Sunteți pe pagina 1din 71

Introducere

Vorbind despre căsătorie şi familie, trebuie să ne referim în primul rând la


1
realitatea biblică despre creaţia omului. Viaţa se naşte din iubire astfel omul
apare în vârful ierarhiei creaţiei ca rod al iubirii, al unirii dintre ceresc şi
pământesc, astfel omul a fost făcut de Dumnezeu după crearea tuturor celorlalte
făpturi, ca o încoronare a lucrării Lui.
Taina Nuntii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care prin preot,
se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber
în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea
2
reprezentării, unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică.
A vorbi despre Nuntă ca taină dumnezeiască înseamnă a ne referi la
sfinţenia pe care a dobândit-o căsătoria în viata creştină, în virtutea căreia
unirea firească dintre cei doi soţi este transfigurată, iar iubirea dintre ei este
proiectată în absolut. Sfinţenia face din căsătorie o relaţie care transcende
ordinea naturală.
Căsătoria este socotită drept cea mai veche instituţie a dreptului divin,
fiindcă ea a luat fiinţă - aşa cum se refera în Sfânta Scriptura - odată cu crearea
primilor oameni, Adam şi Eva. În capitolele unu şi doi de la Facere se spune că
după ce Dum nezeu a făcut pe om, a văzut că "nu este bine să fie omul singur " şi
de aceea i-a făcut ajutor potrivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie, " os
din oasele lui Adam şi carne din carnea lui "(Fac.2,23). Apoi, binecuvântându-i,
le-a spus: " Creşteţi şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi " (Fac, 1,
28). Totodată Dumnezeu a rânduit ca înmulţirea oamenilor să aibă loc prin
iubire, prin crearea de noi familii: " De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe
mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup " (Fac, 2, 24).
Prin binecuvântarea cu care Biserica însoţeşte încheierea căsătoriei,
aceasta primeşte, prin puterea Duhului Sfânt, sfinţirea legăturii conjugale şi
întărirea soţilor, ca să-şi poată îndeplini scopul unirii lor. Raportul de
intimitate, pe care îl creează familia între membrii ei, trezeşte şi cultivă între
1
Pr. Magistrand Constantin Galeriu, Taina Nunţii , „Studii Teologice”, XII, (1960), nr.7-8,
p.484.
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă , vol.III, EIBMBOR, Bucureşti,
1978, p.176

2
aceştia sentimente de puternică afecţiune. Această afecţiune se răsfrânge apoi
asupra societăţii, determinând o coeziune corespunzătoare între membrii ei, iar
3
pe coeziunea socială se întemeiază însăşi tăria statului respectiv .
Aşa se explică grija cu care statele au căutat, dea lungul veacurilor, să
legifereze cât mai corespunzător acestui scop, organizarea căsătoriei şi a
familiei. În măsura în care această legiferare corespunde punctului de vedere al
Bisericii creştine, în privinţa căsătoriei, aceasta îşi însuşea legiferarea statului,
sau o adapta învăţăturii sale.
În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur face referinţe directe la legea
civilă atunci când defineşte căsătoria ca nefiind altceva decât o apropiere sau
afinitate 4 .
Căsătoria naturală pe viată între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe
faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă.
Dumne zeu a vrut ca această unire să fie şi să rămână monogamă. În
acelaşi timp, unirea fiind atât de strânsă încât ambii soţi formează un trup, căsă -
toria are şi caracterul indisolubilităţii, adică este socotită ca încheiată pentru
toată viaţa. De asemenea, unitatea trupului care se realizează în tre cei doi soţi
prin căsătorie presupune egalitatea lor şi deci împărtăşirea lor de aceleaşi
drepturi şi datorii, prevăzute atât de legile divine, cât şi de legile civile; între
aceste îndatoriri este menţionată, ca deosebit de importantă, fidelitatea
reciprocă.
Dumnezeu 1-a creat pe om bisexual, bărbatul şi femeia fiind deopotrivă după
chipul lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că omul este destinat prin însăşi creaţia sa, vieţii
de comuniune, după modelul comuniunii care există între Persoanele Sfintei Treimi.
Cele două sexe sunt complementare nu numai pe plan fizic, ci şi prin comuniunea de
viaţă, care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii intratrinitare. Omul n-ar fi chip
al lui Dumnezeu dacă ar fi o monadă închisă. Nu numai ca să-1 ajute pe Adam crease
Dumnezeu şi pe Eva, ci şi pentru ca să-1 ferească de singurătate, căci numai că se
completează reciproc formează ei omul deplin5.
Căderea în păcat a primilor oameni – Adam şi Eva - s-a răsfrânt cu
consecinţe păgubitoare şi asupra căsătoriei. De asemenea, n-a fost respectată

3
Prof. Iorgu D. Ivan, Biserica şi instituţia căsătoriei, „ Studii Teologice”, VIII, (1940), vol. II, p.127.
4
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, (II), trad. rom. Pr. Dr. Dumitru Fecioru, „P.S.B.”, vol.
22,Bucureşti, 1989,Omilia 56.
5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit ., p.180.

