Sunteți pe pagina 1din 61

Buletinul Clubului

Român din
Chattanooga
Numărul 78 (șaptezeci și opt) Aprilie 2018
www.romclub.wordpress.com

Tema lunii:
Banii, băncile,
bancherii

1
Istoria banilor
Prima formă a tranzacțiilor comerciale a fost trocul: schimbarea unei mărfi
cu altă marfă. Acest schimb era lent, limitat de găsirea a două persoane
interesate în schimbul respectiv: miere contra brânză, lână contra carne, etc.
Banii, sau echivalentul lor, au mărit rapiditatea cu care se puteau face
schimburile și au fost în același timp un instrument
universal de schimb și un instrument care simboliza
încrederea în valoarea respectivă.

Primii bani au fost folosiți în mileniul cinci î.e.n în


Mesopotamia, sub forma unor tăblițe de lut, pe care era
scrisă confirmarea unui anumit schimb: de exemplu treizeci de măsuri de
grâu contra a douăsprezece cornute. De fapt nu erau monede, ci troc
confirmat prin scris.

Între 1500 și 1200 î.e.n, fenicienii au introdus banii


de metal. Până atunci, principalele articole pentru
comerț erau animalele, greu de transportat la distanță.
Fenicienii, care descoperiseră navigația și comerțul,
au căutat o formă mai ușoară de făcut schimburi și de
călătorit.

Primele monede din metale prețioase (lidiene) au fost produse dintr-un


aliaj de aur și argint numit electrum Ele datează din anul 600 î.e.n și au fost
descoperite printre ruinele templului lui Artemis, din Ephesus, lângă orașul
Izmir din Turcia contemporană.
Apoi au fost monedele ateniene de argint tetradrahmele, urmate de cele
romane aureus (din aur), denarius (din argint) și sestertius (din bronz).

În Roma Antică, fabricarea de monede era realizată în templul Iunonei


Monetal, de unde şi originea cuvântului „monedă”, cu familia de cuvinte
monetar, monetal, monetărie, etc.

Monedele au două fețe: avers (sau obvers) - pe care sunt înscrise valoarea,
țara de origine și anul de emisie și revers, colocvial numită "pajura", cu un
simbol al monedei (dragon, blazon, leu, pajură, etc).

2
Primele monede chineze, din bronz, au apărut în timpul primului imperiu al
Chinei unificate sub împăratul Quin, la anul 221 î.e.n.
Tot în China, în vremea dinastiei Tang (618-901 e.n) au fost produse primele
bancnote de hârtie, dar din cauza că după o perioadă, prin punerea excesivă
în circulație a bancnotelor, acestea s-au
devalorizat, ele au fost interzise până în
anul 1455.

Bancnotele au apărut în Europa abia în


secolul XVII și primele au fost hârtiile
emise de o bancă suedeză la 1661.

Banii au fost de o importanță capitală


în dezvoltarea economiei, mai ales
după ce băncile au inventat
instrumentele de plată și de credit.
După Niall Ferguson (The ascent of money. Penguin Books 2008) revoluția
financiară a precedat revoluția industrială, care n-ar fi putut avea loc fără
ajutorul banilor și al băncilor.

Prin apariția națiunilor-stat fiecare dintre acestea a emis propria monedă, așa
cum a stabilit și propria politică financiară.
După inventarea băncilor centrale ale fiecărui stat, acestea au devenit
garantoarele valorii banilor emiși de acel stat, pentru multă vreme respectând
principiul etalonului aur: în fiecare bancă centrală era obligată să păstreze în
depozite o cantitate de aur a cărei valoare trebuia să fie cel puțin egală cu
întreaga valoare a masei monetare puse în circulație.
Etalonul aur a fost abandonat azi de toate țările; Statele Unite au renunțat la
el în anul 1971, sub președintele Richard Nixon.

Când o monedă este folosită într-o largă arie geografică, sau chiar în
întreaga lume, ea devine monedă de referință. În zilele noastre, monedele
de referință cele mai folosite sunt dolarul american, euro, lira engleză,
yuanul chinezesc și mai puțin francul elvețian, dolarul australian și
bitcoin-ul.

Istoric, monedele de referință care au avut o folosire globală sau extinsă au


reflectat puterea economică a statelor dominante. În Europa antică prima

3
monedă de referință a fost drahma grecească, apoi monedele romane
(aureus și dinarii).
Florinul emis de Florența a dominat în secolul XIII, apoi a apărut ducatul,
scos de republica venețiană în secolul XV.
Când puterea economică și financiară a Olandei a dominat Europa, ducații
olandezi și guldenii au devenit banii de referință, iar între anii 1860 și
primul război mondial, care au fost anii de supremație a economiei
imperiului britanic, lira sterlină a dominat piața financiară.
Numai după unirea Germaniei într-o confederație, monedele diferite au fost
înlocuite cu reichsmark. Marca germană a rămas monedă de referință până
la introducerea Euro, în 1999.
Creșterea economiei americane după 1900 a dus la un rol internațional
crescând al US dollar, care a devenit - după 1920 (acordul Bretton-Woods)
un standard de schimb și cea mai respectată și folosită monedă din lume.
Economiile competitive contemporane contestă rolul dominant al dolarului
american și fac aranjamente, asociații și chiar conspirații pentru a introduce
alternative: yuan-ul, renminbi chinezesc, bitcoin, terra, DEY (dollar-euro-
yuan), alte monede virtuale... (MSM)

Istoria banilor românești:


Istoria banilor pe teritoriul țării noastre începe cu primele monede bătute în
coloniile antice grecești de la Marea Neagră, care aveau o vastă activitate
comercială. In secolul al IV-lea înainte de Christos existau ateliere la Histria,
Callatis (Mangalia), Tomis (Constanța) și Dyonisopolis (Balcic), unde se
băteau tetradrahme din argint și subdiviziuni de bronz ale acestora.
Pe teritoriul Daciei au circulat monedele macedonene ale lui Filip al II-lea,
iar, după cucerirea Macedoniei de către romani, dinarii republicani.
Și dacii au început să bată monede în atelierele proprii. Prin 280 i.H. apar
monede dacice din argint, ale căror desene le imitau pe cele de pe banii
macedoneni sau romani. Baterea de monede în atelierele dacilor a încetat în
perioada care a urmat cuceririi teritoriului de către romani (anul 106 dupa
Christos), treptat fiind introduse monedele care circulau în Imperiul Roman.
Acestea s-au folosit si după retragerea aureliană, utilizarea lor continuând
chiar pana la caderea Romei (anul 476).

ORIGINEA CUVANTULUI BAN. In perioada care a urmat a revenit in

4
actualitate trocul, circulatia monetara fiind redusă. Mai târziu, în spațiul
vechii Dacii au apărut monede bizantine, fiind înlocuite apoi treptat, in
secolul al XII-lea, cu monedele statelor care se formau in jur - Ungaria,
Serbia, Polonia și Bulgaria.
Năvălirea tătară din 1241 a favorizat pătrunderea unor monede germane și
englezești, înlocuite, la rândul lor, de dinarii banali din Slavonia si Ungaria.
Probabil ca denarii banales - moneda curentă de argint a regilor unguri - a
fost originea cuvântelor ban/ bani.

Intemeierea principatelor Moldovei și Valahiei a însemnat un nou pas în


istoria banilor românești, în perioada imediat următoare fiind înființate
primele monetării.
In Țara Romanească, Vlaicu Vodă (1364-1377) a bătut, începând cu 1365,
ducați de argint (18-21 mm diametru, 1,05 grame), similari cu groșii
bulgărești și sârbești și cu ducații bizantini, dar și dinari și bani din argint,
după sistemul unguresc, potrivit informațiilor de la Monetăria Statului.
Pe teritoriul Moldovei, la Suceava s-au bătut groși și semigroși după
modelul celor polonezi, emiși sub domnia lui Petru Musat (1375-1391), dar
și pe timpul lui Stefan cel Mare.
Banii bătuți pe teritoriul Transilvaniei de regele Carol Robert de Anjou
(1308-1342) și apoi de urmașul său Ludovic cel Mare (1342-1382) erau
după modelul celor de la Praga și dinarii banali, dupa modelul slavon.

În Țara Romanească au circulat până în secolul al XVI-lea diverse monede,


în mare parte aduse de negustorii străini. Cele mai importante dintre acestea
erau: fertunul (moneda de socoteală, care era un sfert de marcă germană),
perperul (emis în Muntenegru, a circulat mai mult in sudul Dunarii),
ducatul (imperial, austriac), asprul (bizantin), banul și florinul (emis în
Florența). In Moldova erau folosite zlotul (polonez), rubla de argint
(rusească) și grosul (prima monedă din Moldova emisă sub Petru Mușat).

Banii de aur "galbenii" au fost ducați de aur olandezi sau austrieci.

După ce domnii pământeni au încetat să mai bată monede proprii, teritoriul


Tării Românești a fost invadat de monede străine, în special cele din
Imperiul Otoman, din Rusia și din Austria.
Numărul monedelor străine, circa 20 în secolul al XVII-lea, a ajuns la peste
90, la jumătatea secolului al XIX-lea. De la sfârșitul secolului al XVII-lea,
asprii - moneda predominanta până atunci - au fost înlocuiți treptat cu
talerii-lei olandezi (leeuwendaalder). Aceasta monedă din argint, cu un leu

5
pe avers, s-a impus rapid în sud-estul Europei, în Tările Române pastrându-
se ca monedă de calcul chiar și după scoaterea ei. De la leul (dragonul) de pe
acești taleri provine și numele monedei noastre naționale, leii, cuvântul
regăsindu-se și în denumirea altor monede ale unor țări din regiune, precum
leva - Bulgaria sau leka - Albania.

Taler olandez cu imaginea leului (leeuwoendhaler)

De la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până după prima jumătate a celui


următor, în principate au circulat în special monede turcești, rusești și
austriece. Cursul acestor monede a fost reglementat prin Regulamentul
Organic, care stabilea o baza de calcul legală raportata la valoarea intrinseca
a unei valute forte - ducatul olandez.

Cuza a încercat să facă o reformă monetară, având în centru o monedă


numită romanat, după modelul francului francez, cu decima (sau banul) si
centima ca subdiviziuni. Proiectul a cazut însă, nefiind aprobat de Inalta
Poartă, dar s-a concretizat în timpul lui Carol I, când guvernul turc a fost în
final de acord cu baterea unei monede românești.
In aprilie 1867 se votează prima lege monetară a României prin care se
stabilește ca moneda nationala leul. Potrivit legii, urmau sa se bata monede
din aur (20, 10 si 5 lei), argint (2 lei, 1 leu si 50 bani) și bronz.
În 1870 se înființează la București prima monetărie, unde se bate primul leu
românesc.

Primul leu românesc

6
În anul 1945, Banca României a emis o ediție jubiliară de monede de aur,
după modelul monedei de 20 de franci a Fanței. Fiindcă pe revers era
înfățișat cocoșul galic, românii au numit aceste monede "cocoșei". Ele au
fost foarte populare, fiindcă au fost privite ca o investiție de siguranță,
neinfluențată de război, inflație și stabilizări. Odată regimul comunist
instaurat, acesta a decretat că deținerea de valută și aur de către cetățenii
români este ilegală, cocoșeii au fost confiscați și mulți oameni au intrat în
pușcării fiindcă dețineau cocoșei. (MSM)

Istoria banilor americani


În perioada colonială exista o mare confuzie în privința banilor și moneda
britanică se găsea greu, chiar în coloniile engleze. Aceasta se datora, cel
puțin în parte, faptului că plata taxelor anuale care trebuiau să fie plătite de
coloniști către regatul britanic trebuia făcută în bani englezești. Coloniștii
economiseau banii pentru taxele care urmau să fie plătite.
Un al doilea motiv a fost acela că englezii nu au făcut o monetărie în colonii.

În fața crizei de monedă circulantă, mai multe colonii au tipărit propriile


echivalente de bani, sub forma unor note de bancă pentru diferite valori.

7
Bancnotă de 3 pennies tipărită în 1764 de colonia Pennsylvania în
tipografia lui Benjamin Franklin

Bancnotă de 12 șilingi tipărită în 1709 de colonia New Jersey

La declararea Statelor Unite, pe teritoriul țării circulau mai multe monede,


dar cea mai populară era moneda spaniolă de opt reali, Real de a Ocho, care
era numită "dolarul spaniol". El era făcut din argint și era asemănător, ca
valoare și greutate, cu talerul olandez Leeuwendaaler, din care se trage leul
românesc, care devine astfel un fel de văr al dolarului american.
La rândul lui, talerul olandez are originea în talerul german, care a însemnat
"moneda din vale" (thal).
Istoria spune că în secolul XVI contele Hieronymus Schlick din Boemia a
promovat moneda de argint turnată într-o regiune numită Valea lui Joachim
(Joachimsthaler), unde erau minele de argint. Numele a fost scurtat în taler
și exportat în multe țări: țările scandinave - daler, Olanda daaler, Rusia -

8
taler, Cehia - tolar, Ungaria- taller, Italia - tallero, Grecia - taliro, Spania -
talero.

