Lector univ.dr.

Ionuţ Andrei BARBU

PERSOANA FIZICĂ

ÎN

DREPTUL INTERNAŢIONAL
PENAL
EDITURA
CERMAPRINT 2009
CUPRINS

CAPITOLUL I CONSIDERAŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LAX

APARIŢIA, EVOLUŢIA ŞI TENDINŢELE ACTUALE ALE DREPTULUIX

INTERNAŢIONAL PENAL 11X

1.1. Apariţia dreptului internaţional penal 11X

Poziţia dreptului internaţional penal în sistemul disciplinelor juridice 22 X

Dreptul internaţional penal – capitol al dreptului internaţional X

public sau ramură distinctă de drept? 22X

1.3. Evoluţia dreptului internaţional în perioada interbelică 28X

1.3.1. Contribuţia lui Vespasian V. Pella 28X

1.4. Sancţionarea crimelor după cel de-al doilea război mondial 34X

1.4.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg 34X

1.4.1.1. Necesitatatea constituirii Tribunalului Militar InternaţionalX

de la Nürnberg 34X

1.4.1.2. Principiile Dreptului Internaţional recunoscute în StatutulX

Tribunalului de la Nürnberg 34X

1.4.1.3. Competenţa Tribunalului 36X

1.4.1.4. Atribuţiile Tribunalului 36X

1.4.1.5. Procedura în faţa Tribunalului 37X

1.4.1.6. Sancţiunile aplicate 38X

1.4.1.7. Scurte consideraţii concluzive 39X

1.4.2. Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Indepărtat 39X

1.4.2.1. Înfiinţarea Tribunalului Militar Internaţional pentru OrientulX

Îndepărtat 39X

1.4.2.2. Competenţa 40X

1.4.2.3. Procedura în faţa Tribunalului Militar Internaţional pentruX

Orientul Îndepărtat 41X

1.4.2.4. Sancţiuni aplicate 42X

1.4.2.5. Critici formulate la adresa Tribunalului Militar InternaţionalX

pentru Orientul Îndepărtat 43X

CAPITOLUL III RĂSPUNDEREA PERSOANELOR FIZICE ÎN

DREPTULX

INTERNAŢIONAL 73X

3.3. Principiile răspunderii penale internaţionale 95X

3.3.1. Consideraţii generale 95X

3.3.2. Principiul represiunii universale 96X

3.3.3. Principiul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei 97X

3.3.4. Principiul răspunderii penale individuale 98X

3.3.5. Principiul imprescriptibilităţii 99X

3.3.6. Principiul imunităţii de jurisdicţie 102X

3.3.7. Principiul legitimei apărări 103X

3.3.8. Respingerea teoriei actului de stat 104X

3.3.9. Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală .. 105X

CAPITOLUL IV JUSTIŢIA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ 109X

4.3. Curtea Penală Internaţională 119X

4.3.1. Modul de funcţionare a Curţii 119X

4.3.1.1 Natura juridică a Curţii Penale Internaţionale 119X

4.3.1.2. Relaţia dintre Curtea Penală Internaţională şi O.N.U. 124X

4.3.1.3. Legea aplicabilă 125X

4.3.1.4. Elementul material şi elementul psihic al răspunderii penaleX

126X

4.3.1.5. Admisibilitatea unui caz 127X

4.3.1.6. Principiile generale ale legii penale 128X

4.3.1.7. Procedurile Curţii 131X

4.3.2. Organizarea şi administrarea Curţii Penale Internaţionale 133X

4.3.2.1. Sediul Curţii şi modul de organizare 133X

4.3.2.2. Judecătorii Curţii Penale Internaţionale 134X

4.3.2.3. Preşedinţia 135X

4.3.2.4. Secţiile şi Camerele Curţii 136X

4.3.2.5. Biroul Procurorului 137X

4.3.2.6. Grefa şi personalul Curţii Penale Internaţionale 138X

4.3.2.7. Privilegii şi imunităţi, salarii, indemnizaţii şi onorarii aleX

magistraţilor şi ale personalului Curţii Penale Internaţionale 138X

4.3.2.8. Înlăturarea din funcţie şi măsurile disciplinare 139X

4.3.2.9. Limbile oficiale şi de lucru ale Curţii 140X

4.3.3. Competenţa Curţii Penale Internaţionale 140X

4.3.3.1. Competenţa ratione loci 140X

4.3.3.2. Competenţa ratione temporis 142X

4.3.3.3. Competenţa ratione personae 143X

4.3.3.4. Competenţa ratione materiae 151X

4.3.5. Terorismul international si calificarea sa 167X

4.3.5.1. Controverse privind calificarea terorismului: crimă de dreptX

comun, crimă de război sau crimă împotriva umanităţiiX

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA APARIŢIA,

EVOLUŢIA ŞI TENDINŢELE ACTUALE ALE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PENAL

1.1. Apariţia dreptului internaţional penal

Amploarea deosebită a fenomenului infracţional în societatea

contemporană, atingerile tot mai frecvente aduse unor valori care
interesează comunitatea internaţională în ansamblu ori vizează interesele
unui număr mare de state, ca şi apariţia criminalităţii organizate ce
depăşeşte graniţele internaţionale prin reţele infracţionale ce acţionează pe
teritoriul mai multor state, stau la baza constituirii şi dezvoltării dreptului
internaţional penal, ca expresie a coordonării eforturilor de interzicere şi
reprimare a faptelor antisociale dăunătoare legalităţii şi progresului întregii
societăţi umane contemporane. Dreptul internaţional penal este necesar
pentru menţinerea păcii şi securităţii întregii umanităţi precum şi pentru
desfăşurarea în conformitate cu normele dreptului şi ale moralei a
raporturilor dintre state, pentru existenţa şi perenitatea unor valori
fundamentale ale omenirii1.

De la constituirea lor, relaţiile dintre state erau guvernate de dreptul

internaţional public. Începând cu secolul XX, când sunt declanşate diverse
divergenţe, ciocniri şi conflagraţii între state, când apare un nou sistem
social-economic, relaţiile dintre statele lumii se intensifică într-un asemenea
grad încât dreptul umanitar nu le mai putea acoperi. În aceste condiţii se
cristalizează ideea unei noi ramuri internaţionale de drept: dreptul
internaţional penal. Drept bază a apariţiei dreptului internaţional penal au
servit prima conflagraţie de proporţii între statele din Europa – primul
război mondial –, creşterea fenomenului infracţional ce aduce atingere
valorilor internaţionale vizate de mai multe state, apariţia criminalităţii
organizate, înfăptuirea actelor de terorism etc.

Asupra apariţiei şi formulării dreptului internaţional penal, părerile specialiştilor

în materie diferă. Astfel, Stefan Glaser afirma că dreptul internaţional penal este
o materie recentă ce nu s-a materializat decât după cel de-al doilea război
mondial2. Într-o altă opinie3 s-a reţinut că dezvoltarea unui drept internaţional
penal care să impună obligaţii direct indivizilor şi să

1
Vasile Creţu , Drept internaţional penal, Editura Scietăţii Tempus, Bucureşti, 1996, p. 3-4

Stefan Glaser, Droit international penal conventionnel, Bruxelles, 1970 , p. 26

Robert Cryer, Hakan Friman, Darryl Robinson, Elizabeth Wilmshurst, An Introduction to

International Criminal Law and Procedure, Cambridge University Press, London, 2008, p.1.

11
pedepsească încălcările acestora prin mecanisme internaţionale este relativ
recentă, fiind situată la începutul anilor 1990.

Germenii normelor de drept internaţional penal apar în antichitate. Aşa, de

exemplu, angajamentul părţilor de a extrăda dezertorii, fugarii şi de a se
ajuta reciproc împotriva duşmanilor interni şi externi este găsit în Tratatul
de pace, încheiat în anul 1280 î.H. între Ramses al II-lea, faraonul
Egiptului, şi Hatusil al III-lea, regele hitiţilor. Acte scrise de acest tip s-au
păstrat numai pe plăci de lut – cel mai vechi dintre cele atestate datează cu
sec. XXIV şi XXIII î.H. şi reflectă o înţelegere dintre regele akadian
Naram-Sin şi regii Egiptului. Mult mai târziu, Platon, Aristotel sau Sf.
Augustin au vorbit despre legalitatea şi ilegalitatea războiului. Aceste
discuţii erau în esenţă nişte viziuni futuriste, şi nicidecum reflecţii asupra
unui sistem legal existent.

Începând cu evul mediu, sub influenţa operei lui Thomas D’Aquino,

relaţiile dintre state sunt raportate la principiul solidarităţii creştine
reglementate de legile bisericii (instituţia Pacea lui Dumnezeu). Aceste legi
constau în protecţia acordată preoţilor, femeilor şi copiilor prin interzicerea
impusă combatanţilor prin a-i ataca ori prin încetarea luptelor în anumite
zile sau perioade. Abaterile atrăgeau ca sancţiune excomunicarea.

Au mai fost şi alte încercări sporadice în această perioadă de a aduce în faţa

justiţiei indivizi care ar fi săvârşit aşa cum spunem în zilele noastre crime
internaţionale. Spre exemplu la Napoli, în anul 1268, Conradin von
Hohenstafen, Duce de Suabia, a fost judecat, condamnat şi executat, pentru
declanşarea unui război injust. În anul 1474, Peter von Hagenbach a fost
condamnat pentru crime împotriva „legilor lui Dumnezeu şi ale omului”,
incluzând aici omor şi viol, de un tribunal internaţional compus din
judecători din Alsacia, Austria, Germania şi Elveţia, pentru nelegiuirile
comise în timpul ocupaţiei sale în Breisach, în numele lui

Charles, Duce de Burgundia4.

În secolul al XVI-lea filosofii spanioli Vittoria şi Suarez foloseau noţiunea
de război just ca fiind numai acela ce avea ca scop restabilirea dreptului
încălcat de inamic. În afară de aceştia, o pleiadă de gânditori laici s-au
preocupat de construirea unor principii noi inspirate de morala şi de
conceptul de justiţie. Un astfel de gânditor este Hugo Grotius, fondatorul
principiilor dreptului internaţional public în opera sa De jure belli ac pacis5
apărută în anul 1625. Acesta susţinea că războiul este legitim numai atunci
când constituie un act de aprăre contra unei agresiuni sau când reprimă

4
G. Schwarzenberger, International Law as Applied by Courts and Tribunals, London,
Stevens, 1968, citat de Ilias Bantekas, Susan Nash, Mark Mackarel, International Criminal
Law, London, Cavendish Publishing Limited, 2001, p.69.

5
Lucrarea a fost tradusă în limba română de V. Hanga, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.

12
infracţiunile aduse dreptului naţional. Grotius citează următoarele
infracţiuni comise în contra dreptului ginţilor: când popoarele se hrănesc
cu carne umană, când neagă existenţa lui Dumnezeu şi se îndepărtează de
orice religie6.

Aşadar, când violarea dreptului ginţilor constituie o infracţiune ea trebuie

pedepsită, iar dacă un stat dezlanţuie acte de violenţă şi teroare
răspunzătoare de acestea nu este întreaga populaţie ci doar şeful statului

(prinţul)7.

De asemenea, Grotius afirmă că orice fiinţă umană are drepturi

fundamentale şi încălcarea acestor drepturi constituie o crimă. Grotius
recunoştea că pacea şi justiţia sunt două fenomene. În temeiul acestei
considerări, Grotius promovează ideea răspunderii individuale în dreptul
internaţional, chiar dacă aceasta apare într-o formă embrionară. Esenţa ideii
constă în faptul că statul trebuie să-i pedepsească nu numai pe criminalii din
interior, dar şi pe cei ce săvârşesc infracţiuni asupra dreptului ginţilor (ratio
inter omnes gentes)8.

La sfârşitul sec. XVIII, Immanuel Kant, Jean-Jacques Rousseau şi alţi

filosofi ai timpului au înaintat planuri pentru o pace perpetuă, dar Jeremy
Bentham9 a fost cel care a folosit pentru prima dată termenul de „drept
internaţional penal”.

Dreptul internaţional penal se conturează la începutul secolului al XIX-lea

când în dreptul intern al Statelor Unite sunt menţionate pentru prima oară
reguli de drept penal privind pe beligeranţi. În timpul războiului de
secesiune, Instrucţiunile din 1863 cuprindeau la art. 47: Crimele prevăzute
de legile penale ca: incendiile, omorurile, mutilările, loviri şi răniri, furtul
cu mâna înarmată, furtul în timpul nopţii prin efracţie, falsul, dacă sunt
comise de soldaţi americani pe teritoriul inamic contra locuitorilor de pe
acest teritoriu, nu numai că sunt pedepsiţi cu aceleaşi pedepse ca în Statele
Unite, dar în cazurile în care nu atrag pedeapsa cu moartea, va fi aplicat
maximul pedepsei.

În anul 1864 a fost semnată la Geneva Convenţia Crucii Roşii

Internaţionale, care a contribuit de asemnea la dezvoltarea dreptului
internaţional.

6
Hugo Grotius, De jure belli ac pacis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968. p. 15

7
Grigore Geamǎnu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1977, p. 10.

8
A se vedea pentru detalii: Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, vol.I., Editura
Lumina-Lex, Bucureşti ,2001, titlul I, cap.III. De jure belli ac pacis, p.34-43.

9
Filosof şi jurist englez (1748-1832). Pentru detalii, Ferencz B. Benjamin, Internaţional

Criminal Courts: The Trial of Nuerenberg. Pace International Law, winter-spring 1998, p.202.

13
Dezvoltarea dreptului internaţional penal este marcată şi de ideea
organizării unei jurisdicţii criminale internaţionale – idee ce aparţine lui

Gustav Moynier – pentru reprimarea crimelor contra dreptului ginţilor10.

Conferinţa de la Haga din 1907, la care au participat reprezentanţi ai 44 de

state, are o importanţă deosebită în dezvoltarea dreptului internaţional
penal. Aici s-au codificat legile şi obiceiurile războiului, introducându-se
mai multe interdicţii care, deşi lipsite de sancţiuni, au constituit un succes
pentru afirmarea principiilor umanitare ce stau la baza acstor documente.

Câteva dintre interdicţiile Convenţiei de la Haga din 1907 constau în:

interzicerea de a folosi otrava sau armele otrăvite, de a ucide prin trădare
indivizi aparţinând naţiunii sau armatei inamice, de a ucide sau răni un
inamic lipsit de mijloace de apărare, da a folosi arme şi proiectile sau
materii de natură a cauza suferinţe inutile, de a ataca sau bombarda oraşe,
locuinţe sau construcţii ce nu sunt apărate. Aceeaşi Convenţie impune
respectul onoarei şi drepturilor de familie, vieţii persoanelor şi proprietăţii
private precum şi convingerilor religioase11.

O deosebită importanţă asupra constituirii dreptului internaţional penal au

avut-o încercările de a limita războaiele şi de a le umaniza. Prima formulare
a principiului limitării dreptului prioritar se întâlneşte în preambulul
Declaraţiei12 de la Sankt-Petersburg din 1868, în care se fixa că scopul
războiului este depăşit dacă se folosesc “arme care ar agrava în mod inutil
suferinţele oamenilor scoşi din luptă sau ar face moartea lor inevitabilă”13.
Au urmat apoi alte acte internaţionale14 care au ţinut în vizor

10
Grigore Geamǎnu, op. cit., p. 11.

11
Grigore Geamǎnu, op. cit., p. 12
Declaraţia de la Sankt-Petersburg, având ca efect interzicerea utilizării anumitor proiectile în
timp de război (29 noiembrie-11 decembrie 1868, în I. Cloşcă , I. Suceavă, Dreptul
internaţional umanitar al conflictelor armate (documente), Asociaţia Română de Drept
Umanitar, Casa de editură Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p.12-13.;Declaraţia de la Sankt-
Petersburg a fost semnată de: Austro-Ungaria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Italia, marea
Britanie, Olanda, Persia, Portugalia, Prusia şi Confederaţia Germaniei de Nord, Rusia, Suedia
şi Norvegia, Elveţia, Turcia şi Wurtemberg.

Vasile Creţu, Declaraţia de la Sankt-Petersburg din 1868 , în Revista română de drept

umanitar, 1993, nr.2, p.6.

Declaraţia privitoare la interzicerea proiectilelor care au ca unic scop de a răspândi gaze

asfixiante sau vătămătoare (Haga, 17-19 iulie 1899); Declaraţia privitoare la interzicerea
utilizării gloanţelor care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc (Haga, 29 iulie 1899);
Convenţia cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru, Haga, 1907; Protocolul privind
interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor
bacteriologice, Geneva, 1925; Declaraţia din 24 noiembrie 1961 a Adunării Generale a ONU
cu privire la interzicerea folosirii armelor nucleare şi termonucleare; Rezoluţia Adunării
Generale a ONU din 1969; Convenţia asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării, stocării
şi folosirii armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor, 1972;

14
problema umanizării actului de purtare a războaielor. Articolul 22 din
Regulamentul-anexă la Convenţia de la Haga cu privire la legile şi
obiceiurile războiului terestru din 1907 prevedea clar: “beligeranţii nu au
drept nelimitat în privinţa alegerii mijloacelor de a-l vătăma pe duşman”.

Agresiunea germană începută în anul 1914 a reprezentat nu numai o violare

a neutralităţii Belgiei şi Luxemburgului dar şi o încălcare a interdicţiilor
prevăzute de cea de-a patra Convenţie de la Haga 1907.

Răspunderea pentru infracţiunile comise în timpul primului război mondial

a căpătat o importanţă reală după război, figurând în preliminariile

Tratatului de la Versailles.

În consultaţia dată de profesorii Larnaude şi G. de Lapradelle cu privire la

responsabilitatea criminalilor de război şi mai ales a împăratului Wilhelm al
II-lea, sunt enumerate crimele de război comise de germani în timpul
primului război mondial: folosirea de arme interzise, otrăvirea aerului şi
apei, aplicarea de rele tratamente prizonierilor, arestarea şi masacrarea
ostaticilor, distrugerea oraşelor, navelor şi navelor-spitale, afectarea
legăturilor de familie distruse prin deportarea în masă a locuitorilor paşnici,
torpilarea submarină a vapoarelor încărcate cu femei şi copii, bomabardarea
oraşelor uneori neapărate cu avioane sau tunuri cu bătaie lungă.
Responsabilitatea personlă pentru actele incriminate cade asupra tuturor
oamenilor de stat germani, şefi civili şi militari, în frunte cu

Wilhelm al II-lea de Hohenzollern.

Prin aceeaşi consultaţie a fost propusă înfiinţarea unui Tribunal de justiţie
internaţională, iar Tratatul de la Versailles a prevăzut înfiinţarea acestuia
pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea, fost împărat al Germaniei. El trebuia
pus sub acuzaţie publică de către puterile aliate pentru ofensa supremă
contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor. Această ofensă
consta în violarea neutralităţii Belgiei şi Luxemburgului şi a principiilor
Convenţiei de la Haga15.

Clauzele Tratatului de la Versailles nu au fost însă aplicate deoarece

guvernul olandez a refuzat extrădarea fostului împărat german.

Nici dispoziţiile ce obligau guvernul german a preda puterilor aliate pe

ceilalţi criminali de război nu au fost respectate. Numai ofiţerii germani
luaţi prizonieri au fost judecaţi de tribunalele militare franceze şi

Convenţia cu privire la interzicerea utilizării tehnicilor de modificare a mediului natural în

scopuri militare sau în alte scopuri ostile, 1976; Convenţia cu privire la interzicerea sau
limitarea unor arme clasice, Geneva, 1980; Convenţia asupra interzicerii sau limitării folosirii
anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau
ca lovind fără discriminare, Geneva, 10 octombrie 1980; Convenţia asupra interzicerii punerii
la punct, a fabricării, stocării şi folosirii armelor chimice şi asupra distrugerii lor, adoptată la

Paris la 13 ianuarie 1993.

15
Grigore Geamǎnu, op. cit., p. 13-14

15
engleze. Guvernul german a refuzat extrădarea criminalilor de război, cu
excepţia a 6 ofiţeri.

Astfel, criminalii de război din primul război mondial au rămas nepedepsiţi

prin escamotarea tratatelor şi a legilor războiului. Totuşi, dispoziţiile
Tratatului de la Versailles prezintă o deosebită importanţă. Pentru prima
oară apare noţiunea de crimă de război. Şi tot pentru prima oară un şef de
stat este făcut răspunzător pentru politica sa de încălcare a dreptului
ginţilor16.

Acest prim război mondial a fost un veritabil punct de plecare a unei intense
activităţi doctrinare în domeniul dreptului internaţional penal. Pentru unii,
declanşarea Marelui Război a sunat dezgheţul dreptului internaţional17.
Marţi, 4 august 1914, relatează Van Vollenhoven “toată lumea înţelege că
dreptul oamenilor al lui Vattel a fost demolat (…), acest compus diform al
ipocriziei şi al cinismului, de pliere asupra obligaţiilor imperioase ale
statelor şi de indulgenţă pentru fiecare greşeală pe care un stat o comite
(…) ; dreptul persoanelor care a dominat vreme de un secol şi jumătate,
este frânt iremediabil, împărţit în mii de bucăţi18 ”.

Aşa cum am arătat şi anterior, după primul război mondial, dreptul

internaţional penal s-a îmbogăţit cu noi reglementări cu privire la
interdicţiile şi restricţiile din domeniul dreptului războiului19. Tot în acea
perioadă au fost adoptate noi Convenţii privind reprimarea şi sancţionarea
infracţiunile internaţionale.

Dintre Convenţiile internaţionale referitoare la reprimarea şi colaborarea

internaţională pentru sancţionarea unor infracţiuni cu caracter interstatal
menţionăm:

Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii

1921;

Convenţia pentru represiunea traficului de femei majore

1933;

Ibidem

Sandra Szurek, La formation du droit international pénal, în Hérve Ascensio, Emmanuel

Decaux et Alain Pellet, Droit international pénal, Editions A.Pedone, Paris, 2000, p.8.

Quintiliano Saldana, La justice pénale internationale, p.251, citat de Sandra Szurek în

articolul La formation du droit international pénal, în Hérve Ascensio, Emmanuel Decaux et
Alain Pellet, Droit international pénal, Editions A.Pedone, Paris, 2000, p.8.

În completarea celor menţionate anterior : în 1925 s-a adoptat la Geneva Protocolul privind
interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a armelor
bacteriologice, care lărgea sfera interdicţiei în ceea ce priveşte primele categorii de substanţe şi
interzicea pentru prima oară folosirea armelor biologice. În 1929 a fost adoptată la Geneva o
nouă Convenţie pentru ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor din armatele în companie:
la cererea unui beligerant se va deschide o anchetă, potrivit inţelegerii părţilor interesate
asupra oricăror violări pretinse a Convenţiei; odată constatată violarea, beligeranţii îi vor
pune capăt şi o vor reprima cât mai repede posibil.

16
Convenţia asupra reprimării răspandirii şi traficului publicaţiilor obscene 1923;

Convenţia referitoare la sclavie 1926;

Convenţia internaţională pentru reprimarea falsului de monedă 1929;

Convenţia asupra muncii forţate sau obligatorii 1930;

Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunatoare 1936;

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului

193720.

Datorită insistenţei opiniei juridice, în secolul XX, exigenţele de purtare a

războaielor au obţinut rigoarea termenilor juridici şi s-au cristalizat în
norme obligatorii de tipul convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care
aderă majoritatea statelor din lume. Actele internaţionale respective vizează
tipul şi modul de folosire a armamentelor, modul de conduită cu
combatanţii, protecţia bunurilor culturale şi a lăcaşurilor de cult, protecţia
bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, protecţia mediului
etc.

De asemenea, exigenţa de justiţie şi indignarea în faţa regulilor s-au

conjugat cu atâta forţă, pentru ca numeroşi jurişti să fie atunci convinşi că
respectul regulilor fundamentale ale dreptului internaţional public nu ar
putea să fie asigurat decât prin fortificarea dreptului penal. Anumiţi jurişti
vor consacra acestei sarcini marea majoritate a lucrărilor lor. Dar, în ciuda
câtorva precedente care asigură buna fondare a dezvoltării dreptului
internaţional în această direcţie şi a celor viitoare care confirmă adeziunea
societăţii internaţionale la necesităţile represiunii penale, lenta convergenţă
a dreptului internaţional public şi a dreptului penal relevă dificultăţile de
care se poate lovi o doctrină convinsă de necesitatea formării unei noi
discipline juridice în domeniul păcii21.

Evenimentul cel mai important al epocii pentru dezvoltarea dreptului

internaţional penal a fost Pactul Briand-Kellogg (1928) prin care statele
condamnă recurgerea la război pentru tranşarea diferendelor
internaţionale şi se obligă să renunţe la război ca instrument de politică
internaţională, în relaţiile lor mutuale22.

Primele idei de instituire a dreptului internaţional penal ca ramură de sine

stătătoare de drept au fost exprimate de juristul român Vespasian V.

20
Vasile Creţu , op. cit., p. 17.

21
Sandra Szurek, op.cit, p.8.

22
Grigore Geamǎnu, op. cit., p. 14.

17
Pella care a scris în 1935 Proiectul unui Cod penal mondial23 şi care este
precursorul unor măsuri internaţionale pentru reprimarea actelor de
terorism, el fiind considerat artizanul acestor convenţii.

Între timp, în lume luase amploare constituirea forurilor internaţionale

(neguvernamentale24 şi guvernamentale25) care, în virtutea drepturilor lor
instituţionale, monitorizau acţiunile statelor. Mai mult decât atât, obiectivul
multor foruri se axa pe acţiunile de agresiune şi de război, care erau
considerate fapte ilicite şi care lezau ordinea juridică internaţională. Şi acest
fapt a condus la sporirea lucrărilor de constituire a dreptului internaţional
penal.

Cel de-al doilea război mondial, razboi tipic de agresiune, dezlănţuit de

puterile Axei (Germania, Italia şi Japonia) a însemnat nu numai violarea
brutală a dreptului internaţional, ca drept al păcii, dar el s-a caracterizat prin
acte criminale contra beligeranţilor şi a populaţiei civile din ţările ocupate.

Exterminarea a milioane de oameni nevinovaţi a provocat reacţia

guvernelor aliate care au trecut la măsuri în vederea pedepsirii celor
vinovaţi. Astfel în 1942 a fost creată Comisia interaliată pentru cercetarea
crimelor de război. În acelaşi an, guvernele în exil ale ţărilor aliate ocupate
de hitlerişti (Polonia, Norvegia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Grecia,
Cehoslovacia şi Iugoslavia) au semnat la Londra Declaraţia de la Saint
James Palace. Declaraţia proclamă printre scopurile principale ale
războiului şi pe acela de a aplica pedepse criminalilor de război, pe calea
justiţiei organizate. Pedeapsa trebuie aplicată tuturor vinovaţilor de orice
violenţe contra populaţiei civile, violenţe care nu au avut nimic în comun cu
conceptul actelor de război sau al crimelor politice.

În octombrie 1943 cele trei mari puteri aliate – Marea Britanie, S.U.A. şi
U.R.S.S. printr-un Act comun semnat la Moscova, declară că sunt în
posesia a numeroase probe de atrocităţi, masacre şi execuţii masive comise
cu sânge rece de forţele hitleriste în ţările ocupate. După capitularea
Germaniei puterea a fost preluată de către cele patru ţări aliate – Anglia,

Este foarte interesant şi în acelaşi timp notabil faptul că acest Proiect se află şi în prezent în
atenţia organelor de specialitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Crucea Roşie internaţională, organizaţie internaţională neguvernamentală cu sediul la Geneva,

creată în urma bătăliei de la Solferino, în 1859, de către Henri Dunant. A se vedea şi Liga
societăţilor de Cruce Roşie, înfiinţată în 1919 , pentru detalii a se vedea şi Raluca Miga-

Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000,

p.297.

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) este o organizaţie internaţională înfiinţată la sfârşitul celui
de al II-lea război mondial, prin semnarea Cartei de la San Francisco, la 26 iunie 1945, de către
51 de state. Îşi are sediul la New York, Geneva şi Viena.

18
Franţa, S.U.A. şi U.R.S.S. Acestea au redactat şi au semnat la Londra la 8
august 1945 actul cu privire la pedepsirea principalilor criminali de război
ai puterilor europene ale Axei. Actului denumit Declaraţia de la Londra i s-
a anexat Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. De
asemenea a fost creat şi Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio, pentru
judecarea principalilor criminali de război din Asia. Caracterul internaţional
al Tribunalului rezultă din faptul că judecătorii din Extremul Orient
desemnaţi de către cele patru mari puteri, reprezentau justiţia în numele
tuturor ţărilor aliate26.

În competenţa Tribunalelor intra judecarea principalilor criminali de război,

care săvârşiseră atât crime de război cât şi crime contra păcii şi conta
umanităţii. Pedepsele ce urmau să fie aplicate erau lăsate la latitudinea
tribunalului, prevăzându-se că tribunalul poate să pronunţe după

convingerea sa orice pedeapsă pe care o consideră justă, inclusiv pedeapsa

cu moartea27.

