea toamna, continua
spre nord și se ivea iarna, apoi luneca spre răsărit, primăvara aducând lumina și căldura vestitoare de an nou și
de recoltă nouă.
55
Zend-Avesta, în Vendîdâd, p. 19
56
Hymn to Amen-Ra, Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904,p. 144
57
Ibidem, p. 31
58
Ibidem, p. 6
59
Ibidem, p. 7
60
Ibidem, pp. 302, 303
61
Ibidem, pp. 31, 32
62
Ibidem, p. 25
63
Gods of the Egyptians, Londra, 1904
64
Ibidem, pp. 50, 51
65
Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 215
66
„Zeii, Anu (Cerul) i-a a creat, la un moment dat; cetatea sfântă, locuinţa dorită de inimile lor, ei au
proclamat-o supremă”67, dar „zeii” nu au fost, aidoma „bărbatului celui mai integru”, niște inițiatori, ci niște
speculanți ai mitului civilizatoriu, care își arogau statul de „fiu al Cerului”, formulat explicit de Lao Tse, care
preluase rudimentul „fiul lui Anu”, de care s-au tot folosit șamanii primelor generații de „oameni vorbitori”,
până la cei din Generația de Fier”. Sumerianul Enki, de pildă, deși descindea dintr-o tradiție în care „Enlil al
Muntelui”, numit și „Marele Păstor”, era considerat fiu al lui Anu, se proclama pe sine „fiul lui Anu, întâiul
născut”68, planeta Mercur, care îi era lui dedicată, fiind semnul totemic astral al Generațiilor de Eroi Semizei,
alții în fiecare civilizație, alții în fiecare generație a aceleeași culturi, dovadă că timpul primordial nu opera cu
nume, ci cu semnificații.
„Pe zei, Anu i-a creat, la un moment dat”, și tot „Anu a făcut omenirea. Zeiţa Aruru, împreună cu el
(Anu), a creat sămânţa omenirii” 69 reprezintă adnotări despre rolul „bărbatului celui mai integru” în
consolidarea legislației, prin intermediul discipolilor și alurmașilor săi, și a consolidării civilizației pământești,
prin legislație, dar exagerările ulterioare, de genul „Dumnezeu Anu (Cerul)”70, „zeul cerului Anu”71, „Anu,
Domnul Cerului”72, „Anu Zeul Soare”73, aveau să se soldeze cu decăderi ulterioare, până la statutul de idol,
confirmat și de cel mai vechi text de pe pământ, babilonianul „Locust Charm”, păstrat în şase tablete și în care
originea pelasgă („capetele negre”) a lui Anu este pe deplin confirmată, prin precizarea că, „după Anu, Enlil,
Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre… de pe un pământ, pe alt pământ”74, cei trei conducători ai
pelasgilor, Enlil, Enki şi Nin-harsagga, care au migrat, din munți, spre un „alt pământ”, domesticind animale
și „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”. Dar decăderea lui Anu se datorează, în primul rând, migrației
europene spre Sumer și India, acolo unde s-a retezat genealogia sacră, fiind recunoscut drept „tatăl zeilor, Enil
al muntelui” 75 , iar ceilalţi zei au fost descendenţii lui, muntenii. Nu Anu, care a fost doar un inițiator în
civilizare, ci Enlil, pe care îl vom găsi și în miturile babiloniene, drept Bel sau Baal, în inscripţiile regale de la
Lagash, menţionându-se „zeul Ningirsu, războinic al zeului Enlil” 76 , producându-se, încetul cu încetul,
înlocuirea „unui dumnezeu cu altul, „Dumnezeu Enlil”77, cel care, în spațiul civilizațiilor asiatice, chiar a fost
un întemeietor de religii.
La pragmaticii greci, descendența religiilor din cultul strămoșilor este tranșant formulată, antecesorii
fiind considerați „cei vieţuind odinioară,/ Fii semizei ai stăpânilor zei”78, pentru că „oamenii cred că şi zeii se
nasc şi că poartă veşminte/ și, deopotrivă la chip, vorba la fel şi-o-ntocmesc”79.
5). Datina sau „regulile din orașul Arbore”
Până la apariția primilor legiuitori ai omenirii, babilonianul Hammurapi (1810-1750 înainte de Hristos)
și spartanul Licurg (secolele IX-VIII înainte de Hristos), „regulile”, stabilite de „bărbatul cel mai integru, Anu,
în orașul Arbore, de lângă râul cu apă”, au constituit „legea”, adică regulile, ritualurile, cu componentele lor
de poezie, muzică și dans, și misterele, acestea din urmă fiind stabilite, conform spusei lui Platon, „de către
bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru
a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea
prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”80. Cum Anu, „tatăl celor patru
Hore”, pe care le numim anotimpuri, a fost primul dintre „bărbații de mare geniu”, care a pus temeliile regulilor
de conduită umană, stabilind și reperele, dar și mijloacele de realizare a asemănării dintre om și divinitate,
toate ținând de caracteristica poetică a naturii umane, lui Anu îi revine și „gloria”, în accepțiunea egipteană a
cuvântului (moștenire asumată cu responsabilitate), oferirii „datului” iniţial, cum numea René Guénon Datina.
67
The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67
68
Sitchin, Zecharia, The lost Book of Enki, p. 10
69
The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67
70
Ibidem, p. 151
71
The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998, I, p. 1
72
Ibidem, V, p. 20
73
Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 70
74
Ibidem, p. 63
75
The Epic of Gilgamesh, VII, p. 24
76
77
Ibidem, p. 47
78
Simonide din Ceos, Veşnica trudă, în Antologia poeziei greceşti, p. III
79
Xenofan, Ospăţul, în Antologia poeziei greceşti, p. 145
80
Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14
„Regulile” lui Anu cuprindeau repere astronomice importante, precum evoluția Ursei Mari pe cer, cu
delimitarea anotimpurilor, întâmpinate, desigur, cu câte o horă, deci cu câte un dans ritualic anume, prin care
se invoca bunăvoința astrului ceresc dominant în anotimpul care urma, Soarelui fiindu-i închinată hora în cerc,
încă supraviețuind la români, la greci și la evrei, iar Lunii, hora în șir sinusoidal, care sugerează și unduirea
Șarpelui Ceresc, Lunii asociindu-i-se constelația Dragonului, prin două mari sărbători echinocțiale, cea a
intrării Șarpelui (înghețului) în pământ, preluată de creștinism sub denumirea de „lanțul Sfântului Dumitru”,
și sărbătoarea ieșirii Șarpelui (înghețului) din pământ, numită și „lanțul Sfântului Gheorghe”. Existau și două
sărbători solstițiale, numite An-Dar, prima, în vară, când începea noul an, dedicată Soarelui și Pământului, și
una în miezul iernii, sub Capricorn, dedicată Pământului și Soarelui, lumina însemnând, pe atunci, „logodna
cosmică”, pentru că se presupunea că, „cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”81, inclusiv Timpul,
„vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”82.
Horele, un fel de revolte cosmice împotriva Timpului, respectau ordinea cosmică a răsăritului de Soare
în constelațiile zodiacale (își închipuiau cei vechi că veșnicia aștrilor cerești derivă din ordinea opusă rotirii pe
cer în zodiac, iar horele marchează terestru această opoziție), iar textele scandate sau cântate, cele scandate
închinate Soarelui, iar cele cântate, Lunii, erau înălțate spre cer odată cu primenirea naturii, la răsăritul
Pleiadelor, când se făceau și sacrificii simbolice (arderea urșilor de paie, ritual preluat denaturat de Alexii) și
se cântau colinde, adică omagieri ale trecerii Soarelui prin solstiții și a Lunii prin lunistiții 83, cum inspirat
numeau cei vechi echinocțiile. Descinsă din paiane (pean-uri, cum s-a încetățenit termenul, pe filiație
franceză), deci din imnele solare, puse pe seama uriașilor („peanul84 tracilor este numit de eleni imnul Titanilor,
şi, pentru că acesta imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani”85), „colinda română, ca cult de Soare,
ca cult al Soarelui personificat ca Zeu, are o însemnătate arheologică”, etimologia cuvântului avându-și
originea în „colinda sau cylindea grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în
solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui
şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”86.
Horele ritualice erau, în cadrul misterelor Datinii, de natură divină, iar odată cu trecerea timpului ele
sunt dedicate mai ales reînvierii naturii, pentru că, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul
spre lumină, / înmiresmata primăvară aduce / vlăstare dulci ca de nectar”87, iar Soarele primea încredințări ale
deplinei sale biruințe: „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-
n ospăţ, lirele le-or desfăta./ Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare” 88 . Prin colindele și horele
primăverii, ale triumfului vieții asupra morții, generațiile vechi „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele
datini, / cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”89, iar forța „înțeleptelor datini” a fost atât de
puternică, încât abia peste lungi milenii se produce nu abandonarea colindelor, în ciuda mutării lor, din
primăvară, în iarnă, ci contrafacerea creștină prin vifleimuri, prin cântări dedicate Nașterii Domnului, întocmite
în mănăstiri menite izvodirii de cântări creștine, care să anihileze total relicvele identitare ale spiritualității
românești, iar cărturarii timpurii ai neamului, pentru că nu se deschiseseră, încă, ferestrele de dincolo de
latinism, retează, la rândul lor, un parcurs impresionant al spiritualității omenești, încă puternic înrădăcinat la
români, protestând, împotriva falsificării, cu o violență a demnității, pe care astăzi, în surprinzătoarea epocă
târzie a bigotismului, nu o mai putem întâlni. „Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental,
numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului,
când pe altele”90, scria, în 1875, Grigore Silaș, iar argumentele vremii, pe care Silaș doar le concluziona
tranșant, erau multe și temeinice.
Dincolo de ritualuri și de mistere, toate persuasive și cu specificități pe care le vom lua în discuție
separat, „regulile” lui Anu conțineau și elemente de drept propriu-zis, care au supraviețuit, prin dreptul pelasg,
numit, până după anul 1800 după Hristos, când încă mai era în vigoare, valaskim, adică dreptul valah. Frânturi
81
Hesiod, Teogonia, p. 9
82
Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194
83
Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881,
pp. 41 și urm.
84
Imn cântat pe mai multe voci, pentru glorificarea lui Apollo; în greacă i se spunea paian
85
86
Mangiuca, op. Cit. P. 41
87
Pindar, Atenienilor, p. 141
88
Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44
89
90
Silasi, Gregoriu, Dr., Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52
de drept pelasg încă se mai pot identifica în scrierile vechi ale omenirii, prin comparare cu dreptul valah. De
pildă, „răscumpărarea capului”, conform documentelor de cancelarie domnească din Molodova, se făcea astfel:
În faţa scaunului domnesc de judecată al voievodului Moldovei se prezenta, în ziua de 20 decembrie
1431, „Giurgiu din Tămârtaşinţă” (Şoldăneşti) pentru a răscumpăra o crimă, săvârşită nu de el, ci pe teritoriul
său obştesc. În urma sentinţei, „a rămas Giurgiu să-şi răscumpere gâtul de la noi. Şi pentru această gloabă,
acest Giurgiu a dat înaintea noastră partea sa din sat din Tamârtăşinţi slugilor noastre Balotă şi Oancea, şi ei l-
au răscumpărat din această gloabă”91. Deci, pentru că Giurgiu nu avea bani, el ceda teritoriul său obştesc
boierilor Balotă şi Oancea, care plătesc şi-l răscumpără „din această gloabă”, care, aşa cum vom afla din
documente târzii, se numea „adetul morţii de om din veac” , iar ulterior „hultamo judeţului”.
În 14 octombrie 1473, avem un alt caz de „răscumpărare a gâtului”, vinovăţia fiind lăsată moştenire
urmaşei, Ilca, fiica stolnicului Petrea Ponici. Cum Ilca „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a
ucis Petrea Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat... şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea Stolnic, moartea lui
Andriţă”, responsabilitatea crimei a fost anulată „prin tocmală bună şi înţelegere şi pace veşnică” 92, „precum
este adetul morţii de om din veac”93.
Şi mai târziu, în 7 august 1696, dreptul valah funcţionează precum legile pelasgine din vremea războiului
troian, neamul Tolovenilor din Pojorîta plătind pentru „ace moarte” ce a făcut-o unul dintre ei „fără nici un
cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă hultamo judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu
12 mei negri breji”94.
În „Iliada”, Homer prezintă, aidoma documentelor moldovenești, răscumpărarea vinovăției de omor:
„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

Dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie
Răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase
Plata, o spune-n vileag celălalt că nimic nu primise;
De-asta vor ei amândoi ca judeţul s-aleagă de crede,
Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,
Crainicii însă-i opresc şi fac linişte.
Judecătorii şed la judeţul lor sfânt pe treptele netede de piatră,
Ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici
Şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.
Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata
Judeţului care, rostind judecata, mai drept o să fie”95.
Dreptul valah însemna, ca și cel pelasg de odinioară, un statut obştesc, care-l îndreptăţea pe cel din
frăţie (gintă, obşte) să fie „slobod şi în bună voie şi fără nici o nevoie... şi să nu dea şi să nu plătească niciodată
nimic după dreptul robilor şi al Tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească niciunui boier al său la care va
trăi... să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci să plătească după legea românească, cum este legea
românească, iar mai mult să nu dea nimănui nimic şi să nu plătească, ci să fie în legea noastră după legea
românească (valaskim)”96. Legea stabilea „să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile
noastre să nu lucreze, nici la cetate, nici să nu dea deseatină de la albine, nici din vii şi nici alta nimic să nu
dea, niciodată, în veci”97.
Un alt principiu al legilor pelasgine, regăsit şi în dreptul valah, dar şi în datina românească, până spre
anul 1800 al erei noastre, îl reprezenta interdicţia de a sacrifica anumite animale domestice şi de a le consuma
carnea. În antichitate, după cum consemnează Strabon, citându-l pe Posidonius, „misii (nume generic pentru
toţi tracii) se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea
turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit, pentru care pricină au fost numiţi
theosebi şi capnobaţi”98.
91
Documente privind Istoria Moldovei, I, p. 95
92
Documente, I, pp. 398, 399
93
Bălan, Teodor, Documente bucovinene, III, 5
94
Stefanelli, Teodor, Documente câmpulungene, pp. 15, 16
95
Homer, Iliada, XVIII, versurile 486-497
96
Documente, XIV-XV, 1, 369, 370
97
Documente, XIV-XV, 1, 260, 261
98
Strabon, Geografia, VII, B, p. 3
Toate aceste dovezi ale apariţiei unei civilizaţii magnifice pe teritoriul nostru obştesc nu ne îndreptăţesc
la nimic. În fond, ele puteau reprezenta creaţii ale frăţiilor (ginţilor) care au migrat spre cele patru puncte
cardinale, întemeind neamuri distincte, individualizându-se prin limbă şi prin datină nouă, prin ritul consacrat
de un alt sistem de credinţe, unul mai evoluat filosoficeşte decât altul şi, deci, cu o capacitate de manipulare
apreciabil lărgită în spaţiu şi timp. Singura şansă de a ne revendica străbuni printre carpizii pelasgi (termenul
e târziu, dar recomandabil pentru ceea ce am de spus) epocilor precucuteniană şi cucuteniană o reprezintă
Datina. Deci, dacă vom izbuti să identificăm înfăţişările iniţiale ale Datinii, cele care durează până la „turnul
Babei” (pe axul Dunării, inclusiv în Elada), până dincoace de războiul troian, până la hegemonia doriană, şi
dacă vom constata că înfăţişările acelea ale Datinii încă supravieţuiesc în spaţiul românesc (numai în spaţiul
românesc), în ciuda înglobării obiceiurilor străvechi în tradiţiile creştine sau a contaminărilor folclorice
ulterioare, ne vom dovedi, prin continuitatea Datinii, urmaşi şi moştenitori de necontestat ai acelor superbe
civilizaţii ancestrale. Ca să nu mai luăm în discuţie şi folclorul, această îndepărtare de Datină, de sacrul impus
în favoare sacrului trăit şi, în cele din urmă, în favoarea unui răsfăţ sărbătoresc, valoros din punct de vedere
estetic, dar din ce în ce mai sterp ca mesaj şi, de ce nu?, ca nemurire prin continuitate. Relaţia Cerc-Spirală
(continuitate în sacru), ca asumare istorică, poate fi neproductivă (inerţia mioritică), dar, dacă tot există şi
funcţionează, poate că avem obligaţia de a redescoperi cucutenienismul nu doar ca loc al casei natale, ci şi ca
o identitate a sângelui şi a spiritului.
S-a întâmplat ca din munţii noştri să coboare spre lume şi spre viitorime „în ritmuri sacre Poezia, Legile,
Artele”, Datina fiind împământenită aici şi durând în munţii 99 ei, munţi100 care, în vremuirea vremurilor, se
întâmplă să fie şi ai noştri. Uimirea lui Eduard Schure (Mari iniţiaţi), la care am mai făcut referire, ne priveşte
doar în măsura în care am deprins obiceiul şi am menţinut tradiţia, în ciuda faptului că, asemeni tuturor
neamurilor lumii, şi noi suntem un popor de sinteză.
6). Muntele Datinii, AR-RA-AR-AUM
Deși de multă vreme încetățenită, teoria contaminării reciproce a culturilor înseamnă o eroare, care
ignoră mărturiile vechi și cercetările temeinice ale unor pasionați de patrimoniul comun al omenirii, precum
Albert Churchward, care constata, „privind la diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi
ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă (că) se poate concluziona o origine
comună”101. Cu o condiție, și anume aceea de a nu încerca să descifrăm în tentațiile metafizice ale primelor
generații de oameni vorbitori o religie clasică, definită de Augustin, în chiar titlul unui capitol, drept o reducere
„la a adora oameni morți”102, pentru că, și în condițiile în care am localiza începuturile, pe baza informațiilor
primite de Herodot de la egipteni, în epoca pelasgilor, ignorând existența celor două civilizații primordiale,
polară și boreală, tot am constata absența onorării unor „oameni morți” sau a unor personificări simbolice, în
totemismul inițial, din care aveau să se închege misterele, reperele fiind reprezentate onorarea elementelor
cerești cunoscute și considerate drept povățuitoare (chaldeienii susțineau că „poruncile lui Dumnezeu sunt
scrise pe cer”, în tentativa lor de a întări „legământul”, adică „Mithra”103, cu Soarele) și binefăcătoare.
În metafizica naturală a protopărinților neamurilor, numită impropriu „religie” naturală, încă nu exista
un „Tată al tuturora”104 în ceruri, iar ceremoniile totemice, incluzând jertfe simbolice (incendierea ursului de
paie, în cinstea Ursei Mari, dansurile și cântecele „lebedelor”, în templul de lângă Tecuci, întru onorarea Lunii
și, implicit, a naturii etc.), nu pot fi confundate cu misterele, deși se știe că „de la ceremonii totemice s-a ajuns
la Mistere”105, pentru că înțelepciunea, deși, dintotdeauna, „înțelepciunea este Dumnezeu însuși”106, încă nu
fusese plantat în cer nici un zeu („numele zeilor reprezintă atribute ale lui Unu”107) și, cu atât mai puțin, un
„stăpân al zeilor”. Cei vechi recunoșteau un Sine Universal, care își revărsa înțelepciunea în Sinele Particular
dornic de cunoașterea de sine, prin care se descifra condiția celui care te-a creat, dar nu-ți pretinde nimic și cu
99
O, munte, locuinţă a zeilor – în The Epic of Gilgamesh, II, p. 9
100
Popoarele au adus instrumentele muzicale din munţii pelasgilor – în Strabon, Geografia, II, X, 3. 16, p. 437
101
102
Augustin, La cité de Dieu, I, Paris, 1855, cartea VII, cap. XXIV, p. 127
103
Stephens, V. L, The Rise and Fall of the Mithraic Mysteries, Rosicrucian Digest, No. 2, 2010, p. 1
104
Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16
105
106
Augustin, La cité de Dieu, I, Paris, 1855, cartea VIII, cap. I, p. 68
107
care poți intra în armonie aidoma luminii și umbrei, dar armonia se producea „în grota inimii”, acolo unde, și
după Augustin, primul mistificator de valori perene, „omul poate fi și muritor, și fericit”108.
Fără îndoială, „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult,
îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în
desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară
un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi
adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult,
cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc
locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”109. Numai că, „suindu-se pe cele
mai înalte piscuri de munte”, pentru a aduce jertfe „soarelui, lunii, pământului, focului, apei și vânturilor” 110,
oamenii, care încă nu se numeau așa, pentru că încă nu îndrăzniseră să-și însușească „chipul și semănarea” lui
OM (așa se pronunțau literele AUM, care desemnau Sinele sau Spiritul Universal), celebrau elementele creației
drept repere astrale, iar legiuitorii pământeni încă nu se substituiau acelor misterioase identități.
Urcatul pe înălțimile munților, încă păstrată, la români, prin Nedei (păcat că Bucovina, leagănul
Nedeilor, nu mai valorifică un astfel de potențial cultural), se făcea pentru că vârfurile munților erau atât de
aproape de cer, încât numai de acolo se putea primi „cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi
temelie a naturii”111. Acolo, pe platoul cel mai înalt, se aprindeau patru focuri, în cele patru repere solstițiale și
echinocțiale, iar la intersecția axelor solstițială și echinocțială, se aprindea, apoi, un foc din buturugi uriașe,
care simboliza menhirul, adică „piatra căzută din cer”, în jurul căruia se desfășurau horele cu măști și cu bătăi
din ciomege, executate de „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi pentru dansul în
arme”112, conform mărturiei lui Strabon, dar și în cinstea Soarelui 113, prin alte hore ritualice, păstrate timp de
veacuri de către români, sub denumirea de hore călușerești.
Muntele, primul și, după tânjirea sufletului meu, singurul templu adevărat al omenirii – toate templele
religiilor simbolizează, de altfel, muntele („În culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute
după modelul Muntelui Lumii”114; „Templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”115), se numea,
datorită dedicării lui Soarelui („templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat”116 și unde Soarele și-a putut
așeza „scaunele şi masa lui” 117 ), AR-RA-AR-AUM („Slujind Soarelui, slujești lui OM”, deci Spiritului
Universal), numele acesta fiind abandonat, în multe locuri, odată cu apariția religiilor propriu-zise, prin
mutarea strămoșilor, deci a unor „oameni morți” în cer, îndreptățindu-l pe Augustin, într-o vreme în care cultul
moaștelor, ddeși legiferat de Constantin, încă nu luase amploare în creștinism, să susțină că „zeitățile
neamurilor sunt doar niște demoni necurați, care au drept scop să înfățișeze drept zeități numele unor oameni
morți sau al altor creaturi, în scopul de a obține onoruri divine, care să flateze mândria lor”118.
Numele iniţial al muntelui, definit ca templu solar, s-a mai păstrat doar în denumirile munților Rarău
(cu valea Ararau, de sub stânca prăbușită) și Ararat, muntele bucovinean beneficiind, la cumpăna mileniilor
vremii noastre, de o puzderie de invocații din partea tinerilor blaki, depozitate în memoria veacurilor de
manuscrisele cunoscute sub numele de „Rochonczy Codex”119.
„Muntele Cerului şi al Pământului”120, cu pajiştile strălucitoare din vârf ocupate de Venus şi de Marte,
Marte fiind menţionat în imnuri drept „stăpânul marelui munte”, „al muntelui de unde răsare Soarele”121, „în
fiecare zi, veghează asupra răsăritului şi apusului de soare; cu vârfurile lui ajunge până la malurile cerului, iar
cu mijlocul, până la lumea adâncurilor”122. În „Muntele Lumii”, Mircea Eliade identifică și arborele lumii,
observând că „simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două
108
Augustin, La cité de Dieu, I, Paris, 1855, cartea IX, cap. XIV, p. 159
109
110
Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78
111
Orfeu, Legii, în Antologia poeziei greceşti, p. 218
112
Strabon, Geografia, I, X, 21, p. 441
113
Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160
114
Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177
115
Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38
116
2009, p. 159
117
Ibidem, p. 161
118
Augustin, La cité de Dieu, I, Paris, 1855, cartea VII, cap. XXXIII, p. 61
119
Enăchiuc, Viorica, Rochonzy Codex, Alcor-Edimpex, Bucureşti, 2002
120
Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their Representation, Groningen, 1997, p. 13
121
Sjöberg, A.; Bergmann, E, The Collection of the Sumerian Temple Hymns, Locust Valley, 1969, p. 88
122
Heidel, A., The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, Chicago, 1970, p. 65
simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale
Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”123, dar vom vedea că și între Arborele Lumii („Creaţia eternă este un
copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ”124), Primăvară și Lună există nu doar complementarități,
ci și segmente identitare comune, multipla semnificație a unei identități fiind condiția revelației, pentru că
„Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa
asupra morţii”125.
„Colo-n sus şi tot mai sus,

Oi, Lorendai, Leroi Doamne!
Unde sfinţii s-au tot dus
E o dalbă Mănăstire…
Cu pereţii de tămâie,
Uşile de lămâie”126.
„După dealul acela mare

Răsărit-a mândrul Soare;
Da’ nu-i soare răsărit
Că-i o dalbă Mănăstire,
Mănăstirea Domnilor.
Nouă preoţi preuţesc
Nouă diaconi citesc
În locaş dumnezeiesc;
Iar când popa cel mai mare
Zări ieşind Sfântul Soare,
Se bucură foarte tare
Şi la el că se uita
Şi din gură-aşa-mi grăia…”127.
Din nefericire, nu a mai grăit nimic, pentru că, în ciuda faptului că „Legea strămoșească este stăpâna
tuturor”128, colbul uitării și al ignoranței munte s-a depus peste sacralitatea ei.
7). „Timpul este Creatorul”
În planul credințelor, omenirea a avut două etape distincte, ambele ignorate de cultura română, cea
pretotemică („Cei mai vechi din acest grup nu au ceremonii totemice; cred într-un Mare Spirit; deşi au dansuri,
nu au ceremonii totemice; vorbesc monosilabic; nu au nici o magie, nici ritualuri iniţiatice”129) și cea totemică,
doar ultima descoperind cerul și asumându-și, mai mult sau mai puțin fantezist, „rădăcinile în cer”. Cu Luna,
drept astru dominant, sau cu Soarele, în funcție de credința în aștrii cerești făcându-se și înmormântările:
„Funcţie de înmormântarea cu faţa de sud sau spre nord identifică mituri lunare sau solare”130. Bineînțeles,
credințe nu înseamnă un sinonim pentru religii, pentru că integrarea în absolut nu înseamnă manipularea celor
vii pe seama celor morți. Iar în aceste credințe, din care inițial lipsește actul creației, mai presus de aștri există
un Sine Universal, care, ulterior, ca și în Psalmul 18 al lui David, spiritul acela astral își va face sălașul în
Soare, pentru a se oferi tuturor, dar fără a pretinde nimic. Și mai târziu, și doar pentru „a se ști despre cine este
vorba”, i s-a dat celui „veșnic, neprecizat și fără nume” un nume (Lao Tse i-a zis „Tao”, iar indienii, „AUM”,
citindu-se „OM”), dar cu precizarea că spiritul universal nu are nume, pentru că, dacă ar avea, s-ar vremelnici,
forța cuvântului fiind de a dura în efemeritate, nu în eternitate. La indieni, însă, exista și un vocativ, pe care
aveau voie să-l folosească doar marii preoți, în ritualuri speciale, „OI”: „Oi, Ler, Oi, Ler”, cum încă se spune,
123
124
Katha-Upanishad, II, p. 37
125
Kena-Upanishad, II, p. 21
126
Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 23
127
Ibidem, p, 24
128
Pindar, Lgea naturii, apud Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 242
129
Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 14
130
Ibidem, p. 15
cu variante degenerate, în colindele românilor, colinde în care „Legea e Lege, Doamne!”, păstrându-se, din
datul inițial, doar formula sacramentală.
În astfel de credințe, în care nici măcar aștrii cerești nu erau determinanți pentru viața omenească,
„Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”131, iar trecutul şi
prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin „Spiritul nemuritor”, deci prin „Sinele
universal”132, trecutul, prezentul și viitorul fiind, de fapt, cele trei ursiri, în condițiile în care făptura pământeană
(încă nu comisesem „atentatul cosmic”, cum formulează Lucian Blaga, la numele lui AUM) primește, simultan,
și nașterea, și moartea: „Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul
oamenilor” 133 . Iar „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere.
Revelaţia este biruinţa asupra morţii”134, căci, așa cum susținea, mai ales prin retorisme, Augustin, „omul poate
fi și muritor, și fericit”135. Fericirea era condiționată de necunoașterea Timpului („neputincioasa bătrâneţe / N-
o cunoşteau”136, iar „murind, părea că-i fură somnul adânc”137), descoperit abia de generațiile „mai puțin
fericite” ale epocii în care soarele răsărea din Rac, când Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de
astre”138, domină generațiile care vor urma, „devorându-și fiii”, pentru că „Timpul este Creatorul. Există două
căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea
Nemuririi”139.
Imaginarea actului creației a însemnat un demers poetic, „descifrat”, prind dialoguri maestru-discipol,
în toate religiile, de către inventatorii de zeități, în funcție de atributele lui Unu. Până în vremea grecilor, poeții,
așa cum recunoșteau și chaldeii, au avut un cuvânt greu de spus, prin revelațiile lor. „În această lume, atunci
când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza
primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create” 140 , concluzionează
maestrul, după ce poetul scrisese că:
„Jumătatea inferioară a oului s-a transformat

Şi a devenit pământul de jos,
Şi jumătate superioară s-a schimbat
Şi a devenit cerul de sus;
Din gălbenuşul oului a fost făcut Soarele,
Lumina zilei să strălucească peste noi;
Din albuş, luna a fost închegată,
Lumina nopţii să strălucească deasupra noastră;
Toate fărâmele cojii, frumos colorate,
În stelele cerului s-au prefăcut
Şi firimiturile întunecate s-au schimbat
În nori şi în întuneric al cerului”141.
În alte sugestii străvechi, cele trei părți ale oului încondeiat, care, cu siguranță, reprezintă una dintre
primele cărți religioase ale omenirii, ar defini, prin partea de sus, „Fruntea de Foc a Dumnezeului Luminii”,
prin cea de mijloc (hora romburilor și a crucilor echinocțiale), „Stăpânul Coroanei Roşii, care este capul Celui
Unic şi care dă viaţă omenirii prin căldura respiraţiei sale”, iar prin partea de jos, „Marele Unu al Apelor,
care păzeşte orizontul de nord”142, deci Cerul Zilei cu soarele în centru, Viața, datorată Soarelui, și Roata
Cerului, vegheată de Lună, știut fiind faptul că, în concepția celor vechi, existau „Cerul lui Anu, Cerul mijlociu,
Cerul, Suprafaţa Pământului, Lumea Apelor Subterane Apsu şi Lumea Adâncă a Morţii”143.
131
Katha-Upanishad, I, p. 31
132
Katha-Upanishad, 2, p. 35
133
The Prose Edda, p. 12
134
Kena-Upanishad, 2, p. 21
135
Augustin, La cité de Dieu, I, Paris, 1855, cartea IX, cap. XIV, p. 159
136
137
138
139
Prashna-Upanidhad, 2, p 40
140
Adi Parva, I, p. 3
141
142
Ibidem, p. 70
143
Horowitz, Wayne, Mesopotamian Cosmic Geography, Eisenbrauns, 1998, p. XII
Cele șapte ceruri (trei de deasupra, solare, și trei de dedesubt, lunare, plus dublul orizont al lumii date,
adică existența umană, care imită, prin Horus – rotirea zodiacală a pământenilor) sunt prezente, ca deslușiri, în
toate culturile inițiale și inițiatice ale omenirii: „În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt
linii radiante, înscrise în cerc (cele două capete ale oului încondeiat – n. n.), reprezentau şi Muntele Cerului
(Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”144, iar la
druizi, cele trei nivele existențiale, reprezentate prin tot atâtea pietre, „cele trei pietre semnifică o nouă naştere”,
în vreme de, pentru egipteni, „prima trinitate Stelară şi a desemnat atributele acestui Dumnezeu triunic:
Înţelepciunea, Puterea şi Bunătatea” 145.
Toate aceste definiții, aparent diferite, reprezintă adaptări târzii la religii zonale, desprinse din „regulile”
inițiale, care aveau să supraviețuiască doar prin datini, deci într-un subconștient al popoarelor, care nu
abandonau lesne „legea din bătrâni”. La români, inclusiv prin oul încondeiat, care reprezintă, la nivelul picturii
exterioare, un prototip și pentru biserici, Datina s-a păstrat mai bine și încă se mai păstrează, datorită muntelui.
Ca și creația, care, în toate credințele, inclusiv în pragmatica și mult prea pământeasca religie a grecilor,
păstrează aceleași caracteristici ale captivității vieții într-o sferă ciudată, în care sferele și concavitățile
reprezentau și enigme, dar si răspunsuri limpezi și definitive.
„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat,
sincer şi inteligent”146 reprezintă o concepție de bun simț, prezentă în toate credințele inițiale, în care poemul,
înainte de a fi transformat în dogme religioase de către „inițiați”, primordiala civilizație polară stabilind că
„Soarele, din sud, a încălzit pietrele şi pământul / Şi verde a fost pe pământ iarba în creştere. / Soarele şi sora
lui, Luna, în sud / Mâna dreaptă le-a aruncat peste buza cerului; / Nu e nevoie să ştim unde ar trebui să fie casa
ei, / Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul”147, iar civilizația boreală, dar nu
cea europeană, ci segmentul îndepărtat al Chinei antice, concluzionând aidoma, deși într-o ciudată prevestire
a zeilor: „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / Şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / Nimic nu exista, doar
primordialul Apsu („Cel care există de la început”, adică Soarele), născătorul lor, / Mummu („Cel care este
născut”, Mercur), iar Tiamat („Fata în viaţă”, Luna)… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a
purtat un nume, destinul lor a fost determinat”148.
La greci, care, prin cele trei migrații polare spre sud (ionienii, dorienii și, apoi, aheii), încă se mai păstrau
principiile credinței polare, „Mama Glie”, numită și „Mama Natură”, zămislește totul, printr-o superbă nuntire
cu Soarele, „ochiul deschis mereu asupra vieţii”149: „Umbrita glie, maica zeilor din cer”150; „Natura, iscusita
mamă, zămislitoarea lumii întregi”151; Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”152; „Divina
Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”153; „Cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”154, „haos a
fost la-nceput. Pământul cu largile-i coapse,/ Casă temeinică dată nemuritorilor care/ Au pus stăpânire pe
culmea Olimpului plin de troiene”155; etc.
Abia după aceea „au căutat zeii locuri unde să aşeze / Cele sfinte, şi sfatul a avut loc; / Nume au dat,
apoi, amiezii şi amurgului, / Şi dimineţii – şi Lunii i-au zis Lună –, / Şi nopţii, şi serii, pentru a se număra
anii” 156 , această cosmologie inițială figurând, în construcții poetice și mai interesante, în toate colindele
românilor, chiar și în cele falsificate de ortodoxie și transformate în vifleimuri, adică în cântări religioase care
glorifică nașterea lui Iisus, în tentativele multiseculare ale bisericilor creștine de a spulbera „acele cântece
diavolești”, care se cântau, în 1552, la „marele praznic al diavolului Regelo het (săptămâna colindării)”, iar
peste un secol, când furia bisericească este și mai întețită, și descrierea datinii este mai amănunțită, precizându-
se că încă „practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor
nelegiuite, mai ales că, înainte de Crăciun, nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa
cântecele drăceşti“157, adică colindele.
144
Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, pp. 56, 57
145
Ibidem, p. 40
146
Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81
147
Voluspo, 4 şi 5, p. 4
148
Legge, op. cit., p. 81
149
Orfeu, Soarelui, în Antologia poeziei greceşti, p. 190
150
Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30
151
Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191
152
153
Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201
154
155
156
Voluspo, 6, p. 5
157
Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, București, Minerva, 1981, I, p. 267
În cel mai vechi text de pe pământ, „Locust Charm”, care reprezintă, de fapt, și cea mai veche carte a
creației, există o tăbliță, despre „Crearea Soarelui şi a Lunii”, în care legiuitorul Anu și primii șamani care i-
au valorificat mitul se transformă, din primi observatori și știutori ai mișcării aștrilor, în creatori divini: „Când
zeii Anu, Enlil şi Enki, / Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, /
Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului, / Luna Noua l-a determinat pe Anu să apară, / În mijlocul
cerului pe care îl traversează”158.
Mitul Soarelui și al Lunii, păstrat în colindele românilor drept imposibila logodnă cosmică, este mult
mai profund de cât se crede, Luna fiind, în acest mit, fiica Pământului, adică Natura, pe care, de altfel o și
tutelează. În cultura scrisă sanscrită, mitul e mai superficial decât în cultura orală românească și slavă: „Zeita
Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea
petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de
an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul
coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la
iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost
compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul
spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost
salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă,
din cauza respingerii lui de dragostea ei”159.
În cultura românilor, în care există cele două sărbători echinocțiale, ale intrării și ale ieșirii Șarpelui în
și din pământ, transformate de ortodoxie în „lanțurile” sfinților Dimitrie și Gheorghe, Luna, numită de daci
Eftepir, de celți, Alba, iar de romani, Lucia, era fata Pământului, prefăcută de o vrăjitoare într-un mesteacăn,
până ce s-au înduioşat zânele şi-au trecut-o în rândul lor drept Crăiasă a Zăpezilor, care are lăcaş în văzduh,
deasupra norilor, într-un palat de cleştar şi pietre scumpe. În cultura slavilor, se precizează să Luna este
primăvara, numită, după luna mai, când începeau sărbătorile anului nou, la începuturi, Maia; închisă într-o
peșteră, de către un unchi care o dușmănea, Maia a fost eliberată de Soare și dusă în cer, acolo unde nici o
răutate nu o mai poate atinge. Prin mutarea primăverii în cer, echinocțiile, cu cele două sărbători ale șarpelui
cosmic, reprezentat de constelația Dragonului, mitul străvechi al creației devenea atât de complex, încât avea
nevoie și de ritualuri distincte, dar și de personificări alte atributelor acestei interesante fenomenologii. Pe
pământ, au apărut jocurile cu măști, care însoțeau colindele lunare (cântate) și solare (scandate), numite, după
numele primăverii, Maia, malănci. În plan metafizic, primăvara se transforma într-o concretețe a Arborelui
Cosmic, închipuit cu rădăcinile în ceruri și cu crengile pe pământ.
Miturile nu au răspuns niciodată la întrebările privind creația și, implicit, rosturile existențiale, dar au
imaginat povești minunate, care au încântat sau apăsat sufletele generațiilor care au urmat. Povești în care
poezia deschide, pentru fiecare dintre noi, tentația, dacă nu chiar porțile inefabilului.
8). „Puzderia de legi o cântă înţeleptele datini”
Înainte de religii, au existat ritualurile, iar „anumite ceremonii totemice, care au fost practicate de multe
triburi din diferite părţi ale lumii sunt identice în simbolismul lor, pentru că toate acestea trebuie să fi avut o
origine comună”160. Tocmai de aceea, identificarea datului inițial în obiceiurile românești de astăzi nu se poate
face, în absența memoriei obștești, decât prin analogii cu fragmente de mărturisiri din istoricul popoarelor
înzestrate cu memorie, subliniind, totuși, că, datorită conservatorismului încrâncenat al străbunilor noștri,
rădăcinile datinii s-au păstrat cel mai bine pe pământul din care au și apărut, în arealul tulburător al munților
Carpați. Rădăcina cântecului trebuie căutată în stabilirea „regulilor” inițiale, care erau mai mult decât legislație,
pentru că deschideau și calea integrării ființei pământești în absolut. „Puzderia de legi o cântă, glorifică
înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”161, mărturisea Hesiod, cu trimitere
spre poeții cu vocație șamanică ai începutului spiritualității lumești. Nu am folosit termenul „omenești”, ca să
evit confuzia cu un alt teritoriu de sacralitate, unul mult mai elaborat și destinat, în primul rând, inițiaților.
Despre moș-strămoșii care au întemeiat Datina, există mărturii timpurii, în marea lor majoritate
legendate, datorită curgerii timpului. Timpul când „neamul unor oameni de aur, cu duh şi cuminte / Care-au
fost într-o vreme”, „netulburaţi de vreo grijă, trăiau asemeni cu zeii, / Nu cunoşteau suferinţa ori truda şi nici
bătrâneţea / Nu-i dobora, ci de-a pururi cu zdravene mâini şi picioare / Se veseleau în petreceri, feriţi de orice
158
159
The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235
160
161
amaruri. / Moartea uşoară ca somnu-i primea şi averile toate. / Ei stăpâneau, căci pământul cel rodnic din
propria-i voie / Fructe dădea din belşug, paşnici trăiau şi în tihnă, / Roadele îşi împărţeau cu cei deopotrivă de
vrednici” 162. Soluția aceasta străveche, de intrare în armonie cu divinitatea prin „veseliri în petreceri”, deci
prin arte, ar trebui să ne dea de gândit, într-o epocă a golirii totale de metafizic, inclusiv prin „vana literatură”
a decadențelor stilistice, pe care o sesiza René Guénon, drept dimensiune generală a artelor târzii, bântuite de
civilizație și înstrăinate total de metafizic, de inefabilul care trezește și în trăitorul de frumos capacități
imaginative. Pentru că „oamenii ating perfecţiunea în imitarea divinităţii când fac bine altora, dar s-ar putea
spune, şi mai corect, că ei ating acest stagiu când sunt fericiţi”163, dar ating fericirea și atunci când „muzica,
apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin
frumuseţea artei”164. Soluția înseamnă prima revelație importantă a făpturilor care au început să comunice și,
mai ales, să transmită.
Hecateu Abderida, istoric din vremea lui Alexandru Macedon, Diodor Sicul şi Claudiu Aelian au lăsat
prețioase mărturii, preluate, înainte de a se pierde definitiv, de către Strabon (cine știe câte alte mărturisiri,
anterioare celor trei, nu moștenim datorită lui Strabon!). Diodor Sicul scria: „Acum, după ce am descris hărţile
de miază-noapte ale Asiei, credem că este de interes să menţionăm aici şi cele ce se povestesc despre
hyperborei. Anume, între scriitorii antici, Hecateu şi alţii relatează că în faţă de ţinutul celţilor, în părţile
Oceanului (Dunării de jos şi a Mării Negre) se afla o insulă, care nu e mai mică decât Sicilia, situată în regiunea
nordică şi e locuită de hiperborei, numiţi astfel fiindcă sunt mai depărtaţi de vântul Borea („Vântul de miază-
noapte”, „Crivăţul”, numit, târziu, în Bucovina, datorită locului de unde bate, şi „Rusul“). Aici pământul este
foarte bun şi roditor, clima excelentă, temperată, şi din această cauză fructele se produc, aici, de două ori pe
an. Se povesteşte că Latona, mama lui Apollo, a fost născută aici şi din această cauză Apollo este venerat aici
mai mult decât alţi zei; şi fiindcă hiperboreii din această insulă celebrează pe acest zeu în fiecare zi, cântând
încontinuu laudele sale şi făcându-i cele mai mari onoruri, astfel se zice că oamenii aceia sunt ca un fel de
preoţi ai lui Apollo.
Se mai află în părţile acestei insule o pădure, sfânta magnifică a lui Apollo, de o întindere considerabilă
(Teleorman, „pădurea nebună”?), şi un templu renumit, a cărui figură exterioară este în formă sferică şi care
templu este decorat cu foarte multe daruri. Acest zeu, Apollo, mai are şi un oraş sfânt al său (Piroboridava), iar
cei ce locuiesc în acest oraş sunt în mare parte cobzari şi aceştia, în timpul serviciului divin, bat cobzele în cor
şi cântă imne în onoarea zeului, lăudând faptele sale. Hiperboreii au un mod al lor propriu de vorbit şi sunt cu
o prietenie foarte familiară faţă de greci, cu deosebire faţă de atenieni şi de locuitorii din Delos: această
bunăvoinţă a lor fiind stabilită şi confirmată încă din timpurile cele mai vechi. Se spune chiar că unii greci au
trecut la hiperborei şi au lăsat la ei daruri foarte preţioase, scrise cu litere greceşti; tot astfel, şi Abaris a plecat
de aici în Grecia şi a reînnoit prietenia şi înrudirea cea veche cu delenii. Se mai spune, de asemenea, că din
această insulă (Insula Şerpilor sau Albă sau Leuce) se poate vedea Selina (Sulina) întreagă, fiind foarte puţin
depărtată de pământ şi se văd în ea oarecari înălţimi de pământ. Mai departe se relatează că zeul Apollo vine
în acea insulă, tot la 19 ani, în care timp constelaţiile de pe cer îşi împlinesc circuitul lor periodic. În tot timpul
acestei apariţiuni a zeului în insula lor, ei cântă noaptea din cobze şi fac, întruna, la jocuri sau hore, începând
de la echinocţiul de primăvară şi până la răsărirea Pleiadelor (Găinuşei), în prima jumătate a lui mai,
bucurându-se oamenii de acele zile frumoase. Domnia asupra oraşului şi administraţiunea supremă a templului
o au aşa-numiţii boreazi, cari sunt descendenţii lui Boreas, şi ei succed la domnie după neam”.
Celălalt fragment, păstrat de Claudiu Aelian, precizează că „nu numai poeţii, dar şi alţi scriitori
celebrează pe poporul hiperboreilor şi onorurile ce le fac dânşii lui Apollo. Între alţii, Hecateu Abderida, însă
nu cel din Milet, relatează că preoţii lui Apollo sunt fiii lui Boreas şi ai Chionei, trei fraţi la număr, oameni
înalţi de câte 6 coţi. Când aceştia, la timpul îndătinat, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo
stoluri nenumărate de lebede din munţii pe care dânşii îi numesc Ripae (Carpaţi) şi aceste lebede (fecioare,
care imitau constelația Lebăda, dominant, în mai, asupra acestor locuri – n. n.), după ce înconjură mai întâi
templul cu zborul lor (corect, dansul lor – n. n.), ca şi când ar voi să-i lustreze (purifice – n. n.), se lasă apoi în
curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţă.
În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo cu un fel de
melodii ale lor proprii (peanuri sau imne ale Titanilor, numite, astăzi, colinde – n. n.) şi pe când cobzarii
acompaniază cu cobzele lor în cor melodia cea foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci lebedele se asociază
şi ele la cântările lor, guguind împreună; şi este de notat că aceste lebede nu fac nici o greşeală ca să cânte cu
sunete disonante ori neplăcute, ci întocmai ca şi cum ele ar urma tonul şi începutul dat de dascăl corului, astfel
162
Hesiod, Munci și zile, p. 62
163
164
cântă şi ele împreună cu cântăreţii cei mai deprinşi în melodii sfinte. Terminându-se apoi imnul, acest cor al
păsărilor se retrage, ca şi cum ele şi-ar fi îndeplinit datoria lor obişnuită pentru sărbătorirea zeului, ar fi ascultat
şi ele toată ziua onorurile ce s-au făcut zeilor, au cântat împreună şi au desfătat şi pe alţii”165.
Probabil că la această epocă hiperboreică se referea Strabon, atunci când scria că „muzica, în întregimea
ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte
a muzicii” 166 , teritoriul „tracic” al contemporaneității lui incluzând și teritoriile „dacice”, deci întreaga
Hiperboreea de odinioară (Pelasgia de mai târziu, numită, ulterior, „ţinutul celţilor, în părţile Oceanului” –
grecii numind „celtice” toate teritoriile de la nord de orașul grecesc Keltoi, deci de dincoace de Dunăre și
Mare). De atfel, numele reale ale teritoriilor boreale s-au pierdut, istoria ghidându-se după denumirile folosite
de greci, în baza vecinătății cu un trib sau altul, cu care interacționau în diverse perioade. De la sumerieni ne-
a rămas un singur nume de ținut, Lu-Anu sau Luana, dar a fost refuzat de istorie, datorită provenienței mitice.
Judecând după mărturiile vechi, inițial au existat patru tipuri de hore, câte unul pentru fiecare anotimp,
și anume: două grupuri de hore echinocțiale, lunare, primăvara, și „cu arme sau ciomege” (toamna, închinate
„mamei Glia”, din care descind horele călușerești, inclusiv cele numite „cu comenzi”), și două grupuri de hore
solstițiale, cele solare (vare, pe vârfuri de munți, la Nedei), și cele închinate morții și învierii luminii, în
Capricorn, în miezul iernii. Mărturiile, mai timpurii sau mai târzii, începând cu cea despre horele echinocțiale
din primăvară, a lui Claudiu Aelian, țin de începuturile în care „ritualurile ceremoniale au fost stabilite ca
mijloc de a memora faptele în limbajul semnelor, pe vremea când nu existau scrieri despre trecutul umanităţii.
În acest fel a acţionat cunoaşterea, ritualul fiind expus şi păstrat de memoria mereu vie, prin sat repetiţie
continuă, iar Misterele totemice sau religioase au fost fondate pe baza de acţiune”167.
Despre horele cu arme sau cu ciomege, în afară de Xenofon, care le văzuse și admirase la traci, a scris
și Strabon, care a văzut dansând, în Egipt, „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi
pentru dansul în arme”168, un alt martor mai timpuriu al antichității, vorbind despre bătaia cu ciomege, în
cinstea Soarelui169, în cadrul misterelor egiptene, despre care i s-a spus doar că egiptenii au luat misterele de
la pelasgi 170 și că, atunci când „au născocit anul și l-au împărțit în douăsprezece părți, ținând seama de
anotimpurile lui”, oferindu-i fiecărei zodii „numele celor doisprezece zei”171, egiptenii țineau să precizeze că
„zeii și-au primit numele de la pelasgi”172, deși, în civilizația pelesgă numele nu defineau zei, ci doar constelații.
În cultura noastră, dansurile acestea au supraviețuit prin cele peste o sută de hore călușerești, pe care le
menționa și Dimitrie Cantemir, iar în veacul naționalismului exagerat, de tip fascist și de tip comunist, când s-
au impus aiurea teoriile creației colective și a vetrelor folclorice, în dauna datului iniţial, cele mai multe hori
călușerești au dispărut și doar o parte dintre ele au supraviețuit drept „dansuri cu strigături”, deși la români nu
s-a dansat, ci s-a horit.
Hora solară, deși își înstrăinase simbolurile dedicării (Soarele și „mama Glie”, înlocuite cu „doi
ghiduși”), era descrisă magistral de către Homer, în două ipostaze, cea de „strânsură” și cea de nuntă:
„Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime

Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinşi deolaltă...
Joacă ei toţi. Şi-ndemânatici şi iute s-avântă
Hora-nvârtind ca o roată ce-o mişcă de-o-ncearcă cu mâna-i
Meşter olarul, aci în şiraguri se saltă-mpotrivă.
Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec
Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul
Zice din cobză-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,
Se învârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei“173.
În zare, „se văd nişte nunţi şi chef de nuntaşi şi ospeţe,

Şi-unde sub zarea de facle miresele ies din iatacuri
165
Strabon, Geografia, pp. 67-70
166
167
168
169
Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160
170
Herodot, Istorii, II, LII, p. 156
171
Herodot, Istorii, II, IV, p. 134
172
Herodot, Istorii, II, L, p. 156
173
Homer, Iliada, XVIII, versurile 581-582, 587-593
Şi sunt pornite-n oraş. Şi cântec de nuntă răsună

Tare, la horă se prind jucăuşii, şi-acolo-ntre dânşii
Fluiere şi alăute ţin hangul. Femei grămădite
Stau în picioare şi-alaiul privesc cu mirare“174.
Există și o a treia descriere a horei, o variantă a horei cu arme, pe care o datorăm aceluiași veșnic tânăr
Homer:
„Se scoală şi cei nouă aleşi de obşte,

