Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVЕRSITАTЕА DЕ STАT DIN MОLDОVА

FАСULTАTЕА DЕ DRЕPT

DЕPАRTАMЕNTUL DRЕPT PENAL

RUSU СĂLIN

REFERAT APLICATIV

CARACTERIZAREA art. 4 (alin.) 3 pct. b) și d) din

CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Respectarea drepturilor omului în dreptul penal

Șef departament: ________________Brînză Sergiu, doctor habilitat în drept


(sеmnăturа)

Соnduсătоr ştiinţifiс: _______________ Gheorghe Ulianovschi, doctor în drept


(sеmnăturа)

Аutоrul: _______________ Rusu Călin, masterand, gr. 2


(sеmnăturа)

СHIŞINĂU-2018
Cuprins

Introducere....................................................................................................................................... 3

§ 1.1 Munca forţată sau obligatorie în jurisprudenţa instanţelor europene................................5


§ 1.2 Munca forţată sau obligatorie în convenţiile internationale……………………….………7
§ 1.3 Situaţii exceptate de la domeniul de aplicaţiea interdicţiei muncii forţate sau
obligatorii…………………………………………………………………………………………….8
§ 1.3.1 Munca desfăşurată în timpul detenţiei sau al liberării condiţionate…………….………8
§1.3.2 Serviciul cu caracter militar. Activităţi alternative……………………………..…………9
§1.3.3 Îndeplinirea unui serviciu în caz de criză sau de calamitate……………….……………10
§1.3.4 Îndeplinirea obligaţiilor civile normale…………………………………….……………..10

Bibliografie selectivă…………………………………………………………………..……………11

2
Introducere

Referatul aplicativ în cauză se axează pe studiul obligaţiilor negative formulate în temeiul


art. 4 din CEDO (interzicerea sclaviei şi a muncii forţate): De fapt, însăşi titlul respectivului articol
sugerează existenţa unei obligaţii negative, şi anume celei de a nu supune persoana la sclavie,
aservire sau muncă forţată. În cele ce urmează vom supune unei analize separate obligaţia de
interzicere a sclaviei, ultima reprezentând cea mai gravă formă de dependenţă a individului şi jignire
a demnităţii umane; precum şi obligaţia de interzicerea a muncii forţate, care reprezintă o formă de
servitute mai puţin aspră.
Nesupunerea persoanei la sclavie sau aservire. Luînd în considerare conceptul de
„sclavie”, în conformitate cu art. 4, Curtea Europeană se bazează pe definiţia clasică prevăzută în
Convenţia asupra sclaviei din 1926, care defineşte sclavia ca ”statutul sau condiţia unei persoane
asupra căreia este exercitată oricare putere sau toate puterile ataşate dreptului de proprietate”.
Servitutea este o formă deosebit de gravă de negare a libertăţii. Aceasta include în afară de obligaţia
de a furniza anumite servicii altora obligaţia de „sclavului” de a lucra în folosul altei persoane,
precum şi incapacitatea sa de a schimba situaţia. În cauza relativ recentă Siliadin c. Franţei,
reclamanta, resortisantă din Togo care locuia în Franţa, s-a plâns în faţa Curţii de la Strasbourg că
începând cu vârsta de 16 ani a fost obligată să muncească ca menajeră fără a fi remunerată. Aflându-
se ilegal pe teritoriul francez, paşaportul său fiind confiscat, neavînd resurse materiale, a fost
obligată să se ocupe de creşterea celor patru copii ai soţilor B., în fiecare zi între orele 07 şi 22.
Reclamanta a suportat această situaţie timp de cîţiva ani, timp în care soţii B. i-au promis în
permanenţă că situaţia sa pe teritoriul francez se va reglementa. Într-un final, alertat de către un
vecin, comitetul contra sclaviei moderne a sesizat parchetul cu situaţia reclamantei. Cauza penală s-a
finalizat cu neînceperea urmăririi penale, iar acţiunea civilă a condus la condamnarea soţilor B. la
plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă. În definitivarea
raţionamentului final, Curtea Europeană a stipulat că în conformitate cu normele şi tendinţele
contemporane în materia protecţie fiinţei umane contra sclaviei, stării de servitute şi muncii forţate
ori obligatorii, statele au obligaţia de a incrimina orice act de a menţine o persoană într-o situaţie
interzisă de art. 4. În speţă, reclamanta a muncit de mai mulţi ani fără consimţămîntul său şi a nu
primit nici o renumeraţie pentru munca prestată. Minoră la momentul faptelor, ea se afla în situaţie
de şedere ilegală pe un teritoriu străin şi îi era frică că va fi arestată de poliţie. Soţii B. au
suplimentat aceasta teamă şi i-au făcut speranţe de reglementare a situaţiei sale juridice. Prin
urmare, reclamanta a fost supusă cel puţin la muncă forţată în sensul art. 4. Problema însă a fost de a
determina dacă reclamanta a fost ţinută în sclavie ori în stare de servitute, în sensul art. 4. În ceea ce
priveşte sclavia, Curtea a notat că chiar dacă reclamanta a fost privată de libertate, nu rezultă din
dosarul cauzei că ea ar fi fost ţinută în sensul propriu al termenului, adică soţii B. nu au exercitat un
veritabil drept de proprietate asupra sa, reducînd-o la stadiul de obiect. De aceea, nu se poate
considera că dânsa a fost ţinută în stare de sclavie în sensul clasic al termenului. Cu privire la
noţiunea de servitute, aceasta presupune obligaţia de presta servicii sub imperiul unor ameninţări şi
este apropiată termenului de sclavie. Reclamanta era în întregime la dispoziţia soţilor B., ea nu
dispunea de libertate de mişcare şi nici de timp liber. Drept consecinţa, se poate considera că ea a
fost ţinută în stare de servitute. Date fiind respectivele constatări, Curtea a conchis expres că statul
reclamat a omis să-şi onoreze obligaţiile asumate în temeiul art. 4 CEDO. Remarcabil este faptul că
în respectiva cauză Curtea s-a referit la obligaţiile pozitive ale statului, ceea ce în opinia noastră nu

