Sunteți pe pagina 1din 7

Eduard Lupeş

Mary Kaldor – Securitatea umană

Cap. 2 Puterea americană: de la Constrângere la Cosmopolitanism?


Mary Kaldor îşi începe discursul argumentativ al acestui capitol făcând apel la o
afirmaţie a unui activist asiatic pentru drepturile omului şi anume: „Democraţia americană
necesită reprimarea democraţiilor din restul lumii”. Kaldor enunţă că această afirmaţie este
adevărată, în ciuda faptului că S.U.A se vrea a fi un stat ce conservă această idee atât în interiorul
societăţii sale, cât şi exportator al acestui concept în restul lumii. Acest lucru se întâmplă de fapt
în virtutea unui spectacol de imagine, pentru cei din afară ilustrând politica externă a Statelor
Unite, una extrem de închisă.
Autoarea remarcă diferenţa dintre aparenţă, ceea ce se vede, şi esenţă, ceea ce este de fapt
în realitate în privinţa politicii externe. În acest sens, puterea de facto a S.U.A este semnificativ
mai redusă decât este ea percepută, căci nu poate (sau nu doreşte) extinderea democraţiei în alte
regiuni, impunându-şi propriul sistem, importante fiind doar interesele sale politice interne. Aici,
puterea reprezintă abilitatea de a-i influenţa pe alţii, de a controla evenimentele de oriunde, de a
putea impune voinţa altora, înseamnă ceea ce Thomas Schelling numea „Constrângere”.
Aşadar, argumentul principal a lui Kaldor este că există o asimetrie între preocupările
interne americane, felul în care lumea este percepută în interiorul societăţii americane şi
realitatea din restul lumii. În dezvoltarea acestui argument, ea începe prin a arăta ce anume s-a
schimbat, din ce cauză abordările tradiţionale, în mod particular accentuând înţelesul modificat al
suveranismului în contextul globalizării şi funcţionarea diferită a puterii militare, o consecinţă a
caracterului distructiv tot mai puternic.
Problema, astăzi, este construirea cadrului instituţional care să garanteze răsîândirea noii
economii şi care să poată conduce spre noua epocă de aur. Spre deosebire de anii ’30, nu se mai
pune probblema în termenii de schimbare hegemonică între S.U.A şi alte state sau grupuri de
state, mai degrabă fiind vorba de noul cadru instituţional. Atâta vreme cât politica externă va
rămâne închistată în cadrul existent în vremea Războiului Rece, se poate afirma, din perspectiva
lui Kaldor, că va reprezenta o constrângere în ceea ce priveşte dezvoltarea economică viitoare şi
teza declinului va rămâne încă valabilă. Cu alte cuvinte, vechiul model de hegemonie din vremea
Războiului Rece este în declin, iar la acest moment ne confruntăm cu o alegere referitoare la cel
mai potrivit model pentru viitor. America va continua să domine în orice viitor model, datorită
suprafeţei şi a resurselor, dar o va face în mod diferit faţă de trecut. Acestă nouă etapă de
dezvoltare a capitalismului prezintă unele diferenţieri importante în comparaţie cu modelul
fordist şi orice cadru instituţional nou va trebui să ţină cont de aceste diferenţe.
Prima diferenţă trebuie făcută faţă de înţelesul nou al termenului de suveranitate. Noua
economie este asociată cu globalizarea, cu interdependenţa tot mai puternică a economiilor, a
orgănizării statale şi a societăţilor şi la retragerea statului dintr-o serie de activităţi ca urmare a
liberalizării şi a privatizărilor. Interdependenţa, susţin cei care scriu despre globalizare, este un
proces inegal ce implică omogenitate şi diversitate, integrare şi fragmentare, precum şi
descentralizare şi individualizare. Mary Kaldor este e acord cu cei care susţin că globalizarea nu
înseamnă sfârşitul statului, ci mai degrabă o transformare a acestuia. Cu toate acestea, direcţia
acestei transformări încă este neclară.
Această transformare implică o depărtare faţă de controlul absolut asupra teritoriului şi a
geopoliticii, ceea ce reprezintă controlul teritoriului străin în interes naţional. Suveranismul este
tot mai condiţional , dependent atât de consimţământul local, cât şi de respectul itnernaţional. În
statele autoritate tradiţionale, impactul globalizării poate duce la eşecul sau slăbirea statului. În
alte state, ar putea însemna o mai mare implicare în cadrul multilateral al guvernării globale. Atât
noţiunea de intervenţie umanitară, ideea conform căreia preocupările umanitare nu ţin cont de
normele non-intervenţie, care a câştigat teren în anii ’90, precum şi noul tip de război bazat pe