Jucători ce pun la cale bună
Şi-orânduiesc băteliştea şi locul
De horă şi de-ntrecere-ntre dânşii.
Şi crainicul veni şi-aduse lira (cobza)
Lui Demodoc, iar el ieşi la mijloc,
Şi-n juru-i se-ncinseră feciorii,
A tinereţii floare, jucăuşii,
Şi începură-a tropăi din talpă
Şi-a frământa pământul ca la horă.
Căta la ei Ulisse cum se saltă
Şi scapără picioarele sub dânşii“175.
Am să repet și descrierea horei călușerești cu arme, din care descind horele călușerești ale românilor și,
desigur, după înstrăinarea acestora, bătutele: „tracii au dansat, înarmaţi, în sunete de flaut. Ei făceau sărituri
mari, cu agilitate şi, totodată, se foloseau de cuţite. În cele din urmă, unul dintre dansatori se loveşte de celălalt,
în aşa fel ca să li se pară tuturora că omul a fost străpuns, iar acesta cade cu dibăcie... ... apoi au intrat unii care
suflau în cornuri asemănătoare celor cu care se dau semnale, muzicanţi cu trompete din piele netăbăcită
(buciume), mulţumită cărora ţineau măsura“176.
În descrieri poetice, inclusive din partea lui Homer, în care omagierea zeilor primează, și horele, toate
născute din capul lui Zeus, deci al lui Diaus, adică a Cerului Zilei, împrumută, ca și zeii, atribute ale Sinelui
Universal, ale lui Unu, pentru că, aidoma poeziei, muzicii și dansului, și „cultul Spiritului a apărut, în mintea
omului, atunci când a observat diverse atribute şi puteri ale forţelor din natură… Din aceste puteri oamenii au
sorbit „idei spirituale” şi aşa s-au înfiripat primele mituri, fiecare marcat, la început, cu un semn şi un simbol,
iar apoi, cu un nume sau cu un atribut al acelei puteri, iar însumarea puterilor s-a transformat în Unu, în Mai
Mare Decât Toţi în Spirit, după care alte generaţii de oameni au stabilit atributele şi competenţele lui Unu, a
Marelui Unu”177. În astfel de formulări lirice, ale atribuirii de atribute și competențe universale, „la felurite
jocuri ce se joacă / De oameni după datina străveche“178, „străjuie Horele acolo tot cerul şi-Olimpul ridică /
norii cei deşi şi-i coboară, fiind în Olimp portăriţe“179, iar pe pământ, acolo unde „născu zeiţa nouă fete la fel
de glasnice şi atrase / De cântec doar”180, „dulce ca mierea / picură peanul”181, iar Soarelui i se promite că „cu
bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta.
/ Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”182, pentru că horele, „prinse-n rotitoare dansuri”183, „doar
Muzelor se datorează şi-arcaşului Apollon”, tot lor, adică rotirii anotimpurilor și a Soarelui, datorându-li-se și
„faptul / Că pe pământ sunt cântăreţii ca şi mânuitorii lirei”184.
Cât despre horele închinate Timpului, acestea sunt mărturisite de însuși destinul lui Orfeu, primul
„mânuitor al lirei” și de misterele ce i-au fost dedicate, toate aidoma horei Cerbului (caprei), încă supraviețuind
174
Homer, Iliada, XVIII,versurile 480-485
175
Homer, Odiseea, VIII, 355-368
176
Xenofon, Anabasis, p. 47
177
178
Homer, Odiseea, VIII, 224-225
179
Homer, Iliada, V, 737-738
180
181
Pindar, Peanul „Delos” , în Antologia poeziei greceşti, p. 14
182
183
Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210
184
correct în hora „Cerbului” de la Corlata, iar la nordici, în pierdutul obicei al sacrificării unui țap, la cumpăna
iernii.
În specificitatea, dacă nu cumva chiar în autenticitatea românească a horirii, însoțită de cântece („dainas”
se numește, la nordici, doina, deci cântecul vocal, iar cântecului instrumental i se spune „lätar”), Datina încă
mai supraviețuiește, deși a fost smulsă, cu tot cu rădăcini, și aruncată pe scenă ca decor pentru măruntoșeniile
zilei. Dacă le-am reda horelor, doinelor și colindelor pământul înrădăcinării, cu ritualurile și misterele pe care
încă le mai putem desluși, probabil că am izbuti să reface România drept Paradesha, adică pământul pe care
toate neamurile lumii și-ar putea găsi, vii și doldora de lumină, strămoșii de la capătul vremii.
10). „Două iubiri au făcut două cetăţi”
Traducând şi publicând, în franceză şi latină, opera primului filosof al culturii din istoria omenirii,
Sfântul Augustin, L. Moreau folosea ca moto un fragment din Cartea XIV, exponenţial nu doar pentru opera
lui Augustin, ci şi pentru însăşi concepţia care fundamentează religiile lumii, „cetatea pământească”
(Paradesha), simbolizată de pătrat, şi „cetatea cerească” sau „sfântă”, simbolizată de romb: „Două iubiri au
făcut două cetăți; pământească, iubirea de sine, până la disprețul de Dumnezeu; cerească, iubirea de Dumnezeu,
chiar şi până la disprețul de sine”185 („Fecerunt itaque Civitates duas amores duo; terrenam scilicet amor sui
usque ad contemptum Dei: coelestem vero amor Dei usque ad contemptum sui”). Dacă vreţi, aceste două cetăţi
marchează şi două lumi paralele, pe care Augustin, cu inteligenţa lui rafinată, deşi părtinitoare, încerca să le
armonizeze şi chiar să le suprapună: platonicismul şi creştinismul. Cetate este un fel de a spune, pentru că,
definind locaţii spirituale, cuvântul se referă la comunităţi, inclusiv la întreaga comunitate pământească, cu
extensie cerească în inefabil (existent în fiecare făptură) şi, mai ales, în manevrarea naivităţii temătorilor de
timp, scop etern şi justificator al tuturor religiilor lumii. Şi mai există o dublă semnificaţie semantică, despre
care v-am mai vorbit: cetatea „pământească” reprezintă religiile istorice, care se bazau pe „cultul unor oameni
morţi”, iar cetatea „cerească” face trimitere spre Spiritul Universal, legătura cu Dumnezeu fiind asigurată de
dubla natură a Fiului, pământească, dar şi cerească. Despre Fiul Cerului se legendase mult în religiile orientale,
dar Iisus nu este Fiul legitimat de Confucius, ci mult mai mult, martiriul, ca asumare a păcatelor omenirii,
conferiindu-i Fiului şi atributele Tatălui – iar de aici, iconografia ulterioară, în care chipul lui Iisus, copil în
braţele Fecioarei sau matur, se suprapune peste suprapunerea de romb şi pătrat, care, unind cele două „cetăţi”,
concretizează simbolistica „stea în opt colţuri” ca simbol al sfinţeniei cerului, multimilenară şi pe vremea
începuturilor creştinismului. Iar primul templu solar, muntele, simbolizat ca templu de o stea în şapte colţuri,
prin suprapunerea triunghiului (iniţierea în munte) peste pătrat (cetatea pământească, Paradesha) avea să
devină simbolul bisericii creştine, toate profeţiile anterioare pronunţându-se, cică pentru a „înţelege numărul
şapte ca semnificaţie a desăvârşirii Bisericii universale” („agnoscentibus numerum septenarium, quo est
universale Ecclesia significata perfectio”)186.
Ca să poată explica, în modul cel mai persuasiv cu putinţă, superioritatea creştinismului faţă de toate
religiile anterioare, pe care, de altfel, creştinismul le şi absoarbe, încetul cu încetul, Augustin face prima istorie
religioasă a omenirii, doldora de mărturii despre „datul” iniţial, pe care noi îl numim Datină, dar şi despre
degenerescenţele acelui dat într-o autocraţie sacră pământească, în care „oameni morţi” din patrimoniul
fiecărui neam confiscau atribute ale lui Unu, deci ale Sinelui Universal, iar religiile în care populaţii diferite
practicau cultul propriilor lor străbuni nu puteau fi reunite într-o mare religie universală („apostolus”) şi singura
adevărată (ortodoxă), fără deposedarea populaţiilor de memoria şi cultul străbunilor proprii, chiar dacă
„oameni morţi” diferiţi simbolizau aceleaşi atribute ale lui Unu. Biserica „universală şi adevărată” avea nevoie
de contopirea străbunilor diferiţi ai neamurilor diferite într-un panteon de străbuni comuni, ai tuturor şi ai nici
unuia, iar cultul străbunilor, pe care evreii i-au păstrat şi încă îi mai păstrează în memorie cu atâta înţelepciune,
putea deveni şi trebuia să devină, datorită originii lui Iisus, singurul cult al „unor oameni morţi” impus şi
acceptat „universal şi cu adevărat” (catolic şi ortodox), în detrimentul celorlalte depozite de memorie, păstrate
de cultul străbunilor celorlalte neamuri. Aşa se face faptul că Odin (Tatăl Nostru, pentru civilizaţia polară),
identic cu Anu-Yahve (Tatăl Nostru, la semiţi), vestit drept „Tatăl Nostru” de către însuşi Iisus Hristos, avea
să fie transformat în „Stăpânul Zeilor” (în „Ave Maria” încă i se mai zice Fecioarei „mama tuturor zeilor”!),
Dumnezeu („Domini Dei”), în vreme ce fiii Tatălui Ceresc aveau să fie îmbrânciţi, şi faptic şi în plan figurativ,
185
Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Paris, 1854, pagina de gardă
186
Ibidem, Cartea XVII, p. 13
spre statutul de „robi”, inclusiv ai „Stăpânului Zeilor”, proaspăt prădat de identitatea astrală de „Tatăl nostru,
care eşti în ceruri”.
Augustin, dorind să demonstreze inferioritatea religiilor anterioare, toate bazate pe acelaşi universal cult
al strămoşilor, al „oamenilor morţi”, izbuteşte, în baza cărţilor vechi, multe dintre ele dispărute, să facă
adevărate genealogii ale strămoşilor diverselor populaţii din arealul cunoscut al vremii lui Abraham, până în
vremea sa, genealogii păstrate, de altfel, şi în mitologiile vechi, care nu sunt tot una cu Datina, ci
degenerescenţe premeditate ale Datinii, folosite de regii-şamani, care, după moarte, vor deveni zei. Precum,
de pildă, regişorul din Argos, Apis, care, încercând o cucerire, avea să moară în Egipt, fiind transformat în zeu,
datorită totemului de pe corăbiile sale (capul de taur alb cu pete negre) şi datorită statutului de căpetenie
biruitoare: „În aceste vremuri, Apis, regele din Argos, a trecut cu corăbiile în Egipt şi, după moarte, a fost făcut
acolo Serapis, zeul principal al tuturor zeilor egipteni” („His temporibus rex Argivorum Apis navibus
transvectus in Aegyptum, cum ibi mortuus fuisset, factus est Sérapis omnium maximus Aegyptorum deus”)187.
Adică Soros-Apis, adică Sarcofagul lui Apis. Fiul lui a fost Argus.
Când Abraham părăsea ţinuturile chaldeenilor, rege al asirienilor devenea Ninus, fiul lui Belo (Bélus, în
franceză) sau Bel, care era un alt nume al lui „Enlil al Muntelui”188, numele real al lui Ninus fiind „zeul
Ningirsu, puternic războinic al lui Dumnezeu Enlil”189 sau Nin-harsagga, fiul lui Enki (deci, nepotul lui Enlil),
cum era numit în cele şase tablete ale celei mai vechi scrieri pământene, „Locust Charm”. Acest Ningirsu,
conform scrierilor lui Salustius, a ocupat o treime din Asia, cu excepţia Indiei, ajungând până în graniţele
Libiei 190. În acest timp s-a durat „prima Roma”, cum o numeşte Augustin, adică cetatea care înveşniceşte
numele Marelui Păstor Enlil, numit şi Bel, cetatea Babylon, Ninus, conducător al „capetelor negre”, deci al
pelasgilor migraţi spre răsărit, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”191. În traducere, Babylon înseamnă „zidit
de Dumnezeu”192, cu trimitere directă la BaBi, adică la cuplul inţial de strămoşi din Carpaţi ai „capetelor negre”
(pelasgi), Ba-ul Anu şi Bi-ua Cula. Pentru că, aşa cum v-am mai spus, asirienii foloseau formulele BaBa pentru
strămoşi, iar când făceau referire la Adam şi Eva ai seminţiei lor, foloseau formula Babi, căreia îi alăturau şi
numele obştii lui Anu, Lu-Anu – legendara Luana din Carpaţi, BaBiLuAnu fiind noua ţară asiatică a pelasgilor,
„durată de Dumnezeu”, adică Babilonia. Lui Ninus, i-au urmat la guvernare fiul său, Ninyas, apoi nepotul
Ninus şi incestuoasa regină Semiramidis.
În vremea „fiului promis” Isaac, asirienii erau conduşi de Xerxes, supranumit Baleus, ca şi Enlil, în
amintirea „strămoşului legiuitor” Anu, căruia i se prelua gloria stabilirii „dat-ului” iniţial de reguli, deci de
Datină, trimiterile la întâiul legiuitor şi la întâiul conducător, făcându-se chiar şi de primul legiuitor adevărat
al omenirii, „Hammurapi, puternic împărat, împăratul Babilonului, regele cele patru colţuri ale lumii,
fondatorul ţării”193, care scria, în preambulul codului său de legi, despre o altă glorie a sa, construirea canalelor
de irigaţii: „Când Anu şi Bel (Enlil) mi-au dat ţara Sumer şi Akkadia şi au încredinţat sceptrul lor în mâinile
mele, am săpat canalul lui Hammurapi, numit Nukhush-Niş, care aduce abundenţa de apă până în ţara de Sumer
şi în Akkad”194.
Interesant este că în spaţiul chaldeic exista încă şi un „Tată Ceresc” („Anu-Yahve”, cum îi ziceau evreii,
închinând cerul autorităţii primului legiuitor al omenirii), dar şi un Dumnezeu („Domini Dei”), deci un „stăpân
al zeilor”, impus de ritualicul „festival de Anul Nou”, care a înlocuit un dumnezeu cu un altul, „pe care poporul
îl va onora cu libaţii”195, respectiv „zeul Ningirsu, puternic războinic al lui Dumnezeu Enlil”196, această dublă
substituire, prin care Marele Păstor ia locul lui Anu, iar regele-şaman Ninus se substituie Marelui Păstor, deci
conducătorului unor generaţii, sintetizând, de fapt cultul zeilor strămoşi, care crea o genealogie „cerească”,
prin care se legitima liderul pământesc, singurul care făcea legătura între cele două „cetăţi” din motoul ediţiei
franceze a cărţii lui Augustin. Fără îndoială, pentru fiecare neam strămoşii acelui neam sunt de neînlocuit, nu
doar importanţi. Ninus sau Ningirsu a durat cinci cetăţi, înclusiv pe cea a Babilonului (Babilonia, în textul latin
şi în cele sanscrite) şi a creat un imperiu, întărit cu un ordin călugăresc cult şi convingător, cel al chaldeenilor,
187
Ibidem, XVIII, p. 84
188
189
Ibidem, p. 47
190
Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Cartea XVIII, Paris, p. 79
191
192
Ibidem, p. 91
193
Ibidem, p. 109
194
Ibidem, p. 110
195
Ibidem, p. 53
196
Ibidem, p. 47
care avea să lase viitorimii şi primele texte scrise („Locust Charm” – prima carte a Creaţiei, inscripţiile de la
Gudea, lamentaţia „Distrugerea cetăţii Uruk”, „Crearea Soarelui şi a Lunii” etc.). Abraham a plecat din ţinutul
„primei Roma”, cu familia şi cu oile lui, încercând să imagineze o credinţă a gintei lui, în care şi Ningirsu,
stăpânul zeilor, dar şi „Anum, Zeul Soare”, cum formulau primele variante semitice197, să sugereze „chipul şi
înfăţişarea” noii zeităţi. Şi, printr-un interesant capriciu al istoriei, prin care Europa, care dăduse prima
concepţie astrală a omenirii, avea să-şi defrişeze violent rădăcinile, satanizând strămoşii tuturor naţiunilor
europene, iar Abraham, bietul păstor, avea să ducă pe tălpi colbul puternicei civilizaţii a vremii sale, adevărata
năruire a Turnului din Babilon fiind asta, a spulberării de memorie, în favoarea miturilor care, vorba lui
Polybios, transformă omul, din cea mai inteligentă vietate, în cea mai lesnicios şi manevrat spre plata benevolă
a birului pe prostie, numit jertfă sau danie.
11). Despre „omul pământesc” şi „omul ceresc”
Toate neamurile au ignorat învăţăturile iniţiale, în favoarea cultului propriilor lor strămoşi. Iniţierile în
„raţiunea originală”, adică în fărâma de dumnezeire care există în fiecare dintre noi, şi în „natura înnăscută,
(care) este temelia vieţii” 198, în condiţiile în care „fiinţa şi nefiinţa se nasc una pe cealaltă”199, ca şi subtilităţile
metafizice ale „adâncului” („poarta către noianul de taine”200, în care se regăseşte Creaţia, adică „obârşia
Cerului şi a Pământului”201) şi ale „mai adâncului”, adică subtilităţile mai subtile decât subtilul şi, prin urmare,
compatibile cu revelaţia („Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere.
Revelaţia este biruinţa asupra morţii”202), deveneau inaccesibile spiritului devastat de civilizaţie şi care, tocmai
de aceea, se lăsa ademenit de poveşti simple, manipulante, în care „mânia” strămoşului iniţial provoca spaime
şi judecăţi înspăimântătoare, bieţii oameni fiind deturnaţi de la „raţiunea iniţială”, a reperelor „non-acţiune –
acţiune perfectă”, conform căreia „fiinţa se naşte din nefiinţă şi, după ce va fi parcurs un ciclu complet, se va
reîntoarce la nefiinţă”203, pentru a se abandona eresurilor. Este încă prea devreme să încercăm descifrarea
elementelor metafizice ale datului iniţial, în condiţiile în care Datina, ultimul vestigiu al cărţii sfinte iniţiale,
din care se trag toate celelalte, supravieţuieşte la români într-un conţinut degenerat şi care nu însemna memorie
iniţiatică, ci „reguli”, statornicite prin oralitatea cântecului şi prin dansurile ritualice care, împreună, năşteau
„misterele”. Prin urmare, mă văd obligat să-l însoţesc pe Augustin, în căutările sale de strămoşi ai neamurilor,
care trebuiau nu doar demitizaţi, ci şi stigmatizaţi prin inventarea satanismului ca apocalipsă a memoriei
universale.
În Egipt, cuceritorul din Argos, Apis, şi soţia lui, Isis, care muriseră în timpul vânzării lui Iacob, de către
fraţii lui, aveau ridicate, în vecinătatea sarcofagului („soros”, în greacă), două statui, ambele personaje
sculptate cu câte un deget dus la buze, de parcă ar fi invitat la tăcere. Sarcofagul şi numele cuceritorului (Soros-
Apis) dau numele „stăpânului zeilor” egipteni, deci al dinastiei creată de cuceritorul din Argos, sarcofagul lui
Apis devenind Serapis. E pilduitoare această mărturie, pe care Augustin o prelua de la Varron, împreună cu
legenda Taurului Apis, care nu fusese, de fapt, decât taurul sacrificat de urmaşul său la tron, Argus, şi
încredinţat drept hrană mulţimii. În vremurile acelea, Soarele răsărea încă din constelaţia Taurului, mutându-
se în Berbec abia spre sfârşitul vieţii lui Moise (nepotul lui Iacob), când sacrificiul simbolic al constelaţiei
Taurului în cinstea Soarelui încetează, fiind înlocuit cu unul mult mai economicos, cel al mielului de Paşti.
În timpul lui Moise, rege al Egiptului era Ptolemeu, fratele lui, Atlas fiind un mare astronom, ulterior
zeificat „cu cerul pe umeri”, deşi Augustin înclina să creadă că legenda deriva din existenţa muntelui Atlas,
care ar fi determinat „această ficţiune a unui punct de sprijin pentru cer”204, grecii fiind urzitorii puzderiilor de
metafore mitice, încă din vremea primului rege atenian, Cecrops, „superstiţiile grecilor transformând oamenii
morţi în zei”205. Nu o făceau numai grecii, dar Augustin, aflat în dispută cu platonicienii, identifica un panteon
de oameni care, după moartea lor, aveau să fie consideraţi zei: soţia regelui Criasus, Melantomice; Iasus, fiul
celui de-al şaptelea rege, Triopas; al nouălea rege, Sthelenas; în vremurile acestea ar trăit şi Mercur, fiul lui
197
Ibidem, p. 70
198
Lao Tse, Texte taoiste, versetul XVI
199
Lao Tse, Texte taoiste, versetul II
200
Lao Tse, Texte taoiste, versetul I
201
Lao Tse, Texte taoiste, versetul VI
202
Kena-Upanishad, 2, p. 21
203
Lao Tse, Texte taoiste, versetul II
204
Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Paris, 1854, p. 87
205
Ibidem, p. 87
Atlas – astronomul Egiptului, dar şi Maia, fata lui, care avea să dea numele primăverii, în mitologia slavă,
Maia fiind numele lunii în care începea anul nou pe atunci, mai. Şi aşa mai departe.
În vremea aceasta, a abundenţei de superstiţii diverse, Moise vorbea, odată cu încredinţarea legilor lui,
despre „omul pământesc” şi „omul ceresc”: „Primus homo de terra, terrenus; secundus homo de coelo,
coelestis” 206 („primul om, făcut din pământ, omul pământesc; al doilea, din cer, este omul ceresc”). Prin
conceptul „omului pământesc” şi al „omului ceresc” se comitea primul atentat la OM (se scria AUM, dar se
pronuţa OM), seminţiile însuşindu-şi atributele Sinelui Universal. „Omul ceresc”, cum îl numea Moise,
diferenţiindu-l de „omul pământesc”, era deja abandonat, la mai toate neamurile, în favoarea cultului
străbunilor proprii, iar odată cu abandonarea lui OM („omul ceresc” al lui Moise) se abandonau şi valorile
datinii: „Viaţa fiecăruia este plină de OM. El nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i
aparţine”207. Bucuria avea să fie înlocuită, în religii, cu suferinţa, cu ispăşirea şi cu purgatoriul. Încă nu se
vorbea de iad, iar tânguirea subconştientă din colindele românilor, „OI, ler, OI, ler!” (OI însemnând vocativul
de la OM) e aidoma colbului uitării peste sipetul unei străvechi moşteniri a întregului neam omenesc, pentru
că:
„În OM sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre
nemurire”208.
„Meditează asupra Sinelui ca OM! Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric”209.
„De la el vine respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor. Nemişcat, se mişcă; el este departe,
dar în apropiere; este în toate şi în afara totului”210.
„Cuvântul OM este Duh veşnic… este fundamentul final”, este „Sinele care ştie totul, care nu se naşte,
nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă”211.
„El este mai mic decât ceea ce este mic şi mai mare decât ceea ce este mare. El trăieşte în toate
inimile”212.
„OM nu se proclamă. El este secretul tuturor. Înţeleptul îşi aşterne cuvintele în minte, mintea în intelect,
intelectul în natură, natura în OM şi aşa îşi găseşte pacea”213.
„OM este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat” 214.
„Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se
bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ. Celui care meditează cele trei litere, A, U,
M, ca pe Dumnezeu îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-
Veda, la Împărăţia Cerurilor”215.
„Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună,
inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte”216.
„Cuvântul OM este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul
este OM”217.
„Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem OM; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care
corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M. Condiţia stare de veghe, numită stare
materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn,
numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui OM ca UNU
INDIVIZIBIL”218.
„OM este spirit. Totul este OM. OM îngăduie, OM dă semnalul. OM începe ceremonia. Toate cântările
încep cu OM. Toate imnurile încep cu OM. Preotul începe cu OM. Legile lui sunt în numele OM”219.
Moise, iniţiator de geniu al deja istoricizatei lumi pământeşti, înţelesese că „armonia universală” nu mai
însemna nimic şi că seminţiile, ca să poată dura în timp, au nevoie de reguli intransigente, de „porunci” care
206
Ibidem, p. 93
207
Eesha-Upanishad, p. 15
208
Mundaka-Upanishad, II, 5, 38
209
Mundaka-Upanishad, II, 6, 38
210
Eesha-Upanishad, p. 15
211
212
213
214
215
216
217
Mandookya-Upanishad, p. 59
218
Mandookya-Upanishad, p. 61
219
Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 8, p. 67
să fie urmate fără crâcnire, pentru a contracara degenerescenţele criminale ale istoricizării. A avut nevoie de
timp, până a se decide să-l spulbere pe OM şi să legitimeze „omul pământesc”, deci de vietatea care nu putea
fi înfrânată decât cu ameninţările cereşti ale veşniciei. Şi astfel, „omul pământesc” nu încetează să-şi mai simtă
sufletul plin de „omul ceresc”, cel care „nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine”,
iar o pământenime care se bucură de libertate cosmică nu putea fi condusă şi exploatată. În fond, asta înseamnă
istoricizare: nu o „făptuire stilistică” (termenul aparţine lui Blaga), ci o osificare în resemnarea de a fi robit şi
exploatat.
12). Ursele, malăncile şi urşii de paie
Jocurile cu măşti din cadrul datinilor de iarnă nu înseamnă, aşa cum se ştie, ritualuri „pentru alungarea
spiritelor rele”, ci o depersonalizare a celor patru tipuri de hore ritualice, două solstiţiale şi două echinocţiale,
din vechime, prin care strămoşii neamurilor pământeşti omagiau constelaţiile cereşti fundamentale, numite şi
„Constelaţiile Mamă” („Ursa Mare a fost prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice” 220),
pentru că, „pe atunci, Stăpânul Universului a fost în Pădurea celor şapte comori şi în Palatul celor cinci
luminători. El a fost însoţit de numărul infinit al celor sfinte, care radiază lumină infinită, iluminând numărului
infinit de lumi, observând numărul infinit de fiinţe vii, care suferă de durere infinită şi griji”221. Pe atunci, când
se considera că „toate lucrurile revin la Unu”222 şi când se stăruia în îndemnul „priveşte Calea Cerului, aderă
la mişcarea astrelor – aceasta e totul... Natura cerului este în om, inima omului este cheia”223, pentru că „natura
morală a Cerului este omul: mintea omului întruchipează forţa motrice; Principiul Cerului fiind stabilit,
destinul omului este fix” 224 , Ursa Mare şi Ursa Mică, numite la români, printr-o reminiscenţă scitică,
mărturisită de Herodot, şi Carul Mare şi Carul Mic, însemnau reperele fundamentale ale conştientizării
Timpului, prin Datină, deci prin religia care a existat de „la începuturile neamului omenesc” şi pe care Iisus
Hristos a revoluţionat-o, printr-o adevărată revoltă cosmică, spulberând, cumva, importanţa Timpului – reper
al efemerităţii în necuprinsul veşniciei, văzută ca o a doua naştere, cea adevărată, pentru că, aşa cum scria
Augustin, „ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile
neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a
primit numele de religie creştină”. Şi mai exista un principiu, preluat splendid de creştinism, conform căruia,
ca şi în icoanele fundamentale ale creştinismului, „în această întâlnire a Fiului şi a Mamei, Divinitatea şi
Energia Necreate se vor întoarce la rădăcină şi se vor combina în Adevărul original”225.
Ştiu că repetatele trimiteri la texte sacre din alte culturi, dar toate anterioare „Bibliei”, nedumeresc pe
unii şi revoltă pe alţii, şi mai ales pe adepţii „contaminărilor folclorice” adică a împrumuturilor de elemente
mitice între neamurile pământeşti, deşi toate cărţile religioase ale pământenilor nu sunt decât degenerescenţe
şi adaptări instituţionale ale Cărţii Iniţiale, ale Datinii, în care „legile se cântau, ca să nu se uite”, cum spunea
Aristotel şi nu numai. Iar cartea sacră iniţială impune, în toate culturile lumii, celebrarea Ursei Mari, iar în
unele chiar şi ale Ursei Mici, drept aliate ale moşilor din civilizaţiile polară şi boreală în confruntarea cu
Timpul, cele două civilizaţii primordiale, inclusiv cea egipteană, ca urmaşă a civilizaţiei boreale, locuind
„pământul de sub Urse” şi mărturisind, la unison, că „timpul a fost ţinut, pentru prima dată, în Egipt, iar anul
începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar. A urmat timpul lunar sau
lunar-stelar, cu douăsprezece luni de câte treisprezece zile, fiecare cu câte cinci zile adăugate de Zeiţa Lună”226.
„Privind la diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice,
aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă, se poate concluziona o origine comună”227, în planul
metafizic, nu neapărat în cel etnic, iar ceremoniile închinate Ursei Mari, prezente la toate civilizaţiile vechi,
inclusiv în Datina pe care, în mod miraculos, o moştenim, reprezintă o probă de necontestat a observaţiei lui
Churchward, din moment ce „Ursa Mare a fost Mama ciclurilor de vreme… A fost ceasul pentru rotaţia
Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”, iar „chinezii
220
221
Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 19
222
223
224
225
226
227
Ibidem, p. 45
spun: Atunci când coada Ursei Mari arată răsăritul, e primăvară; când arată sudul, e vară; când arată apusul, e
toamnă; când arată nordul, e iarnă”228.
Există, şi în Strabon, o mărturie suficient de difuză, ca să fi fost trecută, în general, cu vederea: „Păstorii
hyperborei, spune Pausaniae, au întemeiat Templul lui Apollo din Delphi; ei trimit, în tot anul, daruri la Delos
din fructe şi din prima lor recoltă”, dar şi „sacrificii de paie”229. Există, de asemenea, la populaţia Ainu, care,
în traducere, se numesc „Copiii Ursei”, „copiii care au ieşit din Egipt, în vremea în care s-au conceput primul
Mit lor Astronomic, cu cele şapte stele polare, rotindu-se în jurul Stelei Polare, care reprezentau şi şapte Glorii
universale – cele Şapte Lumini”, care „încă practică unele dintre cele mai vechi ritualuri mitologice
astronomice, având ursul (Ursa) ca principal totem”230. „Copiii Ursei”, Ainu, încă mai obişnuiesc să sacrifice
un urs viu, dar între sacrificiile urşilor de paie, practicate şi de chinezi, şi sacrificiul real sau simbolic al unui
singur urs, există o diferenţă de omagiere, urşii de paie fiind dedicaţi Ursei Mari, iar ursul, inclusiv cel din
jocul ursului, Ursei Mici. La noi, prin arderea urşilor de paie şi prin ritualul Malanca, aşa cum se joacă la
Mihoveni, de pildă, presupune un „rege-mag”, cu semnificaţia de Stea Polară sau de Axis Mundi, şi şapte urşi,
reprezentând cele şapte stele polare ale Ursei Mari din primul Mit Astronomic al omenirii, pe când „ţiganul cu
ursul” reprezintă o paştişare neroadă după sacrificiile aduse Ursei Mici, numită la români, prin reminiscenţă
scitică, nu doar Carul Mic, ci şi Plugul.
Ursa Mică figurează, difuz şi mitic, într-o mărturie a lui Herodot, care spune că, la sciţii cei vechi, „în
ţinutul acesta, pe atunci pustiu, s-a ivit un om cu numele Targitos (Targit-Anu, adică Sfântul Cer – n. n). Părinţii
acestui Targitos – spun ei, povestind lucruri cărora eu nu pot să le dau crezare, dar aşa povestesc ei – ar fi fost
Zeus şi o fiică a fluviului Borystenes (Nistru – n. n.). O atare obârşie ar fi avut, deci, Targitos, iar el, la rândul
lui, a avut trei fii, pe Lipoxais, pe Arpoxais şi pe Galaxis”231. Acesta este mitul Ursei Mici, al Plugului, pentru
că feciorii Sfântului Cer au fost, pe pământurile unei fete de lângă Nistru, Lipoxais însemnând Plug de aur, dar
şi pământ arat, plugar, ţăran (mitul lui Abel deci), Arpoxais însemnând Jug de aur, dar şi boi înjugaţi, dar şi
crescător de vite (mitul lui Cain, deci), iar Galaxis, Proţap de aur, dar şi hoţ de vite.
Revenind la celebrarea Ursei Mari, care se face, în Bucovina şi doar în Bucovina, prin „Malancă”
(ritualurile fetei Pământului, primăvara, care se numea Maya, ca şi luna în care începea primul an nou al
omenirii), aceasta înseamnă un obicei agrar, păstrat ca atare până prin secolul al XIX-lea, când feciorii
obişnuiau, după strânsul recoltei, să îşi pună măşti de urşi, făcute din paie, pentru a speria fetele care se
întorceau de la câmp. În fond, datina venea din vremuri străveci, toamna fiind celebrată, prin hore ritualice cu
măşti şi cu ciomege, Mama Glie, deja asaltată de Şarpele Îngheţului. Tocmai de aceea, toamna, în toate
civilizaţiile primordiale, se adunau „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi pentru
dansul în arme”232.
Aglomerate în timpul solstiţial de iarnă, de către creştinism, horele ritualice solstiţiale de primăvară şi
de toamnă, dar şi cele solstiţiale de vară (cu excepţia Nedeilor, între timp îmbrâncite în uitare) şi-au pierdut şi
semnificaţiile, şi iniţierile, devenind elemente de circ rural, în care nu semnificaţia celebrării mai contează, ci
poznele jocului şi caraghioslâcul costumaţiilor („Ai văzut, dragă, la Crasna au urşi de paie şi cu aripi de
îngeri!”), pentru că nu doar prostia, ci şi „creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici
calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa,
măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară
numeroase răsunete mitologice străvechi”233.
„Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia
cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge
din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să
dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi,
sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur,
Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi
credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea
nu e stricăcioasă.
Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor
popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime
228
Ibidem, p. 99
229
Strabon, Geografia, XI, 6.2
230
Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879, p. 218
231
Herodot, Istorii, IV, V, p. 312
232
233
Silasi, Gregoriu, Dr., Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51
însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor
şi al uitării”234.
Chestiile acestea le ştiau toţi cărturarii români de odinioară. Chiar şi Sadoveanu scria, în 1947, că toate
„cântecele de stea şi cele de la piesa populară a irozilor sau vicleimului nu sunt prea vechi: sunt literatură
religioasă, scrisă cândva şi intrate în circulaţie de curând”235, „şi totuşi, această avuţie naţională românească
este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”236. De data
asta, nu doar bigotismul ne retează rădăcinile, ci mai ales penibilul savantlâc folcloric, aflat la cheremul
propagandelor politice ale vremurilor noastre, în aparentă schimbare.
13). „Alexan-dros”, un „jertfit cerbului”
În vremurile vechi ale primelor totemuri astrale, „ţinuturile de sub Ursă”237, în care „sunt ierni atât de grele,
că, vreme de opt luni, gerul este de neîndurat... În celelalte patru luni, acolo tot frig e”238, frig confirmat şi de inzi:
„Există zece luni de iarnă acolo, două luni de vară; şi (chiar) şi acestea sunt reci pentru ape, pentru pământ, pentru
copaci. Iarna cade, acolo, drept cel mai mare rău dintre toate plăgile”239, se confruntau decisiv cu timpul şi cu
vitregiile lui, chiar dacă, înspre sud, imaginaţia „a înfrânt pe tatăl Cronos”240 , lumina biruind, după săvârşirea
anumitor ceremonialuri totemice, în care buturuga aprinsă, semnificând menhirul (piatra căzută din cer), juca un rol
important şi de neomis. În zodia închinată constelaţiei Capricornului, constelaţie cu rol de poartă solstiţială a zeilor
(Deva-Yana), nu doar omul, ci şi universul trecea pragul morţii, iar aparenţa aceea, de renaştere a luminii după
depăşirea punctului solstiţial de iarnă, avea să determine apariţia mitului renaşterii fiinţei umane („Omul moare şi
se naşte din nou, ca un fir de iarbă” 241 ), în împărăţia de după Deva-Yana. Repetata biruinţă a luminii asupra
întunericului, în Capricorn, se celebra, iniţial, prin sacrificarea ceremonială a unui cerb, a unui ţap sau a unei capre,
din sângele bietei vietăţi gustând toţi membrii comunităţii care închina jertfa, apoi, odată cu triumful misterelor,
şamanul însuşi se înfăţişa drept Capricorn, biruia întunericul prin horire ritualică, săvârşită de întregul trib, care, în
final, dansa şi horele învingătorilor, prin bătute cu ciomege, pentru că învingător nu era bietul om, ci „umbrita glie,
maica zeilor din cer”242, chiar şi timpul fiind, în cele din urmă, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”243,
pentru că „tradiţia primordială care a adus conceptul de spaţiu şi timp ţine de misterele ciclurilor vieţii şi ale
morţii”244.
Iniţial, Timpul era legat de cerul îndepărtat (întunecat), cerul care, într-un fel sau altul, reprezenta şi haosul
iniţial creator, cerul numit Cernunos şi înainte de a fi transformat în zeitate (Cronos) sau, şi mai târziu, într-un idol
cu coarne de cerb. La solstiţiul de iarnă, acestui Dumnezeu-Timp, numit Cernunos, îi erau dedicate ceremoniile
totemice, în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin
care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste
dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele,
religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”245. Aşa se şi explică datina „Cerbului” („Caprei”),
care moare şi învie, din patrimoniul spiritual românesc din Bucovina, numai că ritualul acesta, interpretat, astăzi, în
costume care sugerează mai curând personaje răzeşeşti din vremea lui Ştefan cel Mare, aduna, atunci, în jurul focului
care sugera piatra căzută din cer (menhirul), în costume fabuloase şi sub măşti – ca sugestie directă a solidarizării
cu spiritele benefice ale străbunilor.
Întâlnită şi mărturisită, de-a lungul secolelor, prin târgurile româneşti, de către călători străini, datina
„Cerbului” supravieţuia drept curiozitate urbană, nu şi ca ritual străvechi, care ţine de unul dintre cele mai vechi
mistere ale omenirii. Nu mai avea hore ritualice, nu mai avea nimic nici măcar din substituţia grecească Orfeu,
căruia i se zicea şi „Dros” (Cerbul) şi în amintirea căruia se instituise tradiţia dacică a trimiterii unul mesager în
ceruri, un „alexan-dros”, un „jertfit cerbului”. Vestigiile de datină, încă întâlnite prin satele Bucovinei, la Corlata,
234
Roşu, Teodor, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861,
p. 32
235
Sadoveanu, Mihail, Oraţia de Anul Nou, în Scânteia, Anul XVI, Nr. 715, 1 ianuarie 1947, p. 1
236
Silasi, Gregoriu, Dr., Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52
237
Herodot, Istorii, II, V, X, p. 31
238
Herodot, Istorii, IV, XXVIII, P. 321
239
Vendidad, Fagard 1, verset 3, p. 3
240
241
De la Kathak la Wedas – Katha-Upanishad, Cartea I, 1, p. 26
242
243
244
Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, London, 1891, p. 10
245
Churchward,, pp. 29, 30
de pildă, prin „Cerbul”, şi la Mălini, prin „Capra”, iluminează în sine şi trezesc iniţierile subconştiente din fiecare
privitor, drept „noduri ale Timpului care nu pot fi luat în discuţie”246.
14). Colindele străvechi şi „cântările dumnezeieşti”
Ca ofensivă împotriva colindelor au fost, începând cu anul 1552, mai întâi plângerile preoţilor şi
pastorilor, precum cea a lui G. Heltai, care susţinea, în 1552, că „în Ardeal, îndată după ziua naşterii Domnului
nostru Isus Hristos se începe marele praznic al Diavolului „Regelo het” (săptămâna colindării), peste un secol
fiind rândul pastorului Andeas Mathesius, din Cergăul Mic, Alba, care îşi pâra enoriaşii că încă mai „practică
acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite”, şi că, înainte
de Crăciun, „nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa cântece drăceşti” 247 , adică
nevinovatele colinde. Dar cum astfel de plângeri întâmpinau, de regulă, indiferenţa autorităţilor, anevoie au
găsit bisericile Ardealului soluţia contracarării colindelor străvechi. Abia pe la începutul secolului al XIX-lea
se pot afla, atestate ca atare, primele cântece de stea şi vifleimuri, menite să înlocuiască mult blamatele colinde,
numite aşa spre sfârşitul secolului, datorită celor două teme, steaua urmată de magi, şi naşterea Domnului,
ambele vechi, dar prezentate într-un epic tranşant creştin, chiar dacă, anterior, jocurilor cu măşti îndătinate
(mălăncile) li se replicase cu un teatru popular creştin, „Irozii”, atestat ca atare, în secolul al XVII-lea (mărturia
lui Paul de Alep), în Joia Mare, de dinaintea Paştelui, dar şi de Crăciun, în locurile cu datini străvechi.
Colindele Datinii înseamnă, ca şi cântecele de stea şi vifleimurile creaţii culte, iniţiatice, şi nicidecum
„creaţii populare”. Nu doar un filosof al culturii de talia lui René Guenon, ci chiar şi folcloristul român Bernea
înţelesese că acest „loc spiritual”, în care „datina vine din ce este dat, gata făcut şi constatat obiectiv”248, se
moşteneşte şi degenerează iniţiatic prin tradiţie. Tot aşa, şi cântecele de stea şi vifleimurile înseamnă creaţii
culte, cu rol mai curând persuasiv decât iniţiatic, create de biserici, în prima parte a secolului al XIX-lea
(probabil că şi spre sfârşitul secolului anterior, dar dovezi nu există, tipăriturile româneşti fiind puţine şi fără
legătură cu cântările).
În 1815, când apărea, la Buda, cartea lui Ioan Tincovici, „Cântări dumnezeieşti”, din cele opt cântări
riguros bisericeşti, închinate naşterii lui Hristos, una, care începe cu versul „O, ce veste minunată” (p. 8), avea
să devină, în timp, o bijuterie de „cântec dumnezeiesc” de Crăciun, prin succesive rescrieri epice şi muzicale
bisericeşti, şi-abia în secolul al XIX-lea, prin aranjamente şi compoziţii, făcute de cei mai buni compozitori
români ai vremii:
O, ce veste minunată Păstorii văzând o zare

În Vitleem ni se arată Din ceri o lumină mare,
Că a născut prunc din Duhul Sfânt Ei fluiera, îngerii cânta
Fecioara Maria. Cu toţi se bucura.
Mergând Iosif cu Maria După o stea luminoasă

În Vifleem a se scrie, Dintre celelalte aleasă
Într-un sălaş, lângă oraş, Trei crai mergeau, daruri duceau,
Au născut pe Hristos. În genunchi au căzut.
Pe fiul cel din vecie, Acelora să urmăm,

Ce l-a trimis Tatăl mie, Credincioşii să strigăm:
Ea1 să-l nască, el să-l crească Mărire ţie, celui din vecie,
Să ne mântuiască. Puternice Doamne!
Deşi rudimentar, la o primă vedere, doar acest text poetic, din opt închinate Naşterii Domnului, respectă
„limbajul ritmicităţii”, specific colindei, în care versurile de 7-8 silabe alternează ritmic cu versurile de 4 silabe
(precum în „Mioriţa”, cel mai frumos colind al omenirii), versul 3 din fiecare strofă a lui Tincovici fiind format,
de fapt, din două versuri („Într-un sălaş, / Lângă oraş” etc.), urmate de un vers liber, dar care ar trebui să rimeze
cu versul liber din strofa următoare.
Peste doisprezece ani, în 1827, în tipografia Universităţii din Peste, protopresviterul Caransebeşului şi
asesorul consistorial Ioan Thomici (în nota tipografiei este trecut Joannes Theodorovits) publica „Scurte
învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române, precum şi nişte alese cântări bisericeşti, şi unele
cuvioase şi desfătătoare lumeşti”, carte în care preia, după obiceiul vremii, şi „cântări dumnezeieşti” mai vechi,
246
Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879, p. 22
247
Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, I, Minerva 1981, p. 267
248
Bernea, Ernest, Introducere teoretică la studiul obiceiurilor, în „Revista de etnologie şi folclor”, nr. 5/1968
1
În carte, ca şi la Thomici, cred că e o greşeală de culegere, pentru că nu Iosif (el să-l nască), ci Maria l-a născut pe
Iisus, Iosif crescându-l ca pe fiul său.
inclusiv psalmi de-ai lui David, pe care îi adaptează, dar cu mai multă pricepere decât Ioan Tincovici. Ioan
Thomici leagă unele cântece de stea de „Irozi”, Ioan Slavici şi George Coşbuc mărturisind, mai târziu că acesta
era obiceiul prin satele naşterii lor: ceata „Irozilor” îşi începea ritualul cu un cântec de stea, pe care Thomici îl
numise „Cântecul cu steaua la ziua Naşterii lui Iisus Hristos”. Dar, înainte de a trece la relatări mai amănunţite,
să vedem cum arătau „O, ce veste minunată” şi „Veste nouă şi minunată”, cântări pe care le rescrisese
protopopul ortodox al Caransebeşului („protopresviter” înseamnă o delimitare de catolicism). În ordinea
paginilor, „Veste nouă şi minunată” (pp. 105-107) înseamnă prima variantă a înaltului ierarh:
Veste nouă şi minunată:

Astăzi Maria cea preacurată
Născutu-l-au în Vifleem
Maria preacurată.
Nu în curte împărătească, Pe tine te laudă heruvimii,

Ci în iesle dobitocească, Pe tine te laudă serafimii
În peşteră, în pustie, Cu neîncetate glasuri,
Tot omul să ştie Întreite sfinte!
Că e Dumnezeu adevărat O, Isuse Doamne,

Care pentru noi s-a întrupat. Unde vei fi tu singur
Născutu-l-a Fecioriţa, Ia-mă şi pe mine
Prunc mic l-a scăldat Să fiu lângă tine!
Şi-n braţele sale-l ţine, De acum, până-n vecie,

Şi aşa din gură-i grăieşte: Mila Domnului să fie:
Dormiţi, odihneşte, Fiţi oaspeţi cu veselie
Şi curând mi-ţi creşte, Şi cu bucurie!
Prea dulce fiule!
Fără a renunţa la această variantă, care, şi prozodic, şi ca mesaj, dar şi ca înlocuitor de colindă îndătinată
este sub cea scrisă de Ioan Tincovici, Thomici încearcă şi varianta „O, ce veste minunată” (pp. 107,108), pe
care o plagiază, în interesul şi întru slava bisericii adevărate:
O, ce veste minunată Păstorii văzând o zare

În Vifleem se arată Din ceriu o luminare,
C-a născut prunc din duhul sfânt Ei fluierau, îngerii cântau,
Fecioara curată. Cu toţii se bucurau.
Mergând Iosif cu Maria După o stea luminoasă

În Vifleem a se scria, Dintre altele aleasă,
Într-un sălaş, lângă oraş, Trei crai mergeau
A născut pe Hristos, Daruri aduceau,
În genunchi căzând.
Pe fiul cel din vecie
Ce l-a trimis Tatăl mie, Acelora să urmăm,
Ea să-l nască, el să-l crească Credincioşii să strigăm:
Să ne mântuiască. Mărire ţie, celui din vecie,
Puternice Doamne!
Biserica ortodoxă din Ardeal abia începuse să-şi facă un patrimoniu de „cântece dumnezeieşti”, menite
înlocuirii colindelor Datinii străvechi, aşa că autorii nu contau ca individualităţi, chiar dacă îşi semnau cărţile,
ci cântecele, care nu mai aparţineau celor ce le-au creat, ci bisericii şi, în cele din urmă, enoriaşilor.
Protopopul Caransebeşului şi consilierul consistorial Thomici înjghebase cântări pentru toate ritualurile
străvechi, inclusiv pentru cele de nuntă, la care stăruia parabola vânării de timp (vânarea căprioarei) de către
„fiul de împărat” (ceresc, deci creştin, după cum observa şi Cantemir). Pentru astfel de ceremonii, Ioan Thomici
a scris „La un ospăţ sau nuntă” (pp. 87-93), cântec devenit, ulterior, „colindă creştină”, pe care Alexandru
Voievidca avea să o culeagă din Bucovina, sub titlul „Gana Galileii” şi sub alte titluri denaturate („Cana
Calileii”) de pronunţii. S-a mai întâmplat şi cu colinde vechi, care s-au transformat în oraţii de nuntă şi invers.
Din această oraţie de nuntă voi transcrie doar o pagină, lămuritoare pentru epicul direct al „cântecelor
dumnezeieşti”, total diferit de alegoriile tulburătoare ale colindelor Datinii:
„Cel făr’ de început şi făr’ de sfârşit

Fost-au Dumnezeu cuvânt în
Cana-Galileului,
Că vrând nuntă a se face
Precum lui Dumnezeu place,
Cana-Galileului,
La nuntă ce s-au aflat,
Fost-au şi Isus chemat,
Cana-Galileului,
Isus şi cu Muma sa,
Fiind gata şi masa,
Cana-Galileului,
La masă şezând şi bând,

Băutura n-ajungând,
Cana-Galileului”… etc.
Pentru seara Naşterii Domnului, Ioan Thomici recomanda „Irozii” (pp. 98-102), cu preambulul
„Cântecul cu steaua la ziua Naşterii lui Iisus Hristos”. Ierarhul ardelean sfătuia, înainte de toate, cum trebuie
să se comporte „cântătorii”, şi ca îmbrăcăminte, şi ca atitudine, în astfel de împrejurări şi doar acolo „unde este
datina” colindatului. Cântecului lui de stea, adaptat, în 1849, de Procopie Pătruţ, printr-o formulă epică
asemănătoare, dar esenţializată, merită transcrierea integrală:
„Cântări cu steaua, la ziua naşterii lui Isus Hristos
Trei crai de la Răsărit Steaua am văzut la răsărit,

Cu steaua au călătorit, După dânsa am venit.
Când în cale purcedea, Iar Irod împărat
Steaua-nainte mergea, Foarte rău s-a mâniat,
Iar când sta de odihnea, Mulţi coconi el a tăiat
Steaua încă aştepta. Ca un tiran nestâmpărat.
Şi-n Ierusalim s-au dus Vifleemul se întrista,

Şi steaua li s-a ascuns Mumele se tânguia.
Şi le-a fost lor de-ntrebat O, naştere fericită,
De naştere de împărat: Fos-ai lui Irod urâtă
Unde ştiţi că s-a născut Temându-şi a sa domnie,
Crai micuţel de curând? Să scape de-mpărăţie.
De acum, până-n vecie,

Mila Domnului să fie!”.
Un alt cântec de stea, „Steaua de sus răsare” (pp. 109-112), tot ca variantă, probabil anterioară şi preluată
de Thomici, spune astfel:
„Steaua de sus răsare N-a născut Preacurata,

Cu o taină mare: Născu pe Hristos
Steaua străluceşte, Lumii de folos.
Pe Hristos vesteşte.
O, stea prea luminoasă,
Steaua îşi dă rază, Din toate aleasă,
Pe Maria luminează Cu a ta ivire
Şi Mariei grăiesc Ne înveţi tocmire
Grai dumnezeiesc:
Şi nouă ne scrie
Tu eşti cea prorocită, În astronomie
De Valaam vestită, Că s-a născut, jos,
Că de când pământul Împăratul Hristos,
L-a născut cuvântul,
În cetatea lui David
Şi făr’ de aceasta, Pildă arătând,
Şi dacă-au zărit,
Au călătorit Cocoane împărate
Şi prea luminate!,
Trei crai de la răsărit Ştim de unde eşti venit,
În Vifleem au venit Cel în Treime mărit,
Şi îndată au aflat
Pe cel ce au căutat În ce chip ai venit,
Şi din Fecioară te-ai ivit;
Şi i s-au închinat Din Fecioară curată
Ca unui împărat; Şi prea nevinovată,
Daruri în mâini ţiind, Deci te rugăm ca să primeşti
Şi lui Hristos cântând: De la noi daruri lumeşti”.
Urmează „Irozii”, spectacol care începe cu dialogul dintre Irod şi Melchior, text lung şi stufos, pe care
l-am reprodus, în cartea „Vechi colinde bucovinene” după cele două consemnări ale lui I. G. Sbiera, şi nu-l
mai transcriu şi aici. Cum nu voi transcrie nici alte „cântări”, care nu respectau ritmicităţile repetate ale
colindului şi care denaturau agresiv mesajul ancestral şi, tocmai de aceea, s-au pierdut, deşi textele au rămas
în vechile tipărituri bisericeşti (de pildă, „Veniţi astăzi credincioşi”, pp. 102-104).
Există, în finalul acestor cântări, şi o „Oraţie către ai casei” (pp. 112, 113), dovadă că tinerii „cântători”
erau pregătiţi de către cantorii bisericeşti, din porunca ierarhilor, să umble pe la casele gospodarilor, cu „Irozii”
şi cu „cântecele dumnezeieşti”, compuse pentru a înlocui „satanicele cântări”, care erau colindele. Nimeni nu-
şi punea problema şi, din păcate, nu şi-o pune nici acum dacă, odată cu aceste străvechi cântări, noi nu
contribuiam cumva şi la ştergerea ultimelor urme ale memoriei tuturor strămoşilor neamurilor europene,
inclusiv ai noştri. N-aţi văzut, de curând, la „Bucovina Rock Castle”, când o trupă din Suedia sosea cu alegorii
ale morţii şi învierii timpului în Capricorn, după Datina civilizaţiei polare, cât de violent s-au manifestat
dogmaticii agresivi ai îndobitocirii urmaşilor?
„Oraţia către ai casei”, ulterior versificată cu meşteşug, spune:
„Cinstite jupâne (sau domnule), oblăduitorule al casei acesteia, deoarece am ajuns a serba un mister (în
text: o mistirie – n. n.) foarte mare ca acesta, cu credinţă te închină celui ce s-a născut astăzi, Soarelui dreptăţii1,
ce a răsărit din pântecele Fecioarei Mariei, şi nouă, celor ce şedem întru întuneric şi în umbra morţii, s-a arătat;
şi din călduroasă inimă să mulţumeşti, cu toţi ai casei domniei tale, pentru multa şi nemăsurata milă, ce a făcut
cu noi Împăratul Dumnezeu, de a înnoit firea noastră cea căzută cu naşterea sa; căruia şi eu mă rog ca unui
născut Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, ca să dăruiască pace, sănătate şi viaţă îndelungată Domnie
tale şi la tot cuprinsul casei Domniei tale, şi Naşterea lui Isus Hristos să vă fie cu folos, Amin!”.
Am insistat pe aceste mărturii din anii 1815 şi 1827, care probează că toate „cântări dumnezeieşti”,
ulterior numite cântece de stea şi vifleimuri (vifleemuri), nu pot fi confundate cu colindele Datinii străvechi.
Alcătuite târziu de călugări şi şlefuite de alţi autori, aleşi tot din rândurile călugărilor, apoi, între 1880-1930,
aduse la perfecţiune de compozitori români celebri, „cântările dumnezeieşti” s-au impus, odată cu creşterea
fiecărei generaţii de învăţăcei, drept folclor. Nu drept colinde, chiar dacă s-au substituit acestora, acaparându-
le şi numele, ci drept folclor şi, din ce în ce mai rar, drept „cântări dumnezeieşti”, folosite şi în ritualica
bisericească.
Bibliografie
Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1908