Legitimitatea acestor Tribunale a fost în parte contestată în epocă,

reproşându-li-se mai întâi lipsa de legalitate, fiind vorba de o jurisdicţie
instituită ad-hoc de către învingători, apoi că au fost compuse numai din
reprezentanţi ai puterilor victorioase, ceea ce le priva de un caracter
internaţional veritabil şi că baza lor legală în ce priveşte dreptul aplicabil
este precară28. Toate aceste probleme, dar şi detalii despre aceste instanţe
internaţionale, vor fi prezenta pe larg în capitolele următoare.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a pronunţat prima sa

sentinţă în septembrie 1946 prin care 12 acuzaţi au fost condamnaţi la
moarte, 2 acuzaţi la câte 20 de ani de închisoare, un acuzat la 15 ani de
închisoare, un acuzat la 10 ani de închisoare iar 3 acuzaţi au fost achitaţi.
La puţin timp după verdictul de la Nürnberg Adunarea Generală a O.N.U. a
adoptat Rezoluţia nr. 95 prin care aprobă şi confirmă principiile de drept
internaţional recunoscute prin Statutul Tribunalului de la Nürnberg şi de
sentinţele sale. Rezoluţia avea un caracter declarativ, confirmând principii şi
norme de drept internaţional deja existente, dar stabilind fără echivoc
configuraţia acestora şi valoarea lor generală, ca parte a dreptului
internaţional penal. Aşadar, erau recunoscute definitiv: principiul
interzicerii războiului de agresiune şi al răspunderii pentru pornirea şi
ducerea unui asemenea război, răspunderea pentru crime de război şi
dreptul comunităţii internaţionale de a sancţiona în plan internaţional sau în
cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte. De asemenea, se afirma
necesitatea perfecţionării în continuare a legislaţiei şi jurisdicţiei

26
Grigore Geamǎnu , op. cit., p. 18.

27
Vasile Creţu, Drept internaţional penal, op. cit., p. 18.

28
Stefan Glaser, op. cit., p. 41.

19
internaţionale care să facă efectivă sancţionarea oricăror încălcări ale
dreptului internaţional în aceste domenii, ca şi nevoia codificării principiilor
şi normelor existente.

În baza acestei Rezoluţii, Comisia de drept internaţional a O.N.U. a

definitivat în 1959 un proiect de Cod al crimelor contra păcii şi securităţii
omenirii, care nu a fost însă adoptat, fiind considerat insuficient de bine
întocmit şi necorespunzând cerinţelor unui veritabil Cod criminal
internaţional. În conceptul de crime contra păcii şi securităţii omenirii, intră
conform acestui proiect de cod, acte care în dreptul internaţional se
încadrează în crima de agresiune armată, actele de stat prin care se
încurajează terorismul internaţional, actele de violare a tratatelor
internaţionale prin care se aduc restricţii sau limitări ale armamentului,
actele de coerciţie economică sau politică îndreptate împotriva unui stat cu
scopul de a obţine avantaje de orice natură sau pentru a-i forţa deciziile,
actele de genocid, crimele împotriva umanităţii şi actele comise cu violarea
legilor şi obiceiurilor războiului29.

Dreptul internaţional postbelic a recunoscut o puternică dezvoltare sub

aspectul reglementărilor cu incidenţe penale, ca rezultat al eforturilor ce
reflectă preocupările umanităţii de a înlocui forţa prin drept, de a pune la
baza relaţiilor internaţionale colaborarea bazată pe principii ferme şi a face
eficientă legalitatea internaţională. Astfel au fost adoptate numeroase
Convenţii prin care sunt reglementate probleme majore privind protecţia
internaţională a unor valori importante ale umanităţii şi lupta organizată
împotriva criminalităţii internaţionale, dintre care cele mai importante sunt:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de

Adunarea Generală a O.N.U. la 11 septembrie 1948 – este un document

programatic pentru protecţia fiinţei umane într-o epocă a afirmării libertăţii
şi demnităţii acesteia şi ale cărei principii au fost ulterior precizate în
instrumente cu valoare de angajament juridic al statelor, respectiv Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional
cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966)

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid adoptată la 9

decembrie 1948 constituie baza juridică a sancţionării celei mai grave crime
contra umanităţii;

Convenţia pentru reprimarea traficului de fiinţe umane şi exploatarea

prostituirii semenilor (1949)

Cele patru Convenţii semnate la Geneva la 12 august

1949: Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi

29
Vasile Creţu, Drept internaţional penal, op. cit., p. 20.

20
bolnavilor din forţele armate în campanie, Convenţia pentru
îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din
forţele armate în campanie, Convenţia privitoare la tratamentul
prizonierilor de război şi Convenţia privitoare la protecţia
persoanelor civile în timp de război, constituie o veritabilă
codificare a dreptului umanitar aplicabil în perioada de conflict
armat;

Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict

armat, adoptată la Haga în 1954 este o codificare a regulilor de
drept internaţional în materie;

Convenţia unică asupra stupefinatelor 1961;

Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor

1970;

Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei

apartheid 1976;

Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi

crimelor contra umanităţii adoptată în cadrul O.N.U. la 1968 este
un instrument juridic pentru sancţionarea fermă şi descurajarea
săvârşirii unor dintre celor mai grave crime îndreptate îmoptriva
societăţii umane în ansamblul său, din care lipsesc însă crimele
contra păcii;
Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 1974 prin care a fost
adoptată definiţie agresiunii, rezoluţie ce a reprezentat un
eveniment remarcabil în procesul de dezvoltare a dreptului
internaţional privind folosirea forţei;

Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării producţiei şi

stocării armelor biolgice sau a toxinelor şi la distrugerea lor
(1972) constituie primul instrument juridic internaţional prin care
o întreagă categorie de arme de distrugere în masă este complet
scoasă în afara legii;

Convenţia cu privire la interzicerea utilizării de tehnici de

modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte
scopuri ostile (1976) oferă baza juridică pentru scoaterea în afara
legii internaţionale a războiului ecologic, ameninţare ce apasă
asupra existenţei civilizaţiei umane şi o potenţială crimă împotriva
întregii omeniri;

Convenţia asupra interzicerii sau limitării utilizării unor arme

clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante
inutile sau ca lovind fără discriminare 1980

(Convenţia este însoţită de trei protocoale referitoare la categorii

specifice de asemenea arme: schijele nelocalizabile, interzicerea

21
sau limitarea de mine, capcane sau alte dispozitive şi interzicerea sau
limitarea utilizării de arme incendiare);

· Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării prelucrării, stocării şi

utilizării armelor chimice şi la distrugerea acestora (1993).

Rezultatele obţinute în reglementarea unor importante probleme cu

incidenţe directe în dreptul internaţional penal, ca şi diligenţele care se
depun în continuare pentru dezvoltarea unor asemenea reglementări, pentru
amplificarea eforturilor în sensul colaborării tot mai largi în reprimarea
criminalităţii, sunt dovada că în zilele noastre asistăm la o largă afirmare a
dreptului internaţional penal, la conturarea principiilor, instrumentelor şi
metodelor sale, care să-l facă eficient în lupta pentru sancţionarea
încălcărilor aduse principiilor şi normelor de drept şi pentru respectarea
legalităţii internaţionale pe timp de pace şi în caz de conflict armat 30.

1.2. Poziţia dreptului internaţional penal în sistemul disciplinelor

juridice

1.2.1. Dreptul internaţional penal – capitol al dreptului internaţional

public sau ramură distinctă de drept?

Dreptul internaţional penal este considerat ca fiind o ramură relativ nouă în

peisajul dreptului internaţional. Trebuie însă să precizăm că el reprezintă o
ramură despre care s-a vorbit încă din anul 1889, când trei penalişti renumiţi
şi anume, Van Hamel, profesor la Universitatea din Amsterdam, Prins,
profesor la Universitatea din Bruxelles şi von Liszt, profesor la
Universitatea din Berlin, au fondat Uniunea Internaţională de

Drept Penal31.
Din păcate, această Uniune nu a rezistat conjuncturii existente în timpul
primului război mondial, dar necesitatea ei a fost apoi resimţită dorindu-se
crearea unei noi Asociaţii de drept penal internaţional, datorită apariţiei
conflictelor internaţionale. În acest context şi succedând Uniunea
Internaţională de Drept Penal, Quintiliano Soldana şi Henri Donedieu de
Vabres au propus înfiinţarea unei Asociaţii internaţionale de drept penal32.

Această Asociaţie s-a străduit să elaboreze un drept penal comun cu dreptul

internaţional pentru a veni în sprijinul solidarităţii internaţionale. În
sprijinul fondatorilor săi, Asociaţia a devenit reprezentativă prin dorinţa
unanimă a tuturor statelor animate de sentimente pacifiste, în scopul de a-şi

30
Vasile Creţu, op. cit., p. 22.

Sandra Szurek, La formation du droit international pénal , în H.Ascensio, E.Decaux et

A.Pellet, op.cit, p.8.

Sandra Szurek, op.cit., p.9

22
uni forţele pentru apărarea umanităţii de o criminalitate din ce în ce mai
accentuată.

În baza celor expuse, putem spune că, deşi este considerată o ramură relativ
nouă a dreptului internaţional public aşa cum am menţionat anterior,
elementele dreptului internaţional penal au făcut obiectul studiilor a diferiţi
şi totodată, importanţi jurişti, încă din secolele trecute, atunci când, datorită
apariţiei şi dezvoltării unor conflicte internaţionale care au dat naştere unor
infracţiuni (care au fost denumite tot internaţionale) a început afirmarea
responsabilităţii guvernanţilor pentru aceste fapte33.

Astfel, în sprijinul respectării legilor războiului, a respectării tratatelor

internaţionale şi, în principal, pentru pedepsirea persoanelor vinovate de
încălcarea acestor reguli (fie în calitate de organe ale statului, fie particulari)
a apărut şi s-a conturat Dreptul internaţional penal.

Tratatul de pace de la Versailles din anul 1919 consacră răspunderea penală

a persoanei fizice, contribuind, ca şi alte tratate de pace, într-o mare măsură
la dezvoltarea dreptului internaţional penal.

Perioada interbelică a avut o contribuţie mai mult decât semnificativă la

consolidarea temeliei dreptului internaţional penal. Aici, rolul cel mai
important l-a avut juristul român Vespasian V. Pella, profesor la
Universitatea Bucureşti şi un specialist reputat în drept internaţional , care a
ştiut foarte bine cum să folosească instrumentele acestuia pentru a atinge
obiectivul important al păstrării păcii şi ordinii în societatea internaţională a
timpului său.

Majoritatea autorilor români şi străini de drept internaţional îl consideră pe

Vespasian V. Pella ca pe unul dintre pionierii importanţi ai dreptului
internaţional penal – acesta fiind iniţiatorul primei Convenţii cu privire la
crearea unei Curţi Penale Internaţionale, semnată în anul 1937 la Geneva şi,
contribuind substanţial la dezvoltarea acestei noi ramuri de drept
internaţional prin participările sale active la lucrările Biroului Internaţional
pentru unificarea dreptului penal, Asociaţiei Internaţionale pentru unificarea
dreptului penal şi ale multor altor foruri internaţionale, inclusiv Tribunalul
Internaţional de la Nürnberg, în mai 1947, când şi-a prezentat noile sale
teorii cu privire la dreptul internaţional penal (supranaţional – cum îi spunea
el)34 – care au fost, de fapt, consacrate prin deciziile acestui tribunal
internaţional ad-hoc.

Preocupându-se de incriminarea războiului de agresiune, ca fiind cea mai

gravă crimă împotriva omenirii, de noţiunea de crime de război şi

Pentru detalii a se vedea Ionuţ Andrei Barbu, Unele consideraţii generale privind dreptul
internaţional penal ca ramură distinctă de drept, PRO Patria Lex nr.6-7/2005.

Bogdan Aurescu, Vespasian V.Pella, O viaţă dedicată dreptului internaţional, în Revista

Română de Drept Internaţional, an I, nr.1, vol.1, oct.-dec. 2003, p.336.

23
de necesitatea pedepsirii celor vinovaţi de săvârşirea de infracţiuni
internaţionale, Vespasian V. Pella a dat una din cele mai vechi definiţii ale
dreptului internaţional penal. El scria că dreptul internaţional penal
reprezintă “totalitatea regulilor de fond şi formă care guvernează modul de
reprimare a acţiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure
ordinea publică internaţională şi armonia între popoare”35.

Pornind de la teoria lui Vespasian V. Pella în literatura de specialitate, s-au

dat mai multe definiţii dreptului internaţional penal.

Spre exemplu, eminentul jurist belgian de drept internaţional, Stefan

Glasser, scria că dreptul internaţional penal este “ansamblul de reguli
juridice recunoscute în relaţiile internaţionale, care au drept scop de a
proteja ordinea juridică sau socială internaţională prin reprimarea actelor
care îi aduc atingere, sau, cu alte cuvinte, ansamblul de reguli stabilite
pentru reprimarea violărilor aduse perceptelor de drept internaţional
public”36.

Şapte ani mai târziu, după concepţia lui Grigore Geamănu, “dreptul
internaţional penal conţine ansamblul regulilor juridice (cutumiare sau
convenţionale) stabilite sau acceptate în relaţiile dintre state, referitor la
represiunea infracţiunilor comise prin violarea dreptului internaţional
public”37.

La mijlocul anilor ’90, după o atentă studiere a doctrinei, Vasile Creţu

conchide că “dreptul internaţional penal constituie un ansamblu de norme
juridice, convenţionale sau cutumiare, stabilite sau acceptate de state, ca
parte a dreptului internaţional public, în baza cărora este organizată
incriminarea şi reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce atingere
unor interese fundamentale ale comunităţii internaţionale”38.
În zilele noastre, dreptul internaţional penal acoperă un ansamblu de reguli
care guvernează incriminarea şi reprimarea infracţiunilor care, fie prezintă
un element de extraneitate, fie sunt de origine internaţională39.

Aici, elementul de extraneitate înseamnă că problema penală naţională

priveşte o ordine juridică străină, ţinând seama, în general, de naţionalitatea
străină a autorilor sau de caracterul extrateritorial al infracţiunii.

Originea internaţională a incriminării sau a reprimării se referă la sursele lor

convenţionale sau cutumiare internaţionale. Se opun aici Dreptul

A se vedea, Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol.II, Bucureşti, 1983, p.533.

Stefan Glasser, Droit international pénal conventionnel, vol.I, Bruxelles, Etablissement Emile
Bruylant, 1970, p.16-17.

Grigore Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977, p.25.

Vasile Creţu, Drept Internaţional Penal, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996, p.4.

A se vedea, Dictionnaire de Droit International Public, Bruylant, Bruxelles, 2001, p.391.

24
penal internaţional (regulile invocate sunt de origine internă) şi Dreptul
internaţional penal (regulile invocate sunt de origine internaţională).

Noţiunea de drept penal înglobează nu numai dreptul penal propriu-zis,

adică dreptul material care prevede infracţiunile, identifică persoanele
responsabile şi fixează pedepsele corespunzătoare, dar şi procedura penală
sau dreptul procesual penal care determină, între altele, competenţa
tribunalelor, guvernează desfăşurarea procesului, atribuie efecte hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în străinătate şi fixează regulile cu privire la
asistenţa şi cooperarea internaţională în materie de sancţionare penală.

Punctul de unde pleacă dreptul internaţional penal este schimbarea tezei,

conform căreia, subiectul răspunderii internaţionale este numai statul.
Treptat însă, a apărut ideea care, de altfel, s-a şi impus, că şi persoanele
fizice (indivizii) răspund pentru săvârşirea unor acte contrare dreptului
internaţional, care sunt incriminate ca infracţiuni internaţionale.

Persoana fizică răspunde în dreptul internaţional şi sub aspect penal prin

faptul că răspunderea internaţională a statului nu absolvă de răspundere
persoana fizică care a săvârşit efectiv infracţiunea internaţională, fie în
calitatea sa de organ de stat, fie ca persoană particulară. De asemenea,
răspunderea trebuie să fie individuală pentru infracţiunea internaţională
săvârşită de ea.

Sentinţa Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg din anul 1946

confirmă răspunderea persoanei fizice şi sub aspectele sus-prezentate.
Astfel, această sentinţă precizează că oamenii, iar nu instituţiile abstracte,
comit infracţiunile internaţionale. De asemenea, se precizează că numai prin
pedepsirea vinovaţilor de săvârşirea acestor infracţiuni se poate garanta
respectarea dreptului internaţional40.
Răspunderea persoanei fizice pentru violarea dreptului internaţional public,
prin săvârşirea de infracţiuni internaţionale a fost afirmată şi consacrată şi
în Tratatul de pace de la Versailles din anul 1919. Acest Tratat stabileşte şi
două principii pentru stabilirea răspunderii internaţionale a persoanei fizice:

1.Răspunderea persoanelor fizice pentru comiterea infracţiunilor

internaţionale.

2.Principiul instituirii unor instanţe de judecată internaţionale

speciale.

Aceste instanţe trebuiau să judece şi să pedepsească persoanele vinovate.

40
Pentru păreri asemănătoare, a se vedea, Marţian I. Niciu, Drept Internaţional Public,
Editura Servosat, Arad, 2001, p.124.

25
Dreptul internaţional penal, ca ramură a dreptului internaţional public, a
apărut şi s-a dezvoltat pe baza unei cooperări internaţionale şi a actelor
internaţionale prin care anumite fapte au fost incriminate ca infracţiuni
internaţionale.

În virtutea aplicării normelor de drept internaţional penal, statele

cooperează pe plan internaţional prin elaborarea a numeroase convenţii
pentru combaterea infracţiunilor internaţionale prin care sunt incriminate
anumite fapte şi se stipulează pedepsirea vinovaţilor. Aceste convenţii
cuprind şi obligaţia statelor de a introduce prevederile lor în legislaţia lor
penală.

O altă problemă care se pune în legătură cu această premisă de drept

internaţional penal este aceea a terminologiei. În acest sens, unii autori
folosesc atât noţiunea de drept penal internaţional, cât şi pe cea de drept
internaţional penal41.

Dreptul internaţional penal face parte din ordinea juridică internaţională, pe

când dreptul penal internaţional apără ordinea internă a fiecărui stat.

Dreptul penal internaţional constituie domeniul în care statele îşi solicită

reciproc sprijin pentru rezolvarea unor probleme de drept penal intern, cum
ar fi norme referitor la: extrădare, asistenţă judiciară în cauze penale42,
aplicarea legilor naţionale în cazul infracţiunilor săvârşite în străinătate,
recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti ale
altor state. De asemenea, apără de posibile atentate, ordinea internă a
fiecărui stat. Mai mult, cuprinde normele de drept penal intern care au şi un
element de extraneitate43 şi conţine norme şi sancţiuni
de drept penal stabilite, de obicei, în conformitate cu dreptul internaţional
penal44.

Acest drept penal internaţional nu este altceva decât cooperare judiciară

internaţională, concept care nu a fost definit exact de specialişti şi care s-a
manifestat mai activ în ultima perioadă, cunoscând noi şi diversificate
forme, unele legiferate prin norme juridice interne, altele prevăzute în
diferite tratate şi convenţii internaţionale.

A se vedea, Grigore Geamănu, Drept internaţional penal, op.cit., p.22-24.

Cum ar fi spre exemplu Legea nr.302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în

materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 1 iulie 2004.

Locul săvârşirii faptei sau al consecinţelor producerii acestora, naţionalitatea făptuitorilor, locul
unde aceştia se află după săvârşirea infracţiunilor, când toate aceste elemente sau unele din ele
nu sunt întrunite în cadrul legal naţional, împrejurări de natură a determina componenţa de
judecată a instanţelor naţionale.

Prin ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale.

26
Unii autori45 referindu-se la domeniul asistenţei, înţeleg în sens restrâns prin
cooperare judiciară internaţională o modalitate specifică de acţiune, prin
care guvernele lumii acţionează acordându-şi ajutor reciproc prin formele
stabilite de legi, acorduri, tratate, convenţii sau reciprocitate.

În ceea ce priveşte dreptul internaţional penal acesta reglementează faptele

penale care aduc atingere relaţiilor paşnice dintre popoare, precum şi
drepturilor fundamentale ale omului, cum ar fi: crimele contra păcii şi
omeniri, crimele de război, crimele contra umanităţii, cât şi pe cele prin care
sunt afectate sau tulburate alte valori fundamentale pentru societatea umană
sau activităţi importante pentru colaborarea internaţională şi anume,
infracţiuni internaţionale, cum ar fi46: terorismul internaţional, infracţiunile
împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, capturarea
sau deturnarea de aeronave, pirateria maritimă, distrugerea cablurilor
submarine, traficul ilicit de droguri, circulaţia şi traficul publicaţiilor
obscene, falsificarea de monedă, sclavia şi traficul de sclavi, traficul de
femei şi de copii, viol, sclavaj sexual, prostituţie forţată, sterilizare forţată,
pedofilie, infracţiuni privitoare la bioetică, atentatele la securitatea
personalului Naţiunilor Unite, comerţul ilegal al bunurilor culturale,
infracţiuni referitoare la telecomunicaţii şi informatică, infracţiuni
referitoare la protecţia intereselor economice.

Fiind o ramură a dreptului public ce se bazează, şi totodată, se află în relaţii

de corelaţie reciprocă cu normele generale ale acestui drept, se constituie
din norme materiale47 şi din norme procesuale48.

De asemenea, prin crearea Curţii Penale Internaţionale, şi-a constituit

propriul aparat represiv, aplicându-se atunci când este săvârşită o
infracţiune internaţională.
Mai putem spune că dreptul internaţional penal se prezintă ca un cod perfect
unitar, coerent şi legiferat49 ce se exercită în forme speciale.

Altfel spus, dreptul internaţional penal apără cele mai importante valori
internaţionale şi ordinea juridică internaţională, reprimând infracţiunile
internaţionale şi stabilind obligaţiile internaţionale ce revin statelor în
această materie.

45
Alexandru Boroi, Ion Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în materie
penală,

Editura C.H. Beck, Bucureşti , 2008, p.6.

Pentru păreri asemănătoare, a se vedea, Vasile Creţu, Drept internaţional penal, op. cit., p.4-5.

Acestea stabilesc actele interzise, adică totalitatea faptelor considerate de convenţii drept
infracţiuni.

Normele procesuale stabilesc procedurile permise în situaţia în care normele materiale au fost
încălcate.

Bineînţeles, odată cu adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale.

27
În acest context ne întrebăm dacă după ce am prezentat domeniul dreptului
internaţional penal, după ce am văzut multitudinea de infracţiuni pe care
trebuie să le reglementeze, putem spune despre dreptul internaţional penal
că tinde să devină o ramură distinctă de drept. O putem include în
continuare, ţinând cont de complexitatea ei, în subramurile dreptului
internaţional public sau a dreptului penal?50

Evoluţia societăţii care, implicit, presupune şi evoluţia infracţiunilor cu

caracter internaţional, a determinat, în zilele noastre, impunerea şi implicit,
recunoaşterea pe plan internaţional a dreptului internaţional penal ca ramură
distinctă de drept. De aceea se află la etapa cristalizării ca ramură autonomă
de drept, fiind recunoscută ca una dintre cele mai noi ramuri ale dreptului
internaţional public, oficial codată în totalitatea normelor sale, din anul
1998, odată cu instituirea jurisdicţiei penale internaţionale prin adoptarea
Statutului Curţii Penale Internaţionale51.

Bineînţeles, în stadiul actual, în ziua următoare Conferinţei de la Roma,

bătălia nu este încă câştigată. Va trebui să se aprecieze noua situaţie creată
odată ce statele îşi vor stabili poziţia definitivă cu privire la acest Statut.
Dacă Curtea Penală Internaţională nu ar fi luat fiinţă în următorii 20 de ani,
ne-am fi regăsit încă o dată în plus într-un clar-obscur ce nu permitea un
răspuns net în ceea ce priveşte consolidarea cutumiară a dreptului
internaţional penal. Pentru ca acest drept, aşa cum este valabil pentru
drepturile persoanei, trebuie să fie acelaşi pentru toţi indivizii, fără
deosebire de naţionalitatea lor, de rasă sau chiar de alte criterii. Fără
îndoială, în dreptul penal, egalitatea în faţa legii este un imperativ absolut.
Fără o egalitate în drept şi în fapt, chiar şi arhitectura juridică cel mai
judicios construită ar fi sortită eşecului52.

1.3. Evoluţia dreptului internaţional în perioada interbelică 1.3.1.

Contribuţia lui Vespasian V. Pella
În perioada dintre cele două războaie mondiale, s-a remarcat în plan
diplomatic, dar şi ca specialist în drept internaţional, eminentul jurist român
Vespasian V. Pella53, care împreună cu alţi reputaţi diplomaţi români,
precum Nicolae Titulescu si-au adus contribuţia la elaborarea unor

A se vedea, Stefan Glasser, Introduction à l’étude du droit international pénal, Paris, 1945,
p.4.

Doc. O.N.U. A/CONF.183/9, 17 iulie 1998.

Christian Tomuschat, La cristallisation coutumière, în H.Ascensio, E.Decaux et A.Pellet,

op.cit, p.23.

Bogdan Aurescu, Vespasian V.Pella – o viaţă dedicată Dreptului internaţional.Scurtă notă

biografică în Revista Română de Drept Internaţional, nr.1/2003, p.346.

28
instrumente juridice internaţionale care vizau păstrarea păcii şi ordinii
internaţionale.

Vaspasian V.Pella, fără a omite din câmpul său de activitate problemele

generale privind interzicerea războiului de agresiune s-a făcut cunoscut mai
ales printr-o serie de propuneri şi iniţiative concrete vizând sancţionarea
infracţiunilor internaţionale, în felul acesta, activitatea sa constituind unul
dintre elementele cele mai importante ale prezenţei româneşti în gândirea
politică şi juridica interbelică54.

Vespasian Pella a urmat o strălucită carieră universitară în ţară şi străinătate.

Astfel, a fost profesor titular la Facultăţile de drept din Iaşi şi apoi din
Bucureşti, profesor invitat la Institutul de Înale Studii Internaţionale de la
Geneva, la Academia de Drept Internaţional de la Haga unde a prezentat în
1926 un curs, bine cunoscut în literatura mondială, cu privire la reprimarea
pirateriei , la Institutul de înalte Studii Internaţionale al Facultăţii de Drept din

Paris, la Facultatea de Drept a Universităţii franceze din New York.

Concomitent cu activitatea didactică şi ştiinţifică, Vespasian Pella a

desfăşurat o prodigioasă activitate diplomatică în cadrul Ligii Naţiunilor.
Astfel, a fost delegat al României la mai multe sesiuni ale acestei
organizaţii internaţionale, la Conferinţa pentru dezarmare, a fost raportor al
mai multor comisii internaţionale care au funcţionat în cadrul Ligii
Naţiunilor. In mod deosebit s-a remarcat prin activitatea desfăşurată ca
raportor general al Conferinţei diplomatice a Ligii Naţiunilor pentru
adoptarea convenţiilor privind represiunea terorismului şi crearea unei Curţi
Penale Internaţionale (1937), şi ca preşedinte al Comisiei generale pentru
probleme juridice şi constituţionale a celei de a 19 -a sesiuni a Adunării
Generale a Ligii Naţiunilor (1938)55.
În condiţiile în care numeroşi intelectuali români de valoare aveau să fie
ţinta unor inumane şi incalificabile represiuni, după 1948 a fost nevoit sa-şi
părăsească ţara, retrăgandu-i-se în mod abuziv cetăţenia româna. După mai
multe călătorii în străinătate, s-a stabilit definitiv la New York. El a
continuat sa desfăşoare însă, în continuare, o importantă activitate ca expert
al mai multor organizaţii internaţionale şi, în primul rând, al Organizaţiei
Naţiunilor Unite. De această perioada a activităţii sale este legat
„Memorandumul" pe care 1-a prezentat în 1950 asupra unui

Proiect de cod de sancţionare a crimelor contra păcii şi umanităţi i, la

cererea Secretarului General al O.N.U. A desfăşurat concomitent, în

54
Victor Duculescu, Vespasian V.Pella – personalitate proeminentă a ştiinţei juridice
româneşti,comunicare prezentată în cadrul A.D.I.R.I., cu prilejul comemorării lui Vespasian
V.Pella, publicată în Instituţii de drept public şi relaţii internaţionale în dinamică, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.145.

55
Idem, p.146.

29
toată această perioadă, o remarcabilă activitate ca preşedinte al Asociaţiei
Internaţionale de Drept Penal, ca secretar general şi fondator al Biroului
Internaţional pentru unificarea dreptului penal şi cu vicepreşedinte al
Asociaţiei Juridice Internaţionale.

Numele lui Vespasian Pella rămâne legat de ideea sancţionării infracţiunilor

internaţionale, şi în primul rând a crimei de agresiune, în condiţiile în care
interesele unor state mici erau insuficient apărate de normele dreptului
internaţional şi tratatele existente în vremea sa. În cadrul Asociaţiei
Internaţionale de Drept Penal, Vespasian Pella considera că misiunea
dreptului penal este aceea de a apăra pacea internaţională, deoarece, până
atunci această misiune „nici diplomaţia, nici politica Societăţii Naţiunilor
nu au reuşit să o îndeplinească" .

În condiţiile în care pe plan internaţional în rândul juriştilor se purta o vie

dezbatere în legătură cu cine trebuia să răspundă de fapt cu privire la
crimele internaţionale, dacă în legătură cu acestea urmau să răspundă direct
statele sau numai executanţii persoane fizice , marele jurist şi diplomat
român susţinea ideea unei răspunderi cumulative, atât a statelor, cât şi a
indivizilor, pentru infracţiunile care aduceau atingere legii internaţionale.
Într-o epocă în care era considerat o axiomă aforismul lui Napoleon, în
sensul că „crimele colective nu angajează pe nimeni", Vespasian Pella se
manifesta cu hotărâre ca un promotor al i deii responsabililăţii penale a
statelor, concomitent şi distinct de răspunderea penală de care se făceau
pasibili indivizii, persoane fizice ce ar fi comis astfel de crime, beneficiind
de poziţii mai mult sau mai puţin oficiale. Ideile esenţiale ale concepţiei
sale, care au devenit astăzi unanim cunoscute şi preţuite, au fost enunţate
într-o valoroasă lucrare pe care a publicat-o în 1925, la vârsta de nici 28 de
ani, intitulată sugestiv „Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul
penal al viitorului" . Această carte a stârnit o remarcabilă valvă în rândul
specialiştilor care, indiferent dacă acceptau integral sau nu tezele sale,
recunoşteau valoarea cu totul deosebită a ideilor pe care juristul român le
avansase în această deosebit de importantă lucrare. În lucrarea menţionată,
V.V.Pella fundamenta, cu argumente cât se poate de judicios alese,
susţinerea că războiul de agresiune reprezintă o crimă internaţională dintre
cele mai grave. El se pronunţa deschis împotriva ideii privită ca o axiomă în
literatura occidentală de specialitate din acea vreme potrivit căreia războiul
ar fi trebuit considerat ca un mijloc de rezolvare a conflictelor
internaţionale. „În timp ce până în prezent dreptul internaţional public
acorda o importanţă egală dreptului păcii şi dreptului războiului, arăta Pella
în viitor această ştiinţă va fi transformată în chiar bazele sale, neexistând
decât un

30
singur drept: dreptul păcii. Ar fi absurd de a mai concepe existenţa şi a unui
drept al războiului, adică un drept al crimei” 56.