3
indisolubilitatea căsătoriei, practicându-se desfacerea ei atât prin divorţ, cât şi -
mai ales - prin procedura repudierii femeii de către bărbat. Cu toată străduinţa
sa de a asigura căsătoriei indisolubilitatea, Moise n-a reuşit să împiedice nici
divorţul, nici repudierea, din cauza învârtoşării inimilor compatrioţilor săi,
după cum a ţinut să precizeze Mântuitorul Hristos în răspunsul pe care l-a dat
fariseilor care, ispitindu-L, L-au întrebat pen tru ce a îngăduit Moise ca bărbatul
să poată da carte de despărţenie soţiei şi să o lase, dacă a fost rânduit ca ceea ce
a unit Dumnezeu, omul să nu despartă (Matei, 19, 8). Nereuşind să înlăture
divorţul şi repudierea, Moise a căutat ca cel puţin să tempereze unele practici
care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o îndepărtau de împlinirea
scopu lui ei esenţial.
Evreii nu respectau nici egalitatea între soţ şi soţie; pentru ei femeia
trebuia să corespunda datoriei de a asigura soţului succesori. Aşa se ex plică
practica repudierii soţiei care nu putea avea copii şi practica leviratului, potrivit
căreia când un evreu murea fără moştenitori, fratele său era dator să se
căsătorească cu cumnata sa văduvă (Deut., 25, 5-10); iar dacă decedatul nu avea
frate, obligaţia revenea unei rude apropiate (Rut, 4, 5); dar şi într-un caz şi în
altul, primul copil care se năştea dintr-o asemenea căsătorie era socotit ca al
celui decedat. 6
În privinţa infidelităţii, legislaţia pedepsea şi pe femeie şi pe bărbat pentru
săvârşirea adulterului (Deut., 22, 22) , în practică însă, era pe depsită mai mult
femeia, motiv pentru care Mântuitorul, atunci când fari seii au adus înaintea Lui
pe o femeie prinsa în adulter - fără cel cu care săvârşise adulterul - şi aşteptau
ca El să aprobe condamnarea fe meii la pedeapsa lapidarii, cum prevedea legea
lui Moise le-a spus: " Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra
asupra e i" (Ioan, 8, 7), dar cum nici unul dintre cei care o prinseseră n-a aruncat
cu piatra, fiind toţi mustraţi de cuget, nici Mântuitorul n-a condamnat pe femeia
adulteră, ci numai i-a recomandat ca pe viitor să nu mai păcătuiască.
Mântuitorul a redat căsătoriei cinstea cuvenită, ridicând-o la treapta de
Taină, şi i-a imprimat caracterul de indisolubilitate, dând poruncă şi putere
omului să lupte împotriva slăbiciunilor şi desfrânării.
Momentul în care Mântuitorul a ridicat căsătoria la treapta de Taină este
participarea Sa la nunta din Cana Galileii, împreună cu ucenicii Săi, când a
6
Drd. Anca Manolache, Sfânta Taină a Cununiei, „Glasul Bisericii”, XL, (1981), nr.1-2, p.107.