Alecsandri, Vasile, Poeziipopulare ale românilor, Bucureşti-Chişinău, 2004
Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970
Bako, Elemer, Elias Lonnrot and his Kalevala, Washington, 1985
Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988
Brand, John, Observations on the Popular Antiquities of Great Britain, II, London, 1875
Budge, Wallis E. A., The Gods of the Egyptians, II, Londra, 1904
Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912
Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913
Cooke, G. A., A Text-Book of North-Semitic Inscriptions, Oxford, 1903
Crawford, John Martin, The Kalevala, Londra, 1888
Cumont, Franz, The Mysteries of Mithra, Chicago, 1903
D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894
1
Sintagma aparţine lui Augustin, care spunea că religia pe care o numim creştinism a existat dintotdeauna şi că Iisus nu
s-a arătat drept Soarele dreptăţii.
Darmesteter, James, Zend-Avesta, Partea I – Vendîdâd, Oxford, 1880

Densuşianu, Ovid, Vieaţa păstorească în Poesia noastră populară, II, Bucureşti, 1923
Devi Chand, M. A, The Yajur Veda, Hoshiarpur, 1959
Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957
Edwards, I.E.S.; Gadd, C.J.; Hammond, N.G.L., Sollberger, E., History of the Middle East Aegean Region, c. 1800-
1380 BC, II, Cambridge, 1973
Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han,
Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975
Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their Representation, Groningen, 1997
Frazer, J. G., The Golden Bough: A Study in Magic and Religion, London, 1915
Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha:Astronomy and Landscape in the Hittite
Lands, Universidad de La Laguna, 2011
Godawa, Brian, Mesopotamian Cosmic Georgraphy in the Bible, Biologos, 2010
Griffith, Ralp T. H, The Hymns of the Ridveda, Kotagiri, 1896
Guenon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, Bucureşti, 1998
2009
Heidel, A., The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, Chicago, 1970
Henrichs, Albert, Hieroi Logoiand Hierai Bibloi, Harvard, 2003
Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964
Hesiod, Teogonia, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987
Holtan, Sissel Stormo, Ainu hajimeta bakkari, Oslo, 2011
Horowitz, Wayne, Mesopotamian Cosmic Geography, Eisenbrauns, 1998
Houle, Michelle M., Gods and Goddesses in Greek Mythology, Berkeley Heights, 2000
Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literature of the East, I, London, 1917
Jones, Kevin, Celtic’ Wheel Symbolism: The Archaeological & Iconographical Evidence For The Links Between
Time, Agriculture, & Religious Ideas In The Celtic World From Later Prehistory To The Roman Period, London,
2003
Kassak, Enn; Veede, Raul, Understanding Planets in Ancient Mesopotamia, vol. 16, Folklore, Tartu, 2001
Kramer, Samuel Noah, The Sumerians, Chicago, Londra, 1963
Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917,
Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879
Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891
Leick, G., A Dictionary of Ancient Near Eastern Mythology, London, 1991
Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996
Monaghan, Patricia, Celtic Mithology and Folclore, New York, 2004
Muller, F. Max, The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, Oxford, 1884
Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900
Ohnuki-Tierney, Emiko, Sakhalin Ainu Time Reckoning, Madison-Wisconsin, 1973
Oldenberg, Hermann, The Grihya-Sutras, II, Oxford, 1892
Pearce, Joseph Chilton, The Crack in the Cosmic Egg, Rochester, Vermont, 2002
Polybius, Istorii, Bucureşti, 1966
Remler, Pat, Egyptian Mythology A to Z, Chelsea House, 2010
Sergi, G., Mediterranian Race, London, 1901
Sjöberg, A.; Bergmann, E, The Collection of the Sumerian Temple Hymns, Locust Valley, 1969, p. 46
Stephens, V. L, The Rise and Fall of the Mithraic Mysteries, Rosicrucian Digest, No. 2, 2010
Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974,
Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London
Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890
Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16
Wallis Budge, E. A., The Book of Am-Tuat, London 1905
Wallis Budge, E. A., Legends of the Gods, London, 1912
Wallis Budge, E. A., The Egyptean Heaven and Hell, London 1905
Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904
Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988
Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905
The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998
The Sacred Books and Early Literature of the Est, Austin, 1915
Mahabharata, de Krishna-Dvaipayana Vyasa, Bherata Press, Calcutta, 1884
The Poetic Edda (Corpus Poeticum Boreale), de Charles S. Peterson, Cicago, 1923
Horele solstițiale și echinocțiale ale românilor

Ion Drăgușanul
1). Muzica, tentația dumnezeirii
„Trecutul se mărturiseşte puternic în mine / Şi anticele rune ale zeilor / Scrise cu aurul stelelor pe cer /
În frumuseţea ierbii se arată din nou” (Voluspo, 61, p. 25) prin cântecele fără de asemuire ale lui Ciprian
Porumbescu. Nu fără egal, ci fără de asemuire, pentru că bardul de la Stupca percepuse, poate că din roua
dimineților, în care odihnesc stelele – rune sacre ale primodialității, mărturisirea ancestralului, reverberația lui
în ceremoniile totemice de mai târziu, vulgarizate de nevoia omenească de ușurătate, de lenevie spirituală
comodă și relaxantă.
Dar „muzica, însoţind dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin
frumuseţea artei”, căci „oamenii ating perfecţiunea în imitarea divinităţii atunci când sunt fericiţi” (Strabon,
Geografia, II, X, 3, p. 433), iar dacă, în cele din urmă, „s-ar găsi cineva, care să-i pună pe toți oamenii din
lume să-și aleagă cele mai bune datini, din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-
ar alege pe ale lui, într-atât sunt încredințați toți că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune” (Herodot,
Istorii, III, XXXVIII, p. 241).
Nu știu dacă noi, românii, avem „cele mai bune datini”, dar e sigur că limba noastră este singura din
lume care mai păstrează această relicvă a „datului inițial” (Guenon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 18),
Datina. Iar Ciprian Porumbescu a izbutit, prin muzica lui, să curețe „datul inițial” de toate „degenerescențele”
(Guenon, op. cit., p. 69), înțelegând instinctual că există o regulă inițială a desfășurărilor armonice,
îndepărtările ulterioare nefiind nici pe departe creație, ci obișnuințe din ce în ce mai vulgare și mai golite de
sacralitate. Trebuie refăcută originea mitului, strigă arcușul pe firele de lumină ale viorii, dar „puţini sunt cei
care vor merge mai departe, când ochii li-s luminaţi de dragoste” (The Poetic Edda, II, p. 240), deslușind „cele
trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea… prinse-n rotitoare dansuri” (Orfeu, Cele trei hore, în Antologia
poeziei greceşti, p. 210), hore care „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / cinstite de nemuritorii
slăviţi, cu minunatele glasuri” (Hesiod, Teogonia, p. 5).
2). Folclorul sau desprinderea vulgară din ceremonial
Moștenitoare a ceremonialurilor totemice boreale, spiritualitatea românească avea să fie spulberată,

încetul cu încetul, de folclor, de această vulgară desfrunzire definitivă a arborelui cosmic, pe care îl reprezenta,
în totalitatea lui, totemismul, matrice stilistică absolut ignorată de spiritualitatea românească, deși s-a menținut
mimetic și încă se mai păstrează, dar din ce în ce mai fără contur, și astăzi, când Datina și Tradiția devin doar
recuzită banală pentru „marii artiști” vocali și instrumentiști, unul mai ageamiu decât celălalt, dar toți de o
înduioșătoare suficiență. Alecsandri intuise, în 1848, că elementele disparate, păstrate, fără inițieri, de popor
reprezintă „cioburi” dintr-un vas care ar putea fi reconstruit și, tocmai de aceea, îl povățuia pe Iraclie
Porumbescu, la Cernăuți, să adune tot, fără a modifica nici un detaliu. Alecsandri, care era fascinat, ca și mine
– de ceva vreme, de „Hora Buciumului”, în care intuia o primordialitate ceremonială, avea să-și abandoneze,
curând, crezul, în favoarea unui naționalism festiv, necesar, poate, în acele vremuri, deși uneori dragostea
exagerată și necondiționată față de propriul neam poate conduce spre deservicii devastatoare, cum înțelesese,
cândva, și Dimitrie Cantemir, dar și, mult mai târziu, A. D. Xenopol, care îndemna, de la Putna, în 1871, să
„nu ne trufim și să nu ne înălțăm peste ceea ce suntem”, dacă ne iubim cu adevărat neamul și vrem să-l slujim
cu folos.
Exagerarea culegătorilor de folclor, în mare majoritate boieri sau târgoveți, fascinați de crâmpeie lirice
minunate și pline de inefabil, pe care le considerau de sine stătătoare, față de „românul născut poet” a condus
spre ceea ce religia, pururi ostilă primordialului, nu izbutise încă să facă: spulberarea ceremonialului. Cântecul
se dezvelea, încetul cu încetul, dar definitiv, de structurile cosmice („muzica stelelor”, pe care, după cum zicea
Pitagora, numai unora le era dat să o audă și s-o rostească pentru ceilalți), pentru a eșua în cioburile cuvintelor,
în „vană literatură” alterată de trecerea vremurilor neinițiatice și individualizată în „păstrători” de înstrăinare,
identificați aiurea prin lumea satelor, ai căror exponenți deveniseră, peste noapte, o adevărată pleiadă secretă
de „înțelepți” ai spiritului ancestral. Un prim efect nociv a fost acela al confuziei: colinde străvechi, precum
„Miorița”, „Meșterul Manole” sau „Toma a lui Moș”, au căpătat statut de „cântece bătrânești”, în înțelesul de
balade, iar inițiatorul în totemism, Marele Păstor (Iisus fiind ultimul „Mare Păstor”) fiind vulgarizat până la a
fi confundat alegoric cu transhumantul proprietar de turme, care „face brânză bună”, în ciuda faptului că încă
mai supraviețuiau texte sacre străvechi, în care Luna („a zmeilor mireasă, / a codrilor crăiasă, / iese, seara, în
amurg, / paște cerbii sus, pe ciung”), determinant al timpului (calendarului) lunar-stelar, face trei „cașuri”, pe
care le păstrează în apa rece a izvoarelor (apa fiind concretețea Veșnicului), drept trei nivele inițiatice (ceruri
subpământene), toate în strânsă legătură cu „zmeul” (Constelația Dragonului, care arată Nordul și, tocmai de
aceea, însemna o personificare a înghețului – „lanțurile” sfinților Dimitrie și Gheorghe din creștinism, care se
substituie ancestralelor ceremonii „intrarea / ieșirea Șarpelui în / din pământ”). Dar mitul și ceremonialul dispar
definitiv, iar acest ultim ciob, aflat de poetul T. Robeanu la Câmpulung Moldovenesc, este aruncat la gunoiul
ignoranței, atunci când un cântăreț bisericesc din urbe substituie Lunii pe fata lui Petru Rareș, Alexandru
Voievidca închipuindu-și că tezaurizează un „cântec bătrânesc” și nicidecum un fals iresponsabil al vremuirii
vremurilor.
Și încă era bine, atunci când doar culegătorii de falsă „înțelepciune populară” băteau șleaurile, fără să
știe prea bine ce caută. Răul începe abia odată cu apariția „artiștilor profesioniști”, care aveau să pună mai
presus propria lor imagine și falsul „autentic” al portului și al graiului – ca să nu mai vorbesc de falsurile
melodice, care individualizau „vetre folclorice”, deși cântecul și jocul, drept concreteți ale ceremoniilor
totemice străvechi, aveau o unitate și discursivă, și ritualică. Nunta, de pildă, însemna un ceremonial inițiatic
riguros respectat melodic și coregrafic (o confirmă și orațiile); strânsura, inclusiv cea a hramurilor, cuprindea
un alt repertoriu; totul însemna sacralitate, într-un discurs ceremonialic bine conservat, până la a se produce
harababura „artistică” a folclorului, o harababură care poate fi considerată drept o manelizare generalizată a
moștenirilor spirituale străvechi.
Goana după imagine individuală glorioasă, pe fondul unei dezarmante inculturi, a determinat
spulberarea construcțiilor muzicale în șase părți (și Pindar le confirmă vechimea boreală), în favoarea
banalităților de tip strofă-refren, lesne de acceptat de firea petrecăreață a înstrăinaților de tot și de toate. Și mai
există, mai ales acum, importanța desuetă a personajelor beneficiare de obediență (nașii, socrii, mirii etc.), care
devastează orice urmă de ceremonial, pentru plăceri lesnicioase și desuete. Că se pierd, astfel, nu doar
oportunități pentru turismul cultural (toate neamurile europene și-ar putea regăsi rădăcinile în ceremonialurile
păstrate, până mai adineaori, de români), ci și o specificitate identitară, pe care cu siguranță nu o mai merităm.
Ca să nu mai vorbesc de colindele multimilenare, în care doar ritmicitățile armonice mai supraviețuiesc, textele
străvechi, considerate „curvăsărești și drăcești” de către ierarhi, fiind „înlocuite cu texte inspirate ierarhilor
noștri de către Duhul Sfânt”, cu consecința că vifleimurile, prin care episcopul Caransebeșului, Ioan Thomici,
ne deposeda de colinde, „fac bine și celor care le cântă, și celor care le ascultă”, noutatea retrogradă cea mai
penibilă în falsificarea ceremonialului totemic reprezentându-l „priceasna”, această contrafacere bigotă și
încălcătoare de reguli bisericești, pe care o promovează, din ce în ce mai agresiv, epavele „profesionismului”
artistic ale „folclorului nou” de până de curând.
Stavilă nu se mai poate pune și nimic nu mai poate fi salvat, chiar dacă mai există luptători cu morile de
vânt ale prostiei generalizate, atât de agresivă în parvenitismul ei agresiv. Din păcate.
3). Secretele muzicii şi ale dansurilor valahe
Două dintre cântecele moldoveneşti ale lui Dimitrie Cantemir, păstrate şi readuse în memorie de către
turci, în cadrul unui concert susţinut de muzicieni turci şi europeni, întru cinstirea vie şi demnă a „prinţului
cărturarilor, cărturar al prinţilor”, cum îl numea Nicolae Iorga, m-au contrariat şi m-au obligat să înţeleg că
doar acolo, la răscrucea anilor 1700, trebuie căutată şi răscrucea Datinii, deci a datului primordial. Cele două
cântece, pe care Cantemir le-a notat drept „syrba din Moldova” (şi nu sârba, termen pe care îl cunoştea, pentru
că „syrba” însemna, în araba veche, „la brâu” sau „de-a brâu”1, cum se numeau horele ritmate româneşti) şi
„gioc de nuntă din Moldova”, care încă se mai păstrează prin Bucovina, sub numele de „Ciobănaşul”, par, la
prima vedere, folclor, deşi sunt hore ale ceremoniilor ritualice totemice, deci ale datului primordial. Ambele
melodii vizualizează, îţi obligă imaginaţia să stabilească anumite contururi, din perspectiva epocii noastre, şi
nu din cea a vremii lor, care perspectivă târzie este, după spusa lui Lucian Blaga, greşită şi falsificatoare. Dacă
ascultaţi „syrba” lui Cantemir, fără voie veţi vizualiza, din perspectiva timpului nostru, o străveche petrecere
românească, întreruptă, în bătăile accelerate ale inimii, de sunetul de alarmă al buciumului, iar după încetarea
alarmei, petrecerea este dusă până la capăt.
1
„Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă şi monotonă. Dansatorii se
ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi,
puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit” – Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre
ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285
Trebuie să precizez că, datorită „Zicălaşilor”, am mai auzit melodia aceasta, anterioară anului 1700, dar
încredinţată nouă, în 1852, de Karol Mikuli, în două hore distincte: prima, menţionată des de Alecsandri, care
vedea în ea un ceva ancestral, „Hora Buciumul”, iar a doua (partea de început a cântecului lui Cantemir, reluată
la final), sub titlul „Soarele, în vârf de munte”. Făcând analogia, am început să înţeleg, dar ca să nu pară că mă
pripesc în supoziţii, am citit, din nou, dar cu mai multă atenţie studiul unuia dintre primii autori ai muzicii
universale, Edward Jones, care, până în 1804, când îşi publica studiul 2, adunase numeroase mărturii eline,
începând cu Cadmus, anterior naşterii lui Hristos cu 1519 ani, şi terminând cu Timotheus, anterior doar cu 357
de ani, lista mărturisitorilor incluzându-i pe Orpheus, Epumolpus, Museus, Hesiod, Momer, Tyrteus,
Terpander, Susarion, Thespis, Alceus şi Simonides.
Jones, folosindu-se de o cartea, publicată în 1714 de Domnul de Guys (Sentimental Journey through
Greece), din care preia şi partiturile pentru trei dansuri valahe, încredinţează vremii descrierea horei, pe care
de Guys o considera ca fiind un „dans mai puţin variat, atât în figuri, cât şi în pas, decât dansul precedent (unul
grecesc – n. n.), cu care se aseamănă puţin. Mişcarea este lentă şi executată cu multă precizie. Dansatorii se ţin
de mâini, iar partea cea mai importantă a lor este consacrarea timpului cu cadenţa picioarelor, în rotire, iar la
întoarcerea spre dreapta băteau cadenţa cu piciorul stâng, pe când la întoarcerea spre stânga, cu piciorul drept.
Mai întâi băteau o dată, apoi de două ori, dublând, şi, desprinzând mâinile, bat din palme; după care, mişcarea
este mai rapidă, dansatorii bătând timpii de trei ori, atât cu picioarele, cât şi cu mâinile” (Edward Jones, în
Introduction, p. 2, The Wallachian Dance).
Din alte mărturii vechi şi, mai ales, din studiul lui Carl Engels, se pot identifica mici confuzii în textul
lui de Guys: bătutul cadenţei, „o dată, apoi de două ori” ţine de specificul horei, care începe cu flexarea
genunchiului (cu corespondenţa unei secunde mărite), urmată de doi paşi (cu corespondenţa celor două secunde
micşorate), un specific al horei care se regăseşte în dansurilor celor mai multe dintre popoarele europene, ba
chiar şi la turci, arabi şi evrei; tot aşa, cele trei bătăi, care anunţau/comandau accelerarea ritmului horei erau
consecinţa frazelor melodice scurte, care se reluau, ca melodie de horă de sine stătătoare, mai repede, în fiecare
nouă reluare.
Chestiunile acestea, deşi importante, sunt trecute în planul doi de o altă observaţie a lui de Guys, şi
anume aceea care susţine că „dansurile candiene şi valahe sunt foarte vechi, în ţările din care numele lor sunt
împrumutate”, Edward Jones concluzionând, pe fondul unei ample analize a mitologiei greceşti, că „muzica
este adevărata limbă a naturii (Pytagora spunea că muzica e limbajul stelelor de pe cer – n. n.). De aici rezultă
acea constanţă, de-a lungul veacurilor, în utilizarea aceluiaşi tip de dans, adoptat de fiecare naţiune într-o
asemenea măsură, încât, în cele din urmă, dansurile îşi primesc numele naţiunii care le practică. În fiecare
dintre aceste dansuri, vom găsi infailibil mişcările fizice care corespund cu silabele lungi şi scurte şi cu
picioarele metrice; este suficient să le respectăm şi să le folosim, ceea ce nu este o problemă dificilă” (p. 19).
Conştient că „grecii au fost iniţiaţi în primele elemente ale înţelepciunii şi ştiinţei de către egipteni şi fenicieni”,
preluând de la aceştia şi „cultul strămoşilor”, Jones vorbeşte şi despre unica preluare, cea a celor „doisprezece
zei, ale căror nume le atribuie celor douăsprezece luni” (p. 19), dar omite uriaşul fond spiritual pelasg 3 din
Balcani4, care, după cum o spune şi Herodot, i-a consolidat ca mare popor, dar şi ca iniţiaţi în astral (în fond,
şi egipteni, ca felahi care îşi cinsteau cei 246 de piromis, străbuni pelasgi, plecaţi din capitala Hyperoreei,
Piroboridava, ale cărei ruine se mai zăresc pe lângă Tecuci), în ciuda faptului că ei, vechii elini, au vulgarizat
religia astrală, transformând în personaje „Roata Cerului” înstelat (Ur-Anu, în Uranus), Cerul Apropiat al zilei
(Deaus, în Zeus) şi Cerul Îndepărtat şi întunecat, Cerul Timp (Cernunos, în Cronos), dar nu şi ceremoniile
totemice, pe care le-au transformat în „mistere”, cele mai apropiate de Datină fiind Misterele Eleusine.
Am recurs la această scurtă argumentare a relaţiei dintre viaţa pământească şi viaţa cerească, prin
ceremonii totemice („logodna cosmică” este, în fond, relaţionarea dintre efemer şi etern, dintre particular şi
2
Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian,
Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:)
to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures
and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music,
Printed for the Author, London, n. d. [1805]
3
„Parcurgeţi baladele culese de Alecsandri şi vă veţi găsi în plină mitologie. Soarele vă va apare, ca pe vremea lui
Ovidiu, sub aspectul unui tânăr cu cosiţe aurii, purtat într-un car tras de nouă bidivii iuţi. Pan nu a încetat să alerge
după fete în pădure. Recunoaşteţi, de asemenea, zeii din legendă, canonizaţi sau feminizaţi de creştinism; Sfânta Joi
(Jupiter), Sfânta Miercuri (Mercur), Sfânta Vineri. Dacă Naiadele au fugit de pe solul României, poezia populară le
personifică prin calitatea apelor lor” – Ubicini, ibidem
4
„pelasgii au ocupat peninsula şi insulele greceşti, au trecut, apoi, în diverse perioade, în Italia şi s-au răspândit prin
Asia Mică, sub nume obscure, precum Khatti, Hethei, Chitim, Hitiţi” – Edwards, I.E.S.; Gadd, C.J.; Hammond, N.G.L.,
Sollberger, E., History of the Middle East Aegean Region, c. 1800-1380 BC, II, Cambridge, 1973, p. 33
universal, dintre viaţă şi moarte, precum în „Mioriţa”, cum sesiza, primul, Jules Michelet), pentru a vă atrage
atenţia asupra faptului că în toate istoriile muzicale europene din veacurile XVIII şi XIX, muzica şi dansul nu
însemnau nişte banale producţii folclorice, ci moşteniri ceremoniale, în care „dansul este un semn de limbă şi
este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc
de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul
a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost
fondate pe baza de acţiune”5, simt nevoia să re-ascult din această perspectivă „syrba” (brâul) lui Cantemir,
drept ceremonial închinat exclusiv Muntelui Soarelui („adorarea universală a globului solar”, „cultul soarelui
a fost, probabil, cel mai vechi dintre toate superstiţiile” 6 ), într-un superb dialog al pământenilor cu
dumnezeirea.
Buciumul, pe care toţi îl considerăm vestitor de primejdii, şi nu se folosea buciumul pentru alarmare, ci
fumurile, „sfara în ţară”, este, de fapt, nu doar un instrument muntenesc, ci şi o invocaţie a muntelui către
ceruri, o adevărată identitate montană, o identitate a „muntelui Cerului şi al Pământului”7, a Muntelui Sfânt
Araraum („Ar Ra, Ar Aum” – „Crezi în Soare, Crezi în Dumnezeu”)8, cu reminiscenţe lingvistice în toponimele
Ararat şi Rarău, muntele fiind, conform celei mai vechi scrieri omeneşti, mitul hurrian „Cântecul lui
Ullikummi”, îndreptăţirea cosmică a Soarelui de a transforma muntele în templul în care să-şi aşeze „scaunele
şi masa lui” 9. „În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc,
reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele),
în circuitul lui rotund”10,
Muntele Lumii este identificat de Mircea Eliade cu arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii este
complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează
reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”11, pentru
că „în culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii” 12 ,
iar„templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”13.
Re-ascultând „syrba” (brâul) lui Cantemir din aceste perspective „înţelesuale”, cum se zicea în secolul
al XIX-lea, nu pot să nu remarc „brâul” (cercul ceremonial al lumii date), care încadrează glasul muntelui
(buciumul, cu reverberaţii de tunet ceresc), prin care se rosteşte, în fond, însuşi Dumnezeu. O astfel de
interpretare dezveleşte rădăcinile melodiei în solul mănos al culturii primordiale, în care a fost răsădit ca
iluminare („lugga surryannya”) a datului iniţiatic, păstrat numai în limba noastră drept identitate patrimonială
străveche, adică Datină. Re-ascultaţi şi dumneavoastră „syrba” moldovenească, ştiind, deja toate acestea, şi
imaginaţi-vă după propria descheiere a sufletului şi a minţii, pentru că eu nu caut aprobări ale desluşirilor mele,
ci doar mă strădui să înţeleg.
„Gioc de nuntă din Moldova” face parte din aceeaşi întâietate primordială, iar degenerescenţa iniţiatică
„Ciobănaşul”, care se mai cântă şi astăzi prin Bucovina, cu refrenul pierdut, nu alterează, totuşi, caracterul de
ceremonie totemică dedicată iniţiatorului. Pentru că, de la „Mioriţa”, până la toate variantele de „Ciobănaş”,
nu despre un stăpânitor de oi, care „face brânza bună” şi pupă de le bagă în călduri pe guristele folclorice de
azi, este vorba, ci despre iniţiatorul pe care noi îl ştim, datorită iniţierilor creştine, drept Iisus, care este Marele
Păstor. Mitul Marelui Păstor este mult mai vechi. Primul mare iniţiat iniţiat, care a primit „Legile” (Vendîdâd),
aducând fericire Pământului, a fost, conform răspunsului Sfântului Cer (Ahura Mazda) la întrebarea lui
Spitama Zarathustra, „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”)14. Numai că Yima, ca şi
Enlil al Muntelui, cum e numit Fiul Muntelui şi, apoi, al Cerului, Marele Păstor din „Upanishade”, înseamnă
„fiu”, dubla descendenţă din munte şi din ceruri, simbolizată de romb, adică de „Sfântul Graal” – inima marelui
iniţiat, inima lui Iisus pentru contemporaneitatea noastră, stabilind o identitate în egală măsură pământească şi
cerească, deci o sacralitate care ne asigură accesul spre statutul de fii ai Tatălui nostru care este în ceruri. În
5
Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30
6
Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900. pp. 14, 15
7
8
„Muntele Lumii sau Axa Universului a devenit obiect pentru o deosebită veneraţie” – D’Alviella,Goblet, The
Migration of Symbols, London, 1894, p. 156
9
2009, p. 161
10
Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, pp. 56, 57
11
12
Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177
13
Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38
14
Zend-Avesta, Vendîdâd, Traducere: James Darmesteter, Oxford, 1880, pp. 11, 12
egală măsură Spirit Universal şi Strămoş Iniţial – dacă vreţi, Adam, deşi cultura boreală îl numea Odin, cea
egipteană – Osiris, iar mitologia românească – Ostrea Novac Jidovul.
În aparenţă, „giocul” moldovenesc „Ciobănaşul”, deşi plin de farmec, n-ar părea să vină din ceremoniile
totemice primordiale; în aparenţă, pentru că în religia naturală (astrală) care a urmat şi pe care a predicat-o şi
Iisus Hristos („Soarele Dreptăţii”, după Augustin), presupunea iluminări, adică bucurii aduse până la extaz,
pentru că făpturile pământeşti „convieţuiau în armonie”15, fie şi datorită faptului că „neputincioasa bătrâneţe /
N-o cunoşteau”16. E un miracol că acest cântec al ceremoniilor iniţiatice a supravieţuit până astăzi şi că, datorită
turcilor care l-au mărturisit pe Kantemir-zoglu, primim pleaşcă o fărâmă de identitate spirituală, pe care noi,
românii, tocmai ne pregăteam să o aruncăm la gunoiul ignoranţei şi nepăsării.
4). Horele solstiţiale şi echinocţiale ale românilor
Pe când nu se ştia nimic despre „matricea stilistică” 17 primordială, care, în fond, a determinat şi
caracterizează aderenţa unui popor sau a altuia la diverse scenarii mitice iniţiale 18, un călător străin, Jean Henri
Abdolonyme Ubicini 19 , atenţiona asupra celor două tipuri de „jocuri” româneşti din cele două principate,
horele20 şi brâiele21, pe care le considera, după moda desluşirilor de atunci, ca fiind „jocurile cele reînnoite ale
romanilor”. Fascinat, însă, de „rădăcina” romană a horelor şi a sârbelor, Ubicini nu observa că, în ciuda unităţii
stilistice, cele două „jocuri” nu difereau doar prin „iuţime”, ci prin dedicare, horele, deci dansurile lente, în
desfăşurate în cerc (închinată Soarelui, „ochiul deschis mereu asupra vieţii” 22 ) sau în sinusoidă (imitarea
fazelor lunii, închinată Lunii) fiind hore solstiţiale, pe când brâiele (brâul este, din vremuri imemoriale,
simbolul fertilităţii, al rodniciei şi, tocmai de aceea sunt închinate Pământului, „mamei Glia”, „umbrita glie,
maica zeilor din cer” 23, „Natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”24, „Divina Glie, bună mamă de
zei şi oameni muritori”25) sunt hore echinocţiale, care se dansau primăvara: „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară
popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului,
strigăt în jur de altare”26.
Horele, şi cele solstiţiale, şi cele echinocţiale, „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, /
Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”27, descendenţa lor din prima religie a omenirii, ca element
persuasiv fundamental, fiind confirmată şi de cele mai vechi cărţi religioase, dar şi de mărturiile popoarelor cu
memorie: „Muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are
împrumutată cea mai mare parte a muzicii”28, iar în privinţa Traciei, care înseamnă o trimitere la ţinuturile
boreale şi nicidecum doar la peninsula balcanică, „muntele Cerului şi al Pământului” 29 fiind la originea
cântecului şi a instrumentelor muzicale („au instrumente din munţi”30), iniţiatorul şamanic, „Marele Păstor”31,
15
16
17
Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 26
18
Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 208
19
Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-
285
20
„Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc, în mijlocul căruia se află muzicanţii (lăutari);
apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior, în timp ce, cu celălalt, fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se
apropie, rând pe rând, şi se îndepărtează de centru, pentru a strânge sau lărgi cercul. În timpul acestor evoluţii, a căror
încetineală şi uniformitate dau horei un caracter de indolenţă şi de fatalitate, în completă armonie cu specificul
melancolic al poporului român, unul dintre lăutari cântă, acompaniind dansul. Aceste cântece poartă de asemenea
numele de hore”.
21
„Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă şi monotonă. Dansatorii se
ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi,
puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit”.
22
Orfeu, Soarelui, în Antologia poeziei greceşti, p. 190
23
24
Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191
25
Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201
26
27
28
29
30
31
Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12
fiind „Enlil al Muntelui”, devenit, ulterior, „Enlil al Cerului”, deci „Fiul” muntelui şi al cerului („Împăratul tău
este marele munte tată, Enlil”32).
„Cheia” brâielor se găseşte în aceeaşi relatare a lui Ubicini, dar coroborată cu partiturile unor syrbe
moldoveneşti, notate de Dimitrie Cantemir pentru manualele turceşti de muzică, şi, desigur, cu mărturiile
lăsate, în domenii diferite, de Vasile Alecsandri şi de Karol Mikuli. Ubicini nota că, uneori, „simpli săteni
alcătuiesc orchestra, folosind buciumul (un fel de goarnă din lemn de cireş) sau fluierul, un flaut lung şi drept,
tovarăş indispensabil al păstorului român”, iar Alecsandri scria, adesea, despre „Hora Buciumului”, pe care
Karol Mikuli o nota, în anul 1852, doar în varianta cântecului horit de bucium, nu şi cu cele două „coperte”
muzicale, pe care le întâlnim la Dimitrie Cantemir şi care, între timp, s-au pierdut, în partitura horei notat de
Pricipele Cărturarilor şi Cărturarul Principilor drept „Syrba 4”.
Acum cred că trebuie precizat că Dimitrie Cantemir, transcriind, în notaţia muzicală de el inventată,
pentru uzul turcilor, câteva brâie moldoveneşti a folosit ca titluri traducerea cuvântului brâu în arabă, syrba.
Boierimea moldovenească, la petrecerile ei de peste veacuri, obişnuia să comande lăutarilor câte un joc tot în
turceşte, iar lăutarii au făcut confuzia între syrba (brâu) şi „sârba”, adică un presupus joc de origine sârbă, deşi
între melosul sârbesc şi „sârbele” (brâiele) româneşti nu există nici o asemănare şi nici un element mitic comun.
Dar syrba „Buciumul”, notată de Cantemir, este cel mai vechi brâu care explică, în bună parte, structuri
melodice din secolul al XIX-lea şi în care strofa este aparent doinită, iar refrenul foarte vioi (cel mai cunoscut
astfel de brâu este străvechiul „Sub o culme de cetate”, ştiut de toată lumea, în contrafacerea „Cântecul lui
Iancu”, pe care îl cântă magistral Veta Biriş; în Bucovina, contrafacerea avea să fie năucitoare, străvechiul brâu
moldovenesc devenind… „Am un leu şi vreu să-l beu”).
În „Buciumul” lui Cantemir, ceea ce se va numi, mult mai târziu, refren, reprezintă „lumescul”, adică
hora ritualică închinată Soarelui, iar „strofa” – tema cântecului de bucium – înseamnă „glasul lui Dumnezeu”,
care este, în fond, „glasul muntelui”, al spiritului muntelui, deci o reminiscenţă totemică, într-o cultură
românească din care lipsesc total cunoştinţele despre pretotemism şi totemism. La fel se întâmplă cu toate
brâiele, care se menţin până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, doar că „refrenul” folosit drept coperta întâia
este orchestral, pe când cel de final este vocal, pentru că brâiele, piese lätar, adică instrumentale, îşi alătură
mereu câte un dainas, adică o piesă vocală, de regulă menită distracţiei, prin băşcălizarea inconştientă a
moştenirilor sacre multimilenare. Aşa apar „Brâul popilor” sau „Câte flori pe Dorna-n sus”, „sârbe cu cuvinte”,
în care melodia ancestrală se rupe din toate aderenţele la „scenariul mitic iniţial”, pentru a hrăni clipa cu
bicisnicia distracţiei hazoase şi, dacă se poate, „pentru uliţa mică”, deci cam fără perdea.
Nu ştiu şi nu vom şti niciodată cât avem de pierdut prin această totală golire de metafizic, pe care o
reprezintă abandonarea „matricei stilistice” primordiale, în care horele solstiţiale şi cele echinocţiale (crucea
din reprezentările grafice), deci „muzica, dansul, ritmul şi melodia ne unesc cu divinitatea prin desfătarea şi,
totodată, prin frumuseţea artei”33.
5). Barbu Lăutaru rivaliza, în virtuozitate, cu Nicolae Picu
Amănuntele despre lăutăria românească, pe care le găsesc prin publicistica franceză, îmi oferă prilejul
de a lua în discuție diferența dintre muzica de la noi, din perioada feudală, și muzica medievală occidentală. În
Moldova și în Valahia, deci în principatele dunărene, nu s-a cântat o muzică feudală nici măcar pe vremea lui
Ștefan cel Mare (și am ascultat, notate de Jan z Lublina și de Joaquim Slutter, „Haiducii”, „Cucuruz cu frunza-
s sus” – varianta din 1531, publicată de „Wittenberger Gesangbuch”, și „Romanesca” – piesă preclasică, adusă
la Suceava, în 1476, de lăutarii veneției ai Mariei de Mangop, așa cum lăutarii nevestei cercheze a lui Vasile
Lupu aveau să aducă, mai târziu, „Cântecul Voievodesei Lupu”). Muzica din spațiul vechi românesc era de tip
„lätar” (instrumentală) și de tip „daina” (vocală), termeni folosiți în perioada civilizațiilor primordiale, polară
și boreală, „lätar” folosind, conform mărturiei lui Pindar, preluată și de Herodot, vioara, naiul și cobza,
instrumente care se păstrează, în alcătuirea orchestrelor de lăutari, pe teritorii românești, până pe la anul 1900,
deși termenii „lätar” și „daina” supraviețuiesc nealterați doar în limbile scandinave și baltice, la noi apărund
lăutarul și muzica lăutărească, precum și doina (care păstrează, uneori, pe refrene, câte un „na, daina, daina,
daina”).
Muzica feudală ca atare, răspândită și cultivată doar în occident, unde se foloseau fluiere, flaute și alăute,
înseamnă o creație cultă a succesiunii vremurilor. Se compunea în catedrale, notându-se pe „tabularia” (cu
referințele clapelor de orgă – Dimitrie Cantemir avea să folosească, pentru notele muzicale turcești, griful
instrumentelor cu coarde, precum rockerii de astăzi), iar muzica respectivă se cânta și la curțile regale, și la
cele nobiliare, fără să însemne, precum la noi, un „dat inițial”, cum zicea René Guenon, ci o noutate creativă,
32
Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114
33
o făptuire stilistică distinctă. De asta diferă atât de mult muzica veche a românilor de cea a occidentalilor,
cunoscută drept „medievală”.
Din mărturiile franceze, în afară de partituri ale unor cântece vechi românești, tipărite la Paris pentru
uzul domnișoarelor educate, aflăm amănunte interesante, multe știute și la noi, dar și o bogată iconografie
lăutărească.
„Acest Barbu Lăutaru (1775-1856), care a fost, timp de o jumătate de secol, Lăutarul Moldovei, pe care
Alecsandri l-a eternizat și despre care Franz List („Rapsodia maghiară” și „Rapsodia română” sunt inspirate
de muzica lui Barbu Lăutaru și a lui Nicolae Picu – n. n.), spunea că „a fost înconjurat, în timpul vieții sale, de
o mare adulație, mărturisită cu entuziasm chiar și de Paganini”. Deja în 1814, taraful său (un mic ansamblu de
viori, nai și cobză), adunând muzicieni renumiți, precum Angheluță și Suceavă (amândoi din Suceava și
menționați și de Ubicini – n. n.), avea loc și pe scena Teatrului Mare din Iași, unde, mai târziu, Franz List, aflat
în turneu, avea să întâlnească, la curtea unui boier, în 1856, această adevărată orchestră. Barbu Lăutaru rivaliza,
în virtuozitate, cu Nicolae Picu, relatează mărturiile vremii” (Études tsiganes, Paris, 1994, p. 112).
O scurtă cronică a lăutăriei româneşti consemnate începe cu anul 1830, atunci când boierul Jean Golescu
înființase, din robii săi țigani, o orchestră de muzică clasică. În 1845-1855, de notorietate se bucurau taraful
lui Dumitrachi, precum și cel al lui Vlad și George Ochi-Albi, condus, mai târziu, de Ionică Ochialbi și eternizat
de Theodor Aman. În 29 decembrie 1893, la nunta viitorului rege Ferdinand, a cântat banda lui Cistache
Ciolacu, aceeași trupă de lăutari fiind angajată, în 3/15 noiembrie 1894, să cânte la nunta de argint a regelui
Carol I. În 1896, șase lăutari (viori, nai, cobză, ghitară) din banda lui Niculescu cântau la Iași (Études tsiganes,
Paris, 1994, pp. 113-115).
6). Căluşarii românilor şi sentimentele regionaliste
Toate mărturiile vechi, puţine şi datorate numai străinilor, susţin, ca şi George Onciul, în 1932 34, cum că
dansul şi „cântecul românesc este acelaşi, oriunde se găsesc români”, şi că în toate ţinuturile locuite de români,
cu o fidelitate faţă de datinile străvechi mai accentuată a muntenilor, existau, în principal, doar „două dansuri
naţionale în Principate, hora şi jocul căluşarilor”35, şi hora, şi căluşarii, incluzând sute şi sute de dansuri diferite.
Dintre români, la fel susţinea şi „principele cărturarilor”, Dimitrie Cantemir, dar toate mărturiile au fost,
ulterior, spulberate, odată cu agresiunea unor „sentimente regionaliste”36, care determină apariţia conceptului
fascisto-bolşevic al „vetrelor folclorice”, aprig şi dogmatic promovat de toţi pseudo-cercetătorii „folclorului”
românesc. Şi astfel, datorită neghiobiei „ştiinţifice” a dogmaticilor, regiuni româneşti au fost jefuite de
memorie tradiţională, în favoarea altora, cu argumentul desuet al „bătrânilor” dintr-un sat sau altul, care îşi mai
aminteau vag despre relicve ale datinii din vremea copilăriei lor. Iar când, mai mult instinctual, bazându-se
doar pe construcţii melodice, încercau unii inspiraţi, precum maestrul George Sârbu, identificări de datină,
săreau ca arşi dogmaticii împotriva „zurgălăilor de la picioarele dansatorilor”, care, după minţişoarele lor, „nu-
s bucovineni”. Nu-s bucovineni, ci româneşti, dar spiritul autentic al românismului se păstra, în cazul
dansurilor căluşereşti, în Bucovina, prin dansurile bărbăteşti cu comenzi, toate căluşereşti, dar jefuite de
elementele definitorii, băţul de alun şi zurgălăii, prin ignoranţa culturnicilor cu diplome de specializare în
propagandă regional-naţionalistă.
Există, şi în memoria scrisă bucovineană, câteva ştiri (ultima, redactată de Ion I. Nistor, în 1910), în care
se menţionează succesul românilor bucovineni în „conductul” (defilarea) de Paşte de la Viena, în faţa
Împăratului, cu jocul căluşarilor. Atât de mult îi plăcuse „drăguţului” Franz Iosef dansul căluşarilor bucovineni,
încât i-a invitat doar pe bucovineni la masă, într-unul dintre castelele imperiale, în care bucovinenii au dansat,
încă o dată, doar pentru plăcerea Împăratului, dansurile lor căluşereşti.
Într-o epocă, în care Romanaţii, ţinut cu toate tradiţiile iremediabil pierdute, au transformat dansurile
căluşereşti într-o circăreală regională cu o singură melodie, aruncând cât acolo elementele mitice ale adevăratei
tradiţii româneşti căluşereşti, cred că mărturiile ardelene din 191137 despre ritualicul primordial, care se mai
păstra în dansurile căluşarilor români din Ardeal şi din Bucovina merită aduse în atenţia publică, cu atât mai
mult, cu cât falsificatorii instituţionalizaţi abundă şi în Ardeal, şi în Bucovina. Ştiu că, într-un judeţ ca Suceava
sau oricare altul din Moldova sau din Ardeal, e greu să determini recuperarea patrimoniului căluşeresc al
dansurilor bărbăteşti cu comenzi prin reluarea elementelor mitice, deşi ritualul străvechi ar însemna cea mai
bună ofertă culturală pentru potenţialii turişti din Europa. Şi nici nu-i de datoria mea să fac bine cu forţa.
34
Onciul, George, Din trecutul muzical al Bucovinei, în Şaptezeci de ani de la înfiinţarea SCLR în Bucovina, Cernăuţi,
1932, p. 222
35
Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V –
1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285
36
Onciul, op. cit., p. 226
37
Serbările de la Blaj / 1911 / o pagină din istoria noastră culturală / publicată de Despărţământul XI Blaj al „Asociaţiunii”,
Blaj, nedatată
Tocmai de asta, haideţi să vedem ce păstra satul transilvan (satul românesc din Bucovina se baza, în primul
rând, pe emigrarea transilvană) drept bun ancestral valah, şi nicidecum ca fudulii ale „sentimentelor
regionaliste” ale unor rupţi definitiv de tradiţii de prin sudul ţării.
În defilarea („conductului”) ţăranilor ardeleni, din 1911 (17/30 august, în ziua a treia a sărbătorilor), cea
mai puternică impresie o făceau „chipurile mândre ale căluşerilor, cu zurgălăi, împodobite cu tricolor şi cămăşi
cu pui”. Apoi, în timpul dansului, urmau „mişcările lor elegante uşoare şi graţioase”, „salturile lor îndrăzneţe”,
iar publicul vibrează profund, şi cum nu ai vibra „când vezi figurile grele ce le fac: la „căluşer” (deci, dans
bărbătesc cu strigături – n. n.), sărind peste bâtă; lovindu-şi, iute ca o sfârlează, piciorul stâng pe sub bâtă, de
răsună văzduhul; lăsându-se la pământ, cu piciorul stâng întins, iar cel drept petrecut pe sub el, în formă de
cruce oblică (Crucea Nordului, deci Constelaţia Lebăda, ca relicvă simbolică străveche – n. n.), şi sărind iarăşi
sprinten şi elegant în sus; lăsându-se la pământ fără nici o greutate, cu picioarele crăcite şi genunchii adunaţi;
sau sărind în sus, uşor, ca o capră de munte, şi adunându-şi picioarele în forma foarfecelor şi atingând pământul
cu palma, iute ca fulgerul” (Serbările de la Blaj, p. 280).
Şi despre celelalte „dansuri naţionale” („Bătuta”, „Haidăul” şi „Învârtita”), „jucate, de fiecare sat,
separat, cu vătaful lor în frunte”, deci cu răspândire în toate ţinuturile locuite de „poporul nostru de la ţară”,
cum formula Andrei Bârseanu (Serbările de la Blaj, p. 63), se dau informaţii preţioase. Un cântec de dans,
despre care ştim că s-a cântat, la încoronarea regelui Poloniei, în 1502, de către taraful soliei lui Ştefan cel
Mare, cântec pe care Jan z Lublina l-a notat în „tabularia” drept „Haiducli”, dar care ulterior avea să se
numească „Banul Mărăcine”, dar şi „Ardeleneasca” sau „Bătuta”, în satele bucovinene, este descris, la 1911,
deci pe când Voievidca aduna patrimoniul muzical bucovinean al vremii, astfel: „tot aşa…salturile sprintene,
într-un picior, la dreapta şi la stânga; izbirea sau ciocnirea furtunoasă a călcâielor; frământarea pământului; sau
apropierea şi amestecarea coloanelor, ca la cadril, în jocul bătuta, căruia îi mai zic, pe Târnavă, şi Banul
Mărăcine” amintesc de „jocurile vechi romane şi eline” (numite, de episcopul de atunci al Caransebeşului,
Miron Cristea „jocuri religioase”, p. 220).
„Se joacă haidăul. Feciorii, cu câte o fată de mână, formează un cerc larg. Pe tactul muzicii, se adună la
mijloc, ca la horă, şi se retrag; se adună iarăşi şi se retrag, în mişcare ritmică. Învârtesc fata pe sub mână şi-
apoi joacă fiecare câte o figură din căluşer sau bătuta… Grupurile mai aprinse joacă, cu foc, învârtita. Mă uit
cu drag şi la ele. Feciorii merg, unul după altul, în frunte cu cel mai isteţ. Trecând pe lângă grupul de fete, îşi
iar, rând pe rând, câte una, învârtind-o pe sub mână. Mai umblă o dată în cerc şi-şi aleg, pe rând, şi o a doua,
învârtind-o uşor ca pe o minge. Apoi contenesc din umblet şi începe, tot câte un fecior şi două fete, învârtita,
de le sfârâie călcâiele şi se-nvârte pământul sub ei. La început, până vin în tact, o iau mai domol, făcând doi
paşi legănaţi în dreapta şi doi în stânga. Apoi iuţesc paşii, în tactul muzicii. Fac, în cerc, doi paşi mari şi unul
mic (Zicălaşii mei deja ştiu că e vorba de secundele micşorate şi de secunda mărită, care, după Carl Engel, ar
însemna o asemănare cu melosul turcesc, deşi reprezintă doar o logică muzicală a dansului străvechi – n. n.),
iute ca fulgerul, strigând şi chiuind” (Serbările de la Blaj, p. 282).
Înclin să cred că Haidăul ar însemna, de fapt, în plan melodic, „dansurile soldăţeşti”, pe care le-au cules
şi Szultzer, şi Demidoff, iar dincolo de particularităţile „sentimentelor regionaliste” (stil lăutăresc, inclusiv
ritmicitate, şi „feciorul cu două mândruţe”, dar şi bătăile în tureatca cizmei, cu origine căluşerească), atenţionez
asupra şirurilor (sinusoidelor lunare) şi a cercurilor (horistice, deci solare) tradiţionale, înlocuite de culturnicii
bolşevici şi de habarniştii de după bolşevici cu „liniile” de tip Balşoi Teatrî, şi în Ardeal, şi în Bucovina,
introduse, la Suceava, după finalizarea stagiului de pregătire la Leningrad, de către bucureşteanul Alioşa
Carastate şi devenite „autentic” pentru toţi buzincuriştii folcloroşi din sistemul culturii.
7). Cântecele „naţionale” contrafăcute
Structurile primordiale ale horelor solstiţiale şi echinocţiale pelasge, despre care, încă în 1714, când
publica o culegere de muzică balcanică la Londra, Domnul de Bussy susţinea că s-ar fi păstrat doar de valahi
şi de la ei s-ar fi răspândit în largul lumii, au fost păstrate ca atare doar de breslele de muzicanţi târgoveţi din
Moldova, chiar şi după ce nordul ei, Bucovina, a fost ocupat de austrieci, iar răsăritul, Basarabia, de către turci.
În Ţara Românească, după cum o mărturisesc mulţi călători străini, au fost adoptate, inclusiv în muzică, modele
şi modelele balcanice, iar în Transilvania, unde românii au fost atât amar de vreme „rumâni”, numai de o
tradiţie muzicală laică nu poate fi vorba, cu excepţia aşa-numitelor, la nivel european, „daina”, adică piesele
vocale, care nu erau, iniţial, decât invocaţii individuale, numite, în general, doine. În Moldova, însă, nu doar
că s-au păstrat intacte, din punct de vedere „lätar” (muzică instrumentală – se citeşte „lautar” în toate limbile
vechii Europa şi mai ales în cele baltice şi scandinave), structurile componistice în şase părţi, dar au existat şi
cărturari europeni care le-au notat, precum Jan z Lublina (în 1502), Joaquim Schlutter (în Wittemberger
Gesangbuch, la 1531), maghiarul Janos Cajoni (cu sau fără rădăcini româneşti, el se formase în cultura
maghiară), francezii de Bussy şi de Ferriol (amândoi în 1714, amândoi prieteni cu Cantemir – Ferriol lăsând
şi partitura europeană a unei compoziţii a lui Cantemir, „Cântecul Dervişului”), Dimitrie Cantemir (1700),
Wachmann, Erlich, Rouschitzki, Owen, Carl Engel, Demidoff, medelnicerul Ioan Carp (1855), Eftimie Murgu
(1821 şi 1821, publicând partiturile în presa muzicală germană), C. F. Weitzmann (1855), rusul V. Corcinski,
englezul Grenville-Murray, armeanul Karol Mikuli, Otto Heilig, Hans Huber, Paul Van Hoorn, Isidor
Vorobchievici, Gustav Weigand, Ciprian Porumbescu, Calistrat Şotropa şi, în sfârşit, Alexandru Voievidca.
Graţie acestor mărturisitori, lesne se poate urmări parcursul unor cântece (despre „Haiducky”, ajuns, în
doar 3 părţi, „Banul Mărăcine” şi doar în câte două părţi un ceardaş şi „Bătuta ardelenească” sau „Ardeleanca”,
am mai scris) şi chiar al unor neamuri lăutăreşti moldoveneşti, care, mutându-se la Bucureşti, odată cu Curtea
Domnească, se trezesc, mai ales după 1866, într-o postură convenabilă financiar, dar care marca şi o rupere de
repertoriile încredinţate, în fiecare familie, din neam în neam. Printre aceştia, cu urmaşi destoinici, care
urmează şi cursurile Conservatorului din Bucureşti, dar şi cântă prin toată Europa şi, mai ales, la Paris, se
numără lăutarii Dinicu şi Ciolacu. Şi unii, şi ceilalţi, „compozitori” de „cântece naţionale româneşti”, deşi
compoziţiile acestea înseamnă armonizări cu refrene, rareori în şase părţi (doar „Sârba lui Năstase”), ale unor
teme melodice străvechi.
Ca prin exemplu, este cântecul moldovenesc „Sub o culme de cetate”, cules şi de Sulzer, şi de Mikuli
(când îl descoperă Calistrat Şotropa în Bucovina, deşi atestat la Suceava, acest cântec se numea… „Am un leu
şi vreu să-l beu”! Fără comentarii. În alte locuri, cântecul se numea, pe la 1900, „Două fete spală lână”). Pe
melodia aceasta, dar fără refren, Iraclie Porumbescu a scris poemul „Cântecul lui Iancu”, pe care avea să-l
culeagă descendentul de mari boieri moldoveni pasionaţi de muzică Theodor T. Burada, care crezuse că
versurile sunt populare, din Ardeal, dar aflând adevărul, a vrut să-i ceară scuze lui Iraclie, numai că Porumbescu
a replicat: „Aparţin poporului ardelenesc; pentru că nu există onoare mai mare pentru un poet decât ca poporul
său să-i preia opera”.
Datorită lui Burada, urmaşul de lăutari basarabeni „Gheorghe A. Dinicu / Absolvent al Conservatorului
din Bucuresci”, a compus, introducând minunatul refren, pe care îl cântă şi Veta Biriş („Sus, sus, sus, la munte,
sus”), „Cântecul lui Iancu op. 61. Arie Populară din Transilvania / pentru voce şi pian”. Deci un străvechi
cântec moldovenesc, cu o vechime atestată de minimum 150 de ani, devenea, pe la 1891, „folclor ardelenesc”,
sub titlul notoriu pentru toţi vecii de „Cântecul lui Iancu”. Ştie cineva că splendida bijuterie muzicală a
Transilvaniei este un străvechi cântec moldovenesc, adus la perfecţiune de către un fantastic descendent de
lăutari basarabeni?
Şi mai există, la acelaşi Gheorghe A. Dinicu un vechi cântec basarabean, aflat probabil de la bunicii săi,
pe care o oarecare Marion l-a numit „Foi de nuc”, şlefuind, ici şi acolo, versurile, dar păstrând vechiul cântec
basarabean „Frunză verde pui de nuc”, pe care Gustav Weigand îl culesese şi înregistrase pe gramofon de la
ţăranul Tianu Bâtca din Ţipordei.
În „folclorul ardelenesc” a pătruns şi „Doina Iancului”, creaţie cultă, cu melodia compusă de Grigore
Buică, pe versuri de I. U. Soricu. Revenind la Gheorghe A. Dinicu, văd, în colecţiile de partituri ale Bibliotecii
digitalizate a Academiei Române, că descendentul de lăutari basarabeni a adaptat/compus, în baza unor teme
vechi din repertoriul neamului său, „Dâmboviţa / Sârbă nouă”, „Sârba scrobiţilor”, „Légende Roumaine”,
sârba „Îmblânzirea soacrelor”, „Doina”, polka „Mica pescăreasă”, „Haideţi copii” – horă închinată Reginei
Elisabetha, „Ghiţişor” (versuri de chitaristul Nicolae Vasilescu) – o variantă a străvechiului cântecului
moldovenesc „Gheorghiţă şi Marghioliţa” (cu o poveste epică tulburătoare!), „Hai, nană Mărie”, de inspiraţie
transilvană, „Hora tunului”, „Danţu Înfocata”, mazurca „Aşa să fie?” (arătaţi-mi mazurci la lăutarii din Oltenia,
Dobrogea sau Ardeal şi mă dezarmaţi în susţinerea originii moldoveneşti a horelor şi sârbelor „noi”, compuse,
prin preluarea unor teme îndătinate, de către lăutarii din neamurile basarabene Dinicu şi Ciolacu).
Bibliografie
Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1908

Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti-Chişinău, 2004
Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988
Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912
Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913
D’Alviella, Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894
Edwards, I.E.S.; Gadd, C.J.; Hammond, N.G.L., Sollberger, E., History of the Middle East Aegean Region,
c. 1800-1380 BC, II, Cambridge, 1973
Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957
Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975
Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, Humanitas, 1995
Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their Representation, Groningen, 1997
Guenon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, Humanitas, 2008
Guys, M. de, Sentimental Journey through Greece, London, 1714
Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth,
Chicago, 2009
HERODOT, Istorii, I, II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, 1964
Hesiod, Munci şi zile, Bucureşti, 1969
Hesiod, Teogonia, Bucureşti, 1969
Jones, Edward, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian,
Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet
offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few
explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the
Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805]
Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917
Mikuli, Charles, Douze airs nationaux roumains, I, II, III, IV, Viena şi Paris, 1849-1852
Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900
Onciul, George, Din trecutul muzical al Bucovinei, în Şaptezeci de ani de la înfiinţarea SCLR în Bucovina,
Cernăuţi, 1932
Strabon, Geografia, II, Bucureşti, 1967
Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă,
vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009
Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988
Antologia poeziei greceşti, Bucureşti, 1970
Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009
Études tsiganes, Paris, 1994
Serbările de la Blaj / 1911 / o pagină din istoria noastră culturală / publicată de Despărţământul XI Blaj al
„Asociaţiunii”, Blaj, nedatată
The Poetic Edda, II, Cicago, 1923
Voluspo, London, 1875
Wittenberger Gesangbuch, Wittenberg, 1531
Zend-Avesta, Vendîdâd, Traducere: James Darmesteter, Oxford, 1880
Tradiții și obiceiuri din Moldova

Prof. Elena Jeleriu
La noi, românii, întâi se aud cântecele și apoi răsare soarele

N. Iorga
Momentul Unirii — Desa, jud. Dolj

Prof. Marin Oprișan
„La Dunarea olteană razboiul
cu Turcii cuprinde doua episoade
importante, cel dintaiu privind o
actiune din anul 1596, sfarsita
nenorocit. “La Iulie 26-spune
Cronica-, alese Mihai Voda osti care
era mai de folos si le puse cap pre
Farcas aga, si-ii trimise la Dii ca sa-l
dobandeasca si trecura Dunarea pre
la Stegla). Iar Turcii inca le prinse de
veaste… si nu iesira sa se loveasca
de fata, ci se ascunsera, de facura
mestesug. Ca mergand ostile lui
Mihai Voda fara de niciun temeiu,
Turcii îi lovira fara veaste. Si fu
razboiu tare multa vreame, insa cea
d apoi biruira Turcii pre oastea lui
Mihai Voda si cati calari printr`insii Ridicat de Asociația Culturală Castravița, ca simbol al Centenarului Marii
scapara cate ceva, insa putinei, iar Uniri 1918-2018
pedestrii pierira cu totul.
Doi ani mai tarziu, in toamna lui 1598, Mihai isi avea tabara la Caracal, unde primea doua steaguri,
dobandite in lupta de Dumitru vornicul dela Mehmet, pasa Darstorului. Pornind de aici, Mihai trece Dunarea
«pre den sus de Nicopole» si infrange pe Hadam pasa, «pe care-l trimisese imparatul turcesc sa fie pasa la
mardine, la Diiu». Cetatea rezista insa, iar Mihai inainta pradand «din Dunare pana`n munti», catre Vidin, unde
«fu razboiu tare… in sesul Diului… dar cea de apoi fura biruiti Turcii… Si multa peire se facu Turcilor, cat
putini scapara in cetate ». In lupta de aici se petrecura fapte la care Cronica Buzestilor opreste pe larg: «Sa
spunem de Mihai Voda ce i se intampla in acest razboiu. Gonind Turcii si risipindu-i in toate partile… o ceata
daca vazura peirea, ei se intoarsera cu mare harborie asupra lui Mihai Voda. Si atuncea se alese unul din Turci
cu sulita si o imponcisa asupra pantecului lui Mihai Voda si o infipse in pantece. Iar Mihai Voda daca vazu ca
piare, el apuca sulita cu amandoua mainile, de fier, si cauta in toate partile, ca sa-i vie cineva den ajutor, sa-l
izbaveasca den peire. Si altii mai aproape nu se aflara, fara doi boiari, anume Preda Buzescul si cu frate-sau
Stroe stolnicul, ei grabira si taiara capul Turcului si pre celelalte sotii ale lui, si izbavira pre Mihai Voda din
mana Turcilor. Si multa barbatie aratara Buzestii inaintea lui Mihai Voda, ca se luptara cu vrajmasii si izbavira
pre Domnul lor de peire ». Ostile lui Mihai au stat in acest razboiu, pe malul in fata Olteniei, «de au tot plenuit
si au arsa Tara Turceasca», dela 10 Septemvrie pana la 5 Noembrie 1598. Trecand Dunarea pe la varsarea
Oltului, ele se intorc victorioase «pre la Rusava», adica pe la extremitatea cealalta a hotarului. Multime de
tarani sarbi si bulgari, dar desigur si Romani din partile timocene, sunt stramutati cu aceasta ocazie in tara-
adica in Oltenia: o cronica straina da cifra de 12000, iar Mihai insusi spune ca au fost 16000 suflete.”
Craiova, 5 Septembrie 1943, Ion Donat”
Istoria Daciei în preocupările editoriale din

Craiova la sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea
Prof. Univ. Dr. Dinică Ciobotea
În anul Centenarului Marii Uniri un sentiment vechi purtat prin milenii de existență se
remodelează în Prezentul european din perspectivele rostuirilor de viitor ale națiunilor, care, într-o
mișcare comună, devin personajele unei noi istorii.
Așa cum ideea de Europa, concretizată astăzi prin Uniunea Europeană, a fost un curent al ideilor
nobile de a dărui istoriei proiecte de anvergură creatoare, tot așa, prin timp sentimentele individuale
și generale ale poporului nostru au stăruit prin „semnele Românilor ceale dintru început fericite, [care-
așa cum se menționa într-un hrisov din 1793 de la Iași-] cu adevărat de la Roma zburând în Dachii
sunt venite”.
În zilele noastre, alăturând istoria noastră de cea a Europei, reconstituim valoric sfera
participației la istoria planetei și etalăm demnitatea de sine a neamului românesc, formulată de Petru
Maior cu două sute de ani mai înainte cum „că mult iaste a fi [să te fi] născut român”, adică să fim
dedicați prin geneză unei copărtășii în lărgimea întregului continent ce s-a așezat în toate epocile
timpului ca fanion al construcțiilor umane.
Dinspre unul din elementele conștiinței de neam, originea neamului românesc, destăinuit în
izvoarele externe scrise ale Evului Mediu, în cronicile și în scrierile de mare demonstrație științifică
ale lui Dimitrie Cantemir, reluate de corifeii Școlii Ardelene, s-au preocupat și mulți alți istorici și
cugetători români din secolul al XIX-lea într-un proces de redescoperire a „măreției” originii
poporului român, precum Iordachi Mălinescu (1834), Mihail Kogălniceanu (1837), I. Heliade
Rădulescu (1838), Aaron Florian, Ion Maiorescu, August Treboniu Laurian ș.a. până la -pe aceeași
linie- Ioachim Caton Drăgescu, autorul unei lucrări remarcabile în cultura românească, puțin
valorificată la momentul apariției date fiind moartea lui la scurtă vreme după tipărire, în 1915, și
învolburarea războinică a lumii între 1914 și 1918.
Cartea lui Ioachim Drăgescu intitulată Pro Patria Povestire despre începutul și menirea
neamului românesc (Craiova, Tiparul Tipografiei „Ramuri”, 1913, 320 p.), închinată de autor
„bunului român, integrului magistrat” Constantin Poenaru de la Curtea de Apel, a rămas puțin
cunoscută și de aceea unii au retipărit-o parțial ca operă a lor. Această operă rămâne însă în Istoria
Românilor nu o „simplă nepretențioasă poveste a originii neamului” – după modestia autorului – ci
un cuvânt de zidire pentru conștiința națională cu care poporul român a intrat în Războiul de întregire
politică a neamului.
Ioachim Drăgescu, timp de șapte ani a reconstituit informațiile istorice diverse privind istoria
strălucită a războaielor dintre Romani și Daci, unul din cele mai grandioase evenimente ale
Antichității, și printr-o modalitate estetică adecvată, fără a contraveni flagrant realului, a „adăugat
adevărului un plus de relief” (Const. Ciopraga). Cartea lui este exemplară, în ea se oglindește o
atitudine pe care o împărtășea gândirii politice a vremii ca un suport pentru idealul național de a alege
„o menire istorică” în lume potrivită cu istoria de început a neamului românesc. „Originea noastră
deoparte, jertfele pe care le-am făcut pentru apărarea culturii europene, de altă parte sunt – scria el –
tot atâtea titluri la recunoștința ce ni-o datorește Europa cultă, și ni dă dreptul să ocupăm un loc de
cinste în concertul popoarelor europene” (p. 314).
Speranțele lui, întemeiate pe valorile straturilor etnice din care s-a plămădit poporul român și
în întelegerea cvasigenerală a lumii care a așezat geopolitic planeta în anii 1918-1920 ca într-o cetate
creștină cu o ordine politică veșnică, s-au împlinit prin Marea Unire din 1918.
În concluzie, Ioachin Caton Drăgescu, unul dintre fruntații transilvăneni ai luptei naționale din
epoca dualismului austro-ungar, a publicat la Craiova în preajma Primului Război Mondial, o carte
în care a evocat originea daco-romană a poporului român, propagând doctrina dacoromânismului cu

sufletul său încărcat de doctrina latinistă a cărturarilor generațiilor de după cea a Școlii Ardelene și a
Supplex Libellus Velachorum din 1791 și de întreaga dezbatere istoriografică pe tema originii
neamului românesc în care au excelat Alexandru Odobescu, Grigore Tocilescu cu Dacia înainte de
Romani (1880), sasul Carl Gooss cu Cronica descoperirilor arheologice din Transilvania și Schițe
despre istoria culturii preromane a bazinului mijlociu al Dunării (1876 și 1877), I. Andrieșescu cu
Contribuțiune la Dacia înainte de Romani (Iași, 1912) și Nicolae Densusianu cu Dacia preistorică
(publicată postum în 1913).
Bibliografie:
1. I. Pop Florentin, Decebal (nuvelă), Craiova, Tipografia S. Samitca, 1882, 72 p.

2. Ioachim C. Drăgescu, Publiu Ovidiu Nasone, Constanța, 1887
3. Dr. Ioachim Drăgescu, Pro Patria. Povestire despre începutul și menirea neamului românesc, Craiova,
Tipografia „Ramuri”, 1913
4. Ilie Dăianu, Forțele Latinității Regeneratoare. Un suflet eroic uitat: Dr. Ioachim C. Drăgescu, Cluj,
1938
5. Ion Pătrașcu, Prezențe culturale italiene la Craiova în epoca modernă, Craiova, 1969
6. N. Lascu, Călători italieni pe urmele lui Ovidiu la Tomis, în „Pontica”, 5, 1972 (extras).
7. Gelu Neamțu, I. C. Drăgescu, militant pentru republică și dacoromânism (1866-1914), în „Anuarul
Insitutului de Istorie și Arheologie Cluj”, XV, 1972
8. Ovidiu Babu-Buzuca, Dacii în conștiința romanticilor noștri. Schiță la o istorie a dacismului,
București, Editura Minerva, 1979.
9. Virgil Cândea, Locul românilor în istoria universală, în „Tribuna României”, anul IX, 197, p. 7
Oltenia romană, mileniul întunecat și sprijinul

antischismatic dat de papalitate Ungariei, pete
negre pe obrazul poporului român
Prof. Univ. Dr. Ștefan Mititelu
Rezumat. Lucrarea prezintă cucerirea romană făcută în Dacia după primul război daco-roman (numită
ulterior) Oltenia Romană. În termeni actuali această cucerire a fost un adevărat genocid. În anul 258 Regalian
reface Dacia şi bate monedă proprie, Regalianul de Argint. În anul 396 imperiul roman se împarte în două:
Imperiul Roman de Răsărit cu capitala Constantinopol şi structura ecleziastică viitoarea ortodoxie şi Imperiul
Roman de Apus cu capitala la Ravenna şi cu structura ecleziastică viitorul catoli-cism. Dacii aleg ortodoxia
care supără rău biserica catolică şi în replică împăratul Iulian Apostatu la anul 362 interzice în vorbe şi scris
cuvîntele dac şi Dacia, situaţie care adurat până în anul 1271 (Mileniul Întunecat). După înfrângerea ungurilor
de către germani în bătălia de la Lechfeld (955), papalitatea foloseşte cei 15-20.000 luptători violenţi unguri
pentru catolicizarea schismaticilor (vlahi, slavi) din Panonia, Transilvania.
Geografia Olteniei (Sumar)

Oltenia este o regiune în care se putea pătrunde pe uscat doar prin trei trecători: prin culoarul Timiş-
Cerna, prin valea Jiului (prin pasul Lainici) şi prin valea Oltului ( prin pasul Turnu-Roşu). Spre est era doar un
drum care pleca dintre localităţile de azi Curtea de Argeş şi Piteşti după care se bifurca spre Câmpulung Muscel
şi spre sudul Munteniei.
Această relativă izolare de restul lumii a oferit locuitorilor din nordul Olteniei o anumită protecţie
naturală faţă de năvălirile migratorilor, care se desfăşurau prin sudul Olteniei spre vest la Pasul Cumanilor
(Calafat), unde traversau Dunărea.
Datorită izolării naturale menţionate, vetrele de locuire au fost mai bine protejate de distruge-rile
provocate de populaţiile migratoare.
Cele mai importante râuri sunt:Olt (împreună cu afluenţii Lotru şi Olteţ), Jiu (împreună cu aflu- enţii
Tismana, Motru, Amaradia şi Gilort), Desnăţuiul, Drincea, Cerna şi Balasanul. Oraşele cele mai importante
sunt Craiova, Drobeta-Tr.Severin, Tg. Jiu, Râmnicul Vâlcea, Corabia (Sucidava).
Suprafaţa Olteniei este de 24.095 km², aproape 1/9 sin suprafaţa României.
Istoria Olteniei
Oltenia preromană
Pe teritoriul Olteniei locuiau, înainte de cucerirea romană, mai multe triburi geto-dace: pelii (Pelendava),
sucii (Sucidava), burii (Buridava), la cazanele Dunării era un alt trib şi este posibil să fi fost şi alte triburi sau
reprezentanţi ai altor triburi în regiune. De asemenea au existat mai multe aşezări celtice în timpul lui Burebista
(mort 44. î.e.n.). Acesta i-a alungat pe celţi din Dacia pe teritoriul viitoarei Iugoslavii.De aici două triburi au
plecat în Israel (Galileea), iar restul au ajuns în Britania. În secolul I î.Hr. acest teritoriu a aparţinut Regatului
Dac condus de Burebista, apoi, la sfârşitul sec. 1. e.n. regatului condus de Decebal.
Primul război daco-roman a “golit de populaţie” Oltenia (Dacia Malvensis)
Acum două mii de ani au avut loc cele două războaie daco-romane, după care Oltenia şi Transilvania au
fost cucerite. Peste două sute de ani (puţin după anul 300) Eutropius nota că romanii au venit cu mai multe
legiuni (peste 5-6) care cumulau 150.000 de luptători, ostaşi de meserie, infanterişti şi cavalerie; dacii aveau
cca. 50.000 de luptători, majoritatea agricultori, păstori, viticultori, pomicultori, cavaleria pileaţilor, cavaleria
aliaţilor germani şi (sau) sarmaţi. Eutropius nota că războaiele au fost crâncene şi au murit mulţi luptători,
aproape în număr egal, de ambele părţi. Pentru olteni prezintă interes primul război. A început în anul 101, cu
bătălia de la Tapae la porţile de Fier ale Transilvaniei, de intrare în Ţara Haţegului spre Sarmisegetuza. A fost
o luptă crâncenă, care după nu ştiu cât timp, a încetat; romanii au învins, după care au trecut la jefuirea unor
sate. Ce a rămas din armata romană s-a retras spre vest în locuri mai sigure spre Dunăre, pentru a se pregăti
de iarnă. Decebal, considerând că nu e totul pierdut, după câtva timp, în anul următor, cavaleria sa alături de
cavaleria aliaţilor germani şi sarmaţi, trec Dunărea în Dobrogea, şi invadează Moesia superioară din sudul
Dunării, unde fac mari distrugeri. Luaţi prin surprindere, romanii îşi transferă armatele pe Dunăre în jos cu
bărcile şi mai aduc două legiuni la Adamclisi în Dobrogea. În bătălia complexă (infanterie, cavalerie) care a
avut loc aici au murit mulţi luptători din ambele părţi. În pământ s-au găsit straturi groase de pământ amestecat:
un dac, un roman etc. Au câştigat romanii pentru că au fost mai mulţi. Condiţiile înfrângerii au fost dure pentru
Decebal. După război, romanii au rămas în Oltenia şi Banat, unde Traian a adus întâi cohorte din Spania, apoi
a adus două legiuni: XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica. Pax romana (care pentru romani însemna
“pregăteştete de război”) îi ajută pe romani să se pregătească pentru final, cucerirea aurului dacic din Apuseni.
Eutropius spune că Dacia a fost “golită de populaţia bărbătească”, Oltenia cu atât mai mult, deoarece:
1) au fost mulţi morţi, în cele două bătălii;
2) supraveţuitorii luptelor de la Adamclisi au fugit mulţi peste munţi, singuri ori cu familiile;
3) mulţi daci-olteni, capturaţi după lupte ori după ce au revenit lângă familii, au fost duşi la Roma ca
prizonieri-sclavi;
4) 1.000 de femei tinere oltence, fete ori văduve, au fost duse în nordul Africii ca soţii ale militarilor romani
cantonaţi acolo (asta se păstrează în memoria berberilor de azi; tradiţia sarmalelor în Algeria, spun ei, este
moştenită de la acele femei; secvenţă povestită în 1984 de Ion Gavrilă directorul liceului Ienăchiţă Văcărescu
din Târgovişte care câtva timp mai înainte făcuse parte din delegaţia culturală română condusă de Dumitru
Popescu-Dumnezeu,ce vizitase Algeria).
Putem să-l completăm pe Eutropius, anume este uşor de constatat că Oltenia a fost golită şi de un număr
imens, pentru acel timp, de femei. Deci după primul război daco-roman, Oltenia sufe-rise o golire teribilă de
populaţie.
Aici romanii au înfăptuit un genocid. Cei rămaşi, bătrâni, copii şi alţii, deveniseră sclavi.
Pentru a rezista în Oltenia în frontierele: Dunărea în S şi SV, muntele în nord şi în est linia Tr. Măgurele,
vest Roşiorii de Vede, inclusiv Pitita (Piteşti), Câmpulung Muscel, romanii fac mari colonizări. Aduc
meşteşugari, chiar colonişti care să lucreze pământul, administratori. Veterani din cele două legiuni menţionate
(şi mai târziu şi din alte legiuni) primesc ca plată a serviciilor militare loturi agricole şi funcţii organizatorice.
Pentru a păstra acest teritoriu, până ce ajung la aurul din Apuseni, de-a lungul liniei menţionate la est, romanii
construiesc 17 castre de apărare. În anul 102, romanii încep reconstrucţia podului de la Drobeta, ridicat de
Burebista şi distrus de Decebal, pentru a împiedica năvălirea romană.
Niciuna dintre provinciile ţării în ultimele două mii de ani nu a avut soarta tragică a Olteniei romane:
distrusă şi depopulată de locuitorii ei. Mai târziu, hunii, mongolii, tătarii vin jefuiesc şi pleacă; slavii şi cumanii
cooperează cu localnicii şi se integrează, dar romanii au rămas şi…au ras.
După războiul de la Adamclisi armatele romane victorioase între care legiunile:a XIII-a Gemina şi a V-
a Macedonica se retrag în Oltenia, urmând pregătirea asaltului pentru aurul din Apuseni. Urmează consolidarea
podului de la Drobeta distrus de Decebal pentru blocarea trupelor romane. Veterani celor două legiuni
menţionate mai sus sunt lăsaţi la vatră şi primesc ca plată a serviciilor militare, loturi agricole. Caracalla
improprietăreşte chiar şi legionari ai altor legiuni romane. Au fost aduşi colonişti din sudul Dunării pentru
diverse lucrări, inclusiv pentru lucrări agricole pentru a obţine hrana soldaţilor şi a personalului invadator.
Au fost construite castre precum Drobeta, Sucidava, Pelendava, şi alte situri romane ca: Romula,
Rusidava, Buridava, Arutela, Castrele romane etc.
În anul 106 a avut loc al doilea război daco- roman. Decebal este învins definitiv, se sinucide şi Dacia
pierde Transilvania şi munţii Apuseni auriferi şi Transilvania până la porţile Mezeşului. Tezaurul Daciei, numit
comoara lui Decebal, a fost dus la Roma unde împăratul Traian a organizat petreceri timp de 123 de zile şi a
făcut danii pentru populaţie. Mulţi morţi şi romanii au capturat noi prizonieri. Documentele menţionează că
cca. 50.000 daci au fost duşi la Roma ca prizonieri-sclavi. Mulţi dintre aceştia au luptat în Colosseum în zilele
de sărbătorire a cuceririi Daciei. Dacii-olteni nu au luptat în al doilea război la Sarmisegetuza, căci erau prea
puţini băştinaşi, poate dintre cei colonizaţi să fi luptat.
Ulterior, romanii nu păstrau ostaşi daci pe teritoriul cucerit al Daciei, pentru a nu li se împotrivi şi i-a
trimis în diverse provincii ale imperiului. Romanii au trimis:
5) două legiuni de daci în Ţara Galilor; şi acum sunt aici oameni cu numele Decebal.
6) două legiuni de daci în Maroc.
Evenimentele de la punctele 5)-6) au amplificat indirect genocidul din Oltenia.
Pe la anul 300 documentele consemnează în Ţara Galilor rugăciunea creştină Pater Noster (Tatăl
Nostru). Cum e posibil? Cine l-a dus acolo? Celţii, scoşi de Burebista din Dacia şi împinşi pe teritoriul
viitoarei Jugoslavii, înainte de 44 î.e.n. (anul morţii lui Burebista), erau păgâni, nu apăruse creştinismul la
sosirea lor în Ţara Galilor. Până la anul 258 al refacerii Daciei, romanii au dus în Ţara Galilor o legiune de
daci, între care şi olteni, care adoptaseră creştinismul prin misionari. De sfântul Patrick al irlandezilor nu poate
fi vorba, căci acesta s-a născut în anul 385 şi a decedat după 461.
Oltenia, după cucerirea romană. Refacerea Daciei în anul 258. Regalian

Dar în timpul ocupaţiei între anii 106-271 ocupanţii romani nu au avut o viaţă liniştită, căci în această
perioadă au avut loc 23 de războaie daco-romane (în medie, la 7 ani un război). Alături de daci au luptat dacii
liberi (carpii,costobocii) şi aliaţii: iazigi, goţi, roxolani, sarmaţi.
În toamna anului 257 daco-geţii din provinciile dunărene Panonia, Dacia şi Moesia s-au răscu-lat
împotriva Romei, conduşi de guvernatorul Ingenuus al Panoniei. Împăratul Gallienus vine cu armata romană
şi-l omoară pe Ingenuus, apoi îl numeşte guvernator pe Regalian. Acesta era dac din Durostorum şi declara că
este strănepot al lui Decebal. Trupele daco-gete au hotărât să conti-nue lupta antiromană şi l-au declarat impărat
pe Regalian, pe plan local, fără să ajungă la Roma, refăcând statul independent al Daciei la 28 iunie 258. Dacia
refăcută a avut monedă proprie, regalianul de argint. În continuare au loc lupte cu victorii alternative cu
Roma, iar în anul 268 Regalianus este ucis de asasini plătiţi. În continuare soţia lui Regalian, Sulpicia,
conduce Dacia şi bate monedă cu numele ei. Moare şi Gallienus asasinat. În anul 270 vine împărat Aurelian,
care declară retrase din Dacia armata şi administraţia romană în anul 271 (deşi o făcuseră mai demult).
Remarcă. De teoria spaţiului gol rămas în Dacia romană după părăsirea acestei provinci de către
armata romană, trâmbiţată de unguri pentru a fi ei primii în Transilvania, nici nu poate fi vorba. În mare
procent, Oltenia îşi refăcuse populaţia prin colonizări încă înainte de al doilea război daco-roman (106), iar
întreaga Dacie romană (inclusiv Transilvania), procentual îşi refăcu-se numeric populaţia dinainte de cucerirea
romană, înainte de anul 258 al eliberării, în mare parte cu dacii liberi ai invadării şi cu numeroşi aliaţi care
participaseră la luptele de eliberare şi urmaşi ai coloniştilor care se adaptaseră (în special mineri în aur, argint
şi sare).
De remarcat că Oltenia a continuat să fie în legătură directă cu Imperiul de Răsărit şi după retragerea
aureliană, împăratul Constantin cel Mare construind un pod peste Dunăre la Corabia, unde se vede şi azi
pilonul capului de pod de pe malul românesc, situaţie similară cu cea a podului de la Drobeta. Ultimul împărat
care mai adusese acvilele romane la Dunăre a fost Justinian ( 527-565) şi a adăugat şi el un turn Drobetei.
Romanizarea Olteniei
A început cu lăsarea la vatră a veteranilor şi cu colonizările făcute. Muntenia, de la Limes
Transalutanus (Tr. Măgurele, vest Roşiorii de Vede, Piteşti, Câmpulung Muscel) spre est este un teritoriu
circulat de barbari în care pătrunderile de monedă şi ceramică romană au caracter acci-dental, pe când Oltenia
are situaţii similare ca în zonele locuite din sudul Dunării. În plus, descperirile masive de unelte agricole, fibule
şi ustensiile de tot felul, arme, castre, sugerează că în Oltenia romanizarea a fost foarte accentuată în comparaţie
cu Muntenia.
Un alt indiciu al latinizării avansate, care s-a transmis în timp, îl constitue diferenţele de înfăţişare ale
oltenilor, mai bruneţi, cu debit verbal mult mai alert şi gesticulări frecvente,colerici, expansivi, caracteristici
moştenite direct de la colonizarea masivă moştenită cu legionari, cu oameni sud-dunăreni aduşi pentru a lucra
terenul agricol întrun teritoriu în care populaţia a fost redusă din diverse motive (războaie, luarea în sclavie a
multor băştinaşi, migrarea multor băşti-naşi peste munţi la dacii liberi). Alt indiciu îl constituie utilizarea
frecventă a perfectului simplu în vorbirea oltenească, perfectul simplu fiind un timp al verbului, specific doar
limbilor de ori-gine latină, vorbite de coloniştii sud-dunăreni.
Divizarea imperiului roman. Religii. Mileniul Întunecat.

In anul 313 este oficializat creştinismul de împăratul Constantin cel Mare, după trei secole de crime
înfăptuite de imperiul roman împotriva creştinilor.In anul 396 după moartea lui Teodosius I
Imperiul Roman este divizat şi atribuit spre conducere celor doi fii ai săi: -Flavius Arcadius, îm-părat al
Imperiului Roman de Răsărit, având capitala la Constantinopol şi structura eclesiastică precursoare a
ortodoxiei ; - Flavius Honorius împărat al Imperiului Roman de Apus, cu capitala la Ravenna, cu structura
ecleziastică precursoare a catolicismului.
Dacia alege aderarea la ortodoxie pentru crimele făcute de romani în Dobrogea. Motiv mare de supărare
pentru Roma catolică. Ca urmare, în anul 362, împăratul Iulian Apostatul interzice pomenirea şi scrierea
numelor de dac şi Dacia. Sunt scoase din circulaţie peste 200 de opere din antichitate cu referiri la daci făcute
de autori greci şi romani între care menţionăm pe Aristotel, Cezar, Diodor din Sicilia, Eusebiu din Cezareea,
Iosefus Flavius, Horaţiu, Titus Liviu, Ovidiu, Platon, Pliniu cel Bătrân, Ptolemeu, Sofocle, Strabon, Tăcitus,
Traian,Vergilius etc. Să ne gândim că s-a pierdut De bello dacico a lui Traian.
Refuzul geto-dacilor de a colabora cu Roma însemna şi refuzul colaborării economice,căci aici în Dacia,
de peste 250 de ani Roma avea principalul izvor de resurse alimentare şi de subzistenţă gratuite.
Blocarea ştirilor despre daci şi Dacia timp de un mileniu (Mileniul Întunecat, 362-1271) a însemnat
sărăcirea mediului cultural al strămoşilor noştri, dar nu şi ştergerea lor din istorie. Strămoşii noştrii aveau
contacte şi cu alte popoare care au fost consemnate de acestea, precum perşii, bizantinii, turcii, mongolii,
ruşii. Şi la noi apar noi surse precum Codexul Rohonczi, Cloşca cu pui ori Plăcuţele Dace de la Sinaia.
Nemaiavând acces la forţa armată, care era dirijată din noua capitală Ravenna a imperiului, structura
bisericească de la Roma, după anul 325, îşi consolidează mai mult puterea politică, înţelegând să stăpânească
prin religie, ceea ce până atunci rezolvaseră cu armele.
Imperiul Roman de Apus cade în anul 476 sub stăpânirea goţilor care jefuiesc Roma.
Evenimentele se derulează şi după atenuarea valului ostrogot, biserica catolică rămâne cu puterea
politică şi cu papa în loc de împărat.
Migratorii. Luptele cu ungurii. Ultia

Primii migratori menţionaţi de istorie au fost celţii care au lăsat urme şi în Oltenia (presa din 2013 făcea
cunoscută descoperirea a două morminte ale ale unor războinici celţi la Desa-Dolj). Burebista (mort în anul
44 î.e.n.) a dus un război contra lor şi i-a alungat în spaţiul fostei Iugoslavii. Slab populate, Muntenia şi
Moldova erau canalele predilecte ale migratorilor care veneau dinspre est, continuau prin sudul Olteniei şi
treceau Dunărea la Pasul Cumanilor în sudul Dunării după plecarea romanilor. În continuare în regiune
năvălesc goţii (sec. III-IV), hunii (375-453)[Hunia, Maglavit], gepizii (454-566) care au trecut prin localităţi
unde au lăsat urme mate-riale. În a doua parte a sec.V şi în tot sec VI pe întreg teritoriul ţării năvălesc slavii,
din zona mării Baltice şi până pe cursul mijlociu al Niprului la est. Mulţi s-au stabilit printre localnici, dar
grosul năvălitorilor: sârbi, sloveni, croaţi au trecut Dunărea la Pasul Cumanilor în Peninsula Balcanică. Oameni
blonzi, cu ochi albaştri, slavii rămaşi printre băştinaşi au fost reptat absorbiţi, dar au lăsat urme adânci în cultura
localnicilor: vestigii materiale (Pleniţa, Vârtop, Orlea etc.) de toponimii( Bistriţa, Bistreţ, Bucovăţ, Pleniţa,
Dobridor etc.) în limbaj. După 950 apar pecenegii, de origine masagetă ale căror 13 triburi rătăceau de la Nipru
până în Oltenia (tribul Gyula) şi Panonia. 60 de familii trec în Ungaria iar restul trec Dunărea şi sunt nimiciţi
de bizantinul Isaac Anghelul în lupta de la Lebunion în anul 1091, după care dispar din istorie. N-au lăsat
urme în Oltenia.
De la 1057 ne invadează cumanii, o altă ramură a masageţilor din zona Mării Caspice, care după ce s-
au bătut cu ungurii în nordul Mării Negre, s-au stabilit ulterior în câmpia Munteniei. Vorbeau aceeaşi limbă cu
pecenegii şi pare să fi fost un trib peceneg, venit după înfrângerile bizantine din sudul Dunării. Grosul
Cumanilor a fost dislocat de iminenţa năvălirii mongole, plecând spre Câmpia Panonică şi în sudul Dunării.
De atunci, locul unde au trecut Dunărea s-a numit Pasul Cumanilor, unde azi este situat oraşul Calafat. Cei
rămaşi au fost anihilaţi de autoh-toni în următorii 200 de ani. În Moldova de Jos, în Vrancea, era un nucleu
puternic de populaţie cumană pe care papa de la Roma, prin intermediul ungurilor, a creştinat-o şi i-a făcut o
Episcopie catolică.
De la cumani ne-au rămas nume de ape: Balasan(DJ), Teleorman(TR), de sate: Bărăganu (CT,IL),
Comani (OT), Comana(IF, CT, BV), Comăneşti(AR, BC, GL, HR, MH, OT, SV), Comănicea((DJ), Comăniţa
(OT), de oameni: Coman, Comăneci etc.
La mijlocul sec. IX, apar ungurii la nord de Marea Neagră, apoi înfrânţi în Bugeac de pece-negi, aliaţi
cu bulgarii, ocolesc Cetatea Carpaţilor-Transilvania- şi se aşază (cca. 900) paşnici stăpâni peste Românii şi
Slavii din Panonia, oameni ce aparţinuseră de imperiul roman.
Ce au adus ungurii la venirea lor în Europa? Crimă, jaf, teroare. Oriunde li se părea că ar fi bogăţie se
repezeau să ucidă şi să nimicească, să jefuiască.Pentru bestialitatea lor au fost asemuiţi cu hunii. Aproape un
secol de jafuri în apus, până când germanii aproape că-i nimicesc în bătălia de la Lechfeld (955).Poate îi şi
nimiceau, dar papa i-a oprit pe germani, care aparţineau de biserica romană. Papalitatea avea gânduri noi cu
ungurii. Între timp, ungurii îşi revarsă furia spre est şi cuceresc voievodatele lui Menumorut în Bihor, Gelu cu
reşedinţa la Dăbâca şi Athum în Banat.
Luptele continuă şi principele Vlad (1046-1091) [15] al vlahilor, cu reşedinţa în Muntenia (Argeş)
duce lupte grele cu ungurii conduşi de Ştefan cel Sfânt, la est de Tisa, la Arad, la Ineu. S-au dus 54 de războaie
sângeroase cu ungurii încă 100 de ani; se duc lupte îndârjite în anul 1166, iar în 1198 armata ungară condusă
de regele Emeric suferă o mare înfrângere [15] (pag. 111). Din documente [15](pag.111) rezultă că Valahia era
una adică Muntenia, Moldova şi Transilvania până la Tisa erau unite politic. Înţelegem că în cadrul acestei
Valahii unite existau o seamă de de uniuni locale.
Astfel la anul 1111 este atestat un script pe un văl de mătase la Mănăstirea Catholicone din Muntele
Athos, din care rezultă că exista o ţară independentă Ultia (adică Oltenia) la acel an, al cărei principe se numea
Cornilă Asan, care avea ca stemă vulturul bicefal, apărat de patru lei cu cozile în sus printre picioare, semn al
independenţei. Este posibil ca acest Cornilă să fie strămoşul fraţilor Asan şi Petru, intemeietorii imperiului
româno-bulgar din sudul Dunării.
Sub presiunea migratorilor şi a turcilor Transilvania nu mai poate fi apărată de unguri,austrieci.
Papalitatea, putere supremă. Cruciadele. Sfârşitul mileniului întunecat

Papismul era tot mai mult şi violent impus apusenilor.Prin biserica catolică papalitatea controlează toate
popoarele din centrul şi apusul Europei şi mai târziu, din lumea nouă.
Roma se voia mare putere, poate chiar unica şi se pretă la unele falsuri ale unor percepte ale credinţei,
foloseşte unele erezii pe care le-a impus forţat întregului Occident. Papalitatea caută o putere cu care să supună
părţile de răsărit nepapiste ale Europei. Au folosit pentru asta cruciade, iar mai târziu inchiziţia.
Acum papalitatea are alte interese, de mare putere. Începuse şirul de cruciade duse în Palestina împotriva
necredincioşilor musulmani pentru eliberarea mormântului sfânt. Armatele care vin din Europa de Apus
(Belgia, Franţa, Anglia) şi Centrală (Germania, Ungaria, Polonia) care străbăteau pe jos Europa, trecănd prin
ţinuturile valahe (viitoarele Muntenia, Moldova) cu acordul căpeteni-ilor valahe spre nordul Mării Negre,
străbătând Caucazul spre Ierusalim, trebuia să aibă un traseu asigurat de papă. Cu această ocazie papa
Inochenţiu al III-lea ridică vechiul veto asupra cuvinte-lor dac şi Dacia şi declară că “acum dacii nu mai pot fi
ascunşi, că acum îi ştie toată lumea”.
Prima cruciadă a avut loc la sfârşitul sec. XI. I.Capetanovici [15](pag.123) descoperă în 1895 în
arhivele germane din Munchen şi Berlin că princepele Kalopetrus al Valahiei participă la Cruciada a III-a la
Mormântul Sfânt, alături de Frederich I Barbarossa în anii 1188-1192. Această Valahie era situată între podul
lui Traian de la Orşova, râul Argeş ca limităde Est, către cumani, la Sud Dunărea şi la Nord către Ungaria
Nigra=Transilvania, munţii <Alpes Bastarnice >, care este Ultia sus-amintită, poate extinsă peste Olt, până la
Argeş, cu reşedinţa la Craiova (Craiova =Cetatea Craiului, getic, slav).
În anii 1202-1204 are loc cruciada a IV-a cu combatanţi din Italia (Veneţia, Genoa), Marsilia. Papa scapă
controlul cruciadei şi în dreptul Constantinopolului forţele veneţiene debarcă în acest oraş, având ca motiv un
act necugetat făcut de bizantini care în 1198 au închis toţi comercianţii veneţieni din Constantinopol. Au
debarcat toţi cruciaţii şi trec la luptă şi cuceresc Constantino-polul. Împăratul şi conducerea Imperiului Bizantin
se refugiază la Trabzonspor pentru 60 de ani. Supremaţia plănuită de papii de la Roma e deplină şi a desăvârşit
marea schismă din anul 1054. Conducătorul cruciadei era Balduin de Flandra. Invadatorii nu mai pleacă şi
declară Imperiul bizantin ca fiind Imperiul Latin. Balduin (1204-1205) a dispărut în t6imp ce se afla în detenţie
la Târnova, capturat de suveranul bulgar Ioniţă Caloian în urma bătăliei de la Adrianopol.La conducerea
Imperiului latin s-au succedat 6 împăraţi până în 1261 când dispare, revenind Imperiul Bizantin.
Ultima cruciadă, a 8-a, se termină cu dezastru total şi cruciaţii rămaşi se retrag în 1271 când totul cade
sub dominaţia turcilor otomani.
Ungurii, unealta papalităţii pentru catolicizarea schismaticilor

Am spus mai sus că papalitatea avea gânduri noi cu ungurii. Cei zece până la douăzeci de mii de
războinici cruzi erau o unealtă ce putea fi folosită împotriva românilor, sârbilor, bulgarilor şi altor popoare
nonpapiste, creştine ori păgâne, din Răsărit. Ungurii, grofi şi populaţie, optau spre ortodoxie. Dar papa
aranjează ca Voiteh, fiul lui Geza, să se căsătorească cu Ghizela, fiica lui Henrich al II-lea de Bavaria. Voiteh
în loc să-şi aducă nevasta la credinţă se leapădă de ortodoxie şi devine slugă a papei. Prin confiscarea averii,
arestări, tortură şi execuţii publice el a convertit la catolicism pe toţi nobilii din nucleul central al Ungurimii.
Pentru ce a făcut Voiteh papa l-a numit Ştefan când l-a botezat şi l-a sanctificat după moarte, numindu-l Ştefan
cel Sfânt. Ungurii au procedat la fel şi în teritoriile aflate sub control ungar (Transilvania, slavi), punând
presiune papistă pe nobilii (unguri din aceste teritorii) români, slavi. Persecuţiile intense au deve-nit mijloace
de creştere a puterii şi averii, slujitorii papalităţii obţinând numeroase avantaje.
Se credea că oamenii simpli îi vor urma pe stăpâni în credinţă, dar acest lucru s-a întâmplat prea puţin.
Mai mult, unii nobili au mimat această trecere, ascunzând prigoanei catolice preoţii şi episcopi pe moşiile lor.
Catolicizarea în stil unguresc a continuat în Transilvania prin aducerea de misionari de dife-rite rituri:
iezuiţi, minoriţi, calvini, romano-catolici etc. şi a continuat până ce Ungaria a dispărut ca stat în anul 1526 în
războiul cu turcii, la Mohaci.
Ungaria, paşalâc turcesc pentru 157 de ani

Ungaria a fost transformată în Paşalâc turcesc timp de peste 150 de ani. Nobilimea ungară care a
supravieţuit la Mohaci a fugit în Transilvania.
Fără grija Ungariei papii de la Roma tot aveau de lucru:catolicizarea prin misionari în Panonia
Transilvania, spaţiile slave, distribuirea cavalerilor cruciaţi după renunţarea la cruciade. Mulţi s-au întors în
ţările lor de origine: templierii în Franţa unde dispar ca organizaţie, distruşi chiar de regele Franţei. Alţii în
insulele britanice, alţii (cavalerii teutoni) în Germania. Alţi cavaleri au fost colonizaţi în Polonia şi mai mulţi
în ţările baltice, unde au avut lupte cu localnicii căci voiau să-şi facă ţărişoare.
În Transilvania au fost aduşi în Ţara Bârsei, la Braşov cavalerii ioaniţi, care ulterior, depăşin-du-şi rolul,
au primit altă destinaţie.
Ungaria renaşte sub coroană imperială austriacă. Biserica greco-catolică

În perioada 15 iulie- 12 iulie 1683 are loc al doilea asediu al Vienei de către turci, apărată de Liga
Creştină alcătuită de 70.000 de luptători.Le vine în ajutor o armată poloneză condusă de Jan Sobieski, care
depresuruzează Viena, îi învinge pe turci şi-i împinge spre sud până la Belgrad, unde conducătorul lor, Kara
Mustafa, este strangulat pentru eşec. Ungaria este eliberată integral, iar împăratul Leopold se declară rege al
ei, pe motiv că ungurii au fost învinşi la Mohaci.
Transilvania trece sub stăpânire austriacă. Acum, la iniţiativa papei, sub protecţie austriacă, după anul
1700, apar celule ale cultului greco-catolic în Transilvania. Organizarea oficială a Bisericii Române Unite cu
Roma (biserica greco-catolică), ca parte a Bisericii Catolice s-a făcut în 6 iulie 1716, în vremea papei Clement
al XI-lea. Şcoala Ardeleană, cu toate limitele ei, a ajutat mult la aderarea cultului. Majoritatea românilor din
Transilvania au devenit greco-catolici şi şi-au uşurat viaţa religioasă (nunţi, botezuri, etc.).
Remarcă. Urmând firul contribuţiei romanilor şi a urmaşilor lor timp de două milenii (102-1940
(genocidul oltean -mileniul întunecat- catolicizarea papală în Transilvania-Dictatul de la Viena) la răşluirea
poporului român, în anul 1940 Hitler şi conducătorul Italiei fasciste,  ultraromanul, străstrănepot al lui Traian
 , Musolini, decretează Dictatul de la Viena, prin care României i se răpeşte jumătatea de Nord a
Transilvaniei, sub presiunea armelor.
Pete roşii ruseşti pe harta României şi traume dureroase în sufletele românilor