Pornind de la teza războiului-crimă internaţională şi a conceperii dreptului

internaţional ca un drept al păcii, care interzice agresiunea, V.V.Pella a
fundamentat, în scrierile sale, necesitatea consacrării pe plan juridic a
responsabilităţii statelor pentru încălcarea dreptului internaţional.

Proiectul de Cod penal internaţional avansat de Vespasian Pella încă din

1926 prevedea printre sancţiunile ce puteau fi aplicate statelor: sancţiuni
diplomatice, sancţiuni juridice, sancţiuni economice şi folosirea forţei
armate. Infracţiunile avute în vedere de juristul român erau, în primul rând,
crima internaţională de agresiune, încălcarea zonelor demilitarizate,
nesocotirea hotărârilor Curţii Permanente de Justiţie Internaţională,
pregătirea pe teritoriul unui stat a unor atentate împotriva securităţii altor
state, imixtiunea unui stat pe cale de subversiune în luptele politice ce se
desfăşoară într-un alt stat, ameninţarea cu războiul de agresiune, încălcarea
imunităţii diplomatice a reprezentanţilor străini şi altele. Printre infracţiunile
comise de indivizi erau înscrise acţiunea unui conducător de stat de a
declara un război de agresiune, abuzul privilegiilor diplomatice pentru a
săvârşi acţiuni contrare principiilor ordinii publice internaţionale, încălcarea
legilor războiului, răspândirea de ştiri false de natura sa pună în pericol
pacea.

Viziunea Iui Vespasian Pella cu privire la crimele internaţionale era, prin

urmare, o viziune amplă, de largă deschidere, fundamentată ştiinţific, care
avea în vedere pe de o parte incriminarea faptelor cu caracter criminal
săvârşite de agenţi sau oficialităţi ale statelor, dar şi a înseşi guvernelor care
adoptaseră decizii criminale, de asemenea natură, care încălcaseră dreptul
internaţional şi care comiseseră cu ştiinţă infracţiuni internaţionale 57.
Consecinţa firească a tezei enunţate de Vespasian Pella cu privire la caracterul
criminal al războiului şi necesitatea sancţionării criminalităţii colectivă a
statelor era ideea constituirii unei Curţi Penale Internaţionale, instanţă de natură
să confere un suport juridic şi o aplicaţiune practică eforturilor pentru
pedepsirea acţiunilor contrare dreptului internaţional Meritul deosebit al ideilor
avansate de Vespasian Pella cu privire la calificarea războiului drept crimă
internaţională constă în aceea că ele erau enunţate într-o perioada în care
războiul era considerat un mijloc licit de soluţionare a diferendelor
internaţionale, fiind bine cunoscut faptul că abia la 27 august 1928, la Paris, a
fost adoptat Pactul Briand Kellogg, prin care agresiunea a fost interzisă. Ideile
sale cu privire la responsabilitatea penală a statelor

Victor Duculescu, op.cit.,p.146.

Idem, p.147

31
erau enunţate, astfel, cu peste doi ani înainte de actele internaţionale de la
terminarea celui de al doilea război mondial prin care au fost instituite
Tribunalele internaţionale de la Nürnberg şi Tokio pentru judecarea marilor
criminali de război. Juristul român avea, prin urmare, meritul de a anticipa o
serie de teze şi construcţii juridice care şi-au găsit locul abia mult mai târziu
în gândirea internaţională. Trebuie subliniat însă că marea sa idee privind
crearea unei Curţi Penale Internaţionale nu s-a putut concretiza deoarece
Tribunalul de Ia Nürnberg ca şi cel de la Tokio au fost, aşa cum se cunoaşte,
instanţe de excepţie, care au judecat numai pe anumiţi infractori şi anume
pe principalii criminali de război. Ceilalţi criminali au fost judecaţi, aşa cum
se ştie, de diverse tribunale naţionale. În ştiinţa juridică au continuat însă, în
anii postbelici, discuţiile în legătură cu acceptarea creării unei Curţi Penale
Internaţionale, multe state manifestând reţineri faţa de o asemenea idee şi
apreciind că nu este cazul ca propriii cetăţeni, chiar dacă ar comite fapte
oricât de grave, să fie încredinţaţi spre judecare unor instanţe internaţionale
în loc să fie judecaţi de propriile lor tribunale. Cu toate acestea, ideea Curţii
Penale Internaţionale rămâne o idee deosebit de importantă, pe care însuşi
Vespasian Pella o considera o chezăşie a păcii şi stabilităţii internaţionale, a
cooperării statelor pentru eradicarea infracţiunilor ce puteau aduce atingere
intereselor unui număr mai mare de state, de fapt întregii comunităţi
internaţionale58.

Vorbind despre viitorul Curţii Penale Internaţionale. V.V.Pella

spunea:"...daţi-mi voie să consider simplul fapt al existenţei unei

Convenţii pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale drept o idee

generatoare a unei noi şi importante dezvoltări a justiţiei criminale
internaţionale. Mişcarea în favoarea unei Curţi penale internaţionale
este destinată, de altfel, sa câştige o amploare şi o forţă crescândă,
deoarece ... este conformă evoluţiei urmate de drept în toate grupările
omeneşti, în măsura în care se internaţionalizează manifestările
anumitor crime, Curtea va putea să-şi extindă competenţa şi asupra
altor infracţiuni prevăzute de convenţiile internaţionale. Ea va putea
deopotrivă sa se ocupe într-un viitor mai îndepărtat nu numai de
răspunderea indivizilor, dar şi de răspunderea anumitor colectivităţi
care vor tulbura relaţiile internaţionale" .

Meritele lui Vespasian V. Pella, privind crearea unei Curţi Penale

Internaţionale şi a unui Cod represiv mondial au fost unanim recunoscute în

lume, „el fiind cel care a aruncat scânteia creatoare”, după cum spunea Jean

Graven59.

Victor Duculescu, op.cit.,p.147.

Preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, rector al Universităţii din Geneva.

32
În România, după 1948, opera lui Vespasian Pella a fost trecută sub tăcere în
mod cu totul nejustificat, în perioada anilor '50 şi chiar '60, concepţiile sale au
fost criticate cu virulenţă, estimându-se că ideea unei jurisdicţii penale
internaţionale ar pune în pericol „suveranitatea" statelor. Marile sale contribuţii
şi idei directoare cu privire la cerinţa creării unei Curţi Penale Internaţionale au
fost pe nedrept calificate ca „utopice" ori "mondialiste" , lucrările marelui jurist
fiind totuşi cunoscute şi apreciate foarte mult pe plan internaţional 60.

Cu toate acestea, în literatura juridică româneasca s-au emis şi puncte de vedere

curajoase, care au încercat să atragă atenţia cât de cât asupra posibilităţii de a
accepta ideea unei Curţi Penale Internaţionale care să judece crimele împotriva
comunităţii naţiunilor. Regretatul profesor Grigore Geamănu aprecia, de pilda,
într-o lucrare scrisa în 1977, că „În cei peste treizeci de ani care au trecut de
la sfârşitul războiului, valabilitatea argumentelor care s-au ridicat
împotriva unei instanţe penale internaţionale a fost depăşită de însemnate
progrese realizate în domeniul dreptului internaţional, al legilor morale si
al conştiinţei umanităţii"61.

Este evident faptul că viziunile lui Vespasian V. Pella nu erau corelate la

realităţile existente la acel moment, dar timpul va dovedi corectitudinea
raţionamentelor sale şi importanţa idealului de justiţie promovat de acesta 62.

Nu trebuie să încheiem fără a reda excepţionala definiţie a dreptului

internaţional penal elaborată de Vespasian V.Pella , cu mult timp înainte ca
acesta să fie altceva decât o sublimă formă lipsită de conţinut: „ o disciplină
juridică, care, în vederea apărării ordinii internaţionale, determină crimele
împotriva păcii şi umanităţii, prevăzând sancţiunile şi

condiţiile de responsabilitate ale indivizilor, statelor sau altor persoane

juridice”63.
Pentru a înţelege pe deplin rolul şi însemnătatea activităţii lui Vespasian
V.Pella, trebuie să-l cităm pe juristul român de prestigiu, Iulian Poenaru,
care făcea următoarele aprecieri: „…putem afirma, fără teamă de a greşi, că
ideile, concepţiile şi atitudinea înaintată ale lui Vespasian V.Pella, benefice
întregii omeniri, îşi au sursa în inteligenţa nativă şi în sclipirile de

Una din sălile de judecată ale Tribunalului Penal pentru fosta Iugoslavie purtându-i numele.

Grigore Geamănu, Drept internaţional penal şi..,op.cit., p.232, citat de Victor Duculescu

în op.cit., p.149.

Victor Ponta, Daniela Coman, Curtea Penală Internaţională – consacrarea juridică a

Statutului primei instanţe penale permanente din istoria justiţiei internaţionale, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.26.

idem.

33
geniu ale poporului român, al cărui prestigios ambasador a fost pe toate
meridianele şi paralelele globului pământesc”64.

1.4. Sancţionarea crimelor după cel de-al doilea război mondial 1.4.1.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg

1.4.1.1. Necesitatatea constituirii Tribunalului Militar

Internaţional de la Nürnberg

Atrocitatea crimelor comise în timpul celui de-al doilea război mondial a

determinat puterile învingătoare să ia în calcul, chiar înainte de sfârşitul
războiului, posibilitatea înfiinţării unui tribunal care să poată judeca
responsabilii crimelor care au marcat conştiinţa umanităţii. În acest sens a
fost semnată Declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, prin care
Puterile Aliate intenţionau să trimită membrii partidului nazist şi militarii
germani responsabili de atrocităţi sau crime în ţările unde au fost comise
faptele pentru a putea fi judecaţi şi pedepsiţi potrivit legilor acestor ţări.

La această dată, numai crimele de război păreau să intre în competenţa

Declaraţiei. Însă, odată cu anul 1944, au început să iasă la iveală date despre
genocidul65 comis împotriva celor 6 milioane de evrei din Europa,
ajungându-se în acest fel la conceptul de “crime împotriva umanităţii”.

În temeiul Declaraţiei de la Moscova, la data de 8 august 1945, se semnează,

la Londra, “Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de
război ai Puterilor europene şi ale Axei”. Guvernele Regatului Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord, al U.R.S.S. şi al S.U.A., precum şi
Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, ca state semnatare ale
Acordului, au instituit un Tribunal militar internaţional, cu sediul la
Nürnberg, care să judece criminalii de război ale căror fapte nu aveau o
localizare geografică exactă.

1.4.1.2. Principiile Dreptului Internaţional recunoscute în Statutul

Tribunalului de la Nürnberg

Ø
Principiul I - Orice persoană care comite o faptă considerată crimă în baza
prevederilor dreptului internaţional va răspunde pentru ea şi va fi pasibilă de
pedeapsă;

Iulian Poenaru, Vespasian V.Pella.O viaţă dedicată ideii de justiţie internaţională, Editura

Lumina, Bucureşti, 1999, citat de Victor Ponta, Daniela Coman, op.cit., p.27.

Termenul a fost promovat de un ziarist american de origine iudaică, Raphael Lemkin şi utilizat
în cartea sa, “Legile Axei în Europa Ocupată”.

34
Principiul II – Dacă legea naţională a ţării al cărui cetăţean este persoana nu
sancţionează o faptă considerată crimă în baza dreptului internaţional, acea
persoană nu este exonerată de răspundere penală internaţională;

Principiul III – Dacă persoana care a comis fapta sancţionată de dreptul

internaţional a acţionat în calitate de şef de stat sau responssabil
guvernamental, acea persoană nu este exonerată de răspundere penală
internaţională;

Principiul IV – Faptul că persoana a acţionat în baza unui ordin guvernamental

sau al unuui superior nu o exonerează de răspundere penală internaţională, cu
condiţia să fi putut face o alegere morală;

Principiul V – Orice persoană acuzată de crimă în baza dreptului internaţional are dreptul
la un proces echitabil în baza faptelor şi a legii;

Principiul VI – Crimele definite în ceea ce urmează se sancţionează drept crime în baza

dreptului internaţional:

crime împotriva păcii:

plănuirea, pregătirea, iniţierea sau purtarea de războaie de agresiune cu

încălcarea tratatelor, actelor sau garanţiilor internaţionale;

participarea la un plan comun sau la conspiraţia pentru îndeplinirea oricărui

act menţionat la punctul(i);

b) crime de război:
Încălcarea legilor sau obiceiurilor războiului include, dar nu se limitează la
crimă, rele tratamente sau deportarea în sclavie pentru muncă sau pentru
orice alte motive a populaţiei din sau în teritoriul ocupat; crima sau relele
tratamente aplicate prizionierilor de război, a persoanelor de pe mare
(marinarilor), uciderea ostaticilor, prădarea proprietăţilor publice sau private,
distrugerea deliberată a aşezărilor omeneşti sau devastarea nejustificată de
nevoi militare;

crime împotriva umanităţii:

Uciderea, exterminarea, luarea în sclavie, deportarea şi orice acte inumane

exercitate împotriva oricărei populaţii civile, sau persecutarea pe baze
politice, rasiale sau religioase, când asemenea acte sunt înfăptuite în timpul
execuţiei sau în conexiune cu orice crime împotriva păcii sau crime de
război.

Ø
Principiul VII – Complicitatea la comiterea de crime împotriva păcii,
crime de război sau crime împotriva umanităţii, precum sunt ele definite la
Principiul VI, constituie crimă în baza prevederilor dreptului internaţional.

35
1.4.1.3. Competenţa Tribunalului

Tribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionând în numele

ţărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membru al unei
organizaţii, oricare dintre crimele66 menţionate expres în Statut.

Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la

elaborarea sau executarea unui plan concret, ori a unui complot pentru
comiterea oricăreia dintre crimele prevăzute în Statut erau consideraţi
răspunzători pentru toate actele îndeplinite de către alte persoane în
executarea planurilor respective, situaţia lor fiind aceea de instigatori sau
complici după caz. Articolul 7 prevedea că „poziţia oficială a inculpaţilor, fie
ei şefi de state sau oficiali în departamente guvernamentale, nu se consideră
a fi exoneratoare de răspundere sau pentru micşorarea pedepsei”. Nici faptul
că inculpaţii ar fi acţionat în baza ordinelor guvernului sau a unui superior nu
îi exonera de răspundere, dar putea fi luată în considerare la micşorarea
pedepsei fiind o circumstanţă atenuantă, dacă Tribunalul considera că era în
interesul dreptăţii67.

În cazul în care în timpul unui proces se constata că un inculpat vinovat de o

anumită faptă face parte dintr-un grup sau organizaţie, tribunalul era abilitat
să declare că grupul sau organizaţia respectivă sunt criminale. Astfel,
Gestapo-ul, SS-ul şi conducerea Partidului Nazist German au fost declarate
criminale.

De asemenea, Statutul prevedea că în cazul în care procesele ar fi prea

numeroase, se puteau înfiinţa alte instanţe, a căror competenţă şi procedură
erau identice cu cele prevăzute de statut.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a funcţionat în perioada 20
noiembrie 1945 - 1 octombrie 1946, dată la care şi-a încheiat lucrările.

1.4.1.4. Atribuţiile Tribunalului

Tribunalul avea următoarele atribuţii:

Să citeze martori la proces şi să le ceară prezenţa şi mărturia şi de asemenea,

să le adreseze întrebări ;

Să interogheze orice inculpat ;

Să ceară prezentarea documentelor sau a celorlalte materiale probatorii ;

Să pună sub jurământ martorii ;

Aşa cum sunt ele definite în Principiul VI din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la
Nürnberg.

Conform art.8 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

36
Să împuternicească ofiţeri să ducă la îndeplinire orice sarcină încredinţată de
către Tribunal, inclusiv să le confere puterea de a colecta dovezi ;

Să limiteze procesul la o audiere sumară a cauzelor şi capetelor de acuzare ;

Să ia măsuri stricte spre a împiedica orice evenimente care ar putea cauza

întârzieri importatnte şi nu admitea argumente şi afirmaţii irelevante,
indiferent de natura lor ;

Să rezolve cu celeritate orice act perturbator, aplicând pedeapsa cuvenită,

inclusiv evacuarea din sală a oricărui acuzat sau a avocatului său,

pentru una sau toate înfăâişările, dar fără a aduce prejudicii aflării
adevărului68.

Conform articolului 19, Tribunalul putea adopta şi aplica ori de câte ori era
posibil proceduri rapide şi nu de natură tehnică, şi putea admite orice dovadă
pe care o considera ca având valoare probatoare. Totuşi, Tribunalul putea
cere să fie informat în prealabil cu privire la natura dovezilor înainte ca
aceasta să fie administrată pentru a putea decide asupra relevanţei ei.

Referitor la necesitatea probaţiunii faptelor general cunoscute, Tribunalului

nu îi mai era necesară dovedirea lor, dar lua act cu privire la ele

cât şi la documentele guvernamentale şi rapoartele O.N.U. şi nu în ultimul

rând de actele şi documentele Comitetului de investigare a crimelor de
război69.

1.4.1.5. Procedura în faţa Tribunalului

Procedura în faţa Tribunalului era prevăzută în articolul 24 al Statutului

Tribunalului Internaţional de la Nürnberg, fiind următoarea :

Capetele de acuzare erau citite în faţa Curţii ;

Tribunalul întreba pe fiecare acuzat dacă pledează „vinovat” sau

„nevinovat”;

Pledoaria de deschidere a acuzării;

Prezentarea dovezilor de către apărare şi acuzare în faţa Tribunalului, iar

acesta putea decide asupra admisibilităţii acestora;

Ascultarea martorilor acuzării mai întâi, iar apoi cei ai apărării. Dovezile
admise de instanţă erau prezentate mai întâi de acuzare, iar mai apoi de
apărare ;

Tribunalul putea adresa orice întrebări oricărui martor sau acuzat,

oricând ;

Acuzarea, respectiv, apărarea îşi puteau interoga proprii martori cât şi pe cei
ai părţii adverse;

Aşa cum este stipulat la art.17 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

Aşa cum este stipulat în art.21 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

37
Apărarea se adresa Curţii cu pledoaria finală ;

Acuzarea se adresa Curţii cu pledoaria finală ;

Fiecare acuzat putea face o declaraţie în faţa Tribunalului ;

Tribunalul hotăra şi pronunţa sentinţa.

Toate documentele oficiale au fost redactate, în limba engleză, franceză,

rusă, dar şi în limba acuzaţilor. De asemenea, şi procedura s-a desfăşurat în
limbile menţionate.

Garanţiile fundamentale pentru judecarea acuzaţilor în cadrul unui proces

echitabil şi regulile de procedură care trebuiau urmate de instanţă în cadrul
procesului erau prevăzute de Statut, fiind în concordanţă cu regulile
fundamentale judiciare şi procedurale în vigoare în legislaţia statelor care au
participat la constituirea Tribunalului. Erau, de asemenea, stabilite regului
potrivit cărora acuzaţii aveau dreptul la apărare, folosirea unei limbi
cunoscute de acuzat, dreptul de aduce probe, de a pune întrebări martorilor.

Aşa cum reiese din articolul 26 din Statut, hotărârea Tribunalului prin care se
constata vinovăţia inculpatului ori prin care acesta era achitat trebuia să fie
motivată. Foarte important de menţionat este faptul că această hotărâre era
definitivă şi nesusceptibilă de revizuire.

În cazul constatării vinovăţiei, Tribunalul putea să pronunţe orice pedeapsă

considerată justă, inclusiv pedeapsa cu moartea.
1.4.1.6. Sancţiunile aplicate

În temeiul prevederilor Statutului, Tribunalul putea aplica pedeapsa cu

moartea sau orice altă pedeapsă70. Sentinţa trebuia motivată şi era
definitivă71. De asemenea, ca accesoriu la sentinţă, tribunalul avea dreptul să
dispună confiscarea oricărei proprietăţi furate aflate în posesia acuzatului,
trimiţându-le Consiliului de Control pentru Germania72.

În concret,
prin sentinţele finale:
-
au fost achitate trei persoane şi anume: Hjalmar
Schacht, Franz von Papen şi Hans Fritzsche;
-
patru dintre acuzaţi au fost condamnaţi la închisoare

între 10 şi 20 ani: Karl Dönitz, Baldur von Schirach, Albert Speer şi

Konstantin von Neurath;

-
trei dintre acuzaţi au fost condamnaţi la muncă
silnică pe viaţă: Rudolf Hess, Walther Funk şi Erich Raeder;
-
doisprezece acuzaţi au fost condamnaţi la moarte
prin spânzurare; zece dintre aceştia, şi anume: Hans Frank,
Wilhelm
Frick, Julius Streicher, Alfred Rosenberg, Ernst

Conform art.27 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

Conform art.26 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

Conform art.8 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

38
Kaltenbrunner, Joachim von Ribbentrop, Fritz Saukel, Alfred

Jodl, Wilhelm Keitel şi Arthur Seys-Inquart au fost spânzuraţi la data de 16

octombrie 1946; Martin Bormann a fost judecat şi condamnat la moarte în
absenţă, iar Herman Göring s-a sinucis înainte de a fi executat.

1.4.1.7. Scurte consideraţii concluzive

O problemă de drept invocată de apărare a fost aceea că acuzaţii nu pot

răspunde penal pentru că ei au acţionat ca mandatari ai statului, susţinându-
se doctrina „actului de stat”, astfel că statul german era, în concepţia apărării,
singurul vinovat de întregul cortegiu de crime şi masacre practicate în mod
deliberat de armatele naziste.

Tribunalul a respins, însă, această teorie, motivând printre altele că „cel care
a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce mandatul
pe care l-a primit din partea statului din momentul în care statul dând acest
mandat, a depăşit puterile pe care i le recunoaşte dreptul internaţional”73.

Dacă ar fi admis teoria actului de stat, Tribunalul Militar

Internaţional de la Nürnberg ar fi trebuit să achite pe toţi marii criminali de

război trimişi în judecată. Ar fi însemnat, de asemenea, să se asigure
impunitatea autorilor unor crime de drept internaţional, compromiţându-se
astfel ideea de justiţie internaţională. Întărind această idee, în sentinţa
Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg se specifică:- „Crimele
împotriva dreptului internaţional sunt comise de oameni, nu de entităţi
abstracte şi numai prin pedepsirea indivizilor care comit asemenea crime pot
fi aplicate prevederile dreptului internaţional”.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg constituie prima experienţă
istorică de instituire şi funcţionare a mecanismului juridic de înfăptuire a
justiţiei penale internaţionale şi are meritul de a consacra în dreptul
internaţional, principiul răspunderii penale individuale în detrimentul
răspunderii penale a persoanelor juridice, tranşând în acel moment disputa
istorică în favoarea răspunderii penale individuale şi nu a răspunderii penale
a persoanei morale.

1.4.2. Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul

Indepărtat

1.4.2.1. Înfiinţarea Tribunalului Militar Internaţional pentru Orientul

Îndepărtat

73
Proces des grands criminals de guerre, Tribunal Militaire International de Nürnberg,
documents officials, 1947.

39
În timp ce la Nürnberg erau judecaţi criminali nazişti, la data de 19 ianuarie
1946, în baza Declaraţiei de la Postdam74, Comandantul Suprem al Puterilor
Aliate – generalul Douglas MacArthur75, emite o hotărâre prin care
înfiinţează Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat76, care
oferea cadrul juridic de a pedepsi, cu promptitudine, pe marii criminali de
război din Orientul Îndepărtat.

Este interesant de remarcat faptul că acest tribunal a fost constituit printr-o

simplă proclamaţie a Generalului MacArthur, funcţionând, practic, ca o
instanţă americană, fapt ce are rezonanţe şi în zilele noastre77.

1.4.2.2. Competenţa

Din punct de vedere al jurisdicţiei ratione personae, Tribunalul Militar

Internaţional pentru Extremul Orient, spre deosebire de Tribunalul Militar
Internaţional de la Nürnberg, putea judeca doar persoanele învinuite de
comiterea celor mai grave crime, nefiind abilitat să declare anumite grupuri
sau organizaţii ca având caracter criminal78.

Asemenea prevederilor Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la

Nürnberg, Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea sau orice altă
pedeapsă79. Ca accesoriu la sentinţă Tribunalul avea dreptul să dispună
confiscarea oricărei proprietăţi furate aflate în posesia acuzatului trimiţându-
le Comandatului Suprem al Forţelor Aliate80 .
În Declaraţia de la Postdam, ce a fost semnată la 26 iulie 1945, aliaţii şi-au definitivat poziţia
faţă de crimele de război comise de Japonia. Această Declaraţie cuprindea condiţiile de
capitulare a Japoniei, fiind acceptată de acest stat, după înfrângerea sa, la 1 septembrie 1945.

Acesta a avut un rol deosebit în constituirea şi funcţionarea Tribunalului, deoarece avea atribuţia
de a numi judecătorii de pe listele propuse de statele semnatare ale actului de capitulare a
Japoniei şi de alte state care au aderat la acest act, precum şi de a numi Preşedintele
Tribunalului. Totodată el a avut funcţii referitoare la numirea Preşedintelui Consiliului care
îndeplinea atribuţiile de instrucţie, urmărire penală şi susţinere a acuzării ori de executareea,
modificarea sau atenuarea pedepselor pronunţate.

Cunoscut sub numele de Tribunalul de la Tokyo, după sediul său, care a fost stabilit în acest
oraş.

Stephen R. Shahom, “The Milosevic Indictment”, Znet, september, 20, 2001: “După cel de-al
doilea război mondial a fost constituit la Tokyo un Tribunal pentru crimele de război. Nu este
nici o îndoială că cei cercetaţi erau responsabili pentru atrocităţi, dar, aşa cum a specificat
judecătorul indian Radhabinod Pal, în opinia sa, aliaţii învingători au comis ei înşişi crime grave
şi bombele atomice ale SUA ce au lovit Hiroshima şi Nagasaki, au fost cele mai atroce crime de
război din Pacific. Dar, doar atrocităţile comise de japonezi au fost pedepsite. Pe scurt,
tribunalul pentru crimele de război reprezintă înfăptuirea justiţiei învingătorilor.

Conform art.5 din Statut.

Conform art.16 din Statut.

Conform art.17 din Statut, iar hotărârile erau executorii la ordinul Comandantului Suprem al
Forţelor Aliate din Extremul Orient, acesta având dreptul de ale modifica.

40
1.4.2.3. Procedura în faţa Tribunalului Militar Internaţional pentru
Orientul Îndepărtat

Garanţiile judiciare, regulile de procedură şi regulile privind

responsabilitatea acuzaţilor ori pedepsele care ar putea fi aplicate de instanţă
sunt asemănătoare cu cele cuprinse în Statutul Tribunalului Militar
Internaţional de la Nürnberg.

Procedura în faţa Tribunalului a fost stabilită prin Proclamaţia specială din

19 ianuarie 1946 a Comandantului Suprem al Forţelor Aliate şi promulgată
de către Tribunal în conformitate cu prevederile articolului 7 al

Statutului la data de 25 aprilie 1946. Aceasta era următoarea :

Regula nr.1 – denumită şi “Notificarea acuzaţilor - Citarea” prevedea că

fiecare acuzat aflat în custodie va primi actul cu cel puţin 14 zile înaintea
depunerii dovezilor în faţa Tribunalului într-o copie scrisă, tradusă într-o
limbă pe care acesta o înţelege. Alături de actul de acuzare acesta mai
primea, tot în copii, Statutul Tribunalului şi orice alt document înregistrat la
actul de acuzare. Orice acuzat care nu se afla în custodie era informat de
actul de acuzare formulat împotriva sa precum şi de drepturile sale de a
primi documentul menţionat printr-o notificare a cărei forme şi conţinut erau
stabilite de Tribunal. Acuzatul avea dreptul al un singur avocat pentru a
pleda în faţa Tribunalului.

Regula nr.2 – „Furnizarea altor documente” – prevedea că dacă, înainte ca

Tribunalul să înceapă să primească probe, Procurorul Şef făcea modificări
sau completări la actul de acuzare, aceste modificări sau completări, inclusiv
documentele conexe, trebuiau înregistrate la Tribunal, iar copiile acestora,
traduse într-o limbă pe care fiecare acuzat o înţelegea erau furnizate fiecărui
acuzat într-un timp cât mai scurt. De asemenea, în baza unei cereri adresate
Secretarului General, un acuzat putea primi copii traduse ale tuturor
documentelor la care se făcea referire în actul de acuzare.

Regula nr.3 – „Ordinea la proces” – în conformitate cu art.12 din Statut şi a

puterilor disciplinare conţinute în acesta, Tribunalul, prin intermediul
preşedintelui, asigura menţinerea ordinii la proces. Orice acuzat sau orice
altă persoană puteau fi evacuate de la o sesiune a procesului pentru
nerespectarea directivelor şi a solemnităţii procesului.

Regula nr.4 – „Martorii” – înainte de a depune mărturie în faţa Tribunalului

fiecare martor trebuia să depună jurământ sau să facă declaraţie sau
afirmaţie, după cum era obiceiul în ţara sa de origine. În timpul procesului
martorii nu aveau dreptul să participe la sesiunile Tribunalului, decât doar
când aveau permisiunea acestuia şi nici să discute între ei înainte de a
depune mărturie.

Regula nr.5 – „Cereri şi moţiuni înaintea depunerii probelor în faţa

Tribunalului şi decizii din timpul procesului” – orice moţiune sau alte

41
asemenea acte adresate Tribunalului înainte de depunerea probelor, trebuiau
comunicate Secretarului General, Procurorului Şef şi acuzatului vizat, sau
avocatului acestuia. Tribunalul, prin intermediul preşedintelui său, decidea
asupra situaţiilor apărute în timpul procesului, inclusiv situaţiile referitoate la
admisibilitatea probelor. Pentru motive întemeiate Tribunalul putea evacua
sala în cazul dezbaterii unor situaţii şi prezentarea unor hotărâri.