Pronunția olandeză pentru thaler este daaler și de acolo vine numele de


dolar al monedei americane.
Istoria circulației talerilor acoperă cel puțin patru secole.

În anul 1775, Congresul Continental (strămoșul Congresului American) a


emis o monedă continentală, sub formă tipărită, cu o scală largă de valori:
de la o șesime de dolar până la $ 80.

Bancnotă americană "continentală" în valoare de o treime de dolar emisă în anul


1775.
Abia în anul 1857 Statele Unite legiferează propria monedă: dolarul
american cu subdiviziunile de jumătate de dolar, sfert (quarter), dime (10
cenți), nickel (5 cenți). Tot atunci, Statele Unite au introdus banii pe sistem
decimal.
Abraham Lincoln a semnat în anul 1863 Legea Băncii Naționale, prin care
se interziceau toate monedele străine pe teritoriul Statelor Unite.
Designul primului dolar a fost făcut de Solomon Chase, care era ministru de
finanțe în anul 1862.
Pentru toate bancnotele americane a fost aleasă culoarea verde, ca să
împiedice falsificarea lor prin fotografiere, în epoca în care nu existau
fotografii color.
Bancnota de 1 dolar este cea mai veche și cea mai complexă.

9
Ea are pe față (averse) portretul lui George Washington, reprodus după o
pictură, cifrele de unu, numărul de înregistrare și semnăturile secretarului de
tezaur (ministru de finanțe) și ale guvernatorului băncii.

Pe revers, bancnota are cuvântul "one" în centru și două imagini cu


semnificații simbolice.

În dreapta este simbolul național vulturul pleșuv, cu corpul acoperit de un


scut pe care sunt 13 dungi albe și roșii, care semnifică cele treisprezece state
inițiale. În ghiarele de la piciorul drept, vulturul ține un ram de măslin, cu
13 măsline și 13 frunze, iar în ghiarele de la piciorul stâng este ținut un
mănunchi de 13 săgeți. Deasupra vulturului este o decorație cu 13 stele.
Vulturul ține în cioc o eșarfă pe care scrie E Pluribus Unum (Cu toții
facem doar unul) și sub el este inscripția of the United States.

10
Imaginea din stânga este a unei piramide de model egiptean (sugerează
soliditate, durată), cu 13 rânduri de blocuri de piatră și care pare neterminată
la vârf, ca anticipare a altor state care se vor alipi uniunii americane. Ochiul
binevoitor al Providenței, într-un triunghi înconjurat de raze de lumină,
privește aprobator construcția oamenilor din Statele Unite, iar inscripția
Annuit Coeptis se traduce cu "El este de acord cu facerea noastră".
Sub piramidă este scris Novus Ordo Seclorum ("greșeala" seclorum în loc
de seculorum este voită), adică "Noua ordine a vremurilor". Amândouă
citatele sunt din Virgiliu.
Mai jos, sub imaginea din stânga, este scris The Great Seal (Marele sigiliu).
Cele două imagini sunt legate de marginile laterale ale bancnotei cu câte un
șir de 13 perle.
In centru, deasupra cuvântului unu este scris In God we Trust (Ne
încredem în Dumnezeu), motto-ul național scris pe toate bancnotele și
monedele.

Poreclele dolarului sunt: single, one, buck, cabbage leaf, looner, paper, one-
note, peso. În argou, $5 este fiver, lincoln, fivespots, $ 10 a tener (or tenor
sau Pavarotti din cauza asemănării sunetului tener/tenor) sau sawtooth, $100
este benjamin, benji, franklin, yard sau C-note.

Pe celelalte bancnote americane apar:

Avers Revers
_____________________________________________________________
$5 Abraham Lincoln Memorialul Lincoln din Washington

$ 10 Alexander Hamilton Clădirea Tezaurului

$ 20 Andrew Jackson Casa Albă

$ 50 Ulysses Grant Capitoliul

$ 100 Benjamin Franklin Independence Hall din Philadelphia

De mai mulți ani se discută schimbarea bancnotei de $ 10, cu scoaterea


imaginii lui Hamilton și înlocuirea ei cu una de femeie sau femei. Sugestia
cea mai favorizată este cea care propune un grup de sufragete. Mai puțin
populare sunt propunerile de a tipări imaginea Helenei Roosevelt sau a Rosei

11
Parks (militantă de culoare pentru drepturile civile). Propunerea de
schimbare este generată de mișcarea feministă americană, tot mai agresivă.

Banii virtuali
Într-o definiție foarte largă, banii virtuali sunt sumele care circulă, se
transferă, se folosesc la plăți dar nu apar fizic și sunt puși în mișcare doar de
documente scrise și vehiculate între părți.
Așa sunt transferurile dintre conturile bancare, operațiile făcute cu cărți de
credit, cu cărți de cadou (gift cards) sau prin cupoane (de companii aeriene,
restaurante, librării, orice fel de magazine, etc).
O altă variantă sunt banii sub forma de mărfuri (commodity money), care
pot fi transferați ca valori, sau schimbați la bursele de mărfuri (grâu, petrol,
cafea, produse agricole, vinuri, etc).
Banii virtuali care circulă doar prin scripte se referă la monedele clasice,
deobicei cele de referință și - prin aceasta - sunt confirmați de băncile
centrale. Aceasta se numește forma de bani centralizați.

Banii digitali sunt diferiți. Ei sunt bani virtuali apăruți după introducerea
comunicării digitale, există numai sub formă electronică (fără să aibă undeva
un echivalent în bani fizici, cum ar fi contul de bancă) și a căror condiție este
variabilă.
Clasificarea lor începe cu încriptarea, prezentă sau nu: banii digitali
încriptați (cryptocurrency) sau ne-încriptați (non-cryptocurrency). Acești
bani nu sunt centralizați, adică nu sunt confirmați de o bancă centrală sau
de o autoritate financiară recunoscută.
Ca urmare, banii virtuali digitali sunt foarte expuși la fraude de către
hackeri.
În plus, ei au o mare volatilitate: acum doar câteva luni, Bitcoin valora $
20.000, ca să cadă în prezent la $ 7.000.

Există o complicată relație între diferitele forme de bani: fizici sau virtuali,
centralizați sau nu, încriptați sau nu, cash sau commodity money, așa cum
rezultă din schema de mai jos.
Exemple de monede virtuale și de fondatori ai lor sunt Bitcoin (Satoshi
Nakamoto), Ethereum (Vitalik Buterin), Litecoin (Charlie Lee),
Namecoin (Vincent Durham), Neo (Da Hangfei s1i Erik Zang), Stellar
(Jed McCaleb).

12
Începând cu decada a 9-a a secolului trecut, multe firme s-au înființat pentru
a asigura plățile electronice, așa cum au fost DigiCash, Liberty Reserve,
Digital Wallet, Google Wallet și multe au dispărut prin faliment. Persistă și
prosperă Pay Pal și mai puțin Cayan, Square, BitPay.
Ca o concluzie, în faza actuală sunt forme sigure de a face plăți prin
mecanisme electronice, dar când vine vorba de investiții este nevoie de
prudență în alegerea cumpărării de monede digitale.

Istoria monedei Euro


Este moneda folosită de 22 de țări europene, care cumulează o populație de
338 de milioane. 19 dintre aceste țări sunt membre ale Uniunii Europene
(Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia,
Slovacia, Slovenia, Suedia) și 3 nu sunt membre ale Uniunii Europene
(Vatican, Muntenegru, Monaco).
Este a doua cea mai folosită monedă din lume, după dolarul american.

13
Euro a fost introdusă în anul 1999, la început numai pentru plățile
electronice, dar a trecut la propriile bancnote și monede în anul 2002.
Pentru a fi mebră a zonei monetare Euro, o țară trebuie să îndeplinească
criteriile tratatului de la Maastricht, dintre care cele două mai importante
sunt:
- să aibă și să mențină un deficit bugertar mai mic de 3% din produsul
național brut (GDP);
- să aibă un raport deficit/produs național brut (GDP) mai mic de 0.6
(adică un defict de maximum 60% din produsul național brut.

Avantajele țărilor mici din UE de a fi în zona monetară Euro este acela că,
fiind susținute de celelalte țări, pot lua împrumuturi cu dobânzi mici și sunt
atractive pentru investițiile de capital străine.
Dezavantajul este că nu pot manevra moneda, care nu le aparține, astfel că
nu au măsuri eficiente de a lupta împotriva inflației (devalorizarea monedei,
limitarea cantității de mnedă pusă în circulație). Acesta a fost cazul crizei
prelungite a Greciei, încă nerezolvate.

Euro este controlat de Banca Europeană Centrală, dar posibilitățile acesteia


sunt limitate de faptul că cele 19 țări participante au politici fiscale diferite.
Uniunea Europeană este în curs de negocieri cu țările din zona euro pentru
un proiect de unificare politicilor financiare. Acest lucru poate fi extrem de
avantajos țărilor UE cu economii puternice, dar nu și celor care se zbat cu
instabilități financiare, șomaj ridicat și productivitate redusă, așa cum sunt
Italia, Spania și Portugalia.

Opinii: Cât de dezirabilă este moneda


Euro?

Polonia refuză să treacă la euro pentru a nu deveni o


economie „de periferie”: Cei care cred că Vestul este
plin de unchiași buni, care au grijă de interesele tale, nu
ar trebui să se implice în politică
DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ ; www.activenews.ro; 17 martie 2017

14
Partidul Lege și Justiție (PiS), aflat la guvernare în Polonia, a anunțat că țara
nu va adopta moneda unică europeană în următorii 10 până la 20 de ani.
Argumentul acestui refuz este acela că o trecere la euro mai devreme ar
priva țara de libertatea de a-și decide politicile și ar putea să o transforme
definitiv într-o „economie de periferie”.

Deși opoziția cere trecerea la euro, oficialii partidului aflat la putere spun că
cea mai mare economie estică din UE are nevoie de mai mult timp pentru a
atinge nivelul de trai din Germania.

Liderul PiS, Jaroslaw Kaczynski, a declarat că aderarea la zona euro ar


afecta fie exportatorii, fie nivelul de trai al cetățenilor. „Cei care cred că
Vestul este plin de unchiași buni care au grijă de interesele tale nu ar
trebui să se implice în politică", a declarat Kaczynski. „Putem adera la
zona euro când PIB-ul nostru va atinge 85% din cel al Germaniei".

Ministrul Mateusz Morawiecki, care administrează politicile economice,


susține că renunțarea la o serie de instrumente, printre care și moneda zlot
care fluctuează față de euro și dolar, ar elimina instrumentele de care Polonia
are nevoie pentru a se apropia economic de statele mai bogate.

Deși Polonia crește peste media UE, PIB-ul său pe cap de locuitor în termeni
ai puterii de cumpărare s-a situat la 69% din media blocului, scrie Mediafax.

Vast majority in Czech Republic reject euro in favor


of national currency
www.rt.com; 17 Oct, 2017
Over 85 percent of Czechs are against the idea of replacing the koruna with
the euro, according to a poll by Datamar before parliamentary elections.

“In Czech society, a negative outlook on the republic's entry into the
eurozone prevails. A total of 85.2 percent of respondents said they were
against, while 51.2 percent of them expressed their categorical reluctance.

15
The adoption of euro is supported by 14.8 percent of respondents, but only
4.6 percent of them are absolutely sure about that,” said the pollsters, who
carried out the survey in October ahead of the parliamentary elections.
The Czech koruna has become the world’s top performing currency against
the US dollar, strengthening over 10 percent against the greenback in the last
52 weeks. The koruna has appreciated more than four percent year-to-date,
the most of all currencies in the world, ahead of the Russian ruble, Polish
zloty and Swedish krona.
Danske Bank predicted in September the koruna would extend its rally,
“based on robust Czech economic fundamentals and relative monetary
policy divergence.”

Public support for the euro


Felix Roth, Lars Jonung, Felicitas Nowak-Lehmann 11 November 2016
www.voxeuro.org

The euro as a common currency has recently been the subject of harsh criticism by
economists from both sides of the Atlantic, including claims that citizens in some
Eurozone countries are turning against it. This column argues that, in fact, the euro
currently enjoys comfortable popular support in each of the 12 original member states of
the Eurozone and that potential upcoming referenda in any of these countries do not
appear to pose a threat to the currency. In contrast, popular support for the euro has
declined sharply in non-Eurozone EU member states since the recent crisis, with the UK
standing out as the country with the most negative view.