Acest subiect priveşte pârjolul produs de ruşi de peste 300 de ani pe pământul de răsărit al
României. La început, din 1711 în timpul lui Dimitrie Cantemir, mai uşor şi de-a lungul anilor mai
apăsat, iar în ultimii 200 de ani, bine răşluit. În acest studiu ne-am ocupat cu linia latină (romani, papalitate,
Italia fascistă) a petelor negre pe obrazul românilor. Pentru linia slavă (cu ruşi şi sovietici), noi nu am face o
prezentare mai bună pentru cititor decât cea dedusă de el însuşi citind cartea lui Nicolae Arnăutu numită “12
invazii ruseşti în România“. Autorul a trăit în străi-nătate, alungat de invazia rusă în ţară după 1945 şi a
prezentat cartea în Decembrie 1955 la Buenos Aires. Noi o recomandăm tradusă în româneşte şi publicată pe
200 de pagini în anul 1996 de Editura Saeculum I.O. şi Editura Vestala în Bucureşti. Cele 12 invazii
menţionate de autor sunt:
1.Prima invazie rusească (1711).La 13 aprilie 1711 principele Dimitrie Cantemir al Moldovei şi ţarul
Petru I al Rusiei au încheiat un tratat de alianţă prin care ruşii recunoşteau Nistrul drept graniţă a teritoriilor
româneşti. Ruşii intră pentru puţin timp în Moldova la Tighina. Ruşii au fost învinşi la Stănileşti pe Prut de
turci. Până atunci Principatele române erau suzerane Turciei, se conduceau după capitulaţii, aveau principi
români. De acum însă, bănuindu-le de necredinţă, turcii introduc domniile fanariote.
2. A doua invazie rusească (1736-1739). Prin tratatul de la Passarowitz încheiat în 1718 între Austria,
Veneţia şi Turcia, aceasta cedează Austriei Valahia Mică (Oltenia) pe perioada !718-1739, după un război
austro-turc din 6 iunie 1937 in care austriecii au pierdut, iar Oltenia a fost luată înapoi de turci.
3. A treia invazie rusească(1768). Marile puteri negociază. Intervenţia Prusiei salvează prin-cipatele
române de anexarea la Imperiul Rus. La Neustadt în 1771 Prusia şi Austria decid împăr-ţirea Poloniei între ei
şi Rusia.
Răpirea Bucovinei (1775) de către Austria.
4. A patra invazie rusească (1787). Apare ideea independenţei Daciei ridicată de ruşi sub prinţ rus.
Rusia a ocupat Crimeea în aprilie 1783. Turcia declară război Rusiei la 24 august 1787 şi in- vadează
principatele valahe. Germanii şi ruşii vroiau Nistru separator într cele două imperii.
5. A cincea invazie rusească (1806-1812). La 29 noiembrie 1806 capitala Moldovei cade în mâinile
ruşilor. Boierii susţin Rusia, fiind tot ortodoxă. În discuţiile dintre Franţa şi Rusia din 1808 de la Tilsit Napoleon
recunoştea legitimitatea încorporării celor două principate româneşti în Imperiul Rus. Pretenţiile ruşilor de
anexare a Principatelor Române se loveau de opoziţia energi-că a Austriei. Ruşii îşi dezvăluie intenţiile şi prin
pacea de la Bucureşti (16/28 mai 1812) vor primi Basarabia.
Basarabia sub ocupaţia rusească (1812).
Perioada fanariotă şi invaziile ruseşti (1711-1821). Apare o organizaţie secretă “Eteria” ,susţinută
de ruşi care pregătea o revoltă a grecilor contra turcilor pentru a elibera Grecia de sub turci. Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu.
6. A şasea invazie rusească (1820-1834). Ruşii obţin un nou succes pe plan politic, încheind un nou
acord cu turcii la 25 septembrie la Cetatea Albă în care se stipula că ”Suveranitatea României este împărţită
între Poartă şi Rusia : domnitorii, aleşi pe şapte ani de către boierii ţării, cu consimţământul Sultanului, nu
puteau să fie maziliţi decât cu permisiunea Ţarului“.Ruşii au revenit în Principate la 23 aprilie 1828, intrând
în aceeaşi zi în Iaşi, l-au arestat pe domnitorul Ioniţă Sandu Sturza şi l-au dus în carantină 3 zile la Sculeni,
apoi urma să fie trimis la Bender. Răpirea şi deţinerea domnitorului a fost urmată de arestarea şi exilarea
capului bisericii mitropolitul Grigore care a fost încarcerat la Kiev. Trupele ruse ajung în Dobrogea, la Tulcea.
Generalul Ylatuşin moare de ciumă şi este înlocuit cu Kiseleff. Situaţia este tragică în con-tinuare, ciumă, lipsă
de furaje şi Dunărea ieşită peste maluri. La 1 mai 1831 Adunarea Naţională s-a reunit pentru aprobarea
Regulamentului Organic.
7. A şaptea invazie rusească(1848). Complotul din Moldova. Revoluţia din Ţara Românească.
8. A opta invazie rusească(1853). În 1853 ruşii cer Turciei să-i acorde dreptul de protecţie a creştinilor
din Imperiul Otoman, iar aceasta refuză. La 3 iulie ruşii au invadat Principatele.
9. A noua invazie rusească (A doua răpire a Basarabiei)(1878). România pierde judeţele din Bugeac
şi primeşte Dobrogea.
10. A zecea invazie rusă (1916-1920). Între România, Austria şi Germania a fost încheiat un tratat secret.
Dar la 4/17.08. 1916 România a semnat un tratat de alianţă cu Franţa, Anglia, Italia şi Rusia. Prezenţa ruşilor
pe teatrul de războia creat multă dezordine şi neplăceri.
11. A unsprezecea invazie rusă (1940). La 26 iunie 1940 URSS înaintează României următo-rul
ultimatum: Guvernul sovietic apreciază că restituirea Basarabiei către URSS implică în mod organic cedarea
unei părţi din Bucovina, a cărei populaţie în marea sa majoritate are legături istorice şi de limbă cu Ucraina
Sovietică. Această cedare a Bucovinei de nord ar fi cu atât mai echitabilă cu cât ar constitui pentru URSS o
reparaţie a pagubelor pe care i le-a provocat, ca şi populaţiei Basarabiei, dominaţia românească de 22 de ani
asupra acestei provincii. Guvernul sovietic propune deci guvernului regal al României:
1) Să restituie Basarabia URSS-ului,
2) Să-i cedeze partea nordică a Bucovinei conform delimitărilor indicate pe harta alăturată.
O revanşă românească (1941)
12. A douăsprezecea invazie rusească (1944). România pierde din nou Basarabia şi Bucovina de nord.
Responsabilitatea acestui triumf al imperialismului rus revine atât Germaniei cât şi alia-ţilor.
Remarcă. Pentru Gavril Cornuţiu[2](pag.56) duşmanii neîmplinirii noastre în timp istoric european au
fost: întâi ungurii (sprijiniţi puternic de papii de la Roma, adăugăm noi), apoi bizantinii, alfabetul chirilic,
turcii, fanarioţii şi ruşii.
Referinţe
1. Nicolae I. Arnăutu, 12 invazii ruseşti în România, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1996,
2. Gavril Cornuţiu, Moştenirea regatului dacilor şi efortul de punere a ei pe catafalc, Editura Saeculum
Vizual, Bucureşti, 2016.
3. Augustin Deac, Istoria Adevărului Istoric, Vol. I, II, Editura Tentant, Giurgiu, 2001.
4. Valentin Dimitriuc, Întâmplări cu istoria noastră, Editura Blassco, ISBN:978-973-8968-26-4,
5. Ştefan Mititelu, Istoria comunei Risipiţi (acum Unirea)-Dolj, proiect, Bucureşti, 2015,
6. C:S: Nicolăescu-Plopşor, Pleniţa de de mult, Craiova, 1926, Bibl.Academiei Române,
7. Alex. Mihai Stoenescu, Istoria Olteniei, Editura RAO, 2011,
8. Dumitru Tudor, Oltenia Romană, Editura RSR, 1968,
9. * Enciclopedia României, vol. II, Judeţele României Mari, 1937
Atestări documentare și arheologice ale

comunei Risipiți (acum Unirea, jud. Dolj)
Prof. Univ. Dr. Ștefan Mititelu
Localizare, nominalizare
Risipiţi (numit Unirea din 1968) este o comună mare în judeţul Dolj, aşezată pe şoseaua Băileşti (la
sud)-Pleniţa (la nord), la sudul intersecţiei cu şoseaua Cetate-Craiova. Are ca vecini comunele Cetate (situată
pe malul Dunării, la 13 km) şi Gemeni (la 5 km) la apus, Pleniţa la nord (la 8 km), Caraula (la 6 km) şi Rudari
(acum Isvoarele, la 8 km) la est şi Dobridor la sud (la 4 km). Râul Balasan (pârâul cristalin, în limba cumană
[7]) izvorăşte din nordul comunei şi o străbate spre sud, pe o vale numită Valea Mătăsaru (Cilieni), către oraşul
Băileşti. Dar puţini risipiceni ştiu aceste nume. Risipiţi este situat în câmpia Dunării, la 13 km de Cetate. De
jur-împrejur moşia satului era jalonată de numeroase măguri, dintre care unele se mai păstrează şi astăzi. În
interiorul moşiei satului se află Măgura Spartă, Măgura Turcului şi Măgura Fetii[5]. Între extremitatea sudică
şi cea nordică este o distanţă de cca. 3,5 km, iar între extremitatea estică şi cea vestică este o distanţă de cca.
10 km, aşa că satul are o suprafaţă dreptunghiulară cu laturile menţionate şi cu aria de 35 km pătraţi.
Este situat în partea de vest a judeţului Dolj, având hotar comun cu comuna Gemeni din judeţul
Mehedinţi.
Unirea are cooordonatele geografice 44 0 9'32" N, 23 010'41" E .
De când există localitatea Risipiţi ? Primele menţionări documentare.
Risipiţi este menţionat din 1385 având o vechime de cel puţin 633 de ani în 2018
Despre existenţa satului Risipiţi găsim primele referinţe indirecte în monografia oraşului Pleniţa[6]
scrisă de Acad.(membru coresp.) C. S. Nicolăescu-Plopşor în anul 1926. Vorbind despre Risipiţi, C.S.
Nicolăescu-Plopşor. îl numeşte “moş Risipiţi” pentru vechimea sa, comparată cu aceea a satelor care
înconjoară Pleniţa. Nicolăescu-Plopşor scrie despre satul Pleniţa, că hrisoavele nu-l pomenesc decât începând
cu Dan I Vodă (1385-1386). Nicolăescu-Plopşor prezintă documentul lui Ştefan Racoviţă Vv. [6] (Doc.14) prin
care acesta, la 1765 dă plenicenilor, pe baza unui hrisov al lui Gavrilă Moghilă [Movilă (1618-1620)] Vv.
moşia Horodelul de Sus sau Pleniţa, împărţită în 14 curele “luându-şi fieşcarele cu ceata lui stânjenii care i
s’au cuvenit, fiind în tot hotarul aceste cinci părţi, adică cinci moşi mari şi venindu-i la fiecare moş mare (de
lângă Pleniţa) până la capu moşiei despre Râsipiţi, stânjeni 216 i la mijloc stânjeni 300 şi la capu moşiei
despre moşiea Piatra Buzească stânjeni 277, iar ei între dânşii s’au aşezat şi ş’au împărţit stânjenii moşului lor
fieşcarele cu ceata lui arătând căruia câţi stânjeni s’au venit la fieşcare trăsură anume” [documentul începe cu
înşiruirea numelor celor 14 neamuri şi continuă cu suprafaţa primită de fiecare, în ordinea amintită; de
exemplu: Ion al lui Neagoe i brat ego i verii lor nepoţii Cincului (primesc de la marginea Pleniţa până) la
capul moşiei despre Râsipiţi stânjeni 54 i la mijloc stânjeni 75 şi la capul moşiei despre Piatra Buzească
stânjeni 69 etc.[6]].
Aceasta este prima atestare documentară a numelui Risipiţi văzută de Moghilă Vv la 1618 -20 în
hrisovul lui Dan I Vv, scris posibil în 1385-86.
Deci Ştefan Racoviţă Vv în documentul său în 1765 dă plenicenilor pământurile specificate de la
marginea Pleniţei până la capul moşiei despre Râsipiţi, pe baza unui hrisov al lui Gavrilă Movilă(1618-1620),
pământuri câştigate de strămoşii lor pentru dreapta lor slujbă faţă de Dan I Vv (1385-86), aşa cum a văzut
Gavrilă Movilă (în hrisovul lui Dan I, care ulterior s-a distrus) .
Deci Risipiţul exista la 1385-86, pe vremea lui Dan I Vv. Dan I, având o domnie prea scurtă, de
doi ani, este posibil ca el doar să fi semnat hrisovul plenicenilor, iar acesta să fi fost întocmit în timp
suficient de înaintaşul său, Radu al II-lea Vv, care a avut o domnie mai lungă (1375-1385). Ca şi Pleniţa,
este posibil ca satul Risipiţi să existe cu mult înainte de anul 1385, având o vechime consemnată de un
document, de cel puţin 633 (=2018-1385) de ani. Deci în 2018 localitatea Risipiţi, numele Risipiţi (alias
Unirea Dolj acum), are o vechime de peste 633 de ani, consemnată documentar.
Documentul lui Dan I V nu specifică serviciile aduse de pleniceni domnitorului, dar sunt uşor de dedus.
După retragerea romanilor peste Dunăre, numeroşi migratori, goţi, gepizi, huni (vezi sat Hunia), slavi,
pecenegii, cumanii şi alţi invadatori asiatici au trecut în sudul Dunării pe la Calafat, numit şi Pasul Cumanilor.
Castrele Traiane fiind aproape, plenicenii păstrau o moştenire militară încă din vremea romanilor (C. S.
Nicolăescu-Plopşor precizează că romanii împământeniţi, din zona Pleniţei, n-au plecat peste Dunăre cu armata
şi administraţia, au rămas pe loc) şi permanent, au format grupuri ţărăneşti înarmate, de apărare, care sigur au
dat numeroase riposte trupelor migratoare jefuitoare (goţi, gepizi, huni, slavi, pecenegi, cumani etc.) care se
abăteau de la drumul de migraţie. Pentru aceste fapte plenicenii au fost răsplătiţi de Dan I V. Credem că
plenicenii şi-au adus contribuţia şi la lupta pe care a dat-o, puţin mai târziu, Mircea cel Bătrân contra turcilor,
între Pleniţa şi Orodel. Posibil ca şi risipicenii să fi procedat la fel.
A doua atestare documentară (după încă 130 ani =1515-1385) se face în anul 1515 într-un document
dat de Neagoe Basarab, cum afirmă consilierul superior Lăpădat Aurel în introducerea volumului “1058 Arh.
Nat. Serv. Jud. Dolj”, Arhivele Statului Craiova, document pe care noi nu l-am găsit. Atunci satul era format
din cinci cătune “răspândite“: Coţobâţ (Silişte), Filipeşti (Buduroi), Pâşpog (Pâşpău) fiind trei mai mari dintre
ele, apoi amintesc unul, Conace.
A treia atestare (după 230 ani =1615-1385, Doc.1), dar directă, a existenţei satului Risipiţi, Cartea lui
Ianache, mare ban al Craiovei, dată mănăstirii Jitianu (situată la sud de Craiova) la 21 noiembrie 1615 pentru
ca aceasta să stăpânească trei “rumâni ce s-au vândut de bună voia lor” acestei mănăstiri, anume Sâmedru,
Lupu şi Pătru. Vânzarea celor trei se făcuse pe timpul primei domnii a lui Mihnea Vodă Turcitul (1577-1785).
Cei trei rumâni erau revendicaţi de Sema (Sima =Anca) Buzescu stolniceasa (văduva lui Radu Buzescu, armaş,
stolnic) “ca fiind fugiţi din satul ei Răsăpiţi”, dar mult timp după 1595, an în care a fost dat “legământul lui
Mihai” Viteazul. Stolniceasa a pierdut procesul, iar cei trei fugari din Risipiţi au rămas la mănăstire, cum
certifică Cartea lui Ianache.
Documentele satului. Lupta risipicenilor cu Fraţii Buzeşti împotriva şerbizării satului
De la apariţia sa şi până în timpul lui Radu Mihnea (1611-1616 ), peste 200 de ani, Risipiţi a fost
un sat de moşneni, de oameni liberi.
Dar Buzeştii revin cu un divan de 24 de martori mincinoşi în faţa lui Mihnea Vv şi păstrează în şerbie
satul Risipiţi până vine domn Alexandru Iliaş(1616-1618).
În continuare, timp de încă 200 de ani şi până la reforma lui Cuza în 1864 (şi mai încă până în 1930-32),
viaţa consătenilor noştri a fost una de luptă surdă, lungă, continuă şi nedreaptă cu cei care le-au vrut
pământurile, pentru a redeveni liberi (moşneni). Credinţa în dreapta judecată şi tenacitatea deosebită i-au
condus în faţa judecăţii băniei şi divanului domnesc (3) de peste patru ori, în procese cu cei care le voiau moşia
şi pe care, de cele mai multe ori le-au câştigat, păstrându-şi libertatea.
Primul proces, de la care avem dovezi scrise (Doc.2), a fost cel din 1617, când Alexandru Iliaş Vv (domn
în Ţara Românească în 1616-1618) întăreşte celor 14 delegaţi risipiceni (Pătru şi Măneaţă, Pătru şi Mănilă şi
Ciortan şi Potrăg, popa Albu şi alţii cu fraţii lor) veniţi din nou în faţa divanului, stăpânirea peste tot satul cu
tot hotarul, venitul şi via.
Bucuria moşnenilor risipiceni, după dreptatea făcută de Alexandru Iliaş V n-a durat decât până în vremea
lui Gavril Movilă (1618-1620). Cu o perfidie diabolică Sima Stolniceasa, îl orientează şi îl sprijină pe jupân
Ianache Catargiu, ginerele lui Radu Buzescu răposatul să intre în posesia moşiei Risipiţi ca fiind moştenitor al
Buzeştilor. Astfel banul Ianache Catargiu i-a rumânit pe risipiceni şi le-a luat cărţile lor de judecată, ei
nemaiavând cu ce să pârască [4], preluat şi de [6] (pag.15).
Dar în timpul lui Alexandru Coconul V (1623-1627), Doc.3 din 20 dec.1927 menţionează că “megiaşii
din Risipiţi se vând rumâni cu toate părţile lor de moşie lui Dumitru Căpitanul din Filiaşi”, pentru a scăpa de
presiunea Buzeştilor.
După zece ani, mai toţi de asuprire, risipicenii vin din nou la judecată în faţa divanului domnesc a lui
Alexandru Iliaş Vv (1627-1629), revenit în a doua domnie, care cunoştea bine uneltirile Buzeştilor din prima
sa domnie şi de astă dată dă din nou dreptate moşnenilor risi-piceni în frunte cu aceeaşi 14 fruntaşi şi cu
acelaşi hotar, prin hrisovul datat 2 aprilie 1628 (Doc.4) în care prezintă situaţia satului Risipiţi şi a moşiei sale
din vechime până la judecata cu fraţii Buzeşti din acea zi solicitată de risipiceni în felul următor: “Risipiţu a
fost o bătrână şi dreaptă moştenire încă mai de nainte vreme din zilele altor bătrâni domni şi tot au
stăpânit moştenitorii acest sat şi moşie cu bună pace până în zilele (lui Radu) Mihnei Voevod (1611-1616);
apoi ...atunci în zilele Mihnei Voevod s’au sculat Buzeştii cu pâră…“ asupra acestui sat de “l-au rumânit şi i-a
luat moşia cu sila…”. Risipicenii vin în faţa divanului domnesc, compus din 12 boieri (judecători), se “plâng
de strâmbătate” şi Radu Mihnea Vv le dă dreptate.
Hrisovul dat acum la 2 aprilie 1628 a fost scris pe piele de ciută (căprioară) şi vreme de peste 300 de ani
a constituit actul de referinţă în judecăţile ce vor urma. Ultima dată, o copie a lui a fost în posesia locuitorului
Ion M. Şt. Găman (Ioniţă Tup) care a depus-o la Arhivele Statului.
După deptatea făcută de Alexandru Iliaş în 1628, vin greutăţi de tot felul peste umerii moşnenilor
risipiceni care îi determină să-şi vândă ce aveau mai de preţ, pământul şi animalele. În acest sens există un
Hrisov din 13 martie 1635, emis de Matei Basarab (Doc.5), care atestă că un număr de 33 de moşneni în frunte
cu Nan şi Curicea îşi vând părţile lor de pământ şi câte o iapă sau două şi o vacă lui pitar Dumitru Filişanul.
Doc. 6 este un rezumat al Doc. 5, apărut în CDTR.AS, vol. IV.

(Doc.7-30 dec. 1643 - menţionează că Risipiţul avea hotare cu Pleniţa şi Caraula).
(Doc. 8-28 oct. 1644 -se referă la Pleniţa, specificând că are la hotare, între alţii, Risipiţi şi Fântâna
Pîşpăului).
Observaţie. Din acest document vedem că Orodelul de Sus (Pleniţa) şi Orodelul de Jos care din vremuri
imemoriale au format o comunitate, la 28 oct. 1644 după multă gâlceavă, au venit în faţa Divanului Domnesc
la Târgovişte şi s-au despărţit administrativ şi s-au separat prin hotar , continuând în viaţă cu numele Pleniţa,
respectiv Orodel.
Doc.9 este varianta Doc. 2, aflată în Arhivele Olteniei [3].
Doc.10 ( În continuare cităm după Lupu[3]). Vânzarea (menţionată în Doc. 5) fusese făcută încă din
timpul lui Alexandru Iliaş Vodă dar nu cuprindea întreaga moşie a risipicenilor aşa cum va pretinde mai târziu
fiul Filişanului, un anume Mihai Filişanul. Judecata, ca de obicei, se face de către domnul de atunci Constantin-
Basarab Brâncoveanu, aflat pe unul din domeniile sale (Cerneţi-Mehedinţi) în 1697 (Doc. 10). De această
dată domnul constată că o parte din moşne-nii din Risipiţi în frunte cu Preda Roşul, Manea Roşul, Lupul, popa
Barbul şi mulţi alţii nu şi-au vândut pământurile, făcând dovadă cu cărţile lor de proprietate “vechi şi sparte”
de la Alexandru-Vodă şi Matei-Vodă Basarab cât şi zapisul lui Dumitru Filişteanul prin care se recunoştea că
o mare parte din moşneni nu-şi vânduseră ocinele. Suntem în anul 1697 şi moşnenii risipiceni mai câştigă o
luptă cu hulpavii boieri pentru păstrarea ocinilor strămoşeşti.
Doc.11. Apoi în perioada 1688-1714 moşia risipicenilor este râvnită de Cantacuzini care, printr-un
Hrisov nedatat (Doc. 11) al lui Constantin Brâncoveanu, devin stăpânii vremelnici ai părţii de moşie care fusese
în stăpânirea lui Socol Clucerul Cornăţeanul. Acesta a dat-o ca zestre fiicei sale Marula care s-a căsătorit cu
pitarul Mihail Brătăşanu. Marula a vândut-o lui Drosu, armaş în vremea Ducăi Vodă (1673-1678). Murind
Drosul şi neavând urmaşi, Constantin Brâncoveanu dă moşia, printr-un Hrisov, stolnicului Constantin
Cantacuzino.
Doc.12 Se referă la două traduceri, ale Doc.4 dat de Alexandru Iliaş V făcute în anii 1781 şi 1902, între
care apar deosebiri.
Doc.13. Risipicenii, altădată moşneni, acum rumâni, îşi mai schimbă odată stăpânul la 1711 pentru că
Maria, fiica răposatului Iordache Cantacuzino, dăruieşte partea ei de moşie “ce se chiamă Răsipiţi ot sud
Mehedinţi” mânăstirii Dintr-un Lemn (judeţul Vâlcea), pentru ca să se pomenească maică-sa Maria.
Oltenia sub austrieci (1718-1738). Vremea haiducilor

În perioada 1718-1739 Oltenia şi satul Risipiţi cunosc stăpânirea austriacă.(Atunci Frederich Schwantz
în 1723 întocmeşte harta Olteniei pe care figurează satul nostru cu numele Resipits, ca o localitate importantă).
Provincia olteană reacţionează dur la încercările de consolidare (militărească!) a stăpânirii austriece. Situaţia
se mai calmează prin revenirea Olteniei la Ţara Românească. Timp de o sută de ani Oltenia este greu
guvernată. Apăruse haiducia, o formă socială protestatară, care ridică moralul păturii sărace a populaţiei.
Haiducul Iancu Jianu este celebru în toată Ţara Românească. Haiducul Miu[10], tot oltean, face drumuri prin
păduri, de la Bucureşti la insula Ada Kaleh. Trece şi prin Risipiţi (Pâşpău ?) unde este găzduit de hangiţa Tiţa
(Sevastiţa). Luându-i urma, potera este gata să-l captureze. Dar Tiţa devine eroina satului şi-l face scăpat pe
Miu pe o fereastră în spatele hanului, unde acesta repede se face nevăzut în pădurea deasă de stejari, fagi, tei
şi multe tufişuri. Turcii, ca răzbunare pentru pagubele pricinuite de către Miu, o răpesc pe sora sa Voica (din
Romanaţi) şi o duc la Stambul. Românii i-au închinat o baladă, Voica, pe care o cânta minunat cismarul Lilă a
lui Pârvuţă, alias Haralambie Popescu, mormăind-o pe sub mustaţa sa stufoasă, sub care permanent pufăia o
ţigară.
Anii trec, satul şi Oltenia cunosc teroarea jafurilor akingiilor (turcilor) lui Pazvantoglu (uneori
Pazvanoglu) din Vidin. Odată, pentru a potoli aceste jafuri, Iancu Jianu şi haiducii săi fac o incursiune de
pedepsire a akingiilor, chiar în cuibul lor, la Vidin.
Urmările războaielor ruso-turce apar şi în Oltenia. Ele sunt urmate de ciume ori de variolă.
Sumar din istoria satului. Ciumele din 1738 şi 1813-14. Reforma lui Cuza Vodă
Ciuma lui Mavrocordat Vodă a fost distrugătoare pentru Risipiţi. Numai în Bucureşti au murit peste
30.000 de oameni. Din cătunele Risipiţului au supravieţuit 5-6 familii (Filip, Piscanu, Lupu, Găman, Turturică)
Populaţia rămasă după ciumă, pentru a se ajuta şi a rezista au mutat vatra satului concentrat, centralizat în zona
unde fiinţează azi, din 1738 şi unde au construit biserica, primăria veche şi şcoala veche, care încă există. În
continuare populaţia satului a cescut şi prin venirea de noi locuitori: cu nume de Grecu, Mavrodin (greci).
Purcaru, Ungureanu, Ciobanu, Munteanu (ardeleni veniţi prin transhumanţă), Turcu, Daha (turci), Negreţ
(Dobridor), Bulgaru, Bârţă, Buşoi (bulgari), Sârbu (sârbi), din satele regiunii (Carauleanu, Moţăţăianu, Sălcu-
ceanu, Sălcianu etc). În 1813-14 a avut loc o altă ciumă distrugătoare pentru Risipiţi, Ciuma lui Caragea Vodă.
Prin 1836 jumătate din pământul satului ajunge în stăpânirea lui Călin Curcă, care mai deţinea moşii la Pleniţa
şi Poiana.Este explicabil, căci după ciuma lui Caragea rămăseseră pământuri fără stăpâni. Călin Curcă a fost
ucis de haiducul “Ion ăl Mare din Pisc”. Pământul lui Curcă a fost moştenit de cele trei fete ale sale care îl vor
înstrăina după cum urmează: o fată dăruieşte partea ei Mănăstirii Dintr-un-Lemn din Vâlcea, alta mănăstirii
Călui şi partea celei de a treia ajunge la un anume Izvoranu, care o vinde lui Marin Morărescu, care mai avea
pământ în Caraula.Pământul de la cele două mănăstiri revine satului, conform reformei lui CuzaVodă. Cum-
părarea de către Morărescu tergivergează din cauza opoziţiei sătenilor care vor să o cumpere ei.
In 1861 satul a fost organizat ca comună şi primul primar a fost numit Marin Găman. În intervalul 1964-
1970 Morărescu mută procesul la Iaşi pentru cumpărarea părţii lui de moşie. La proces Morărescu şi-a adus
doi avocaţi. Primarul Dumitrescu l-a trimis să pledeze în proces pe Mitran Mititelu, om de cca. 45 de ani, în
putere şi deştept. A spus că după ciumă (a lui Caragea) satul s-a refăcut, populaţia lui a crescut mult şi doreşte
să recupereze partea de moşie pierdută în trecut ce o pretinde Morărescu. Completul de judecată a dat câştig
de cauză lui Mitran.. Se pare că urmaşii lui Morărescu au făcut recurs (reforma lui Cuza nu a închis acest
conflict) şi abia prin anii 1930 Risipiţul a recuperat definitiv acest pământ de pe moşia sa
În anul 1884 învăţătorul Matache Turturică este trimis la Bucureşti într-un proces de hotar cu
Dobridorul. S-a trasat un nou hotar pe lângă marginile de sud ale fostelor cătune Buduroi şi Sălişte distruse
de ciumă, ce aparţinuseră satului, Risipiţul pierzând o tarla de pământ de-a lungul întregului său hotar cu
Dobridorul.
Risipicenii s-au opus înstrăinării acestui pământ şi între cele două sate a a avut loc o ceartă, unde s-a
tras un foc de armă care a omorât un risipicean. Cred că conflictul a avut loc după 1881 când s-a trasat noul
hotar. Amintirea a rămas vie în neamul meu căci strămoşul meu, fost primar al satului 3 ani împreună cu Pâtpea,
a pierdut în “plaiul Moţăţeiului” cca. 100 de pogoane de pământ.
Origininile satului. Urme topografice

În zorii istoriei sale, comuna era compusă din patru cătune: unul pe valea Coţobâţului (Sălişte, cum îl
numesc cei 4 autori Lupu în monografia lor pentru Risipiţi ([5], 2011), altul la Buduroi (Filipeşti), altul
Pâşpău, pe altă vale, la ieşirea în nord-est prin mahalaua Cranta, spre Caraula.
Autorii Lupu [5] afirmă existenţa unui al 4-lea cătun Conace, la nord de şoseaua Craiova-Cetate, în
continuarea drumului Ţapelanilor, până la Ulmii Ciocoiului, pe la fântâna Roşului. De aceea comunitatea s-a
numit Risipiţi, gospodăriile lui eru foarte risipite, cătunele componente se aflau la distanţe apreciabile între
ele, fiecare cu biserica lui.
Atestări arheologice ale satului Risipiţi. Pâşpăul bimilenar !?

1) Când ieşi din Risipiţi spre Dobridor pe şosea, imediat în dreapta, după casa lui Oaie, se înalţă un deal
mai înalt. În vârful lui, la Observator, tatăl meu mi-a spus că demult, când era copil, a fost dezgropată, din
întâmplare desigur, o ulcică de pământ (ceramică) plină cu “bani de aramă”, cam prin 1922-24. “A fost dusă
la Craiova” mi-a spus el.
2) În 15.09.2015 am trecut pe la Biblioteca comunei Unirea. Doamna bibliotecară Marinela Constantin
mi-a relatat următoarea întâmplare petrecută în anii ’50(1950) în sat: ”Bunicul meu Petre Turcin (a decedat la
99 ani), împreună cu un cumnat de-al dânsului şi cu copiii lui(2) din neamul Olteanu, săpând şi adâncind puţin
pivniţa casei, au scos la iveală “o oală (de ceramică) cu două toarte înalte plină cu bani de aramă“-îl citez pe
bunicul. Din nefericire, neştiindu-le valoarea, bunicul nu era prea interesat de amforă şi de conţinutul ei.
Cumnatul său Olteanu s-a angajat că merge el cu amfora la Craiova, unde ştie el, pentru identificare”. Dar de
atunci nimeni nu a mai aflat nimic despre această amforă.
Observaţie. Gospodăria lui Petre Turcin se află în marginea de vest a fostului cătun Pâşpău.
Amfora găsită în gospodăria lui avea o formă preromană (tracă, greacă). Asta ar însemna că satul Pâşpău
ar putea avea o vechime de peste două mii de ani, confirmată prin tezaure, aşa cum au satele vecine
Pleniţa, Dobridor, Cetate, Caraula şi altele în vecinătate precum Verbiţa, Moţăţei !?
Sarcini pentru risipiceni (unirişti - locuitorii comunei Unirea)
1) Pentru completarea setului de documente ale comunei, trebuie găsite în arhive:
a) documentul lui Neagoe Basarab din anul 1515 care menţionează satul Risipiţi.
b) documentul din 1616 al lui Radu Mihnea prin care, sub presiunea Buzeştilor, şerbizează satul Risipiţi.
2) Pentru stabilirea corectă a vechimii satului trebuie căutat la Muzeul de Istorie a Olteniei dacă în anii 1922-
24 şi 1950 au fost înregistrate cele două amfore de ceramică, pline cu bani de aramă, cum ne-au povestit părinţii
noştri şi despre care am scris mai sus.
DOCUMENTE DESPRE RISIPIŢI
Prescurtări :
DRH.BTR  Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească
CDTR  Catalogul Documentelor Ţării Româneşti
I. Documente aflate în biblioteci din Bucureşti la Arhivele Statului , la Facultatea de Istorie şi la

Academia Română
Doc. 1. Hrisovul lui Ianache mare ban al Craiovei din 1615 nov 21, despre 3 fugari din Răsăpiţi, în CDTR.AS,
vol.II (1601-1620), nr.716, pag. 365-366.
Doc. 2. Hrisovul lui Alexandru Iliaş Voievod din 1617 mai 6, Tîrgovişte,de întărire a stăpânirii satului Răsipiţi
peste tot satul, în CDTR.AS, vol. II (1601-1620), nr. 815, pag. 414.
Doc. 3. Megieşii din Risipiţi se vând rumâni din 1627 dec. 20, în CDTR.AS, vol. III (1621-1632), nr. 739.
Doc. 4. Hrisovul lui Alexandru Iliaş Voievod din 1628 aprilie 2, Bucureşti : întăreşte satul Risipiţi moşnenilor
satului, în DRH.BTR, vol. XXII(1628-1629), nr.50, pag.99-102.
Doc.5. Hrisovul lui Matei Basarab Voievod din 1635 martie 13, Bucureşti, atestă că 33 de moşneni din Risipiţi
vând .pământ lui Dumitru Filişanul, în DRH.BTR, Vol. XXV (1635 - ?), nr. 34, pag. 41-44.
Doc. 6. Hrisovul lui Matei Basarab Voievod din 1633 mart. 1, Bucureşti, rezumat al Doc. 5, în CDTR.AS,
vol. IV (1633-1639), nr.482.
Doc. 7. Hrisov al satului Caraula din 1643, dec. 30, îşi precizează hotarele, între care şi hotarul cu Risipiţi,
în CDTR.AS, vol. V(1640-1644), pag.498-499, nr.1181.
Doc. 8. Hrisov al lui Matei Basarab Voievod, din 1644. oct. 28, Tîrgovişte, consemnează separarea satelor
Pleniţa (până atunci Orodelul de Sus) şi Orodel (până atunci Orodelul de Jos), în CDTR.AS, vol. V (1640-
1644), nr. 1471, pag. 613-614).
II. Documente aflate în Arhivele Olteniei (după [3]) Doc. 9 este varianta Doc.2 aflată în Arhivele Olteniei.
Doc. 10. Constantin Brâncoveanu Vv constată că în vânzarea menţionată în Doc.5 mare parte din risipiceni
nu-şi vânduseră ocinele .
Doc.11. Constantin Brâncoveanu Vv. dă părţi din moşia Risipiţului stolnicului Constantin Cantacuzino şi
fiilor lui.
Doc.12. Două traduceri ale Doc.4 făcute în anii 1781 şi 1902 .
Doc.13. Maria fata răposatului mare spătar Iordache Cantacuzino dăruieşte partea ei de moşie “ce se chiamă
Răsipiţii de câmp ot sud Mehedinţi” Mânăstirii Dintr-un lemn pentru pomenirea maicăsii.
III. Alte documente

Doc.14. Hrisovul lui Ştefan Constantin Racoviţă Vodă dat plenicenilor la 1765, în [6].
Hrisovul lui Radu Mihnea Voevod (1620-1623) citat în [6] (pag.15).
Referinţe
1. Dumitru Iacob, Monografia comunei Risipiţi, 1943, Arhivele Statului, Bucureşti.

2. Caietul-cronică al lui Matache Turturică, 1746-1833 (cirilic indiscifrabil),1833-1896,
(cu completări până în 1962, Risipiţi).
3. Irina Lupu, C. Lupu, R. Lupu, I. Lupu De la Risipiţi la Unirea. Arc peste timp, ALMA-
Craiova, 2011.
4. Ştefan Mititelu, Istoria comunei Risipiţi (acum Unirea)-Dolj, Proiect, Bucureşti, 2015.
5. Ion Negreţ, Dobridor, Dolj, Wikipedia Internet.
6. C.S. Nicolăescu-Plopşor, Pleniţa de de mult, Craiova , Bibl. Academiei Rom., 1926.
7. Documente despre Risipiţi-Dolj, aflate în Arhivele din Bucureşti şi Craiova.
8. Hrisovul lui Ştefan Mihai Racoviţă dat plenicenilor la 1765, în [6].
9. C.S. Nicolăescu-Plopşor, “O statistică a populaţiei judeţului Mehedinţi la 1838”,
Bucureşti, 1924.
10.C.S. Nicolăescu-Plopşor, Povestiri olteneşti, Ediţia ?
11. C. Alessandrescu, Geografia judeţului Doljiu, Editura Librăriei Lasar, Craiova,1881.
12. Augustin Deac, Istoria Adevărului Istoric, vol.I, II, Editura Tentant, Giurgiu, 2001.
13. Marele Dicţionar Geografic al României, vol.V, 1902, pag. 232.
14. Enciclopedia României, vol.II, Judeţele României Mari, 1937.
15. Quator, Judeţul Dolj şi Oraşul Craiova, Biblioteca Roua, Craiova, 1896.
Desa la obârșii
Prof. Florin Mitrică
Ca si în cazul întregului teritoriu al țării, în aceeași măsură putem spune ca și pe teritoriul comunei Desa
zorii omenirii se pierd în negura timpurilor.
Prima ei atestare este abia în sec. al XVI-lea când boierul Radu feciorul Verzii*…. Desa revendică
dreptul de moștenire a moșiei Nebuna, iar pestre trei decenii mai târziu documentele vorbesc despre Radu
Logofăt, nepot al lui Radu Banu care primește în dar mai multe sate din județul Mehedinți de la Radu Voievod*.
Desigur nu poate fi vorba de un boier local, cu proprietăți aici la Desa, pentru că noile moșii pe care le primește
nu sunt mai departede 80 - 100 km de satele și moșiile stăpânea anterior.
Comuna Desa nu este decat la decât la 10, 15 km depărtare față de localitățile Basarabi, Verbicioara,
Rast unde au fost descoperite urme ale unor civilizații neolitice și nu este exclus ca și această zonă să se fi
înscris în aria de manifestare a acestor culturi.
Descoperiri arheologice mai recente ne ajută să ne imaginăm și să reconstituim astăzi fresce ale vieții
ce se desfasurau pe malul nordic al Dunării încă înaintea cuceririi romane.
Un prim cercetător al urmelor antice și medievale pe teritoriul comunei Desa a fost profesorul universitar
Gr. Tocilescu, care la sfârșitul sec.XIX-lea, a descoperit la Desa urmele unei cetăți militare, castrul roman, ale
cărei ziduri înca se mai vedeau pe dealul unde fusese construită.
În anii 1964-1967 lectorul universitar Octavian Toropu de la Facultatea de istorie din Craiova a mers pe
urmele lui Gr.Tocilescu în cercetările arheologice de la Desa de mulți ani, când zidurile descoperite de
Tocilescu fuseseră șterse de la suprafața pământului în urma repetatelor viituri ale fluviului.
Astăzi, pereții castrului au fost dați la iveală prin săpături la 1m. În pământ prin săpături recente conduse
de directorul muzeului de istorie în Craiova, prof. Fl. Ridiche.
Revenind la la cercetarea lui Octavian Toropu, în 1964 el concluziona că în imediata apropiere a
castrului, spre est, pe culmea dealului, pe a cărui pantă se află cetatea, se aflase o așezare civilă romană ai cărei
locuitori asigurau probabil nevoile celor care trăiau în cetate. Existența acestei colectivități civile este înțeleasă
prin folosirea obiectelor care au fost descoperite în timpul săpăturilor pe vatra respectivă.
Dacă ne gândim că în colectivitatea civilă, care asigura bunul mers al vieții militarilor romani, se
integrează și elemente autohtone, daco-geți, supuse în timp procesului de romanizare, avem îndreptățirea să
considerăm că aici, pe dealul Dăbiloiu, numit și Castravița, ne aflăm la obârșia celor care populează astăzi
com. Desa.
Urme ale conviețuiri Dacilor cu Romanii în așezarea de pe malul Dunării sunt numeroase: tezaure de
monezi de argint și bronz cu chipurile împăraților romani, vase de factură romană, chipuri pe arme, multe vin
ele aflându-se la muzeul Olteniei din Craiova. Toponimul ,,Castravița,, atestă cu prisosință existența romană
pe aceste locuri, dar mai ales descoperirea de fragmente de ceramică romană din sec.II și III e.n., olane, țigle,
piatră, piroane și un strat continuu de cenușă, la care, se adaugă o ceașcă tronconică, cu toartă și ulcioare.
Este de observat că în toate siturile cercetate se observă, cel puțin în ceea ce privește ceramica, un lucru
cert și anume acela că alături de o tehnică superioară, cu roata olarului, se găsesc și fragmente de ceramică sau
vase întregi lucrate mai grosolan, lucrate la mână.
Existența acestor culturi diferite ne vorbește de coexistență unei populații diferite care în timp, au fost
supuse unor îndelungate transformări ce vor duce la apariția unor noi populații, fenomen comun, valabil și la
noi.
Pentru colectivitatea care trăia și gravita în jurul Castrului de la Desa, părăsirea Daciei de către romani
n-a însemnat ruperea definitivă a contractului cu lumea romană.
În primul rând legiunea militară romană locală, care a plecat de pe malul stâng al Dunării, sa așezat pe
malul bulgăresc în localitatea Ratiaria, Arealul de astăzi, vis-a-vis de.. castru pe care îl părăsiseră. Tot în acestă
zonă a castrului se află capătul unui important drum roman care venea din interiorul Daciei și care probabil
continua să facă legătura cu așezarea de pe malul bulgăresc.
De asemenea, se știe din documentele vremii că stabilitatea legăturilor dintre populațiile din dreapta și
stânga Dunării a fost asigurată și de faptul că această parte a țării a continuat să se afle sub influența Imperiului
roman de răsărit când ,atât sub împăratul Constantin(306-337), cât și sub Justinian(527-565) părți întregi din
sudul Banatului, Olteniei, se găsesc în sfera de influență a Imperiului Bizantin. Probabil pe timpul lui Justinian
să fi existat la Desa trupe.
Revenind la stratul de cenușă descoperit de Octavian Toropu pe dealul Castrovița, trebuie să observăm
că acesta se leagă de o descoperire epocală, din 1937, făcută cu câțiva kilometrii mai la est de castrul roman,
tot pe malul Dunării, când s-a descoperit, singurul cazan hunic întreg din lume și poartă marca hunilor.
Cazanul respectiv poate fi văzut la muzeul Național de Istorie din București.
După slăbirea și căderea Imperiului de răsărit, pericolul turcesc, mai ales pe Dunăre, este din ce în ce
mai mare și pentru populațiile rămase în teritoriile ocupate și parasite apoi de către romani.
Aceasta trebuie să fi fost și cauza pentru care populația care gravitase în jurul castrului roman se retrăsese
de pe malul Dunării și se stabilise la câțiva kilometrii mai la nord. Aici îi găsim pe înaintașii desenilor până în
sec.al –XVI-lea când epidemia de ciumă și holeră i-a determinat să-și părăsească bordeile și să se așeze la alți
2 kilometri mai la N.E, pe locul numit ,,Siliște“.
Pe vechiul loc de pe malul Șehazului, locuitorii satului își ridicaseră o bisericuță, în stilul bordeelor în
care locuiau, din lemn și pământ și care purta hramul Sfântului Nicolae ca și biserica pe care o avem în prezent
în localitate.
De pe locul de la ,,Siliște“ tradiția spune că satul s-a mutat pe dealul ,,Ciolacu“ mai spre vest, dar de
unde au fost nevoiți să se mute înapoi, pe e locul de la ,,Siliște“, de unde plecaseră. Aici i-a găsit prințul sârb
Miloș Obrenovici, pe a cărui moșie se află satul, în timp ce, in 1857, făcea o vizită a moșiei împreună cu soția
Iuliana. Aceasta cneaghina Iuliana, uimită că nu a văzut nici o casa in tot satul, le-a promis locuitorilor că le
va construi o biserică în sat.
Într-adevăr, cu materiale aduse din Serbia pe Dunăre și cu meșteri sârbi, s-a construit pentru sătenii din
Desa o biserică din cărămidă, acoperită cu țiglă pe care principesa a dotat-o cu odăjdii pentru preoți, policandru,
icoane și o catapeteazmă lucrată de italieni. Policandrele, catapeteazma și o parte din icoane au fost aduse și
integrate în actuala biserică ce s-a construit între 1900-1905, după ce satul s-a mutat, în 1873, pe actuala vatră.
Așadar comuna Desa împlinește anul acesta145 de ani de când se află pe această vatră, Capătului
drumului pe care l-au parcurs până aici se pierde în negura timpului, iar noi, cei de azi știm că suntem urmașii
tracilor.
Patrimonium Axioticum ‒ un bun strategic

spiritual al oricărui popor; a fortiori în eon-ul
marcat de Globalizare. Aspecte din Vechiul
Regat din Spațiul Moldav
Liviu-Alexandru SOFONEA, prof. univ. dr. m. Comitetul pentru Istoria si Filosofia
Științei si Tehnicii al Academiei Romane
Victoria COTOROBAI, conf. dr. ing. Universitatea Tehnica din Iași
§1. Incipit.
Cel din Toate şi peste Toate  Spiritul Suprem  Animatorul Devenirii  a făcut/ a voit să fim aici împreună,
vii, conştienţi ca să evocăm cu deplină cinstire un maximal relevant „moment” al Historia/Istoria Lumii/Omenirii:
Începerea/Izbucnirea Primului Război Mondial.
Acum, la o sută de ani de la acel moment clepsidral pe scara pe care se înregistrează/ se măsoară Tempus
Historicus, gândurile-sentimentele-rostirile trebuie să fie grave, responsabile, cinstitoare a eroilor şi a altor victime
ale acelui catastrofal război: primul total din Istoria Omenirii!
Noi vom porni de la meditaţia asupra naturii umane/destinul Omului, conexată cu semnificarea sintetizată a
acestui Primum Magnum Bellum/W.W.I/; încheiem cu o zmerită-fierbinte, rugătoare, gândită, cinstitoare pomenire
a eroilor, a victimelor, a cercetătorilor, a evocatorilor cu har, a simplilor amintitori a acestui ne-pereche capitol din
Curriculum Vitae/C.V./ al Umanităţii/Historia/  La Grande Guerre - Erste Welt Krieg/.
§II. Canonada semnificațiilor sentințelor și sentimentelor.

 Omul viețuiește in Natura/Homo Naturalis/, trăiește prin nenumărate, personalizate, „treceri &
petreceri”, esențial in Anxios: este Homo Aestimans et que Ierarhicus/!
 Omul conștient/Sapiens Cogitans Eticus/ viețuiește - trăiește în Societate/este Zoon Politikon/, i.e. în
societăți schimbătoare; cinetica-devenirea lor dialectică este Istoria. Ființa socială-implicată este şi Homo
Historicus!
 Cercetarea-meditarea-filozofarea/filozofia Istoriei este complexă: poli-nivelară, cu multiple aspecte:
a) istorialitate: prezenţa inerentă a oricărui om/ins in Historia: ne/puţin conştient/preocupat de această
prezenţă/homo historicus/;
b) Historialitate: prezenţa conştientă (lucidă; animată; voliţională) a oamenilor, în persoane/grupuri in
Historia/ Homo Historicus;
c) cercetarea istorio-grafică: in documentum scriptum, prin documentum non scriptum (urme; arheo-
logia, scenarii prospective, contra factualitate ”bine temperată/analizată”/ex hypotesis şi pro metodologia;
istorie orală);
d) cercetarea istorio-logică: logos-ul Istoriei; operează prin: interpretări, identificări – analiza & sinteză
probleme: paradoxuri, simulări, periodizări, specificităţi ale ciclurilor/eon-uri;
e) cercetarea istorio-gnosică: filozofia/Philosophia & filozofarea Istoriei;
𝑝
 Numai Popoarele (𝑃⃗ ) au/fac Istorie: sunt istorio-gene; Populaţiile ( →) nu au istorie; au istorisiri,
anecdote, întâmplări/ se fac despre ele istorisiri!
 Primul Război Mondial/  La Grande Guerre, Erste Welt Krieg/W.W.I.) este o fază hiper-complexă a
Războiului Mondial Total, de 100 de ani ( !), perioadă a Historia, cu fazele:
1. Preliminară, prolog: 𝑇 ⃖⃗=1900  1912/1914; post la belle époque
2. 𝑇=1914  1918/1919; Primum Magnum Bellum;
⃖⃗
3.Perioada inter-belică: un armistiţiu cu progrese, crize, tensiuni, iluzii, capcane, oferte, mituri;
𝑇=1919/1920  1938/1939;
⃖⃗
4. Secundum Magnum Bellum: 𝑇 ⃖⃗=1939/1940  1945;
5.Războiul Rece/Cold War/:𝑇 ⃖⃗=1945/1946  1989/1990.
Se încheie astfel un ciclu/”period”: eon/ complex (bellum et pax) îndelungat: de un secol!
 Post Magnissimum Bellum: începe altă eră: deschisă, „războire mondială”, Globalizare emergentă,
globalizări, …!
 Pentru români (etnie; civis; cetăţeni conştienţi; naţiune: natio), filo-români, cercetători obiectivi,
observatori, corecţi, pătrunzători, fair play & open mind (care acceptă principiul/norma audietur et altera/
omnia pars) Primum Magnum Bellum este Războiul pentru Întregirea Neamului: se constituie Marea Unire
a Provinciilor Istorice [Muntenia-Oltenia/Mica Valahie] ‒ [Moldova-Bucovina-&Basarabia] ‒
[Transilvania/Ardealul-Crişana-Maramureşul] ‒ [Banatul] ‒ toate (d’împreună solidar) în statul
naţional/indivizibil suveran România Mare/Dodolossa/!
 Primum magnum bellum a generat şi grave probleme, boli, paranoii şi alte patologii (trianon-ita,
vendetta, dolch-stoss, umiliri naţionale (reale/exagerate); bolşevismul, nazismul, fascismul; proliferarea
bandelor celor fără de neam şi de Dumnezeu; cu repercursiuni: infecţii, epidemii, flagele/ciume ulterioare (in
Secundum Magnum Bellum, post Secundum Magnum Bellum)!
 Vox sanguinis cum jus sanguinis!
§III. Magnissima Laudatio.

