DISCURSUL POLITIC EXTREMIST ÎN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ.

ISTORIC ŞI PERSPECTIVE ELECTORALE VIITOARE

Dumitriu-Tătăranu Alexandra Cristina

Abstract

Anul 2015 a adus în prim plan o serie de evenimente care i-a făcut pe mare parte din
analişti să se întrebe dacă nu cumva extremismul va redeveni o ideologie la modă în
România dar şi în Europa. Dacă până acum fenomenele extremiste din Europa erau
izolate şi vizau mai degrabă migranţii interni, acum acestea sunt îndreptate cu
precădere către migranţii de origine musulmană.
Valurile de migranţi din 2015, împreună cu cotele de refugiaţi impuse de Uniunea
Europeană au stârnit ecouri în majoritatea ţărilor europene. Evenimentele mai mult
sau mai puţin fericite care s-au petrecut în diverse state au generat o amplificare a
discursurilor radicale şi o creştere a popularităţii unor partide extremiste,
preponderent din zona dreptei.
Ceea ce mă interesează să analizez în acest articol este impactul pe care îl pot avea
aceste evenimente asupra fenomenului extremist din România, având în vedere că
anul 2016 este un an electoral cu două rânduri de alegeri ce pot influenţa semnificativ
scena politică românească.

Radicalism în Europa de azi şi pericolul partidelor extremiste

Fobia extremistă pare să fi explodat în Europa, şi în special la nivelul Uniunii

Europene o dată cu criza economică din 2008, fiind alimentată puternic de mass-
media care lega apariţia şi dezvoltarea crizei de reîntoarcerea la totalitarism şi la
eşecul statelor.
Pe acest fond în întreaga Europă se afirmă o serie de partide extremiste preponderent
din zona dreptei, partide ce încep să conteze şi la nivel electoral. Criza a relevat de
asemenea că la o serie din partidele considerate mainstream existau o serie de filoane
extremiste la nivelul discursului, filoane care în lipsa unor evenimente notabile nu se
manifestaseră şi fuseseră complet ignorate de mass media.
Mass-media din România a relatat şi ea tema extremismului şi a periccolelor sale,
abordând trei viziuni relativ diferite. Unele canale au tratat subiectul într-o manieră
similară cu cea a canalelor straine, alte canale au avut o abordare naţionalistă, punând
accent pe pericolul înfloririi extremismului în vecinătăţile României, în timp ce o altă
parte din canale au avut o perspectivă de stânga, similară într-un fel cu cea
naţionalistă, aceasta fiind centrată pe pericolul reprezentat de reafirmarea extremei
drepte.
Nici mediul politic nu a avut o abordare mai obiectivă asupra fenomenului,
politicienii legând în mod frecvent înnflorirea extremismului de condiţiile economice
vitrege facilitate de criză. Această abordare a dus la apariţia unor partide precum
Jobbik (Ungaria), UKIP (Marea Britanie), Noua Dreaptă (România) sau la
consolidarea unor partide deja existente precum Frontul Naţional (Franţa).
Însă nu doar criza a facilitat avântul şi/sau reînflorirea extremei drepte în spaţiul
comunitar european. Valurile de migranţi ce au invadat Europa a fost un nou pretext
ca extrema dreaptă să se manifeste, argumentele fiind de data aceasta nu doar
economice ci şi religioase, majoritatea migranţilor fiind musulmani.
Modul în care mass media a relatat despre fenomenul migraţionist a influenţat în mod
semnificativ discursurile şi opiniile cu privire la beneficiile sau dezavantajele pe care
le poate avea primirea de migranţi non-UE în statele membre. Tocmai modul în care
mass-media a relatat evenimentele a fost cel care a alimentat şi abordările extremiste,
migranţii fiind prezentaţi de cele mai multe ori ca fiind terorişti, persoane slab
educate, “consumatori inutili” de beneficii sociale, marginali care nu pot fi integraţi
cu succes în statele primitoare, reprezentanţi sau simpatizanţi ai Statului Islamic.
Valul de atentate din 2015 a fost un nou prilej pentru extrema dreaptă să îşi
consolideze imaginea şi să câştige capital electoral. Frontul Naţional din Franţa este
poate cel mai bun exemplu în acest caz. Pe fondul atentatelor teroriste care au avut
loc în Paris în noiembrie, Frontul Naţional condus de Marine Le Pen a câştigat
detaşat primul tur al alegerilor regionale din Franţa. Victoria a fost pusă pe seama
faptului că atacurile au fost comise şi gândite de migranţi de origine musulmană,
susţinători ai unor grupări teroriste şi că atacurile sunt rezultatul politicilor prea
relaxate pe care Uniunea Europeană le are în domeniul migraţiei. Faptul că Frontul
Naţional nu a câştigat turul al doilea al alegerilor nu reprezintă neapărat un eşec al
extremei drepte ci ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru Uniunea Europeană dar
şi pentru state cu privire la politica externă.