Recently the euro as a common currency has been the subject of strong
criticism by economists from both sides of the Atlantic (e.g. Stiglitz 2016,
Sinn 2014). This criticism has been inspired by the financial and economic
crisis in some Eurozone countries and by the slow recovery in the region
after the Global Crisis of 2008. Scholars claim that a majority of citizens
have turned against the euro in large member states of the Eurozone, such as
Germany (Stiglitz 2016: 314) and Italy (Guiso et al. 2016: 292, Sinn in
Kaiser 2016a).

In the wake of the vote for Brexit in the UK referendum in June this year, it
is argued that knock-on effects in the form of potential upcoming referenda
on the euro in the Eurozone (e.g. in Italy) might lead to its break-up
(Feldstein 2016, Stiglitz in Martin 2016, Stiglitz in Kaiser 2016b). In

16
addition, it has been postulated that animosity amongst EU member states is
at a high (Alesina 2015: 78). This suggests a rising threat to the European
project, including the common currency.

These claims concerning the standing of the euro raise the question: How
does the public in EU member states actually look upon the common
currency at this stage? We are able to provide an answer based on survey
data on the popularity of the single currency, which are available from its
creation, as polled by TNS-opinion (European Commission 2016). These
data are provided through the Eurobarometer (EB). The euro is a unique
currency in the sense that similar time series evidence does not exist for any
other currency.

Moneda unică?
De câțiva ani circulă ideea schimbării sistemului mondial financiar prin
adoptarea unei monede unice. Printre primii care au fost în favoarea unei
astfel de schimbări a fost celebrul economist englez John Maynard Keynes,
care a fost influent în abandonarea etalonului aur și care a teoretizat
intervenția guvernului în manipularea masei monetare.
Dacă s-ar trece la o monedă unică, ar fi nevoie de o bancă centrală mondială,
de monetării care să acopere nevoia de monedă pentru întreaga lume și de
mecanisme de control internaționale. Costul ar fi semnificativ.

Unele țări, mai ales cele cu economii puternice și stabile, ar profita, dar
altele ar fi dezavantajate de sistemul unic, care ar suprima potențialul lor de
a contracara inflația prin manevrarea masei monetare și măsuri de
devalorizare.

Se poate anticipa că ar fi și țări care nu s-ar putea califica să intre în uniunea


monetară mondială.
O variantă este ca o monedă internațională să fie emisă de Fondul Monetar
Internațional și adoptată numai de țările membre ale FMI.

17
Numele propuse pentru moneda unică ar fi terra, earth, mundo, global,
DEY (dollar-euro-yuan)...

Deocamdată nu sunt perspective imediate pentru o astfel de măsură.

O lume fără bani?


Profeți religioși, adepții comunităților de tip falanster, utopiștii și mai ales
comuniștii și anarhiștii au teoretizat o lume fără bani, dar ea nu a fost
realizată și teoriile care au susținut-o pierd credit din cauza evoluției lumii.
Istoria modernă arată că banii și instituțiile financiare sunt vitale pentru
dezvoltarea economică și că țările unde acestea întârzie să apară nu trec de
stagiile primitive ale dezvoltării socio-economice.

Dar, cum ideea socialistă nu dispare, iată texte ca cel de mai jos tipărit în
1979 în Socialist Standard:
Banii vor dispărea...Aurul, după exprimarea lui Lenin, va fi folosit la
fabricarea toaletelor publice...În comunism, bunurile societății vor fi
accesibile gratuit...Întreaga organizare a societății va fi fără bani.

Tradiția vine de la clasicii comunismului. Iată textul lui Engels din 1847
(Principiile comunismului. Secțiunea 18):
În final, când intregul capital, toată producția și toate schimburile vor
fi în mâna poporului, proprietatea privată va dispărea și banii vor deveni
nenecesari.

Tom Wetzel (Quora/Socialism/Economics/Society 1973) scrie:


În socialism nu vor exista state și nici salarii, din moment ce nu vor
mai fi patroni care să plătească angajații. Banii vor juca un rol diferit în
societate și nu se va permite ca ei să ducă la formarea banului-capital.

Până în prezent, toate statele lumii, inclusiv cele mai rigid comuniste, nu au
renunțat la bani și nu au introdus distribuirea gratuită a bunurilor, nelimitat și
după necesități, așa cum promite ideologia utopică a comunismului.

18
Istoria băncilor

Iisus alungându-i pe zarafii din Templu: Giotto di Bondone 1306

Bancher din Peruggia, secolul XIV

19
Germenii băncilor, zarafii și creditorii, au apărut aproape simultan cu banii și
circulația lor.
După intrarea în era Evului Mediu reînvigorat de Renaștere, băncile au
devenit firme cu clădiri, salariați și sisteme ramificate, iar bancherii au
părăsit strada și piețele și au format o elită a lumii, cu mare influență în
politică, comerț și producție.
Primele operațiuni bancare au fost schimbarea banilor și creditul cu notele
(scrisorile) de împrumut - cambium per literas. Amândouă generau un
coeficient de profit pentru bancher și au dus la dezvoltarea rapidă a
comerțului cu bani. În paralel, bancherii au inventat registrele de socoteli,
contabilitatea financiară și metodele de debit-credit, transfer și primele
forme de cecuri, scrisori de valoare foarte utile negustorilor care călătoreau
pentru afaceri în țări cu monede diferite.
Se poate spune că debutul industriei bancare europene este secolul XIV, iar
țările de origine au fost Italia, urmată de Olanda, Anglia și Suedia, cu centre
la Amsterdam, Londra și Stockholm.
La început, băncile foloseau pentru împrumuturi numai profitul realizat din
alte împrumuturi sau schimburi, dar treptat au adoptat regula fracțiunii de
rezervă, care se aplică și azi. Conform ei, o bancă ține în depozite sub formă
de monedă doar 6-10% din capitalul ei, atât cât să poată acoperi cererile de
bani lichizi ale clienților care îi solicită la un moment dat, folosind restul la
împrumuturi și - din epoca modernă - la investiții, care aduc, la rândul lor un
al doilea val de profituri. Fracțiunea de rezervă este insuficientă în cazurile și
în care un număr mare de oameni cer banii lichizi în același timp.

Treptat, la început bancherii, apoi băncile, au devenit creditorii șefilor de


stat, a prinților, regilor și împăraților, apoi ai guvernelor. Din această fază,
bancherii au format o elită a societății, cu multiple contacte, putere și
influență.
În paralel, băncile au dezvoltat treptat un sistem de împrumut pentru clasa de
mijloc și apoi lumea modestă, cu plate în rate. Curând, băncile și-au format
o clientelă care acoperă aproape întreaga națiune.
A urmat formarea de conglomerate bancare, deschiderea de ramuri în alte
țări decât cea de origine și astfel s-a ajuns la băncile transnaționale.
În secolul XX evoluția expansivă a sistemului bancar a atins cote fără
precedent. S-au format instituțiile de bursă cu comercializarea de acțiuni, au
apărut bonurile (bonds), apoi asigurările și - mai târziu - derivatele,
fondurile mutuale și conturile cu destinație specială (sănătate, educația
copiilor, îngrijri la bătrânețe).

20
În anul 2006, suma totală a producției economice a lumii se cifra la 48,6
trilioane de dolari. În același an, suma tuturor acțiunilor de bursă din lume
era de 50,6 trilioane și cea a bonurilor de 67,9 trilioane. Economia financiară
a ajuns să depășească economia clasică industrialo-agrară.

Cu toate acestea, băncile, cu toate variantele lor (de depunere, de investiție,


comerciale, centrale) sunt primele victime ale marilor crize economice, care
zguduie periodic lumea. Ultima mare amenințare a avut loc între anii 2007-
2013 și a debutat ca o criză financiară, cu lipsă acută de capital, nu una de
supraproducție și limitare a piețelor.
Niall Ferguson crede că evoluția ne-lineară a lumii economice, inclusiv a
celei financiare, conține în sânul ei sămânța crizelor periodice, de neevitat și
greu de anticipat. El crede că la originea crizelor economice sunt trei factori
principali:
- imposibilitatea de a prevedea viitorul, chiar apropiat, de unde apar
investițiile greșite;
- schimbările permanente din lumea economică și
- comportamentul ilogic, dominat de emoții, al ființelor umane.

Istoria marilor bancheri

Banchieri din Florența medievală

21
Ca și strămoșii lor din antichitate, zarafii italieni medievali - care schimbau
bani și acordau împrumuturi - făceau operațiunile lor în piețele publice, sau
pe străzi, folosind o mică tejghea (banca), de unde cuvintele de banchiero,
banchieri.
Interdicțiile religioase creștine, care condmanau obținerea de venituri prin
dobândă ca pe un păcat, au făcut ca cei care au luat controlul manevrării
banilor să fie evreii. Și Vechiul Testament condamnă luarea de dobânzi, dar
numai când acestea erau percepute de la cei din același neam, de la
coreligionari. Așa se face că industria bancară europeană și - mai târziu - cea
americană să fie dominate de familii de evrei.
Sunt și excepții, ca aceea a familiei Medici din Florența, care a controlat
finanțele în Italia pentru secole (XII-XVIII) și a dat patru papi și două
regine. Medici au jucat un rol mare în Renaștere, investind în construcții și
opere de artă și jucând rolul de mecena protectori pentru mulți artiști de
geniu.
Un alt italian care a contribuit la dezvoltarea finanțelor europene a fost
Fibonacci, matematician de geniu care a trăit în secolele XII-XIII. Fiu al
unui vameș dintr-un oraș din Algeria de azi, el a cunoscut și studiat
numerele indiene-arabe, apoi s-a stabilit la Pisa. Formulele lui de calcul
matematic au ajutat dezvoltarea evidenței banilor

Printre cei mai mari bancheri din istoria lumii se numără:


Nathan Rotschild (1777-1836), pionier al activității bancare
transnaționale, el a devenit creditorul regilor europeni și a format un imperiu
bancar puternic, folosind membrii familiei implantați în orașele europene
cele mai active.
Junius (tatăl) și JP Morgan (fiul 1837-1913) mari bancheri
americani, a căror bancă a jucat un rol de bancă centrală și a fost embrionul
Băncii de Rezervă Federală.
Paul Warburg (1868-1932) imigrant german care a modernizat
sistemul bancar american.
Amadeo P. Giannini (1870-1949) bancher american care a inițiat
atragerea lumii modeste către bănci, lărgind mult clientela industriei
financiare.
Charles Merrill (1885-1956) unul din cei care au creat marele centru
economic Wall Street. A introdus componenta de investiții a băncilor.

Se apreciază că 13 familii controlează astăzi finanțele mondiale: Rotschild,


Bruce, Cavendish (Kennedy), De Medici, Hanover, Hapsburg, Krupp,
Plantagenet, Rockefeler, Romanov, Sinclair, Warburg și Windsor (Saxa-

22
Coburg-Gothe). Periodic, ziarele de senzație publică articole care
"dovedesc" că aceste familii sunt conectate cu organizații secrete ca
Iluminatti, că formează un guvern mondial neoficial și că sunt - în generația
de azi - adepții Noii Ordini a Lumii.