3
este întocmai potrivit. Or, în prezenta speţă esenţa plângerii reclamantei s-a fundamentat nu pe
faptul nerespectării de către oficialul Paris a îndatoririi de protecţie a dânsei contra sclaviei, cât mai
degrabă pe faptul că autorităţile franceze au admis şi au tolerat situaţia ei de aflare în servitute,
precum şi au permis neincriminarea corespunzătoare a acestei situaţii condamnabile în legislaţia
penală. În opinia noastră considerăm oportun a califica enunţatele omisiuni ale statului respondent
ca nerespectare a obligaţiei negative de a nu supune sau tolera aflarea fiinţei umane în stare de
aservire, indiferent de faptul dacă aservirea s-a datorat comportamentului agenţilor statului sau
conduitei persoanelor private. Pe de altă parte, prezenta situaţie juridică poate fi privită prin prisma
imposibilităţii separării totale a obligaţiei pozitive (protecţia persoanei împotriva sclaviei) de cea
negativă (nesupunerea persoanei la sclavie sau aservire), precum deseori enunţă şi Curtea.
Netolerarea muncii forţate sau obligatorii. Art. 4 din Convenţie interzice munca forţată
sau obligatorie, cu toate acestea, el nu defineşte ce se înţelege prin ”munca forţată sau obligatorie”,
iar diversele documente ale Consiliului Europei referitoare la lucrările pregătitoare referitoare ale
Convenţiei, la fel nu conţin vreo indicaţie în acest sens. Totuşi, Curtea prin jurisprudenţa degajată a
încercat să definească această noţiune. În speţa anterioară Van der Mussele c. Belgiei, Curtea s-a
adresat la Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 29 privind munca forţată sau
obligatorie. În sensul respectivei Convenţii, termenul de „muncă forţată sau obligatorie” a fost
calificat ca orice muncă sau serviciu obţinut de la persoană sub ameninţarea unei pedepse şi pentru
care persoana respectivă nu s-a oferit voluntar. Curtea a acceptat această definiţie ca un punct de
plecare pentru interpretarea art. 4.
În fapt, în respectiva speţă, reclamantul, avocat stagiar de profesie, s-a plâns în faţa forului
european de faptul că serviciile de consultanţă prestate de dânsul ca apărător din oficiu, pentru care
el nu a primit vreo remuneraţie, a reprezentat munca forţată sau obligatorie în sensul art. 4 CEDO.
Curtea Europeană nu a fost de acord cu o asemenea poziţie, ea a notat că reclamantul a îmbrăţişat în
mod voluntar profesia de avocat, fiind deplin conştient de atribuţiile ce urmau a fi puse pe seama sa
în exercitarea acestei profesii. Serviciile care trebuiau acordate se încadrau în domeniul activităţilor
normale desfăşurate de un avocat; ele nu erau diferite de lucrul tradiţional al membrilor Baroului
nici prin natura lor şi nici prin restricţiile libertăţii în tratarea dosarului.Suplimentar, serviciile în
litigiu au contribuit la instruirea profesională a reclamantului în egală măsură cu cazurile de care
trebuia să se ocupe la solicitarea clienţilor săi plătitori sau ale conducătorului stagiului. Ei i-a
acordat posibilitatea de a-şi îmbogăţi experineţa şi de a-şi spori reputaţia. În acest sens, interesul
general care figura în prim plan s-a dublat de un interes personal. Prin urmare, Curtea a conchis că la
epoca faptelor, situaţia reclamată în mod indiscutabil a adus unele prejudicii reclamantului din cauza
lipsei remunerării sau a rambursării cheltuielilor, dar aceste prejudicii au fost însoţite de avantaje şi
nu au fost dovedite a fi excesive, dânsului nu i-a fost impusă o responsabilitate disporporţionată şi
suma cheltuilelilor cauzate de cazurile în litigiu era relativ mică. Deci, plângerea reclamantului nu
cade sub incidenţa art. 4 din Convenţie şi sunt neîntemeiate alegaţiile acestuia precum că statul
reclamat a omis să-şi onoreze obligaţiile negative de interzicere a muncii forţate sau obligatorii prin
impunerea avocaţilor să acorde consultaţii juridice din oficiu.

