Sunteți pe pagina 1din 2

Despre carte:

„Înscriindu-se pe linia realismului magic, Biserica de lemn propune cititorului două oglinzi
narative care fac să se contopească, în cel mai firesc mod cu putință, pe suprafața de hârtie a
cărții, perspectiva rațională asupra realității diurne și cea care ține de fantasticul nocturn –
respectiv căutarea ucigașilor celor doi zugravi de biserici într-o Transilvanie a lui 1800, jalonată
de două simboluri puternic antitetice pentru satul românesc, așa cum sunt hanul și biserica,
două axis mundi în jurul cărora se învârt halucinant destinele personajelor versus lumea
terifiantă a nocturnului, spațiu în care se dezlănțuie toate forțele întunericului și devin posibile
legămintele cu diavolul, viețile duble care aduc, în schimbul vânzării de suflete, împliniri nefirești
în brațele ibovnicilor diavolești, precum și un întreg arsenal de vrăjitorii care te țin cu sufletul la
gură.
Dincolo însă de puzzle-ul romanesc care reface minuțios fresca istorică a unor realități brutale
de pe când Transilvania se afla încă sub stăpânire habsburgică, urmând captivați firul dinamic al
acțiunii cu accente din genurile mystery & crime și black horror, coborâm alături de zugravul
Toader spre epicentrul romanului format din răspunsul la întrebările fundamentale ale omului
pentru ce trebuie trăită viața? și cum trebuie trăită viața?.
Toader, al treilea zugrav de biserici, devine, astfel, purtătorul unui mesaj puternic pe care
dorește să îl lase moștenire lumii printr-un testament în imagini eternizate pe zidurile bisericii:
răutatea, boala supremă a sufletului, ajunge să îmbolnăvească, în timp, și trupul, întorcându-se
cu forțe înzecite asupra sa, ca un bumerang, și provocând dureri fizice și mentale care au ca
rezultat apariția bolilor, îmbătrânirea prematură și, în final, moartea, extincția, dispariția.
Singurul medicament care are energia de a rupe acest lanț karmic al răului și durerii, care se
întinde ca un păienjeniș de la o generație la alta, poate fi doar iertarea, în sens profund moral și
creștinesc, o formă supremă de catharsis, capabilă să redea viața, fericirea și sănătatea.”
(Redactor-șef Alina Hucai)

Despre autor:
Medicul Bogdan-Alexandru Hagiu este conferențiar universitar doctor la Facultatea de Educație
Fizică și Sport din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În anul 2011 a obținut titlul
de magister în științe medicale, urmând masteratul de Bioingineria reabilitării din cadrul
Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, iar în 2003 – titlul de doctor în
medicină, la universitatea mai sus amintită. Dezvoltă o bogată activitate de cercetare științifică
jalonată de un număr de 84 de lucrări științifice și articole publicate, 24 de publicații (cursuri,
cărți, capitole de cărți, tratate, monografii etc.), 4 contracte de cercetare științifică și 5 brevete
de invenție.

Fragmente din carte:


„Oricum, într-unul dintre ochiurile dublei spire, stă ascuns un mic personaj grotesc. Să fie oare
răul, copilul durerii? Oare pictorul Albertus bănuia, ca și el, că toate bolile apar din suferințele
trupului și ale minții? Un miniaturist german sugerase același lucru. În lațul unei spirale duble
alcătuite din tulpini de crini, a pictat un mic dragon ce cântă din flaut. Parcă se simte cum din
acordurile muzicii demonice urmează să se destrame suportul vieții, frumusețea ei.”
„Toader se întoarse la scena Judecății de Apoi și pictă cu furie valuri roșii cu spumă portocalie ce
lățeau râul damnaților. Pensula era mai să-i sară din mână. Și de ce simte omul durerea? Pentru
că are conștiință de sine. Asta reprezintă mărul oprit, pe care, după ce l-au mâncat, Adam și Eva
au văzut că sunt goi și s-au rușinat. Și nu numai atât, dar au început să simtă durerea, demon ce
le-a adus boli și bătrânețe.”
„În febra bătăliei, Klaus credea că vede sub viziera chipiului fiecărui infanterist francez pe care-l
despica chipul unuia sau altuia din foștii lui colegi de școală care-l batjocoreau. Dintr-o dată nu
se mai află pe un câmp de bătălie din Țările de Jos, ci în mica sală de clasă ascunsă în pântecele
vechiului castel medieval din satul său. Grenadele și ghiulelele s-au transformat în mere și felii
de pâine unse cu unt, pe jumătate mâncate, care îi loveau obrazul. De aceea, schijele și mitraliile
ce zburau spre el îi produceau mai multă durere sufletească decât fizică. Cu sângele fierbându-i
de furie lovea, lovea, lovea. S-a trezit ajuns lângă una dintre baterii. Cu mâna stângă și-a scos
pistolul de la brâu și l-a împușcat pe unul din tunarii francezi. Cu sabia l-a despicat pe
cavaleristul cu tunică verde.”