Citate despre bani


 Banii nu pot cumpăra fericirea, dar nici sărăcia – Leo Rosten
 Cheltuitorii mari sunt proşti creditori– Benjamin Franklin
 Nu am fost niciodata într-o situaţie care să se înrăutaţească pentru
că am avut bani la mine. – Clinton Jones
 Dacă împrumuţi cuiva 20 de dolari şi nu mai vezi niciodata acea
persoană, probabil ca atât valoreaza ea. – Anonim
 Un om este mai atent la banii lui decât la principiile sale. – Ralph
Waldo Emerson
 Banii îți aduc medicamente, dar nu-ți aduc sănătate; cunoștințe,
nu și prieteni; servitori, nu și fidelitate. — Henrik Ibsen
 Când e voba de bani, toți sunt de aceeași religie. — Voltaire
 Vă voi spune secretul îmbogățirii pe Wall Street. Incearca să fii
lacom când ceilalți sunt înfricoșați și iîncearcă să fii înfricoșat
când ceilalți sunt lacomi – Warren Buffett
 Oricine spune că banii nu pot cumpăra fericirea , pur și simplu nu
știe unde să își facă cumpărăturile. - Gertrude Stein
 Un om bogat nu este altceva decât un om sărac care are bani. -
W.C. Fields
 Exista un fel de snobism spiritual care îi face pe oameni să
gândească că pot fi fericiți fără bani.- Albert Camus
 Sărăcia nu este o umilință, dar nici o mare onoare.- Proverb
Yiddish
 Când eram tânăr , credeam că banii sunt cel mai important lucru
din viață; acum , când am îmbătrânit , știu sigur că așa este.-
Oscar Wilde

23
 Pecunia non olet" / " Banii nu au miros. Vespasianus (cel care a
inventat taxele pentru closetele publice din Roma)
 Banii sunt asemeni celui de-al șaselea simț , fără de care nu îți poți
folosi complet celelalte cinci simțuri.- W.Somerset Maugham
 Cei care au bani pot mânca înghețată și in iad.- Proverb libanez
 Daca vrei sa înveți despre valoarea banilor , împrumută-te.-
Benjamin Franklin
 Banii înseamnă putere , libertate , siguranță , rădăcina tuturor
relelor și totalitatea binecuvântărilor.- Carl Sandburg
 Când ai bani în buzunar , ești înțelept , arătos, și cânți
nemaipomenit de frumos.- Proverb Yiddish
 Banii nu pot cumpăra fericirea , dar pot cumpăra felul de
nefericire pe care ți-o dorești.- Anonim
 O banca este un loc în care ți se împrumută o umbrelă când
vremea este frumoasă și în care ti se cere umbrela înapoi atunci
când plouă.- Robert Frost
 Nimeni nu își va aminti de un bun samaritean numai datorită
intențiilor lui bune ; nu acesta este cazul atunci cand are și bani.-
Margaret Thatcher
 Semper inpos quicumque cupit." / " Oricine râvnește este mereu
sărac.- Claudian
 Mi-ar place să mor ca un om sărac cu o mulțime de bani.- Pablo
Picasso
 Cu bani poţi face morţii să vorbească, fără bani poţi face muţii să
tacă (proverb chinez)
 Când câinele are bani, i se spune: “Domnule câine! (proverb
arab).
 Cu bani ai și mamă și tată (proverb românesc)
 Avarul strânge bani pentru rege, hoţi şi foc (proverb indian).

24
Trivia
 De ce au monedele margine zimțată. Din două motive:
- când monedele se făceau în întregime din metale prețioase
(aur, argint, aliaje de aur), oamenii scrijelau cu cuțitul metalul de pe margine
ca să-l valorifice;
- după ce banii s-au făcut din metale obișnuite (nichel, bronz,
zinc, aramă), marginea cu zimți a îngreunat falsificarea monezilor.

 originea cuvântului cash: de la monedele chineze de bronz, cu gaură


centrală, din perioada dinastiei Tang (618-901 e.n), numite kai-yuang
(pronunțat keiș).
 sinonime românești și nume argotice pentru bani: parale, firfirici,
gologani, parai, franci, sfanți, pițule, arginți, mardei, lovele, crăițari,
verzi (dolari), biștari, boabe, mălai, pitaci, țechini, albi, albiori,
mangoți, copeici, denghi.

 sinonime englezești și nume argotice pentru bani: bread (pâine), buck


(țap), dosh, dough (aluat), loot (pradă), lucre (profit), moolah (hoge,
preot musulman), readies (pregătiți), cabbage (varză), broccoli, clams,
pesos, dineros, shekeli.

 Serviciul Secret American a fost înființat pentru prima dată ca o secție


a Departamentului de Tezaur, în anul 1865, cu misunea de a depista
falsificatorii de bani. Ulterior, US Secret Service a primit misiunea de
a proteja liderii naționali (președinți și vicepreședinți în funcție sau
pensionați, soțiile lor și familiile lor imediate, candidații la alegeri
prezidențiale și familiile lor, alte personalități). Din 2003, Serviciul
Secret a devenit parte a Departamentului pentru Securitatea Tării
(DHS - Department of Homeland Security).
 Numele de argou "buck", folosit pentru dolar, vine de la tradiția
comerțului din America de Nord din sec. XVII. Pieile de animale
(urși, lupi, vulpi, veverițe, racooni, vidre, bizoni, etc) erau folosite
pentru troc și una dintre cele mai frecvente mărfuri era pielea de
căprior (buck).

25
Copii numărând bani - Murillo 1850

 Cea mai mare bancnotă emisă de monetăria americană a fost cea de $


100.000 și avea imaginea lui Salmon P. Chase, secretarul tezurului din
timpul lui Abraham Lincoln. A fost tipărită în anul 1934.

26
 Bancnotele, banii de hârtie, nu sunt făcuți din hârtie. Pentru a le mări
rezistența, bancnotele de dolari sunt fabricate din bumbac (75%),
țesături și fibre sintetice.
 Bancnotele de 1 dolar se deteriorează cel mai repede: ele au o durată
de viață de 11/2 ani.
 Suprafața banilor, mai ales a bancnotelor, este populată cu mulți
microbi. Pe 1 cm2 de suprafață a bancnotelor se găsesc mai mulți
microbi decât pe aceeași suprafață a scaunelor de closet.
 Toate bancnotele americane, indiferent de valoare, au aceeași greutate
- 1 gr.
 In fiecare an, trezoreria americană tipărește peste 8 miliarde de
bancnote.
 Dolarii sunt folosiți în întreaga lume: în SUA, cele mai populare
bancnote sunt cele de 1 dolar (cu portretul lui George Washington) și

27
20 de dolari (cu imaginea lui Andrew Jackson), în străinătate cele de o
sută (cu imaginea lui Benjamin Franklin).
 Monedele penny (a suta parte din dolar) au fost la început fabricate
din cupru; astăzi se folosește zincul (95%) acoperit cu o folie subțire
de cupru. Când cineva are grădina invadată de melci fără cochilie
(slugs), care sunt foarte distrugători pentru plante, pune în pământ
monedele de 1 penny, care omoară melcii prin electrocutare.
 Cerneala cu care se tipăresc dolarii este specială, are calități
birefringente, este identificabilă și este foarte greu de lasificat.
 În ultimii 20 de ani au fost cinci cazuri de falsificare a dolarilor pe
scară mare și campionul lor a fost Francois Bourassa. El a reușit să
sustragă hârtia originală de la fabrici din Germania și Elveția și a
produs peste 250 de milioane de dolari falși. Mai mult, el a fost
capabil să schimbe pe dolari adevărați o sumă de 50 de milioane și -
prin avocați foarte buni - a scăpat cu o pedeapsă minimă. Bourassa s-a
născut în Canada și a fost arestat de poliția canadiană.

28
Dolarii - Andy Warhol

29
Drinkology: Old Money Cocktail

Combinație de 50 mL bourbon, 15 mL de Aperol (aperitiv


italian alcoolic cu arome de cinconă, rubarb--revent,
gențiană și portocală amară), două linguri de lichior de nuci (Nux Alpine
Walnut Liqueur), 10 picături de bitter (Angostura), sucul de la o felie de
coajă de portocală stoarsă (ulei de portocală) și trei picături de Jamaica
Pimento (extras de fructe de pădure foarte puternic condimentat). Totul
amestecat peste gheață, servit în pahar cu gura largă.

Rubrica gastronomică: mâncare pe bani


puțini/ mâncare pe bani mulți
Bani puțini
În vremuri de restriște, oamenii inventează feluri de mâncare modeste, puțin
costisitoare.
Așa afost epoca marii crize economice americane (1929-1934), când cina
devenise o masă cu un singur fel de mâncare și desertul se limita la un măr
copt sau o bomboană.
Oamenii mâncau supe făcute cu 1-2 cartofi, salată de păpădie, un fel de
papară (pâine uscată, înmuiată cu apă fierbinte, sfărâmată și amestecată cu
sare, piper și puțin ulei) și un fel devenit foarte popular, numit "cina
săracului".

Într-o tigaie cu puțin ulei încins se prăjeau cartofi tăiați


și ceapă, apoi se adăugau felii din 1-2 hotdogs (cel mai
ieftin mezel).

30
Zaraf bătrân - Jusepe de Ribera

31
O variantă cu varză acră în loc de cartofi era deasemeni frecvent prezentă pe
masa familiilor.
În timpul crizei americane industria alimentară a inventat SPAM (conserve
de carne de porc fiartă, amestecată cu sare, apă, amidon - fabricată de
Hormel pentru comerțul din țară și pentru comenzile armatei), biscuiții Ritz,
macaroanele cu brânză Kraft, supele la conservă Campbell, gogoșile Krispy
Kream, praful de sirop cu arome artificiale Kool-Aid și alte feluri de
mâncare cu preț redus.

În România copilăriei mele, pentru mulți ani am trăit experiența ciorbelor și


mâncărurilor fără carne (varză, fasole, cartofi, spanac, mazăre, salată, ștevie,
ciulama, macaroane cu brânză, sau doar puțin zahăr sau marmeladă), supa de
chimen cu pâine prăjită, "puțișoarele de îngeri" (cilindri de aluat de făină cu
cartofi, fierți și tăvăliți în pesmet), ceaiul cu pâine prăjită unsă cu untură,
tăiței cu varză, mămăliga cu lapte dulce sau acru, mămăliga rece prăjită
(puricei), sau coaptă (turtoi).

Bani mulți
Printre cele mai scumpe mâncăruri din lume sunt:

 Trufele: circa $ 2.000/kg


 Ciupercile chinezești Matsutaki
 Icrele negre : $ 1.000 sau mai mult pentru 200 gr.
 Icrele caviar alb: $ 9.000 pe kg.
 Stridiile: cele din Coffin Bay (Australia) ajung la $ 100 bucata
 Carnea de vită specială: în special carnea japoneză de vită Kobe sau
Wagyu. Un burger cu astfel de carne ajunge la $ 400.00

 Frrrozen Chocolate făcută din 14 feluri de cacao rare. Servită cu aur


comestibil poate face o cupă de desert să coste peste $ 1.000.

32
Music: Money - Pink Floyd
from the Dark Side of the moon
Money
Get away
You get a good job with good pay and you're okay
Money
It's a gas
Grab that cash with both hands and make a stash
New car, caviar, four star daydream
Think I'll buy me a football team
Money
Well, get back
I'm all right Jack Keep your hands off of my stack
Money
It's a hit
Don't give me that do goody good bullshit
I'm in the high-fidelity first class travelling set
I think I need a Lear jet
Money
It's a crime
Share it fairly
But don't take a slice of my pie Money
So they say Is the root of all evil today
But if you ask for a raise
It's no surprise that they're giving none away
"HuHuh! I was in the right!"
"Yes, absolutely in the right!"
"I certainly was in the right!"
"You was definitely in the right.
That geezer was cruising for a bruising!"
"Yeah!" "Why does anyone do anything?"
"I don't know, I was really drunk at the time!"
"I was just telling him, he couldn't get into number 2.
He was asking why he wasn't coming up on freely, after I was yelling and screaming and
telling him why he wasn't coming up on freely.
It came as a heavy blow, but we sorted the matter out"

https://www.youtube.com/watch?v=cpbbuaIA3Ds

33
Istorie prezidențială americană:
Președinții americani și banii

În anul 2016 s-a făcut o clasificare după bogăție a celor 45 de


președinți americani, a căror avere a fost estimată în
echivalentul 2016 al dolarilor.

Cei mai bogați președinți:

1. Donald Trump: el a declarat în repetate rânduri că are o avere


de 10 miliarde de dolari, dar revista Forbes a estimat averea lui Trump
la "numai" 3,7 miliarde.
2. John Fitzgerald Kennedy: 1 miliard de dolari.
3. George Washington: 580 de milioane.
4. Thomas Jefferson: 234 de milioane.
5. Theodore Roosevelt: 138 de milioane.

Cei mai "săraci" președinți:

Henry Truman, Calvin Coolidge, Woodrow Wilson,


Andrew Johnson, Ulsses Grant, Abraham Lincoln, James
Garfield, Chester Arthur: toți sub 1 milion de dolari.