4
§ 1.1 Munca forţată sau obligatorie în jurisprudenţa instanţelor europene
Convenţia nu defineşte munca forţată sau obligatorie; asemenea definiţie nu se regăseşte nici
în celelalte convenţii internaţionale generale amintite, care o interzic. Există însă două convenţii
internaţionale specifice în materie adoptate de Organizaţia Internaţională a Muncii ce o definesc şi la
care organele Convenţiei fac referire în jurisprudenţa lor. Astfel, Convenţia O.I.M. (nr. 29) privind
munca forţată şi obligatorie din 28 iunie 1930, intrată în vigoare la 1 mai 1932 , dispune, în art. 2
parag. 1, că aceasta „înseamnă orice muncă sau serviciu pretins unei persoane sub ameninţarea unei
pedepse oarecare şi pentru care acea persoană nu s-a oferit de bună voie", iar în parag 2 al aceluiaşi
text sunt menţionate situaţiile în care munca prestată nu are a fi considerată astfel. De asemenea,
Convenţia O.I.M. privind abolirea muncii forţate (nr. 105) din 25 iunie 1957, intrată în vigoare la 17
ianuarie 1959, 1în primul său articol dispune că statele ce ratifică această convenţie se angajează să
abolească munca forţată sau obligatorie şi să nu recurgă la ea sub nici o formă: a) ca măsură de
constrângere sau de educaţie politică ori ca sancţiune la adresa persoanelor care au exprimat sau
exprimă anumite opinii politice sau îşi manifestă opoziţia ideologică faţă de ordinea politică, socială
sau economică stabilită; b) ca metodă de mobilizare şi de utilizare a mâinii de lucru, în scopul
dezvoltării economice; c) ca măsură de disciplină a muncii; d) ca pedeapsă pentru participarea la
greve; e) ca măsură de discriminare rasială, social, naţională sau religioasă. într-o jurisprudenţa
devenită constantă, fosta Comisie a decis că o muncă este „forţată sau obligatorie" dacă cel care o
prestează este obligat la aceasta împotriva voinţei sale şi dacă obligaţia este injustă, opresivă sau
constituie o situaţie ce nu putea fi evitată1 . în concepţia Comisiei, este vorba despre două condiţii
ce trebuie îndeplinite cumulativ. S-a observat însă că chiar şi o muncă la care s-a consimţit poate
apărea ca forţată sau obligatorie, dacă ea are un caracter injust sau opresiv, cum ar fi situaţia în care
nu există nici o posibilitate de readaptare a muncii la noile condiţii ce ar putea apărea sau nu este
permisă rezilierea „contractului" impus. 2
De aceea, Curtea a nuanţat definiţia acestui tip de muncă. Spre exemplu, în cauza Van der
Mussele c/Belgique, s-a referit la definiţia muncii forţate sau obligatorii cuprinsă în art. 2 al
Convenţiei O.I.M. (nr. 29). Ea a reţinut că primul adjectiv evocă ideea de constrângere, fizică sau
morală; cel de-al doilea nu poate să se refere la o obligaţie juridică: o muncă executată pe temeiul
unui contract încheiat în mod liber nu ar putea cădea sub incidenţa art. 4 pe motivul că numai unul
dintre contractanţi s-a angajat faţă de celălalt la îndeplinirea unei activităţi şi că riscă o anumită
sancţiune, în caz de neexecutare; trebuie să fie vorba despre o muncă pretinsă sub ameninţarea unei
pedepse, împotriva voinţei celui care o prestează, pentru care acesta nu s-a oferit de bună voie.3 De
aceea, ea a decis că al doilea adjectiv al noţiunii are „valoare relativă", astfel că nu întotdeauna se
impune existenţa consimţământului „forţat" prealabil la prestarea unei asemenea munci. Trebuie
cercetat ansamblul circumstanţelor cauzei, deoarece în anumite situaţii nu se poate susţine că există
un asemenea consimţământ prealabil al celui care prestează munca incriminată; ea poate deveni
obligatorie pe parcursul desfăşurării ei . Jurisprudenţa organelor Convenţiei nu este bogată în
privinţa muncii forţate sau obligatorii. Totuşi, în mai multe rânduri, ele au evidenţiat situaţii ce nu
pot să constituie o asemenea activitate. în acest sens, fosta Comisie a decis că suspendarea
beneficiului alocaţiei de şomaj pentru refuzul celui interesat de a accepta oferta unui loc de muncă ,
obligaţia impusă notarilor de a percepe onorarii reduse atunci când instrumentează acte notariale