 ”Presăraţi pe-a lor morminte, ale gândurilor flori,
 Să fie mai dulce somnul fericitilor eroi!
Împăcaţi-vă cu soarta dragilor dăinuitori!”
 Construirea Crucii maximale — tehnologizată complex (observator astronomic-meteorologic-
geofizic; automatizat, super performant) & Creştină — ridicată (automat) şi instalată permanent pe Vârful cel
mai înalt al Carpaţilor: straja naturală a Neamului Românesc; Monumentum (sanctuar; releu planetar-cosmic
automatizat), răboj cu inscripţionarea nano-tehnologizată, durabilă, a numelor luptătorilor pentru Neam şi
Ţară & a anonimilor nicicând uitaţi!
 Un Muzeum Virtualum Mobil ”Moldova în anii Primumului Război Mondial”: cu staționări în locurile
reprezentative care au determinat istoria (Iași-Capitală de război, gara Ciurea, orașele Galați, Mărășești, Oituz,
Roman, Fălticeni, Turtucaia, …) și virtuale proiecții în timp, înapoi înainte, cu scenarii și strategii ale
posibilelor deveniri.
 Te Deum Laudamus!
 Civis Aeuropaeus summus!
 Nihil-sine Deo!
Casus 1. Accidentul feroviar de la Ciurea din 1/13 ianuarie 1917 - Cea mai mare catastrofă din
istoria Căilor Ferate Române1
 Locație: Localitatea Ciurea, comună suburbană a orașului Iași, situată la 12 km de oraș, în partea de
Sud a orașului, o localitate mică din suburbiile Iașului în 1917. Prin localitate trecea/trece calea ferată pe care
circulă trenurile dinspre București, Galați, …, spre Iași și invers. Zona dinspre Bârnova spre Ciurea are o zonă
dificilă, în pantă mare.
 Contextum general:
 România se afla în Război2 (a intrat la 15 august 1916), mai mult din nevoie/obligată/atrasă (cu multe
promisiuni, multe de bună credință dar practic imposibil de respectat în conjunctura specială a războiului) în
război cu Puterile Centrale. Armata, puțin numeroasă, slab pregătită și cu dotare minimă este copleșită numeric,
strategic, tactic și fizic, în focul luptelor, de către trupele germane Armata germană cucerește pe rând
Bucureștiul, Buzăul, Brăila, Râmnicul Sărat. Populația capitalei și administrația se mută de urgență în Iași.
Iașul devine, pentru scurt timp capitală de război, capătă toate atributele administrative ale unei capitale dar în
condiții de mare restriște3/sărăcie4, restricții, …. la sfârșitul anului 2017.
Alte evenimente speciale din contextul general al sfârșitul anului 1916:
 Ocuparea Brăilei de către germani; începutul bombardamentului orașului Galaţi de către germani.
 Armata rusească, cu rol de apărare a liniei frontului, alungă în mare localnicii și se instalează în Galați,
localitățile din jur și chiar în Iași.
 Populația din zonele de sud ocupate se deplasează rapid și masiv spre Iași. Mijlocul de transport la
îndemână și potrivit pentru conjunctura respectivă: trenul. Refugiul este totdeauna un proces traumatizant, cu
1
Printr-un incurs sintetic, în citate, comentarii, imagini, în anii 1916-1917, într-un loc marcat pe veci de tragedie,
localitatea Ciurea-Iași
2
În 2016
3
Populația Iașului crește de la cca. 300000 locuitori la cca. 800000 locuitori.
4
Aprovizionarea cu alimente, apă, resurse energetice a trebuit restricționată.
un comportament al călătorilor ușor de haotizat, din diverse direcții. Refugiații călătoreau de-a valma,
populație civilă și trupe (române, franceze și ruse) aflate și ele în retragere la Iași într-un număr cu mult mai
mare decât cele posibil imaginabile. Fără exagerare, afirmația făcută referitoare la acel moment, că
”România era pe punctul de a dispărea de pe harta lumii: în stare de război, cu mare parte din teritoriu
ocupată de germani, cu administrația și armata refugiate în Moldova” reflectă succint și concret starea de
fapt și de drept din acel moment . Din punct de vedere tehnic tehnologiile CF existente în acel timp nu fuseseră
proiectate să reziste în situații de criză. Pe de altă parte, accidentele CF, produse din cauze diferite erau
prezente în toată lumea. Câteva evenimente neplăcute pe glob în conjunctura temporală-politică și tehnologică
a vremii reliefează faptul că existau diferite evenimente neplăcute cu cauze și consecințe diferite:
1. Beloeil, Canada, 29 iunie, 1864, deraiere de pe un pod:99 morţi
2. Ashtabula, Ohio, SUA, 29 decembrie 1876, pod prăbuşit:92 morţi
3. Chatsworth, Illinois, SUA, 11 august 1887, prăbuşire pod:84 morţi
4. Gretna Green, Scoţia, 22 mai 1915, coliziune trenuri:227 morţi
5. Ciurea, România, 13 ianuarie 1917, deraiere şi coliziune trenuri în gară:600-1000 de morţi
6. Saint Michel de Maurienne, Franţa, 12 decembrie 1917, deraiere:540 morţi
7. New York, SUA, 1 noiembrie 1918, deraiere de pe linie:93 morţi
8. Hammond, Indiana, SUA, 22 iunie 1918, coliziune trenuri:86 morţi
9. Niigata, Japonia, 3 februarie, 1922, avalanşă:87 morţi
10. El Virillo, Costa Rica, 14 martie 1926, deraiere de pe un pod:248 morţi
 Contextul temporal: Accidentul CF de la Ciurea se produce în noaptea de 31-12-1916/1-1-2017,
noaptea Anului Nou, o noapte de coșmar, ”de neuitat” și totuși foarte repede dată uitării datorită aceleași
conjuncturi care a generat evenimentul: disperare, haos, teamă, …
 Eveniment: La Ciurea, în ianuarie 1917, se produce, ” cel mai cumplit accident feroviar din istoria
României şi, după alte surse, cea mai mare catastrofă de acest fel din lume, în intervalul 1830-1930”. ”A fost
iadul pe pământ”, „iadul adevărat în toată grozăvenia lui” (Elena Emandi 1919). În aceste condiţii, cu totul
vitrege, deraiează la Ciurea, lângă Iaşi, un tren arhiplin, care venea de la Galaţi, doldora de oameni care
fugeau din calea războiului.
 Dinamica evenimentului:
• Surse documentare credibile:a)memoriile domnișoarei Yvonne Blondel fica ambasadorului Franţei
care s-a aflat printre pasageri; b) medicul militar Vasile Bianu; c)generalul Berthelot; c)I.G. Duca, ministru
în guvernul Brătianu;
• Plecarea trenului. Cursa/trenul pe ruta Galaţi-Ciurea, care au fost subiectul/obiectul accidentului de
la Ciurea a fost numit, în relatările epocii ”trenul morţii”. Era un tren de Etapă 15. A plecat din Galați pe 30
decembrie 1916/11 ianuarie 1917, vineri, cu o întârziere de câteva ore, pentru că gara fusese bombardată de
aeroplanele germane[7], iar locomotiva sa, atinsă de bombe, a trebuit înlocuită. Destinația finală a trenului:
Iași. Contextul istoric din zona Galațiului, amintit mai sus, i-a determinat pe refugiaţii din Muntenia să
părăsească localitatea devenită nesigură. În tren mai călătoreau: elevi și soldaţi aflaţi în permisii; ofiţeri şi
soldaţi ruşi; membri ai misiunii militare franceze.
Personalități/Oficialități care au călătorit cu ”trenul morții”: Emil Costinescu, fost ministru de Finanţe,
Yvonne Blondel, fiica fostului ambasador francez la Bucureşti[8], geograful George Vâlsan, marchizul Belloy
(oficial francez).
• Călătoria & Condiții. Încă de la plecare trenul era supraaglomerat: există mărturii cum că pe traseu,
în gările de oprire, cu staționări lungi (”ore în şir”) s-au mai adăugat vagoane și s-au mai urcat călători (sute).
Mărturiile conturează și un tablou de coșmar al călătoriei. Condițiile de călătorie cumplite: vagoanele, multe
dintre vagoane erau transformate din vagoanele de marfă, erau luminate cu lămpi cu gaz (era soluția universală
în epocă), erau reci, ferestrele nu mai aveau geamuri, ci doar niște scânduri care nu reușeau să oprească
pătrunderea frigului; unii călători ”prinseseră loc” pe acoperișurile vagoanelor și s-au menținut acolo mai mult
printr-un miracol decât prin mijloace tehnice. Printre mărturi:
„Nu era un colţişor liber, nu se putea să-ţi fixezi cele două picioare măcar pe o scară sau un tampon…
erau în trenul acela, funcţionari înalţi, o misiune străină, femei, copii şi Ruşi-îngrozitori de mulţi”[ Nicolae
Dunăreanu, 1928].
”Te întrebai încă unde-şi mai poate găsi loc acest puhoi de umbre, încărcate cu boccele…”[ Blondel
Yvonne].
5
Era numit în epocă și „Curierul”
. „Spre groaza noastră, un bărbat și un băiețel de 10 ani au fost dați jos înghețați. Alte umbre ce se
clătinau, împietrite de frig, povesteau că, la unele curbe, mai mulți oameni – bărbați și femei – fuseseră
aruncați de pe tren”( Yvonne Blondel).
Vremea era potrivnică unei călătorii fără incidente: ningea; zăpada căzută din abundență a blocat calea
ferată și nu s-a mai putut circula; eforturilor soldaților și feroviarilor de a debloca linia au fost zadarnice: trenul a
staționat toată noaptea la Bârlad; a doua zi, pe 12 ianuarie, convoiul a plecat spre Iaşi; distanța până la destinație:
120 de km; durata deplasării: toată ziua, până în preajma orei unu noaptea (Grigorescu Petre, 1929)/două noaptea
(”Mișcarea”) când s-a produs accidentul.
• Accidentul – jurnalul reconstituit al evenimentului. La Bârnova a fost ultima staționare a trenului.
După pornire trenul a intrat pe panta de coborâre de la staţia Ciurea, aflată la câţiva kilometri de Iaşi. Mecanicii
şi ceilalţi membri ai echipajului au încercat să reducă viteza dar au realizat că frânele, nu mai puteau fi
acţionate; acestea fuseseră verificate la staţia anterioară şi erau în regulă. În documentele oficiale ale vremii se
consemnează:
„Sorgintea acestui accident este întreruperea comunicaţiei aerului în conducta frânei Westinghouse…
întrerupere provocată… prin aglomeraţia extraordinară de călători, cari şedeau pe tampoane şi pe cuplele vagoanelor
şi prin urmare, printr-o mişcare involuntară a mânei sau piciorului, au închis robinetul de conducta de aer, izolând
astfel frâna Westinghouse, fie într-un loc fie în mai multe locuri… mai mult: din cauza marei aglomerațiuni de călători,
personalul nu putea să manipuleze în voie frâna de mână”( „Arhiva C.F.R.”, an II, nr. 1-2, 16 iunie 1923).
Ziarul ”Mișcarea” (an IX, nr. 1, 1 ianuarie 1917 și nr. 4, 5 ianuarie 1917) consemna: a) frâna cu aer
comprimat a funcționat doar pentru primele două vagoane, robinetul fiind închis accidental la vagonul al III-
lea: urmarea a fost deraierea acestuia şi ciocnirea cu o locomotivă aflată în staţionare pe o altă linie; b) acul
vitezometrului locomotivei a fost găsit blocat la 95 km, indicând viteza pe care trenul a avut-o în acele clipe.
Momentul critic al accidentului descris de Blondel Yvonne
„Am simţit perfect cum trenul a sărit de pe şine ca o reptilă monstruoasă de fier şi de oţel, trăgându-i
pe toţi călătorii săi spre mutilare sau spre marea călătorie de dincolo… Aveam senzaţia că sunt aruncată în
fundul unui puţ, o ploaie de obiecte alunecând în jurul corpului meu… Cât a durat acest supliciu? Câteva
minute, dar mie mi s-a părut interminabil…”.
Urmările deraierii au fost cumplite/infernale : lămpile cu gaz, cărbunii din sobele improvizate ale vagoanele au
condus la incendierea acestora; răniţi prinşi între fiare; țipetele lor au sfâşiat sinistru tăcerea nopţii;. au luat foc şi două
vagoane de muniţii staţionate pe altă linie din gara Ciurea; numărului victimelor a crescut; a urmat lupta pentru
supravieţuire: fără reguli, dură, după instinct, cu intervenția divinului, atitudinii altruiste și iubitoare a favorizaților
sorții și de ce nu și a hazardului: exemplu: a)Yvonne Blondel a fost scăpată in extremis de către doi soldaţi ai misiunii
militare franceze, care au scos-o dintre resturile vagonului său exact când hainele începeau să-i fie cuprinse de flăcări.
Tabloul reconstituit din piese de puzzle este apocaliptic:. unii călători au pierit în foc, alţii au murit zdrobiţi de impactul
deraierii; cei care călătoreau pe acoperişurile vagoanelor au fost fie aruncaţi sub vagoane, unde au pierit secţionaţi de
cumplita greutate a acestora, fie au fost aruncaţi în stratul salvator de zăpadă. Yvonne Blondel descrie și alte aspecte
ale scenei tragediei: a) apariția unor echipe de salvatori – ”soldaţi ai depozitului de muniţii aflat lângă gară, un batalion
de căi ferate, două companii de soldați români și două companii de soldați ruși”6 care au reușit să salveze o parte dintre
victimele catastrofei; supraviețuitorii (cei aflați în stare de şoc și răniţii) au fost duşi în gara Iaşi, unde li s-au acordat
primele ajutoare; b) apariția unor profitori de ocazie, care au jefuit călătorii;.
Alte mărturii:
(Elena Emandi, 1919) completează tabloul în imagini apocaliptice notând: a) „A fost acolo iadul
adevărat în toată grozăvenia lui și puținii care au scăpat cu viață erau ca nebuni de oroarea scenelor ce s-au
petrecut sub ochii lor”; b) prezența oficialităților: Dimitrie Grecianu, ministrul Lucrărilor Publice, procurorul
general, prefectul de Iași, dar și agenți ai Siguranței care au început să-i ancheteze pe martori7
• Gestionarea evenimentului: „Dimineaţa, vestea s-a răspândit în tot oraşul, mulţi alergând să privească
spectacolul înfricoşător al morţii:
„În trecere prin Ciurea am privit dezastrul: vagoane sfărâmate, arse şi echipele de lucrători scoteau
încă morţii de sub ruine. În spatele gărei erau înşiraţi pe patru rânduri morţii… Erau multe sute. Cu ochii
scoşi, capetele sparte, braţe detaşate, mâini, picioare, momâi arse. Femei, ofiţeri, soldaţi…” (Dunăreanu
Nicolae, 1929)
”Un şir întreg de vagoane arse, cari nu mai păstraseră decât scheletul de metal, muiat ca ceara de focul
ce-l mistuise… în jurul gării totul părea ruină şi mormânt…” Ţuculescu I.P., La Ciurea, în volumul Clipe
Grele. Amintiri din războiu, Craiova, 1930.
6
datele sunt consemnate și în ziarul ”Mișcarea”
7
Deci se vorbește și despre o anchetă
În momente de criză – soluții de criză??? Victimele au fost înmormântate în gropi comune, pe câmpul
din spatele gării Ciurea: primele 374 de persoane identificate până la 3 ianuarie, începând cu această dată; apoi,
după afişarea listele provizorii cu numele morților identificați (Daia Alexandru) a fost amplificat numărul
morţilor; au apărut zvonuri și răspândaci: s-a vorbit despre averi fabuloase evaporate în incendiu sau jefuite
de hoţii de ocazie; nume celebre au fost vehiculate printre victime: „moartea lui Take Ionescu8, Cantacuzino
(ministru de justiţie)9, Constantinescu (ministrul de finanţe” (Drăghiceanu Virgiliu, 1920)
 Numărul de vagoane nu este cunoscut10: în lucrările memorialistice sunt indicate între 26 și 60 de
vagoane;
 Numărul de călători nu este cunoscut: unii au încercat să-l determine în raport cu numărul de vagoane
dar având în vedere incertitudinea numărului de vagoane și condițiile extreme în care s-a călătorit (cu
vagoanele ”pline ochi”, între vagoane, pe vagoane). Medicul militar Vasile Bianu consemnează numărul celor
aflaţi în tren:5.000 de călători11
 Numărul de morți: nu este cunoscut. În lucrările indicate la nota A și alte studii documentare ce au
încercat să caracterizeze evenimentul s-au estimat că acesta ar fi fost de cca. 800, 1.000 sau chiar peste 1.000
de morți. Lipsa unor înregistrări reale și de încredere (număr bilete vândute, număr morți identificați și dați
dispăruți) nu permite o estimare corectă dar mărturii din epocă (Jurnalul Reginei Maria, …) converg către
aceste cifre. Acest număr de victime plasează România pe un neonorabil primul loc într-un șir al accidentelor
feroviare mondiale din perioada 1830-1930[conform unei sondări a Enciclopediei Wikipendia] și chiar în
primele locuri ale unui bilanț al tuturor timpurilor12.
 Cifrele reținute în memoriile vremii sunt extrem de diferite totuși, în general rotunde și nu exacte, nefiind citate
surse sau-rapoarte oficiale13, ci doar zvonuri sau cifrele vehiculate în anturajul lor: a) I.G. Duca, ministru în guvernul
Brătianu: 800 de morți (Duca I.G.,1981); b)Constantin Argetoianu: peste 500 de morți (Constantin Argentoianu, 2008);
c)generalul Berthelot: 200 de morți și 300 de răniți dintre care un înalt oficial francez mort și doi ofițeri răniți (Glenn
E.Torrey, 1987); d) Pia Alimăneştianu: 300 de morţi şi 300 răniţi (Alimăneştianu Pia, 1929); e) Rusu Abrudeanu –
300 de morţi (Abrudeanu Ion Rusu, 1920); f) Alexandru Daia: 2.500 de morţi şi răniţi; g) medicul militar Vasile Bianu:
568 de morţi şi 756 de răniţi; printre morţi: doi francezi – un aviator şi colonelul Viallat, un colonel şi 45 de soldaţi
ruşi, opt ofiţeri români; în zilele următoare numărul morţilor a crescut prin decesul unora dintre răniţi (Bianu Vasile)14.
• Spicuiri din ”Epilogul catastrofei” reflectate în presa feroviară interbelică, dar şi în literatura română.
 Opere literare: ”Mihail Sadoveanu, Strada Lăpuşneanu, 1921”: redă o scenă a accidentului de la Ciurea.
 Supraviețuitorii marcați pe viață:Nicolae Dunăreanu, geograful George Vâlsan, …
 Revendicări: supravieţuitori şi urmaşii ai celor decedaţi în accident s-au adresat după război instanţelor
de la Iaşi pentru a cere despăgubiri de la CFR
 Documente oficiale:
 A.Raport al Comisiei Superioare de Anchetă din 24 ianuarie 1917 (Arhiva C.F.R.”, an II, nr. 1-2, 16 iunie
1923): a) surse: declarațiile personalului de pe tren și cele ale martorilor; b) cocluzii: cauza accidentului - starea
excepţională de război a condus la supraaglomerarea trenului care a împiedicat manipularea frânelor vagoanelor și
respectiv nefericitul eveniment; nicio eroare a personalului; .
8
Mort, în 1922, de tifos după ce a mâncat, în Italia, stridii infectate,
8
doar zvonuri
10
În acea perioadă nu existau instituții/proceduri de înregistrare/consemnare a evenimentelor istorice. Nu existau instituții
academice (similare cele din Occident), cu obiect de activitate studiul istoriei științei și tehnologiei și inclusiv istoria căilor ferate
(și nu numai). Există totuși unele evenimente relatate, răspunzând mai degrabă unor cerințe politice ale vremii, sau reflectând opinii
particulare ale autorilor, nefiind redactate conform rigorilor academice, dar care, în lipsă de altceva pot oferi unele informații utile
pentru reconstruiri istorice. În revista Historia, s-a încercat reconstituirea a două astfel de evenimente tipice: a) povestea acarului
Păun (Historia”, iulie 2013) studiu care a contribuit, alături de alte materiale scrise pe această temă, la descifrarea și popularizarea,
mitului” țapului ispășitor” personificat în omul de rând, din popor și b) accidentul de la Ciurea, despre care există extrem de puține
referințe istorice (a)”două-trei referințe în lucrări de istorie generală, publicate în anii 1970-1990, în care este tratată prima jumătate
a secolului al XX-lea”; b)în istoria CFR, Epopeea feroviară românească, publicată în 1977 de către C. Botez, D. Urmă, I. Saizu;
c)citări în lucrările istoricilor feroviari aparținători companiei CFR - domnului ing. Radu BELU, Ion Mitican, Ilie Popescu).
11
Un calcul realizat de către directorul Muzeului CFR, Mircea Dorobanţu, a confirmat că, ţinând cont de tipul, suprafaţa şi
numărul locurilor din cele 26 de vagoane, numărul călătorilor a fost în jur de 6.000 de călători (4.000 în vagoane şi 1.700 pe
acoperişul vagoanelor, pe tampoane şi scări).
12
primul loc este ocupat de către dezastrul din Sri Lanka, din 2004. Număr morți: 1.700 de oameni
13
Care cel mai probabil nu au existat sau care aveau un caracter secret.
14
Aceleași cifre se regăsesc publicate și în ziarul „Mișcarea”[38]: e posibil că Bianu le-a luat direct din ziar sau a avut
acces la datele colegilor săi din sistemul sanitar.
 B. Studiul accidentului feroviar realizat de către dr. N.I. Râmniceanu, avocat al CFR, (Arhiva C.F.R.”, an II,
nr. 1-2, 16 iunie 1923), concluzionează: ”responsabilitatea a fost doar a pasagerilor care şi-au asumat riscul de a călători
în condiţii improprii, mulţi dintre ei neavând legitimaţii de călătorie; funcţionarii CFR şi-au făcut datoria, nefiind în
culpă, iar trenul, dar şi teritoriul se aflau sub jurisdicţia armatei”.
 C.studii juridice ale cazului (Revista „Justiţia”, an VI, nr. 3-4, decembrie 1922)
 D. Comisiunea Centrală de despăgubiri în 1919 „Arhiva C.F.R.”, an II, nr. 5-7, 1 septembrie 1923 a
concluzionat ”Pagubele pricinuite călătorilor 15 au fost considerate ca fiind pagube de război, după cum a
stabilit iar călătorii ar fi trebuit să fie despăgubiţi de această comisie”.
 Nefericitul eveniment din 13 ianuarie 2017, din Ciurea, rămâne în istoria Căilor Ferate Române drept
cea mai mare catastrofă petrecută în România.
 La 100 de ani de la eveniment: o singură cruce mai aminteşte de catastrofă, cea a lui Vasile
Cantacuzino, fiul eminentului jurist şi om politic Matei Cantacuzino.
 Meditații ale autorilor:
”Argumentul invocat în cazul acestui accident, legat de gradul mare de incertitudine a informațiilor
referitoare la eveniment ” lipsa documentelor din arhive au întârziat mult clarificarea cauzelor și a efectelor
accidentului” este, dacă mai era cazul, încă un argument pentru lucrările de istoriografie profesioniste și
instituții profesioniste, specializate pe fiecare domeniu.”
”Istoria o scriu învingătorii dar când există învingători și când istoria nu este scrisă nici de de către
aceștia, din diferite motive, atunci, cel mai probabil că într-un timp mai lung sau chiar scurt se pot pierde
informații importante, uneori esențiale pentru a explica, a justifica un eveniment și a trage concluzii importante
pentru evoluție din acestea.”
Casus 2. Bătălia de la Galați16
 Locație: În jurul orașului Galați, depopulat de către locuitori români, retrași spre Iași. Harta
desfășurării bătăliei oferă informațiile importante ale locațiilor evenimentelor militare.
 Contextul historicum:
 1917, începutul anului:  Toată armata română scăpată din dezastrul campaniei anului 1916, se află
retrasă în Moldova. Puterea ei de lupta era limitată/aproape anihilata.
 decembrie 1916 – ianuarie 1917
• Starea de spirit a autoritatilor si a populatiei, mai ales a celei refugiate din Muntenia, era foarte rea:
„comunicatul de seara”, transmis pe ulițele Iașului seară d seară aducea numai vesti deprimante…
• Romania se micsora continuu, pierzând, dinspre sud spre nord, teritorii și localități importante: Buzăul,
Ramnicul-Sarat, Focsaniul, Brăila; populația din zonele ocupate se refugiase masiv în Moldova.
• Starea de sănătate a populației și ostașilor se deprecia continuu: tifosul exantematic făcea ravagii.
• Accidentul de la Ciurea contribuie și el la pierderile importante ale momentului cu impact
demoralizator asupra populației și armatei.
• În Moldova se afla si armata rusă, aproximativ o jumătate de milion de trupe combatante, ducând după
ele un număr egal de trupe de etape, servicii, spitale etc. Rolul acesteia: apărarea liniei frontului. Erau distribuiți
aproape pe tot teritoriul, în toate orașele si satele.
• In Delta Dunării, au fost înlăturate autoritățile locale și populația română. Au rămas numai lipovenii.
• Urmează o perioadă de refacere a capacității de luptă a armatei romane, cu sprijinul misiunii franceze, sub
conducerea generalului Berthelot: ofițerii francezi instruiesc armata română și o aduc la nivelul de pregătire necesar
ducerii războiului modern; trupele române sunt dotate și pregătite pe măsura celor occidentale.
• Revoluția rusa agravează starea de fapt din zona liniei frontului. Armata rusa, condusă de generalul
Scerbaceev, simpatizează pe fata cu Revoluția bolșevica: in ciuda opoziției conducătorilor ei începe să-si
părăsească pozițiile, și să se reîntoarcă in Rusia. În această conjunctură specială, trupele rusești au încercat sa
forțeze liniile romanești, ceea ce a condus la ciocniri violente/adevărate batalii.
• Una dintre aceste bătălii, bătălia de la Galați, este apreciată de către unii comentatori ca fiind
cea mai mare dintre bătălie din timpul Primului Război Mondial. Argumente pentru această apreciere
sunt multiple și puternice: efectivele angajate (1 român la 10 adversari); disproporția forțelor; starea
reală a Galațiului – era, în acele momente, total înconjurat de către trupele ruse ce încercau să treacă
dinspre vest, de cele bolșevizate care le veneau în ajutor dinspre est, din Basarabia, si oarecum ocupat
de trupele rusești aflate la datorie (apărarea frontului) în oraș. Bătălia pentru Galați dusă de trupele
românești s-a desfășurat, contrar tuturor piedicilor, în cel mai eroic mod, devenid un marker important
al acestuia, alături de alte lupte importante ale istoriei neamului nostru. ”Românii s-au acoperit de
glorie, învingând prin dârzenie și spirit de sacrificiu forțe net superioare, contraatacând la baionetă și
obținând victoria, acolo unde orice analist militar ar fi pariat pe partea adversă”. Armata rusească (a
VI-a) a părăsit frontul german, pe pozitii rămâne o singură divizie românească, pe o întindere de front
15
Probabil nu au primit nicio compensație, iar instanțele au respins pretențiile victimelor
16
Pe scurt, epopeea unei bătălii cu diverse și multiple motivații, în care ”buturuga mică a descărcat carul mare”
înainte ocupată de șase divizii ruse. Pe lângă asigurarea frontului antigerman, se dă și lupta pentru
Galați. Comandorul de marină Niculescu Rizea și colonelul Bădescu reușesc imposibilul: a) apără orașul
contra armatei ruse ce dorea să se retragă spre est, ajutată de forțe bolșevice care le veneau în ajutor
dinspre est, din Basarabia; b) apără frontul părăsit de armată rusă contra germanilor. Întrucât spațiul
afectat acestei lucrări nu permite o prezentare pe larg a bătăliei precizăm faptul că detalii despre
desfășurarea bătăliei sunt prezentate pe larg în lucrările
• A fost poate singura bătălie din primul război mondial purtată în România, în care
românii au folosit trupele terestre, aviația și marina, concomitent.
Casus 3. Situația sanitară în Moldova în timpul Primului Război Mondial 17

Tifosul exantematic, una dintre armele ucigașe ale Primului Război Mondial.
Odată cu refugiul în Moldova al populației din zonele ocupate, a armatelor române și ruse și a
înrăutățirii condițiilor de trai, din cazurile izolate de tifos (apărute în 1915) s-a ajuns la o adevărată epidemie:
a demarat la sfârșitul lui 1916; a intrat în faza acută începând cu ianuarie 1917; a atins apogeul în martie
2017; în iarna 1917 și primăvara 1918 în Moldova s-au înregistrat peste 750.000 de cazuri de îmbolnăviri de
tifos exantematic, 125.000 decese, dintre care, 350 de medici români și personalul medical francez din
spitalul de campanie de la Vila Greierul din Iași condus de Jean Clunet au murit de tifos.[4]
Profesorul Ioan Cantacuzino, descrie, în articolul "L'épidemie de typhus exanthématique en Roumanie
pendant la dernière guerre - Société de Pathologie Exotique, Paris, séance de mars 1920"18:
''Înainte de războiul din 1916, tifosul exantematic era aproape necunoscut în România… Chiar la
începutul campaniei din 1916, un mic focar de tifos exantematic (5 cazuri în aceeași familie) a fost descoperit
într-un sat din Dobrogea. El a fost repede stins (izolarea bolnavilor, despăduchere tuturor locuitorilor
satului)… Nu au fost semnalate alte cazuri până în momentul când retragerea românească a început să se
transforme în dezastru; epuizată de marșuri și lupte, insuficient îmbrăcată, abia hrănită, parțial dispersată,
armata română s-a retras, pe un frig năprasnic, în Moldova; învălmășeală în satele Moldovei a devenit în
curând într-atât de mare, ca urmare a afluxului trupelor extenuate și a exodului populației civile care fugea
de invazia germană, încât tifosul exantematic și-a găsit împlinite dintr-odată împrejurările cele mai prielnice
pentru întinderea lui: în localitățile în care cantonau regimentele, nu arareori puteai vedea 25-30 de oameni
înghesuiți într-o odăiță țărănească. Promiscuitatea era înfricoșătoare, iar putința de îngrijire a corpului era
nulă. Nu erau localuri pentru a adăposti oamenii sau izola bolnavii; lipsea lenjeria, dar și hainele de schimb
pentru soldați pe care păduchii nu au întârziat să mișune; caii mureau cu miile de foame și de istovire sau
erau reduși la năluci ambulante; aprovizionarea cu alimente și furaje era aproape imposibilă în această țară,
odinioară atât de bogată, dar pe care trupele rusești o epuizaseră de mijloace de existență; populația civilă
de la sate era privată de asistență medicală, aproape toți medicii erau mobilizați; aceasta era situația când
epidemia izbucnise. Diviziile mai sănătoase au fost lăsate pe front pentru a ține piept inamicului, a cărui
înaintare a fost în cele din urmă oprită; aici condițiile de igienă au fost mai bune, învălmășeală mai mică,
alimentația mai substanțială, iar epidemia de tifos se propaga mediocru; acestea au fost printre cele mai
încercate divizii retrase de pe front pentru a se reconstitui, fiind cazate în condiții detestabile, și astfel boala a
evoluat și s-a extins rapid.
Cine ar putea uita tabloul pe care îl prezentau gara Iașilor și mahalalele lui, în februarie 1917. Soldați
risipiți și rămași în urmă, refugiați de tot felul, năpădeau de pretutindeni, pe jos sau pe calea ferată, albiți de
păduchi, ei împrăștiau în calea lor boala, unii dintre ei cădeau morți în drum, alții în clipa sosirii lor; zilnic
pe peroanele gărilor, pe drumurile spre oraș, la ușile spitalelor ticsite de bolnavi stăteau mormane de cadavre
îngrămădite cu sutele, unele peste altele; medici și infirmierii cădeau atinși de molimă peste tot; nu mai erau
nici scânduri pentru sicrie, iar căruțele târâte de cai ca umbre, purtau cadavrele trântite grămadă; imaginile
clasice ale ciumei din Atena se impuneau irezistibil în memoria noastră.
Epidemia a debutat în mod insidios în decembrie 1916; ea era puțin cunoscută la început de către
medici, așa cum se întâmpla aproape întotdeauna în astfel de cazuri; în prima jumătate a lunii ianuarie, se
notau în registrele infirmeriilor regimentare un număr tot mai mare de diagnostice de „gripă infecțioase“ sau
de „stări tifice grave“; de fapt era vorba în acel moment de cazuri de tifos exantematic nediagnosticate.
Epidemia a fost recunoscută oficial în a doua jumătate a lunii ianuarie. În acest interval, nu au fost luate
măsuri generale sau coordonate, atât de mare era haosul; și astfel virusul a avut posibilitatea să facă
numeroase pasaje și boala s-a generalizat, de la începutul lunii februarie, cu o intensitate îngrozitoare.
Din acel moment, morbiditatea și mortalitatea au fost în creștere rapidă; ambele au atins punctul lor
culminat în martie, apoi au descrescut destul de repede pentru a ajunge aproape la zero spre sfârșitul lunii
mai. În iunie, epidemia a fost practic stinsă și au fost semnalate numai câteva cazuri izolate în iulie. Timp de
17
un aspect conex al războiului –sănătatea, un dușman nedeclarat al românilor– tifosul, o mobilizare exemplară și devotată a
corpului medical, o implicare eficientă și devotată a Misiunii militare franceze, o empatizare cu situația de fapt a multor entități,
morți, mulți morți, jale și acțiuni atipice.
18
" perioada când, ca prim delegat al României, Ioan Cantacuzino pregătea semnarea tratatului de pace de la Trianon
șase luni, s-au semnalat, ici și colo, doar câteva cazuri foarte rare, arătând că rezervorul virusului nu a fost
încă epuizat. A existat o ușoară recrudescență, care a dispărut rapid, în iarna anului 1918, cu o mortalitate
mică.
Dar în timp ce grație unor energice măsuri de profilaxie, epidemia a fost stinsă în părțile teritoriului
care au scăpat de invazia germană, ea a continuat să bântuie cu violență în teritoriile Valahiei ocupate de
inamic. Acolo, de fapt, germanii se limitaseră numai la o strictă supraveghere a propriilor lor trupe; iar
populația românească au lăsat-o privată în totalitate de orice asistență; astfel, toate spitalele rurale, care
puteau fi utilizate pentru a izola bolnavii de la țară, au fost demontate de ei și sistematic mutate. Chiar și în
București, unde trupele de ocupație, datorită măsurilor adoptate, au scăpat de molimă, epidemia făcea ravagii
printre populația băștinașă. Aici tifosul bântuia cu violență și s-a împuținat în vara și toamna anului 1918 și
apoi pe tot parcursul anului 1919; el continua încă să facă numeroase victime în capitală, până când, în luna
noiembrie, germanii au fost izgoniți de către armata franceză de Orient, venită de la Salonic. Acest procedeu
inuman al germanilor față de populația românească comportă totuși lecții prețioase și demonstrează cât de
eficiente sunt metodele de profilaxie rațională, aplicată cu strictețe, în plin focar epidemic; în timp ce locuitorii
din București plăteau bolii un greu tribut, trupele germane despăducheate cu grijă și ținute departe de orice
contact virulent au rămas aproape neatinse de infecție…”
 Măsuri de combatere a bolilor contagioase
 27 septembrie 1916 , profesorul Ioan Cantacuzino, a fost însărcinat19 cu acțiunea de combatere a bolilor
contagioase: a primit puteri depline în acest sens (Vasile-Leontin Stoica, 2012);
 28 septembrie 1916, șeful Serviciului sanitar de la Marele Cartier General a propus Comandamentului
General al Etapelor:
• tipărirea urgentă și distribuirea instrucțiunilor sanitare, care deși fuseseră înaintate încă de la 27 august,
nu fuseseră puse în aplicare sistematic, consecvent și satisfăcător
• autorizarea efectuării unor inspecții pe teren de către Ioan Cantacuzino, împreună cu I.N. Antoniu
• cedarea urgentă de către Căile Ferate Române a unor vagoane-cazan, baie, etuve, spălătorii etc,
deoarece trenurile sanitare erau infestate cu păduchi.
 combaterea epidemiei: faza I: caracterizată de incapacitatea personalului medical de identificarea
precisă a bolii: a favorizat proliferarea ei rapidă iar. ”până la jumătatea lunii ianuarie 1917 majoritatea cazurilor
de tifos erau raportate ca „gripă infecțioasă” sau „stări tifice grave”; recunoașterea oficială a epidemiei la
mijlocul lunii ianuarie 1917;
O nouă structură-Directoratul Sănătății Publice (DSP), sub comanda doctorului Ioan Cantacuzino este
constituită pentru a coordona legătura dintre serviciile sanitare civile și militare (spitalele de contagioși, echipele lor
volante, toate spitalele din zona interioară. La conducerea acestei noi structuri a fost numit.
Faza a II-a ( între momentul recunoașterii existenței epidemiei și martie 1917), a fost caracterizată prin
inerție și lipsă de acțiune eficace în luarea de măsuri antiepidemice din partea organismelor statului ,
morbiditatea și mortalitatea au creascut; atinge apogeul în luna martie. Urmează măsuri drastice de ordin
igienico-sanitar  scade intensitatea epidemiei: în vara anului 1917 au fost consemnate doar cazuri izolate.
 Organizare spitale: spitalul Clunet, condus de medicul din misiunea franceză, Clunet; se folosește
orice spațiu disponibil pentru tratarea celor infectați: sunt rechiziționate școal și sinagoga din Podul Iloaiei și sunt
transformate în spitale militare; la mănăstirea Cetățuia se organizează un spital pentru îngrijirea bolnavilor; Cimitirul
Eroilor „Lazaret” –Bacău, organizat în timpul primului război mondial, pe lângă Spitalul de Contagioşi al Armatei a
II-a, se ocupa de victimele tifosului exantematic şi holerei20;
 Organizarea corpului medical: Pierre Édouard Jean Clunet, medic francez, membru al
Misiunii Militare Franceze în România în timpul Primului Război Mondial, medic-șef al Spitalului de Boli
Infecțioase din București organizează corpul medical din Iași pentru a ține piept tifosului enzantematic: Moare
la datorie, îngrijind bolnavii, alături de asistente și o soră de calritate din misiunea franceză în România. Pe
monumentul ridicat pentru cinstirea devotamentului lor scrie:
”În amintirea celor ce au murit la Vila grierul Victima devotamentului lor”.
§VI. Referințe
[1]Realizat prin consultarea şi sintetizarea datelor de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Lists_of_rail_accidents, accesat la
5 mai 2013. Clasamentul este relativ, existând posibilitatea unor date omise de către sursa citată.
[2]Vezi Daia Alexandru, Eroi la 16 ani, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1981, p. 141 şi Blondel Yvonne, Jurnal de
război, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2005, p. 361.
[3]Vezi Belu Radu, Catastrofe şi sabotaje feroviare în România, p. 8, preluat de
pe http://www.scribd.com/doc/54503133/Catastrofe-si-sabotaje-feroviare-in-Romania-0001, accesat 10.03.2014.
[4]Vezi Botez, Urmă, Saizu, Epopeea feroviară românească, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1977, pp. 151-152 şi
Bianu Vasile, Însemnări din războiul României Mari, tom I, Cluj, 1926, p. 72.
19
Prin înalt ordin regal,
20
Numărul mare de decese a impus înhumarea a peste 2500 de militari şi civili în 50 de gropi comune
[5]Vezi Duca I.G., Amintiri politice, vol. II, Munchen, 1981, p.120 şi Dunăreanu Nicolae, Nădejdi spulberate, Chişinău, 1928, p.
55.
[6]Vezi mărturia generalului D. Tăutu (călător în trenul de la Ciurea)
http://www.rador.ro/info4.shtml?cat=1281&news=299385, accesat la data de 14.04.2014.
[7]Blondel Yvonne, op. cit., p. 351.
[8]Tatăl ei, Camille Blondel (1854-1935), a fost ambasador în România între anii 1907-1916.
[9]Nicolae Dunăreanu, „La Ciurea”, în „Arhiva C.F.R.”, an I, nr. 8, 16 septembrie 1928, p. 123.
[11]Ibidem, p. 352.
[12]Ibidem.
[13]Grigorescu Petre, Însemnări din pribegia războiului. 1916-1918, Constanţa, 1929, p. 20. O altă sursă vorbește de
ora 2 noaptea (vezi ziarul „Mișcarea” din 1 ianuarie 1917, p. 2)
[14]„Arhiva C.F.R.”, an II, nr. 1-2, 16 iunie 1923, p. 23.
[15]„Mișcarea”, an IX, nr. 1, 1 ianuarie 1917, p. 2.
[16]Ibidem, nr. 4, 5 ianuarie 1917, p. 1.
[18]Ibidem, p. 359.
[19]Daia Alexandru, op. cit., p. 141.
[20]Blondel Yvonne, op. cit., p. 361. Mare parte dintre aceştia erau ceferişti sau soldaţi de la depozitul de muniţii (unii
vor fi ulterior anchetaţi şi judecaţi – vezi Cancicov V. Vasile, Afacerea aşa-ziselor fraude de la Ciurea, Bucureşti, 1920,
p. 3).
[21]„Mișcarea”, an IX, nr 1, 1 ianuarie 1917, p. 2.
[22]Emandi Elena, Din anii de durere, Bârlad, 1919, pp. 99-100.
[23]„Mișcarea”, an IX, nr 1, 1 ianuarie 1917, p. 2.
[24]Dunăreanu Nicolae, „La Ciurea”, p. 124.
[25]Ţuculescu I.P., La Ciurea, în volumul Clipe Grele. Amintiri din războiu, Craiova, 1930, pp. 176-177.
[26]„Mișcarea”, an IX, nr.2, 3 ianuarie 1917, p.1.
[27]Ibidem, nr 3, 4 ianuarie 1917, p. 2.
[29]Drăghiceanu Virgiliu, 707 zile subt cultura pumnului de fier german, Bucureşti, 1920, p. 49.
[30]Duca I.G., Amintiri politice, Munchen, 1981, p. 120.
[31]Argetoianu Constantin, Memorii, 1916-1918, Bucureşti, Ed. Machiavelli, 2008, p. 80.
[32]Glenn E.Torrey, General Henri Berthelot and Romania, New York, Columbia University Press, 1987, p. 41.
[33]Alimăneştianu Pia, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 1929, p. 38.
[34]Abrudeanu Ion Rusu, Pacostea rusească, Bucureşti, 1920, p. 289.
[36]Bianu Vasile, op. cit., pp. 72-73.
[37]Un calcul realizat de către directorul Muzeului CFR, Mircea Dorobanţu, a confirmat că, ţinând cont de tipul,
suprafaţa şi numărul locurilor din cele 26 de vagoane, numărul călătorilor a fost în jur de 6.000 de călători (4.000 în
vagoane şi 1.700 pe acoperişul vagoanelor, pe tampoane şi scări).
[38]Vezi „Mișcarea” nr. 3, 4 ianuarie 1917, p. 2 și nr. 4 din 5 ianuarie 1917, p. 2.
[39]Kirileanu G.T., Corespondenţă, Bucureşti, Ed. Minerva, 1977, p. 634.
[40]Pușcariu Sextil, Memorii, București, Ed. Minerva, 1978, p. 831.
[41]„Arhiva C.F.R.”, an II, nr. 1-2, 16 iunie 1923, p. 23.
[42]Ibidem, pp. 22-26, vezi şi revista „Justiţia”, an VI, nr. 3-4, decembrie 1922, pp. 5-7.
[43]„Arhiva C.F.R.”, an II, nr. 1-2, 16 iunie 1923, pp. 22-26.
[44]Vezi „Arhiva C.F.R.”, an II, nr. 1-2, 16 iunie 1923, pp. 22-26 şi nr. 3-4, 16 iulie 1923, pp. 45-48 şi nr. 5-7, 1 septembrie 1923,
pp. 79
[45]„Arhiva C.F.R.”, an II, nr. 5-7, 1 septembrie 1923, p. 80.
[46]http://patrickmeeder.magix.net/public/boeken.html
[47]https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/04/25/un-episod-unic-in-istoria-noastra-batalia-pentru-galati-ianuarie-
1918/
[48] M. PĂVĂLOIU, ”Eroi și morminte”, 2008)
[49]www.once.ro/carti/Eroi%20si%20morminte_vol%20II/009%20Mariana%20Pavaloiu.pdf); ”Un episod unic in
istoria noastră – Bătălia pentru Galați (ianuarie 1918)” https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/04/25/un-
episod-unic-in-istoria-noastra-batalia-pentru-galati-ianuarie-1918); Acum 100 de ani – „Bătălia de la Galați”,
[50] J. Cantacuzène. L'épidémie de typhus exanthématique en Roumanie pendant la dernière guerre. Bulletin de la
Société de pathologie exotique 1920, tome 13. - Paris : Masson, 1920, pages 283-304
[51] Vasile-Leontin Stoica, Serviciul Sanitar al Armatei Române în perioada 1914-1919, Teză de Doctorat;
Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” - Facultatea de Istorie și Etnopedagogie - Catedra de Istorie a
românilor; Chișinău; 2012
§V. Iconografia brevia evocatoria

Accidentul de la Ciurea
”Fotografii realizate în jurul datei de 6 ian9uarie 1917. Eliberarea şi refacerea căii ferate au durat câteva
săptămâni” (Foto Facebook/Oraşul Iaşi - Autor: Dorin Stănescu)*
*Sursa indicată în … nu este certă: a fost realizată, probabil, cu prilejul unui alt accident din aceeași stație (din
1925, cel mai probabil). Documentele scrise indică salvarea unor călători care erau pe acoperiș și au fost
aruncați în zăpadă. În fotografie zăpada lipsește.
1 B 1 – Una dintre locomotivele implicate în accident: Zweizylinder Piatră funerară amplasată în preajma gropii
Naβdampf – Schnellzunglokomotive der Rumãnischen Staatsbahnen comune de la Ciurea, unde au fost îngropate
gebaut 1886 von Hanomag Hannover-Linden (sursa: sute dintre victimele accidentului (FOTO
www.vonscheven.net) Facebook/Oraşul Iaşi)
Harta Ciurea-Iași Gara Ciurea (imagine din 2013) Umorul/Caricatura  locomotiva românului
Bătălia de la Galați
Desfăşurarea bătăliei de la Galaţi (ianuarie Aspecte din bătălia pentru Galați, 1917 Monumentul
1918) eroilor marinari de
la Galaţi, astăzi
dispărut
Situația sanitară în Moldova în timpul Primului Război Mondial: Formatori și reformatori sistem: Cinste lor
Mănăstirea Cetățuia Iași: Placă

comemorativă unde se specifică Henri Mathias Berthelot
funcționarea mănăstiri ca spital (n. 7.12. 1861, - d. 2
pentru răniții din Primul război Pierre Édouard Jean 0.1.1931), general al
mondial. Clunet (n. 28 ianuarie armatei franceze, șef de
Ion Cantacuzino 1878, Paris - d. 3 stat major al
Monumentul doctorului
( n. 25.12.1863, aprilie 1917, Iași) a fost comandantului suprem al
Clunet din Bucium
București – d. 14 un medic francez, trupelor franceze pe
(https://ro.wikipedia.org/wiki
01. 1934, membru al Misiunii Frontul de V, destdetașat
/Monumentul_doctorului_Cl
București): a fost Militare Franceze în din octombrie 1916 în
unet)
medic și România în timpul România, ca șef al
microbiolog, Primului Război Misiunii Militare Franceze.
fondator al școlii Mondial, medic-șef al A fost și consilierul militar
românești de Spitalului de Boli al regelui Ferdinand. A
imunologie și Infecțioase din fost decorat cu cele mai
patologie București, mort la înalte distincții ale statului
experimentală. A datorie, îngrijind român, a fost declarat
fost profesor bolnavii de tifos cetățean de onoare al
universitar și exantematic din României și a fost ales
membru al Moldova. membru de onoare al
Academiei Academiei Române.
Române
Însemnările Generalului Constantin I.

Brătianu
Prof. univ. emerit dr. ing.
Nicolae P. Leonăchescu (N.P.L.)
Doctor Honoris Causa
Lectura cărţii scrise de Generalul Constantin I. Brătianu şi publicate în anul 1908 („CÂTEVA AMINTIRI
DIN ROSTUL NOSTRU SOCIAL ÎN TIMPUL CELOR DIN URMĂ 40 DE ANI 1866-1907”) ne-a fost
impulsionată de nepotul său, Ion I. Brătianu, care mi-a dăruit un exemplar cu cele 72 de pagini.
Interesul nostru constant pentru cunoaşterea operei şi vieţii celor care au făcut parte din arborele
genealogic al neamului Brătianu a fost marcat de trei factori:
1) Am frecventat (1945-1952) cursurile Liceului „Ion C. Brătianu" din Piteşti pe care le-am absolvit
cu diplomă de merit;
2) În anii 1838-1843, Dincă Brătianu şi băieţii lui au avut în arendă satul meu natal, Stroeşti - Argeş;
comportamentul acestora faţă de stroeşteni a fost constructiv şi a lăsat urme;
3) Am publicat („Stroeşti - Argeş. Documente şi mărturii”, vol. I, 1971; vol. II, 1981 şi vol. III,
2000) 19 documente referitoare la neamul Brătianu din anii 1741-1846; opt documente le-am găsit în Fondul
Brătianu de la Biblioteca Naţională/Biblioteca Centrală de Stat/Biblioteca Brătianu.
M-am întrebat: de unde provine patronimul BRĂTIANU pentru că fonema d – în timp – devine t („Brad,
Brădet, Brădieni, Brătieni, Brăduleţ” - comunicarea lui N.P.L. în cadrul celei de A 38-a sesiuni ştiinţifice
organizate de Societatea Cultural - Ştiinţifică „Stroeşti – Argeş”, 25 iulie 2009).
Pe valea râului Vâlsan există schitul Brădet, loc de refugiu în secolul al XVII-lea în cazul năvălirilor
barbare. Evident, originea numelui provine de la geticul Brad. Alături de acest schit s-a dezvoltat satul
Brădieni, aşa cum s-a menţionat în harta (în limba greacă) a stolnicului Constantin Cantacuzino la 1700. În
varianta latină din 1718 a lui Antonio Maria del Chiaro Fiorentino (vezi: „Bătalia pentru Sistemul Metric” de
N.P.L., AGIR; 2013, pp. 110-112) localitatea s-a numit tot Brădieni; locuitorii au căpătat patronimul de
Brădieni (Bradeni, Bradeanu) şi mai târziu, prin mecanismele limbii vorbite, s-a ajuns la varianta moderna
Brătieni. Nu are nicio legătură cu „brat” (= frate, în limba rusă).
Brătienii au avut proprietăţi si terenuri arendate pe valea Vâlsanului unde ascendenţi de-ai lor s-au
stabilit cândva. În secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea se judecau cu vecinii proprietăţilor ce le deţineau în satul
Mălureni - Argeş.
Generalul Constantin I. Brătianu a fost inginer – geograf (geodez, topograf şi topometru) – şi din punct
de vedere profesional - avea o pregătire de specialitate la şcoli din Franţa ca şi Ion C. Brătianu şi fiul acestuia
(vezi: „Studenţi români în Franţa” de N.P.L., AGIR, 2011. Idem „Premise istorice ale tehnicii moderne
româneşti” de N.P.L., AGIR, 2007, pp. 448 si 891).
Spre a se evita confuziile, menţionăm că un predecesor Constantin (Dinu) I.C. Brătianu (născut: 13/25
ianuarie 1866, Florica, Valea Mare, jud. Argeş - decedat: 20 august 1950, Sighet judeţul Maramureş), inginer
cu studii la Paris, a absolvit Şcoala Naţională Superioară de Mine (10 octombrie 1888 - 9 iunie 1891).
Generalul Constantin I. Brătianu căpătase o experienţă deosebită în: măsurătorile terestre, delimitarea
unei proprietăţi, întocmirea de hărţi, a unui plan de proprietate, consemnarea în Cadastrul imobiliar şi
foncier/funciar etc. Sursele ideilor consemnate în broşura din 1908 provin din: studiul individual; realitaţile
vieţii sociale din ţările avansate ale Europei („de la care ... ne trudim să imităm toate în mod pripelnic şi fără
socoteală”), istoria locală reflectată în documente, hotărnicii, acte etc.
Formaţia de inginer i-a permis a respecta ADEVARUL. După răscoala ţăranilor din 1907 se impunea
„ca ţara să capete cât mai curând liniştea”.
Comparaţia dintre evoluţiile sociale din România şi Japonia în anii 1867-1907 ne dezavantajează. La
japonezi, totul a fost făcut la ei „de jos in sus”.
În România, nimic nu era făcut în ţară ci se importa şi aşa s-a ajuns in 1907 la „acel îngrozitor spectacol
de vandalism”.
Mai târziu, am acceptat şi noi PRINCIPIUL VALABILITĂŢII LIMITATE: „Un model de organizare
are valabilitate limitată în timp şi spaţiu; el este rezultatul unei anumite evoluţii istorice”.
Cu alte cuvinte, MODELELE NU SE EXPORTĂ. Chiar dacă o idee are la baza iniţială valenţele
progresului, condiţiile la limită (spaţiu geografic, timp, tradiţii etc.) fac imposibilă adoptarea modelului
importat. Considerentele politice efemere produc efecte negative în plan social.
De aceea, tipul de primar din satele Belgiei n-a devenit o realitate în ţara noastră. Experienţa românească
a marilor boieri din fruntea satelor a fost dată uitării.
Avem, după 1908, o catastrofală experienţă: ocupanţii ruşi au pus în fruntea satelor indivizi racolaţi din
rândul celor mai săraci ţărani şi chiar ţigani. „Egalitarismul” totalitar bolşevic a permis armatei ruse de ocupaţie
(1944 - 1964) să fure ca-n codru. Primarul din Ringhileşti judeţul Botoşani dăduse şi el un exemplu negativ
fiind beţiv înrăit.
Generalul Constantin I. Brătianu propune o soluţie clasică şi salvatoare: TRADIŢIA locului trebuie
respectată şi consolidată. Nerespectarea tradiţiilor locale a prăbuşit satul românesc în care s-au instalat: bolile
venerice, sărăcia, crima la hotare, defrişarea abuzivă, depopularea, alcoolismul, arendaşul modern jefuitor etc.
Exemplul negativ al satului Vâlsăneşti - Argeş era notoriu la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul
celui următor. Crima din 1915 în care proprietarul (Nicolae/Nae I. Ionescu - Marinescu) - cel care îşi păzea
hotarul de nord la Valea Pivniţii - a fost omorât de hoţii de lemne din neamul Pătruleasa este de neuitat.
Generalul Constantin I. Brătianu descrie cu lux de amănunte viaţa ţăranului român lăsat pradă vie:
arendaşilor străini şi jefuitori, avocaţilor şi juriştilor de tot felul s.a.
Proprietatea imobiliara n-a beneficiat de un Cadastru bine pus la punct. În secolul al XlX-lea, unii
arendaşi au declanşat întocmirea unor HOTĂRNICII ale moşiilor luate în arendă şi le-au finalizat. Neexistând
un registru cadastral/Cadastru funciar şi imobiliar, politicienii vremii au decis ca aceste hotărnicii să fie atestate
prin sistemul judecătoresc. Ceea ce a urmat a fost o catastrofă pentru ţarani.
Un singur exemplu este suficient: arendaşul Dincă Brătianu şi băieţii lui au declanşat şi onorat
întocmirea hotărniciei moşiei Stroeşti din judeţul Argeş. Actul cu planul respectiv au fost depuse la judecătoria
judeţului spre confirmare şi atestare juridică.
Procedura justiţiară a durat decenii; ţăranii satelor din jur şi-au făcut şi ei hotărnicii confirmate juridic
rapid.
Hotărnicia satului Stroeşti nu este confirmată juridic nici astăzi pentru că documentele respective au fost
furate de vecini interesaţi. Juriştii şi avocaţii infractori n-au fost traşi la răspundere. Arendaşii străini de istoria
satului românesc au ignorat TRADIŢIA şi s-au purtat ca nişte prădători „oficiali”.
Merită să ne oprim asupra unui alt principiu al vieţii noastre la care Generalul Constantin I. Brătianu
face aluzie: PRINCIPIUL LOIALITĂŢII: „Principiul loialităţii minorităţii etnice faţă de Statul care o
găzduieşte” (vezi: „Destine şi proiecţii” de N.P.L., Drim Edit, Târgu-Jiu, 2003, pp. 74 şi 75). Fără cadastru
funciar, „rostul proprietăţii rurale, mai în toată ţara, se găseşte într-un continuu flux şi reflux de cotropiri şi
revednicări nenorocite” (p. 44).
Generalul Constantin I. Brătianu constată că o legislaţie deficitară a lăsat cale liberă tuturor fenomenelor
negative în viaţa satelor. Analiza pertinentă, a inginerului cuprinde şi aspectele negative din activitatea
partidelor politice. A apărut tirania politică: unu conduce iar ceilalţi aplaudă şi execută.
Constatarea generalului că au năvalit în România mulţi străini care au ocupat posturi în: administraţie,
învăţământ, presă etc. provoacă îngrijorare. Aceşti minoritari nu respectă Principiul loialităţii. Reproducerea
unui catren din Scrisoarea l l l a lui Mihai Eminescu reflectă o realitate: „năvăliri barbare” programate şi
impuse României de către politicienii marilor puteri europene.
Soluţia propusă de general a fost una singură: învăţământ şi educaţie în binele ţării în care locuiesc.
Minoritatea trebuie să respecte majoritatea!
Evident, ştim astăzi că suntem sub cupola unui al treilea principiu şi anume: PRINCIPIUL
ETNODIVERSITĂŢII. Prin Protocolul de la Montreal s-a adoptat „Principiul biodiversităţii pe Terra”. În mod
cert: „Etnodiversitatea este necesară pentru a asigura progresul societăţii omeneşti”. Biodiversitatea include
etnodiversitatea!
Constatările fmale ale Generalului Constantin I. Brătianu sunt clasice: Importul unor modele străine de
spiritualitatea şi tradiţia sătenilor au provocat disensiunii între locuitorii satelor şi administraţia locală. El
propune şi o soluţie mult aşteptată: împroprietărirea ţăranilor.
Analiza în domeniul proprietăţii imobilare identifică trei paliere de acţiune: Starea socială a proprietăţii,
Starea fizică şi Starea funciară.
Generalul Constantin I. Brătianu condamnă vehement „legiferomania sterile” reflectată în cele 47 de
volume ale Monitorului Oficial.
Aprecierea finală a generalului se înscrie pe linia principiului etnodiversităţii: „Parinţii noştri erau
români şi rămâneau români!". În acest sens, el reaminteşte şi soluţia dată - în 1857 - de Ion C. Brătianu: „Prin
mintea, prin inima şi prin braţul lor... în propriul său trecut” conform TRADIŢIEI.
Un OM, analist lucid, creator şi patriot, Generalul Constantin I. Brătianu (n. l7.06.1844, Soreşti, fost sat
în comuna Bascov, judeţil Argeş - d. 06.01.1910, orele 22, Bucureşti) ne urmăreşte şi ne judecă de dincolo de
marginile vieţii. Să nu-1 uităm!
Anexă
LISTA SUMARELOR DOCUMENTELOR DESPRE NEAMUL BRĂTIANU PUBICATE DE N.P.L.