4
săvârşit şi prima Sa minune (Ioan, 2, 1-11). În această participare, sfinţii părinţi
au văzut intenţia Mântuitorului de a arăta nu numai soţilor acelei nunti, ci
soţilor din toate veacurile, de câtă cinste se bucura căsătoria în faţa Sa şi cu
câtă înălţare sufletească se cuvine ca ei s-o încheie. Că Biserica a cinstit de la
începutul activităţii ei căsătoria ca Taină Sfântă, rezultă limpede din Tradiţia
Bisericii, adică din practica neîntreruptă a Bisericii.
Această practică îşi găseşte temei în Sfânta Scriptură, şi explicare şi
confirmare, în învăţătura sfinţilor apostoli. Astfel, Sfântul apostol Pavel, în
Epistola sa către Efeseni - după ce sfătuieşte pe femei să se supună bărbaţilor ca
Domnului, iar pe bărbaţi să-şi iubească femeile pre cum Hristos a iubit Biserica,
şi după ce repeta cuvintele Mântuitorului (Matei, 19, 5) şi cele din Cartea
Facerii (2, 24): " Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va
lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup " - adăuga: " Taina aceasta este mare,
iar eu zic în Hristos şi în Biserică " (Efes., 5, 32). Sfântul apostol Pavel
numeşte, aşadar, căsă toria nu numai Taină, ci "Taină mare"; iar în Epistola I
către Corinteni (7, 39), vorbind despre libertatea femeii de a se căsători după ce
îi va muri bărbatul, el condiţionează această îngăduinţă de îndatorirea ei ca
noua căsătorie pe care o va încheia să fie "numai întru Domnul", adică numai
cu binecuvântarea Bisericii, căci numai dacă este încheiată "întru Domnul",
7
căsătoria este "Taină mare".
Deci nunta îşi are obârşia în creaţie şi scopul ei este creaţia, nu numai
procreaţia. Taina facerii omului, ca şi Taina Nunţii însăşi ne conduc spre Taina
Prea Sfintei Treimi; astfel, în Nuntă al treilea, între bărbat şi femeie este
Dumnezeu este Hristos şi noi trebuie să-L avem mereu ca icoană a dragostei,
adică să ne iubim aşa cum El ne-a iubit, cu o iubire dumnezeiască. Ca şi ce -
lelalte Sfinte Taine, şi la săvârşirea Tainei Cununiei trebuie respectate, cu
stricteţe, rânduielile pe care Biserica Ortodoxă le-a stabilit cu privire la :
săvârşitor, primitor, materie şi formă.

7
Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi Familia Creştină în învăţătura marilor Părinţi ai
Bisericii din sec.IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p. 34.

5
CAPITOLUL I
Condiţiile de fond şi de formă la căsătorie şi cununie

I.1. Noţiuni introductive

Săvârşitor al Tainei Cununiei este episcopul şi preotul. La romano-


catolici, săvârşitorii sunt socotiţi înşişi mirii, cei care se căsătoresc,
accentuându-se importanţa consimţământului lor ca element esenţial al
validităţii căsătoriei, iar nu binecuvântarea preotului. Prezenţa preotului, după
doctrina consacrată în Biserica Romano-catolică de către sinodul I tridentin, n-
are un rol activ, preotul era socotit un martor spectator.
Primitorii sunt cei care se căsătoresc - un bărbat şi o femeie - do vedind
înaintea preotului săvârşitor al Tainei Cununiei că au botez valid şi îndeplinesc,
pe lângă condiţiile pe care le prevăd legile statului pen tru încheierea căsătoriei
civile, şi poruncile stabilite de Biserică.
La baza consimţământului soţilor de a se uni în căsătorie nu trebuie să stea
însă nici o condiţie care ar contraveni legilor bisericeşti şi legilor civile,
moralei creştine şi bunelor moravuri.
Taina Cununiei conţine în cultul ei invocarea Sfântului Duh prin rugăciuni
şi prin formula : " se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu
(N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin " 8 . Această formulă
este socotită forma Tainei Cununiei. În cazul în care numele dat la botez ar fi
altul decât cel din certificatul de naştere de la Oficiul de stare civilă, în formulă
9
se va pronunţa numele dat la botez.

I.2. Condiţiile de fond ale căsătoriei şi cununiei

I.2.1. Diferenţa de sex.


Această condiţie nu îşi găseşte reglementarea expresă în nici un text de
lege. Doctrina şi practica judiciară au considerat-o: atât de evidentă, încât
reglementarea legală a acesteia nu se impunea. Din ansamblul reglementărilor;
8
Aghiasmatar, ediţia a cincea, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1992, p. 85
9
Pr. Dr. Constantin Mihoc, op. cit ., p. 34.