1
Cauza C.N. v. Regatul Unit, hotărârea din 13/11/2012.
2
J. Velu, R. Ergec, op. cit., p. 228
3
Cauza Van der Mussele v. Belgia, 23/11/1983,

5
pentru unele asociaţii fără scop patrimonial, activitatea profesională depusă de un avocat în cadrul
asistenţei judiciare remunerată, totuşi, într-o cotă „rezonabilă" , obligaţia impusă unor judecători de
a îndeplini, fără retribuţie suplimentară atribuţiile colegilor lor absenţi de la serviciu, obligaţie ce
rezultă din condiţiile desfăşurării unei activităţi liber consimţite , nu constituie prestări de muncă
forţată sau obligatorie.
De asemenea, ea a statuat că aceeaşi este situaţia unui jucător profesionist de fotbal pe care
un club refuză a-1 angaja pentru că nu este în măsură să plătească indemnizaţia de transfer cerută de
clubul de la care se transferă , după cum ea a decis că obligaţia impusă unui avocat de a face de
permanentă 24 de ore la fiecare 200 de zile, pentru a da eventuală asistenţă persoanelor arestate
provizoriu în circumscripţia baroului său, nu ar putea fi considerată o muncă forţată sau obligatorie,
mai ales să obiectul plângerii nu purta asupra desemnării sale din oficiu sau asupra cuantumului
redus al remuneraţiei primire; Comisia a apreciat că această obligaţia nu este de natură să conducă la
supraîncărcarea activităţii avocatului în aşa măsură încât ea să fie considerată, opresivă sau
cauzatoare de prejudicii „nerezonabile".De altfel, este de reţinut că munca avocaţilor desemnaţi „din
oficiu" ca apărători în anumite procese a dat ocazia şi instanţei europene să se pronunţe în materia pe
care o discutăm. Astfel, în cauza Van der Musselle c/Belgique amintită mai sus, „biroul de
Consultanţă şi de apărare" al unui barou belgian I-a desemnat pe reclamant, avocat stagiar, pe
temeiul dispoziţiilor Codului judiciar belgian, să asiste un inculpat într-o cauză pendinte în faţa
tribunalului corecţional; datorită lipsei totale de resurse, cel asistat nu a putut plăti nici un onorariu şi
nici n-a putut rambursa avocatului unele cheltuieli pe care acesta le-a făcut pentru organizarea
apărării „clientului" său. Neobţinând satisfacţie pe plan intern, reclamantul s-a adresat cu o plângere
instanţei europene. 4
Fosta Comisie, competentă la acea dată să examineze admisibilitatea cererii, a declarat-o
admisibilă şi a decis, în raportul său, prin utilizarea criteriilor stabilite în jurisprudenţa sa pentru
calificarea unei activităţi ca muncă forţată sau obligatorie, existenţa unei asemenea obligaţii
împotriva voinţei celui căruia îi este impusă şi caracterul ei injust, opresiv şi inevitabil - că, în speţă,
nu au fost încălcate dispoziţiile art. 4 parag. 2, chiar dacă ea a „regretat" lipsa de retribuire a muncii
efectuate". 5 Comisia a constatat că reclamantul a consimţit, prin însăşi intrarea în profesie, cu
privire la situaţia de care s-a plâns, astfel nu o mai poate denunţa, deoarece, atunci când îşi începe
cariera un avocat, pe baza unui anumit „bilanţ prospectiv", cântăreşte bine avantajele şi
dezavantajele acestei profesii, acestea din urmă fiind perfect previzibile, inclusiv cele ce rezultă din
obligaţia asigurării, în unele situaţii, a asistenţei judiciare gratuite. Pentru instanţa europeană însă,
acordul prealabil al celui în cauză nu a constituit singurul element care să conducă la concluzia
neîncălcării dispoziţiilor art. 4 parag. 2 din Convenţie. Într-adevăr pe lângă faptul că acest argument
a fost apreciat de Curte ca având o „valoare relativă", ea a constatat că reclamantul, în caz de
neîndeplinire a obligaţiei impuse, risca o sancţiune disciplinară extrem de severă, anume radierea de
pe lista avocaţilor stagiari şi imposibilitatea înscrierii pe tabelul avocaţilor. De aceea ea a arătat că o
corectă soluţionare a cauzei impune luarea în considerare a „tuturor circumstanţelor" ei, spre a vedea
dacă activitatea impusă reclamantului reprezenta o „muncă obligatorie", în sensul art. 4 parag. 2.
Aceasta deoarece, în concepţia Curţii, ar putea fi vorba despre o asemenea activitate atunci când

4
Convenţia Europeană a drepturilor omului: Comentariu asupra hotărârilor Curţii Europene a drepturilor omului
versus Republica Moldova: Concluzii şi recomandări / Mihai Poalelungi, Diana Sârcu, Lilia Grimalschi [et al.]. – Chişinău:
S. n., 2017 (ÎS FEP “Tipografia Centrală”). –p.76
5
Convenţia europeană a drepturilor omului Voi. I. Drepturi şi libertăţi / Corneliu Bîrsan; [Consiliul Europei]. - Bucureşti:
ALL Beck, 2005, p.278