34
Zarafii - Marinus Van Reymerswaele

35
Moartea și bogătașul - Hans Holbein cel tânăr

36
____________
____________
Poeta lunii: Constanța Buzea
29 martie 1941 - 31 august 2012
Constanța Buzea (1941-2012) a debutat publicistic la puțină vreme după
moartea lui Nicolae Labiș, încă liceancă, în 1957, iar primul său volum de
poezie, De pe pământ, a apărut în 1963. Una dintre puținele poete de reținut ale
anilor de înflorire șaizecistă (deși interesul ține azi strict de istoria literară, din
aceeași promoție mai pot fi citate Ana Blandiana și Gabriela Melinescu),
Constanța Buzea devine în anii următori una dintre prezențele cele mai active
din literatura generației sale.
Autoare a numeroase volume de poezie și cărți pentru copii, C.B. publică într-un
ritm susținut (totuși nu chiar cu frenezia lui Adrian Păunescu, ce-i va fi soț până
în 1977): La ritmul naturii (1966), Norii (1968), Agonice (1970), Coline (1970),
Sala nervilor (1971), Leac pentru îngeri (antologie, 1972), Răsad de spini
(1973), Pasteluri (1974), Limanul orei (1976), Poeme (antologie, 1977), Ploi de
piatră (1979), Umbră pentru cer (1981), Cină bogată în viscol (1983), Planta
memoria (1985), Cheia închisă (antologie, 1985), Pietre sălbatice (1988),
Ultima Thule (1990). După 1997, când apare Pelerinaj, publică mai mult
antologii, cea mai cunoscută (și cumva definitivă) fiind Roua plural, apărută în
trei ediții (1999, 2007,
2010).
Redactor, mai bine de 35 de
ani, al revistelor
„Amfiteatru” și „România
literară” (unde a și ținut o
rubrică importantă pentru
tinerii aspiranți, „post-
restant”), a primit Premiul
Național de Poezie Opera
Omnia în 2001.

37
Ultimele cărți publicate, în afară de Creștetul ghețarului: jurnal 1969-1971
(2009), au fost Netrăitele (I) (2004) și Netrăitele (II) (2008), în care e mai
confesivă și mai puțin interesată să facă poezie decât oricând în trecut, acest
testament care amestecă poemul și notația jurnalieră convertind experiența
poetică în căutare spirituală (aparent resemnată, dar de fapt gravă și
mistuitoare ca la toți credincioșii autentici) și, în cele din urmă, în rugăciune.
Claudiu Komartin

Aprilie

În aplecare, tâmplă după tâmplă


Ochii albaştri, ochii mei ca mierea.
Aprilie ne dăruie vederea,
Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă.

Frazele, visul, sufletele numa


Ca de potop salvate simt că sunt.
Se face zi de mugure mărunt
Adăpostit în mintea mea de-acuma.

Nici nu mă tem, nici bucuria nu stă


Ma
i mult decât stătuse la-nceput.
Vine mereu o pasăre şi gustă
Rănind vicleană timpul meu trecut,

Şi-n mare taină puiul de lăcustă


Ciopleşte la vioara lui de lut.

Ceara

38
De-as fi lasata sa ma molipsesc
De-o zi bolnava, de un poem al tau!

Toamna contempla gândul meu lumesc


Plin de otrava si de rau.

De ce-l mai sun! El tot n-o sa ne doara.


Rabdarea-i ca o rana care-asteapta.

Cuvântul bun si mirosind a ceara


Se va-nchega arzându-ti mâna dreapta.

Mai alb decât paloarea care trece


Si amintirile-ntre noi le strânge,

Purtam la gât acelasi sarpe rece


Îmbolnavit de dor de sânge.

Acolo unde cred că ești

Acolo unde cred ca esti


Nici trenurile nu strabat
Acolo ca de sticla par
Padurile de brad brumat.

Tot mai departe simti si taci


Adaugat la rest mereu
Si nu mai pot inainta
Decat pierzandu-ma si eu.

Cum ninge, alb e orice drum


Si alb respira-ntregul timp
Nici nu te-as recunoaste-acum
Desperecheat si fara nimb.

Mi-e mila si sa-mi amintesc


Dar nici sa uit nu ma indur

39
Cata parere-i in destin
Cata greseala-i imprejur.

Cu degete de frig adun


Ca sub un sal inzapezind
Sufletul nostru inca bun
Miscarea lui catre argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri


Si fi-vor brazii ingraditi
Acolo unde cred ca esti
Printre barbari meteoriti.

In fiecare an astept
Sa ninga, sa te pot vedea
Daca privesti, daca asculti
Daca mai intelegi ceva.

În locul unde ne vom fi retras

Sunt ostenită când te simt aproape


De grija ta m-aş lepăda un ceas
Un greier mare nopţilor dă glas
Mărunte flori visează să-l îngroape.

Neliniştită viaţa mea încape


În umbra fără ghimpi de la popas.
Ce vom avea din ce ne-a mai rămas?
Nici un cuvânt nespus să nu ne scape.

În voia lor vei crede că te las


Şi vor fi nori ca-n preajma unor ape
În locul unde ne vom fi retras.

Sufletul tău se sparge ca un vas


La care vin prea multe să se adape
Sălbăticiuni şi vite de pripas.

Triptic

40
Norocul tău în resemnare,
Că nu te naşti de două ori.
Paloarea umbrei migratoare
Spuneai că vine de la mori.
Odihna ta, în versul strâns
Ca moartea ocrotind pe crişti
În ochii părăsiţi de plâns
Şi de părerea că exişti.

II
Se va-ntâmpla tărziu un foc
Pe care apele-l vor stinge-n
Neliniştea aestui loc,
Şi vom pluti printre funingeni,
Şi nici atunci nu ne vom pierde,
Străini cum ne-am născut, şi orbi,
Vom sta închişi în iarna verde
Cu nervii asurziţi de corbi.

III
Printre răniţi suferitori
Vânaţi de vrednicii lor sorţi,
Te uiţi la clipe ca la nori
Şi ca la duhul celor morţi.
În cerul lacrimei răsfrânt
Crezi ca soldatul fără za.
Dacă te plângi că eşti pământ,
Ţie pământ ţi se va da.

Agora, Punktul sensibil; www.LaPunkt.ro; 9 martie 2018


Originile intelectuale ale ordinii

41
constituționale americane - de Robert
Gabriel Ciobanu
Constituția Statelor Unite ale Americii reprezintă pentru majoritatea
gânditorilor politici documentul care încununează eforturile filozofilor
politici de a modela un regim al libertății. Finalizată la 17 septembrie
1787, Constituția Statelor Unite este adoptată oficial la 4 martie 1789.
În numai șapte articole, ea încorporează o teorie politică compactă,
ale cărei origini și influențe pot fi găsite în întreaga istorie a gândirii și
practicii politice europene, începând cu Antichitatea clasică și
terminând cu secolul XVIII. De una singură însă teoria politică pe
care sistemul constituțional american se construiește nu poate
explica reușita experimentului social și politic început în cele
treisprezece colonii. Celălalt element care, de cele mai multe ori, nu
este pomenit în discuțiile despre sistemul american de guvernământ
este originea religioasă, protestantă, a credințelor și valorilor viitorilor
cetățeni ai Statelor Unite. Dincolo de diversitatea convingerilor
religioase ale coloniștilor veniți din Lumea Veche, elementele centrale
ale sistemului lor de credințe erau aceleași. Asemănătoare în cele
mai multe privințe era și experiența lor istorică: un lung șir de
persecuții religioase la care au fost supuși timp de aproape un secol
în Europa.
Dacă teoria politică a Părinților Fondatori a modelat o constituție clară
și a creat un sistem instituțional în care puterea este distribuită între
executiv, legislativ și judecătoresc, astfel încât arbitrarul sau
despotismul să nu fie posibile, ceea ce a pus în mișcare acest proiect
și i-a asigurat funcționalitatea a fost sistemul de credințe împărtășit
de aproape toți coloniștii americani[1]. Altfel spus, Constituția
americană și sistemul de guvernământ pe care ea îl determină sunt
rezultatul unei suprapuneri a teoriei politice și a sistemului de credințe
răspândit în cele treisprezece colonii. În cele ce urmează ne vom
ocupa de teoria politică pe care Constituția se construiește. În mod
obișnuit, sunt recunoscute trei surse filozofice din combinarea cărora
a rezultat filozofia politică descrisă în The Federalist Papers. Teoria
drepturilor naturale, republicanismul clasic și constituționalismul
alcătuiesc împreună filozofia politică pe care Părinții Fondatori au
folosit-o în modelarea Constituției. Desigur că folosind aceeași teorie
politică s-ar fi putut realiza un model constituțional diferit. Autorii Anti-
Federalist Papers împărtășeau aceeași filozofie politică cu Thomas

42
Jefferson sau James Madison, însă modelul lor constituțional diferea
de cel care a fost adoptat în final. Să revenim însă la sursele teoriei
politice din The Federalist Papers.
Teoria drepturilor naturale
John Locke este, cel mai probabil, filozoful care a influențat în
cea mai mare măsură designul instituțional american. În The Second
Treatise of Civil Government, publicat în 1689, Locke își propune să
demonstreze în ce mod guvernarea poate fi legitimă. Să ne imaginăm
o stare de natură anterioară statului în care oamenii nu se află sub
nicio autoritate, în afară de Legea Naturii. Cum însă nimeni nu are
forța de a impune celorlalți Legea Naturii, fiecare om este propriul său
judecător. Altfel spus, fiecare individ poate acționa conform cu propria
sa voință, fără să țină seamă de Legea Naturii. Aceasta produce
insecuritate și teamă în rândul celorlalți oameni pentru că oricând pot
fi deposedați de dreptul de proprietate asupra vieți și pământului lor.
Drepturile lor naturale, pe care le dobândesc prin simplul fapt că sunt
ființe umane, sunt permanent amenințate. Comunitatea nu are
întotdeauna capacitatea și dorința de a îi pedepsi pe aceia care,
acționând conform propriei lor judecăți, nu respectă drepturile
naturale ale semenilor lor. Iar de unii singuri, indivizii nu se pot
întotdeauna apăra. Apare astfel necesitatea statului, a unei guvernări
care să asigure fiecărui om inviolabilitatea drepturilor sale naturale.
Această guvernare se naște în urma unui consens între membrii
comunității care renunță la o parte a libertății lor (posibilitatea de a
acționa mereu conform cu propria lor judecată) în schimbul protecției
pe care aceasta o oferă. Acest contract inițial este cel care stabilește
limitele guvernării și îi oferă legitimitate. Prin urmare, statul se naște
pentru a asigura drepturile naturale ale indivizilor. Când guvernarea
încalcă termenii inițiali ai contractului, oameni au nu doar dreptul, ci
chiar datoria de a se revolta.
Aceasta este în linii generale teoria drepturilor naturale. Originile ei se
găsesc atât în gândirea Antichității clasice, cât și în gândirea
medievală sau puritană. John Locke a deschis astfel calea Epocii
Iluministe, din care o bună parte a Părinților Fondatori s-au inspirat.
În Declarația de Independență, care precede cu mai bine de zece ani
Constituția, Thomas Jefferson spune: „We hold these truths to be
self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by
their Creator with certain unalienable Rights, that among these are
Life, Liberty and the pursuit of Happiness. That to secure these rights,
Governments are instituted among Men, deriving their just powers

43
from the consent of the governed”. Regăsim în această frază de la
începutului Declarației sintetizată întreaga filozofiei a lui John Locke.
Mai departe, Constituția Statelor Unite stabilește pe această bază
separația puterilor în stat, singurul mecanism prin care absolutismul
poate fi evitat.
2 Republicanismul clasic
Teoretizarea regimurilor politice începe în Antichitatea greacă, la
Atena. În Republica, Platon descrie ciclicitatea regimurilor politice și
motivele decadenței lor. Aristotel, în Politica, demonstrează că nu
există regimuri pure, în varianta în care Platon le prezentase; în
realitate, un regim politic combină elemente care aparțin și celorlalte
regimuri. Cel mai bun regim politic este politeia, adică republica.
Polybius, un istoric grec al perioadei elenistice, consideră că
republica, așa cum a fost prezentată de Aristotel, se potrivește cel
mai bine Republicii Romane. De aici Părinții Fondatori se vor inspira
în alegerea formei de guvernământ americane.
Desigur că nici republica nu este însă o formă de guvernământ
perfectă. Departe de a pretinde aceasta, Părinții Fondatori au
împărtășit multe din temerile pe care autorii greci și romani, în
special Polybius, Plutarch și Sallust, le aveau. Republica necesită o
serie de condiții, printre care cea mai importantă fiind devotamentul
cetățenilor, patriotismul lor și practicarea virtuților civice. Republica
este un bun comun pe care cetățenii sunt chemați să îl apere de
fiecare dată când acesta se află în pericol. Pentru a rezista, republica
are nevoie de cetățeni activi și virtuoși. Corupția, decadența, luxul și
libertinajul sunt principalele motive care au dus la căderea Republicii
Romane. De aceste vicii, care încep să apară odată cu prosperitatea
Republicii, se temeau Părinții Fondatori.