Reinstaurarea democraţiei şi reapariţia fenomenului extremist în România

Chiar dacă nu este foarte puternic în prezent, fenomenul extremist este prezent şi în
România şi începe să capete din ce în ce mai mult contur mai ales ca urmare a
valurilor de migranţi musulmani.
Trebuie să ţinem însă cont de faptul că România are un puternic istoric extremist care
nu trebuie uitat. Chiar dacă extrema dreapta a fost insignifiantă electoral în anii crizei
ea a obţinut rezultate notabile începând cu sfârşitul anului 1937. Nici după Revoluţie
nu trebuie ignorată forţa extremismului de dreapta, filonul naţionalist fiind în mare
vogă până în anii 2000.
Atunci când vorbim de extrema dreaptă din România, trebuie să vorbim inevitabil de
Mişcarea Legionară şi tezele postulate de aceasta: românismul şi ortodoxismul.
Mişcarea Legionară a fost o forţă politică redutabilă în perioada interbelică, ea
promovând ideea că evreii, ţiganii şi homosexualiii reprezintă un pericol pentru
fondul naţional tradiţional. Formaţiunile de extremă dreaptă din prezent se
legitimează fix de la aceste idei, dar cultivă şi elemente noi precum glorificarea
eroilor celui de-al doilea Război Mondial sau reclamarea teritoriilor luate prin forţã
de URSS la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial.
Timp de 45 de ani, evenimentele electorale din România au reprezentat fie un
simulacru, fie au lipsit cu desăvârşire. După căderea regimului comunist, o dată cu
legea care permitea reînfiinţarea partidelor apar numeroase formaţiuni politice, unele
dintre ele animate de interese naţionaliste sau de interese legate de protejarea
minorităţilor etnice.
Prima organizaţie naţionalistă din România postcomunistă a luat naştere la 1
februarie 1990 l-a Târgu Mureş şi s-a numit Vatra Românească. Partidul era animat
de idealuri antimaghiare puternice, principalul inamic al formaţiunii fiind UDMR.
Formaţiunea a fost autoarea unor confruntări sângeroase între maghiari şi români la
nivelul societăţii civile însă a considerat că este necesar să devină un pol mai
important şi înainte de alegerile din 1990 a înfiinţat formaţiunea ultranaţionalistă
Partidul pentru Unitatea Naţională a Românilor (PUNR), partid important pe scena
politică românească.
O altă formaţiune de extremă dreaptă care ia naştere imediat după Revoluţie este
Partidul România Mare, fondat de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu. Partidul
este o redutabilă fortă politică până în anul 2000, când partidul începe să cunoască un
declin semnificativ ca urmare a unor lupte interne.
Cu toate că la nivel declarativ, Partidul România Mare se revendică a fi de centru-
stânga cu filoane naţionaliste, în documentele programatice se subliniază clar că
PRM este un partid naționalist care glorifică predecesorii și obiectivele lor
naționaliste. Discursurile sale de ură îndreptate către membrii minorităților etnice și
minoritățile sexuale, fac ca partidul să fie pe deplin integrabil în extrema dreapta.
Principala ţintă a PRM este comunitatea maghiară, cele mai multe atacuri ale
formaţiunii fiind îndreptate către UDMR, organizaţie percepută ca fiind “organnizaţie
teroristă” ce trebuie scoasă în afacra legii (Tudor 2001: vol II, 60). PRM susţine însă
că principala sa ţintă este unirea României cu teritoriile pierdute din Basarabia și
Bucovina.
Începând cu anul 2000, PRM se poziţionează ca un partid populist şi anti-sistem, fără
a abandona însă latura extremist naţionalistă, însă aceasta nu se mai manifestă la fel
de pregnant ca anterior.
În ciuda discursului său extremist partidul a acceptat statutul de membru UE al
României însă fără prea mult emtuziasm, discursul său centrându-se ulterior aderării
pe distincţia eu (român) - ceilalti (mafia evreiască, SUA, Noua Ordine Mondială).