6
serviciul prestat pentru a putea accede la o anumită profesie dată ar presupune îndeplinirea unor
îndatoriri deosebit de împovărătoare, vădit disproporţionate faţă de avantajele pe care ea le oferă
exerciţiului ei viitor, astfel încât nu s-ar putea spune că cel interesat a consimţit liber la a-1 presta;
aşa ar fi, spre exemplu, îndeplinirea unor îndatoriri complet străine profesie. 6
Or, în speţă, Curtea a constatat că, în primul rând, serviciul care trebuia prestat nu ieşea din
cadrul activităţilor normale ale unui avocat; în al doilea rând, acesta îşi găsea o „contrapondere" în
avantajele inerente profesiei, printre care cel esenţial al monopolului profesional al depunerii de
concluzii în faţa instanţelor judecătoreşti; în al treilea rând, acest serviciu contribuia la însăşi
formarea profesională a reclamantului, în aceeaşi măsură cu serviciile prestate în cauzele în care era
plătit sau în cele încredinţate de „patronul" său de stagiu, dându-i ocazia să-şi lărgească experienţa
profesională şi să capete o anumită notorietate; interesul general al apărării unei persoane lipsite de
resurse materiale se completa cu un anumit „profit personal" al reclamantului; în al patrulea rând
serviciul impus semnifica apărarea unui drept prevăzută prin art. 6 al Convenţiei - dreptul la apărare
- şi se întemeia pe „o anumită idee de solidaritate socială"; în sfârşit, el nu a fost de natură să-i
impună o sarcină disproporţionată în condiţiile în care reclamantul cunoştea practica pusă în
discuţie. în aceste condiţii, instanţa europeană a ajuns la concluzia că numai un dezechilibru
considerabil şi neraţional între scopul urmărit - intrarea în barou - şi obligaţiile impuse pentru a
atinge ar putea conduce la constatarea că serviciul cerut reclamantului cu titlu de asistenţă judiciară
gratuită ar constitui o muncă obligatorie, interzisă de Convenţie, chiar în absenţa retribuirii şi a
rambursării cheltuielilor avansate de acesta . 7
§ 1.2 Munca forţată sau obligatorie în convenţiile internaţionale
Noţiunea de „muncă forţată sau obligatorie" a fost asociată cu munca desfăşurată de
persoane aflate pe teritorii lipsite de autonomie, în special în colonii. Este raţiunea pentru care
primele convenţii şi recomandări internaţionale în materie de interdicţie a acesteia a avut ca scop să
pună capăt exploatării mâinii de lucru din asemenea teritorii . Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului a omis să proclame această interdicţie. Ea se regăseşte însă, în termeni asemănători celor din
Convenţie, inclusiv cu privire la activităţile care nu sunt considerate muncă forţată sau obligatorie,
în art. 8 al Pactului O.N.U. privitor la drepturile civile şi politice. Tot astfel, art. 6 al Convenţiei
americane a drepturilor omului impune aceeaşi interdicţie; în plus, ea prevede că detenţia în cadrul
căreia se prestează muncă forţată nu are un asemenea caracter în măsura în care nu se aduce atingere
„demnităţii sau capacităţii fizice ori intelectuale a deţinutului; ea interzice punerea la dispoziţia
particularilor sau a persoanelor juridice private a persoanelor care desfăşoară o muncă obligatorie.
Din acest punct de vedere, este interesant de reţinut că dispoziţiile Cartei africane a drepturilor
omului şi popoarelor, deşi, aşa după cum am arătat mai sus, interzice sclavia (art. 5), nu cuprind nici
o menţiune privitoare la interdicţia muncii forţate şi obligatorii. în schimb, atunci când prevede
„obligaţia de solidaritate" a fiecărui individ, art. 29 parag. 6 din Cartă precizează că acesta „are
datoria de a munci şi de a se achita de contribuţiile fixate de lege pentru salvgardarea intereselor
fundamentale ale societăţii". S-a observat că această dispoziţie cu un domeniu de aplicare neprecizat
este generatoare de incertitudini şi nu permite a se afirma că acest instrument regional de protecţie a

6
Cauza C.N. şi V. v. Franţa, hotărârea din 11/10/2012.
7
Aurora Ciucă, art. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – Comentariu şi Jurisprudenţă C.E.D.O.
Revista „Universitas” nr. 48/2009 Universitatea „Mihail Kogălniceanu” din Iași, p.103