Regula nr.6 – „Stenograme, dovezi materiale şi documente” – fiecare

procedură orală era stenografiată, probele materiale erau numerotate,
stenogramele erau traduse, iar copii ale documentelor care urmau să fie
prezentate în instanţă trebuiau depuse cu cel puţin 24 de ore înainte.
Documentele apărute inopinat erau prezentate părţii adverse pe cât de repede
posibil în copie sau original81.

1.4.2.4. Sancţiuni aplicate

După luni de pregătire Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul

Îndepărtat, cunoscut aşa cum am mai spus şi sub numele de Tribunalul
pentru crime de război de la Tokyo, s-a întrunit pentru prima dată la 29
aprilie 1946, iar patru zile mai târziu procurorii şi-au prezentat pledoaria
acuzându-i pe inculpaţi de crime de război, crime contra păcii şi crime
împotriva umanităţii. Procesul a durat mai mult de doi ani şi jumătate, fiind
audiaţi 419 martori, admiţându-se 4336 de probe, inclusiv declaraţii a 779 de
oameni. Acuzarea a început capitolul Nanking al actului de acuzare în iulie
1946, iar medicul Robert Wilson, chirurg şi membru al Comitetului
Internaţional al Zonei de Siguranţă a fost primul martor.

Acesta a fost momentul când majoritatea populaţiei japoneze a aflat pentru

prima dată de dimensiunile inimaginabile ale „violului” de la Nanking.
„Oribilele fapte ale armatei japoneze au fost acum prezentate pentru prima
oară poporului japonez” scria, la 26 iulie ziarul Asahi.
Unul dintre martori, pe nume Miner Searle Bates, misionar şi profesor de
istorie la Universitatea din Nanking, declara : „Eu personal am asistat la
împuşcarea mai multor civili, fără provocare şi fără vreun motiv.”….
„Cadavrele civililor au zăcut pe străzile şi aleile din jurul casei mele multe
zile după momentul invaziei japoneze”. Bates a afirmat în faţa instanţei cum
că soldaţii japonezi adunau şi executau, în mod arbitrar şi sistematic
prizionerii de război chinezi, violau constant femeile, incidente pe care le-a
văzut cu ochii săi în cinci ocazii diferite, şi cu câtă meticulozitate jefuiau
casele, magazinele şi alte clădiri.

81
Rules of Procedure of the International Military Tribunal for the Far East, 25th april 1945, A
decade of American Foreign Policy : Basic Documents, 1941-1949, by the Staff of the
Committe and Department of State, Washington DC, Government Printing Office, 1950.

42

Tribunalul Internaţional Militar pentru Orientul Îndepărtat a hotărât

următoarele:
-
pedeapsa cu moartea pentru şapte persoane : Hideki Tojo şi

Koko Hirota, foşti premieri, şi generalii Seishiro Hagaki, Kenji

Doihara, Iwene Matui, Akira Muto, Heitato Keimura;

-
închisoarea pe viaţă pentru unsprezece persoane şi
închisoare pe diferite termene pentru alte persoane.

1.4.2.5. Critici formulate la adresa Tribunalului Militar Internaţional

pentru Orientul Îndepărtat

Încă de la înfiinţarea sa, Tribunalului i-au fost aduse nenumărate critici.

Sistematizându-le, acestea se referă la următoarele fapte sau împrejurări :

toţi cei unsprezece judecători erau din statele victorioase ;

cu excepţia judecătorului indian Pal Radhabinod, nici un alt judecător nu avea o mare
experienţă în dreptul internaţional ;

judecătorul chinez Mei Ju Ao nu avea experienţă ca judecător nici în China, nici în alte
instanţe ;

reprezentantul U.R.S.S. – generalul I.M.Zaryanov, nu vorbea nici limba engleză

nici limba japoneză – cele două limbi oficiale al procesului ;

judecătorul filipinez Delfin Jaranilla a fost un supravieţuitor al marşului morţii de la

Bataan ;

judecătorul australian şi totodată preşedintele tribunalului William Webb a fost implicat în

anchetarea atrocităţilor comise

de japonezi în Noua Guinee.

Împăratul Hirohito şi familia sa au primit imunitate din partea Statelor Unite
ale Americii. Totodată S.U.A. – după cum s-a aflat mai târziu

– a hotărât să nu aducă în faţa instanţei a serie de membrii ai armatei

japoneze, respectiv ofiţerii şi oamenii de ştiinţă din unitatea 731, care au
făcut experienţe cu arme bacteriologice pe subiecţi umani în China, în
schimbul datelor obţinute în urma experienţelor.

În ziua în care sentinţa a fost pronunţată, 5 din cei 11 judecători au prezentat

opinii separate în afara Tribunalului. În declaraţia sa, judecătorul Webb a
făcut referire la statutul juridic al împăratului Hirohito …. „Faptul că
împăratul a fost constrâns să acţioneze în acest mod datorită sfaturilor
primite este în contradicţie cu dovezile administrate”, scria Webb. Deşi s-a
abţinut a-l acuza pe Hirohito, Webb a subliniat că acesta purta
responsabilitatea în calitatea sa de monarh constituţional care, a acceptat
„sfaturi ministeriale şi de altă natură în problema războiului”.

43
Judecătorul Jaranilla nu a fost de acord cu pedepsele stabilite de Tribunal:
„sunt după părerea mea prea uşoare” scria judecătorul .. „şi nu sunt
exemplare şi ferme şi în concordanţă cu gravitatea faptelor comise”.

Judecătorul Henri Bernard al Franţei a subliniat activitatea defectuoasă a

Tribunalului materializată prin absenţa împăratului Hirohito şi insuficientele
deliberări ale judecătorilor: „un verdict la care un Tribunal ajunge în urma
unei proceduri defectuoase nu poate fi un verdict valid”, a concluzionat
Bernard.

Judecătorul Bernard Roling al Olandei spunea că „era imposibil de definit cu

acurateţe şi comprehensiv conceptul de iniţiere şi purtare a unui război de
agresiune”.

Judecătorul indian Radhabinod Pal a emis o declaraţie de 1235 de pagini în

care a desfiinţat legitimitatea Tribunalului subliniind caracterul „de justiţie a
celor învingători”. Luând în considerare influenţa propagandei de război, a
exagerărilor şi distorsionării faptelor prin probe, precum şi martori zeloşi şi
ostili, Pal concluzionează totuşi: „dovezile că atocităţile au fost aduse la
îndeplinire de membri ai armatei japoneze împotriva populaţiei civile din
unele teritorii ocupate şi asupra prizionerilor sunt copleşitoare”.

Atât Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg, cât şi Tribunalul Militar

Internaţional pentru Extremul Orient au fost supuse unor numeroase critici
referitoare, în special, la ”problema imparţialităţii” actului de justiţie. Având
în vedere acest lucru, sub tutela ONU s-au făcut eforturi şi au existat
preocupări, după cel de-al doilea război mondial, pentru crearea unei instanţe
internaţionale.
44
3.3. Principiile răspunderii penale internaţionale 3.3.1. Consideraţii
generale

Dreptul internaţional penal fiind un drept al colaborării dintre state în

domeniul penal, este firesc ca în cadrul acestuia principiile de drept penal

A. N. Trainin, La défense de la paix et la lutte contre les crimes dirigés contre l’humanité,
Moscova, 1956, p.38.

Le statut et le jugement du Tribunal de Nürnberg. Historique et analyse (Memoraandum du

Secrétaire générale), New York, 1949, p.40.

95
recunoscute în general în sistemul penal intern al statelor să stea la baza
tuturor reglementărilor internaţionale în această materie.

În acelaşi timp, relaţiile internaţionale sunt guvernate de principii proprii,

ceea ce determină ca principiile dreptului internaţional penal să se aplice în
condiţii specifice, ca reglementările internaţionale în acest domeniu şi în
sistemul instituţional menit a-l pune în aplicare să difere într-o măsură
importantă de principiile legislative şi de structurile judiciare existente în
dreptul intern al statelor.

În condiţiile actuale, faptele penale internaţionale sunt supuse unui regim

juridic diferit şi anume, pe de o parte pentru persoanele fizice, care
acţionează în numele statului ca agenţi ai acestuia, sunt aplicabile în
întregime principiile dreptului internaţional penal, iar pe de altă parte,
pentru infracţiunile comise de particulari în nume propriu sunt aplicabile în
general principiile şi normele dreptului intern al statelor. Desigur, această
distincţie care se face în literatura juridică nu este foarte precisă, întrucât şi
în cazul celei de-a doua categorii de infracţiuni, dacă faptele respective sunt
incriminate ca infracţiuni în cadrul unor convenţii internaţionale,
tratamentul juridic al respectivelor fapte se face în conformitate cu
principiile şi normele acceptate în respectivele instrumente juridice
internaţionale, în care elementele de drept internaţional penal pot fi
prevalente.

3.3.2. Principiul represiunii universale

Urmărind protejarea intereselor superioare ale comunităţii internaţionale,

dreptul internaţional penal nu se limitează la frontierele unui singur stat şi
nu depinde de voinţa discreţionară a unui stat oarecare.
Rolul dreptului internaţional penal se exercită în forme specifice, având în
vedere că el nu se prezintă ca un cod perfect unitar, ca în dreptul intern,
legiferat ca atare şi întru-totul coerent, că în dreptul internaţional penal nu
există un aparat represiv propriu, unic şi unitar şi nici un sistem de instanţe
structurate, ierarhizate, cu competenţe precise şi căruia să nu-i scape nici un
aspect al legislaţiei penale, ca în dreptul intern.

În lipsa unei jurisdicţii penale universale cu caracter permanent,

infracţiunile internaţionale sunt supuse principiului represiunii universale
(al competenţei universale), potrivit căruia, orice stat are dreptul să judece
orice faptă penală incriminată în conformitate cu normele dreptului
internaţional penal.

Cu titlu de exemplu, în cazul pirateriei maritime orice stat are dreptul să

urmărească navele pirat în largul mării şi, capturându-le, să le supună
legilor şi jurisdicţiei sale, oricare ar fi naţionalitatea vaselor interceptate,
chiar dacă fapta nu s-a produs împotriva unor naţionali ai săi şi

96
nu a afectat interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa teritorială, iar
nava sau echipajul acesteia nu au naţionalitatea sa.

Principiul este de natură cutumiară, el fiind însă reafirmat de Institutul de

Drept Internaţional în 1931 şi apoi confirmat de Congresul Internaţional de
Drept Comparat de la Haga din 1932. Asociaţia Internaţională de Drept
Penal a adoptat, în 1933, o rezoluţie prin care se recomandau unele măsuri
pentru asigurarea represiunii universale pentru toate infracţiunile asupra
cărora statele se pun de acord că lezează interesele lor şi pun în pericol
relaţiile internaţionale.

Astăzi, principiul este general recunoscut în dreptul internaţional penal şi

figurează în numeroase convenţii internaţionale ce cuprind şi dispoziţii cu
caracter penal. Astfel, Convenţia de la Geneva din 1949 stipulează în mod
expres că: „Fiecare parte contractantă este obligată să descopere
persoanele bănuite de a fi comis sau de a fi ordonat comiterea uneia sau
alteia dintre aceste infracţiuni grave şi să le defere propriilor sale
tribunale, oricare ar fi naţionalitatea lor”.

Principiul represiunii universale constituie o derogare de la principiul

teritorialităţii legii penale, specific dreptului penal intern al statelor.

3.3.3. Principiul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei

Se ştie că în dreptul penal intern printre principiile fundamentale figurează

principiul legalităţii incriminării (Nullum crimen sine lege) şi principiul
legalităţii pedepsei (Nulla poena sine lege). Potrivit acestor principii, nu
există infracţiune dacă fapta nu este prevăzută de legea penală înainte de
momentul săvârşirii ei, respectiv nici o pedeapsă nu poate fi aplicată dacă
ea nu era prevăzută de legea penală în sistemul de pedepsei şi pentru fapte
de natura celei săvârşite de către persoana ce urmează să fie sancţionată
penal.

În dreptul internaţional penal principiul legalităţii incriminării şi al

legalităţii pedepsei, rezultat din combinarea celor două principii de drept
intern, are un caracter cutumiar, ca un produs al practicii internaţionale
constante şi al uniformizării reglementărilor penale ale statelor civilizate.

Evident, în lipsa unei legislaţii universale sistematizate ca în dreptul intern,

existenţa incriminării anumitor fapte se constată în dreptul internaţional
penal printr-o analiză complexă a tuturor izvoarelor principale ale dreptului
internaţional (cutuma, tratatele, principiile fundamentale), recurgându-se,
totodată, şi la datele oferite de doctrina şi de jurisprudenţă şi în mod
obligatoriu făcându-se trimiteri la dreptul intern al statelor în ce priveşte
pedeapsa ce urmează să fie aplicată.

97
Astfel, Tribunalul Internaţional de la Nürnberg a avut de demonstrat că până
la al doilea război mondial războiul de agresiune era deja interzis de dreptul
internaţional, iar crimele săvârşite în timp de război erau interzise prin
convenţiile deja existente (din 1864, 1929 şi 1907(; în ce priveşte pedepsele
ce urmau a fi aplicate, Tribunalul a recurs la legislaţia internă a statelor
implicate în sancţionarea criminalilor de război.

În aceste condiţii, s-ar putea spune că în dreptul internaţional penal

principiul trebuie reformulat în maxima „Nullum crimen sine jure”.

Acceptat ca principiu fundamental al dreptului internaţional penal,

principiul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei a fost înscris şi în
importante documente politico-juridice internaţionale. În acest sens,
Declaraţia universală a dreptului omului cuprinde acest principiu ca pe una
din garanţiile fundamentale cu caracter judiciar, prevăzând că „Nimeni nu
va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul în care ele
au fost săvârşite, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului intern sau
internaţional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât
aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul
delictuos”211.

3.3.4. Principiul răspunderii penale individuale

În dreptul intern este, în general, recunoscut că răspunderea penală incumbă

persoanei care a săvârşit fapta, indiferent de poziţia acesteia (autor,
instigator, complice) în procesul infracţional.

Principiul este recunoscut şi în dreptul internaţional penal. În acest cadru se

pun unele probleme, în special în legătură cu situaţiile în care se comit
infracţiunile aşa-zise „de stat” care, prin natura lor, nu pot fi săvârşite decât
de către persoanele care acţionează în numele şi în contul statului.

Acţionând în calitate de agenţi ai statului, persoanele respective pot săvârşi

infracţiuni internaţionale ori de câte ori decid, ordonă sau execută acte
incriminate de dreptul internaţional penal, cum ar fi declanşarea unui război
de agresiune, violarea angajamentelor asumate pe plan internaţional în timp
de pace, nerespectarea regulilor de ducere a războiului sau ordonarea unor
crime de război – deportarea populaţiei civile, executarea de
bombardamente nediferenţiate, execuţii în masă sau fără judecată etc.

Răspunderea proprie a unor asemenea persoane care nu acţionează în

interes personal, ci în îndeplinirea unor însărcinări de stat, se bazează pe
faptul că orice hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de acea natură
aparţine oamenilor persoane bine determinate care, indiferent în ce calitate
s-ar afla şi indiferent de responsabilităţile pe care le au, trebuie să acţioneze

211
În termeni asemănători, principiul este prevăzut şi în Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice (1966).

98
în cadrul normelor legale, să se conformeze interdicţiilor impuse de legea
penală. Pe de altă parte, singura represiune reală eficientă este aceea care
loveşte pe adevăraţii vinovaţi de încălcarea obligaţiilor internaţionale.

De altfel, scopurile pedepsei – educarea şi prevenirea – nu pot fi atinse

decât în raport de persoane fizice, iar întregul sistem de sancţiuni penale are
în vedere persoana fizică, numai aceasta putând avea o anumită atitudine
psihică concretizată în vinovăţie.

Răspunderea pentru măsurile criminale ordonate într-un cadru

instituţionalizat nu poate reveni decât persoanelor, agenţi ai statului, care au
acţionat în numele acestuia. Statul nu poate fi criminal.

Problema s-a pus în mod concret şi şi-a găsit rezolvarea în cadrul tratatelor
şi al dezvoltărilor politico-juridice ulterioare legate de răspunderea pentru
declanşarea şi ducerea războiului de agresiune în primul şi în cel de-al
doilea război mondial: în primul caz, Kaizerul Wilhelm al II-lea în solidar
cu guvernul german; în al doilea caz, deşi au fost declarate ca fiind
criminale, guvernul Germaniei, partidul Nazist şi Statul Major German,
inculparea a privit persoane fizice concrete care au făcut parte din aceste
organisme politice sau statale.

În Statutul Tribunalului de la Nürnberg (art.10) se prevedea, de altfel, că:

„În toate cazurile în care Tribunalul va proclama caracterul criminal al unui
grup sau al unei organizaţii, autorităţile competente ale fiecărui stat
semnatar vor avea dreptul să defere tribunalelor naţionale militare sau de
ocupaţie orice individ, pentru faptul de a fi fost afiliat la acest grup sau la
această organizaţie”.
În afara Statutelor tribunalelor militare internaţionale de la Nürnberg şi
Tokio, principiul răspunderii penale internaţionale individuale şi-a găsit
expresia şi în alte convenţii internaţionale ulterioare, între care cea
împotriva genocidului, precum şi în toate proiectele întocmite de
organismele juridice ale ONU şi ale altor organizaţii internaţionale pentru
reglementarea sau codificarea dreptului internaţional penal.

3.3.5. Principiul imprescriptibilităţii

În dreptul penal intern figurează principiul, potrivit căruia, dacă după

trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege de la data săvârşirii
faptei infractorul nu a fost pedepsit pentru că fapta sa nu a fost descoperită
sau dacă a fost pedepsit, pedeapsa aplicată de o instanţă de judecată nu a
fost executată, făptuitorul nu mai poate fi pedepsit, iar pedeapsa aplicată nu
mai poate fi pusă în executare, în sensul că statul nu mai poate trage la
răspundere pentru fapta comisă, iar infractorul condamnat nu mai mare
obligaţia de a executa pedeapsa.

99
Admiterea prescripţiei ca o cauză care stinge răspunderea penală are
temeiuri de ordin social-politic, legate strâns de persistenţa sau diminuarea
pericolului faptei săvârşite, de pericolul pe care îl poate prezenta făptuitorul
după trecerea unui număr de ani şi de stabilitatea raporturilor juridice.

Termenul de prescripţie a incriminării faptei, în cadrul căruia un făptuitor

nu mai poate fi pedepsit, ca şi termenul de prescripţie a executării pedepsei,
diferă în cadrul fiecărei legislaţii, în general în raport de periculozitatea
faptei săvârşite. Asemenea termen diferă însă şi de la ţară la ţară, în raport
de specificul represiunii penale în cadrul legislaţiei acestora. Unele legislaţii
cuprind şi excepţii, în sensul că se prevede ca pentru anumite fapte
răspunderea penală şi executarea pedepsei să fie imprescriptibile, îndeosebi
pentru fapte foarte grave. Ex.: în Anglia pentru unele fapte pedepsite cu
pedepse maxime, în Austria pentru fapte pedepsite cu moartea, în Italia
pentru fapte pedepsite cu moartea sau cu munca forţată pe viaţă.

Până în perioada de după al doilea război mondial, deşi unele încercări de

introducere a imprescriptibilităţii crimelor internaţionale deosebit de grave
s-au făcut şi anterior, infracţiunile internaţionale erau supuse în
exclusivitate regimului naţional.

Dar, chiar şi în perioada imediat următoare, atât statutele Tribunalelor

internaţionale militare de la Nürnberg şi Tokio, cât şi rezoluţiile Adunării
Generale a ONU asupra practicii desprinse din lucrările acestora, ca şi
convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite fapte, nu au
prevăzut dispoziţii speciale referitoare la prescripţie.

Problema a fost ridicată pentru prima dată în 1964, când R.F. Germania a
propus un termen de prescripţie de 25 de ani pentru crimele de război şi cele
contra umanităţii. Propunerea a stârnit reacţia comunităţii internaţionale, iar
unele state (Polonia, Franţa etc.) au luat măsuri în consecinţă de completare
a legislaţiei lor interne cu prevederi referitoare la imprescriptibilitatea unor
asemenea crime.

În favoarea imprescriptibilităţii s-a argumentat că şi crimele de război şi

crimele împotriva umanităţii constituie crimele de drept internaţional cele
mai grave, că reprimarea efectivă a crimelor de război şi a crimelor contra
umanităţii este un element important în prevenirea acestor crime, în
protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de natură a
încuraja încrederea, a stimula cooperarea între popoare şi a favoriza pacea şi
securitatea internaţională şi că aplicarea regulilor de drept intern referitoare
la prescripţia infracţiunilor şi în ce priveşte asemenea crime ar avea drept
rezultat nepedepsirea crimelor încă nedescoperite şi neexecutarea pedepsei
de către cei condamnaţi în contumacie.

100
Considerându-se ca necesar şi oportun să se consacre explicit în dreptul
internaţional penal principiul imprescriptibilităţii crimelor de război şi a
crimelor contra umanităţii, în 1968 s-a negociat şi s-a adoptat în cadrul
ONU „Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a
crimelor împotriva umanităţii”, care este în vigoare din 1970212.

Potrivit prevederilor Convenţiei, sunt imprescriptibile, indiferent de data la

care au fost comise, următoarele crime:

a)Crimele de război, aşa cum ele sunt definite în Statutul Tribunalului

Militar Internaţional de la Nürnberg din 8 august 1945 şi confirmate prin
Rezoluţiile nr.3 (I) şi 95 (I) ale Adunării Generale a ONU din 1946, în
special infracţiunile grave enumerate în Convenţiile de la Geneva din 12
august 1949 pentru protecţia victimelor de război;

b)Crimele contra umanităţii, comise atât în timp de pace, cât şi în timp de

război, aşa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional
de la Nürnberg şi conformate în Rezoluţiile Adunării Generale a ONU
menţionate, evicţiunea prin atac armat sau ocupaţie şi genocid, astfel cum
aceasta este definită prin convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid, chiar dacă aceste acte nu constituie o violare a dreptului
intern al ţării unde au fost comise.

Convenţia se referă la imprescriptibilitate, în general, dar din modul în care

aceasta este formulată, este evident că este vorba atât de prescripţia
răspunderii penale, cât şi de prescripţia executării pedepselor aplicate,
ambele fiind interzise.

Cu privire la autorii faptelor imprescriptibile, convenţia precizează că

dispoziţiile acesteia se aplică atât reprezentanţilor autorităţilor de stat, cât şi
particularilor care au participat ca autori, complici sau instigatori la
comiterea uneia din crimele menţionate sau care ar fi luat parte la plănuirea
în vederea comiterii acestora, oricare ar fi gradul ei de executare, ca şi
reprezentanţilor autorităţilor de stat care vor fi tolerat săvârşirea lor.

Prin convenţie, statele părţi s-au angajat să adopte toate măsurile interne, de
ordin legislativ sau de altă natură, care ar fi necesare pentru a se permite
extrădarea, conform dreptului internaţional, a persoanelor care au săvârşit
asemenea fapte şi, de asemenea, să ia, potrivit procedurilor lor
constituţionale, toate măsurile necesare pentru a asigura
imprescriptibilitatea crimelor vizate, atât în ce priveşte urmărirea şi
judecarea, cât şi în ce priveşte executarea pedepsei, iar acolo unde ar exista
reglementată prescripţia pentru asemenea fapte, să înlăture asemenea
prevederi din legislaţia proprie.

212
Rezoluţia Adunării Generale nr.2391 (XXIII) din 16 decembrie 1968.

101
Urmare a acestei convenţii, în legislaţiile interne s-au adoptat măsurile
corespunzătoare. În ce priveşte ţara noastră, Codul penal român, adoptat în
1968 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, prevede, în art.121, alin.2,
următoarele: „Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul
infracţiunilor contra păcii şi omenirii”, iar în art.125 se prevede că:
„Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale pronunţate pentru
infracţiunile contra păcii şi omenirii”. Se observă lipsa de concordanţă cu
prevederile convenţiei internaţionale, fiind declarate ca imprescriptibile şi
infracţiunile contra păcii, dar nefiind menţionate crimele de război.

Principiul imprescriptibilităţii crimelor grave de drept internaţional a fost

consacrat ulterior şi în alte documente juridice internaţionale, între care
Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii
şi a crimelor de război, adoptată în cadrul Consiliului Europei şi semnată la
25 ianuarie 1974.

Potrivit acestei convenţii, statele europene semnatare se angajează să ia

măsurile necesare pentru ca prescripţia să nu fie aplicată urmăririi şi
executării pedepselor pronunţate în cauzele privind categoriile respective de
infracţiuni.

Convenţia europeană are o mai mare deschidere spre viitor, nereferindu-se

în mod expres la crimele săvârşite în timpul celui de-al doilea război
mondial, ci la fapte de aceeaşi natură ce ar încălca reglementările în vigoare
şi cutumele stabilite în dreptul internaţional la data convenţiei sau în viitor,
punând un accent deosebit pe fapte grav e prin care s-ar încălca prevederile
Convenţiei de la Geneva din 1949 şi cele ulterioare referitoare la protecţia
victimelor războiului.

Principiul imprescriptibilităţii fusese anterior înscris şi în Pactul

internaţional referitor la drepturile civile şi politice din 1966.
3.3.6. Principiul imunităţii de jurisdicţie

Dreptul internaţional conferă anumitor persoane străine imunitate de

urmărire penală şi de jurisdicţie pentru infracţiunile comise pe teritoriul ţării
de reşedinţă, datorită rangului sau funcţiilor oficiale pe care acestea le
îndeplinesc.

Excepţia are o bază funcţională, ea rezultând din situaţia specială ce există

în relaţiile dintre state în care pentru promovarea unor bune relaţii şi pentru
reprezentarea intereselor reciproce s-ar dovedi necesar ca anumiţi
reprezentanţi ai statelor aflaţi în exercitarea misiunii or oficiale, de
reprezentare, pe teritoriul altor state să se bucure de unele imunităţi între
care şi aceea de jurisdicţie, care nu se acordă cu titlu personal, ca privilegii,
ci în mod obiectiv, pentru exercitarea în condiţii normale a misiunii.

102
Imunitatea de jurisdicţie face parte dintr-un ansamblu mai larg de privilegii
şi imunităţi de care se bucură agenţii unui stat pe teritoriul altui stat, în
cadrul imunităţii diplomatice.

Printre beneficiarii imunităţii de jurisdicţie se află agenţii diplomatici şi

consulari acreditaţi pe lângă un stat, reprezentanţii statelor pe lângă
organizaţiile internaţionale cu sediul în afara teritoriului lor, reprezentanţii
statelor investiţi cu misiuni temporare pentru îndeplinirea unor sarcini
determinate pe lângă un alt stat sau în cadrul unor conferinţe internaţionale,
reprezentanţii organizaţiilor internaţionale care sunt acreditaţi pe lângă
organismele unui stat şi sunt rezidenţi în acel stat, şefii de state, şefii de
guverne, miniştrii afacerilor externe şi alte personalităţi de rang înalt
primite pe teritoriul unui stat străin, iar în limite mai reduse, membrii
familiilor acestora sau, în condiţii cu totul speciale, membrii forţelor armate
staţionate în străinătate.

Imunitatea diplomatică este o veche instituţie a relaţiilor juridice dintre

state. Încă din antichitate, solii, ambasadorii temporari însărcinaţi cu
anumite misiuni concrete pe lângă şefii de state, se bucurau de
inviolabilitatea personală faţă de orice primejdii. Odată cu apariţia
reprezentanţelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea personală s-au
adăugat inviolabilitatea domiciliului şi imunitatea de jurisdicţie.

De menţionat că imunitatea de jurisdicţie nu creează în cazul persoanei în

cauză impunitate, adică lipsă de răspundere, în cazul în care încalcă
dispoziţii cu caracter penal, ci doar transferă luarea măsurilor de sancţionare
din atribuţiile ţării ale cărei legi se încalcă în sarcina organelor interne ale
statului căreia îi aparţine persoana respectivă.

Imunitatea de jurisdicţie se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii

bilaterale, dar în conformitate cu principiile stabilite prin normele cutumiare
codificate în cadrul a două importante convenţii internaţionale multilaterale
şi anume, Convenţia de la Viena din 1961, privind relaţiile diplomatice şi
Convenţia din 1963 de la Viena, privind relaţiile consulare.

Imunitatea de jurisdicţie apare ca un principiu al dreptului internaţional

penal şi, totodată, o parte componentă importantă a dreptului internaţional
care reglementează relaţiile diplomatice şi consulare dintre state şi, în
general, relaţiile internaţionale contemporane.

3.3.7. Principiul legitimei apărări

În dreptul intern legitima apărare constituie o cauză de exonerare de

răspundere penală. Ea funcţionează în situaţia când, pentru salvarea unui
interes legitim propriu sau public, o persoană este n voită să ia măsuri de
apărare împotriva conduitei ilicite a altei persoane, mai precis, împotriva
unui atac direct şi imediat al acesteia îndreptat împotriva persoanei

103
respective sau a altei persoane, ce are nevoie de ajutor. În asemenea situaţii,
fapta celui ce se apără nu constituie infracţiune, chiar dacă formal, ea este
incriminată de legea penală.

Pentru a exista legitima apărare este necesar să fie îndeplinite următoarele

condiţii: existenţa unui atac material direct, imediat şi injust, atacul să fie
îndreptat împotriva un ei persoane, a dreptului acesteia sau a unui interes
public; atacul să creeze un pericol grav; apărarea să fie proporţională cu
gravitatea pericolului.

În dreptul internaţional, problema s-a pus îndeosebi în legătură cu dreptul

legitim al statelor la autoapărare împotriva agresiunii, în condiţiile în care
recurgerea la forţă în relaţiile internaţionale a fost interzisă, iar exercitarea
forţei armate contrar normelor dreptului internaţional a devenit cea mai
gravă crimă internaţională.