politici de identitate, care urmăresc să dezvolte noi entităţi statale absolutiste şi exclusiviste, pot
fi privite ca răspunsuri diferite la conjunctura globală curentă.
A doua diferenţă are legătură cu declinul puterii militare, mai exact abilitatea tot mai
scăzută a statelor de a folosi forţa militară pentru impunerea “constrângerii”. Puterea de
distrugere tot mai ridicată a armelor conturează tot mai mult ideea că tehnologia militară
superioară poate foarte rar să confere un avantaj decisiv în conflictul dintre oponenţi înarmaţi.
Mai mult, nu doar armele de distrugere în masă sunt cele care vor cauza distrugerea în masă;
atacurile de la 11 Septembrie au fost echivalente cu o armă nucleară de proporţii reduse. Astăzi
este tot mai greu să controlezi militar teritoriile şi să obţii o victorie militară deschisă.
În continuare, Kaldor analizează viziunile alternative asuprea puterii americane, afirmând
că ipotezele legate de suveranitate şi putere militară sunt axele care definesc diferitele viziuni
asupra rolului Americii în lume. Distincţia dintre idealişti şi realişti poate fi explicată în termenii
concepţiilor despre suveranitate. Realiştii susţineau o concepţie tradiţionalistă asupra
suveranităţii. Pentru ei, relaţiile internaţionale presupuneau unităţi suverane fiecare urmărindu-şi
propriul interes individual; ce se întâmplă în interiorul acestor unităţi suverane este irelevant.
Treaba statului este să se protejeze de inamicii externi; tiranii sunt importanţi doar dacă sunt
potenţiali agresori. Idealiştii, pe de altă parte, susţin că suveranitatea este condiţionată şi că există
valori şi norme, de exemplu drepturile omului, care se extind peste pretenţiile suveranităţii.
În schimb, disitincţia pe care o fac între unilateralişti şi multilateralişti se aplică în
principiu la folosirea forţei militare. Unilateraliştii împărtăşesc credinţa în eficienţa puterii
militare. În general, cei care sunt în favoarea abordărilor multilaterale pronesc de la presupunerea
că relaţia dintre state nu mai poate fi stabilită prin intermediul forţei militare. Este posibil să fii
unilateralist în ceea ce priveşte aspectul militar şi multilateralist în domeniul economic.
Unilateraliştii au tendinţa de a favoriza economia mondială liberală, în special comerţul liber şi
circulaţia capitalurilor, dar îşi păstrează dreptul de a se comporta unilateral uneori, de exemplu,
în ceea ce priveşte tarifele pentru oţel.
În centrul viziunii cosmopolitanismului stă ideea că este nevoie de o nouă formă de
legitimitate politică, care oferă o alternativă pentru diferite forme de fundamentalism şi
exclusivism. Viziunea cosmopolitană este idealistă şi multilateralistă, inspirându-se din proiectul
păcii eterne promovat de Immanuel Kant publicat în 1975. Kant afirmă că pacea permanentă
poate fi obţinută în lumea statelor, în baza constituţiilor republicane (democratice), unde statele
semnează un tratat permanent de pace reciprocă (principiul neintervenţiei), dar unde dreptul
cosmopolitan (drepturile omului) este mai important decât suveranitatea. El mai afirmă că
dreptul cosmopolitanist trebuie doar să fie limitat de dreptul ospitalităţii, şi anume că străinii
trebuie să fie toleraţi şi respectaţi. Kant a fost cel care a arătat că comunitatea globală s-a restrâns
la gradul în care un drept încălcat oriunde poate fi simţit peste tot.
Astfel, idealul cosmopolitanist implică un angajament pentru normele şi principiile
umaniste, o prezumţie a egalităţii umane, cu recunoaşterea diferenţelor şi într-adevăr o celebrare
a diversităţii. Să fii idealist nu înseamnă să fii nerealist. Într-o lume în care contsrângerea nu mai
funcţionează, singura alternativă este izolarea; iar acest lucru trebuie realizat prin mijloace
politice şi legale. Din punct de vedere politic, viziunea cosmopolitanistă oferă o alternativă care
poate elimina sprijinul acordat extremiştilor. Fundamentalismul religios şi ultranaţionalismul
sunt rareori populate, iar sprijinul acordat acestora depinde de gradul de slăbiciune al
alternativelor. Aceste ideologii exclusiviste apar primele, dar nu doar în statele slabesau care au
eşuat, din disperarea celor excluşi. În termeni legali, idealul cosmopolitanist trebuie situat
undeva în interiorul unui set de reguli şi proceduri multilateraliste, care se aplică în mod egal
tuturor indivizilor şi care poate fi perceput ca şi corect.