7
drepturilor omului recunoaşte individului dreptul fundamental de a nu fi constrâns să presteze
muncă împotriva voinţei sale . 8
§ 1.3 Situaţii exceptate de la domeniul de aplicaţiea interdicţiei muncii forţate sau obligatorii
Articolul 4 parag. 3 prevede limitativ 3 situaţii în care munca desfăşurată nu are a fi
considerată forţată sau obligatorie. Subliniem că aceasta nu reprezintă excepţii de la interdicţia
impusă de art. 4 parag. 2. După cum a arătat foarte exact instanţa europeană, art. 4 parag. 3 nu are
nicicum rolul de a autoriza anumite limitări ale exerciţiului dreptului garantat de art. 4 parag. 2 de a
nu fi supus la muncă forţată ori obligatorie, ci pe acela de a delimita conţinutul aceluiaşi drept: el
formează un tot împreună cu parag. 2 şi precizează ceea ce nu are a fi considerat ca asemenea
muncă, adică situaţii care nu se subordonează acestui tip de muncă interzis de Convenţie; parag. 3 al
textului contribuie la corecta interpretare a dispoziţiilor parag. 2 ale aceluiaşi articol. Curtea a
adăugat că toate cele patru alineate ale parag. 3 din art. 4, dincolo de diversitatea lor, pun în evidenţă
ideea fundamentală a existenţei unui interes social în desfăşurarea anumitor activităţi de solidaritate
socială şi de normalitate. 9
§ 1.3.1 Munca desfăşurată în timpul detenţiei sau al liberării condiţionate
Potrivit art. 4 parag. 3 lit a), nu are a fi considerată muncă forţată sau obligatorie munca
impusă în mod normal unei persoane aflată în detenţie, adică în condiţiile prevăzute de art. 5 din
Convenţie2 , sau în timpul cât se află în libertate condiţionată. Din acest punct de vedere, trebuie
reţinută diferenţa între dispoziţia corespunzătoare cuprinsă în art. 8 parag. 3 lit. c) (i) din Pactul
ONU privitor la drepturile civile şi politice şi cea din textul analizat. într-adevăr, art. 4 parag. 3 lit. a)
vorbeşte despre detenţie conform dispoziţiilor art. 5 din Convenţie, pe când textul Pactului se referă
la „un individ deţinut pe temeiul unei decizii judiciare legale sau eliberat condiţionat în urma unei
asemenea decizii". Problema nu este numai teoretică deoarece, alături de „deţinerea judiciară", art. 5
din Convenţie permite şi aşa-numita „detenţie legală administrativă" a minorilor, a alienaţilor, a
toxicomanilor şi a alcoolicilor, adică cea dispusă de autorităţile administrative competente în
asemenea situaţii. Curtea a decis în sensul că munca impusă unor persoane care vagabondează intră
sub incidenţa art. 4 parag. 3 lit. a), astfel că nu este vorba despre o muncă forţată sau obligatorie4 ,
iar Comisia a statuat în acelaşi sens cu privire la un minor „deţinut legal pentru educaţia sa sub
supraveghere" [art. 5 parag. 1 lit d)]. 10Până în prezent nu există jurisprudenţă a organelor
Convenţiei privitoare la obligaţia de a munci care ar fi impusă persoanelor aflate în detenţie
preventivă. Nu vedem nici un impediment în a putea fi supuse unei asemenea obligaţii, aplicându-li-
se, deci, dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. a), în condiţiile în care sunt în măsură să discute legalitatea
menţinerii privării de libertate, potrivit art. 5 parag. 4 din Convenţie. Altfel spus, persoana deţinută
legal pe temeiul art. 5 parag. 1 poate fi supusă unei munci ce nu are a fi considerată forţată sau
obligatorie, dar ei nu i se poate refuza dreptul de a contesta această deţinere în faţa unui tribunal, şi
să ceară punerea ei în libertate; art. 4 parag. 3 trimite la întreg art. 5, nu numai la primul său
paragraf. 11Aceasta a fost poziţia Comisiei care, într-o cauză constatând încălcarea dispoziţiilor art. 5
parag. 4, prin aceea că 3 persoane deţinute pentru vagabondaj nu au putut contesta măsura
administrativă a deţinerii lor, dar au fost supuse la muncă, a considerat că au fost încălcate şi

8
Fr. Sudre, op. cit, p. 287.
9
Chiriţa R. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii. Vol.1. Bucureşti: C.H. Beck, 2007., p.116
10
https://jurisprudentacedo.com/Conventia-CEDO.html, accesat 16.03.2018
11
Corneliu Bîrsan, Op. cit. p.279