Aşa cum s-a arătat la momentul potrivit, recurgerea la forţa armelor pentru
respingerea unei agresiuni este permisă ca o reacţie la actul agresiv, dreptul
internaţional contemporan cuprinzând prevederi largi referitoare la situaţiile
în care folosirea forţei armate pentru reprimarea folosirii ilegale a forţei
armate de către un alt stat nu constituie o încălcare a dreptului internaţional.

Legitima apărare apare astfel ca un principiu al dreptului internaţional, în

special al dreptului internaţional penal, în cadrul căreia dobândeşte valenţe
noi, specifice, dincolo de aspectele pe care le îmbracă în dreptul intern al
statelor.

3.3.8. Respingerea teoriei actului de stat

În dreptul internaţional clasic s-a susţinut că cetăţeanul unui stat nu poate fi
tras la răspundere de către autorităţile altui stat pentru actele comise, dacă
acestea au fost săvârşite în conformitate cu instrucţiunile sau cu aprobarea
conducătorilor statului, chiar când acele acte ar constitui o violare flagrantă
a dreptului internaţional.

O asemenea scuză pentru făptuitor putea fi acceptată în condiţiile istorice în

care suveranitatea statelor era concepută ca absolută, astfel că statele (şi
implicit agenţii lor) nu puteau răspunde decât faţă de ele însele, statele şi
reprezentanţii lor bucurându-se de o totală imunitate de jurisdicţie faţă de
legislaţia altor state, neputând fi judecate de acestea.

În conformitate cu dreptul internaţional contemporan, în care s-au stabilit

norme şi reglementări ample cu privire la răspunderea internaţională a
statelor şi în care este statuată fără dubiu răspunderea persoanelor fizice
pentru faptele penale săvârşite împotriva dreptului internaţional, scuza
îndeplinirii unui act de stat nu mai poate fi primită, statele şi persoanele
având obligaţia de a-şi regla comportamentul în conformitate cu cerinţele

104
legalităţii internaţionale. Ca urm are, săvârşirea unei fapte penale în
îndeplinirea unei însărcinări de stat nu mai constituie o cauză de înlăturare a
răspunderii penale a autorului faptei.

După cum s-a argumentat în doctrină213, a se admite exonerarea de

răspundere penală a unei persoane pentru faptul de a fi comis o infracţiune
din dispoziţie guvernamentală, ca un act de stat, ar însemna practic, să se
justifice cele mai grave crime şi să se promoveze arbitrariul în cadrul
legalităţii internaţionale.

Teoria actului de stat a fost respinsă de unele importante documente politice

şi convenţii internaţionale.

Spre exemplificare, art. 227 şi jart. 228 ale Tratatului de la Versailles au

prevăzut că Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei trebuie să răspundă
pentru actele de stat săvârşite prin declanşarea şi ducerea primului război
mondial, iar alături de acesta şi unii agenţi ai statului german, care au
săvârşit crime în timpul războiului în funcţiile ce le îndeplineau.

Într-un mod similar, art. 3 al Tratatului de la Washington din 1922, privind

submarinele şi gazele asfixiante, prevedea că persoanele care ar fi comis
vreuna din faptele incriminate trebuie să răspundă chiar dacă ar fi acţionat
conform instrucţiunilor autorităţilor statelor lor.

Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg (art.7) a exprimat

cu claritate acest principiu în următoarea formulare: „Situaţia oficială a
acuzaţilor, fie ca şefi de state, fie ca înalţi funcţionari, nu va fi considerată
nici o scuză absolutorie, nici ca un motiv de reducere a pedepsei”. În
sentinţa sa, tribunalul a respins categoric teoria actului de stat invocată de
apărătorii acuzaţilor trimişi în judecată pentru săvârşirea unor crime de
război şi crime împotriva umanităţii, argumentând, printre altele, că cel care
a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce mandatul
pe care l-a primit din partea statului, din moment ce statul dând acest
mandat, a depăşit el însuşi puterile pe care i le recunoaşte dreptul
internaţional.

3.3.9. Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea

penală

În dreptul penal intern ordinul superiorului ierarhic constituie circumstanţă

care apără de răspunderea penală, în sensul că, în anumite condiţii, persoana
care a acţionat din ordinul superiorului său ierarhic poate fi absolvită de
răspunderea penală. El este asimilat unei constrângeri

213
Stefan Glaser, Droit international pénal conventionel, vol.I, Bruxelles, Establissement
Emile Bruylant, 1970, p.25, 26 şi 46; Grigore Geamănu, Drept Internaţional Public, vol.II,
Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, p.542.

105
morale. Codul penal român prevede, astfel, în art. 46, alin.2 că „nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei
constrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru
persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu poate fi înlăturată în alt mod”.

În dreptul internaţional, dat fiind caracterul faptelor penale ce se pot săvârşi

sub imperiul ordinului superior, acesta nu constituie o cauză care să înlăture
răspunderea penală.

În cazul săvârşirii unei fapte penale din ordin superior răspunzători sunt atât
autorul faptei, cât şi persoana care a dat ordin, considerată ca instigator la
fapta săvârşită sau ca autor al unei infracţiuni distincte.

Majoritatea autorilor de drept internaţional resping în principiu scuza

absolvitorie a ordinului ierarhic, având în vedere şi reglementările ca şi
documentele adoptate pe plan internaţional privind tratamentul juridic al
faptelor penale, în special al crimelor de război214.

În acest sens, Comisia care a funcţionat în 1919 cu privire la

responsabilitatea autorilor războiului şi sancţionarea acestora a respins
principiul scuzei rezultate dintr-un ordin al superiorului, recunoscând însă
dreptul organelor judiciare de a achita, ţinând seama de circumstanţele reale
ale unor cazuri concrete, pe autorii faptelor dacă s-ar fi dovedit că în
împrejurările respective acestora le-ar fi fost imposibil să refuze executarea
ordinului respectiv.

Tribunalele internaţionale de la Nürnberg şi Tokio au adoptat soluţii

asemănătoare, în sensul că, dacă autorul faptei a acţionat în conformitate cu
ordinul unui superior ierarhic, el nu va fi absolvit de răspundere, dar
împrejurarea respectivă va putea fi considerată un motiv de micşorare a
pedepsei.

Rezultă, deci, că ordinul superiorului poate fi luat în considerare numai ca o

circumstanţă atenuantă, în raport cu situaţia de fapt în care a fost comisă
infracţiunea. Crimele internaţionale, prin gravitatea lor, prin caracterul
evident ilicit al acţiunilor ce constituie elementele acestor crime, antrenează
în aşa măsură răspunderea penală a autorilor lor încât ei nu pot invoca scuza
ordinului ierarhic pentru absolvirea de răspundere, ci doar pentru atenuarea
ei.

4.3. Curtea Penală Internaţională 4.3.1. Modul de funcţionare a Curţii

4.3.1.1 Natura juridică a Curţii Penale Internaţionale

La data de 17 iulie 1998, a fost adoptat, la Roma, Statutul Curţii Penale
Internaţionale şi a fost deschis spre semnare până la data de 31

119
decembrie 2000, la sediul ONU de la New York. Pentru a intra în vigoare
trebuiau depuse instrumentele de ratificare din partea a cel puţin 60 de state.

Fiind considerat acest Statut nu numai un instrument pentru promovarea

justiţiei, dar şi unul pentru încurajarea păcii, la nivelul Consiliului Europei şi
al Uniunii Europene a fost promovată o campanie de accelerare a procesului
de ratificare, prin includerea sa pe lista celor mai importante 25 de
documente ale secolului.

De asemenea, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care a

recomandat statelor membre şi asociate ale Uniunii Europene să ratifice
documentul în cel mai scurt timp posibil, adresând totodată Consiliului
Europei invitaţia de a considera ratificarea drept una dintre priorităţile sale
de acţiune pe anul 2001.

În urma acestor acţiuni, dar şi prin voinţa statelor, la data de 1 iulie 2002238,
intră în vigoare Statutul care înfiinţează primul tribunal permanent ce are
competenţa să judece persoanele vinovate de cele mai grave violări ale
Dreptului Internaţional Umanitar, şi anume genocidul, crimele de război,
crimele împotriva umanităţii şi, în speranţa definirii, crima de agresiune.

România a semnat Statutul la 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea

nr.111/13.03.2002239.

Formula creării jurisdicţiei internaţionale penale printr-un tratat multilateral

nu este nouă. Această formulă a apărut odată cu ideea de jurisdicţie
internaţională permanentă, încă de la începutul secolului XX şi a fost
analizată cu ocazia înfiinţării Tribunalelor Internaţionale Penale pentru fosta
Yugoslavie şi pentru Rwanda, ca formulă alternativă la înfiinţarea acestora ca
măsură a Consiliului de Securitate al ONU în baza Capitolului VII din Carta
ONU. „O asemenea abordare...”, a afirmat Secretarul General al ONU în
raportul240 său cu privire la înfiinţarea TPIY, „... ar avea avantajul de a
permite o examinare detaliată şi o elaborare a tuturor aspectelor referitoare la
stabilirea unui tribunal internaţional”. „De asemenea, această abordare..”, a
afirmat tot Secretarul General al ONU, „... va permite statelor participante la
negocierea şi încheierea tratatului, exerciţiul deplin al voinţei lor suverane, în
particular, manifestarea în sensul de a fi parte sau nu la Statutul Curţii.”

Această perioadă de 4 ani este considerată relativ scurtă, având în vedere faptul că, spre
exemplu, Convenţia ONU asupra dreptului mării a avut nevoie de 12 ani pentru ca să intre în
vigoare.

Publicată în Monitorul Oficial nr.211 din 28.03.2002.

Pentru detalii, a se vedea Report of the Secretary-General pursuant to parag. 2 of Security

Council Resolution 808 (1993), UN Doc. S/25704, 3 May 1993 and Corrigendum, UN Doc.
S/25705/Corr.1, 30 July 1993, parag.19, citat de Beatrice Onika Jarka, Jurisdicţia internaţională
penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag.186.

120
De altfel, şi membrii CDI ONU au afirmat de mai multe ori că „un tratat ar
reprezenta o bază legală mai fermă pentru judecarea autorilor crimelor
internaţionale”241.

Rezultatul Conferinţei diplomatice de la Roma din 1998 a răspuns tuturor

acestor susţineri şi s-a concretizat în adoptarea acestui mult disputat Statut al
Curţii Penale Internaţionale. Exercitarea voinţei politice a statelor
participante la Conferinţă s-a manifestat intens, efectul fiind înfiinţarea unei
Curţi permanente, din nefericire mai puţin puternică decât ar fi fost nevoie.

Aici a intervenit şi dorinţa de control asupra viitoarei Curţi, manifestată de

către marile puteri, care au simţit o anumită temere în a permite crearea unui
organism puternic, care s-ar putea aşeza la un moment dat împotriva
intereselor lor politice.

Evident că, înfiinţarea CPI prin tratat a prezentat toate inconvenientele

inerente unei formule de acest gen, ceea ce s-a concretizat

într-o anumită perioadă de timp necesară intrării în vigoare a Statutului, şi nu

în ultimul rând, într-un Statut care nu sprijină o Curte puternica, permiţând

Consiliului de Securitate al ONU suspendarea quasi discreţionară a

procedurilor Curţii.

Dacă avem însă în vedere marea realizare pe care o reprezintă înfiinţarea

Curţii, precum şi faptul că înfiinţarea ei are la bază consensul comunităţii
internaţionale, se poate afirma că o Curte mai puţin puternică şi
complementară jurisdicţiilor naţionale este ceea ce comunitatea
internaţională şi-a dorit la momentul adoptării Statutului242.

Până în prezent, numărul statelor care au ratificat Statutul este de

108243. Dintre acestea, 30 sunt state africane, 14 din Asia, 16 din Europa de

Est, 23 din America Latină şi Caraibe şi 25 din Europa de Vest.

Pentru detalii, a se vedea, Report of the International Law Commision on the work of its forty-
sixth session – 2 May – 22 july 1994, 49 UN GAOR Supp. (no.10), UN Doc.A/49/10 (1994)
(1994 ILC Report), p.33, citat de Beatrice Onika Jarka, op.cit, pag.186.

Beatrice Onika Jarka, op.cit, pag.187.

La 13 ianuarie 2009. Acestea sunt: Afganistan, Africa de Sud, Albania, Andora, Antigua şi
Barbuda, Argentina, Australia, Austria, Barbados, Belgia, Belize, Benin, Bolivia, Bosnia şi
Herţegovina, Botswana, Brazilia, Bulgaria, Burkina Faso, Burundi, Cambodia, Canada,
Republica Central Africă, Ciad, Cipru ,Columbia, Comore, Congo, Insulele Cook, Coreea, Costa
Rica, Croaţia, , Danemarca, Djibouti, Dominica, Republica Dominicană, Ecuador, Elveţia,
Estonia, Fiji, Finlanda, Franţa, Gabon, Gambia, Georgia, Germania, Ghana, Grecia,

Guineea, Guyana, Honduras, Iordania, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Kenia, Letonia, Lesotho,
Liberia, Liechtenstein, Lituania, Luxembourg, Macedonia, Madagascar, Malawi, Mali, Malta,
Marea Britanie, Insulele Marschall, Mauritius, Mexic, Mongolia, Muntenegru,

Namibia, Nauru, Noua Zeelandă, Niger, Nigeria, Norvegia, Olanda, Panama, Paraguay, Peru,
Polonia, Portugalia, România, Saint Kitts and Nevis, Saint Vincent and the Grenadine, Samoa,

San Marino, Senegal, serbia, Sierra Leone, Slovacia, Spania, Surinam, Suedia, Tadjikistan,
Tanzania, Timor-Leste, Trinidad şi Tobago, Uganda, Ungaria, Uruguay, Venezuela, Zambia.
121
Curtea Penală Internaţională, prin Statutul său, aşa cum vom arăta în
continuare, dispune de personalitate juridică internaţională, fiind
competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat parte la Statut.
Jurisdicţia Curţii este relativ restrânsă, constând iniţial din numai trei crime,
iar aceasta se referă numai la crimele de interes major pentru comunitatea
internaţională.

Sediul Curţii este la Haga, în Olanda244, fiind binecunoscut faptul că acest

oraş are cea mai bogată tradiţie juridică în domeniul internaţional, acesta
fiind deja sediul Curţii Internaţionale de Justiţie a Naţiunilor Unite, precum
şi al Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie. Pentru aceasta,
Curtea a încheiat un Acord cu Guvernul olandez, care a fost aprobat de
adunarea statelor părţi şi încheiat de către preşedintele Curţii în numele său.

În urma ratificării Statutului de către Parlamentele statelor semnatare, Curtea

Penală Internaţioanlă devine o anexă a jurisdicţiei penale naţionale, făcând
parte integrantă din legislaţia naţională. Rezultă de aici că ea nu încalcă
suveranitatea naţională şi nici nu trece peste competenţa sistemelor judiciare
naţionale care au dreptul să investigheze şi să judece crimele internaţionale.
Se poate spune că jurisdicţia penală naţioanlă are prioritate asupra jurisdicţiei
Curţii, rolul acesteia fiind de a o completa. Supremaţia sistemelor juridice
naţionale reiese şi din alte prevcederi ale Statutului, asfel că toate cererile
Curţii cu privire la cooperare, inclusiv cele în vederea arestării sau predării
unui acuzat, precum şi aducerii de probe sunt soluţionate de către sistemele
judiciare naţionale.

Din acest moment putem vorbi despre Curtea Penală Internaţională ca fiind
un subiect de drept internaţional, binenţeles în forma unei organizaţii
internaţionale, deoarece îndeplineşte anumite criterii de determinare a
calităţii de subiect de drept internaţional245. Analizând cele arătate, rezultă că
această Curte Penală Internaţională a fost creată în baza unui tratat
multilateral – Statutul de la Roma246. În continuare, se poate afirma că
organizaţia internaţională Curtea Penală Internaţională are o structură
organizatorică bine delimitată, care cuprinde organe specializate, precum şi

Art 3 din Statut

Aceste criterii ar fi : - asocierea de state; - structura organizatorică; - o distincţie suficientă între

statele-membre şi organizaţie; - existenţa unei capacităţi juridice la nivel internaţional; - scopuri
legale, raportate la dreptul internaţional public, în general.

Se poate afirma că ne aflăm în prezenţa unei asocieri de state care, în temeiul art.1 din Statut, au
decis să creeze CPI ca o instituţie permanentă, care să stabilească relaţii de cooperare de pe
planuri egale, cu o altă organizaţie internaţională – ONU.

122
organe plenare247, în vederea funcţionării într-un domeniu specializat al
relaţiilor internaţionale – realizarea justiţiei internaţionale penale.

Referitor la criteriul distincţiei între statele membre ale organizaţiei

internaţionale şi organizaţia însăşi, acesta este în mod evident îndeplinit în
cazul CPI, după cum rezultă din chiar dispoziţiile Statutului, referitoare la
independenţa de care se bucură organele Curţii care au personal independent
şi nu se supun instrucţiunilor statelor membre.

Din punct de vedere al personalităţii juridice a CPI, aceasta este confirmată

de dispoziţiile art.4 parag. 1 din Statut, care prevede : „Curtea va avea
personalitate juridică.” Acest articol se referă la ambele tipuri de
personalitate juridică specifice unei organizaţii internaţioale, de drept intern
şi de drept internaţional public.

Cu privire la ultimul dintre criterii, ce serveşte la calificarea unei entităţi ca o

organizaţie internaţională interguvernamentală, şi anume legalitatea
scopurilor, realizarea lui, în cazul CPI, ca organizaţie internaţională, rezultă
cu claritate din preambulul Statutului. Acesta reafirmă, pe de o parte,
scopurile şi principiile Cartei ONU ca scopuri călăuzitoare în activitatea
oricărei organizaţii internaţionale, iar pe de altă parte, scopurile specifice
activităţii CPI ca instituţie internaţională judiciară 248, demostrat fiind faptul
că Statutul o codificarea a dreptului internaţional în materie.

Din coroborarea criteriilor menţionate mai sus, putem afirma cu certitudine

că entitatea CPI, înfiinţată prin Statutul de la Roma, este o organizaţie
internaţională interguvernamentală de sine stătătoare, cu personalitate
juridică proprie, aflată într-o relaţie specială249.

A fost creat un Comitet Pregătitor care are misiunea de a întocmi un

Proiect de Reguli de Procedură şi Probaţiune în concordanţă cu prevederile
Statutului, deosebit de important pentru fixarea în concret a cadrului
procesual în acre are loc instrumentarea unei cauze aflate în competenţa
Curţii. Acest Comitet Pregătitor va elabora şi un ansamblu de norme
destinate definirii Elementelor crimelor, care vor avea rolul de a sprijini

Curtea în interpretatrea şi definirea crimelor aflate în competenţa sa, datorită

faptului că în textul Statutului se regăsesc doar enunţate.

247
În acest sens, art.34 din Statutul de la Roma prevede care sunt organele CPI, şi anume:
Preşedinţia, Camera de Judecată, Camera Preliminară, Biroul Procurorului şi Registratura.

248
Dintre aceste scopuri putem menţiona: reprimarea celor mai grave crime care privesc
ansamblul comunităţii internaţionale, prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin întărirea
cooperării internaţionale, înlăturarea impunităţii autorilor acestor crime şi cooperarea
interstatală pentru prevenirea unor noi crime.

249
A se vedea în acest sens, Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii Internaţionale

Interguvernamentale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag.14, citat de Beatrice Onika
Jarka, op.cit., pag.190.

123
Statutul conţine o Parte generală care tratează printre altele Principiul
legalităţii şi pe cel al răspunderii penale, reglementând instituţia exonerării
de răspunderea penală şi o Parte specială care defineşte crimele care intră
sub jurisdicţia Curţii. De asemenea, include multe domenii de drept penal şi
internaţional cum ar fi Drept procesual penal, instituţia extrădării, Drept
internaţional umanitar, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

4.3.1.2. Relaţia dintre Curtea Penală Internaţională şi O.N.U.

Curtea Penală Internaţională este o instituţie jurisdicţională independentă. Cu

toate acestea, scopurile sale sunt strâns relaţionate cu cele ale ONU. De
altfel, aşa cum rezultă din definiţie, Curtea va contribui la pregătirea
jurisdicţiilor naţionale pentru a investiga şi a pedepsi săvârşirea celor mai
grave crime, care aduc atingere comunităţii internaţionale în

ansamblu.

Aşa cum rezultă din Statut250, relaţia dintre Curte şi ONU va fi stabilită
printr-un Acord, aprobat de Adunarea Statelor Părţi şi încheiat apoi de către
preşedintele Curţii în numele acesteia.

Consiliul de Securitate, ca organ principal al ONU, are responsabilitatea de a

menţine pacea şi securitatea internaţională şi de a adopta în acest sens măsuri
în vederea prevenirii şi înlăturării ameninţărilor împotriva păcii şi în vederea
reprimării oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale ordinii
internaţionale. De asemenea, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu
principiile justiţiei şi ale dreptului internaţional să aplaneze ori să rezolve
diferendele sau situaţiile cu caracter internaţional care ar putea duce la
încălcarea păcii, ceea ce relevă relaţia substanţială dintre Curte şi

Consiliul de Securitate.251
În acest sens, Consiliul de Securitate, care îşi desfăşoară activitatea potrivit
Capitolului VII din Carta ONU, poate sesiza Curtea cu o cauză în care una
sau mai multe crime aflate sub jurisdicţia acesteia par a fi fost săvârşite.
Acesta poate acţiona în acest sens chiar dacă statul de cetăţenie al
făptuitorului nu este parte la Statutul Curţii.

Conform dispoziţiilor Cartei, Consiliul de Securitate poate adopta măsuri de

securitate pentru toate statele membre ale Naţiunilor Unite. În acest sens
poate solicita şi Curţii suspendarea activităţii sale, pe o perioadă de 12 luni,
dacă adoptă o rezoluţie în acest sens. Pe cale de consecinţă, nici o

Art. 2

A se vedea, pentru păreri asemănătoare, Adrian Năstase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu,

Drept internaţional public, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002 şi Victor Ponta,
Daniela Coman, Curtea Penală Internaţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2004, pag.

124
anchetă, judecată sau condamnare nu poate fi iniţiată sau pusă în executare,
conform Statutului, în timpul celor 12 luni ulterioare datei la care Consiliul
de Securitate a adresat o asemenea cerere Curţii.

De asemenea, Consiliul de Securitate poate obliga un stat care nu este parte

la Statut, să accepte jurisdicţia Curţii, sau poate determina un stat parte să
renunţe la jurisdicţia naţională cu privire la un anumit caz, în beneficiul
jurisdicţiei Curţii.

Luând în considerare cele expuse, se poate afirma că în contextul

internaţional Consiliul de Securitate al ONU are un rol extrem de important
în susţinerea activităţii şi eficacităţii Curţii.

4.3.1.3. Legea aplicabilă

Statutul de la Roma reglementează252 legea aplicabilă crimelor

internaţionale, care vor fi judecate de către Curtea Penală Internaţională.
Astfel, în judecarea cauzelor aduse spre soluţionare, Curtea aplică
prevederile Statutului, ale Convenţiilor de la Geneva privind dreptul
internaţional umanitar, precum şi alte convenţii şi cutuma internaţională.
Datorită caracterului penal al cauzelor, sunt de asemenea, aplicabile
principiile generale ale dreptului penal (legalitatea incriminării şi a pedepsei,
neretroactivitatea legii penale, răspunderea penală individuală).

Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie este cel după care se
ghidează şi Statutul de la Roma. În conformitate cu acesta Curţii Penale
Internaţionale i se cere să aplice, în primul rând, normele pe care le conţin
Statutul în sine, Elementele Crimelor şi Regulile de procedură şi dovezi ale
Curţii. În al doilea rând Curţii i se cere să aplice tratate, principii şi reguli ale
dreptului internaţional, inclusiv principiile dreptului privind conflictele
armate cu caracter internaţional, atunci când ele pot fi aplicate.

În cazul în care cele două categorii de norme sunt absente, Curtea trebuie să
aplice principii generale de drept, derivate din legile naţionale ale diferitelor
sisteme judiciare din lume, inclusiv legile naţionale ale statelor care, în mod
normal ar avea jurisdicţie asupra crimei respective. Trebuie precizat că
aceste principii generale trebuie aplicate, numai atunci când sunt în
conformitate cu dispoziţiile Statutului şi cu normele şi regulile dreptului
internaţional.

O altă posibilitate de aplicare a principiilor şi regulilor de drept este aceea a

propriei jurisprudenţe. Astfel, Curtea poate face referire la unele din
hotărârile sale anterioare, atunci când este nevoită să aplice anumite

252
Prin art.21

125
dispoziţii ale Statutului într-un mod mai restrictiv decât numite tratate
internaţionale.253.

Aplicarea şi interpretarea legilor, din toate sursele menţionate, trebuie să se

facă în conformitate cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
general recunoscute pe plan internaţional, fără deosebire de sex, vârstă, rasă,
culoare, limbă, religie,etnie, naţionalitate, opinie politică sau stare materială,
datorită faptului că la Curtea Penală Internaţională se judecă diferite crime
comise de către indivizi,( genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de
război), fapt indicat şi în Statutul de la Roma.

4.3.1.4. Elementul material şi elementul psihic al răspunderii

penale

Elementul material reprezintă acţiunea sau inacţiunea prin care este săvârşită
o faptă prevăzută ca fiind interzisă (crimă) de norma internaţională254, iar
elementul psihic este reprezentat de intenţia persoanei care săvârşeşte actul
interzis255.

Din punct de vedere al elementului material, conform art.25 din

Statutul Curţii Penale Internaţionale, o persoană răspunde penal pentru o

crimă ce intră sub jurisdicţia Curţii, dacă:

săvârşeste o astfel de crimă individual, împreună cu o altă persoană, sau prin

intermediul unei alte persoane, indiferent dacă acea persoană este
responsabilă penal;
ordonă, solicită sau determină săvărşirea unei astfel de crime, care are loc
sau se presupune a avea loc;

în scopul facilitării săvârşirii unei astfel de crime, ajută, tăinuieşte sau

sprijină, în orice alt mod, săvârşirea sau tentativa de săvârşire a unei crime,
inclusiv furnizarea mijloacelor necesare în vederea comiterii ei;

contribuie, în mod intenţionat, în orice alt mod, la comiterea sau tentativa de

comitere a unei astfel de crime de către un grup de persoane care au unn ţel
comun; această contribuţie trebuie să ca scop continuarea activităţilor
criminale ale grupului sau

În cazul crimelor de război de exemplu, conform Victor Ponta, Daniela Coman, op.cit, p.150.

Aceeaşi analiză o regăsim şi în dreptul penal român, unde, în cadrul conţinutului constitutiv al
infracţiunii regăsim elementul material în componenţa laturii obiective.

În cadrul analizei infracţiunii, conform conţinutului constitutiv, forma de vinovăţie este regăsită
în latura subiectivă, alături de mobil şi scop.

126
să se realizeze prin cunoaşterea intenţiei grupului de a comite asemenea
crime;

incită, în mod direct şi public, alte persoane la comiterea genocidului;

încearcă să comită o astfel de crimă, prntr-o acţiune al cărei început este

cosiderabil, însă crima nu este săvârşită, din cauza unor circumstanţe
idependente de voinţa acelei persoane.

Pe de altă parte, referidu-ne la elementul psihic, pentru ca persoana să

răspundă penal şi să intre sub jurisdicţia Curţii, actele din cadrul elementului
material trebuie să fie săvârşite cu intenţie şi cu bună ştiinţă. În acest sens,
Statutul dezvoltă bazele excluderii răspunderii penale.Astfel, în conformitate
cu prevederile sale , cauzele care înlătură răspunderea penală sunt:

legitima apărare;

bolile psihice care împiedică conştientizarea caracterului infracţional al

faptei;

starea de intoxicaţie provocată în mod involuntar care împiedică

conştientizarea caracterului infracţional al faptei;

constrângerea prin ameninţarea cu moartea sau atingerea gravă a integrităţii

fizice;
comiterea crimei de către alte persoane;

alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea Curţii.

4.3.1.5. Admisibilitatea unui caz

Conform art.17 din Statut, Curtea trebuie, în primul rând, să hotărască

admisibilitatea sau inadmisibilitatea unui caz. Astfel, un caz nu poate fi
admis, atunci când:

1)
cazul este investigat de către un stat care are

jurisdicţie asupra lui, exceptând situaţia în care statul nu este

capabil sau refuză să efectueze ancheta sau urmărirea;

2)
cazul a fost investigat de un stat care are

competenţă asupra lui şi acesta a hotărât să nu acţioneze în

justiţie persoana respectivă, în afară de cazul în care o astfel de

hotărâre este rezultatul refuzului sau incapacităţii statului de a

duce la bun sfârşit demersul;

3)
persoana respectivă a fost deja judecată, iar un

proces nu este permis conform art.20, par.3;

127

4)
cazul nu este suficient de grav pentru a justifica o

altă acţiune a Curţii.

Adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale nu a fost posibilă decât prin

afirmarea principiului de complementaritate al competenţei Curţii în raport
cu cele ale jurisdicţiilor naţionale. Aşadar, numai atunci când statul nu este în
măsură să acţioneze, Curtea poate să-şi justifice competenţa.

Admisibilitatea unui caz poate fi solicitată de:

inculpat sau persoana pe numele căreia a fost eliberat un mandat de arestare;

un stat cu jurisdicţie asupra cazului;

un stat la care se solicită acceptarea jurisdicţiei,

conform art.12 din Statut.

Admisibilitatea unui caz sau competenţa Curţii poate fi solicitată numai o
singură dată, de către orice persoană sau stat din cele mai sus menţionate,
înainte sau la începutul procesului. În cazuri excepţionale, Curtea poate
acorda solicitarea de mai multe ori, sau după încetarea procesului.