Cap. 3 Naţionalism şi globalizare


Intrând în această dezbatere, Mary Kaldor subliniază caracterul politic al naţionalismului.
În acest sens, nu este de acord cu ideea că naţionalismul are neapărat un caracter transcendent,
aşa cum crede Anthony Smith. La fel ca Renan, este de părere că naţionalismul este un proces
politic, un „plebiscit zilnic”, o afirmare şi reafirmare subiective; naţionalismul va mai exista în
măsura în care oamenii, mişcările şi grupurile vor alege să fie naţionaliste. Pe de altă parte, nici
nu crede că naţionalismul va dispărea în mod necesar într-o epocă a globalizării. Kaldor afirmă
că suntem într-o perioadă de experimentare în plan politic, pe măsură ce vechile de idei şi
instituţii politice au fost erodate de dramatice schimbări socio-economice şi culturale. Ideologii
politice diferite au intrat în competiţie, inclusiv fundamentalismul de piaţă, Islamismul global,
cosmopolitanismul, europenismul şi, desigur, naţionalismul. Unele dintre aceste idei sunt
orientate spre viitor sau reformiste, altfel spus, oferă o reţetă pentru a face faţă schimbărilor
structurale, oferă căi prin care indivizii ar urma să beneficieze de pe urma globalizării. Alte
ideologii sunt orintate spre trecut sau regresive, apelând la un trecut imaginat şi propunând o
revenire, cel puţin asupra unor aspecte ale schimbărilor curente. Ce se va întâmpla în viitor va fi
determinat de rezultatul acestei competiţii; din păcate, nu există niciun motiv a priori pnetru a
crede că ideologiile reformiste le vor învinge pe cele regresive.
Una din aceste ideologii este naţionalismul. Ceea ce Kaldor numeşte „noul naţionalism”
este modelat, dar şi modelează la rândul său, diversele forme pe care le îngrădim astăzi sub
numele de globalizare. Autoarea argumentează că acest nou naţionalism este regresiv şi că, atât
cât va persista, va contribui la o formă de globalizare sălbatică şi anarhică, caracterizată prin
violenţă şi inechitate. Anumite tipuri de mişcări politico-religioase, precum Islamismul global,
naţionalismul Hindu sau sionismul pot de asemenea să fie incluse sub eticheta „noului
naţionalism”. Înaintând această teorie a „naţionalismului nou” ca regresiv regresiv, Kaldor nu
exclude posibilitatea unor curente naţionaliste de scară mică sau reformiste, după cum sugera
Guibernau, dar argumentează că trebuie să fie plasate într-o perspectivă cosmopolită, mai vastă.