Fenomenul naţionalist-extremist nu moare însă o dată cu anul 2000, ba chiar
înfloreşte, noi partide apărând pe scena politică românescă, unele chiar suficient de
puternice pentru a ajunge pe diferite poziţii de putere.
Un astfel de partid este Partidul Noua Generaţie, fondat în 1999 de Viorel Lis. Iniţial
o formaţiune anonimă, partidul capătă vizibilitate în 2004 o dată cu intrarea în partid
a lui Gigi Becali. El impune o nouă direcţie partidului, acesta asumând o ideologie ce
îmbina elementele extremiste cu cele creştine şi care promova intoleranţa.
Modificările culminează în 2006 cu schimbarea numelui formaţiunii din Partidul
Noua Generaţie în Partidul Noua Generaţie-Creştin Democrat.
Din anul 2008 viziunile PNG-CD si cele ale PRM se intersectează, în 2009 Gigi
Becali candidând la alegerile europarlamentare pe listele PRM. Ca şi PRM, după
momentul 2009 PNG-CD nu a mai avut rezultate notabile în alegeri.
Sub conducerea lui Gigi Becali partidul s-a apropiat foarte mult la nivel ideologic de
formaţiunile legionare şi fasciste, folosind simboluri promovate de Garda de Fier,
partidul fiind de mai multe ori amendat de Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării ca urmare a unor declaraţii discriminatorii sau homofobe.
O formaţiune extrem de controversată este Partidul pentru Patrie, înfiinţat în 1993,
partid care s-a declarat deschis ca fiind continuator al Gărzii de Fier. Deşi a fost
fondat încă din anii 1990 el devine semnificativ politic abia în ultimii ani. Din
februarie 2012 formaţiunea îşi schimbă numele în Totul pentru Ţară, denumire
purtată de braţul politic al Mişcării Legionare. Formaţiunea promovează idei ce
îmbină naţionalismul etnic cu credinţa ortodoxă şi tradiţia populară şi pune mare preţ
pe puritatea rasială asemenea Gărzii de Fier.
Partidul Totul pentru Ţară nu este singura formaţiune care se revendică a fi
continuatoare a Gărzii de Fier. O altă formaţiune fondată în anii 2000, Noua Dreaptă,
se revendică similar, ea fiind o prezenţă constantă a extremei drepte pe scena politică
românească. Asemănările dintre cele două formaţiuni sunt izbitoare, fie că ne referim
la ideologie, fie că ne referim la profilul membrilor. Discursurile formaţiunii
abordează într-o manieră mitologizată istoria şi valorile creştine, promovând o
viziune mult mai revizionistă comparativ cu formaţiunea Totul pentru Ţară. Teme
centrale pe care Noua Dreaptă o promovează sunt opoziţia faţă de drepturile
minorităţilor sexuale, interzicerea avorturilor şi intoleranţa.
Poate cel mai recent partid cu tendinţe extremist naţionaliste este Partidul România
Unită, formaţiune înfiinţată de Bogdan Diaconu în anul 2014. Bogdan Diaconu
susținea la acel moment că înființarea formaţiunii vine ca “un gest de protest faţă de
cooptarea şi păstrarea UDMR în Executiv, în ciuda tuturor argumentelor care indică
necesitatea excluderii UDMR nu doar de la guvernare, ci şi din viaţa publică a
României, deoarece reprezintă un focar de instabilitate, un factor de distrugere a
bunei conviețuiri între etnii și o amenințare directă la adresa integrității statului
român”, declaraţie ce arată în mod cert că vorbim de o formaţiune ultra-naţionalistă,
specifică extremei drepte. Ceea ce ar trebui să îngrijoreze este scorul relativ ridicat pe
care această formaţiune îl are în sondaje, cu toate că este una dintre cele mai recent
înfiinţate partide.
Promulgarea noii legislaţii electorale a dat şi mai mult avânt formaţiunilor extremiste,
mare parte din cererile depuse la tribunal cerând acordul pentru înfiinţarea de
formaţiuni animate de interese naţionaliste precum Frontul Demnităţii şi Identităţii
Naţionale, Partidul „Democrație Directă Sarmisegetuza”, Partidul Getodacia, Partidul
Dacismului Conservator Autonom, Partidul Naţional pentru Patrie.