Dacă o solicitare de admisibilitate a unui caz este adresată de un stat,

Procurorul are obligaţia să suspende ancheta până la decizia Curţii.

În cazul în care un proces este pe rol, procurorul poate solicita autorităţilor

Curţii prerogativa de a continua investigarea, pentru a putea păstra probele,
în următoarele situaţii:

atunci când există o posibilitate mică de a obţine probe importante sau un

risc semnificativ ca acestea să nu poată fi disponibile ulterior;

pentru a finaliza declaraţiile sau mărturiile martorilor, începute anterior;

pentru a împiedica sustragerea de la judecată a unei

persoane pe numele căreia s-a emis, deja, un mandat de arestare.

În situaţia în acre Curtea a hotărât că un caz nu este admis, procurorul mai

poate înainta Curţii o cerere de revizuire a hotărârii, atunci când este convins
că au apărut noi fapte semnificative sau schimbări de circumstanţe.
4.3.1.6. Principiile generale ale legii penale

Principiile generale ale legii penale sunt considerate norme de bază ce

trebuie respectate de către Curtea Penală Internaţională, în vederea stabilirii
răspunderii penale individuale, dar şi pentru excluderea ei.

Statutul Curţii prevede principiile generale cele mai importante ale deptului
penal, după cum urmează :

128
Principiul non bis in idem

Acest principiu fundamental este aici consacrat astfel: „Curtea nu va putea

să interogheze o persoană, cu privire la acţiuni care au format bazele unei
crime, pentru care a fost condamnată sau achitată”.

Principiul nullum crimen sine lege

Acest principiu, al legalităţii, care se află în vigoare în marea majoritate a

sistemelor judiciare, trebuie interpretat în mod strict, iar în caz de
incertitudine chiar şi în favoarea persoanei anchetate, urmărite sau
condamnate.

Conform acestui principiu, o persoană nu poate răspunde penal în baza

acestui Statut, în afară de cazul în care comportamentul în cauză constituie,
în momentul în care se produce, o crimă care intră în competenţa Curţii
Penale Internaţionale.

În plus, Statutul stipulează că definiţia unei crimeva fi strict interpretată şi

nu va fi extinsă prin analogie, iar în caz de ambiguitate, definiţia va fi
interpretată în favoarea persoanei investigate, acuzate sau condamnate.
Pentru aceasta, Curtea asigură că discreţia interpretativă a Judecătorului este
menţinută în limitele Statutului, adică în cele stabilite de statele care l-au
negociat.

Principiul nulla poena sine lege

Articolul 23 din Statut prevede faptul că o persoană condamnată de către
Curte poate fi pedepsită numai în concordanţă cu termenii Statutului. Este
vorba aici de confirmarea principiului legalităţii pedepsei, sub un alt aspect,
şi anume acela al pronunţării pedepsei.

Principiul neretroactivităţii legii penale

Neretroactivitatea legii penale este un principiu consacrat în dreptul penal,

care se aplică şi în cazul dreptului internaţional. De aceea, conform
caracterului său, trebuie aplicat obligatoriu atât de instanţele naţionale, cât
şi de cele internaţionale.

Statutul Curţii Penale Internaţionale prevede în art.24 faptul că nici o

persoană nu va fi responsabilă penal pentru acţiunile săvârşite anterior
intrării în vigoare a Statutului.

În cazul în care un tratat internaţional este revizuit, principiul mai sus

enunţat presupune o excepţie admisă, în mod tradiţional, şi anume aceea de
aplicare imediată persoanei anchetate, urmărite sau condamnate a
dispoziţiilor legale noi, dacă se constată că acestea sunt mai favorabile
pentru persoana respectivă.

Crimele care sunt în competenţa Curţii nu sunt supuse niciunui statut de

restricţii, adică sunt imprescriptibile, aşa cum rezultă şi din prevederile
Convenţiei privind imprescriptibilitatea Crimelor de Război şi a

129
Crimelor împotriva Umanităţii din data de 26 noiembrie 1968, intrată în
vigoare la data de 11 noiembrie 1970.

Principiul răspunderii penale individuale

Tratatul de Pace de la Versailles din data de 28 iunie 1919 este primul tratat
internaţional care consacră răspunderea penală individuală, prin inculparea
în mod public a Împăratului Germaniei, Wilhelm II de Hohenzollern, pentru
ofensa supremă adusă moralei internaţionale şi a inviolabilităţii tratatelor.

Astfel, conform prevederilor art.25 din Statut, Curtea va avea competenţă

asupra persoanelor fizice care au comis crime aflate în jurisdicţia ei,
putându-le impune răspunderea penală individuală şi, bineînţeles, să le
supună unor pedepse.

Statutul nu face nici o referire la persoanele juridice, fie ele State, companii
sau altele de acest gen, cu toate că ultimul paragraf al art.25 reprezintă
afirmarea unui principiu fundamental al dreptului internaţional penal şi
anume, principiul răspunderii penale a unui stat, care stă la baza relaţiilor
internaţionale.

Cu toate că unele state ar fi dorit, pentru stabilirea răspunderii penale, o

vârstă minimă sub 18 ani şi ar fi vrut ca şi Curtea să poată acuza un minor,
articolul 26 din Statut stipulează că persoanele care nu au împlinit vârsta de
18 ani, la momentul presupusei săvârşiri a unei crime, aflată sub jurisdicţia
Curţii, sunt excluse din sfera de competenţă a acesteia, rămânând în grija
legilor naţionale tragerea la răspundere a minorilor.
Prevederile Statutului se vor aplica, în mod egal, tuturor persoanelor, fără a
diferenţia pe baza capacităţii oficiale. Aşadar, această capacitate oficială, fie
în calitate de şef al statului sau al Guvernului, fie un membru al Guvernului
sau Parlamentului, nu va scuti, în nici un caz, o persoană de răspundere
penală şi nici nu va constitui motiv de reducere a pedepsei. Rezultă de aici
că nu i se poate interzice Curţii exercitarea jurisdicţiei asupra persoanelor
oficiale ale unor state părţi, pe baza imunităţii sau regulilor speciale de
procedură atribuite poziţiilor oficiale ale acestora, fie ele în conformitate cu
legea naţională sau internaţională.

Referitor la şefii militari şi ceilalţi superiori ierarhici, Statutul stabileşte o

distincţie între aceştia, în sensul că în cazul şefilor militari Statutul oferă
garanţii criteriului prevăzut în art.7 din Statutul Tribunalului de la
Nürnberg, unde un şef militar era răspunzător penal atunci când ştia sau, în
funcţie de circumstanţe, ar fi trebuit să ştie că forţele militare aflate în
subordinea sa au comis sau vor comite crime şi că, în consecinţă, nu a luat
măsurile necesare şi raţionale posibile penru a împiedica executarea lor sau
nu le-a raportat ulterior autorităţilor competente, în scopul finalizării
anchetei.

130
4.3.1.7. Procedurile Curţii

Procedura în faţa Curţii se desfăşoară pe mai multe etape, astfel:

sesizarea Procurorului Curţii;

procedura în faţa autorităţilor statului naţional;

procedura în faţa Camerei Preliminare;

procedura în faţa Camerei de Primă Instanţă;

pronunţarea sentinţei;

procedura în faţa Camerei de Apel.

Curtea poate fi sesizată în următoarele moduri:

- prin sesizarea Procurorului de către un stat parte;

- prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de

Securitate al ONU;
- prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei

anchete în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni.

Conform art.14 din Statut, statul parte solicită Procurorului să investigheze

cazul în scopul acuzării uneia sau mai multor persoane de săvârşirea unor
crime care sunt de competenţa Curţii.

Consiliul de Securitate al ONU poate să sesizeze cu astfel de cauze

Procurorul, atunci când acesta acţionează în conformitate cu dispoziţiile
Capitolului VII din Carta ONU, fapt ce determină ca rezoluţiile Consiliului
să se aplice şi statelor care nu sunt părţi ale Statutului.

Potrivit dispoziţiilor art.13 paragraf c din Statut, Curtea îşi poate exercita
jurisdicţia şi în cazurile în care Procurorul a iniţiat o investigaţie pe cont
propriu, pe baza informaţiilor primite referitoare la crimele care ţin de
competenţa acesteia. Aceasta înseamnă că se asigură funcţionalitatea Curţii
atunci când alte motive ar împiedica statele părţi sau Consiliul de Securitate
al ONU să sesizeze astfel de situaţii Curţii.

În continuare, Procurorul, după ce evaluează informaţiile ce au fost comunicate,

va declanşa o anchetă, în afară de cazul în care acesta consideră că nu există o
bază rezonabilă pentru a acţiona conform art.15 din Statut.

Dacă în timpul derulării anchetei, Procurorul concluzionează că nu există o

bază suficientă pentru urmărire, el va informa Camera Preliminară despre
concluzia sa şi motivele acesteia. La cererea statului parte, vizată de art.14,
sau a Consiliului de Securitate al ONU, într-un caz conform art.13, Camera
Preliminară poate revizui o decizie a Procurorului de a nu acţiona şi poate
solicita acestuia să reexamineze acea decizie.

Dacă Procurorul hotărăşte că există o bază rezonabilă pentru a acţiona,

existând suficiente motive considerabile pentru a crede că o anchetă ar servi
intereselor justiţiei, el este obligat să informeze Camera Preliminară.

131
De asemenea, Procurorul poate să solicite arestarea persoanei, măsură pe
care o dispune Camera Preliminară, pe baza formării convingerii că sunt
motive rezonabile de a crede că persoana în cauză a comis crima şi că
arestarea este necesară pentru a garanta prezenţa acesteia în faţa instanţei,
împiedicarea obstrucţionării anchetei, precum şi a comiterii unei alte crime.

Statul parte, care primeşte cererea de arestare, trebuie să ia imediat măsuri

pentru punerea în executare a cererii, conform propriei legislaţii şi statutului
Curţii.

Persoana arestată este imediat deferită autorităţilor judiciare competente ale

statului de detenţie, care va verifica dacă mandatul de arestare a vizat într-
adevăr acea persoană, dacă procedura de arestare a fost respectată, şi dacă
au fost respectate drepturile persoanei în cauză.

De asemenea, aceasta are dreptul de a solicita punerea în libertate

provizorie, cererea fiind examinată de autoritatea competentă a statului de
detenţie, decizia finală aparţinând, însă, Camerei Preliminare.

Într-un termen rezonabil, după predarea persoanei către Curte sau

înfăţişarea sa voluntară în faţa acesteia, Camera Preliminară va ţine o
şedinţă pentru a confirma învinuirile pe care Procurorul înţelege să se
bazeze pentru a cere trimiterea în judecată. Această şedinşă se desfăşoară în
prezenţa Procurorului şi a persoanei care face obiectul anchetei sau a
urmăririi, precum şi a avocatului acesteia. În absenţa celui interesat, dacă
este prezent un apărător, Camera Preliminară poate ţine o audienţă pentru a
confirma acuzaţiile.
Odată început, procesul se desfăşoară la sediul Curţii, în prezenţa
acuzatului. Dacă se hotărăşte altfel, procesul se va putea desfăşura şi în alte
locaţii.

Camera Preliminară, deţinând copia integrală a dosarului cauzei, va decide,

în funcţie de consistenţa sa şi a probelor care vor fi prezentate de către părţi,
dacă va trimite acuzatul în faţa unei Camere de Primă Instanţă, pentru a fi
judecat. Această procedură nu va fi condusă de către Procuror, ci de un
Judecător.

Trecând în următoarea fază a procesului, în cazul verdictului de vinovăţie,

Camera de Primă Instanţă va stabili pedeapsa ce va fi aplicată, ţinând seama
de concluziile şi de probele pertinente prezentate în cadrul procesului.

Curtea poate pronunţa împotriva unei persoane declarată vinovată, o

sentinţă de condamnare de până la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime
de extremă gravitate, închisoarea pe viaţă. De asemenea, pedeapsa
închisorii poate să se cumuleze cu obligarea la plata unei amenzi, precum şi
cu confiscarea profiturilor şi bunurilor câştigate, în mod direct sau indirect,
prin săvârşirea crimei, fără a prejudicia drepturile terţilor de bună credinţă.

132
Camera de Primă Instanţă pronunţă o hotărâre de condamnare, ce poate să
facă obiectul apelului. Apelul poate fi făcut atât de condamnat cât şi de
Procuror, bazându-se pe o eroare de procedură, eroare de fapt sau de drept
sau orice alte motive care ar afecta corectitudinea procedurilor sau a
deciziei.

Hotărârea Camerei de Apel se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, în

şedinţă publică şi este motivată, iar executarea sentinţelor de condamnare la
pedeapsa cu închisoarea se realizează pe teritoriul statului desemnat de
Curte, dar numai dintre acelea care s-au declarate dispuse să primească
condamnaţi.

4.3.2. Organizarea şi administrarea Curţii Penale Internaţionale

4.3.2.1. Sediul Curţii şi modul de organizare

Conform art.3 din Statut, statul gazdă al Curţii este Olanda, respectiv
capitala acesteia, Haga. Acest oraş a fost desemnat drept gazdă al Curţii
deoarece are cea mai bogată tradiţie juridică în domeniul internaţional, fiind
bine ştiut faptul că acesta este deja sediul Curţii Internaţionale de Justiţie a
Naţiunilor Unite, cât şi a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta
Iugoslavie. În acest scop Curtea a încheiat cu guvernul olandez un acord
privind sediul, acord ce a fost aprobat de

Adunarea Statelor Părţi şi încheiat de Preşedintele Curţii, în numele

acesteia. Această Convenţie va avea ca misiune delimitarea dreptului de
organizare şi de control al Curţii în perimetrul amplasamentului său.
Exerciţiul funcţiilor şi competenţelor Curţii pot fi duse la îndeplinire pe
teritoriul oricărui stat semnatar şi, prin acord special, pe teritoriul oricărui
alt stat256. De asemenea, şedinţele Curţii pot fi ţinute în altă parte decât la
sediul Curţii.

Tot printr-un acord aprobat de Adunarea Statelor Părţi şi semant de

preşedintele Curţii în numele acesteia, Curtea se află în legătură cu sistemul

O.N.U.

Potrivit dispoziţiilor art.34 ale Statutului, Curtea are următoarea srtuctură

organizatorică:

Preşedinţia;

Secţia de Apel;

Secţia de Primă Instanţă;

Secţia Preliminară;

Biroul Procurorului;

Grefa.
256
Conform art.62

133
4.3.2.2. Judecătorii Curţii Penale Internaţionale

Curtea Penală Internaţională are în componenţă un număr de 18

judecători257, care sunt aleşi pentru mandate de 3, 6 sau 9 ani prin vot secret
de către Adunarea Statelor Părţi. În perioada 03-07 februarie 2003 au fost
organizate la New York alegeri pentru mandate de 3, 6, respectiv 9 ani, iar

în perioada 26-27 ianuarie 2006, tot la New York au fost aleşi 6 judecători
pentru un mandat de 9 ani.Numărul acestora este mai ridicat decât numărul
magistraţilor care fac parte din Curtea Internaţională de Justiţie, Tribunalul
Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavia sau Tribunalul Penal pentru
Rwanda258 şi poate varia în funcţie de necesitatea extinderii sau reducerii
activităţii Curţii259.

Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care se bucură de o înaltă

consideraţie morală, caracterizate prin imparţialitate şi integritate şi care
îndeplinesc condiţiile în statele lor pentru a exercita cele mai înalte funcţii
judiciare. Fiecare candidat trebuie să aibă competenţă în drept şi procedură
penală şi experienţa necesară în procedura penală ca judecător, procuror,
avocat sau o altă funcţie similară ori să aibă competenţă în domenii ale
dreptului internaţional, cum ar fi dreptul internaţional umanitar şi drepturile
omului, precum şi o experienţă îndelungată într-o profesie juridică relevantă
pentru activitatea Curţii. O altă condiţie este aceea că toţi candidaţii trebuie
să cunoască şi să vorbească fluent una din limbile de lucru ale Curţii,
respectiv limba engleză sau franceză.

În procesul de alegere a judecătorilor, Statele Părţi, mai au în vedere

reprezentarea principalelor sisteme jurudice ale lumii, o reprezentare
geografică echitabilă şi o reprezentare echilibrată între bărbaţi şi femei. De
asemenea, Statele părţi vor ţine seama de necesitatea de a asigura prezenţa
în cadrul Curţii a judecătorilor specializaţi în anumite domenii, inclusiv în
problemele legate de violenţa împotriva femeilor şi a copiilor, dar fără să se
limteze la acestea .

Candidaţii sunt nominalizaţi de către Statele Părţi din rândul celor mai
reputaţi specialişti în domeniu. Ei trebuie să aibă cetăţenia Statelor Părţi

În prezent aceştia sunt în număr de 16, după cum urmează: Philippe Kirsch - Canada, Akua
Kuenyehia - Ghana, René Blattman - Bolivia, Claude Jorda - Franţa, Georghios Pikis - Cipru,
Elizabeth Odio Benito – Costa Rica, Navanethem Pillay – Africa de Sud, Sang-Hyun Song –
Corea, Hans-Peter Kaul – Germania, Mauro Politi – Italia, Erkki Kourula – Finlanda,
Fatoumata Dembele Diarra – Mali, Anita Ušacka – Letonia, Sir Adrian Fulford – Marea
Britanie, Sylvia Steiner – Brazilia, Ekaterina Trendafilova - Bulgaria.

15 judecători în cazul Curţii Internaţionale de Justiţie; 16 judecători în cazul Tribunalului Penal

Internaţional pentru fosta Iugoslavia şi 11 judecători pentru Tribunalul Penal internaţional
pentru Rwanda.

Art.36 par.1 şi 2 din Statut

134
la Statut, dar nu neapărat cetăţenia statelor care îi propun. Fiecare Stat Parte
în parte poate nominaliza un singur candidat. Dacă persoana nominalizată
are dublă cetăţenie este considerată a fi cetăţean al statului în care îşi
exercită în mod obişnuit drepturile sale civile şi politice.

Pe baza acestor propuneri se întocmesc două liste, una conţinînd candidaţi

cu competenţă în drept penal şi procedură penală şi una conţinând candidaţi
cu competenţă în domanii ale dreptului internaţional. Votul este secret, iar
judecătorii aleşi vor fi aceia 18 care vor obţine cel mai mare număr de
voturi, dar cel uţin două treimi din voturile statelor părţi prezente şi votante.

Înainte de preluarea prerogativelor judecătorii, procurorul, procurorii

adjuncţi, grefierul şi grefierul adjunct îşi vor lua, în şedinţă publică,
angajamentul solemn de a-şi exercita atribuţiile în deplină imparţialitate şi
conştiinţă.

Judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea funcţiilor lor şi au

obligaţia de a nu se angaja în activităţi care pot interfera cu funcţiile lor
jurisdicţionale sau care pot afecta încrederea în independenţa lor. De
asemenea, ei trebuie să-şi exercite atribuţiile cu normă întregă, la sediul
Curţii.

Conform prevederilor art.41 din Statut, un judecător poate fi recuzat într-o

cauză dacă el a intervenit înainte, sub orice titlu, în această cauză în faţa
Curţii sau într-o cauză penală conexă la nivel naţional, în care persoana care
face obiectul anchetei sau urmăririi este implicată. De asemenea, un
judecător poate fi recuzat dacă se dovedeşte că acesta are un interes
personal în cazul respectiv sau o legătură oarecare cu acest caz, de natură să
pună sub semnul întrebării imparţialitatea sa.
Preşedinţia poate să elibereze un judecător din funcţiile care i-au fost
atribuite în virtutea Statutului, la cererea sa, conform Regulamentului de
Procedură şi de Probe.

4.3.2.3. Preşedinţia

Curtea Penală Internaţională este condusă de trei judecători, respectiv un

Preşedinte şi doi Vicepreşedinţi, abilitaţi în mod colegial cu buna
administrare a Curţii. Aceştia sunt aleşi cu votul majorităţii absolute a
judecătorilor, pentru un mandat de 3 ani sau până la expirarea mandatului
lor de judecător. Dacă acest mandat se încheie mai devreme de 3 ani ei pot
fi realeşi o singură dată.

Vicepreşedinţii sunt mandataţi să-l înlocuiască pe preşedinte în cazurile în

care acesta, fiind recuzat nu-şi poate exercita funcţia.

Preşedenţia are drept sarcină asigurarea bunei administrării a Curţii, cu

excepţia Biroului Procurorului (cu care îşi va coordona

135
activitatea) şi a poliţiei audierii260 . De asemenea, Presedinţia poate
îndeplinii şi alte funcţii, care îi sunt conferite de Statut.

Preşedintele Curţii Penale Internaţionale este judecătorul Philippe Kirsch

din Canada, iar vicepreşedinţi sunt judecătorii Akua Kuenyehia şi René
Blattman din Ghana, respectiv Bolivia.

4.3.2.4. Secţiile şi Camerele Curţii

Articolul 39 din Statut reglementează modul de organizare al Curţii şi

completaeză art.34 alin.b, care distinge trei organe funcţionale în cadrul
acesteia, şi anume:

Secţia de Apel

Secţia Primei Instanţe

Secţia Preliminară.

După îndeplinirea procedurii privind alegerea judecătorilor, într-un timp cât

mai scurt, Curtea se va organiza în aceste trei secţii.

Numirea judecătorilor în cadrul Secţiilor se face luându-se în considerare

natura funcţiiilor Secţiei respective şi experienţa judecătorilor din cadrul
Curţii, în aşa fel încât fiecare Secţie să includă o proporţie corespunzătoare
a specialiştilor în drept penal şi procedură penală şi drept internaţional. De
menţionat aici faptul că Secţia Preliminară şi Secţia de Primă Instanţă sunt
alcătuite în mod predominant din judecători cu experienţă în procesele
penale.

Dispoziţiile art.39 precizează, de asemenea, componeţa fiecărei Secţii.

Astfel, Secţia de Apel este compusă din Preşedintele Curţii şi alţi 4
judecători, iar celelalte două Secţii sunt alcătuite, fiecare în parte, din cel
puţin 6 judecători. Funcţiile judiciare ale Curţii sunt exercitate în cadrul
fiecărei Secţii prin Camere.

Camera de Apel este compusă din toţi judecătorii Secţiei de Apel. Funcţiile
Camerei Preliminare sunt exercitate fie de 3 judecători ai Secţiei
Preliminare, fie de un singur judecător de la această secţie, iar funcţiile
Camerei de Primă Instanţă sunt exercitate de 3 judecători ai Secţiei de
Primă Instanţă.

Judecătorii numiţi la Secţia de Apel vor funcţiona în cadrul acesteia pe toată

durata mandatului lor.Judecătorii numiţi în cadrul Secţiei de Primă Instanţă
şi a secţiei Preliminare vor funcţiona pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea
de a continua să funcţioneze peste termen, până la încheierea oricărei cauze,
care le-a fost încredinţată în aceste Secţii. Judecătorii numiţi în cadrul
Secţiei de Apel, îşi exercită, în mod exclusiv, atribuţiile numai în această
secţie, în timp ce judecătorii din cadrul celorlate

260
Aşa cum rezultă din art.63 par.2 şi art.71

136
două secţii îşi pot schimba locurile între ei, potrivit principiului
imparţialităţii, reafirmat în vederea exercitării atribuţiilor lor.

Secţia de Apel poate să confirme, să anuleze sau să revizuiască sentinţele

adoptate de Camerele Primei Instanţe, ceea ce dovedeşte că într-o ierarhie,
pe care Statutul nu o realizează, Secţia de Apel are cel mai important rol.

4.3.2.5. Biroul Procurorului

Biroul Procurorului acţionează în mod independent, fiind un organ distinct

în cadrul Curţii. Prin art.42 din Statut i se reglementează acestuia statutul şi
atribuţiile, limitele autorităţii, modalitatea de alegere şi recuzare,
precizându-se de asemenea şi condiţiile cerute pentru accederea la acest
post.

Referitor la aceste condiţii, procurorul „trebuie să fie de o moralitate

exemplară, de o mare competenţă profesională şi să aibă o bogată
experienţă în instrumentarea cazurilor de crime şi a urmăririlor”. Pe lângă
acestea, procurorul trebuie să cunoască şi să aibă o practică curentă în cel
puţin una dintre limbile de lucru ale Curţii.

Biroul Procurorului funcţioneză independent şi este responsabil cu primirea

şi analiza informaţiilor privind crimele care intră în competenţa Curţii,
precum şi cu dirijarea investigaţiilor şi urmărirea în faţa Curţii.

Biroul este condus de Procuror, care are puteri depline în privinţa

conducerii şi administrării, inclusiv în privinţa personalului,a facilităţilor şi
a altor resurse ale departamentului. Procurorul este asistat de unul sau mai
mulţi procurori adjuncţi care sunt însărcinaţi cu îndeplinirea oricăror măsuri
cerute de procuror, în conformitate cu prevederile Statutului. Procurorul şi
adjuncţii săi vor avea naţionalităţi diferite.

Procurorul Curţii este ales prin vot secret de majoritatea absolută a

membrilor Adunării Statelor Părţi, pentru o perioadă de 9 ani261, identică cu
perioada mandatului judecătorilor şi nu poate fi reales.

Funcţiile de Procuror şi de Procurori adjuncţi sunt incompatibile cu

activităţile care le pot dăuna sau care pot afecta încrederea şi independenţa
lor, neputându-se angaja în nici o altă activitate de natură profesională. De
asemenea, Procurorul şi Procurorii adjuncţi nu vor putea participa la
soluţionarea nici unei cauze, în care imparţialitatea lor ar fi pusă, pe bună
dreptate, la îndoială, dintr-un motiv oarecare. Ei vor fi recuzaţi într-o cauză
dacă au mai fost implicaţi în acel caz în faţa Curţii sau într-un alt caz penal
la nivel naţional implicând persoana care este cercetată sau urmărită.
Recuzarea poate fi cerută şi de către persoana care este cercetată sau

261
Ca şi procurorii adjuncţi, care sunt aleşi la propunerea Procurorului

137
urmărită, în orice moment. Orice cerere de recuzare a Procurorului sau a
Procurorilor adjuncţi este dezbătută de Camera de Apel.

4.3.2.6. Grefa şi personalul Curţii Penale Internaţionale

Aspectele nejuridice ale administrării şi funcţionării Curţii sunt în sarcina

Grefei, fără a prejudicia funcţiile şi atribuţiile Procurorului. Grefa sau
registratura Curţii este condusă de un Grefier care este principalul
funcţionar administrativ al său, exercitându-şi atribuţiile sub autoritatea
Preşedintelui Curţii.

Statutul Curţii prevede pentru acuparea unui post de Grefier sau de Grefier
adjunct exigenţa ca persoana respectivă să fie de o moralitate exemplară şi
de o mare competenţă profesională şi să aibă o excelentă cunoaştere şi o
practică curentă în cel puţin una dintre limbile de lucru ale Curţii.

Grefierul este ales prin vot secret de către majoritatea absolută a

judecătorilor, la recomandarea Adunării Statelor Părţi. La recomandarea
Grefierului, dacă este necesar, în acelaşi mod se alege şi un Grefier adjunct.
Grefierul este ales pentru un mandat cu durata de 5 ani, fiind reeligibil, fără
limitarea numărului de mandate.

În art.43 par.6, unde este reglementată Grefa, se menţionează înfiinţarea

unei Diviziuni de Ajutor pentru Victime şi Martori , care va furniza măsuri
de protecţie şi acorduri de securitate, asistenţă şi consultaţă pentru martorii
şi victimele care se prezintă în faţa Curţii şi va include personal cu
experienţă în traume, inclusiv traume produse în urma violenţelor sexuale.
Procurorul şi Grefierul vor numi personal califiact pentru a executa sarcinile
de îndeplinit, inclusiv anchetatorii în cazul Procurorului. În cazuri
excepţionale, Curtea poate folosi experienţa personalului nepermanent
oferit de Statele Părţi, organizaţii interguvernamentale sau
neguvernamentale care să sprijine activitatea organelor Curţii, dar numai în
conformitate cu directivele stabilite de Statele Părţi.

Ţinând cont de principiile art.36, par.8, personalul Curţii va trebui să fie

eficient, competent şi integru. Conform par.3, Grefierul va elebora un Statut
al personalului, care va cuprinde condiţiile de numire, de remunerare şi de
încetare a funcţiilor, statut ce trebuie aprobat de Adunarea Statelor

Părţi.

4.3.2.7. Privilegii şi imunităţi, salarii, indemnizaţii şi onorarii ale

magistraţilor şi ale personalului Curţii Penale Internaţionale

Pentru protecţia şi siguranţa personalului Curţii Penale Internaţionale şi

pentru o mai mare garanţie a abilităţii sale de a funcţiona,

138
în mod efectiv, Statutul prevede că această instituţie beneficiază pe teritoriul
Statelor Părţi de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii misiunii sale.

În acest sens, judecătorii, procurorul, procurorii adjuncţi şi grefierul, atunci

când sunt angajaţi în activităţile Curţii, se bucură de privilegiile şi
imunităţile similare cu cele ale şefilor misiunilor diplomatice şi vor
continua, şi după expirarea mandatului, să deţină imunitatea dobândită.

Privilegiile şi imunităţile acoperă responsabilitatea penală personală, în

această ipoteză imunitatea jurisdicţională fiind absolută.

Grefierul adjunct, personalul Biroului Procurorului şi cel al Grefei se

bucură de privilegiile, imunităţile şi facilităţile necesare exercitării funcţiei
lor, în conformitate cu acordul privind privilegiile şi imunităţile Curţii.
Aceasta se va aplica într-o măsură egală şi avocaţilor, experţilor,martorilor
şi oricărei alte persoane care va fi solicitată să fie prezentă la sediul Curţii.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute în art.48, par.5 aceste privilegii şi imunităţi

nu au un caracter absolut şi definitiv, ele putând fi ridicate în conformitate
cu principiile consacrate în această privinţă, astfel:

în cazul unui Judecător sau a unui Procuror prin decizia adoptată cu votul
majorităţii absolute a Judecătorilor;

în cazul Grefierului, acestea pot fi ridicate de către Preşedinte;

în cazul Procurorilor adjuncţi şi a personalului Biroului procurorului, de
către Procuror;

în cazul Grefierului adjunct şi al personalului Grefei, de către

Grefier.