Cap. 6 Războiul drept şi pacea dreaptă


Prin teoria războiului drept, Mary Kaldor vrea să exprime tipul de gândire etică în
privinţa războiului originară din tradiţiile creştine care a devenit din ce în ce mai secularizată în
perioada modernă. Are, de asemenea, paralelă în alte tradiţii religioase, în special în Islam.
Principalul argument din acest capitol este că teoria de război este extinsă din ce în ce mai mult
şi dificil de aplicat în contextul acelor schimbări pe care Kaldor le îngrămădeşte în rubrica
“globalizare”. Aceasta include creşterea conştiinţei umanităţii ca şi comunitate nedivizată,
inacceptabilă forţă distrugătoare a războiului, interconectivitatea crescută în toate domeniile, şi,
mai presus de toate, noile forme de suprapunere a autorităţii politice, descrisă adeseori ca
guvernare globală, implicând state şi instituţii internaţionale, precum şi societatea civilă şi
persoane individuale. În acest sens, Kaldor argumentează că o transformare completă a societăţii
internaţionale are loc, chiar dacă nu ajunge la proporţiile unui stat global, aşa cum sugera
Walzer. În loc de teoria războiului drept, este nevoie de o nouă abordare etică, bazată pe noţiunea
conform căreia drepturile individuale sunt prioritare drepturilor statului şi că, de aceea, legea
internaţională care se aplică persoanelor individuale este mai presus de legile războiului. Cu alte
cuvinte, jus in pace nu poate fi suspendată în timpul războiului în favoarea jus ad bellum sau jus
in bello.
Forţa militară legitimă are încă un rol, dar modul în care e folosită ţine mai mult de
aplicarea legii la nivel intern decât în război. Kaldor foloseşte temenul de “securitate
individuală” pentru a se referi la apărarea indivizilor, deosebită de “securitatea statală”. Desigur,
unele dintre principiile teoriei războiului drept sunt relevante pentru forţa poliţienească, aşa cum
e şi majoritatea conţinutului dreptului umanitar, dar este importantă schimbarea limbajului.
Teoria războiului drept oferă un cadru pentru a reflecta la folosirea justificată a forţei, dar acest
lucru e diferit de războiul drept. În particular, diferenţele cruciale ale teoriei războiului drept
includ nevoia de reconceptualizare a agresiunii ca o violare majoră a drepturilor omului, de a
transgresa autorizarea forţei de la naţiunea-stat la un set multilateral de aranjamente şi de a
respinge noţiuni ca “pagube colaterale”. “dublu efect” sau “neintenţionat”.
Cap. 7 Securitate umană
Pentru Kaldor, securitatea umană poate să ofere o nouă abordare atât pentru securitate,
cât şi pentru dezvoltare. Politicile actuale de securitate continuă să se concentreze pe ameninţări
la adresa statelor şi asupra capacităţilor militare clasice. Asistenţa economică se constituie fie din
ajutor umanitar fie din ajutor pentru dezvoltare, care tinde să fie legată de politicile de
liberalizare, privatizare şi performanţă macro-economică. În plus, problema securităţii este
tratată de obicei separat de problema dezvoltării. Abordările actuale ale securităţii şi dezvoltării
sunt nu numai inadecvate, dar în unele cazuri ele pot de fapt exacerba securitatea.
Securitatea umană priveşte securitatea indivizilor şi a comunităţilor mai degrabă decât
securitatea statelor şi combină drepturile omului şi dezvoltarea umană. Ideea securităţii umane a
fost promulgată pentru prima oară în Raportul Dezvoltării Umane din 1994 al Programului de
Dezvoltare al Naţiunilor Unite. Raportul argumentează că conceptul securităţii a fost “pentru
prea mult timp interpretat în sens restrâns: ca securitate teritorială în faţa agresiunilor externe sau
ca protejarea intereselor naţionale în politica externă sau ca securitate globală în faţa
holocaustului nuclear”. Raportul a identificat şapte elemente centrale, care împreună formau
conceptul securităţii umane: securitate economică, securitate alimentară, securitatea sănătăţii,
securitatea mediului, securitate personală şi securitate politică.
Securitatea este des definită ca absenţa violenţei fizice, în timp ce dezvoltarea este privită
ca dezvoltare materială – standarde de viaţă îmbunătăţite. Dar această distincţie este înşelătoare
în perspectiva lui Kaldor. Ambele concepte cuprind “libertatea faţă de frică” şi “libertatea faţă de
necesităţi”. Securitatea se referă la confruntarea unor vulnerabilităţi extreme, nu doar în războiae
dar şi în dezastre naturale sau provocate de om cum ar fi – foametea, valurile tsunami, uraganele.
Dezvoltarea ar trebui să însemne mai mult decât un standard de viaţă decent. Se referă de
asemenea la sentimentul de siguranţă pe străzi sau cel de a putea influenţa procesului de luare a
deciziilor. În războaiele contemporane doar o mică parte a victimelor sunt cele din urma luptelor.
Majoritatea oamenilor mor în războaie fie ca urmarea a violenţei direcţionate intenţionat asupra
civililor ca rezultat al terorii, epurării etnice sau genocidului, fie datorită efectelor indirecte ale
războiului cauzate de lipsa accesului la asistenţa sanitară şi răspândirea bolilor, foamete şi
pierderea locuinţelor. Poate că indicatorul care aproximează cel mai bine măsura securităţii
umane este numărul persoanelor strămutate. Ele reprezintă o trăsătură tipică a crizelor
contemporane, atât a dezastrelor naturale, cât şi a războaielor. Există o creştere constantă a
numărului de persoane strămutate per conflict în ultimele trei decenii. În Liban de exemplu 1000
de civili libanezi au fost ucişi şi peste 400.000 de persoane au fost obligate să îşi părăseaască
locuinţele. Sute de mii de oameni au fost obligaţi părăsească oraşul New Orleans în urma
uraganului Katrina. Persoanle strămutate sunt victime ale securităţii fizice şi a celei materiale.
Aşadar, Kaldor consideră securitatea umană ca fiind parte a dezvoltării umane, dar este în
acelaşi timp la capătul extrem al dezvoltării umane. Se referă la managementul crizelor. Include
atât elemente militare, cât şi civile şi oferă un mod de acţiune, un set de principii pentru
managemntul crizelor, Mai mult decât atât, autoarea opinează că modul în care acţionăm într-o
situaţie de criză devine simbol pentru modul în care instituţia este percepută în general.
Securitatea este legată de legitimitate politică. Ne simţim în siguranţă dacă avem încredere în
instituşiile noastre, dacă obsevăm că acţionează eficient în situaţii de criză.