În afara virtuților civice pe care fiecare cetățean trebuia să le practice,


mai existau câteva condiții în stabilirea unui regim republican. Prima
condiție era dimensiunea teritoriului. Aristotel, de pildă, stabilise că
dimensiunea ideală a unei republici era întinderea de teritoriu care
putea fi cuprinsă cu privirea din vârful unui deal. Teritoriul fiecărui stat
american era mult mai mare de atât. Această primă condiție era
strâns legată de a doua: numărul cetățenilor. Omogenitatea socială a
unui teritoriu mic, în care cetățenii se cunosc unii pe alții, practică
aceleași stil de viață și împărtășesc valori și credințe comune, asigură
posibilitatea guvernării. Însă nici diferențele prea mari de avere nu
ajutau viața republicii. De aceea tipul ideal de cetățean american

44
trebuia să fie omul clasei de mijloc, cu destul de multă avere astfel
încât să fie independent, dar nu cu atât de multă încât să nu
trebuiască a munci. Acesta este în fond tipul de cetățean dominant în
statele americane.
Mai exista o problemă care era chiar anterioară celor care privesc
virtuțile civice ale cetățenilor, dimensiunea teritoriului, numărul
locuitorilor, stilul lor de viață și averea deținută. Această problemă era
inerentă naturii regimului republican. Dacă teoria drepturilor naturale
legitima doar acea guvernare care proteja drepturile naturale ale
indivizilor, republicanismul împingea în direcția binelui comun.
Tensiunea dintre individualismul drepturilor naturale și binele comun
definit colectiv pare imposibil de soluționat. Dreptul la libertate al
indivizilor, care poarte merge până în direcția contestării stilului de
viață comun și a loialității față de stat, trebuia împăcat cu căutarea
binelui comun. În The Federalist no. 10, Madison răspunde că
existența facțiunilor nu poate fi împiedicată, dar efectele ei negative
pot fi controlate. Definind binele comune ca garantarea drepturilor
naturale ale tuturor indivizilor, problema este soluționată. Scopul
republicii devine astfel garantarea drepturilor naturale ale cetățenilor;
iar existența republicii depinde de loialitatea cetățenilor și practicarea
virtuților civice.
Spre deosebire de monarhie, unde suveranitatea aparține
monarhului, el fiind și autorul legilor, într-o republică suveran este
poporul. Poporului îi revine, prin urmare, sarcina de a alcătui
legislația. Suveranitatea nelimitată însă nu poate garanta în mod
absolut drepturile naturale ale indivizilor. De aceea, suveranitatea
trebuia limitată de o constituție; o constituție dată însă de un popor
suveran.
3 Constituționalismul
Părinții Fondatori au crezut în necesitatea unei constituții scrise pe
care regimul republican să se întemeieze. Pe de o parte, constituția
creează o structură care limitează puterea și, pe de altă parte,
impune o limită suveranității poporului. Drepturile naturale nu pot fi
garantate în afara unui sistem constituțional; exercițiul arbitrar al
puterii a fost una din temerile pe care Părinții Fondatori au încercat să
o înlăture complet odată cu demersul de alcătuire a Constituției.
Ideea Constituției și constituționalismul își au originea de asemenea
în Antichitatea clasică și în gândirea medievală. Natura normelor
constituționale nu este întru totul convențională. În spatele acestora
există un tărâm al Legii Naturale care se descoperă prin exercițiul

45
rațiunii. Legea Naturală, a cărei întemeiere se află în credința
religioasă, este un standard prin care legile adoptate sunt judecate.
Prin urmare, Constituția asigură cadrul în care legislația adoptată
poate fi analizată în conformitate cu standardele Legii Naturale.
Drepturile naturale, republicanismul clasic și constituționalismul sunt
elementele care alcătuiesc teoria politică a ordinii constituționale
americane. Această construcție teoretică complexă, ale cărei
ramificații ideatice merg cu 2000 de ani în urmă, nu a fost schițată
decât în linii generale mai sus. Așa cum afirmam și la începutul
eseului, apariția, dezvoltarea și funcționarea sistemului instituțional
american a fost susținut de sistemul de credințe al coloniștilor veniți
din Lumea Veche. Structura de rezistență a ordinii constituționale
americane se sprijină pe doi piloni, dintre care doar unul a fost
descris în acest eseu. Cel de-al doilea, care a acționat ca un
dispozitiv mental, modelând valorile, normele și comportamentele
oamenilor, își are originea în mare măsură în Reformă și în teologia
legământului (Covenant Theology). Tradiția legământului a fost adusă
în Noua Anglie în prima jumătate a secolului al XVII-lea de către John
Winthrop în comunitatea puritană de pe Coasta de Nord-Est a
Atlanticului. Credința în legământul pe care aceste comunități
puritane îl aveau cu Dumnezeu întărea unitatea oamenilor și dădea
un sens mai adânc noțiunii de comunitate. Nu știm dacă fără
Reformă și teologia legământului ordinea constituțională americană
secularizată ar fi arătat la fel. Nu știm nici dacă experimentul
american ar fi reușit sau dacă ar fi avut loc în acest fel. Istoria
tradițiilor filozofice și religioase ale experimentului american rămâne
un loc al fascinației și un teren asupra căruia investigația intelectuală
se poate apleca.
[1] Acesta este motivul principal pentru care susțin că modelul
constituțional american, în care Președintele are aproape aceleași
puteri ca ale unui monarh (Anti-Federalist Papers), nu poate fi
împrumutat în niciun alt stat. Arhitectura sistemului instituțional
american nu este o creație exogenă, ci una endogenă; a fost
construită de jos în sus, nu impusă de sus în jos, așa cum se
întâmplă în statele care adoptă modelul constituțional american. Însă
viitorul ne va demonstra dacă ne înșelăm sau nu. Funcționalitatea
unui sistem politic, precum și a unui sistem economic, se dovedește
în timp. Colapsarea poate surveni și după câteva decenii.

46
Gânduri la centenarul țării: Constituțiile
României - dialog Ioan Stanomir și Cristian
Pătrășconiu

Ioan Stanomir - constituţia României Mari de Cristian Pătrăşconiu


Cristian Pătrăşconiu: De ce se schimbă aşa de repede Constituţiile în
România? Sau o asemenea apreciere e doar o impresie şi nu e acoperită de
fapte?

Ioan Stanomir: Da, e incontestabil că în România există o viteză a schimbării


Constituţiilor, dar această viteză trebuie privită separat în cadrul fiecărei
epoci istorice. De exemplu, înainte de epoca autoritaristtotalitară, noi am
avut, fundamental, o Constituţie – cea din 1866, revizuită şi adăugită în
raport cu noul context de după Marea Unire în 1923. Aşadar, longevitatea
acelei Legi Fundamentale este chiar remarcabilă.
Accelerarea s-a produs cu precădere după 1938, atunci cînd avem o
succesiune de Constituţii sau de acte cu valoare constituţională, toate acestea
nemaireprezentînd însă produse cu caracter constituţional, ci
pseudoconstituţii destinate să legitimeze o ordine autocratică.

C.P.: Forme fără fond autentic constituţional sau cu fond, dar un fond
constituţional pervertit?

I.S.:Ele nu sunt chiar forme fără fond, ele au avut utilitatea lor pentru
regimurile respective. Principala lor utilitate a fost aceea de a asigura
exerciţiul violenţei împotriva propriilor cetăţeni şi de a anula echilibrul şi
separaţia puterilor în stat.

C.P.: Există o proiecţie publică – pe care am întîlnit-o des în ultimele două


decenii. Şi ea spune, foarte pe scurt, aşa: că nu am avut o Constituţie mai
suplă, mai elegantă, mai bună decît cea din 1923. Care apreciezi că este
adevărul unei asemenea afirmaţii, cît e mitologie (eventual, mitologie
întemeietoare), în ce fel este ea, poate, exagerată?

47
I.S.: Constituţia din 1923 a devenit un obiect de referinţă pe măsură ce
România interbelică se îndepărta de modelul parlamentar, chiar şi imperfect,
pe care îl practica. Iar Constituţia din 1923, Constituţia Unificării, a fost cu
adevărat un obiect important în dezbaterea publică în momentul în care sa
observat că există o tendinţă de înlocuire a ei cu o Lege Fundamentală cu
caracter autocratic, fapt care s-a şi consumat în 1938.
Incontestabil, Constituţia din 1923 este o Constituţie remarcabilă, dar trebuie
spus că ea rămîne în siajul celei din 1866. Comparată cu alte Constituţii
europene postbelice, contemporane ei, ea este mai puţin inovatoare. De
asemenea, detaliul care trebuie adăugat este următorul: textul Constituţiei
din 1923 a fost subminat de practica aplicării acestui text constituţional,
respectiv de apelul frecvent la starea de asediu. În perioada interbelică se
face uz şi abuz de starea de asediu. Şi o asemenea stare, în pasul următor, are
ca efect suspendarea prevederilor constituţionale.

C.P.: Să insistăm puţin, dintr-o perspectivă sintetic-analitică: pe ce formule


de arhitectură constituţională stau Unirile care au loc în secolul al 19-lea şi
în secolul al 20-lea? Şi să le luăm pe rînd: 1859 – ce este esenţial de spus,
din această perspectivă a raportului dintre un document constituţional
întemeietor şi un moment istoric/politic de cotitură?

I.S.: Anul 1859 românesc este întemeiat pe Convenţia de la Paris din 1858.
Cumva împotriva textului acesteia se realizează ceea ce numim „Mica
Unire“ din 1859. E o formă de uniune reală, iniţial – iar din această unire
reală apare ceea ce noi numim astăzi un „stat unitar“. Este un proces care se
desăvîrşeşte între 1862 şi 1864. În 1864 avem prima Constituţie, autocratică
e adevărat, elaborată de români – este vorba de Statutul Dezvoltator al
Convenţiei de la Paris. Iar primul act constituţional dezbătut de români în
deplină libertate este Legea Fundamentală din 1866.

C.P.: Aceasta este prima noastră Constituţie, în sens deplin!

I.S.: Da. Da, sensul e deplin, pentru că îndeplineşte cerinţele de dezbatere


publică şi de transparenţă pentru a fi calificată ca opera unui proces
constituţional.

C.P.: Şi, mai apoi, Unirea din 1918 – pe ce stă ea, pe ce va sta în cîţiva ani şi
ce e esenţial de spus, de asemenea, sub raport constituţional, despre aceast

48
moment istoric?

I.S.: Întîi, că Unirea din 1918 este o succesiune de uniri, consumate prin acte
juridice cu valoare constituţională. Unirea Basarabiei, Unirea Bucovinei şi,
în fine, Unirea de la 1 decembrie 1918, cu Transilvania. Fiecare dintre aceste
acte este rezultatul unei voinţe liber exprimate a românilor din aceste
provincii. Ele au drept corolar transformarea structurii României din Vechi
Regat în Românie Mare. Aceasta este, foarte simplu spus, istoria, în borne
majore, pentru anul 1918 – un an al conturării unităţii naţionale pornind din
martie pînă în decembrie.

C.P.:Şi, din punct de vedere constituţional, ce e aici şi imediat mai apoi?

I.S.:Imediat, constituţional, înseamnă că Vechiul Regat se extinde la nivelul


întregii ţări noi constituite, ca arhitectură juridică şi ca design administrativ.
Şi, de asemenea, tot imediat, mai înseamnă că mai este nevoie de unele
eforturi subsecvente pentru a amenda ordinea juridică a ţării. Este vorba de
extinderea la întreg teritoriul României a votului universal, este vorba de
desfiinţarea Consiliului Dirigent de către Cabinetul Averescu şi este vorba,
în fine, de adoptarea Constituţiei din 1923.
Pe de altă parte, trebuie spus că, din punct de vedere tehnic şi simbolic,
România s-a considerat ca succesoare a Vechiului Regat şi a apreciat că
structurile asociate Vechiului Regat sunt unicele adaptate şi adaptabile
realităţilor noi. Asta a însemnat că orice alternativă care venea din interiorul
României Vechi şi din provinciile nou alipite care contrazicea această
viziune a fost descurajată.

C.P.: Şi mai în detaliu: ca linii de forţă, ce avem atunci, în materie


constituţionaladministrativă, după 1923?

I.S.: Avem un stat unitar centralizat. Este o formă de centralizare care o


continuă pe cea de la 1866, dar cu efecte încă şi mai nefaste, pentru că de
această dată centralizarea nu se aplică doar asupra Vechiului Regat, ci se
aplică unei ţări diverse etnic, foarte întinsă teritorial şi cu o varietate de
tradiţii juridice şi politice.

C.P.: Puncte tari, puncte slabe ale acestui act constituţional?

I.S.: Punctul tare este simbolismul – aceasta este Constituţia României Mari.