Conform deciziei Adunării Statelor Părţi, judecătorii, procurul, procurorii

adjuncţi, grefierul şi grefierul adjunct primesc salarii, indemnizaţii şi
onorarii, care nu vor fi reduse pe timpul unui mandat.

4.3.2.8. Înlăturarea din funcţie şi măsurile disciplinare

Prevederile art.46 din Statut, precizează condiţiile în care un judecător, un

procuror, un procuror adjunct, un grefier sau un grefier adjunct pot fi
eliberaţi din funcţie, fie din cauza săvârşirii unor fapte grave sau a unei
abateri grave de la obligaţiile care le-au fost impuse prin dispoziţiile
Statutului, fie din cauza incapacităţii acestora de a-şi exercita atribuţiile.

Decizia înlăturării din funcţie revine Adunării Statelor Părţi, care, prin vot
secret va hotărî astfel:

în cazul unui Judecător, cu majoritate de două treimi a Statelor Părţi, la

recomandarea adoptată de majoritate de două treimi a celorlaţi judecători;

139
în cazul Procurorului, cu majoritatea absolută a Statelor Părţi;

în cazul Procurorului adjunct, cu majoritatea absolută a

Statelor Părţi, la recomandarea Procurorului.

Înlăturarea din funcţie a Grefierului sau Grefierului adjunct ţine de

atribuţiile judecătorilor, care decid prin majoritate absolută.

Dispoziţiile art.47 din Statut stipulează faptul, că pe lângă modalităţile de

eliberare din funcţie a magistraţilor şi a personalului auxiliar, există şi
anumite măsuri disciplinare care îi vizează pe aceştia, atunci când în
exercitarea atribuţiilor lor săvârşesc o eroare de o importanţă mai mică
decât cea menţionată la art. 46 sau o neîndeplinire nesemnificativă a
obligaţiilor sale.

Sancţiunile care se vor impune în aceste situaţii vor fi definitivate de

Regulamentul de Procedură şi de Probe.

4.3.2.9. Limbile oficiale şi de lucru ale Curţii

Statutul Curţii Penale Internaţionale face distincţie între limbile oficiale şi

limbile de lucru. Astfel, limbile oficiale ale Curţii sunt araba, chineza,
engleza, franceza, rusa şi spaniola. Aceasta înseamnă că toate hotărârile
Curţii şi alte decizii de soluţionare a problemelor fundamentale vor fi
publicate în aceste limbi.
Limbile de lucru sunt engleza şi franceza, urmând a fi stabilite prin Regulile
de procedură şi probă situaţiile în care alte limbi oficiale vor fi utilizate ca
limbi de lucru. De asemenea, la cererea justificată a unei părţi, la o
procedură Curtea poate autoriza folosirea altei limbi decât cele de lucru.

4.3.3. Competenţa Curţii Penale Internaţionale 4.3.3.1. Competenţa

ratione loci

Din punct de vedere a locului unde se săvârşesc crimele, Curtea Penală

Internaţională are competenţa de a judeca acele crime care au fost săvârşite pe
teritoriile statelor părţi sau de către cetăţenii unui asemenea stat.

Curtea are, de asemenea, competenţă atunci când un stat, care nu este parte
la Statut, acceptă jurisdicţia Curţii asupra crimelor comise pe teritoriul său
ori asupra crimelor săvârşite de către un cetăţean al său.

Curtea poate avea competenţă, în urma extrădării de către un stat, care nu

este parte, a unei persoane care nu este cetăţean al acelui stat, dar care a
comis o crimă pe teritoriul acestuia; extrădarea către Curte este similară cu
extrădarea către alt stat, acesta fiind un exerciţiu de suveranitate. În cazul
acestei extrădări trebuie să se ţină cont de normele internaţionale privind
drepturile omului şi libertăţile fundamentale.

Posibilitatea exercitării de către CPI a jurisdicţiei sale conform art.2 parag.2

lit.a), în baza criteriului teritorialităţii, a determinat SUA să se opună
Statutului şi, în final, să se retragă de la semnarea acestuia. În opinia
140
SUA, o asemenea prevedere, care face posibilă judecarea cetăţenilor unui
stat care nu este parte la Statut şi care nu a acceptat jurisdicţia Curţii, de
către o Curte înfiinţată convenţional, încalcă principiul relativităţii efectelor
tratatelor262. În celelalte cazuri, în care jurisdicţia Curţii este declanşată în
baza calităţii de cetăţean al unui stat parte la Statut sau al unui stat care a
acceptat jurisdicţia Curţii ori la sesizarea Consiliului de Securitate al ONU,
nu mai are relevanţă criteriul teritorialităţii, fapta incriminată de Statut
putând fi comisă oriunde pe glob.

Multe tratate263, ca cele referitoare la acte de terorism, prevăd că şi alte state

decât cel de cetăţenie al făptuitorului pot să-şi exercite jurisdicţia asupra
persoanelor acuzate de a fi comis crime ce intră sub incidenţa acestor
tratate. Totodată, asemenea tratate prevăd obligaţii pentru toate statele părţi
care arestează un făptuitor pe teritoriul lor, fie să îl judece, fie să îl
extrădeze264. Aceste tratate nu cer, la fel ca şi Statutul de la Roma, ca statul
de cetăţenie al făptuitorului să fie parte la tratat sau să consimtă la punerea
sub acuzaţie.

Referitor la extrădare, trebuie menţionat faptul că statele părţi au, conform

Statutului de la Roma, obligaţia de a preda Curţii indivizii despre

262
Statutul de la Roma nu impune obligaţii asupra unor terţe state, în cazul în care cetăţenii
acestor state comit crime pe teritoriul unor state părţi la Statut, sau care au acceptat jurisdicţia
Curţii, exercitarea de către Curte a jurisdicţiei asupra acestora se va face în locul statului de
teritoriu. Exercitarea jurisdicţiei penale pe criteriu teritorial este acceptată ca principiu general
de drept procesual penal, în această situaţie, asupra statului de cetăţenie nu se impun obligaţii.
Nici în cazul în care jurisdicţia Curţii se exercită la sesizarea Consiliului de Securitate al ONU,
ce acţionează în baza Capitolul VII din Cartă, nu se poate vorbi de impunerea faţă de statele
terţe a unor obligaţii prin Statut. Obligaţiile statelor terţe de a coopera cu Curtea rezultă, în
acest ultim caz, din art. 25 al Cartei ONU. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că multe din
dispoziţiile Statutului reprezintă codificări ale unor norme cutumiare de jus cogens., citat de
Beatrice Onica-Jarka, Jurisdicţia internaţională penală,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.227.

263
A se vedea Convenţia asupra prevenirii şi reprimării infracţiunilor îndreptate împotriva
persoanelor care se bucură de o protecţie internaţională, inclusiv pe agenţii diplomatici,
adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 14 decembrie 1973, Convenţia
internaţională împotriva luării deostatici, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la
17 decembne 1979, Convenţia internaţională asupra protecţiei fizice a materiilor nucleare
(Viena, 3 martie 1980), Protocolul asupra reprimării actelor ilicite de violenţă în aeroporturi
servind aviaţiei civile internaţ.onale, complementar Convenţiei pentru reprimarea actelor ilicite
îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile (Motreal, 24 februarie 1988), Convenţia pentru
reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii navigaţiei maritime (Roma, 10 martie
1988), detaliate de Dumitra Popescu, Forme şi instrumente juridice de cooperare în aviaţia
civilă internaţională , Editura Academiei

Române, Bucureşti, 1976, p.142-143, citat de Beatrice Onica-Jarka, op.cit.,p.227.

264
A se vedea, în acest sens art.7 din Convenţia asupra prevenirii şi reprimării infracţiunilor
îndreptate împotriva persoanelor care se bucură de o protecţie internaţională, incluzând pe
agenţii diplomatici, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la 14 decembrie 1973.

141
care se presupune că au comis crime aflate în jurisdicţia acesteia. În acest
sens, Statutul face distincţia dintre termenul de predare, care înseamnă
predarea unei persoane din controlul statului în cel al Curţii, şi termenul de
extrădare, care înseamnă predarea unei persoane de către un stat celuilalt,
aşa cum prevede convenţia sau legislaţia internă, adică unui alt stat suveran,
în timp ce Curtea este o instituţie jurisdicţională, creată conform normelor
internaţionale, cu consimţământul statului în cauză.

Jurisdicţiile naţionale sunt competente să judece crimele comise, nefiind

obligate să predea presupuşii criminali Curţii. De aceea, Curtea Penală
Internaţională va judeca numai atunci când nici un alt stat nu va fi dispus să
o facă. Dacă un stat nu doreşte să predea o asemenea persoană, trebuie doar
să efectueze o anchetă autentică la nivel naţional.

Există posibilitatea ca un stat să extrădeze o persoană altui stat care solicită

acest lucru, în loc să o predea pe aceasta Curţii, dacă are obligaţia
internaţională de a o preda respectivului stat.

4.3.3.2. Competenţa ratione temporis

Aşa cum reise din prevederile art.11 din Statutul Curţii Penale
Internaţionale, aceasta are competenţa numai asupra crimelor care s-au
săvârşit după intrarea în vigoare a Statutului, respectiv după data de 1 iulie

2002.

Rezultă de aici caracterul neretroactiv al Curţii şi obligativitatea acceptării sine

qua non a Statutului Curţii Penale Internaţionale de către toate statele. Nu se
putea pune sub nici o formă problema judecării unor crime comise în trecut265 .
În plus unul din principiile fundamentale ale unui stat de drept este caracterul
neretroactiv al legii penale şi nu ar fi fost posibil ca Stautul Curţii Penale
Internaţionale să se abată de la această regulă.

În cazul în care unele state devin părţi la Statut, după intrarea în vigoare a
acestuia, jurisdicţia Curţii se va aplica numai pentru crimele săvârşite după
intrarea în vigoare a acestuia pentru acele state, în afară de cazul în care
acestea au formulat o declaraţie conform prevederilor art.12, par.3. Astfel
intrarea în vigoare a Statutului va fi în prima zi a lunii, care urmează celor
60 de zile de la data depunerii de stat a instrumentului său de ratificare,
acceptare, aprobare sau aderare.

Dacă unele state nu vor adopta Statutul Curţii Penale Internaţionale, vor
permite în acest fel conducătorilor lor sau agenţilor lor să nu poată fi
acţionaţi în justiţie în cadrul Curţii, atunci când ar comite crime care intră în
competenţa acesteia.

265
Spre exemplu crimele comise în Algeria între anii 1960-1962 sau în războiul din Vietnam.

142
Chiar dacă un stat ratifică Statutul sau aderă la acesta, are

posibilitatea să aleagă amânarea jurisdicţiei Curţii asupra crimelor de război

pentru o perioadă de 7 ani266.

4.3.3.3. Competenţa ratione personae

Curtea Penală Internaţională este competentă să judece şi să pedepsească

persoanele fizice vinovate de comiterea infracţiunilor, aflate sub jurisdicţia
Curţii, dacă au împlinit vârsta de 18 ani267.

În dorinţa de a asigura CPI cadrul legal necesar desfăşurării sale, statele

participante la Conferinţa de la Roma au introdus în Statut atât dispoziţii de
drept material, cât şi dispoziţii de drept procesual. Din acest motiv,
dispoziţiile referitoare la jurisdicţia Curţii, în general, sau la jurisdicţia
ratione personae, în special, se află în mai multe capitole, precum:
Capitolul 1 – Înfiinţarea Curţii, Capitolul 2 – Competenţă, Admisibilitate şi
Drept aplicabil, Capitolul 3 – Principii de drept penal.

Asemenea dispoziţii stabilesc nu numai principiile exercitării jurisdicţiei

Curţii, ci şi limitele exercitării acestei jurisdicţii, inclusiv în ceea ce priveşte
persoanele asupra cărora se exercită această jurisdicţie.

În acest sens, Statutul de la Roma prevede:

Curtea îşi exercită jurisdicţia numai asupra persoanelor fizice268 care

comit, ordonă, solicită, încurajează, facilitează, contribuie la comiterea unei
crime sau chiar şi numai la tentativa de a comite o crimă care intră sub
incidenţa Curţii;

jurisdicţia Curţii are o natură complementară jurisdicţiilor naţionale (art.1

din Statut), în sensul că numai dacă un stat, care are competenţă în speţă nu
are voinţa sau se află în incapacitatea reală de a urmări penal şi judeca
persoana care se face vinovată de comitere a unor fapte incriminate de
Statut, Curtea îşi va putea exercita jurisdicţia;

Curtea îşi exercită jurisdicţia (art. 12 şi art. 13 din Statut) numai asupra trei
categorii de persoane:

266
Aceasta este o clauză tranzitorie denumită „opt-out” ce se regăseşte în art.124 din Statutul de la
Roma; în acest sens, a se vedea, A.Zimmermann, Commentary on theRome Statute of the
International Criminal Court, Obvserver’s Notes, Article by article, Nomos Verlagesellschaft,

Baden Baden, p.1281 şi urm.; M.K. Marler International Criminal Court: Assesing the
jurisdictional loopholes in The Rome Statute, Duke Law Journal, p.825, citat de Beatrice
Onica-Jarka, op.cit.,p.224; De remarcat este faptul că până în momentul de faţă, doar Franţa
şi Columbia s-au folosit de această posibilitate.

Pentru condiţia de vârstă a răspunderii persoanei fizice, în Dreptul Internaţional, a se vedea

Ionuţ Andrei Barbu, Persoana fizică – subiect al infracţiunilor internaţionale, în PRO Patria

Lex nr.5/2004.

art. 25 din Statut

143
persoanele care au comis crime ce intră sub incidenţa Curţii, pe teritoriul
statelor parte la Statut sau al statelor care au recunoscut competenţa Curţii
[art.12 alin.(2) lit.a) din Statut];

cetăţenii statelor părţi la Statut sau ai statelor care au recunoscut competenţa

Curţii [art.12 alin.(2) lit.b) din Statut];

orice persoană care a comis o crimă ce intră sub incidenţa Curţii, indiferent
dacă statul al cărui cetăţean este sau pe teritoriul căruia s-a comis crima
respectivă, este stat parte la Statut sau a recunoscut competenţa Curţii atunci
când Consiliul de Securitate al ONU, acţionând în baza Capitolului VII din
Carta ONU, deferă cazul Procurorului Curţii [art.13 lit.b) din

Statut];

şefii militari şi superiorii ierarhici răspund în anumite condiţii pentru

crimele ce ţin de competenţa Curţii, comise de forţele plasate sub comanda
lor, respectiv, de subordonaţii lor (art.28 din Statut).

Răspunderea penală a persoanelor fizice este una individuală şi nu se

admite răpunderea colectivă a acestora. Fiind vorba aici de această
răspundere individuală, rezultă că în competenţa Curţii nu pot intra statele
sau persoanle juridice, chiar dacă acestea pot fi implicate în pregătirea sau
comiterea unor crime, care intră sub jurisdicţia acesteia.

Pentru ca o persoană fizică să răspundă penal şi să fie pedepsită, trebuie

întrunite mai multe condiţii:
- săvârşeşte crimă cel care acţionează, fie individual

sau împreună cu altă persoană, fie prin intermediul altei

persoane, chiar dacă aceasta din urmă este sau nu responsabilă

penal;

- ordonă, solicită sau încurajează comiterea unei

asemenea fapte;

- facilitează în orice fel săvârşirea sau tentativa de

săvârşire a unei crime;

- contribuie în orice alt mod la comiterea sau la

tentativa de crimă de către un grup de persoane;

- în cazul crimei de genocid, incită, direct şi public,

pe altul să o comită;
- încearcă să săvârşească o crimă printr-o acţiune, al

cărei început este considerabil, însă crima nu are loc din cauza

unor împrejurări independente de intenţiile persoanei.

Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al unui guvern

sau parlament, de demnitar sau funcţionar public nu exonerează pe autorul
faptei de răspundere penală în faţa Curţii şi nici nu constituie un motiv de
reducere a pedepsei.

144
Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime,
răspund penal în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate
sub comanda şi controlul lor efectiv.

Referitor la această relaţie, dintre superiori şi subordonaţi, în general

Statutul stipulează faptul că superiorul este responsabil penal pentru crimele
comise de subordonaţii aflaţi sub autoritatea sa, ca rezultat al incapacităţii
de a-şi exercita controlul necesar, atunci când superiorul fie a ştiut, fie a
ignorat informaţiile despre comiterea unor astfel de crime şi nu a luat toate
măsurile necesare şi raţionale posibile pentru a preveni sau reprima
comiterea lor, sau pentru a înainta cazul autorităţilor competente pentru
cercetare şi urmărire.

Aparent, din principiile menţionate mai sus, jurisdicţia ratione personae a

Curţii rezultă în mod expres în legătură cu calitatea de cetăţean al unui stat
parte la Statut sau al unui stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii, calitate pe
care făptuitorul trebuie să o aibă pentru a fi anchetat şi judecat de Curte, în
cazul în care jurisdicţia Curţii se exercită pe baza acestui criteriu.

Există, în cazul exercitării jurisdicţiei Curţii pe alte criterii decât cel al

cetăţeniei făptuitorului, aspecte ce ţin de o anumită calitate a acestuia şi care
au fost avute în vedere prin Statut.

Aceste aspecte de jurisdicţie ratione personae a Curţii rezultă din

dispoziţiile art. 12 şi art. 13 raportat la art. 27 şi art. 98 din Statut.

Articolul 12 stabileşte condiţiile legale de exercitare a jurisdicţiei Curţii

asupra persoanelor fizice care comit faptele incriminate de Statut. Astfel, în
sensul art. 12 din Statut, Curtea îşi va exercita jurisdicţia complementar
jurisdicţiilor naţionale, fie în baza criteriului teritorial 269, fie în baza
criteriului de cetăţenie270. La cele două criterii menţionate, art. 13 lit.b)
adaugă şi un al treilea criteriu pentru exercitarea jurisdicţiei Curţii, care nu
mai are legătură cu persoana făptuitorului sau cu locul comiterii faptei
incriminate, ci numai cu calitatea specială a organului care sesizează Curtea,
în speţă, Consiliul de Securitate al ONU.

Criteriile menţionate mai sus stabilesc, totodată, şi limitele exercitării

jurisdicţiei Curţii, în principal raportat la calitatea de stat parte la Statutul de
la Roma, la calitatea de stat care a recunoscut competenţa Curţii, precum şi
la deferirea cazului către Curte de către Consiliul de Securitate al

ONU.

Având în vedere locul comiterii faptei trebuie să se afle pe teritoriul unui stat parte sau a unui
stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii

Ţinând cont că făptuitorul este cetăţean al unui stat parte sau al unui stat care a recunoscut
jurisdicţia Curţii

145
Aceste criterii, şi totodată limite ale exercitării jurisdicţiei Curţii, sunt
prevăzute prin Statut la art. 12 – „precondiţii de exercitare a jurisdicţiei
Curţii” şi la art. 13 – „exercitarea competenţei”.

Prevederile art. 12 din Statut, în cadrul Conferinţei de la Roma, au fost

considerate de către participanţii la conferinţă271 ca fiind una dintre cele mai
controversate problematici discutate, dacă nu cea mai controversată, ca
urmare a aspectelor sensibile pe care le atinge şi care ţin de temerea că
această Curte va putea acţiona abuziv în lipsa unui control adecvat din
partea statelor părţi.

Articolul 12 face parte din acele prevederi ale Statului, care,

împreună cu alte dispoziţii, alcătuiesc mecanismul de declanşare a

jurisdicţiei Curţii. Astfel, art. 12 trebuie privit în conexiune cu art. 13
(referitor la exercitarea jurisdicţiei Curţii), art. 17 (referitor la
complementaritatea Curţii în raport cu jurisdicţiile naţionale) şi art. 124 (ce
cuprinde măsuri tranzitorii, cu privire la posibilitatea pentru statele părţi la
Statut de a opta, pentru o perioadă de 7 ani, în favoarea înlăturării
jurisdicţiei Curţii asupra crimelor de război comise pe teritoriul lor).

Evident, pentru a se ajunge la actualul conţinut al art.12 şi chiar la existenţa

lui, s-a pornit în stabilirea jurisdicţiei Curţii de la diverse propuneri. Între
aceste propuneri, menţionăm propunerea Germaniei de a asigura Curţii o
jurisdicţie universală asupra crimelor prevăzute la art. 5 din Statut,
indiferent de locul unde au fost comise sau de cetăţenia făptuitorului sau a
victimei. Argumentul care a stat la baza propunerii Germaniei consta

în recunoaşterea jurisdicţiei universale a statelor, de a urmări penal şi judeca

orice persoană care a comis o crimă împotriva interesului universal. Or,
dacă statele pot exercita o asemenea jurisdicţie asupra hostis humanis
generis272, este firesc ca şi Curtea, ca organizaţie internaţională creată de
statele părţi, să poată exercita această jurisdicţie. Propunerea Germaniei,
cunoscută273 şi sub numele de „versiunea germană de jurisdicţie automată”,
a vizat înlăturarea consimţământului statelor implicate în exercitarea
jurisdicţiei Curţii şi acoperirea eventualelor lipsuri în exercitarea acestei
jurisdicţii.

La polul diametral opus trebuie menţionată propunerea Statelor Unite ale

Americii, care a dorit ca jurisdicţia Curţii să fie condiţionată de exprimarea
consimţământului de către statul pe teritoriul căruia s-a comis

D. Scheffer, The United Nations and the International Criminal Court, 93 American Journal of
International Law (1993), p.12, 17, 18, 21, citat de Beatrice Onika Jarka, op.cit., p.217.

Inamici ai umanităţii

S.A. Williams, Comentary on the Rome Statute of the International Criminal Court,

Observer’s Notes. Article by Article, editat de Otto Triffterer, Nomos Verlagsgesellschaft

Baden-Baden, p.331 şi urm., citat de Beatrice Onika Jarka, op.cit., p.218.

146
crima sau de cel al cărui cetăţean este făptuitorul. În opinia SUA,
exercitarea de către Curte a jurisdicţiei sale asupra persoanelor care sunt
cetăţeni ai statelor ce nu sunt parte la Statut echivalează cu încălcarea art.
34 din Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor, cu privire la
relativitatea efectelor tratatelor.

Compromisul între cele două propuneri şi între multe altele îl reprezintă

actuala formă a art. 12, care echivalează cu exercitarea jurisdicţiei Curţii în
baza a două elemente:

legătura dintre crima săvârşită (în ceea ce priveşte făptuitorul sau locul
comiterii) şi un stat parte sau un stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii
asupra crimei săvârşite;

deferirea cazului Curţii de către Consiliul de Securitate al ONU, indiferent

de vreo legătură a crimei săvârşite cu un stat parte sau un stat care a
recunoscut jurisdicţia Curţii.

Vom analiza, în cele ce urmează, aspectele de jurisdicţie ratione personae

care apar reglementate la art. 12 şi art. 13 lib.b) din Statut.

A. Jurisdicţia asupra persoanelor care au comis crimele ce intră sub

incidenţa Curţii pe teritoriul unui stat parte la Statut sau al unui stat care
a acceptat jurisdicţia Curţii cu privire la aceste crime.

Este general acceptat că jurisdicţia teritorială reprezintă o manifestare a

suveranităţii statale. Orice stat, în virtutea legislaţiei proprii, are jurisdicţie
asupra persoanelor şi proprietăţilor aflate pe teritoriul său. Singurele
excepţii de la această regulă a jurisdicţiei teritoriale a statelor fiind cele
referitoare la imunităţile274 de care se bucură anumite persoane sau
proprietăţi, potrivit dreptului internaţional. Jurisdicţia teritorială a statelor
este confirmată şi de către numeroase convenţii internaţionale, cum ar fi
cele referitoare la terorism, care prevăd principiul aut dedere, aut judicare.
Conform acestui principiu, statele sunt obligate fie să extrădeze persoanele
care se fac vinovate de comiterea unei crime internaţionale, fie să judece
chiar ele aceste persoane aflate pe teritoriul lor, pentru că acolo s-a comis
fapta incriminată275.

Având în vedere că exercitarea jurisdicţiei teritoriale reprezintă un atribut al

suveranităţii statale, era firesc ca statele care sunt părţi la Statut să delege în
mod voluntar acest atribut Curţii, mai ales că nu există nici o

Este vorba despre imunităţile de care se bucură, potrivit dreptului internaţional., o varietate de
persoane în virtutea calităţii speciale de reprezentant al unui stat sau al unei organizaţii
internaţionale. În categoria persoanelor care se bucură de imunitate menţionăm şefii de stat,
agenţii diplomatici, agenţii consulari, funcţionarii internaţionali.

Beatrice Onika Jarka, op.cit., p.219

147
regulă de drept internaţional care să stabilească limitele delegării de
suveranitate către organizaţiile internaţionale.

Delegarea jurisdicţiei teritoriale către Curte de către statele părţi la Statut a

creat premiza necesară pentru exercitarea de către Curte a jurisdicţiei asupra
persoanelor care comit faptele incriminate de Statut pe teritoriul statelor
părţi. De asemenea, s-a creat posibilitatea pentru statele care nu sunt părţi la
Statut să delege jurisdicţia lor teritorială Curţii, prin recunoaşterea acestei
jurisdicţii punctual cu privire la o anumită faptă incriminată de Statut.

S-a creat astfel primul criteriu legal de exercitare a jurisdicţiei Curţii asupra
persoanelor care au comis faptele incriminate de Statut pe teritoriul unui
stat parte sau a unui stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii cu privire la
faptele comise.

Criteriul teritorialităţii comiterii faptei nu pune de principiu probleme

speciale cu privire la exercitarea de către Curte a jurisdicţiei ratione
personae, atâta vreme cât pentru stabilirea jurisdicţiei pe baza acestui
criteriu este suficient ca orice persoană fizică, indiferent de calitatea sa, să
comită faptele incriminate de Statut pe teritoriul unui stat parte sau al unui
stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii, iar statul respectiv nu-şi exercită el
însuşi jurisdicţia.

Cu toate acestea, chiar şi în această situaţie pot apare aspecte ce ţin de

calitatea pe care o are făptuitorul, calitate care, în legislaţia statelor care au
ratificat Statutul, asigură acestuia o anumită imunitate de jurisdicţie
menţionată anterior.

În acest context, apar incidente aplicării criteriului teritorialităţii în

exercitarea jurisdicţiei Curţii dispoziţiile art. 27 şi art. 98 din Statutul de la
Roma.

Potrivit art. 27 din Statut, calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de
membru al guvernului sau parlamentului, de reprezentant ales ori de agent
al unui stat, împreună cu imunităţile ataşate, nu împiedică Curtea să-şi
exercite competenţa faţă de persoana care are această calitate oficială.
Aparent, această dispoziţie înlătură şi ultima discuţie cu privire la
exercitarea jurisdicţiei Curţii în baza criteriului teritorialităţii, legat de
calitatea oficială pe care o persoană o poate avea la momentul comiterii
faptelor incriminate de Statut.

Paralel cu dispoziţiile art. 27 din Statut, care înlătură imunitatea ataşată calităţii
oficiale ca piedică în exercitarea jurisdicţiei Curţii, art. 98, în cadrul
dispoziţiilor referitoare la cooperare, prevede posibilitatea pentru un stat parte
de a refuza o cerere de cooperare, respectiv, de predare formulată de Curte, în
cazul în care o asemenea cerere ar determina statul respectiv să acţioneze într-o
manieră incompatibilă cu obligaţiile sale de drept

148
internaţional în materia imunităţilor de stat sau a imunităţii diplomatice a
unei persoane ori ale unor bunuri ale unui stat terţ. Cererea de cooperare se
poate adresa statului pe teritoriul căruia se află făptuitorul, care poate să fie
acelaşi cu statul pe teritoriul căruia s-a comis fapta incriminată de Statut.

Cererea de cooperare adresată statului parte se poate referi, aşa cum prevede
alin.(2) al art. 98, la chiar predarea unei persoane ce intră sub incidenţa
jurisdicţiei Curţii. Cum Curtea nu-şi exercită jurisdicţia in absentia, refuzul
de cooperare întemeiat pe art. 98 va conduce la imposibilitatea exercitării
jurisdicţiei Curţii, ca urmare a imunităţii de care se bucură făptuitorul pe
teritoriul statului parte căruia i s-a adresat cererea de cooperare, în virtutea
unor obligaţii internaţionale pe care acest stat parte şi le-a asumat.

Articolul 98 prevede şi modalitatea de a surmonta această piedică prin

cererea de cooperare în vederea renunţării la imunitate, adresată de către
Curte statului al cărui cetăţean este persoana care se bucură de imunitate.

Dacă, având în vedere dispoziţiile art. 27, obţinerea renunţării la imunitate

din partea statului al cărui cetăţean este făptuitorul nu poate fi pusă în
discuţie în ceea ce priveşte statele care au ratificat Statutul, renunţarea la
imunitate apare problematică în cazul statelor care nu sunt părţi la Statut.

În dispoziţiile art. 98 au văzut SUA breşa necesară pentru a evita incidenţa

jurisdicţiei Curţii pe criteriul teritorialităţii asupra cetăţenilor americani.
Având la bază prevederile art. 98 alin.(2) din Statut, SUA au început, odată
cu intrarea în vigoare a Statutului, o campanie agresivă în vederea încheierii
de acorduri bilaterale care să înlăture jurisdicţia Curţii asupra cetăţenilor
americani. Până în prezent, au fost încheiate 27 de asemenea acorduri
bilaterale, dintre care 12 cu state părţi la Statutul de la Roma, între care şi
România. Aceste acorduri sunt cunoscute sub numele de acorduri bilaterale
de imunitate fundamentate pe art. 98 şi sunt, în general, dezaprobate de
către comunitatea internaţională276, pe motiv că încalcă obligaţiile asumate
de statele care au ratificat Statutul de la Roma, întrucât adaugă la
imunităţile deja asumate altele noi, creându-se piedici în plus în calea
exercitării jurisdicţiei Curţii.