N. LEONĂCHESCU – NĂNDRAŞU: STROEŞTI - ARGEŞ, DOCUMENTE ŞI MĂRTURII, (VOL. I (1520 -
1933) Editura LITERA, Bucureşti, 1971 (408 pagini)
1) Documentul 48 din 1779. Zapisul lui Ion Ciolcă, logofătul din Vâlsăneşti, prin care se obligă a plăti el
datoria pe care o are fratele său Gheorghe către DINCĂ BRĂTIANU.
2) 165 - 1845.l.C. Brătianu şi fraţii săi cer 470 lei despăgubire pentru cheltuielile făcute cu prilejul
hotărniciei moşiei Stroeşti în 1841 şi 1843 când era el arendaş.
3) 166 - 1845. Gavriil, egumenul mânăstirii Bistriţa, arată că răposatul clucer DINCĂ BRĂTIANU fiind
arendaşul moşiei Stroeşti a cheltuit bani pentru facerea hotărniciei.
Idem, (VOL. II) Editura SCRISUL ROMÂNESC, Craiova, 1981 (220 pag.)
1) 17-1741. Zapisul diaconuluio Oancea din Stroeşti dat la mâna logofătului IANE BRĂTIANU pentru
10 taleri fără 30 bani împrumutaţi cu soroc de zece zile.
2) 24-1775. Carte de hotărnicie a moşiei Mălureni întocmită de Anastasie şi Iordache Neculescu isprovnicii
judeţului şi Gheorghe Vâlsănescu în urma unei judecăţi a moşnenilor din Mălurai cu Scarlat Drugănescu, Matei
Gălăşescu şi COSTANDIN BRĂTIANU.
3) 27-1776. Carte de hotărnicie a moşiei Mălureni jud. Argeş întocmită în urma unor neînţelegeri dintre
moşnenii din Mălureni şi Matei Găleşăscu şi IANE BRĂTIANU.
4) 28-1777. Hotărnicia moşiei Mălureni jud. Argeş întocmită de marii boieri în urma unor neînţelegeri dintre
moşnenii din Mălureni şi Matei Găleşăscu şi IANE BRĂTIANU.
5) 29-1777. Carte de alegere a părţilor de moşie aparţinând lui Matei Găleşăscu şi lui IANE BRĂTIANU
precum şi ale moşnenilor din Mălureni întocmită de Arsenie egumenul Argeşului şi Apostol biv vel clucer za
Arie.
6) 30-1777. Zapisul de mulţumire dat de moşnenii din Mălureni boierilor Matei Găleşăscu şi IANE
BRĂTIANU pentru hotărnicia făcută părţilor lor de moşie.
7) 34-1782. Carte de judecată dată de marii boieri în pricina dintre moşneni şi SAFTA BRĂTIANCA,
ANCUŢA GĂLEŞASCA sora ei şi feciorii lor MATEI şi IANE din jud. Argeş pentru părţile lor de moşie din
Mălureni jud. Argeş.
8) 43-1795. Alecsandru Costandin Moruzi voievod numeşte pe IANE BRĂTIANU şi BĂNICĂ URIANU
hotarnici ai moşiei Stroeşti, în urma plângerii lui Hristea şi Ene Galatioiu că Episcopia Argeşului le calcă
hotarele şi stăpânirea cea veche.
Idem, (VOL. III) Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu", Bucureşti, 2000 (808 pagini)
l) 264-1836..l839 martie 11. Extras din condica de venituri şi cheltuieli a lui DINCĂ BRĂTIANU.
2) 305-1837. Scrisoarea lui Matei Găleşescu, proprietarul moşiei Găleşeşti, către „nenea IONIŢĂ" în care-1
informează că Ghiţă Lerescu 1-a orânduit pe Ştefan Vâlceleanu să scorocească lumea prin sate să meargă la
Bucureşti să se plângă contra stolnicului DINCĂ BRĂTIANU.
3) 306-1837. Jalba a 14 locuitori fruntaşj din Stroeşti adresată Ocârmuirii în care arată ca Ştefan Vâlceleanu
trimisul lui Ghiţă Lerescu a venit şi în satul lor şi a convins un beţiv dându-i până la 4 galbeni ca să meargă cu
el la Bucureşti să reclame că au lucrat fără plată pentru autorităţi. Ei anulează orice jalbă data fără ştirea lor.
4) 314-1838. Cinovnicul A. Izescu convoacă pe ziua de 21 ianuarie la Stroeşti pentru cercetări pe: stolnicul
DINCĂ BRĂTIANU, clucerul Ghiţă Enescu, fostul subcârmuitor Costache Urlăţeanu, Ghiţă logofăt şi Grigore
Căprarul de dorobanţi.
5) 350-1838. Constantin Giurca, mazil din Stroeşti, se plânge la domnitorul ţării împotriva abuzurilor
arendaşului moşiei şi cere să fie numit cinovnic stolnicul DINCĂ BRĂTIANU să cerceteze pricina, pentru că
pe cei din partea locului îi mituieşte arendaşul.
6) 351-1838. Similar.
7) 356-1838. Idem.
8) 500-1846. Theodor BRĂTIANU şi fraţii săi cer de la Departamentul Trebilor Bisericeşti 473 lei şi 9 parale
cheltuiţi cu ocazia facerii hotărniciei moşiei Stroeşti judeţul Argeş.
Un imperativ al ceasului de față. Reîntregirea

României
Col. (r) Vasile I. Zărnescu
Articolul de mai jos a fost publicat, în urmă cu un deceniu, aici: http://www.altermedia.
info/romania/2008/09/18/necesitatea-reintregirii-romaniei/; dar, pe 1 martie 2016, portalul AlterMedia a fost
închis de sponsorii din S.U.A. – probabil pentru că devenise prea naționalist. Apoi, a fost republicat, în
Reflector argeşean, nr. 178, 6 octombrie 2008, pag. 8, iar, în 21 octombrie 2008, în revista Justițiarul, aici:
http://www.justitiarul.ro/necesitatea-reintregirii-romaniei/.
În acest an al Centenarului Unirii, articolul este la fel de actual – motiv pentru care îl propunem spre
republicare. De aceea apelăm la conducătorii revistelor naționaliste să-l preia, spre a-l aduce la cunoștința cît
mai multor români. I-am adăugat o ADDENDA, pentru a-l aduce la zi.
NECESITATEA REÎNTREGIRII ROMÂNIEI

Procesul început, pe 2 septembrie, la Haga, de România contra Ucrainei, având drept obiect contestarea
abuzurilor comise de către Ucraina privind statutul Insulei Şerpilor – cedată neîntemeiat Uniunii Sovietice de
către trădătorul Eduard Mezincescu –, mă îndreptăţeşte să republic articolul de mai jos, care a fost tipărit în
revista SANTINELA, nr. 15, aprilie 2007, pag. 11, întrucât este la fel de actual.
Rusia încă se mai luptă cu Mareşalul Antonescu

„Moscova îşi exprimă totala surprindere în legătură cu recenta decizie a Curţii de Apel Bucureşti de a-
l reabilita pe Ion Antonescu – «dictator fascist şi criminal de război, care s-a aflat la cârma României în timpul
celui de-Al Doilea Război Mondial», a declarat, ieri, pentru RIA Novosti, purtătorul de cuvânt al Ministerului
de Externe de la Moscova, Mihail Kamanin, citat de Rompres. Potrivit oficialului rus, «decizia Curţii de Apel
române nu poate fi percepută altfel decât ca o ofensă adusă victimelor celui de-Al Doilea Război Mondial sau
o tentativă de revizuire a rezultatelor acestei conflagraţii şi o încercare de a uita lecţiile războiului“. (…)
„Exonerarea acestui acolit al fasciştilor, ale cărui crime împotriva populaţiei civile în teritoriile U.R.S.S.,
ocupate pe atunci de nemţi, sunt încă vii în memoria multora, contravin[e], în esenţă şi în logica reglementărilor
postbelice, documentelor finale ale procesului de la Nürnberg», şi-a continuat Kamanin criticile la adresa lui
Antonescu“ (vezi L.P., „Moscova face caz de reabilitarea lui Antonescu“, în Ziua, nr. 3869, 2 martie 2007).
Pentru a fi mai clari în ceea ce vom declara în continuare, facem câteva precizări spre a ne „clarifica
termenii“: 1) noi vrem să fim prieteni cu Rusia, să întreţinem relaţii de colaborare pe principiile egalităţii,
suveranităţii şi neamestecului în treburile interne; 2) noi suntem, prin geografie şi contextul geopolitic, vecini
cu Rusia şi avem toate motivele să întreţinem şi să dezvoltăm comerţul în condiţii echitabile; 3) noi vrem să
reluăm relaţiile de prietenie cu Rusia, cel puţin pentru faptul că, după ce i-am aşteptat pe americani 50 de ani,
acum, că au venit, ne-au devenit dezagreabili în mult mai scurt timp decât ne deveniseră sovieticii timp de 50
de ani! De aceea, ne surprind profund neplăcut afirmaţiile purtătorului de
vorbe de ocară al Ministerului de Externe al Rusiei.
În acelaşi scop, al clarificării, mai facem alte câteva precizări.
1. Trebuie să amintim, lapidar, că U.R.S.S. a ratificat Pactul Briand-
Kellogg – care defineşte agresorul –, ratificare precedată de „Protocolul
Litvinov“. În consecinţă, primul ultimatum dat Românei de U.R.S.S., în 26
iunie 1940 – care, conform Dreptului internaţional, este un ultimatum
calificat –, este echivalent cu o declaraţie de război. Al doilea ultimatum,
cel din 27 iunie 1940, prin termenii ameninţători folosiţi şi prin încălcarea
lui, manu militari, a reprezentat o veritabilă „declaraţie de război“ –
prevăzută de Convenţia a III-a de la Haga, din 18 octombrie 1907. În
consecinţă, U.R.S.S., chiar dacă nu a făcut oficial declaraţia de război
necesară conform Convenţiei, a comis una efectivă şi a devenit agresorul
care a atacat mişeleşte România şi i-a răpit teritoriile cunoscute: Basarabia
(până la Gurile Dunării şi la Nistru), nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei –
acesta nici măcar nu fusese inclus în Pactul Ribbentrop-Molotov! Până în 4
iulie 1940, când Armata Română s-a retras strategic şi când sovieticii au
atins „linia de demarcaţie pe Prut“ – şi nu noua „frontieră“ – cum falsifică ei Istoria, câteva unităţi româneşti
au angajat lupte grele cu invadatorii şi de fiecare dată sovieticii au bătut în retragere. Ulterior, până la 22 iunie
1941, U.R.S.S. a comis sistematic provocări armate la graniţă – soldate cu morţi numai de partea română! –,
în speranţa că România va riposta, iar U.R.S.S. va avea ocazia să intre cu trupe, cum intenţiona mereu. Aşadar,
din 28 iunie 1940 până în 22 iunie 1941, între România şi U.R.S.S. a fost stare de război, mascată de un
armistiţiu tacit, dar încălcat sistematic de U.R.S.S. Dar nu există nici un act oficial, vreun „Acord“ bilateral
româno-sovietic atestând o „înţelegere“ privind „noua frontieră“ pe Prut, care ar fi fost stabilită în urma
agresiunii de după 28 iunie 1940 – cum avea să pretindă U.R.S.S., după 9 mai 1945, denaturând mereu
adevărul, tocmai pentru a întreţine, în opinia publică internaţională, falsa idee că ea ar fi fost victima, iar
România agresorul. Trădarea comisă de regele Carol al II-lea Uzurpatorul – care a acceptat cedarea Basarabiei
fără luptă –, trădarea comisă de regele Mihai I Uzurpatul prin arestarea Mareşalului Ion Antonescu şi
capitularea de la 23 august 1944, precum şi Acordul impus lui Lucreţiu Pătrăşcanu în septembrie 1944 au fost
actele premergătoare care au uşurat Uniunii Sovietice falsificarea Istoriei, întreţinută diabolic până acum.
2. Trebuie să reţinem faptul care relevă „dublul standard“ aplicat de Aliaţii europeni ai României: deşi
U.R.S.S. a participat, din 17 septembrie 1939, la războiul Germaniei contra Poloniei, Franţa şi Anglia au
păstrat o tăcere mormântală faţă de această participare. Dar, după ce U.R.S.S. a atacat Finlanda, la 3 noiembrie
1939, Franţa şi Anglia au fost silite să convoace, abia la 14 decembrie 1939, Consiliul Ligii Naţiunilor, care a
declarat U.R.S.S. stat agresor şi a exclus-o din Ligă. În schimb, când, în 28 iunie 1940, U.R.S.S. a atacat
România, Franţa şi Anglia nu au mai declarat-o agresoare, deoarece aveau nevoie de U.R.S.S. ca viitoare
aliată, fiindcă voiau să înceapă şi războiul U.R.S.S. cu Germania – Franţa şi Anglia fiind, deja, în război cu
Germania.
3. Unii, în special Federaţia Rusă, pretind că odiosul Pact Ribbentrop-Molotov trebuie considerat anulat
prin înfrângerea Germaniei şi, de aceea, „nici nu ar mai trebui să se vorbească de el“. E adevărat că Pactul era
legal şi corect sub aspectul lui public. Dar, în esenţă, era criminal prin „Protocolul special“, din anexa secretă,
deoarece contravenea articolului 20 din Pactul Societăţii Naţiunilor. Aşadar, Pactul Ribbentrop-Molotov a
devenit nul prin efectul articolului 20 al Pactului şi nu prin efectul războiului. Deci, în 1945, Aliaţii au luat în
considerare consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, deşi el era nul de drept încă de la semnarea sa, în
1939. Acest „Protocol special“ se voia „ultrasecret“, dar a fost cunoscut de către Franţa şi Anglia în aceeaşi
zi a semnării lui, chiar prin grija Serviciilor Secrete sovietice – deşi, ulterior, au mimat tot timpul necunoaşterea
lui. Caracterul criminal al Pactului este atestat şi de faptul că sovieticii, ştiindu-se vinovaţi, i-au negat vehement
existenţa câteva decenii.
În consecinţă, este fără temei juridic inclusiv acuza adusă României că, prin intenţia firească de
reunificare cu cel de-al doilea stat românesc, creat artificial – Republica Moldova –, ar încălca Tratatul de la
Helsinki: pentru că Pactul Ribbentrop-Molotov era nul şi criminal ab initio şi trebuia să-i fie recunoscute
graniţele ei de jure – cele anterioare invaziei sovietice din 1940. Unificarea Germaniei nu a încălcat Tratatul
de la Helsinki?!
4. Pe lista celor judecaţi la Procesul de la Nürnberg NU a figurat Mareşalul Ion Antonescu – or, dacă ar
fi fost criminal de război, ar fi fost, şi el, implicat în proces. Eticheta de criminal de război şi condamnarea lui
ca atare au fost comise de criminalii cominternişti, impuşi de criminalii moscoviţi, victorioşi în război cu
ajutorul masiv dat de S.U.A.
5. Întrucât „Adevărul supără!“ şi nu vrem să irităm Moscova, nu
mai amintim de cazul Katyn, de ducerea celor peste 150.000 de militari
români în prizonierat şi dispariţia lor în Siberia – deşi Mihai I Trădătorul
declarase un gălăgios armistiţiu, la 23 august 1944 –, nu vrem să mai
comentăm cazul celor 20 de milioane de cetăţeni sovietici omorâţi de
politica „umanistă“ a lui Stalin şi a acoliţilor lui etc. etc. Pe scurt, nu mai
comentez cele 7 decenii de regim stalinist criminal. Căci „Moscova nu
crede în lacrimi!“ Ea crede numai în tancuri şi rachete nucleare.
6. Ca atare, Mareşalul Ion Antonescu trebuie tratat cu aceeaşi
consideraţie ca Mareşalul Adolf Gustav von Mannerheim, care i-a bătut
măr pe sovietici. Mareşalul Ion Antonescu, când s-a alăturat Germaniei,
nu a făcut decât să continue războiul de eliberare, ca replică legală la
războiul de agresiune început de U.R.S.S. prin ultimatumul din 28 iunie
1940.
În consecinţă, în vederea păstrării bunelor relaţii cu Federaţia Rusă,
cerem ca Mihail Kamanin, purtătorul de palavre al Ministerului de
Externe Rus, să prezinte scuze, iar Rusia să anuleze consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, ale cărui urmări
România le suportă şi acum.
China, deşi se dezvoltă rapid, încă nu a devenit un factor de putere mondial şi, de aceea, se menţine,
încă în rezervă.
În concluzie, ne exprimăm speranţa că Federaţia Rusă îşi va recăpăta cât mai repede forţa şi locul avut
înainte de implozia din 1991 şi va contribui la refacerea echilibrului politic mondial.
6 Aprilie 2007
Trebuie Ucraina actuală desfiinţată?

Acum, după un an şi jumătate, trebuie să mai adaug câteva observaţii esenţiale, ca urmare a schimbărilor
petrecute, între timp, în arealul geopolitic în centrul căruia se află România – „în calea tuturor răutăţilor“, cum
se plângea Grigore Ureche.
Unii politologi ruşi – în frunte cu Serghei Karaganov –, educaţi în
spiritul imperialismului rusesc (ţarist şi sovietic), menţinut, din păcate,
intact după căderea „cortinei de fier“, vorbesc de o eventuală „împărţire
a Republicii Moldova între Ucraina şi România“, pe motiv că R. Moldova
„în graniţele ei actuale nu are nici o şansă de a se afirma ca stat
independent pe viitor“ (cf. E.F., „Ucraina şi România îşi vor împărţi
Republica Moldova“, Gândul, 30 octombrie 2007). Deoarece, în mod
evident, nu există nici un temei politic, juridic şi istoric pentru a pune
astfel problema, rezultă că ideea aceasta, deşi e formulată sub
coordonarea lui Karaganov – cotat ca unul dintre cei mai influenţi
politologi ruşi actuali –, totuşi, nu este decât o diversiune tipică spiritului
imperial. Dimpotrivă, problema se pune exact invers: desfiinţarea
actualului „stat“ Ucraina şi restituirea teritoriilor încorporate în ea către
statele de la care au fost răpite, România fiind unul dintre aceste state.
Cu prilejul comentariilor făcute concomitent cu transmiterea în
direct a pledoariei susţinute la Haga de avocatul României, Bogdan
Aurescu, printre cei invitaţi de TV Antena 3 fusese şi un individ rubicond
şi hirsut, al cărui nume trecut pe burtieră era „D. Petre“. Mi-a trebuit ceva
vreme să-mi dau seama că misteriosul „D“ din faţa numelui său provenea de la prenumele „Dan“, iar după ce,
imaginativ, i-am „dat“ barba jos şi i-am mai „slăbit“ puţin fizionomia de îmbuibat, mi-am reamintit şi cum
arăta în urmă cu 10 ani – slăbuţ, firav „la vorbă şi la port“ – şi cine este individul: băiatul ex-consilierei Zoe
Petre a ex-prezidentului Emil Constantinescu. El fusese propulsat în funcţii mari de stat de către mămiţica lui
şi a rămas un ilustru necunoscut. Acum, recuperat de actuala „Convenţie Democrată“ – spartă prin dispariţia
partidelor „istorice“ (devenite isterice) P.N.Ţ.C.D. şi P.S.D.R. şi încă mai spartă prin fărâmiţarea Alianţei
„D.A.“ –, individul „D. Petre“ a reapărut pe „sticlă“.
Ca să ne spună ce?! Vorbind – vorba lui Mircea Badea – nimicuri, el pretindea că România trebuie să
pledeze contra Ucrainei cu multă moderaţie, că… etc. etc.
În procesul contra Ucrainei trebuie, dimpotrivă, pledat în forţă, nu cu moderaţie. Şi asta din mai multe
motive.
1) Toate silozurile rachetelor nucleare amplasate pe teritoriul ei au trecut în gestiunea şi paza Armatei
Federaţiei Ruse. Toate codurile rachetelor au fost schimbate şi, conform unor informaţii credibile, militarii
ucraineni care au fost implicaţi în gestionarea respectivelor rachete au murit, între timp, toţi, se pare că de
moarte naturală. Ca primă concluzie, Ucraina nu mai are rachetele nucleare.
2) Ucraina actuală este o făcătură politică şi socio-demografică a lui Stalin şi Hruşciov. Tătucul Stalin
le-a acordat Ucrainei şi Belorusiei „independenţa“ pentru ca U.R.S.S. să aibă două voturi în plus, în sprijinul
ei, la Liga Naţiunilor şi, apoi, la O.N.U. E-adevărat că, iniţial, în 1917-1920, Ucraina fusese îndreptăţită să
ceară independenţa în cadrul „frăţiei“ cu U.R.S.S., pentru că se săturase cât suferise în regimul ţarist şi, apoi,
pentru că locuitorii ei, în marea lor majoritate, erau basarabenii cei mai estici – cazacii! – ai vechii Moldove a
lui Ştefan cel Mare. Adică ei erau cei stabiliţi în zona de „la margine“, ca să se sustragă cât mai mult posibil
autorităţii statelor vremurilor de atunci (Letonia, Moldova, Polonia, Rusia), „la margine“ fiind un fel de „zonă
neutră“: „la margine“ zicându-se, în amalgamul numit „limba ucraineană“, u kraina. Însuşi regele polon Jan
Sobieţki recunoscuse, furios, că „toţi cazacii sunt, de fapt, moldoveni“. Toţi hatmanii (conducătorii) Ucrainei
fuseseră români – până la Hmelniţki, un conte polon certat cu „şleahticii“ săi şi, de aceea, refugiat, şi el, în
ţinutul de „la margine“ – adică în u kraina. Dar toţi liderii naţionalişti ai Ucrainei de la 1917, care clamau
independenţa ei, aveau să fie asasinaţi de Ceka-N.K.D.V. tocmai din acest

motiv. Este notoriu că, în guvernul sovietic – şi, în genere, în conducerea
„Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie“ (M.R.S.O.) – 90 la sută dintre
comisari (miniştri) şi dintre cei din eşalonul al doilea erau jidanii lui Lenin
şi Troţki; la fel era şi în Ceka, în fruntea căreia fusese pus jidanul polon
Dzerjinski. Ca atare, populaţia majoritar românească avea să fie deportată,
definitiv, în Siberia, până la Vladivostok şi până în Nordul Manciuriei,
ocupată de Armata Roşie, iar în locul basarabenilor aveau să fie aduşi
„ruşi“, ca să fie schimbat raportul etnic; iar dintre aceşti „ruşi“, cei mai
mulţi erau tot jidani, fiindcă se intenţionase, de multă vreme, de către
conducerea acestora, de conivenţă cu unii guvernatori ţarişti, formarea
unui stat evreiesc în Basarabia, până la Nistru. În cei 75 de ani de socialism
stalinist, rusificarea şi sovietizarea Ucrainei au adus-o în situaţia de azi. A
doua concluzie: actuala stare demografică a Ucrainei este rezultatul
genocidului şi purificării etnice comise contra românilor (basarabenilor) de
sovietici!
3) În baza statutului ei artificial de „independenţă“, actualii impostori de la conducerea Ucrainei – şi, în
primul rând, filo-americanul Viktor Iuşcenko – au marşat pe independenţa revendicată contra politicii
imperiale a Moscovei. Or, ţinând cont de revirimentul vertiginos al Rusiei, rebeli ca Iuşcenko nu o vor duce
mult (cum a demonstrat cazul Saakaşvili) – după cum Moscova nu uită, nici după cinci decenii, să îşi
răsplătească servitorii, cum este cazul lui Mihai I Trădătorul, decorat recent de Moscova, încă o dată, tot ca
răsplată a trădării de la 23 august 1944.
4) La summit-ul N.A.T.O. de la Bucureşti, Vladimir Putin l-a lămurit, cu duritate, dar sincer, pe George
Bush că „Ucraina nu este un stat“ şi că, dacă mai insistă ca Ucraina să intre în N.A.T.O, atunci Rusia îşi va
relua teritoriile din estul Ucrainei şi Crimeea (cf. Cornelia Roşoga, „Destrămarea Ucrainei, pe masa O.N.U.“,
în Gardianul, 24 aprilie 2008). Şi, se subînţelege, celelalte ţări – „din Europa de Est“, cum s-a exprimat Putin
– îşi vor relua şi ele teritoriile încorporate în Ucraina de către Stalin. Prin asta, Putin a demontat diversiunea
consilierului său, S. Karaganov. Ca atare, noi, românii, trebuie să-l determinăm să repete afirmaţia şi, mai mult,
să treacă – în interesul Rusiei, deopotrivă cu al României – urgent, la fapte, la dezmembrarea Ucrainei: să le
dea Poloniei, Cehoslovaciei şi României părţile răpite, în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, prin războaiele
duse de U.R.S.S. contra Poloniei şi Cehoslovaciei, în 1939, şi contra României, în „Săptămâna roşie“, din 28
iunie-4 iulie 1940 – când s-au comis crime de război – şi, apoi, după 23 august 1944. Ex-preşedintele şi actualul
prim-ministru Vladimir Putin – cu deosebita sa experienţă profesională de spion antioccidental şi cu eminenta
sa gândire geopolitică de preşedinte al imperialei Federaţii Ruse – poate şi trebuie să înţeleagă că a venit
momentul istoric să facă dreptate României şi să îi restituie teritoriile răpite. Ar fi şi o dovadă de onestitate,
dar şi de generozitate, după atâta rapt rusesc.
Prin această restitutio in integrum va câştiga un aliat firesc şi mai loial decât au dobândit S.U.A. prin
păcălirea noastră de a fi primiţi în N.A.T.O. – ca să luptăm, pentru ele, acum, în Irak şi Afganistan şi, apoi, să
ne vândă vechiturile lor de avioane. Şi, în definitiv, ca aliate ale lui Stalin, S.U.A. sunt, cum am relevat mai
sus, la fel de vinovate de nedreptatea făcută României după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial,
lăsându-i pe sovietici să-şi facă de cap, după reţeta lui Churchill. Ca atare, S.U.A. trebuie să ne sprijine şi ele
în recuperarea teritoriilor. Corupţia deplină, disensiunile sociale şi politice majore interne, statutul artificial al
Ucrainei, conflictele ei politico-economice şi militare intense şi irevocabile cu Rusia pe tema Flotei Ruse din
Marea Neagră şi a furturilor necontenite din conductele ruseşti de gaze oferă ocazia propice pentru desfiinţarea
Ucrainei şi reîntregirea ţărilor limitrofe cu teritoriile acaparate şi atribuite ei în vremea stalinismului. Oricum,
la summit-ul de la Bucureşti S.U.A. au suferit o înfrângere netă şi definitivă în problema includerii Ucrainei în
N.A.T.O., de aceea acum trebuie să militeze invers, pentru reducerea Ucrainei la minimum: la regiunea
kieveană.
5) Cazul în speţă disputat la Haga este Insula Şerpilor, dată U.R.S.S.-ului prin «procesul verbal de
„predare-primire“ dintre Nicolai Pavlovici Sutov, prim secretar al ambasadei U.R.S.S. şi agentul N.K.V.D.
Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar în M.A.E. al R.P.R.» (Victor Roncea, „Şerpi am avut, şerpi avem
încă“, în Ziua, nr. 4326, 2 septembrie 2008). Nu ştiu dacă Eduard Mezincescu o fi fost rudă cu monarhista
Simina Mezincescu, dar trădătorul a predat-o sovieticilor ca bonus: Insula Şerpilor nici nu figura pe lista
prezentată de sovietici la încheierea Tratatului de pace, de aceea respectivul proces-verbal nu are valoare
juridică. În plus, Tratatul cu Ucraina semnat de Emil Constantinescu a fost făcut la presiunea S.U.A., ca să ne
silească să intrăm în N.A.T.O. şi, date fiind condiţiile dolozive, el poate fi denunţat şi acum pe acest motiv,
chiar dacă preşedintele Traian Băsescu nu a făcut-o în timpul prevăzut în Tratat.
6) Pornind de la această situaţie, se pot aduce, în plus, acum, la Haga, inclusiv aceste argumente politice,
chiar dacă, între timp, trădătorii contemporani Emil Constantinescu – consiliat de „istorica“ Zoe Petre, „fata
marelui“ istoric etc. – şi Adrian Severin au încheiat cu Ucraina tratatul „lor“, în defavoarea netă a României,
ca să „demonstreze“ că nu avem probleme teritoriale cu vecinii şi, deci, Occidentul ne poate primi în N.A.T.O.
De aceea, acum, băiatul mămiţichii lui, „D. Petre“, vrea „moderaţie“: ca să estompeze trădarea comisă de trioul
Emil Constantinescu-Zoe Petre-Adrian Sverin. NU! Trebuie aduse şi argumente forte, iar unul dintre ele este
chiar geopolitica lui Vladimir Putin: „Ucraina nu este stat“ (deci este unul artificial, nefiresc, deci ilegitim) şi,
la nevoie, o va reduce la regiunea din jurul Kievului. Propun tuturor redactorilor şefi şi directorilor români din
mass media scrise şi vizuale să pună această afirmaţie a lui Vladimir Putin ca antet pe frontispiciul fiecărui
număr al publicaţiilor şi la fiecare emisiune TV din România şi din diaspora noastră!
7) Nu mai pot fi invocate – cum face şi Mihail Kamanin, palavragiul Ministerului de Externe rus –
„logica reglementărilor postbelice“ şi, în speţă, prevederile Actului Final de la Helsinki privind menţinerea
frontierelor stabilite după Al Doilea Război Mondial, deoarece Actul Final de la Helsinki a devenit caduc,
întrucât frontierele au fost, între timp, deja modificate: a) firesc, în cazul unirii celor două Germanii; b) prin
forţă, în urma destrămării Iugoslaviei prin războiul injust comis de S.U.A. contra ei, acceptat, tacit, inclusiv de
Rusia ruinată şi jefuită de oligarhii lui Elţîn, şi c), recent, prin impunerea de către aceleaşi „democrate“ S.U.A.
şi „aliatele“ sale europene (Anglia, Franţa, Germania etc.) a aberantei „independenţe“ a regiunii Kosovo –
„independenţă“, e-adevărat, nerecunoscută de Rusia lui Putin, dar tardiv şi inutil. De aceea, trebuie să se revină
la frontierele de la 31 august 1939, adică înainte de a se fi declanşat Al Doilea Război Mondial.
8) Concluzia generală: Insula Şerpilor nu aparţine, de jure, Ucrainei, iar dacă Vladimir Putin şi noul
preşedinte al Rusiei, Dmitri Medvedev, vor face României cuvenita reparaţie istorică prin abolirea de facto a
urmărilor in re ale Pactului Ribbentrop-Molotov (Hitler-Stalin), atunci Insula Şerpilor revine automat
României, precum şi teritoriile răpite: sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie
– adică actuala Republica Moldova, inclusiv Transnistria! La fel şi S.U.A., dacă vor să câştige gratitudinea şi
respectul românilor – şi nu doar adulaţia fetidă a conducătorilor ei slugarnici! –, trebuie, şi ele, să facă mea
culpa şi să sprijine, de pe acum, România versus Ucraina în redobândirea Insulei Şerpilor pe deplin, nu doar
în limitele (realmente moderate) ale demersurilor din procesul, în desfăşurare, de la Haga – şi, apoi, în
reîntregirea României în graniţele de la 1 septembrie 1939.
18 Septembrie 2008
ADDENDA
Între timp, cum se știe, s-au întîmplat mai multe evenimente pe plan internațional și intern. Îndeosebi în
Ucraina. Evenimente care nu sunt prea mult în favoarea recuperării teritoriilor răpite de U.R.S.S. în urma
Pactului Ribbentrop-Molotov. Cel mai grav este că Ucraina a încăput pe mîna unei conduceri alogene, în urma
manevrelor ocultei occidentale, manevrată de S.U.A., care au pus la cale, inclusiv în Ucraina, „revoluția
portocalie“. Ca atare, este explicabil de ce Polonia a fost condamnată de către conducerea Ucrainei pentru
încercarea recentă de a interzice, juridic, propaganda holocaustică prin care este denigrată Polonia.
Dar sunt și evenimente favorabile României. De exemplu, recuperarea Crimeii de către Federația Rusă.
Este un prim început pe calea sugerată de președintele Vladimir Putin în urmă cu un deceniu.
E-adevărat că lichelele autohtone, manifestîndu-și obediența față de Marele Licurici, „partenerul nostru
strategic“, prezintă, în ochii opiniei publice neștiutoare și repetînd papagalicește ideile malefice occidentale,
recuperarea Crimeii de către Rusia ca fiind, chipurile, „o agresiune contra Ucrainei“. NU, existența Ucrainei
în granițele sale actuale reprezintă o agresiune contra țărilor vecine.
Cum mai știu unii, Crimeea a aparținut Moldovei lui Ștefan cel Mare și Sfînt, întrucît Crimeea a făcut
parte din zestrea Mariei de Mangop, a doua sa soție. Așa că nu este exclus ca, într-un viitor nu prea îndepărtat,
Crimeea să revină României. Dar, deocamdată, trebuie înlăturate consecințele actuale ale Pactului Ribbentrop-
Molotov: adică RE-Unirea României cu Republica Moldova și restituirea către România a teritoriile furate,
menținute, acum, samavolnic, în cadrul granițelor Ucrainei.
Deci, așa cum îl prevenise președintele Vladimir Putin pe președintele George W. Bush, dacă acesta mai
insistă pe tema includerii Ucrainei în Uniunea Europeană și, implicit, în N.A.T.O., Ucraina va fi redusă
substanțial, prin restituirea către țările vecine a teritoriilor acaparate în urma aplicării anexei secrete și
criminale a Pactului Ribbentrop-Molotov. Între timp, repet, a început diminuarea teritoriului Ucrainei. Să
sperăm că Rusia va continua acest proces, iar Ucraina va reveni la forma sa numită „Rusia kieveană“! Ca fapt
premergător, este necesară Reîntregirea României în granițele de la 1 septembrie 1939!
Regina ‒ soldat MARIA. Cheia de boltă în

făurirea României Mari
Dan Lupescu
Prea Bunul Dumnezeu a hărăzit ca - în acest an premergător Centenarului Marii Uniri a României
(țara noastră devenind, atunci, unul dintre primele cinci state ale Europei, ca suprafață, ca populație, iar ca
resurse petrolifere plasându-se pe locul dintâi, întrecând, din acest punct de vedere, marile puteri continentale
la un loc!) -, să se conjuge mai multe momente astrale pentru neamul românesc.
Le menționez în ordine cronologică, pe cele ce vibrează cel mai profund omenește în sufletele noastre
de urmași și continuatori incontestabili ai geto-tracilor (numiți daci, de romani), cu o istorie de opt-nouă ori
milenară.
Îngăduiți-mi, vă rog, ca – înainte de a preciza aceste date aniversare din anul de grație 2017 – să vă
captez atenția prin recursul la judecățile de valoare irefragabilă, formulate de savanți și istorici de recunoaștere
mondială:
1. Marija Gimbutas (profesor universitar, Los Angeles, California): „România este vatra a ceea ce am
numit Vechea Europă – o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î. H., axată pe o societate matrimonială,
teocrată, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europenizate, patriarhale,
de luptători din epoca bronzului și epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche
civilizație europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană (s.n.). A fost o perioadă de reală armonie,
în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii”;
2. Daniel Ruzzo (arheolog sud-american): „Carpații sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul
european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi.”;
3. Barbara Deppert Lippitz (expert internațional autorizat): „Sunteți singura țară din Europa care
are scrisă istoria în propriul ei aur. Aveți peste 6.000 (șase mii) de ani de istorie a aurului! Este istoria
voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevărat ei valoare.”;
4. Alfred Hoffmann (în Istoria Pământului, 1820): „Nicăieri nu vei putea găsi o putere de înțelegere
mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoțit de mlădierile purtării, așa cum o afli la cel din
urmă rumun. (…) Limba sa este atât de bogată și armonioasă că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pământ.
Rumunia nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.”;
5. Universitatea din Cambridge (1922): „În mileniul V înainte de Hristos, spațiul carpatic getic era
singurul locuit din Europa. Spațiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM,
a alimentat cu populație și civilizație India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța și așa-zisul spațiu
slav. VEDELE (RIG VEDA), cele mai vechi monumente literare ale umanității, au fost create în centrul
Europei.”.
Revenind în prezent, ținem să reliefăm că, în Ano Domini 2017, se împlinesc:
a. 125 de ani de la căsătoria, în decembrie 1892, cu prințul moștenitor al României: Ferdinand.

Precizăm că viitoarea noastră Regină Maria (Maria Alexandra Victoria) s-a născut la Eastwell Park, Kent,
Anglia, la 29 octombrie 1875 (cu patru luni înaintea sculptorului Constantin Brâncuși) -, mamă fiindu-i Maria
Alexandrova Romanova (mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei), iar tatăl era
duce de Edinburgh: Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg;
b. 100 de ani de la luptele crâncene ale oștirii române pe fronturile de la Mărăști, Mărășești, Oituz,
din august 1917, după ce, în anul anterior, 1916, România pierduse două treimi din teritoriul țării (o sută de
mii de kilometri pătrați fiind ocupate de inamic), înregistrând pierderi grele de efective și materiale de război,
prin dezastrul de la Turtucaia, spargerea frontului de pe Jiu, înfrângerea în bătălia pentru apărarea
Bucureștiului;
c. 95 de ani de la încoronarea Regelui Ferdinand, la 15 octombrie 1922, în Catedrala Reîntregirii
Neamului din Alba Iulia, adică la opt ani după ce Ferdinand urcase pe tronul României, la 15 octombrie 1914,
în urma decesului regelui Carol I (care domnise 48 de ani, cu unul mai mult decât Ștefan cel Mare în Moldova).
Clipa de grație când principesa Maria a devenit regină a României (concomitent cu urcarea pe tron a
principelui Ferdinand, în ziua de 15 octombrie 1914, după trecerea în eternitate a regelui Carol I) a fost una
extrem de fierbinte, plină de provocări și riscuri greu de imaginat, mai ales retrospectiv, acum, după 103 ani.
Momentul era unul de răscruce, foarte plin de virtualități (negative, cu accente dramatice și amenințări
tragice), gâlgâind de primejdii enorme. Parcă mai mult decât niciodată, statul român se afla în pragul, ba chiar
în punctul de maximă incidență al unei răspântii de purpură. Primul Război Mondial erupsese la 15/28 iulie
1914, iar România își declarase neutralitatea, în urma Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, după
mari semne de întrebare și de neliniște, opinteli și gemete ontologice, ca la Facerea Lumii.
Familia dinastică și clasa politică, asemenea întregii noastre societăți, erau scindate aproape la modul
violent, părelnic iremediabil.
Unii susțineau neutralitatea, pentru moment, apoi intrarea în război de partea Imperiului Britanic, a
Franței și Rusiei, adică a Antantei, alianță la care se vor alipi Italia și SUA. Vectorul cel mai percutant, de
nestăvilit, în susținerea acestei variante, a altoirii pe trunchiul clocotind de seve al Antantei, era însăși regina
Maria!
Alții vedeau cea mai bună oportunitate în tabăra Puterilor Centrale: Germania și Austro-Ungaria, cărora
aveau să li se alăture Turcia și Bulgaria. Prin obârșii, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen -, regele Ferdinand
se simțea obligat să se alieze cu patria-mamă, presat continuu și de premierul I. C. Brătianu, dar și de Barbu
Știrbey, marii jolly-jockeri de la Curtea Regală a României.
Intuind în profunzime complexitatea și gravitatea situației, dar și lipsa de orizont, de fler și de tonus
istoric a principalilor actanți -, regina Maria a optat ferm pentru a intra, direct, fără menajamente și în forță, în
vâltoarea vieții politice.
Din capul locului, s-a opus cu îndârjire intrării României în război alături de Puterile Centrale, adică de
țara de provenință a regelui Nando (cum îl alinta), de care era legată prin taina căsătoriei.
Majestatea Sa, soția regelui, avea un punct de vedere totalmente opus aceluia al lui Ferdinand I și al
unora dintre sfetnicii săi, care îl presau, să se ralieze Germaniei și Austro-Ungariei.
Cu mult mai lucidă și mai pragmatică, impulsionată permanent de intuiția irefragabilă a Femeii,
purtătoarea germenilor urmașilor, născătoare de fii, fiice și de lumină a viitorului -, regina Maria punea în prim-
plan recuperarea provinciilor istorice românești aflate sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar și realizarea
țintei supreme a tuturor românilor: înfăptuirea idealului unirii cu Patria-Mamă, România.
Bună cunoscătoare a istoriei neamului românesc, n-ar fi exclus ca regina să fi fost străluminată,
sufletește, de geana divină a primei, fulgerătoarei uniri înfăptuite, la 1601, de Mihai Viteazul – Restitutor
Daciae.
Aflată într-o permanentă corespondență cu doi dintre verii ei primari, regele George al V-lea al Marii
Britanii și cu țarul Nicolae al II-lea al Rusiei -, Regina Maria avea să-l convingă, după doi ani de neutralitate
și refugiu la Iași, pe Ferdinand să accepte intrarea României în război contra patriei sale de origine.
În primul volum din Memorii, fostul prim ministru I.G. Duca nota atitudinea decisă, neînduplecată a
Mariei: „N-am venit în România ca, după 20 de ani, să renunț la Coroana României! Nu mi-am sacrificat
tinerețea și nu m-am ostenit să dau țării acesteia moștenitori de Coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume
ca principi germani în exil! Eu de țara asta nu mă despart! Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De
altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați obligat să renunț
când m-am măritat, altă patrie decât România nu am.”.
Rol politic primordial avusese Majestatea Sa Maria, în 1914, când țara noastră își declarase neutralitatea,
dar și în august 1916, când România a intrat în război de partea alianței alese de ea.
Pentru a-l determina pe regele Ferdinand să convoace Consiliul de Coroană, la 27 august 1916, și să
afirme sec, spre surprinderea multora din membrii acestui organism suprem, că înclină spre Antanta (s.n.) -,
fusese nevoie ca Regina să câștige alianța premierului Ionel Brătianu, filofrancez, dar și a viitorului rege Carol
al II-lea, pe atunci prinț moștenitor.
Animată de o voință titanică, de temeritate rar întâlnită chiar printre bărbați și de o energie debordantă,
regina Maria a crezut - cu forță de Anteu - în aspirația unirii românilor într-un singur stat, a trudit ca un rob –
câte 12-14, uneori 16-18 ore, zi de zi, în acțiuni caritabile pe front, în primirea răniților și în spitale de război,
în obținerea de medicamente și hrană, materiale sanitare și aparatură medicală -, nesfiindu-se să uzeze de
relațiile sale diplomatice și de familie cu monarhia din Rusia, cerând inclusiv ajutor militar vărului ei, Nicolae
al II-lea: „Trimite-ne ajutorul de care avem nevoie imediat (s.n.). Ne găsim în fața unor forțe militare mult mai
mari decât ne-am fi așteptat noi în urma promisiunilor care ni s-au făcut. Numai tu ne poți ajuta și trebuie să
ne ajuți, Nicky!” – îi comunica ea, grabnic, în septembrie 1916.
Este evident că printre prioritățile sale majore se numărau organizarea spitalelor de campanie,
accelerarea eforturilor de acordare a asistenței sanitare și medicale ostașilor și ofițerilor răniți, nu doar în
spatele frontului, ci aventurându-se, neînfricată, până în primele linii ale câmpului de luptă armată.
Redutabilul istoric Ioan Scurtu aprecia, într-una dintre cărțile sale de referință, Istoria românilor în
timpul celor patru regi (1866-1947). Carol I (Ed. Enciclopedică, 2004), că era de domeniul evidenței faptul
că viitoarei regine Maria îi prinsese foarte bine experiența dobândită în cel de-al doilea război balcanic (1913),
când – din postura de principesă moștenitoare a tronului - se remarcase prin energia și curajul ei, dar și prin
capacitatea organizatorică și calitatea de a alina suferințele oamenilor.
După ce Carol I îi dăduse permisiunea de a se ocupa de tabăra de la Zimnicea, unde se aduceau bolnavii
de holeră de pe frontul din Bulgaria, areal în care constituia cel mai luminos model de conștiință civică și
implicare patriotică, principesa nota, atunci, în 1913: „De o săptămână trăiesc în mijlocul holerei, organizez,
improvizez, încurajez, țin lucrurile împreună. Nu credeam niciodată că voi fi capabilă de asta și nici că voi
putea suporta așa ceva, dar imensele dificultăți, nevoia permanentă de a da curaj celorlalți mă fac să lupt.
Sunt centrul unui enorm lazaret pentru bolnavii de holeră, care depinde în întregime de mine. M-am schimbat.
Aproape că sunt un alt om. Trăiesc aici aproape tot timpul. Toate ordinele sunt date de mine. Toate proviziile,
medicamentele, paturile sunt distribuite de mine.” (citat după Alin Ciupală, Bătălia lor: femeile din România
în Primul Război Mondial, Ed. Polirom, 2017).
Într-un cuprinzător volum memorialistic, publicat la Paris, în 1953 (Ed. Flamarion), Confession d un
viex diplomate, Saint Aullaire Auguste Felix Charles de Beaupoil se exprima apodictic: „Regina Maria a
îmbrățișat cauza războiului precum alții o religie” (p. 399).
Spicuind din volumul Missy regina României (Ed. Humanitas, București, 2010), de Guy Gauthier,
reținem că: „Încă de la început, ea se va implica în organizarea și buna funcționare a serviciului de ambulanțe
destinate frontului. Va vizita zilnic spitalele militare și se va ocupa personal de coordonarea și aplanarea
fricțiunilor dintre diferitele organizații de Crucea Roșie prezente în România (pe lângă cea națională, activând
cele din Franța, Marea Britanie și Rusia”.
Contele Saint-Aullaire, ministrul Franței la București, pe care l-am citat și ceva mai sus, avea să
sintetizeze despre uriașul travaliu de coordonare a serviciilor sanitare, începând dinspre finalul lunii noiembrie
1916, când toate instituțiile politice ale țării, împreună cu familia dinastică, se mută la Iași, în refugiu din fața
armatei germane: „În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și
de un grup de brancardieri voluntari, se duce la gară, pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea și,
ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde
până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare, pe
atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regină, nu ne referim
la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment ne-cunoscut pentru o suverană, a cărei
îndrăzneală aduce a invulnerabilitate”.
Marea unitate de aspirații, idealuri și fapte, din cumpliții ani 1917-1918, dintre familia regală și poporul
român, pe care-l conducea, a fost descrisă astfel de însăși Regina României, Maria, în Povestea vieții mele,
volumul al III-lea (Ed. Eminescu, București, 1991): „Deși rușii ne-au dat un prost exemplu, pentru că mulți
dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile cu miile (n.n. dezertau de pe front), soldații noștri – prost
hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți – au rămas credincioși regelui, de neclintit în
mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee,
i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să
reziste ca un zid, pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc, care era încă al nostru.”.
Tudor Cireș subliniază (în Jurnalul Național din 26 noiembrie 2012) că una dintre consecințele
semnării Armistițiului de la Focșani, la 26 noiembrie 1917, cu Puterile Centrale (Germania, Austro-
Ungaria…), o constituie deprecierea peremptorie a relațiilor dintre regina Maria, pe de o parte, regele
Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey, pe de altă parte, din pricina plasării pe poziții divergente privind
poziția și acțiunile viitoare ale statului nostru.
Maria vede limpede, lucid și profund că acest armistițiu este un angrenaj malefic în care România și-a
prins degetele -, în vreme ce Știrbey și Brătianu îl apreciază ca pe o manevră diplomatică (joc de glezne,
balcanic!) cu scopul de a câștiga timp.
Se va dovedi rapid că viziunea Reginei este confirmată de Puterile Centrale, care își concentrau
progresiv eforturile pe „strângerea șurubului” - ceea ce a și forțat Guvernul României ca, după numai trei luni,
să semneze o pace separată, umilitoare pentru țara noastră.
Una dintre scenele înjositoare are loc în ziua de 27 februarie 1918, când – pe fondul incapacității
guvernului de a găsi o soluție viabilă, precum și în climatul extern defavorabil – Ferdinand se vede nevoit să
cedeze presiunilor infernale, acceptând să-l primească pe ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Ottokar
Czernin. Pe ton de satrap și asasin politic, cu o înfumurare sfidătoare, acesta îi cere suveranului nostru să
semneze pacea (cu Puterile Centrale, pe care guvernul o parafase!), amenințându-l la modul ordinar, contrar
oricăror uzanțe diplomatice, că, în caz contrar, va fi înlocuit cu un alt rege, din casele monarhice ale Austriei
sau Germaniei.
Șocat de cele întâmplate, Alexandru Marghiloman avea să consemneze, vădit descumpănit și stupefiat:
„Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace, dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”
(Note politice 1897-1924, vol. 3, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1927).
Copleșiți, debusolați și evident resemnați, membrii guvernului și regele sunt pe punctul de a începe
negocierile pentru o pace separată (sinucigașă!), prin care România s-ar fi auto-exclus din Antanta și, desigur,
ar fi pierdut orice drept de a putea participa ca țară aliată a Marii Britanii și a Franței la conferința de pace, în
virtualitatea unei victorii a statelor din Antanta.
Dezlănțuită ca o leoaică în apărarea propriilor pui -, regina Maria s-a opus cu toată vehemența semnării
acestei păci. Într-o ieșire disperată, fără precedent, ea îi înfruntă pe Ferdinand, pe Brătieni și pe Știrbey.
Aceste clipe și zile dramatice, pe muchie de cuțit și pe buza prăpastiei necruțătoare, sunt descrise astfel
de Hannah Pakula, în vol. II din cartea sa Ultima romantică. Viața reginei Maria a României (Ed. Lider,
București, 2003): „A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată
cu acestea, onoarea familiei și a țării sale (…) nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al
său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât el și păcălitul lor. Regele a izbucnit într-o furie
cumplită și „dacă ar fi fost un om din popor” cu siguranță că m-ar fi bătut” – consemnează, ca o stenografă
de protocol zero, Hannah Pakula, confesiunea plină de năduf a suveranei.
După care precizează că regina și-a intensificat asaltul, direcționându-și verbul de foc și asupra lui Ionel
Brătianu și Barbu Știrbey, prezenți la scenă: „Trebuie să ți se spună odată că aceia din jurul tău (…) te-au
prins într-o plasă de dezonoare, după ce ți-au subminat sistematic credința și energia, până când ai devenit
doar un instrument lipsit de viață în mâinile lor murdare (…). Pentru că oricum vom muri, mai bine să murim
cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele (…) punându-ne semnătura pe condamnarea noastră la moarte.”.
Încercând, probabil, să tempereze iureșul acestei erupții vulcanice incendiare, Barbu Știrbey a
recunoscut că Regina „judeca absolut corect” în unele privințe, considerând însă că era nedreaptă față de Rege
atunci când îi cerea „să opună singur rezistență, pentru că Majestatea Sa nu putea reuși dacă nu era susținut
de …oameni responsabili.”.
Provocată până la paroxism și în culmea arguției sale cu țintă constructivă, deși cuvintele îi erau
năruitoare, regina Maria îi dă lui Știrbey, instantaneu, o replică năucitoare, care cade ca un fulger letal: „În
această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor lași!”.
Coroborând toate aceste detalii, devine cât se poate de limpede concluzia că Regina Maria și-a riscat
căsnicia, iar Regele Ferdinand – tronul, pentru unire, după cum s-a evidențiat în sesiunea solemnă a
Academiei Române din 28 noiembrie 2016 și după cum a fost titrată o eclatantă emisiune a TVR, din seara
aceleiași zile.
Sintetizând dezbaterile din cadrul amintitei sesiuni solemne a Academiei Române, realizatorii emisiunii
au reținut: „Contele Czernin i-a cerut regelui să semneze Pacea de la București, sub amenințarea că își va
pierde tronul. Ferdinand, însă, nu a cedat. Pacea de la București fusese deja semnată de guvern. Dacă ar fi
fost ratificată și de rege -, România ar fi fost împărțită între Germania, Ungaria și Bulgaria (s.n.). Cea care
l-a convins pe Ferdinand să nu semneze a fost Regina Maria, cu riscul de a-și pierde căsnicia. Datorită acestui
gest, România a putut reintra în război, în 1918, și în doar câteva săptămâni, înainte de sfârșitul acestuia, era
în tabăra câștigătoare. În timpul Conferinței de Pace de la Paris, din 1918, tot Regina Maria a fost cea care
a convins Marile Puteri – Franța, Marea Britanie, SUA și Italia – să recunoască Unirea Transilvaniei, a
Bucovinei și a Basarabiei cu România. Unii și-ar fi dorit ca Transilvania să rămână Ungariei.”.
Guy Gauthier, referindu-se la aceste evenimente, pune punctul pe i, în cartea menționată deja: „Cu
adevărat, în acel moment al istoriei, Maria a fost singurul bărbat al României.”
Urmărind cu consecvență consolidarea continuă, cimentarea relațiilor dintre România și Regatul Unit al
Marii Britanii -, regina Maria a demonstrat, cu asupra de măsură, că este înzestrată cu bogate calități
diplomatice, că stăpânește, cu siguranță și înalt rafinament, arta și știința negocierilor, că dispune de tenacitate,
șarm și putere de convingere în pledoariile sale pentru apărarea intereselor naționale ale României.
A avut ca ideal suprem făurirea statului național unitar român, ceea ce i-a con ferit – în numele și cu
voia Sfântului Duh, în buna rânduială a lui Dumnezeu – o tărie lăuntrică și o forță fizică demnă de legendarul
Hercule în a se lupta cu îndârjire, din răsputeri, cu partizanii intrării României în Primul Război Mondial de
partea Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia), susținând, cu sagacitate și detentă de felină,
alianța cu Antanta, pentru realizarea României Mari.
Înverșunarea și vehemența cu care Regina Maria i-a cerut regelui Ferdinand să nu ratifice pacea separată
cu Germania și Austro-Ungaria (în primele luni ale anului 1918) au avut un impact atât de bulversant încât
Berlinul și Viena au renunțat la pretenția de înlăturare a dinastiei românești.
În pofida faptului că există încă voci care afirmă, cu jumătate de gură, de parcă le-ar fi teamă să rostească
adevărul fundamental – anume acela că Regina Maria („Regina-soldat”, „Mama răniților”, cum fusese, cu
multă gratitudine, numită) a constituit cheia de boltă a ctitoririi României Mari -, noi îl reliefăm cu toată
convingerea și tăria, grație faptelor sale, reținute de istorie. Da, recunoașterea României Mari a fost posibilă
mulțumită conexiunilor internaționale ale Reginei Maria, charismei și șarmului ei irezistibil.
Într-o suită de emisiuni pe teme de istorie, de standard academic (special/campanii-digi24/triumful-unei-
natiuni…), se regăsesc liniile de forță ale acelor ani de cruntă tensiune și zbucium, cu sabia lui Damocles
deasupra Familiei regale, dar și deasupra României, amenințată cu dispariția ca stat (după model polonez): „A
făcut lobby pentru țară în 1919, la Paris, când România cerea Transilvania, Bucovina și întreg Banatul, adică
respectarea garanțiilor din anul 1916, deși semnase pacea separată cu Germania prin guvernul Marghiloman
(n.n. tratat pe care, însă, Ferdinand nu-l ratificase). Când scrisorile lui Ionel Brătianu către rege vorbeau despre
răceala și enervarea cu care era tratat, regina este trimisă la Paris (…). Premierul Georges Clemenceau o
întâmpină la Elysee cu garda de onoare, președintele Poincare îi conferă Legiunea de Onoare, Academia
Franceză o aplaudă, parizienii o întâmpină pretutindeni cu entuziasm.”.
Este nevoie neapărată să precizăm că seria de vizite în Occident a reginei Maria fusese propusă de
contele Saint-Aullarie, ministrul Franței la București, ca ultimă încercare de recăpătare a bunăvoinței Aliaților
-, după ce delegația română la Paris părăsise Conferința de Pace, în urma conflictului deschis dintre Brătianu
(inflexibil) și premierul francez Clemenceau (resentimente față de România, chipurile, pentru faptul că
guvernul nostru semnase pacea separată cu Germania și Austro-Ungaria, tratat care, însă, repetăm, nu fusese
ratificat de rege).
Deranjul seismic al celor patru mari puteri (din cadrul Antantei), care au trecut la o atitudine dură față
de reprezentanții României la conferința din capitala Franței, fusese, în realitate generat de cu totul alte motive,
pe care cvasitotalitatea istoricilor noștri fie le ocolesc, fie nu le cunosc.
În primul rând, toți occidentalii prezenți la aceste negocieri erau ofuscați (ca de un corp străin, ce le
intrase instantaneu în ochi) de faptul că Brătianu, șeful delegației române, nu era membru al francmasoneriei,
el respectând jurământul pe Biblie făcut, împreună cu frații săi, în adolescență, în fața tatălui său, poreclit
Sfinxul.
Toți oficialii „Celor Patru Mari” erau maeștri de grad 33 și venerabili, începând cu Clemenceau.
Al doilea motiv, care umpluse paharul, fusese izbucnirea, în plină ședință, a lui Ionel Brătianu, care –
exasperat la culme și cu nervii plesnindu-i de furie - țâșnise în picioare și țipase la președintele nord-american
Woodrow Wilson, aruncându-i în obraz acuza că este un impostor care presează România ca să obțină avantaje
pentru compania Standard Oil față de câmpurile petrolifere de pe Valea Prahovei - și de aceea punea bețe în
roate solicitărilor juste ale României.
La ieșirea intempestivă a lui Brătianu, stupefiantă pentru toți cei prezenți, președintele Wilson a avut o
descătușare pe măsură, răspunzându-i cu un răget cutremurător, demn de regele junglei: maiestuosul Leu.
În răstimpul în care regina Maria a plecat de la Paris și a vizitat Marea Britanie, Brătianu revenind în
București -, Alexandru Vaida a fost primit în loja intelectuală „Ernest Renan”. L-au avansat și i-au adăugat la
nume particula Voievod. Devenind, așadar, Alexandru Vaida-Voievod. Rapid, contracronometru este invitat
special la ședința de închidere a Conventului anual al Marelui Orient al Franței, după care – în calitatea-i
recunoscută de membru al Marelui Orient – a tratat, în numele României, cu Georges Clemenceau și cu Lloyd
George, în locul lui Brătianu.
„Și la Londra domnește o atmosferă de familie – consemnează cronicarii acelui lanț de vizite ale reginei
Maria, ale căror opinii sunt concentrate pe site-ul special/campanii-digi24/triumful-unei-natiuni… Vărul ei,
Regele George V, o întâmpină la gară, iar regina Angliei îi împrumută bijuterii pe care să le poarte la marile
banchete -, bijuteriile Coroanei României și tezaurul țării fiind luate de ruși. Întâlnirile cu Lloyd George,
Austen Chamberlain și Wiston Churchill se țin lanț. Când, la întoarcere, regina Maria trece din nou prin Paris,
atmosfera de la Conferința de Pace devenise favorabilă României.”.
În această întoarcere la 180 de grade a atitudinii și receptivități reprezentanților Antantei a contribuit și
reacția promptă a autorităților de la București față de revoluția bolșevică de la Budapesta. Armata română a
executat un marș victorios până în Capitala Ungariei, unde i-a pulverizat pe bolșevici și a reimpus ordinea de
drept.
Mahării occidentali ai Europei s-au scuturat brusc, ca după un duș scoțian neașteptat, convingându-se,
cvasi-instantaneu, că în această regiune Centrală și de Sud-Est a bătrânului continent este nevoie imperioasă
de o Românie puternică și stabilă. Atunci, ca și acum…
În perioada Conferinței de Pace de la Paris (1919), dar și după încoronarea, alături de regele Ferdinand,
ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922), regina Maria a participat la o campanie
diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau
informale cu suveranul englez, cu președintele SUA, Woodrow Wilson, cu președintele Franței sau cu
reprezentanți de marcă ai mass-media europene și americane. (https:/ro.wikipedia.org/wiki/Regina Maria…).
Despre întrevederea cu președintele american Woodrow Wilson, din 10 aprilie (în timpul desfășurării
lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris), regina noastră consemna laconic, dar esențial: „I-am vorbit despre
speranțele țărilor mai mici, al căror apărător a fost în mod deosebit. El a declarat că, în special, țările mici
vor beneficia de Liga Națiunilor.”.
Peste mai mulți ani, în octombrie-noiembrie 1926, regina Maria a efectuat un turneu glorios în Canada
și SUA (programat pentru 60 de zile), fiind acompaniată de principesa Ileana și de principele Nicolae. Peste
tot a fost întâmpinată cu entuziasm incredibil, cordialitate profundă, presa americană rezervând spații copioase
evenimentului.
În articolul Maria, regina România -, Enciclopedia Britanica (vol. 10, Ed. Litera, Chișinău, 2010, pp.
66-67) relevă aportul însemnat și recunoscut, pe plan național și internațional, al suveranei, mândră de a se
îmbrăca, peste tot, în lume, în magnifica ie românească, la înfăptuirea obiectivelor naționale vitale ale
României, în anii turburi ai Primului Război Mondial și imediat după încheierea acestuia.
Pe bună dreptate, în cartea sa Fantomele Balcanilor (Balkan Ghosts – A journey through history, St.
Martin s Press, New York, 1996), Robert D. Kaplan conchidea: „Regina Maria, mai mult decât oricine
altcineva (s.n.), s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România,
la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic
și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această
prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă, oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a
ceea ce urma să fie România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni care a urmat
după ea.”.
În vara anului 1938, presimțindu-și momentul de adio, după ce revine în România, la cererea sa expresă,
împotriva voinței medicilor, dintr-o clinică din Dresda, caligrafiază un adevărat poem în proză, cutremurător,
o filă de rămas bun față de poporul român, cu care se identificase.
Acest testament moral l-a intitulat Scrisoare adresată Țării și Poporului meu: „Te binecuvântez, iubită
Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am
cunoscut toate. Frumoasa țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd
împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii
cinstită, iubită și pricepută. Am credință că v-am priceput: n-am judecat, am iubit… De acum înainte, nu vă
voi mai putea trimite nici un semn. Dar, mai presus de toate, amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și că te
binecuvântez cu ultima mea suflare.”.
Este o mărturisire ravisantă, pe care experții o cotează drept „cea mai tulburătoare declarație de dragoste
pe care un conducător o poate face neamului pe care l-a condus și din care se desprinde un devotament pe care
frumoasa și inteligenta regină l-a dus dincolo de moarte, în eternitate: Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și
plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută!”.
Apreciată de istorici drept o personalitate excepțională într-un moment periculos pentru România (cf.
www.digi24.ro/triumful-unei-natiuni...), Regina Maria a cucerit New York-ul, Londra și Parisul cu chipul său
angelic și carismatic, cu ținuta simplă, dar fermecătoare, regală, prin inteligența și viziunea politică realistă, de
mare impact.
Putem afirma că se vedea și se simțea, de la o poștă, că era nepoata reginei Victoria și a țarului Alexandru
al II-lea, verișoară cu țarul Nicolae al II-lea, cu regele George al V-lea al Angliei și cu împăratul Wilhelm al II-
lea al Germaniei.
Și se mai putea vedea realitatea că-și însușise, în profunzime, Spiritul Românesc la modul absolut,
blândețea, armonia și serenitatea, omenia, răbdarea și toleranța, iubirea, iertarea și ascultarea Duhului Sfânt –
Cumințenia/ Înțelepciunea Pământului.
Englezoaică de stirpe dinastică străveche -, Regina Maria devenise româncă în lamura cea mai pură a
ființei sale, luminoasă, îndrăgostită ca nimeni alta de iile românești, de costumele noastre naționale, de
chilimurile oltenești și covoarele tradiționale, de eresurile, basmele, colindele și doinele noastre ancestrale, pe
care le-a promovat prin multiple și inspirate inițiative, inclusiv prin organizarea de cursuri speciale pentru
cultivarea și perpetuarea meșteșugurilor și artelor tradiționale ale neamului românesc.
Maica Domnului să o ocrotească, necontenit!
Iar noi să-i păstrăm în memorie, mereu vii, și să-i perpetuăm, întru veșnicie, chipul serafic, bunătatea și
frumusețea pe care nici un alt conducător de neam nu a avut-o vreodată.
Revine generațiilor noastre, din zorii mileniului al treilea, și celor ce vor veni după noi, obligația morală
de a reaminti, mereu și mereu, magnificul portret fizic și psihologic pe care i l-a creionat Reginei Maria
jurnalista franceză Berthe Vuilliemen, în anul 1935, în Revue des deux Mondes: „Ceea ce te frapează mai
întâi este frumusețea ei: înfățișarea de regină, statura înaltă, albeața de lapte a tenului, ovalul chipului, cu
trăsături de puritate clasică, nasul ferm, buzele bine desenate, zâmbetul sincer, atât de blând, ochii – de un
negru intens, străjuiți de sprâncene minunate, fruntea înaltă, descoperită, părul de abanos, dar mai ales
expresia privirii – în care strălucesc inteligența, tensiunea electrizantă, uneori bucuria… Toate acestea
conturează un tot de un magnetism irezistibil. Dar, pe lângă acestea – poate și, în oarecare măsură, grație lor,
ca și când, instinctiv, ea ar trebui să ceară iertare pentru această superioritate fără voie -, cât farmec, câtă
grație în felul de a-i privi pe oameni, cât interes știe să arate tuturor. Aici se vădește caracterul, aici intervin
calitățile sufletești. Nenumăratele gesturi atât de spontane, atât de discret făcute, încât pot trece aproape
neobservate… Și, totuși, câtă mărinimie, ce ghicire a sensibilității aproapelui, care nu trădează, câtuși de
puțin, Regina-Soldat.”.
Ce ar mai fi de spus, de scris, de afirmat?
Onor la Comandant!
Veșnică amintire Reginei-Soldat MARIA – Ctitor, Cheie de Boltă și cel mai tare Bărbat de Stat în
Geneza României Mari!
Dacă Brâncuși a fost numit, acum vreo trei sferturi de secol, al treilea Dumnezeu – după Dumnezeu-
Shakespeare și Dumnezeu-Beethoven -, noi, în pragul solemnităților dedicate primului Centenar de la făurirea
României Mari, o putem numi pe Regina Maria Al Patrulea Dumnezeu.
Doamne, ajută! Doamne, ocrotește-i pe români!
Mulțumire și lui Dumnezeu laudă!
P.S.: Comentariul de mai sus reprezintă comunicarea pe care am pregătit-o pentru Congresul
Spiritualității Românești – Alba Iulia, 28 noiembrie-1 Decembrie 2017.
Servicii poștale în Țările Române de