Partide extremiste şi alegeri în România postcomunistă

Încă de la primele alegeri libere de după Revoluţia din 1989, partidele extremiste au
intrat în cursele electorale şi chiar au obţinut scoruri remarcabile. Multe dintre
sloganurile de campanie folosite au intrat în istorie datorită caracterului lor extremist,
de cele mai multe ori aproape în contradicţie totală cu valorile democratice.
Chiar dacă nu au câştigat niciodată de pe prima poziţie vreun rând de alegeri partidele
extremiste au jucat un rol cheie în alcătuirea guvernelor până în anii 2000, când
perspectiva aderării la Uniunea Europeană a impus României o serie de schimbări la
nivel socio-politic.
Întreaga campanie pentru alegerile din 1990, atât cea pentru alegeri generale cât şi
cea pentru alegerile prezidenţiale au fost marcate de un puternic aer naţionalist
extremist manifestat nu doar la partidele care se asumau ca fiind extremiste ci şi la
nivelul celor mainstream. Dacă în cazul alegerilor pentru parlament nici una dintre
formaţiunile extremiste nu a strâns procente considerabile, care să îi asigure mandate,
în cazul alegerilor prezidenţiale, candidatul susţinut de FSN, a marjat puternic pe
elemente naţionaliste, atrăgând de partea sa alegătorii care vedeau în Occident şi în
candidaţii reîntorşi din exil un pericol.
Alegerile din 1992 aduc pentru prima dată în prim plan formaţiuni extremiste care se
remarcă prin procentele obţinute. La alegerile parlamentare PUNR şi PRM obţin
scoruri care le permit accederea în ambele camere. Cele mai mari scoruri au fost
obţinute de PUNR care a realizat un scor de 8,12%, echivalentul a 890.410 din totalul
de 10.964.818 voturi valabil exprimate pentru Senat şi un scor de 7.72%, echivalentul
a 839.586 din totalul de 10.880.252 voturi valabil exprimate pentru Camera
Deputaţilor, ceea ce i-a asigurat poziţia a IV-a în ambele cazuri în ierarhia partidelor
în funcţie de rezultatul obţinut, poziţie superioară celei obţinute de UDMR,
principalul inamic al formaţiunii. Nici scorurile obţinute de PRM nu sunt de neglijat,
formaţiunea realizând un scor de 3,85%, echivalentul a 422.545 din totalul de
10.964.818 voturi valabil exprimate pentru Senat şi un scor de 3.89%, echivalentul a
424.061 din totalul de 10.880.252 voturi valabil exprimate pentru Camera
Deputaţilor, ele oferindu-i PRM poziţia a VI-a în ierarhia partidelor în funcţie de
rezultatele obţinute.
Nici scorurile din primul tur de la alegerile prezidenţiale nu sunt de ignorat,
candidatul PRM, Gheorghe Funar adjudecându-şi poziţia a III-a cu un scor de
10,88% ceea ce arată coeziune în rândul mişcărilor naţionaliste dacă ne uităm că
scorurile obţinute la parlamentare sunt similare cu scorul obţinut de candidatul PRM.
Şi în cazul alegerilor din 1996, mişcările de extremă dreaptă s-au manifestat bine din
punct de vedere electoral. Atât PRM cât şi PUNR acced în Parlament în ambele
camere, socrurile obţinute de PUNR fiind mai mici decât în 1992, în timp ce ale PRM
mai mari. Scorul UDMR depăşeşte însă scorurile PUNR şi PRM ceea ce arată o
slăbire a forţei naţionalist-extremiste, poate şi ca urmare a demărării procedurilor de
aderare la Uniunea Europeană.
Alegerile din 2000 reprezintă un moment de boom electoral pentru extrema dreaptă,
şi poate cel mai bun an de după Revoluţie. În cazul alegerilor parlamentare PRM se
clasează pe poziţia a doua atât la Camera Deputaţilor cât şi la Senat, cu scoruri de
aproape 5 ori mai mari decât în 1996, obţinând scoruri ce se apropiau sau depăseau
20% din totalul voturilor exprimate, adică peste 2.200.000 de voturi. Şi în cazul
alegerilor prezidenţiale, scorul obţinut în primul tur de Corneliu Vadim Tudor a fost
unul de neimaginat, el obţinând 28,3% din voturi. Interesant este că deşi a pierdut
turul al doilea, scorul său a crescut, el obţinând 33,2% din voturi.
Alegerile din 2004 reprezintă începutul declinului pentru PRM. Deşi ocupă poziţia a
III-a în cazul alegerilor parlamentare, cu un scor de 12,92 la Cameră şi de 13,6% la
Senat, partidul este într-o scădere vertiginoasă comparativ cu ciclul electoral
precedent. Şocul cel mai mare a fost reprezentat de scorul obţinut de Corneliu Vadim
Tudor la prezidenţiale, scor ce a fost sub cel obţinut de partid la parlamentare (12,6%)
şi mult sub cel realizat de Vadim la alegerile precedente.
Alegerile din 2008 au reprezentat moartea fenomenului extremist de dreapta din
România la nivel electoral, PRM ratând pentru prima dată intrarea în Parlament. Cu
toate acestea, la alegerile prezidenţiale din 2009, Corneliu Vadim Tudor se clasează
pe poziţia a V-a cu un scor de 5,56%.
În ciuda atitudinii sale naţionalist extremiste şi a conflictului permanent cu ceea ce
înseamnă valori europene, PRM a reprezentat România în Parlamentul European atât
în 2007 cât şi în 2009.