B. Jurisdicţia asupra cetăţenilor statelor care au ratificat Statutul sau ai

statelor care au recunoscut jurisdicţia Curţii

Exercitarea jurisdicţiei Curţii asupra cetăţenilor statelor părţi la Statut sau ai

statelor care au recunoscut jurisdicţia Curţii reprezintă o

276
A se vedea, în acest sens, Beatrice Onica-Jarka, Consideraţii asupra art. 16 din Statutul
de la Roma, în „Dreptul” nr.11/2002.

149
consecinţă evidentă a exercitării jurisdicţiilor penale naţionale. Dacă regula
în exercitarea jurisdicţiilor naţionale este teritorialitatea, este totuşi, general
acceptat prin practica statelor şi prin opinio iuris că statul de cetăţenie
exercită jurisdicţia penală asupra cetăţeanu-lui său care a comis o faptă
penală pe teritoriul altui stat. O asemenea conduită reprezintă corolarul
regulilor referitoare la neextrădarea propriilor cetăţeni, existente în marea
majoritate a legislaţiilor naţionale (mai ales în sistemele de drept roman).
Astfel, ca şi în cazul criteriului teritorialităţii analizat anterior, statele care
au ratificat Statutul sau cele care recunosc jurisdicţia Curţii au acceptat
stabilirea jurisdicţiei Curţii asupra propriilor cetăţeni277, prin delegarea
propriei jurisdicţii acestei organizaţii internaţionale.

Din analiza art. 12 lib.b) din Statut, care reglementează exerciţiul

jurisdicţiei Curţii în baza criteriului cetăţeniei, ne aflăm în prezenţa unei
veritabile jurisdicţii ratione personae, care leagă exercitarea jurisdicţiei
Curţii de calitatea făptuitorului de cetăţean al unui stat parte sau al unui stat
care a recunoscut jurisdicţia Curţii.

C. Jurisdicţia asupra oricăror persoane care se fac vinovate de comiterea

unor fapte incriminate de Statut pentru care sesizarea Curţii se face de
către Consiliul de Securitate al ONU

Ultimul criteriu legal în baza căruia Curtea îşi poate exercita jurisdicţia este
sesizarea de către Consiliul de Securitate al ONU cu o situaţie de comitere a
unor fapte incriminate de Statut. potrivit art. 13 lit.b), Consiliul de
Securitate al ONU, acţionând în baza Capitolului VII din Carta ONU,
deferă Procurorului Curţii situaţii în care faptele incriminate de Statut par a
fi comise în acest context. Aşadar, Consiliul de Securitate are posibilitatea
ca, odată ce a constatat, potrivit art. 39 din Cartă, o situaţie de ameninţare la
adresa păcii, de încălcare a păcii sau de agresiune, să defere faptele comise
în contextul situaţiei constatate Procurorului Curţii. Această dispoziţie s-a
dorit ca un mecanism de siguranţă pentru cazurile în care jurisdicţia Curţii
nu ar putea fi exercitată nici în baza criteriului teritorialităţii, nici în baza
criteriului cetăţeniei.

În cazul în care jurisdicţia Curţii se va exercita la sesizarea

Consiliului de Securitate al ONU Curtea va funcţiona, practic, ca un

277
România şi-a modificat Constituţia în 2003 pentru aplicarea obligaţiilor sale internaţionale.
În acest sens, art. 19 din Constituţie are următorul conţinut:

„Extrădarea şi expulzarea

(1)Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.

(2)Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate”.

150
tribunal ad-hoc pentru Consiliu şi îşi va exercita jurisdicţia limitat la faptele
cu care a fost sesizată.

Experienţa tribunalelor ad-hoc create de către Consiliul de Securitate al

ONU278 ne indică faptul că în cazul exercitării jurisdicţiei Curţii pe baza
sesizării Consiliului, deşi legătura crimei săvârşite (în ceea ce priveşte
făptuitorul sau locul comiterii) cu statele parte la Statut sau cu statele care
au recunoscut jurisdicţia Curţii, nu va mai prezenta nici o relevanţă, limitele
exercitării jurisdicţiei Curţii se vor impune de la sine, prin raportarea
faptelor incriminate la situaţia de ameninţare a păcii, de încălcare a păcii
sau de agresiune calificată de către Consiliu.

În acest context, vom avea de-a face cu o jurisdicţie ratione personae

declanşată de situaţia determinată de Consiliul de Securitate al ONU, în
baza art. 39 din Cartă.

În concluzie, din analiza dispoziţiilor din Statutul de la Roma avute în

vedere anterior, se desprind câteva consideraţii care conturează o imagine
asupra jurisdicţiei ratione personae a Curţii:

Curtea are jurisdicţie numai asupra făptuitorilor – persoane fizice care comit
fapte incriminate de Statut;

Calitatea făptuitorului are relevanţă expresă numai în cazul în care Curtea

îşi exercită jurisdicţia în baza criteriului cetăţeniei;
Calitatea oficială a făptuitorului, căreia îi sunt ataşate anumite imunităţi,
poate împiedica exercitarea jurisdicţiei Curţii în baza criteriului
teritorialităţii şi al cetăţeniei;

O anumită calitate a făptuitorului, care atrage jurisdicţia Curţii, s-ar putea

impune în cazul sesizărilor pe care Consiliul de Securitate al ONU le poate face
în baza art. 13 lit.b) din Statut.

4.3.3.4. Competenţa ratione materiae

Curtea Penală Internaţională poate judeca patru categorii de crime: genocid,

crime împotriva umanităţii, crime de război, crime de agresiune.

Aceste crime constituie violarea unor norme de “jus cogens” care leagă
toate statele şi de la care statele nu pot deroga în relaţiile dintre ele.

Crima de agresiune este dată în competenţa Curţii, dar în prezent, doar

Consiliul de Securitate al O.N.U. poate califica o situaţie ca fiind agresiune.

278
ONU, prin Consiliul de Securitate sau direct a creat până în prezent trei tribunale
internaţionale penale pentru trei zone de conflict: Iugoslavia, Rwanda şi Sierra-Leone.
151
Statutul defineşte, în articolul 6, genocidul279 drept “oricare dintre
următoarele acte săvârşite cu intenţia de a distruge, total sau parţial, un grup
naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: uciderea membrilor grupului;
cauzarea unei grave leziuni corporale sau mentale a membrilor grupului;
deteriorarea condiţiilor de viaţă ale grupului cu scopul distrugerii fizice în
totalitate sau în parte; impunerea unor măsuri cu intenţia de a preveni
naşterile de vieţi omeneşti în cadrul grupului; transferarea forţată a copiilor
dintr-un grup în altul”.

Conform art.7 din Statut, prin “crime contra umanităţii” se înţelege oricare
dintre actele menţionate în continuare atunci când sunt comise în cadrul
unui atac generalizat sau lansat sistematic asupra populaţiei civile: ucidere,
exterminare, sclavaj, deportare sau transfer forţat de populaţie, condamnare
la închisoare sau alte forme de privare gravă de libertate, tortură, viol,
sclavie sexuală, prostituţie forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală
de gravitate comparabilă, persecutarea unui grup pe motive de ordin politic,
rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau în funcţie de
alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional,
crima de apartheid şi alte acte inumane cu caracter similar, cauzatoare de
suferinţe puternice şi care aduc atingere gravă integrităţii fizice sau mentale.

Potrivit art.8, Curtea este competentă să judece crimele de război, în special

acele crime care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate.
Astfel, în sensul Statutului, prin crime de război se înţelege:

-
infracţiunile grave la Convenţiile de la Geneva din

12 august 1949, adică oricare din actele următoare îndreptate

împotriva persoanelor sau bunurilor protejate de aceste

convenţii: omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele

inumane, fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari,

distrugerea sau însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţile

militare, constrângerea unui prizonier de a servi în forţele

armate ale unei puteri inamice, fapta de a lipsi un prizonier de

război de dreptul de a fi judecat regulamentar şi imparţial,

deportarea, luarea de ostatici;

-
alte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile

conflictelor internaţionale în cadrul stabilit al dreptului

internaţional: lansarea de atacuri împotriva populaţiei civile, în

general, asupra bunurilor cu caracter civil, împotriva

personalului, instalaţiilor, materialelor, unităţilor sau

vehiculelor folosite în cadrul acţiunilor de ajutor umanitar sau

279
Identic cum se regăseşte în “Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid”,
adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1948.
152
de menţinere a păcii, de atacuri cu pierderi de vieţi omeneşti,

din rândul populaţiei civile, atacarea sau bombardarea

oraşelor, satelor şi locuinţelor, transferarea de către puterea

ocupantă a unei părţi din populaţii, atacarea clădirilor afectate

cultului şi culte;

- unele fapte care au fost comise în cadrul unui

conflict armat fără caracter internaţional, cum ar fi cele comise

împotriva persoanelor care nu au participat direct la ostilităţi,

inclusiv a membrilor forţelor armate care au depus armele;

- alte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile

conflictelor armate care nu prezintă caracter internaţional.

Asupra tuturor acestor crime care intră în competenţa Curţii Penale
Internaţionale se va face o analiză mai detaliată în cele ce urmează.

4.3.5. Terorismul international si calificarea sa

Aşa cum am arătat anterior, în cazul crimelor contra păcii şi securităţii

internaţionale, crimele de război şi crimele contra umanităţii,

326
Ion Dragoman, Drept Internaţional Umanitar, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna,
Constanţa, 1999, p. 205

Art. 5 din Statutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma

Marie Dumée, Le crime D´Agression, ,în Herve Ascensio, E. Decoux et A. Pellet, op.cit., p. 251

I. G. Stancu, „Definirea crimei de agresiune – O contribuţie românească”, în Revista Română

de Drept Internaţional, 1/2003, p.54, citat de Marica Maroşan, Ionuţ Andrei Barbu,

Justiţia internaţională penală de la Versailles la Roma. Analiză şi Documente, Editura

Cermaprint, Bucureşti, 2007, p.70.

167
autorii acestora sunt, de regulă, organe, organizaţii şi instituţii
guvernamentale sau persoane particulare care acţionează în calitate de
agenţi ai statului ori din însărcinarea acestuia.

Persoanele particulare pot săvârşi, la rândul lor, fapte contrare dreptului

internaţional. Statele sunt obligate, în relaţiile lor de colaborare, să prevină
şi să împiedice comiterea unor asemenea fapte, ţinând seama de
periculozitatea lor pentru comunitatea internaţională330.

Printre infracţiunile internaţionale comise de persoane particulare figurează:

terorismul, pirateria maritimă, pirateria aeriană, traficul ilicit de stupefiante,
falsificarea de monedă, mai recent corupţia, etc.331.

Asemenea fapte sunt incluse în categoria de infracţiuni

internaţionale(delicta juris gentium) prin tratate sau convenţii internaţionale
intervenite între state prin care acestea se obligă să le încrimineze în
legislaţia lor penală internă şi să le sancţioneze ca atare332.

La ora actuală, terorismul internaţional este una dintre cele mai dezbătute
şi mai controversate probleme. Astfel, numeroşi jurişti, oameni politici,
cercetători din diferite domenii – sociologi, politologi, economişti, au căutat
să identifice esenţa fenomenului terorist studiindu-i cauzele, formele de
manifestare şi definindu-i trăsăturile care-l individualizează333.

Cu toate acestea – după cum am arătat - terorismul nu a putut dobândi, o

definiţie juridică universal acceptată, datorită în primul rând caracterului
politic, incontestabil al acestui fenomen334.
Consecinţa inexistenţei unei definiţii juridice precise a terorismului a
determinat şi imposibilitatea încriminării acestei fapte ilicite grave, de către
tribunalele penale internaţionale create până în prezent, ca o crimă de sine
stătătoare şi sancţionată ca atare.

Potrivit regulilor de drept penal, atât cel naţional cât şi internaţional,

încriminarea unei fapte presupune existenţa unei definiţii precise. Acest
aspect este menţionat şi în Statutul Curţii Penale Internaţionale, potrivit
căruia „definirea unei crime este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă
prin analogie”335.

330
Marica Maroşan, Rolul dreptului internaţional în combaterea terorismului,
Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007, p.241.

G. Geamănu, op. cit., p.168; I. Diaconu, op. cit., p.385.

J. F. Gayrand şi D. Senat, Le Terrorisme, Presses Universitaires de France, Paris, 2002, p.28,

citat de Marica Maroşan, Ionuţ Andrei Barbu,op.cit, p.71.

I.Popescu, N. Rădulescu, N. Popescu, Terorismul internaţional – flagel al lumii

contemporane, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2003, p.9; D.
Diaconu, op. cit., p.388, citat de Marica Maroşan, Ionuţ Andrei Barbu, op.cit.,p.71.

A. Năstase, Organizarea Internaţională, Universitatea Valahia, Târgovişte, 2001, p.364, citat

de Marica Maroşan, Ionuţ Andrei Barbu, op.cit.,p.71.
Art.22 alin.2 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, Capitolul III – Principii generale de
drept penal.

168
Fără să existe o definiţie clară, precisă a terorismului, în dreptul
internaţional, terorismul nu este o infracţiune autonomă, în acest domeniu,
însă el a devenit o astfel de infracţiune, în domeniul dreptului intern.

În legislaţiile diferitelor state el a fost încriminat, exemplificăm în acest

sens, Franţa, care după reforma codului său penal, a introdus în Cartea a IV-
a intitulată „Crime şi delicte împotriva naţiunii şi păcii publice”,
infracţiunea de terorism definită ca „acţiunea deliberată care tinde, prin
intimidarea cu violenţă să răstoarne instituţiile democratice...”336.

Gilbert Guillaume, fost preşedinte al Curţii Internaţionale de Justiţie, a

estimat că trei elemente trebuie întrunite pentru a exista un act criminal de
terorism şi anume:

- acte de violenţă de natură a provoca moartea sau

vătămări corporale grave;

- acţiuni individuale sau colective care tind să

săvârşească astfel de acte;

- scopul propus: crearea terorii în public.

Astfel, sunt întrunite criteriile necesare definirii unei infracţiuni: elementul

material, elementul intenţional şi mobilul.
Cu toate că în domeniul dreptului internaţional, terorismul internaţional
datorită lipsei definirii acestuia, nu este încă calificat ca o infracţiune
autonomă, comunitatea internaţională a continuat lupta în plan politico-
juridic împotriva acestui flagel, prin elaborarea convenţiilor internaţionale.
Convenţiile elaborate pentru prevenirea şi reprimarea terorismului consacră
ca infracţiuni pe cele deja existente sau, şi mai simplu, dar sugestiv şi
cuprinzător incriminabile. Exemplificăm în acest sens, Convenţia de la
Washinghon din 1971, Convenţia de la Haga din 1970, Convenţia privind
reprimarea finanţării terorismului din 1999, etc.

Terorismul este considerat ca fiind o infracţiune multiformă. Sub acest

aspect, putându-se distinge între terorismul internaţional şi terorismul de
stat.

Terorismul internaţional, are ca autor un individ sau un grup de indivizi care

comit acte de violenţă împotriva populaţiei civile cu scopul de a constrânge
şi a determina autorităţile publice de a le satisface anumite cerinţe ori
scopuri.

Cealaltă formă, terorismul de stat, se caracterizează prin aceea că autor este

statul, care, fie foloseşte terorismul împotriva cetăţenilor ca
336
Catherine Bourguès-Habif, Terrorisme international, în H. Ascensio, E. Decaux, A.
Pellet, op.cit., p.459.

169
mijloc de guvernare, fie susţine anumiţi indivizi, care comit acte de
terorism337.

Comunitatea internaţională, în ceea ce priveşte terorismul internaţional a

optat pentru o abordare sectorială, astfel sunt definite actele particulare ale
terorismului prin Convenţiile internaţionale adoptate în materie de terorism,
putând astfel să le încrimineze, şi, deci, să le prevină şi reprime.

Actele încriminate astfel, sunt: deturnări de aeronave, infracţiuni împotriva

persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, luarea de ostatici,
infracţiuni împotriva securităţii navigaţiei maritime, infracţiuni contra
securităţii platformelor fixe infracţiuni în domeniul finanţării şi altele.

Terorismul de stat poate exista, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de

război. În primul caz el vine în conflict cu drepturile omului, iar în cel de-al
doilea cu dreptul umanitar338.

În timp de pace, infracţiunile pe baza cărora, comunitatea internaţională

poate să sprijine încriminarea terorismului de stat sunt: munca forţată,
deportarea, genocidul, întemniţarea arbitrară, finanţarea terorismului sub
multiplele sale forme339.

În timp de război, este necesar a se face distincţia între combatanţi şi

necombatanţi. Combatanţii sunt membrii forţelor armate ale unei părţi aflate
în conflict. Ei trebuie să aibă semne distinctive faţă de populaţia civilă.
Dreptul umanitar sau dreptul conflictelor armate condamnă toate politicile
de teroare care recurg la omoruri, luări de ostatici, torturi, rele tratamente,
acte de terorism.
Eşecul datorat lipsei unei definiţii juridice a terorismului internaţional nu
împiedică statele să condamne toate formele de terorism şi să vrea să
combată manifestările multiforme ale acestuia, folosind instrumente juridice
dar şi politice340.

337
J. Salmon, Concluzion du Colloque de Bruxelles, „Réflexions sur la définition et la
repression”, Université de Bruxelles, 1974, p.273-275, citat de Marica Maroşan, Ionuţ

Andrei Barbu, op.cit.,p.72.

G. Guillaumme, Terrorisme et Droit Internaţional, R.C.A.D.I., 1989 – III, vol.215, p.350, cit
în Catherine Bourguès-Habif, Terrorisme international, în H. Ascensio, E. Decaux,

A. Pellet, op.cit., p.460.

G. Bouthoul, Le terrorisme, „Études Polémologiques, Revue française de polémologie, n.8, avril

1973, p.37-46, cit. în Catherine Bourguès-Habif, Terrorisme international, în H.

Ascensio, E. Decaux, A. Pellet, op.cit., p.460.

J. Salmon, „Conclusion du Colloque de Bruxelles”, Reflexions sur la definition et la

repression, Université de Bruxelles, 1974, p.273, cit în Catherine Bourguès-Habif,
Terrorisme international, în H. Ascensio, E. Decaux, A. Pellet, op.cit., p.460.

170
4.3.5.1. Controverse privind calificarea terorismului: crimă de drept
comun, crimă de război sau crimă împotriva umanităţii?

Caracterul politic incontestabil al acestui fenomen a făcut dificilă, chiar

imposibilă, am putea spune, găsirea unei definiţii general acceptate a
terorismului internaţional, mai mult a împiedicat obţinerea unei reacţii
unitare a statelor de a condamna terorismul.

Astfel au apărut o serie de discuţii printre specialiştii în domeniu privind

calificarea terorismului, mai ales după evenimentele din 11 septembrie
2001.

În concepţia unor state, violenţa exercitată de un stat este suficient

reglementată de Carta O.N.U. şi de alte instrumente internaţionale, iar
terorismul individual trebuie să fie tratat doar pe plan intern, eventual
putându-se invoca un tip de cooperare identic cu cel utilizat în cazul
infracţiunilor de drept comun. Abordarea sub acest aspect s-a dovedit a nu fi
corespunzătoare, datorită dezvoltării şi amplorii fenomenului terorist341.

Asocierea terorismului cu violenţa este evidentă, însă ea nu trebuie

absolutizată în raport cu infracţiunea de drept comun, deoarece nu toate
actele de violenţă pot fi incluse în noţiunea de terorism342.

În opinia noastră a califica terorismul drept o infracţiune de drept comun, ar

însemna a nu se ţinea seama de caracteristicile acestei crime, de gradul de
pericol social pe care-l prezintă pentru anumite valori esenţiale ale societăţii
internaţionale, iar ca o primă consecinţă ar fi aceea că ne-am afla în
imposibilitatea de a aplica acestuia regimul sever de pedepsire al crimelor
de drept internaţional.
Atât prin formele de manifestare, cât şi prin consecinţele sale în prezent
terorismul reprezintă o gravă ameninţare la adresa păcii şi securităţii
internaţionale, a drepturilor omului şi a altor valori superioare ale omenirii,
motiv pentru care am optat pentru calificarea lui drept crimă de drept
internaţional.

După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, au existat şi opinii extrem

de avizate şi fundamentate care afirmau că actele grave de terorism,
întrunesc elementele constitutive ale crimelor împotriva umanităţii.
Astfel, este incontestabil faptul că atacul terorist din 11 septembrie 2001 din
S.U.A. şi, într-o oarecare măsură, cel din Spania din martie 2004, reprezintă
„acte de ucidere, exterminare.... comise în cadrul unui atac generalizat sau
sistematic lansat împotriva unei populaţii civile, având conştiinţa şi intenţia
comiterii acestui act”, aşa cum prevede art.7 din Statutul Curţii Penale
Internaţionale343.

A. Năstase, op. cit., p.365.

D.V. Diaconu, op. cit., p.254.

A. Năstase, op. cit., p.367.

171
Opinăm că doar anumite forme de terorism pot fi considerate o veritabilă
crimă împotriva umanităţii.

Calificarea, foarte repede, după atentatele din 11 septembrie 2001, a acestor

acte drept „crimă împotriva umanităţii”, a fost evocată de către unii
jurişti344, precum şi de către oameni politici sau reprezentanţi ai
organizaţiilor internaţionale345.

Afirmaţiile potrivit cărora terorismul era calificat drept crimă împotriva

umanităţii, au fost criticate, dar ele s-au limitat doar la calificarea actelor
din 11 septembrie 2001 şi nu la terorism în general. Astfel, ele nu implică în
nici un fel faptul că terorismul în general constituie o crimă împotriva
umanităţii, ci că actele în cauză intrau în această categorie.

Potrivit acestei calificări, se nasc o serie de întrebări cum ar fi:

- Dacă anumite acte de terorism sunt crime

împotriva umanităţii, este interesant să stabilim care anume,

adică de a stabili criteriile care permit calificarea unui act de

terorism drept crimă împotriva umanităţii?

- Afirmaţia de mai sus este fondată doar pe speţă?

- Nu toate actele de terorism sunt crime împotriva

umanităţii; există o neconcordanţă, cel puţin parţială, între

definiţiile terorismului şi cele ale crimei împotriva umanităţii.

Cea mai adecvată definiţie pentru a determina dacă terorismul, în general

sau doar ca speţă, constituţie o crimă împotriva umanităţii este cea adoptată
prin consimţământul statelor şi pe care o găsim incriminată în

Statutul C.P.I. Potrivit acesteia elementele constitutive ale crimelor

împotriva umanităţii sunt:

Elementul material, care constă în săvârşirea actelor inumane în cadrul

unui atac generalizat sau sistematic împotriva unei populaţii civile;

Prin atac îndreptat împotriva unei populaţii civile se înţelege

comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte inumane (omor,
exterminare, supunere la sclavie...) împotriva oricărei populaţii civile în

344
A. Cassese, „Terrorism is also disrupting some crucial legal categories of international
law”, in The Attack on the World Trade Center, §.2; A. Pellet,” Non, ce n’est pas la guerre!”,
Le Monde, 21 septembrie 2001.
Declaraţia radiofonică a lui Robert Badinter şi cea de pe CNN a lui Kofi Annan; Declaraţia d-
nei Mary Robinson, UN Daily Higlights, 25 septembrie 2001,
http://www.un.org./News/dh/2001 0925.htm. În faţa Adunării Generale (AG/1200, şedinţele 19
şi 20, după-amiaza şi seara, din 4 octombrie 2001, „Problema definirii terorismului şi a
legăturii sale cu criminalitatea organizată în centrul dezbaterilor Adunării X

Generale, http://www.un.org/News/fr.-press/docs/2001/AG 1200.doc.htm), reprezentanţii X

Honduras-ului, Kuweit-ului, Ugandei şi Samoa califică terorismul drept crimă împotriva

umanităţii, discursul lor fiind mai mult politic decât juridic. Samoa propune judecarea acestor
acte ca şi crimă împotriva umanităţii care să intre în competenţa Curţii Penale Internaţionale.

172
aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca
scop un asemenea atac.

Elementul psihologic în cazul crimelor împotriva umanităţii constă în

cunoaşterea de către făptuitor a încadrării faptelor sale într-un atac
generalizat sau sistematic;

Actele comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva
oricărei populaţii civile cum sunt cele precizate în paragraful 1 al art.7 din
Statutul C.P.I. respectiv, omorul, exterminarea, supunerea la sclavie, tortura,
crima de genocid.... pot constitui o crimă împotriva umanităţii, dar contrar
acestora, actele ce ţin de terorismul informatic sau de terorismul îndreptat
împotriva bunurilor, nu ar putea constitui crimă împotriva umanităţii.

De aceea, am putea concluziona că anumite acte de terorism pot intra în

categoria crimelor împotriva umanităţii, dar că terorismul în general nu
constituie o crimă împotriva umanităţii, şi că în acest context, criticile aduse
afirmaţiilor potrivit cărora terorismul era calificat drept crimă împotriva
umanităţii sunt justificate.

Crimele împotriva umanităţii se caracterizează prin aceea că ele pot fi

comise doar împotriva persoanelor în mod direct ori indirect nu şi a
bunurilor, chiar dacă ele pot afecta şi bunurile aparţinând acestora.

Preocupările pentru definirea terorismului au evidenţiat că, chiar dacă nu

există în prezent o definiţie unanim acceptată referitoare la terorism,
doctrina a reţinut o serie de definiţii, din care se desprind caracteristicile
acestei crime şi care sunt diferite de cele ale crimei împotriva umanităţii.
Faptele prezentate în elementul material al anumitor crime împotriva
umanităţii nu sunt proprii numai acestora, unele cum sunt omuciderea,
deportarea, violenţa sexuală, le întâlnim şi în structura elementului material
al altor crime cum sunt: genocidul, crimele de război, doar circumstanţa
specială în care sunt comise le încadrează în categoria crimelor împotriva
umanităţii, respectiv „comiterea lor în cadrul unui atac generalizat şi
sistematic lansat împotriva unei populaţii civile, în aplicarea sau în
sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un
asemenea atac.

Dacă ne referim strict la actele din 11 septembrie 2001, din S.U.A. acestea
prin modul de comitere, puteau fi considerate ca fiind crime

împotriva umanităţii, întrucât elemente ale acestei crime au fost prezente şi

anume: „acte de ucidere, exterminare... comise în cadrul unui atac
generalizat şi sistematic împotriva unei populaţii civile, făptuitorul
acţionând cu intenţie şi în cunoştinţă de acest atac”.

173
Soluţia adoptată de moment privind calificarea actelor din 11 septembrie
2001, în categoria crimelor împotriva umanităţii, rămâne totuşi o soluţie a
cărei validitate rămâne mărginită la această speţă, problema definirii
terorismului nefiind în nici un fel rezolvată.

Faptul că s-a recurs la o asemenea soluţie ad-hoc, privind calificarea actelor

teroriste din 11 septembrie 2001, ca fiind o crimă împotriva umanităţii nu
este considerată ca fiind suficientă, ci se impune mai mult o încriminare
generală şi autonomă, evitându-se astfel soluţii de acest gen.

Au existat şi păreri potrivit cărora actele teroriste din 11 septembrie 2001,

pot fi calificate şi ca fiind crime de război.

Ţinând seama de definiţia dată crimelor de război în art.8 din Statutul Curţii
Penale Internaţionale, prima condiţie a unei crime de război este legată de
existenţa unui conflict armat, iar în cazul analizat de noi, această condiţie nu
este prezentă.

Dacă atacul a fost comis sub controlul efectiv al unui stat, acesta din urmă
este considerat ca fiind responsabil, iar atacul marchează începutul unui
conflict armat. Speţa supusă analizei corespunde mai degrabă unei situaţii
de instabilitate, în care nu a fost demonstrat că un stat deţinea controlul
efectiv asupra teroriştilor.

La 11 septembrie 2001, nu a avut loc o agresiune în sensul definiţiei din

1974346, chiar dacă actele din 11 septembrie 2001, vor accelera poate
reflecţia asupra definiţiei noţiunii – contextul în care ele au fost comise nu
poate fi definit, ca cel al unui conflict armat347.
În consecinţă, faptele din 11 septembrie 2001 nu puteau fi calificate de
drept, ca fiind crime de război; prin aceste fapte teroriştii au vizat pe lângă
Turnurile gemene şi Pentagonul. Acest obiectiv, adaugă în mod logic şi o
dimensiune strategică şi militară acestor evenimente.

Astfel, în faţa evoluţiei şi supleţii demonstrate, a dreptului conflictelor

armate, este posibil ca situaţii similare celor de la 11 septembrie să fie
calificate, în viitorul apropiat, drept conflict armat. Atunci se vor aplica
principiile dreptului conflictelor armate şi se va putea pune problema

346
Declaraţia privind definiţia juridică a agresiunii, 14 decembrie 1974/A.RES/3314 (XXIX),
potrivit acesteia agresiunea este definită ca fiind „folosirea forţei armate de către un stat
împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale ori independenţei politice a unui alt stat sau în
orice alt mod incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite”.

347
În acest sens P.M. Dupuy, „The law after Destruction of the Towers”, E.J.I.L, forum,
http://www.ejil.org/forum WTC/ny-cassese.html, p.1; A. Pellet, „Non, ce n’est pas la guerre!”,
Le Monde, 21 septembrie 2001, p.12; J.Paust, „War and Responses toX

Terrorism”, American Society of International Law, http://www.asil.org/insigh77.html, G.

Gaja, „In What Sense Was there an „Armed Attack?”, E.J.I.L, forum, www.ejil.org/forum
WTC/ny-gaja.html.X

174
calificării drept crime de război a actelor teroriste similare celor de la 11
septembrie 2001.

Prin urmare, potrivit reglementărilor internaţionale existente în prezent, nu

putem afirma că actele teroriste de la 11 septembrie 2001, pot fi calificate
ca fiind crime de război.
7