la începuturi până în anul 1900
Prof. Popescu D. Olivia-Laura
,,Gradul de civilizaţie al unui
popor sau al unei ţări se măs oară
după starea de perfecţiune al
acestui supranatural organ de
transmitere a ideilor, simţămintelor
şi al lucrurilor şi că acolo unde
manifestările sunt regulate, sigure,
repezi şi putin costisitoare, acolo
este prosperitatea economică,
activitatea comercială şi viaţă
inteligentă’’1
„Poșta modernă este una din
instituțiile cele mai democratice și
în această calitate ea servește
interese de cel mai înalt ordin, cum
ar fi: afacerile de Stat, interesele
Poștalion prin anii 1860 - 1870 marilor comercianți și industriași,
ca și pe ale celor mai umili
negustori, interesele orășenilor, ca și pe ale celor din cel mai neînsemnat sat; interesele bogaților, ca și pe ale
săracilor; și prin ingenioase combinațiuni, desvoltă şi transportă tot felul de manifestațiuni ale activității
omenești, în întreaga lume, făcând să dispară orice distanță și orice graniță” 2
Poşta de pe meleagurile româneşti este cunoscută încă din Evul Mediu. Ea a fost înfiinţată din nevoia
de a transmite poruncile voievozilor până la limitele teritoriului aflat în stapânirea lor. Curierii domnului se
slujeau de cai, pe care locuitorii satelor şi oraşelor tranzitate erau obligaţi să-i pună la dispoziţie.
Primul document privind existenţa serviciilor poştale pe teritoriul ţării noastre este "Hrisovul" dat de
domnitorul Mircea cel Batrân, în anul 1399, la Giurgiu.
Prin acesta, localităţile erau obligate să pună la dispoziţia curierilor domneşti mijloace de transport, cai
şi cărute pe două roţi, numite olace. La începutul ei, poşta cuprindea mai ales serviciul de transport al călătorilor
şi al corespondenţei oficiale a domnilor şi marilor dregători.
În secolul al XVI-lea poşta a
trecut sub autoritatea marelui
postelnic şi nu a cunoscut
modificări notabile până la mijlocul
secolului al XVII-lea când au fost
introduse relee de poştă, cunoscute
sub denumirea de menziluri. Cele
mai importante drumuri de poştă din
acea perioadă erau în Moldova: Iaşi
- Bârlad - Galaţi şi Iaşi - Hârlău -
Cernăuţi şi în Ţara Românească:
Bucureşti - Târgovişte, Bucureşti -
Piteşti - Craiova, Bucureşti - Silistra
sau Giurgiu. În ambele principate
existau şi o serie de drumuri
secundare. În Transilvania s-a
dezvoltat o reţea densă de drumuri,
1
C-tin Minescu „Istoria Postelor Române” 1916, vol. VI, pag.651
2
Constantin Minescu „Istoria Poştelor Române”- începutul lucrării
în relaţie cu marile centre

comerciale şi meşteşugăreşti:
Braşov, Sibiu şi Bistriţa. Între
Transilvania şi Ţara Românească
existau drumuri comerciale, de-a
lungul cursurilor râurilor Buzău,
Teleajen, Prahova şi Olt, iar
legăturile cu Moldova se făceau prin
Adjud, Valea Trotuşului şi Pasul
Ghimeş.
Cheltuielile necesare
întreţinerii şi înfiinţării menzilurilor,
procurării furajelor, a olacelor, a
cailor şi plata slujbaşilor au fost
suportate de ţărani şi de târgoveţi
până în prima jumătate a secolului al
XVIII-lea. În timpul celei de-a doua
domnii a lui Constantin Mavrocordat din Moldova, s-a luat hotărârea reorganizării poştelor, statul urmând să
preia cheltuielile care până atunci erau suportate de ţărani. Sumele necesare urmau să fie acoperite prin dări puse
asupra satelor şi târgurilor. În octombrie 1775, Alexandru Ipsilanti, domnitorul din Ţara Românească, a adus
modificări sistemului, hotărând ca statul să preia cheltuielile.
La conducerea menzilurilor au fost numiţi căpitani de menzil sau de poştă, iar caii urmau să fie cumpăraţi
cu bani din vistieria ţării. Poşta era condusă la nivel central de doi căpitani de poştă cu reşedinţa la Bucureşti. În
urma războiului austro-ruso-turc, serviciile poştale din Moldova şi Ţara Românească au trecut sub autoritatea
armatelor de ocupaţie, fapt care le-a adus mari prejudicii. Poştele se afla într-o stare de dezorganizare care
impunea luarea de măsuri din partea statului. Domnitorul Alexandru Moruzi a încercat să găsească o formulă de
refacere a poştei, luând hotărârea de a concesiona poştele unor antreprenori particulari, iar statul controla
activitatea concesionarilor prin intermediul hatmanului poştelor. Personalul era numit de către antreprenori şi
domnie în baza unei înţelegeri. Primii concesionari au fost C. Scufa în Moldova şi Ion Hagi Moscu în Ţara
Românească. Tarifele s-au dublat: de la 10 bani de cal pe oră la 20 de bani de cal pe oră. Persoanele particulare
au primit dreptul de a călători cu poşta în baza unui permis special.
În perioada august 1802 - august 1806, Constantin Ipsilanti a luat măsuri pentru ca drumurile şi podurile
să fie reparate, menzilhanelele să fie refăcute, iar numărul cailor să crească. La sfârşitul războiului ruso-turc
(1806-1812), poştele şi transporturile în general se aflau însă într-o situaţie critică, fapt care a determinat apariţia
unor mari investitori interesaţi de refacerea serviciului poştal. Unul dintre aceştia a fost Manuc-bei care a donat
statului suma de 60000 lei şi a împrumutat statul cu 100000 lei, fără a cere dobândă.3
În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, domnitorul Constantin Mavrocordat stabileşte ca toţi curierii
să treacă la stat, cu toate cheltuielile. Se construiesc localuri pentru călători şi funcţionari - aşa numitele hanuri
de poştă, grajduri pentru cai şi se acceptă şi călătoria publicului cu poştalioanele, contra unei taxe. Până la
Revoluţia din 1848, poştele au fost arendate unor particulari, de regulă pentru perioade de câte 3 ani.
Termenul poștă avea, în secolul al XIX-lea, trei sensuri:
• un serviciu pentru prezentarea și distribuirea corespondenței;
• o casă unde se făcea schimbul de cai înhămați la poștalion (stații de poștă);
• o măsură de drum echivalentă cu cca 20 km, cât era distanța obișnuită între două stații de poștă.
• Poștalioanele circulau, teoretic, pe drumurile cele mai bune, sau mai bine, pe drumurile cele mai
importante ale țării. Acest lucru reiese și din unele hărți mai detaliate din secolul al XIX-lea, precum Harta rusă
din 1835, care înfățișează trei tipuri de drumuri, dintre care cele principale sunt numite de poștă.
Călătoria cu poștalionul era destul de primejdioasă. Obstacolele naturale, în special cele cauzate de vreme,
dar uneori și atacurile la drumul mare trebuiau să fie înfruntate de echipaje. În imaginea de mai sus diligența este
trasă de cinci perechi de cai strunite de trei surugii călare. Deosebit de interesant este și detaliul prezentat în planul
secund. Locuitorii principatelor locuiau încă în bordeie, dar utilizau apa scoasă din fântâni cu cumpănă. Aveau,
pe lângă gospodărie, vehicule cu tracțiune animală, ținute în aer liber. Trecerea diligenței prin vad constituia un
spectacol și pentru acești strămoși ai noștri.
3
Compania națională de poștă.2008, Wikipedia
Începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea asistăm la un pelerinaj al unor călători, pictori și
desenatori străini, atrași de pitorescul și "exoticul" Principatelor dunărene.
Un prim călător pe meleagurile noastre a fost Prințul Anatol Demidov (1812-1870), mai târziu soțul
Principesei Matilda Bonaparte. Acesta a întreprins în vara anului 1837 o expediție științifică prin Ungaria,
Principatele Dunărene, Crimeea și sudul Rusiei, fiind însoțit de numeroși colaboratori, dintre care cel mai
cunoscut și mai de seamă a rămas talentatul pictor francez August Raffet.
În urma călătoriei, Demidov publica la Paris, în 1840, lucrarea "Voiage dans la Russie meridionale et la
Crimee par la Houngarie, la Valachie et la Moldavie". În afară de splendidele ilustrații, în bună parte ale lui
Raffet, autorul ne lasă un bogat material cu privire la epoca regulamentară în Principate.
Demidov a intrat în Valahia pe la Orșova, a continuat drumul până la Giurgiu, de unde cu o căruță de poștă
ajunge la București.
Anatol Demidov ne dă următoarea relatare interesantă asupra poștei romanești la 1837: "După multe
stăruințe, căpitanul poștei ne dă voie să luăm caii ca să ne ducem la București, și după trei ceasuri de alergături
și cereri am putut să avem la îndemână toți caii pe care îi poseda poșta din Giurgiu. Strânsesem 24, dar numai 2
trăsuri se folosiră de ei. Chipul în care se înhămau caii la aceste trăsuri merită să li se dea atenție. Ei sunt de o
specie mică, subțiri și fără rasă, dar de o iuțeala și de o tărie fără seamăn, căci fug ca niște săgeți. Sunt înhămați
în felul cel mai simplu, cu ajutorul a două funii care țin loc de șleauri și care sunt aduse pe sub pieptul calului
printr-un brâu. Împrejurul capului altă funie, mai puțin tare, ține loc de căpăstru. Fără zăbale, fără potcoave,
animalul este aproape slobod. Când în trecere de la o stație la alta, caii sunt obosiți, surugii se dau jos, îi freacă la
ochi și-i trag de urechi, încredințați ca așa s-au mai odihnit. 12 din acești armăsari fură înhămați doi câte doi la
fiecare trăsură... deodată, animalele ațâțate de chiuiturile prelungi și ascuțite ale surugiilor, un fel de sălbatici pe
jumătate goi, ne luară pe sus, trecându-ne peste câmpii întretăiate de văgăuni, de râuri, de smârcuri fără fund, și
ne aduseră la București chiar în seara aceea". Și Anatol Demidov ne lasă o descriere a căruței de poștă: "Diligența
poștală valahă - numită căruță sau olac în această țară - este un fel de treucă, făcută din lemn și așezată pe patru
roți, mai mult sau mai puțin rotunde, susținute de două osii de asemenea de lemn, fără arcuri, fără nici un fel de
legătură de fier. Această ladă, plină cu fân, adesea putred, poate primi un calator, arareori doi".4
În Vadul Diiului ,drumul de poştă care străbătea satele aflate de-a lungul malului stâng al Dunării, unea
următoarele relee de poştă: Bistrețul - Rastul - Tunarii Sârbi - Calafatul - Scripetul. ...corespondenţă cu
Departamentul din Lăuntru, referitor la organizarea şi înbunătăţirea staţiilor de poştă ...., aflăm despre stabilirea
drumului de poştă între Coţofeni şi Afumaţi şi alte 4 poşte pe marginea Dunării, spre înlesnirea negoţului, şi
anume: la Moţăţei, Bistreţ, Rast şi Tunarii Sârbi5.
Într-o corespondență cu Casa Poștelor și drumurilor Craiova, se specifică: Se încredințează prin contract
lui Gheorghe Anastasiu construirea a 5 clădiri de poștă, la: Bechet, Rast, Tunari, Măceşul de Sus si Ţânţăreni.6
Fiecare din cele 5 relee aflate în Vadul Diiului, avea locul ales cât mai aproape de Drumul de Poştă
principal. In alcătuirea releului intrau următoarele:
- Curtea, lungă de 50 stânjeni si lată de 19 stânjeni, îngrădită cu gard de nuiele de salcie si pari de tufani.
- Casa Poştei, cu două odăi, 2 sobe de cărămidă, tindă (pridvor n.a.) si prispă, cu gard (pereţi n.a.) de lemn
tencuit cu pământ, văruit şi cu podină (podea n.a.) de blăni. Cele doua odăi erau folosite pentru musafiri (călători
n.a.) şi respectiv căpitanul (responsabilul, şeful n.a.) releului de poştă. Lungimea odăilor de câte 1 stânjen şi 7
palme, tinda de 1 stânjen, prispa de 5 palme iar latul căşii (casei n.a.) de 2 stânjeni. Cu acoperiş din trestie.(1
stânjen (stj) ~~2m, 1 palmă ~~0,25 m,n.a.)
- Bordeiul, lung de 3 stj şi 7 palme şi lat de 1 stj şi 6 palme, cu ogeac (bucătărie n.a.) cu sobă de cărămidă
cu gard (zid n.a.) lung de 2 stj., cu o despărţire (camera n.a.) pentru rotari, acoperit cu pământ sau trestie.
- Grajdul, de 32 cai, cu acoperiş din trestie în două căderi, împrejmuit cu nuiele de stejar sănătoase, cu iesle de
stejar, podit cu lemn și uşile de stejar învelite cu trestie.
- Orzăria, făcută din gard de nuiele tencuit, podită cu blăni sigure pe tălpi de lemn, cu straşină din trestie.
- Fânăria, făcută din gard de nuiele de salcie sănătoase şi pari buni de ţandără.
- Şopronul căruţelor şi săniilor, făcut din pari buni de stejar şi acoperiş din trestie.7
4
Jurnalul.ro-ediție de colecție, Prof Ionel Zănescu-„Călători străini despre Țările Române”
5
Arhivele Statului, filiala Craiova, Fond. Prefectura Jud. Dolj, Serv. Ad-tiv, dos 12/1841, fila 103
6
Idem, dosar5/1842, fila 107
7
Idem, dos. 5/1842 , fila 237
Plasa Balta din judeţul Dolj, Listă de starea poştelor de la 15 pâna la 30 noiembrie anul 18418 1
Nr. Numirea poştei Starea poştelor

1 16 cai toţi buni
4 surugii
Scripetul 4 căruţe din care 2 bune şi 2 stricate
2050 ocale porumb
22 care de fân
2 20 cai buni toţi
5 surugii
Calafatul 6 căruţe bune
15000 ocale porumb
60 care de fân
3 12 cai toţi buni
4 căruţe
Tunarii Sârbi 3 surugii
5000 ocale porumb
40 care de fân
4 8 cai din care 3 betegi şi 2 vechi
2 surugii
Rastul 2 căruţe din care una stricată
5000 ocale porumb
33 care de fân
5 8 cai din care 2 betegi
2 căruţe din care una stricată
Bistreţul 2 surugii
2000 ocale porumb
41 care de fân
Plasa Balta, Listă de starea poştelor din această plasă, pe luna mai , anul 1842 9 2
Numirea Poştei băgare

de samă
Nr. cai leneşi
Nr. cai proşti
kile porumb
Nr. care fân
Nr.cai buni
contractaţi
Nr.surugii
Nr. căruţe
Nr. sănii
Nr. per.
hamuri.
kile orz
Nr.cai
16 16 - - 4 4 4 4 - 2 - Scripet Caii să
20 16 - 4 4 4 6 5 5 - - Calafat aibă
16 12 1 3 3 3 3 3 4 - - TunariiSârbi destulă
16 8 - 8 2 4 2 3 20 10 - Rast hrană
16 8 3 5 2 2 2 2 25 - - Bistreţ
Arh. Stat. Craiova, Pref. Jud. Dolj, Serv. Ad-tiv, dos.5/1842, fila 218 Plasa Balta. Lista cu slujbaşii poştelor
în anul1842
Numirea poştei Nr.logofeţi Nr. ceauşi Nr. surugii Nr. rotari Nr. dârvari
Scripet 1 1 3 3 -
Calafat 1 1 5 3 3
Tunarii Sârbi 1 1 4 2 2
Rast - 1 2 2 -
Bistreţ - 1 2 2 -
8
Idem, dos.12/1841, fila9
9
Idem, fila 177
Arhivele Statului Craiova,

Prefectura Dolj, Serv. Ad-tiv, dosar
5/1842 fila 218
Lista cu slujbașii Poșta Tunarii sârbi,
Plasa Balta
Ion sin Stan Popa Radu din Poiana –
logofăt
Ion sin Andrei Boiangiu din Poiana
– ceauș
Dinu sin Oprea Stancu – surugiu
Mitrache sin Ion Gavrilă „
Ion sin Mirache Stănuță „
Mitre sin Ion Andrei „
Stancu Strigoiu - rotar
Vasile Rotaru „
În imaginea de mai sus este prezentată o stație de poștă care era un simplu
bordei, prevăzut cu horn exterior. Stan Oclei - dârvar (n.a.lemnar )
Marin sin Ion Dinu „
In 1842, transportul persoanelor era asigurat, ca şi mai înainte, de serviciul poştal intern, în vreme ce
serviciul poştal extern era îndeplinit de poşta austriacă Pentru Bucureşti şi Sibiu şi de poşta rusească pentru
Moldova şi Rusia (Bucureşti-Focşani, Iaşi-Sculeni). Ambele poşte porneau de la Constantinopol. In anul 1844,
a fost înfiinţata o a 2-a linie a poştei ruseşti (Bucureşti-Brăila-Galaţi-Reni-Odesa). In 1846 s-a introdus
expediţie prin poşta românească internă a valorilor băneşti, a periodicelor (Buletinul, Gazeta Brăilei) si a
ştafetelor (curierilor repezi). Un supus austriac, a încercat în primăvara anului 1848 să creeze un serviciu de
diligenţe între Braşov şi Bucureşti. Incercarea a eşuat din cauza stării proaste a drumurilor. Transportul
persoanelor continua să fie făcut şi in Moldova cu ajutorul poştelor: austriacă (Cernauţi-Mihăileni-Botoşani-
Iaşi-Tecuci sau Galaţi), rusă (Sculeni-Iaşi-Focşani sau Galaţi) si moldovenească, care atingea toate capitalele
de ţinut şi alte câteva târguri principale. Incercările de a înfiinţa un serviciu de diligenţe (1835, 1841) au eşuat
ca şi in Ţara Românească, deoarece în acei ani starea drumurilor nu corespundea exigenţelor acestui teren de
rulaj.1
Cum arătau furgonetele poștale aflăm de la Thibault Lefebvre, care, la 1853, scria că „Acestea sunt cele
mai incomode mijloace de transport, cele mai fragile și cele mai primitive din Europa. Imaginați-vă patru
bucăți de lemn înalte de o jumătate de metru. Li se adaugă patru scânduri din lemn înalte de un picior și
jumătate. Fundul acestei cutii astfel formate este garnisit cu două sau trei scânduri, care nu sunt fixate cu
nimic, peste care se așterne fân. Nici un cui, nici o bucată de fier nu intră în construcția sa” 2.
James Oscar Noyce care, în 1857 a călătorit de la București la Călărași cu un astfel de mijloc de transport,
nu a găsit mari diferențe. „Nu este folosită nici o bucățică de fier în construirea celor patru mici roți de lemn,
pe care este fixat un coș de nuiele semănând unei căruțe pentru oale de
lut, cu extremitățile flexibile, de dimensiuni medii ca lungime și doar atât
de largă încât să cuprindă o singură persoană” 3
După 1850, în oraşele de reşedinţă administrativă, staţiile de poştă
orăşeneşti au fost transformate în birouri poştale. În acea perioadă existau
30 de curse poştale, cu staţii de poştă, al căror punct nodal era Craiova.
Din anul 1852 este organizat serviciul de corespondenţă pentru particulari,
sub supravegherea Ministerului de Finanţe.
Între anii 1857-1862 se introduce, etapizat, monopolul de stat
asupra activităţii de poştă. La 12 noiembrie 1857, o comisie întrunită la
Iaşi a hotărât introducerea timbrelor poştale pe teritoriul Moldovei. Au
fost tipărite cu o presă manuală, bucată cu bucată, patru valori ale primei
emisiuni "Cap de bour", pusă în vânzare pe data de 22 iulie 1858.
1
Constantin Minescu ,,Istoria Postelor Romane’’, Bucuresti, Imprimeria Statului, 1916
2
„Călători Srăini în Țara Românească” VI, p. 254
3
“Călători străini în Țara Românească” VI, p.221
Țara Românească Moldova și Bugeac
Stații telegrafo-poștale 21 23
Stații poștale 5 1
Relee de cai 62 42
De la Wikipedia-Enciclopedia Romaniei – Istoria poștei române
La 23 iulie 1862, a fost emis Decretul 527 privind unificarea administraţiilor poştale din Moldova şi
Muntenia, măsură realizată începând cu 1 august 1862. În urma unificării, conducerea direcţiei generale a fost
încredinţată lui Panait Sevescu, care din decembrie 1860 ocupa aceeaşi funcţie şi în Muntenia.
Perioada poştei moderne a început în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poştal
cu cel telegrafic, la care, în 1893 s-a adaugat şi serviciul telefonic, luând naştere simbolul PTT. Aceasta decizie
a fost luată în şedinţa Consiliului de Ministri, care a avut loc în ziua de 29 august 1864, şedinţa desfăşurată
sub conducerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În calitate de director general al poştelor şi telegrafelor, a
fost numit maiorul Cezar Librecht, care ocupă funcţia de inspector general al telegrafelor încă din luna mai
1859. Prima lege de organizare a ramurii de comunicaţii purtând denumirea de "Lege telegrafo-poştală" a intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1865, dată de la care a fost reglementată şi situaţia personalului, prin statut propriu.
La 1 mai 1865, se introduce serviciul abonamentelor prin poştă la presa din ţară şi străinatate,
administraţia poştală percepând un comision fix de 10% din costul abonamentului, plus cheltuielile de
expediere a sumelor şi francarea trimiterilor. Tot în anul 1865, este organizat serviciul de poştă rurală, care
asigura legătura între comune, prin curse de factori. Se înfiinţează câteva sute de circumscripţii rurale, grupate
în jurul unor oficii poştale.
În luna august, se înfiinţează în Bucureşti încă patru birouri de poştă, sucursale ale biroului existent,
noile birouri fiind amplasate în Calea Craiovei (Calea Rahovei), Calea Moşilor, Calea Mogoşoaiei (Calea
Victoriei) şi Str. Belvedere.
La reorganizarea din 1864 stațiile telegrafo-poștale au fost clasificate după importanța lor astfel:
Clasa I București, Iași, Focșani

Clasa a
II-a Galați, Craiova, Ploiești, Brăila, Giurgiu, Botoșani, Bârlad, Severin, Ismail
Clasa Bacău, Buzău, Bolgrad, Cahul, Dorohoi, Huși, Mihăileni, Tg. Ocna, Pitești, Piatra,
a III-a
Câmpulung, Fălticeni, Slatina, Reni, Roman, Vaslui
Râmnicu Vâlcea, Tecuci, Fălciu, Tg. Neamț, Oltenița, Călărași, Curtea de Argeș,
Clasa a
IV-a Râmnicu Sărat, Târgoviște, Tg. Jiu, Caracal, Tg. Frumos, Leova, Mizil, Turnu
Măgurele, Găești, Calafat, Câmpina, Adjud, Bechet
La 1 iulie 1871, intră în

vigoare prima lege de organizare a
personalului, însoţită de
"Regulamentul pentru fixarea
atribuţiunilor funcţionarilor
telegrafo-poştali".
Regulamentul poștelor de cai
de la 1 sept 1868 la 1 sept 1873
(rezumat)
Personalul stației de poștă
(serviciul poștal de cai) :
-un căpitan cu știință de carte
-un ceauș (n.a. căpetenie de
surugii)
-un surugiu la două perechi de
cai Căpitanii vor îndeplini și funcția
de expeditori la punctele unde nu vor
fi birouri ale guvernului, numai
pentru poște de scrisori marcate.
Tot personalul din serviciul
poștal de cai este subordonat
DIRECȚIEI GENERALE A TELEGRAFELOR ȘI POȘTELOR (DGTP).
Abaterile de la Regulament se amendează cu : 10 lei – prima dată, 20 lei – a doua oară, destituire – a
treia oară.
Pentru fiecare 4 cai va fi o căruță și o sanie.
Măsura cailor va fi de la 12,5 pumni în sus.
Șleaurile vor fi făcute din cânepă smolită.
Hamurile, frânele, opritorile și șeile vor fi de curea (piele).
La fiecare releu poștal va exista o condică de înscriere a mulțumirilor și nemulțumirilor călătorilor. (n,a,
condica de sugestii și reclamații de mai târziu)
Căpitanii, ceaușii, surugii sunt obligați să fie îmbrăcați curat.
Nu este permis călătorilor să pretindă amploaiaților (n.a.funcționarii) poștei să li se facă servicii în afara
celor înscrise în regulament.
Nu le este permis călătorilor să-i insulte pe amploaiații poștei.
Faptele culpabililor vor fi înaintate justiției.
Antreprenorii vor veghea la asigurarea îmbrăcămintei personalului poștal.
Antreprenorii sunt obligați să asigure în Casa de Poștă încăperi necesare pentru tot personalul și o cameră
cu pat, așternut și sobă pentru călători pe timp de iarnă.
În fața casei de poștă va fi instalat un stâlp cu o lampă (n.a. felinar) iar sub lampă se va așeza o tablă cu
inscripționare secțiunii și denumirea releului poștal.
Namestiile (n.a dependință, acaret) și încăperile poștale ale releelor se vor preda antreprenorilor pe bază
de inventar.
Căpitanii sunt obligați să trimită căruța sau sania la locuința pasagerilor înscriși în catalog pentru ziua și
ora respectivă. Surugii nu vor aștepta mai mult de o jumătate de oră călătorul, acesta pierzând dreptul la
călătorie.
Căpitanii vor însemna în blanquetele poștei orele plecării și sosirii curselor.
La fiecare releu va fi instalată o pendulă care va fi regulată după cea a oficiului telegrafic poștal.
Fiecare pereche de cai nu va face mai multă de o cursă în timp de 24 de ore în afară de cazurile
extraurgente ale statului; diligențe, cariole (trăsură ușoară cu două roți și două locuri, cu un singur cal ), curceri
și ștafete.
Programul de iarnă 15 noiembrie – 15 martie.
Vara, viteza cailor va fi de 12 km pe oră.
În cazul că Statul nu poate pune la dispoziția călătorilor căruțele, fiind toate ocupate, antreprenorii vor
înlesni particularilor să facă aceste curse cu avizul Serviciului Poștal.
Pentru curierii extraurgenți ai Guvernului se vor pune la dispoziție urgent caii din rezervă.
Pentru absența de la program, personalul va primi amendă de la căpitan de 5 lei.
Pentru lipsa de hamuri, șei, căruțe, sănii, antreprenorul va fi

amendat cu 5 lei de fiecare lipsă.1
La 16 februarie 1874, se înfiinţează "biroul statistic al poştelor şi
telegrafelor" pe lângă divizia contabilităţii.
Cu începere din 1 mai 1874, intră în vigoare "Legea pentru serviciul
de poştă rurală", care a avut ca efect imediat înfiinţarea unui număr de 115
birouri poştale rurale.
În perioada 15 septembrie - 9 octombrie 1874, la Berna se
desfăşoară primul Congres Poştal în cadrul căruia s-a decis crearea
Uniunii Poştale Universale, România fiind unul dintre cei 22 de membri
fondatori ai organizaţiei. La acest Congres, România a fost reprezentata
de George Lahovari, director general al poştelor şi telegrafelor.
La 28 marţie 1875 se înfiinţeazş primul serviciu de poştă ambulantă
pe relaţia Bucureşti-Itcani, iar, în anul 1876, pe relaţia Bucureşti-
Vârciorova.
După anul 1883, se introduc primele planuri de îndrumare pe linie
Poștaș moldovean la de cartare, timbrele porto şi serviciul de incasări şi mandatul telegrafic.
jumătatea sec al XIX- lea. În anul 1894, după modelul unor clădiri similare din occident,
Litografie de A.Asachi1 începe construcţia Palatului Poştelor, care va fi dat în funcţiune în anul
1900.
În decursul timpului s-au păstrat și întâmplări hazlii din viața serviciului de Poștă.
„Asupra acestei din urmă părți călătorul povesteşte faptul că într-o zi pe când surugii aveau onoarea de
a conduce pe Mitropolitul țării, din cauza drumurilor rele, trăsura intrase într-o băltoacă unde se înnămoli cu
totul. Surugii se mărginiră să strige și să bată caii. Din respect însă, pentru Înaltul Prelat, neputând să dea
drumul obișnuitului lor vocabular de înjurături, declarară însoțitorilor mitropolitului că sunt în neputință de a
scoate trăsura.
Pe când aceștia se gândeau să se ducă la câteva leghe pentru a aduce cai de ajutor, surugii, după o
consfătuire, se prezentară la fereastra trăsurii Mitropolitului și, mărturisindu-i încurcătura și scrupulele lor, nu-
i ascund că dacă li se dă voie să înjure, ei vor scoate trăsura fără a fie nevoie de alți cai.
Mitropolitul le dădu voie având grija să-și astupe urechile, iar caii, auzind limbajul cunoscut lor și pe
care surugii îl întrebuințau în momente grele, făcură noi sforțări, scoaseră trăsura și astfel s-a putut urma
drumul.”2
În fiecare săptămână pleca regulat poșta din capitalele București și Iași, către toate capitalele de județ,
un curier care, cu 4 cai, conducea o
mică trăsură deschisă, numită
căruță de poștă, așa de repede încât
egala aproape mersul trenului. În
urmă, însă în ambele principate
caii fură îngrijiți așa de rău încât nu
arareori trebuie să se lase pe drum
un cal sau doi, și pe vreme urâtă
adeseori nu erau în stare să scoată
căruța cea ușoară din gropile
adânci ce existau pe drumurile rău
îngrijite.
Poșta de scrisori venea și
pleca de două ori pe săptămână în
capitală din toate județele și înapoi.
Poșta internă a Moldovei și
Munteniei expedia scrisori numai
în interiorul țării, toate scrisorile
pentru celelalte țări erau expediate
Factor poștal
1
Arhivele Statului Craiova, Fondul Pref. jud. Dolj Serv. Ad-tiv, dosar 140/1871, fila 279
2
”Călători străini în Țara Românească” – pag 167
de birourile poștale străine. Poșta

austriacă expedia scrisorile în vestul
Europei, iar poșta rusească pentru
Rusia și Turcia.
Toate ziarele europene care
veneau în țară se comandau la Viena,
afară de cele rusești care veneau cu
poșta rusească.
Un mare neajuns era că nu se
puteau primi sau expedia cu poșta
austriacă bani și pachete. Acest fel de
trimiteri la sosire rămâneau într-un
oraș de frontieră. 3
În linii mari acestea sunt
fazele prin care a trecut instituția
poștelor din țara noastră, în ceea ce
privește originea, dezvoltarea și
legislația lor, din timpurile cele mai îndepărtate și până la sfârșitul anului 1900.
S-au prezentat o serie de date statistice, grafice, comentarii privind trimiterea poștei de scrisori,
mesagerii, presă, venituri și cheltuieli, etc.
De-a lungul timpului s-au făcut mari progrese privind instituția poștelor ajungând să ne ridicăm la
nivelul celor similare din străinătate,
arătând că poate să corespundă
tuturor cerințelor.
Instituția poștelor,
telegrafelor și telefoanelor trebuie
perfecționată continuu pentru a ține
pasul cu evoluția științei și cerințelor
beneficiarilor acestor servicii de
importanță strategică.
BIBLIOGRAFIE:
-Arhivele Statului, Filiala

Craiova, Prefectura judetului Dolj,
Serviciul Administzrativ, Dosare:
12/1841; 5/1842;
-Istoria Postelor Romane,
Constantin N. Minescu, Imprimeria
Statului, Bucuresti, 1916
-Evolutia Postei Romane, Florea –
Ianc Maria-Mirabela, Editura
Universitaria, Craiova, 2012
Ziarul Lumina din sămbătă, 2 feb
2013; Din Istoria postei, pag. 1-
www.google.ro/ ,,geo-spatial,,
3
”Călători străini în Țara Românească” pag 168
Mesajul tinerilor de la ARTA ZALMOXA

Mesajul tinerilor de la ARTA ZALMOXA
NOI suntem mesageri ai OMENIEI și ai BUNULUI SIMȚ la nivel planetar!
A venit Timpul ca profesioniștii Neamului nostru să conceapă un nou sistem de valori la nivel
național, împreună cu toți cei care se vor implica la reconstrucția Morală și Economică a României
reîntregite, unde Omenia și Bunul Simț devin LEGI, incorporate conștiincios.
Am primit manunscrisele Domnului Prof. Dr. Tudor Diaconu privind "PLANTA ȘI BOALA -
MANUSCRISE CU DECRIPTĂRI DUPA CODUL GETO-DACIC ", de la soția dânsului. El a fost și a
rămas Prietenul meu de Suflet.
Noi, cu mare respect și responsabilitate postăm aceste decriptări pe forumul pe care activăm zilnic,
având în vedere valoarea intrinsecă a acestora.
(http://www.sfatulbatranilor.ro/forums/408-PLANTA-SI-BOALA-MANUSCRISE-CU-
DECRIPTARI-DUPA-CODUL-GETO-DACIC-PROF-DR-TUDOR-DIACONU)
Privind către "Obarșia Neamului nostru" am aflat rostul pe care-l au Românii pe pământ, acela de a
însănătoși toate celelalte Neamuri. Dacă ai sănătate poți să-ți duci la îndeplinire toate scopurile Nobile
majore pe care ți le propui, și chiar dacă banii ar putea să reprezinte un impediment, aparent din punctul
meu de vedere, credința și credibilitatea suplinesc cu brio aceasta.
Sfântul nostru Parinte Arsenie Boca ne spune în clar: numai cu un Om ferm și patriot va putea
fi salvată România de lupta asta dusă pentru prăduirea noastră. E nevoie de cineva curajos și iubitor de
neam, nu de îmbogățire, cineva care să nu fie preocupat doar de averea sa. Cineva care să fie credincios
și care să treacă la fapte. Căci credința fără fapte e moartă! Familia e capul țării. Cineva care să repună
educația copilului pe fagașul ei firesc.
Sfântul Arsenie Boca și-a dorit mult ca Românii să fie uniți și să aibă mai multă demnitate. Tot El
ne atrage atenția la ceva extrem de important:
- Idealul Adevărat nu este o idee sau o situație viitoare optimă. Idealul este o Ființă....salvatoare.
Este ceva după care tânjești din strafundul ființei tale. Nu avem liniște și echilibru până nu decidem în
Timp, ce facem cu Eternitatea noastră.
- Dacă tu crezi în ceea ce spui......credința ta se mută la cel ce-l înveti, la cei cu care stai de vorbă.
- Fericit nu este cel ce începe bine, ci cel ce termină bine nevoința sa.
- Nu se poate să nu se poată!
România are nevoie, în conjunctura și mediul actual, doar de câțiva Oameni capabili, care au
Suflet curat și un nivel intelectual de excepție, care odată uniți pot coordona altruist de oriunde și oricând
soarta întregului Neam, cât și a semenilor.
În mod concret......
Voluntarii ROMÂNI au început lucrul efectiv la trei proiecte importante Neamului nostru:
1. - Obiectiv principal - Înființarea Orașului Sănătății "Zalmoxa - Arsenie Boca", în care cei
cu probleme de sănătate nu plătesc absolut nimic. Manunscrisele Moșului - Prof. Dr. Tudor Diaconu, vor
ajuta enorm la dezvoltarea acestui proiect.
2. - Componenta Spirituală - Construirea Catedralei necesare unirii creștinilor, concepută de
Moș Ilie, de Sfântul Arsenie Boca și de Sfântul Pantelimon de la Mânăstirea Turnu, Prahova, în cadrul
Mânăstirii "Pacea Lumii" de la Bucium, Făgăraș.
3. - Componenta Materială - Sarmizegetusa Regia, care este capitala Spirituală a Poporului
Român - o sa devină "Capitala Păcii Mondiale", după ce se va semna un acord de Pace între cele 200 de
țări.
Există două pârghii ajutatoare, cu alte 2 proiecte, în care Tinerii Asociației Arta Zalmoxa întreprind
următorii pași:- pe parte Spirituală - Proiectul Grădinița și Minisera, Proiectul "Braduții și Florile
ÎNGERULUI".
- pe parte Materială - Am înființat Agenția de Turism de Explorari "Sarmizegetusa - Piciumanii
Zalmoxieni", Proiect care va deveni "motorul" tuturor celorlate Proiecte dezvoltate de Asociația noastră,
cizelând astfel în Timp resurse umane pregătite, necesare proiectelor atât de necesare reconstrucței din
temelii a Țării reîntregite.
Să facem împreună un prim pas, așa cum spunea inegalabilul nostru poet
Mihail Eminescu: DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE! Cine dă deșteptarea?!?!?
- Faceți o uriașă reactiune morală, o revoluție de idei. Răscoliți geniul național, spiritul propriu și
caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme.
Am înființat la Craiova un laborator în domeniul științelor plasmatice dezvoltate de cercetătorul
iranian Mehran Tavakoli Keshe, unde studiem obținerea de Gans-uri din plante necesare însănătoșirii
semenilor.
(http://www.sfatulbatranilor.ro/forums/338-UNIVERSUL-ZALMOXA-ARSENIE-BOCA-
KESHE)
(http://www.sfatulbatranilor.ro/forums/293-KESHE-PROMOTORUL-PACII-MONDIALE)
Am avut bucuria și onoarea să cunosc un cercetator Român care traiește în America, Domnul Constantin
Pândaru. Cercetările în domeniul plantelor și rezultatele lui în medicină sunt atât de importante, încâ t pot
schimba total sistemul de antibiotice la nivel planetar. Dorește să vină cu investiții mari în România, în
domeniul medical.
(http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/21456-Brevete-ale-Inventatorului-Constantin-Pandaru)
M-aș bucura enorm de mult să reușim împreună să avem bunăvoința comunicării eficiente!!!!
Asta ar însemna:1. Comunicare pe conferințe skype, pe diverse teme de lucru. Adresa sky pe -
adrianpop58
2. Comunicare pe facebook pentru a ne da o șansă reală ca alți semeni să ni se alăture.
3. Postarea a tot ceea ce discutăm între noi pe forumul www.sfatulbatranilor.ro, astfel încât toate
informațiile să fie stocate într-o locație ușor de accesat de toți ceilalți.
DOAMNE AJUTĂ !

Revista Simpozionului "Obârșia Neamului Nostru" Din Data de 30 Martie 2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Simpozionului "Obârșia Neamului Nostru" Din Data de 30 Martie 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Obârșia neamului nostru  martie 2018  1

2  martie 2018  Obârșia neamului nostru

Tiparul executat la Editura Hoffman

Zarand. Prof. Univ. Dr. Mihai Zamfir _______________________________________________ 169

Așa a apărut ideea primei ediții a

Dimensiunea personalității preotului vâlcean

I. PLURIVALENȚELE PREOTULUI DUMITRU BĂLAȘA

Rădăcini, formare, suferințe și împliniri

Opozant al regimurilor totalitare: carlist, antonescian și comunist

Activitatea științifică, publicistică și editorială

a) Studii și articole publicate – prezentare selectivă

b) Opera editorială (volume publicate sub diferite edituri)

Apartenența la viața culturală și științifică

II. PREOTUL DUMITRU BĂLAȘA ÎN CONȘTIINȚA ROMÂNILOR

Mărturisirile părintelui Bălașa ‒ incursiune

Cuvinte cheie: memorialistică, detenţie, Bălaşa, univers, părinte

Dumitru Bălaşa – „patriarhul de la Drăgăşani”, Râmnicu-Vâlcea, Editura Buna-Vestire, 2001, ediţie

Descifrarea calendarelor dacice de la

Scurt istoric al încercărilor de descifrare a semnificaţiilor reale ale sanctuarelor de la Grădiştea de

Structura marelui sanctuar circular

Introducere în numerologia ocultă

Dacoromânistica. Despre inelele lanțului

Motto: La obîrșie, la izvor nici o apa nu se-ntoarce,

În concepţia curentă a Senatului Academiei DacoRomâne termenul de dacoromân surprinde în realitatea

HARTA CONSTELAȚIILOR DIN CALEA LACTEE

Geograful medieval Kosmas

de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant, accentuare „neobișnuită”.

Originea indo-europeană a hitiților

HARTA CU LOCALIZAREA SAMOGETIEI LA 1200

Atît Naso, cît si numerosi alti autori

Stăpînirea lor s-a extins din regiunea

Tracii au fost un grup de triburi indo-

Între Dunăre, Rodopi, Balcani și Marea

Moesii sau misii erau localizați la dreapta

În nordul actualei Grecii și în partea vestică a Turciei

Sub Cotys I, în perioada 383-360 i.Chr., regatul este

Macedoni – populație situate in zona

Imperiul Roman in vremea lui Traian Imperiul Roman in timpul Dominatului

Criza secolului III se consideră că a luat

Împărțirea Imperiului în 395 Marile Migrații

Constantinopolul, Istanbulul și Bosforul

Imperiul Bizantin în 717 Imperiul Bizantin in timpul lui Vasile II

moldo-valaho- transilvano - românești, în doua cuvinte compuse dacoromânești, pe scurt: daci.

a. REÎNTREGIREA ROMÂNIEI MARI

b. REÎNTREGIREA ROMÂNIEI ADEVĂRATE

c. REUNIREA CEA MARE

d. DACOROMÂNIA LUI REGALIAN

e. DACIA NEMURITOARE A LUI BUREBISTA

DACIA VA RENAȘTE ÎN ROMÂNIA PRIN ADEVĂR, DREPTATE, MUNCĂ ȘI CREDINȚĂ!

Strămoși pierduți în veacuri

Spuneau cum din deșerturi ce nu mai au hotară

Mii de limbi curgeau în râuri,

Ăsta-i raiul Daciei veche, -a zeilor împărăție:

Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale,

Și unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,

Tot Eminescu, în poemul Odin și poetul, spune:

Asta s-a împlinit ... Romanii vechi și mândri,

Slav aș fi fost, de nu eram latin,

Argedava, capitala regatului lui Burebista.

Uriași, noime, urmași

Ucideți-mă dac-așa vă place

Al casei șarpe sunt! Stră-stră-străbunul

Înscrieți-mă printre cei ce-s mulți