6
în materia relaţiilor de familie, rezultă că nu se poate încheia căsătorie decât
între persoane de sex diferit. Această condiţie vine să asigure şi îndeplinirea
uneia dintre funcţiile familiei, aceea de procreare.
Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii ridică probleme deosebite în cazul
persoanelor al căror sex nu este suficient diferenţiat (adică a tulburărilor de
sexualizare) şi a transexualismului. În principiu, sexul fiecăruia dintre viitorii
soţi se stabileşte cu ajutorul certificatului de naştere care are o rubrică specială
în acest sens, delegatul de stare civilă având obligaţia de a verifica îndeplinirea
condiţiei privind diferenţierea sexuală.
Căsătoria este valabilă dacă şotii sunt indicaţi în actul de stare civilă ca
fiind de sex diferit. Nu este posibilă încheierea sau menţinerea unei căsătorii,
dacă în urma unei operaţii de schimbare de sex, un soţ are acelaşi sex cu
celălalt soţ, chiar dacă actul său de stare civilă nu a fost modificat.
Când operaţia a fost ascunsă celuilalt soţ, este admisibil divorţul. Soluţia
este discutabilă în cazul în care acesta a încuviinţat intervenţia chirurgicală,
întrucât în acest caz nu mai poate fi vorba nici de culpă şi nici de rea-credinţă.
S-a mai arătat că admisibilă ar fi în acest din urmă caz rezilierea .
În prezent există numeroase controverse privind dreptul homosexualilor de
a se căsători. Această problemă a ajuns şi la Curtea Europeană a drepturilor
omului care prin decizia din 17 octombrie 1986 a statuat că dreptul la căsătorie
consacrat prin art.12 al Convenţiei Europene a drepturilor omului nu priveşte
decât "căsătoria tradiţională între două persoane; de sex biologic diferit".
Aspecte privind drepturile homosexualilor au apărut şi în România şi
pentru a evita disputele acestora privind dreptul de a se căsători au fost
formulate propuneri legislative în sensul reglementării exprese a diferenţei de
sex printre condiţiile de fond la căsătorie. Se propunea introducerea în
Constituţie a unui nou alineat la art. 44 având următoarea formulare: Bărbatul şi
femeia, cu începere de la împlinirea vârstei legale, pot întemeia o familie".
Această propunere legislativă nu s-a concretizat, Constituţia fiind
revizuită la 19 octombrie 2003, fără a cuprinde nici o reglementare în acest
sens. 10 Mai mult, proiectul de cod civil, formulările folosite sunt generale, fără
a se face deosebire între sexe astfel încât din reglementarea propusă, condiţia
privind diferenţierea sexuală, nu mai reiese în mod implicit.
10
Marieta Maria Sorearţă, Dreptul Familiei , Ed. Universitaria, Craiova, 2005,pp.55-56.

7
De altfel au fost opinii în doctrină care analizând modul de reglementare,
a condiţiilor de fond la încheierea căsătoriei, au apreciat că în privinţa condiţiei
de diferenţiere sexuală ne aflăm în faţa unei lacune, legislative generatoare de
ambiguitate în legătură cu prohibirea în sistemul de drept românesc a
căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. S-a arătat în acest sens că
reglementarea din Codul Familiei face referire la căsătoria dintre un bărbat şi o
femeie, la egalitatea dintre bărbat şi femeie dar nu sunt excluse căsătoriile între
persoane de acelaşi sex. Această situaţie este de natură a încuraja
preocupările pentru legalizarea căsătoriilor monosexuale, fapt care s-a şi
întâmplat în unele state europene.
Maniera de reglementare creează probleme în legătură cu valabilitatea
unor astfel de căsătorii, şi temeiul juridic în care se poate dispune constatarea
nulităţii.
De aceea pentru a estompa ambiguităţile şi elimina inconvenientele create
de acestea s-a propus să se introducă în Codul familiei norme prin care să se
interzică expres căsătoriile între persoane de acelaşi sex, iar încălcarea acestora
să fie prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute.
În conformitate cu cele expuse mai sus putem afirma cu certitudine că nici
Biserica Ortodoxă nu este de acord sub nici o formă cu astfel de căsătorii, ea
exprimându-şi explicit opinia, considerându-le ca păcate împotriva firii. Acest
lucru este afirmat şi în Sfânta Scriptură, la Facere 2,24,unde se spune că
bărbatul şi femeia formează un trup.
I.2.2. Vârsta legală la căsătorie .
Dreptul roman şi cel bizantin, ca şi cel bisericesc sunt de acord în această
privinţă, stabilind vârsta de 14 ani, pentru genul masculin şi 12 ani pentru genul
feminin. Aceasta este vârsta socotită ca matură pentru contractarea unei
11
căsătorii legale şi canonice. La această vârstă se socoteşte, că ambele părţi au
ajuns la pubertate.
În timpurile moderne vârsta pentru contractarea căsătoriei, mai ales acolo,
unde s-a introdus sistemul că sătoriei civile, variază după loc, climă, ţară, etc.