49
Slăbiciunile ei ţin de această incapacitate de a accepta diversitatea, sub
raport juridic şi politic. Modelul centralizat, în modesta mea opinie, nu este
un model ideal, cu atît mai puţin atunci cînd este un model al unui stat
unitar-centralizat, suficient de rigid cum era România Mare. În epocă s-a
considerat că acest model este unicul acceptabil, din raţiuni diverse. Pe de o
parte, tradiţiile juridico-politice ale Vechiului Regat; pe de altă parte,
presiunea Uniunii Sovietice şi, respectiv, a Ungariei şi Bulgariei. Se
considera ca un compromis în privinţa unităţii statului este un atac direct la
adresa naţiunii române.

C.P.: Dar vulnerabilităţi în legătură cu arhitectura Legii Fundamentale de la


1923?

I.S.: Este un model parlamentar teoretic bine alcătuit, dar în realitate


imperfect şi disfuncţional. Pentru că, aşa cum s-a petrecut şi înainte de
Unire, şi după 1923 nu există consultări autentic libere ale poporului, iar
puterea executivă, odată constituită, determină configuraţia Parlamentului şi
nu invers. Şi aceasta este o diferenţă fundamentală faţă de un regim
parlamentar autentic şi funcţional, unde votul determină cabinetele şi nu
cabinetele determină voturile.

C.P.: Faţă de acte constituţionale de acelaşi tip din imediata noastră


vecinătate sau chiar şi din Vest, cum stă Constituţia României Mari?

I.S.: Teoretic, România era un regim constituţional parlamentar apropiat de


ţări parlamentare ale epocii, cum ar fi fost Franţa şi Marea Britanie sau
Belgia, Olanda, monarhiile scandinave. Dar, în fapt, o comparaţie cu
monarhiile constituţionale europene nu se susţine din simplul motiv că în
acele state rolul monarhului este cu mult mai puţin proeminent decît în
România. La noi, monarhul continuă să fie un factor decisiv, pentru că
suveranul încredinţează mandatul de alcătuire a Cabinetului şi acest mandat
este, de fapt, cheia către exercitarea puterii. Cît despre alte ţări, central-
europene şi balcanice, aici lucrurile sînt încă şi mai complicate pentru că
avem un declin autocratic foarte rapid pe care îl putem observa deja în anii
1930 în Bulgaria, în Iugoslavia, în Polonia, declin care era deja vizibil în anii
1920 în Ungaria lui Horty. Ca să nu mai vorbim de Uniunea Sovietică...

C.P.:Cum s-a făcut efectiv această Constituţie a Marii Uniri? Care a fost, să

50
zic aşa, foaia de parcurs – în marile sale repere – a acestui document?

I.S.: Constituţia din 1923 a fost elaborată şi adoptată de un Parlament ales,


care a avut şi valenţa de Adunare Constituantă. A fost opera, în întregime, a
Partidului Naţional Liberal condus de Ionel Brătianu, o operă, de altfel,
vehement contestată de partidele de opoziţie, Naţional şi Ţărănesc. E un
proiect politic care poartă amprenta PNL. Nu s-a făcut nici un fel de
referendum, pentru că aceste acte erau constituţii elaborate şi adoptate de
către Parlament. Singurele plebiscite au fost cele convocate de Carol al II-lea
pentru validarea Constituţiei sale autocratice şi au mai fost două adunări
plebiscitare convocate de Ion Antonescu în timpul dictaturii sale.

C.P.: Vreau să adîncim puţin ideea centralismului – pe care o implică, o


explică şi o impune (şi) Constituţia de la 1923. Ce este, de fapt,
centralismul? Şi, legat de aceasta, fantoma lui bate spre zilele noastre, trece
un secol şi bîntuie lumea de astăzi?

I.S.: Centralismul înseamnă, în primul rînd, acceptarea ideii că există o


singură ordine legislativă care emană de la Bucureşti şi că autonomia
administrativă locală este una mai degrabă limitată. Este un principiu care nu
ar fi, în sine, periculos, dar care poate avea efecte perverse în cadrul unei ţări
recent constituite. De ce spun aceasta? Pentru că în epocă au existat critici
care au subliniat necesitatea existenţei unei ordini necentralizate, a unei
ordini policentrice, dacă îi pot spune aşa, o ordine care să presupună un grad
mai ridicat de autonomie, chiar şi politică, pentru provinciile existente.

C.P.: Şi mai concret: cum se traduce la noi centralismul după 1918-1923, ca


să iau cele două borne, una istorică, a doua constituţională?

I.S.: Centralismul înseamnă, între altele, că Bucureştiul domină şi dă direcţia


şi avem o sumă de prefecţi care fac aplicarea politicii în teritoriu. De fapt,
este o organizare care o replică pe aceea a Franţei din epoca lui Napoleon
Bonaparte, a Franţei de până la reformele administrative îndrăzneţe din anii
’80, iar în acest model, elementul fundamental este prefectul ca reprezentant
al guvernului în teritoriu. Organele autonomiei locale sînt mai puţin
importante decît acest reprezentant al guvernului în teritoriu. Totul vine de la
Bucureşti, totul se decide la Bucureşti şi posibilitatea de a dezvolta politici
adaptate cerinţelor locale este foarte redusă.

51
C.P.: Şi, tot în materie de design constituţional, cum sunt puterile în stat,
cum relaţionează ele?

I.S.: Sigur, se menţine modelul de la 1866 – avem o putere legislativă


bicamerală, o putere executivă încredinţată Regelui şi Consiliului de
Miniştri. Dar, de fapt, elementul central în această arhitectură este puterea
executivă, pentru că această putere este, aşa cum am sugerat şi mai înainte,
cea care determină contururile puterii legislative prin manipularea electorală
pe care o practică. Scenariul este simplu: ţi se încredinţează formarea
cabinetului, se dizolvă Parlamentul şi se fac alegeri pe care le controlează
acest cabinet. Iar şansele de a le pierde sunt aproape nule. O singură dată se
întîmplă ceva care are valoarea unei excepţii care confirma această regulă –
un singur cabinet nu reuşeşte să îşi cîştige propriile alegeri, Cabinetul
Tătărăscu în 1937. Dar, altfel, cel care iniţiază alegerile are şi cîştig de
cauză.

C.P.: Şi cea de-a treia putere? Una care nu are pregnanţă publică mare de
regulă şi care are şi o presă oscilantă dar care, în sistemul de putere, este, de
fapt, foarte importantă?

I.S.: Da, puterea judecătorească. În cadrul ei există şi o competenţă de


control constituţional localizat la nivelul Înaltei Curţi. Checks and ballances
– ca să zicem aşa – destul de fragile pe ceea ce era atunci. Democraţia
constituţională de la noi era o democraţie fragilă pentru că exista, pe de o
parte, un grad relativ redus de civism, o prezenţă relativ redusă a civismului,
iar, pe de altă parte, proeminenţa puterii executive făcea ca partidul
dominant să controleze în totalitate statul.

C.P.: Ce dihanii scot capul odată cu 1938, atunci cînd Constituţia României
Mari e înlocuită?

I.S.: 1938 este punctul terminus al unei evoluţii care îşi are originile în anii
1930. Deja după restauraţia lui Carol al II-lea se făceau demersuri pentru
regîndirea constituţională prin acordarea unui rol central monarhului. La
1938 nu mai putem vorbi de o monarhie constituţională, vorbim de o
monarhie autoritară şi de un regim care are valenţe totalitare, pentru că este
un regim care va permite şi instituirea primului partid totalitar din România,
Frontul Renaşterii Naţionale.

52
C.P.: Şi, mai apoi?

I.S.: În primul rînd, există intervalul statului legionar şi al lui Antonescu. Un


interval interesant şi tragic din mai multe perpective. În primul rînd pentru
că, în particular în epoca lui Antonescu, nu mai există Parlament, dispare, şi
toate puterile, cu excepţia celei judecătoreşti, sunt întrunite în persoana
conducătorului statului. În al doilea rînd, problematic şi tragic, avem
existenţa Holocaustului – opera de genocid pe care o întreprinde România
lui Ion Antonescu. Şi cred că lucrul acesta trebuie spus foarte limpede. Statul
român este un stat totalitar în perioada 1940-1944, chiar dacă lui îi lipseşte,
după decapitarea partidului legionar, un partid totalitar. Ceea ce rămîne este
vocaţia statului antonescian de control total asupra societăţii.

C.P.: Dar mai avem încă trei ani de viaţă – este adevărat, în condiţii speciale
– pentru Constituţia României Mari...

I.S.:Este adevărat, dar detaliile fac diferenţa: e singura Constituţie din istoria
noastră care stă în vigoare în două momente istorice diferite, dar pentru al
doilea moment, cei trei ani 1944-1947, avem de-a face cu o repunere parţială
a Constituţiei din 1923 coroborată cu Constituţia din 1866. Înaltul Decret
Regal vorbeşte acolo de o repunere parţială a actului constituţional din 1923,
făcînd referire şi la cel anterior, din 1866 – acesta este, tehnic şi faptic,
adevărul.
Ceea ce nu se repune în vigoare sunt două capitole importante: cele
referitoare la puterea legislativă şi la puterea judecătorească.
Pe de o parte, puterea legislativă continuă să fie exercitată de către guvern
prin decrete-lege, iar în privinţa puterilor judecătoreşti, inamovibilitatea
magistraţilor, suspendată la 1938, este suspendată în continuare. Coroborate,
aceste dispoziţii înseamnă două lucuri: cel care conduce guvernul, respectiv
Partidul Comunist Român după 6 martie 1945, are posibilitatea de a epura
întreg aparatul administrativ şi, de asemenea, poate, tot prin epurări, să
controleze puterea judecătoarească. Pentru că Ministrul Justiţiei, respectiv
Lucreţiu Pătrăşcanu, are drept de acţiune disciplinară faţă de magistraţi.

C.P.: Şi apoi, după 31 decembrie, 1947, avem, cum se spune uneori, un vid
constituţional?

I.S.: Nu chiar. Avem o republică populară care îşi are Constituţia în primele

53
luni din 1948. Nu e propriu-zis un vid constituţional.

C.P.: Actul marcant, pentru noul regim, cel comunist, e 13 aprilie 1948.
Cîteva luni este, strict constituţional, multă indistincţie?

I.S.:Oarecum. Trei-patru luni se stă atunci pe o preşedinţie colectivă –


prezidiul Marii Adunări Naţionale. Aceasta nu ţine loc integral de
Constituţie, ci de Preşedinţie. Ţine loc de şef de stat; noi avem atunci o
transformare – e o transformare totalitară, nu trebuie să căutăm foarte multe
subtilităţi juridice. Adunarea Deputaţilor, aleasă în noiembrie 1946, continuă
să funcţioneze şi după 31 decembrie 1947, dar capitolele referitoare la Şeful
de Stat sînt înlocuite de prevederile ce instituie o conducere colectivă. Una
care va fi conturată mai precis şi, constituţional vorbind, va fi statuată de
Constituţia din 1948.

C.P.: În fine, despre Constituţia României Mari: este aceasta un document


actual sau este unul datat, care are nevoie, în mod decisiv, de contextul
istoric în care ea a fost funcţională? Altfel şi mai simplu spus: care e
actualitatea ei?

I.S.: Actualitatea Constituţiei din 1923 poate fi căutată în instituirea domniei


legii şi a ideii de egalitate constituţională şi de bună guvernare. Este
regretabil că, nici atunci cînd era în funcţiune, nu toate principiile i-au fost
aplicate, dar această Constituţie rămîne un model şi un punct culminant al
unei tradiţii juridice a României de Vechi Regat. În comparaţie cu
contemporaneitatea sa imediată, un model decent, fără discuţie.

C.P.: Şi ea bate pînă azi, la aproape un secol?

I.S.: Este greu de spus. Pentru că ea apare într-un context unic, irepetabil – al
monarhiei constituţionale din România Mare. Iar tragedia României de după
1989 nu este că nu a pus automat în funcţiune Constituţia din 1923, ci că a
ratat şansa de a gândi ceva autentic democratic şi constituţional în 1990 şi
1991. Iar aceasta s-a legat de poziţia hegemonică a Frontului Salvării
Naţionale.

54
Combat Veteran Spurlock To Challenge
Fleischmann In 3rd District House Race
Wednesday, March 28, 2018

Major Bill Spurlock


Chattanooga-native William E. “Bill” Spurlock
said he will formally announce his candidacy
for the United States Congress as a Republican
running in Tennessee’s 3rd District. A press
conference will take place at The Westin
Chattanooga next Tuesday at 10 a.m.