8
dispoziţiile art. 4 parag. 3 . în aceeaşi cauză însă, Curtea nu a mai reţinut încălcarea acestei din urmă
dispoziţii, cu motivarea că obligaţia de a munci impusă celor 3 reclamanţi n-a depăşit limitele
normale în sensul art. 4 parag. 3 lit. a) din Convenţie, deoarece ea a avut ca scop inserţia lor socială
şi îşi găsea o bază legală în normele naţionale aplicabile în materie3 . Soluţia Curţii a fost criticată
de doctrină tocmai datorită plasării discuţiei pe terenul raportării dispoziţiilor art. 4 parag. 3 lit. a)
din Convenţie numai la cele ale art. 5 parag. 1, nu la întregul său text4 . Pe un plan mai general,
instanţa europeană a decis că, pentru a fi conformă prevederilor art. 4 parag. 3 lit. a), munca
persoanelor deţinute trebuia, pe lângă scopul reinserţiei lor sociale, să le servească la procurarea de
economii de care vor avea nevoie atunci când vor fi în libertate. 12 Este foarte adevărat însă că textul
analizat nu conţine nici o referire privitoare la necesitatea remunerării muncii prestate de persoanele
deţinute, după cum nu impune obligaţia afilierii lor la un sistem de asigurare socială. Cât priveşte
munca prestată de deţinuţi pentru societăţi private, fosta Comisie a decis că această formă de muncă
„pare, în orice caz, oricare i-ar fi avantajele sau inconvenientele din punct de vedere penologic, a
intra în cea „normal" impusă deţinuţilor, în sensul art. 4 parag. 3 lit. a)", fără a face nici o referire la
necesitatea remunerării ei .
§1.3.2 Serviciul cu caracter militar. Activităţi alternative
Articolul 4 parag. 3 lit. b) are în vedere, în primul rând, obligaţia, cel mai adesea
constituţională – a îndeplinirii serviciului militar obligatoriu; munca depusă în mod normal, pe
timpul acestui serviciu nu are a fi considerată forţată sau obligatorie; depăşirea situaţiilor normale
poate intra în domeniul de aplicare a art. 4 parag. 2, adică, să devină muncă forţată sau obligatorie,
interzisă de Convenţie. în al doilea rând, deşi paragraful discutat foloseşte noţiunea de „serviciu cu
caracter militar", nu trebuie confundată situaţia serviciului militar obligatoriu, cu cel desfăşurat pe
baze contractuale, care se dezvoltă în prezent în ţările membre ale Consiliului Europei; acesta din
urmă are la bază acordul de voinţă al părţilor şi, deşi aparent, textul ar lăsa să se înţeleagă contrariul,
după părerea noastră, nu-şi găseşte aplicare în privinţa lui. 13
O problemă distinctă pe terenul dispoziţiilor art. 4 parag. 3 lit. b) este aceea a aşa-numiţilor
„objecteurs de conscience", adică a persoanelor care refuză să facă serviciul militar obligatoriu din
motive de conştiinţă, de regulă religioasă. Textul dispune că munca impusă acestor persoane în ţările
în care legea permite ca el să poată fi înlocuit cu o formă de activitate în folosul societăţii, nu are a fi
calificată ca muncă forţată sau obligatorie. Rezultă că posibilitatea înlocuirii menţionată este
atributul suveran al statelor. în acest sens, fosta Comisie a decis că această dispoziţie nu obligă
statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei ce nu
sunt în măsură să-1 satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu
dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) şi că, din acelaşi text, rezultă că pronunţarea unei pedepse pentru
refuzul serviciului militar nu poate constitui o încălcare a art. 9 din Convenţie care garantează
libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Totuşi, există tendinţa evidentă în statele membre
ale Consiliului Europei de a se recunoaşte posibilitatea refuzului satisfacerii stagiului militar
obligatoriu, cu înlocuirea lui prin prestarea unei alte activităţi sociale. 14Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. R(87) 8 privitoare la acest refuz, care enunţă, ca
principiu de bază, că orice persoană are dreptul ca, din motive de conştiinţă, să poată refuza

12
Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale, ediţie nouă revăzută şi
adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.206
13
Charrier J.-L., Chiriac A. Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Chişinău: Balacron, 2008., p.75
14
Doina Balahur, Protecția Europeană a Drepturilor Omului. Suport de curs. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, p.32