Partidele extremiste în anul electoral 2016

Uniunea Europeană este un spațiu mai puțin sigur odată cu venirea imigranților?
Acord total 31% Acord parţial 33%
Dezacord parţial 17% Dezacord total 15%

Riscul unui atac terorist din partea Statului Islamic crește odată cu venirea
imigranților
Acord total 50% Acord parţial 22%
Dezacord parţial 10% Dezacord total 13%

Sunt de acord ca România să fie o zonă de tranzit pentru imigranți

Acord total 26% Acord parţial 22%
Dezacord parţial 13% Dezacord total 35%

Sunt de acord ca o parte din imigranți să se stabilească în localitatea mea

Acord total 23% Acord parţial 23%
Dezacord parţial 8% Dezacord total 42%

Cele mai recente date furnizate de IRES arată că teama de migranţi este semnificativă
la nivelul României. 63% din respondenţi resimt o scădere a siguranţei în Europa ca
urmare a migraţiei, 72% cred că şansele unui atac terorist cresc în urma venirii
migranţilor, 48% nu sunt de acord ca România să fie zonă de tranzit şi 50% nu sunt
de acord ca migranţii să se stabilească în localitatea lor. Aceste date arată în mod
evident că un posibil pericol poate veni din direcţia aceasta dat fiind faptul că
partidele de extremă dreaptă îşi pot construi o imagine agresivă pornind de la aceste
aspecte.
Un alt aspect care ar putea genera probleme este construirea moscheii de la Bucureşti,
subiect ce a suscitat şi el numeroase dezbateri destul de tăioase între cei care susţin
proiectul şi cei care îl resping.