Major Spurlock has served in the Army, Marine


Corps, and the National Guard, completing five
combat tours in Iraq and Afghanistan.

He is the recipient of the Legion of Merit, two Bronze Stars, and the
Defense Meritorious Service Medal with a total of over 50 ribbons and
medals earned before retiring earlier this week, as a Major, after 34
years of service. With his military career officially behind him, he said
he has set his sights on serving this nation in the U.S. House of
Representatives.

He said, “I’m not a career politician, I’m a concerned Tennesseean who


loves this state and all of its residents and who believes in quality
leadership, hard work, and integrity. District 3 has borne some
exceptional leaders in the past, including Senators Baker and Brock,
and I believe the residents of this district deserve strong leadership
once again.”

The 60-year-old Spurlock was raised on Lookout Mountain, attended


The Baylor School, and earned a B.S. in Business Management from
UTC. His military service allowed him to learn from some of the best
leaders our country has ever produced, he said.

Major Spurlock stated, “Tennessee is my home and I am so thankful to


be back here with my wife, Laura, so that we can raise our son in this

55
place that means so much to me. I literally helped build the city of
Chattanooga when I laid the bricks on the Riverwalk, the Walnut
Street Bridge, and the Chattanooga Discovery Museum years ago. Our
government is dominated by career politicians who are disconnected
from their constituents and have no clue what the average American’s
life is really like. I am an average American. I am a proven leader. I
am not beholden to lobbyists and corporations. And, I believe every
individual resident of Tennessee District 3 is equally important and
deserves equal and honest representation.”

In addition to the press conference, there will be a combined


Retirement & Announcement fundraiser, also on Tuesday at 6 p.m. at
The Feed Co. in downtown Chattanooga. Dinner will be served, live
music will be provided by the Kris Hitchcock Band, and tributes will
begin at 7 p.m. The event is open to the public, a $50 minimum
contribution per person is required and attendees must RSVP
to LMarks@SpurlockforCongress.com.

Rep Chuck Fleischmann is the incumbent..

Share7K

Adevăr sau defăimare: 10 realități


crâncene care strică imaginea României,
spre înțelesul patrioților lui Liviu Dragnea
- de Raluca Ion
2018-03-15 ; www.republica.ro

56
(Foto: Facebook Liviu Dragnea)
Ca să privești, dinăuntrul sau din afara țării, spre România și să începi să
vezi bogăție, autostrăzi, spitale la standarde internaționale, școli moderne,
mortalitate infantilă scăzută ar trebui să porți nu ochelari de cal, ci ochelari
de realitate virtuală. Cu toate acestea, Liviu Dragnea vrea o lege
antidefăimare, care să îi facă să „plătească” pe cei care strică imaginea
României, vorbind despre ceea ce văd și ceea ce trăiesc într-o țară stricată cu
cinism de clasa conducătoare. Înainte să acuze europarlamentari și jurnaliști
„soroșiști”, șeful PSD ar trebui să se îndrepte urgent asupra celui mai feroce
agent de defăimare a României: Statistica.
Într-un exercițiu susținut de manipulare, cel mai votat partid din România
încearcă să le inoculeze oamenilor ideea că problema este reprezentată de
cuvintele celor care vorbesc despre hoție, nedreptate, lipsa de oportunități,
sărăcie, nu de realitățile care stau în spatele cuvintelor.
Să vorbim așadar despre 10 dintre realitățile sumbre ale României de astăzi,
așa cum rezultă ele din rapoarte oficiale:
1. Sărăcia: Potrivit Eurostat, 38,8% din populația țării trăiește în risc de
sărăcie și excluziune socială, România aflându-se pe locul doi la acest
capitol după Bulgaria, unde procentul este de 40,4%. Un raport realizat de
organizația World Vision arată că, în țara unde 44% din populație trăiește la
țară, 1 din 10 copii din mediul rural merge seara flămând la culcare.
2. România este pe primul loc din UE în ceea ce privește analfabetismul
funcțional. Acest lucru înseamnă că 42% dintre elevii români de 15 ani care
au dat testele internaționale PISA nu pot înțelege mesajul unui text, deși știu
să citească, și nu pot face raționamente simple. Drept urmare, ei nu vor avea
acces la locuri de muncă în care li se cere o calificare superioară, un lucru cu
atât mai grav cu cât în viitor multe dintre job-urile de joasă calificare vor
dispărea din cauza automatizării, iar România este extrem de vulnerabilă în
această privință. Cu toate acestea, România alocă cel mai mic procent din

57
PIB educației, 2,98% pe 2018, față de media europeană care este de 5,4%.
3. România are cea mai mare rată a mortalități infantile din Uniunea
Europeană. Concluzia nu vine de la George Soros, ci a fost prezentată în
2017, de Institutul Național de Statistică, într-un raport ce include date
Eurostat din 2015. 7,6 dintr-o mie de copii români mor înainte să
împlinească un an, în timp ce în Slovenia rata mortalității infantile este de
1,6 la mie.
4. Mamele adolescente. România este pe locul al doilea din Europa în ceea
ce privește nașterile în rândul adolescentelor cu vârste cuprinse între 15 și 19
ani. Cu 34 de nașteri la 1.000 de adolescente, este depășită în această
privință doar de Bulgaria, cu 36,8 de nașteri la mia de adolescente. În anul
2015, 676 fete cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani au devenit mame, relevă
un raport al organizației Salvați Copiii.
5. Morții de pe șosele. Suntem pe locul al doilea, după Bulgaria, în altă
statistică persoanelor decedate în accidente rutiere: rata este de 97 de
persoane la un milion de locuitori în România și doar un pic mai crescută, 99
de persoane la un milion de locuitori, în Bulgaria, conform unui comunicat
al Comisiei Europene. Una dintre cauzele principale - lipsa infrastructurii.
6. Invers proporțional cu numărul deceselor este cel al kilometrilor de
autostradă: 747, potrivit Eurostat. Bulgaria are 740, cu șapte mai puțini, la
o suprafață de două ori mai mică.
7. Infecțiile nosocomiale. Tinerii de la Colectiv au fost salvați din incendiu
ca să moară în urma infecțiilor contractate în spitalele care, potrivit
ministrului Sănătății de atunci, Nicolae Bănicioiu, îi tratau „ca în Germania”.
După tragedia de la Colectiv a început să se vorbească pentru prima dată
despre infecțiile intraspitalicești și să circule în spațiul public cifre oficiale.
Institutul Național de Sănătate Publică arată că în perioada 2010-2015 au
existat 57.000 de cazuri de infecții nosocomiale, dintre care 12.310 în 2015,
în condițiile în care foarte multe dintre aceste rămân neraportate.
Supraviețuitorii de la Colectiv au vorbit despre suferința prin care au trecut
din cauza bacteriilor luate din spitatele românești. Adina Apostol a avut
arsuri pe 50% din suprafața corpului, a stat o lună în comă și a fost salvată în
Belgia unde a ajuns cu nu mai puțin nouă bacterii luate din spitalul Elias.
„Două erau rezistente la antibiotice, medicii belgieni nu mai văzuseră așa
ceva”, a povestit Adina.
8. Criza imunoglobulinei, cea mai recentă din sistemul sanitar, este
elocventă pentru criza sănătății din România. Ca să facă rost de substanța
vitală pentru pacienții cu imunodeficiențe, Ministerul Sănătății a fost nevoit
să activeze mecanismul de protecție civilă prin care cere ajutor țărilor UE și
NATO. A obținut o ofertă de 10.000 de doze, 50 de kilograme, din partea

58
Austriei, însă această cantitate rezolvă problema doar pe termen scurt.
9. Direcția Mari Contribuabili din cadrul ANAF nu a valorificat în anul
2016 niciun bun pus sub sechestru. „Există întârzieri semnificative între
momentul sechestrării bunului, momentul evaluării de către un expert
ANEVAR și,ulterior, momentul valorificării bunurilor sechestrate;- nu a fost
valorificat niciun sechestru în anul 2016, astfel că sumele încasate la nivelul
DGAMC din valorificarea bunurilor sechestrate sunt de 0 lei;- nu există
reglementări, proceduri operaționale, instrucțiuni etc. referitoare la modul de
stabilire a valorii estimate a bunului sechestrat”, se arată într-un raport al
Curții de Conturi (pg. 74).
10. Exodul românilor. Milioane de români au plecat din cauza greutăților și
lipsei perspectivelor, iar mulți se plâng de cât de greu au dus-o în România.
Oare în opinia lui Liviu Dragnea și acești cetățeni se fac vinovați de
defăimare?

Din povestea limbii române: Cuvintele


ciudate ale dobrogenilor - de Mariana Iancu
www.adevarul.ro/ 26 martie 2015

Dobrogenii au luat ce e mai frumos din limba turcilor, pecenegilor,


bulgarilor şi cumanilor, popoarele care au năvălit pe aceste meleaguri, şi şi-
au făcut propriul grai.
După romani, pe aceste meleaguri au venit greci, sarmaţi, macedoneni, turci,
greci, evrei, germani. Toţi cei care au ajuns pe tărâmul scăldat de soare
dintre Dunăre şi mare s-au îndrăgostit de el şi nu au mai plecat. Au adus cu
ei tradiţii pe care le-am asimilat.

Câţiva termeni din aceste sfere lingvistice ar fi: ATAMAN (din rusă,
ucraineană) – şeful pescarilor; BAIRAM (din turcă) – sãrbãtoare, petrecere;
BAISTRUC (din rusă) – neastâmpãrat; BALABAN (din turcă) – specie de
şoim mic; chefal BEIZADEA (din turcă) – fiu de domn, principe;
BACLAVA (din turcă) – prăjitură preparată din foi de plăcintă, nuci sau
migdale şi miere ori sirop de zahăr; BUGEAC (din turcă.) – câmpie, stepă;
BUHALCÃ – unealtă folositã la speriatul peştilor; CATAROI (din
neogreacă) – rãceală, gripă, gută; deviaţie de sens: bolovan; CEAMUR (din

59
turcă) – amestec de argilă şi paie, folosit la tencuitul caselor; CHERHANA
(din turcă) – depozit pentru peştele proaspăt; CIUŞCĂ (din bulgară) – ardei
iute; CHIOI (din turcă) – sat; CHIPCEL (CHEPCEL) (etimologie
necunoscută) – plasă de pescuit în formã de lingură; CIORTAN (din turcă) –
crap sub 1 kg; CIUTAN (etimologie necunoscută) – puşti, copil (posibil
“ciut” – animal tânăr, căruia nu i-au crescut coarnele); CODOLÃ
(etimologie necunoscută) – frânghie utilizată la confecţionarea uneltelor
pescăreşti; CRIVAC (etimologie necunoscută) – nervure, coasta unei bărci;
CEAIR (din turcă) – vale, păşune; GHIONDER (din turcă) – prăjină care
atinge fundul apei şi serveşte la împinsul unei bãrci; LOTCÃ (din turcă) –
barcă mare, de 16 – 23 de crivace; MINCIOC (din rusă, slavă) – unealtă sub
forma unei plase mai mici cu coadă pentru scoaterea peştelui din apã;
NALBANT (din turcă) – fierar, potcovar; SARAILIE (din turcă) – prăjitură
din foi rulate de plăcintă, cu umplutură de nuci, de alune, de migdale,
îmbibată cu sirop de zahăr sau cu miere. Seralie – ceea ce ţine de palatal
sultanului;TALIAN (din rusă, neogreacă) – plasă de pescuit;
Sufixele de origine turcească (spre a aborda doar acest aspect) s-au dovedit
ele însele productive, ne explică cadrul didactic. Astfel: Sufixele -giu, -ciu <
tc. ği, či: formează substantive sau adjective, indicând meseria,
îndeletnicirea, deprinderea, ocupatia (abagiu, boiangiu, cafegiu, cherestegiu,
ciubucciu, conacciu, dughengiu, giuvaergiu, harabagiu, herghelegiu, iaurgiu,
papugiu, pastramagiu, simigiu, tinichigiu, tutungiu, zarzavagiu etc.) sau o
trăsătură negativă a personalitătii, un nărav (haramgiu, mascaragiu, tertipgiu,
zorbagiu etc.).
Sufixul -íu < tc. -i formează adjective, indicând nuante: conabiu, fistichiu,
havaiu, limoniu, naramgiu;
Sufixul -lâc, -lic < tc. –lyk, productiv, formează mai ales nume abstracte
exprimând: o stare generală (hagialâc, surghiunlâc), o calitate (caraghiozlâc,
hainlâc, mucalitlâc, siretlic), o ocupaţie şi folosul/rezultatul acesteia
(hamalâc, samsarlâc).

60
61