9
îndeplinirea serviciului militar obligatoriu, în schimbul obligaţiei de a presta „o activitate socială de
înlocuire". Desigur, pe măsura renunţării statelor membre ale Consiliului Europei la această formă
de pregătire militară a populaţiei şi înlocuirea ei cu serviciul militar pe baze contractuale, domeniul
de aplicaţie a dispoziţiilor art. 4 parag. 3 lit. b) are a fi restrâns în mod corespunzător.
§1.3.3 Îndeplinirea unui serviciu în caz de criză sau de calamitate
Un serviciu impus în situaţii de criză sau de calamitate care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii nu constituie o muncă forţată sau obligatorie, dispune art. 4 parag. 3 lit. c) din
Convenţie. Nici unul dintre termenii folosiţi de acest text nu reprezintă noţiuni specifice, spre a fi
definite de Convenţie, iar jurisprudenţa organelor sale în materie este extrem de redusă. Totuşi, într-
o cauză rămasă celebră în analele jurisprudenţei Comisiei, reclamantul, un medic dentist care a fost
trimis într-o regiune nordică a Norvegiei pentru a-şi practica profesia, pe temeiul dispoziţiilor unei
legi naţionale ce avea ca scop acoperirea tuturor zonelor ţării cu dentişti, sub ameninţarea aplicării
unei sancţiuni penale în caz de neconformare, a susţinut că a fost supus unei munci forţate sau
obligatorii, împrejurare asimilată, în concepţia a doi membri ai Comisiei, „unui caz de criză ce
ameninţă bunăstarea comunităţii" în regiunea dată . în pofida existenţei posibilităţii sancţiunii penale
a reclamantului, Comisia a refuzat să admită că ar fi vorba despre o muncă forţată sau obligatorie,
deoarece, chiar dacă era vorba despre un serviciu obligatoriu, el era impus cu o remuneraţie
satisfăcătoare pe o durată limitată de timp, nu se îndepărta de activitatea profesională aleasă de
reclamant, nu se aplica decât pentru posturile neocupate după anunţarea vacanţei lor, nu comporta
aplicaţii discriminatorii, arbitrare sau punitive iar obligaţia îndeplinirii ei nu era injustă şi opresivă.
în orice caz, termenul de „comunitate" folosit de textul discutat pare a se referi la întreaga naţiune a
unui stat, iar cel de „situaţii de criză" sau de „calamităţi" are a fi luat în sensul de situaţii
extraordinare, temporare . 15
§1.3.4 Îndeplinirea obligaţiilor civile normale
Într-o exprimare extrem de generală, art. 4 parag. 3 lit. d) dispune că nu poate fi considerată
muncă forţată sau obligatorie munca sau serviciul care face parte din „obligaţiile civile normale".
16
Nu există nici o definiţie a acestor activităţi în Convenţie, iar jurisprudenţa organelor sale este, şi
de această dată, limitată, fară a exista posibilitatea stabilirii unor criterii precise ale precizării
noţiunilor în discuţie. Astfel, într-o cauză, fosta Comisie a decis că obligaţia fără contraprestaţie
impusă angajatorilor de a percepe impozite şi contribuţii asupra salariilor lucrătorilor lor „nu este o
muncă obligatorie şi nu depăşeşte obligaţiile civile normale" . Ni se pare că este vorba, mai degrabă,
de obligaţii de ordin financiar, fiscal, de securitate socială, oricât de „normale" ar apărea ele în
societatea modernă. Ar putea fi cuprinse în situaţia discutată obligaţia de a lupta împotriva unui
incendiu, obligaţia de a participa la unele activităţi urgente impuse într-o situaţie dată, fără a fi vorba
despre o situaţie de criză sau de calamitate naturală, aceea de a presta activitatea de jurat în ţările în
care funcţionează curţile cu juraţi etc. După cum s-a spus, adjectivul „normale" ataşat „obligaţiilor
civile" semnifică faptul că munca impusă de această situaţie trebuie să aibă un caracter tradiţional
sau uzual în societatea dată; altfel spus, ea face obiectul unui consens social. În orice caz, Curtea a
decis că o muncă „normală" în sine poate să fie „anormală", dacă ea este impusă prin discriminarea
persoanelor sau a grupurilor de persoane chemate s-o îndeplinească.

15
Aurora Ciucă, op. cit, p. 117
16
Popescu Corneliu-Liviu, Protecţia internaţională a drepturilor omului - resurse, instituţii, proceduri, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000.

10
Bibliografie selectivă

1) Convenţia Europeană a drepturilor omului: Comentariu asupra hotărârilor Curţii Europene


a drepturilor omului versus Republica Moldova: Concluzii şi recomandări / Mihai
Poalelungi, Diana Sârcu, Lilia Grimalschi [et al.]. – Chişinău: S. n., 2017 (ÎS FEP
“Tipografia Centrală”). – 576 p
2) Convenţia europeană a drepturilor omului Vol. I. Drepturi şi libertăţi / Corneliu Bîrsan;
[Consiliul Europei]. - Bucureşti: ALL Beck, 2005, 643 p.
3) Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale, ediţie nouă
revăzută şi adăugită/ Duculescu Victor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, 581 p.
4) Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului/ Charrier J.-L., Chiriac A; Chişinău:
Balacron, 2008., 318 p.
5) Protecţia internaţională a drepturilor omului - resurse, instituţii, procedure/ Popescu
Corneliu-Liviu, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, 630 p.
6) Doina Balahur, Protecția Europeană a Drepturilor Omului. Suport de curs. Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza”, 64 p.
7) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii. Vol.1/ Chiriţa R.
Bucureşti: C.H. Beck, 2007., p.116
8) Aurora Ciucă, art. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului/ Comentariu şi
Jurisprudenţă C.E.D.O.
9) Revista „Universitas” nr. 48/2009 /Universitatea „Mihail Kogălniceanu” din Iași, 314 p.
10) Sudre Fr. et Labayle H. (sous la direction), Réalités et perspectives du droit communautaire
des droits fondamentaux, Bruylant, 2000, 811 p.
11) Velu J. et Ergec R., La Convention européenne des droits de l'homme,Bruylant, 1990, 511 p.
12) Cauza Van der Mussele v. Belgia, 23/11/1983
13) Cauza Siliadin c. Franţei, 26/07/2005
14) Cauza C.N. şi V. v. Franţa, 11/10/2012.

11