11
Pr. Prof. Liviu Stan, Noul Cod al Familiei. „ Mitropolia Olteniei”, VI, (1954), nr. 4-6, p.168.

8
Biserica în acest caz ţine seamă în binecuvântarea căsătoriei religioase de
prescripţiunile legislaţiei civile. La noi, la români, codul civil prevede vârsta de
12
18 ani pentru bărbat şi 15 ani pentru femeie.
Vârsta valabilă pentru căsătoria civilă şi pentru cea religioasă a variat şi
variază, atât în Europa, cât şi în lumea întreagă.
Pentru contractarea căsătoriei romanii au hotărât în cele din urmă, ca
vârstă admisilă tot 14 ani pentru tineri şi 12 ani pentru tinere. Aceleaşi cifre au
fost adoptate şi de dreptul bisericesc. Justinian, în două texte din Digeste, a
menţinut dispoziţiunile lui Octavian August, când tinerii ajung la pubertate,
adică 12 ani împliniţi pentru fete şi 14 ani pentru băieţi. Sub domnia lui Leon
Isaurul se adaugă printr-o lege încă un an la vârsta tinerilor, adică trebuia să
aibă tânărul 15 ani, iar tânăra 13 ani. Legiuitorii de după Leon Isaurul au
revenit iar la vârsta admisă de Justinian.
Biserica şi-a însuşit punctul de vedere al legislaţiei civile în privinţa
vârstei pentru căsătorie, tot ca şi pentru logodnă, după codul civil al fiecărui
stat în parte şi a hotărât ca aceia dintre clerici, care nu vor ţine seamă de
prescripţiile legale şi vor săvârşi cununia sub această vârstă, să fie destituiţi,
iar tinerii excomunicaţi. După legislaţia canonică, un bărbat poate contracta
căsătorie chiar la vârsta de 70 ani, iar femeia la 60 de ani. Peste această vârstă,
atât bărbatul cât şi femeia sunt opriţi de canoane să contracteze o căsătorie,
deoarece nu se mai poate atinge scopul fizic şi moral ur mărit prin căsătorie. Şi
dacă se nasc incapacităţi, dintr-o vârstă prea fragedă, pot să se ivească de
13
asemenea in capacităţi, când cineva se căsătoreşte la o vârstă prea înaintată.
Dreptul de a se căsători şi bătrânii trecuţi de 60 ani, precum şi femeile de
peste 50, ani s-a dat de către Biserică numai pe consideraţiuni de ordin moral,
spre a da cuiva un sprijin şi a-l asigura de un ajutor efectiv la bătrâneţe. Şi în
Basilicale găsim această dispoziţiune.

I.2.3. Consimţământul la căsătorie.


12
Pr. Traian Costea, Teză de doctorat, Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi
canonic , Ed. Institutului de Arte Grafice ,,Speranţa ”, Bucureşti, 1935, p60.
13
Ibidem ,p.61-62.

9
I.2.3.1. Consimţământul viitorilor soţi. A doua condiţie pentru contrac-
tarea valabilă a viitorilor soţi este şi con simţământul lor. El constă în declaraţia
liberă a uneia din părţi, că doreşte să contracteze căsătoria cu cealaltă parte.
Fără un acord de voinţe între filius familias şi filia familias nu putea să
existe căsătorie la romani. Consimţământul soţilor trebuia să fie real, liber şi
serios, adică întemeiat mai mult pe voinţa soţilor, decât pe aceea a părinţilor,
care nu întrebuinţau metoda constrân gerii.
I.2.3.2. Lipsa consimţământului la căsătorie. Fiecare din părţile contrac-
tante trebuia să-şi dea seama, în mod cu totul liber şi conştient, de actul măreţ
ce-l fac.
Un nebun nu poate să-şi dea consim ţământul în mod valabil la
contractarea unei căsătorii. În momentele de luciditate el se putea căsători
totuşi în mod valabil. Odată contractată căsătoria, nu mai putea fi dizolvată,
oricât de des s-ar fi repetat în urmă acce sele de nebunie ale furiosului.
I.2.3.3. Viciile de consimţământ. În Biserica Romano-catolică, dacă
cineva contracta sub un nume fals şi avea loc copula carnalis , căsătoria, deşi cu
un viciu de consimţământ, totuşi nu putea fi anulată, ba dimpotrivă ea putea
fi presupusă ca valabil săvârşită. Tocmai pentru aceasta, pe lângă
consimţământul soţilor, la romani se mai cerea şi aprobarea tatălui de familie,
pater familias , ai ambilor tineri, sau în lipsa acestora, a persoanelor, care
ocroteau pe soţi.
Nu numai în dreptul bisericesc, dar şi în codul civil consimţământul este o
piatră de hotar în contractarea unei căsătorii. Art. 129 din codul civil spune:
Nu este căsătorie, dacă nu este consimţământ". Atât legislaţia bisericească,
cât şi cea civilă, face menţiune, că violenţa, dolul, eroarea sunt vicii de
consimţământ. 14
I.2.3.3.1. Eroarea . În dreptul comun, eroarea este cauză de nulitate numai
dacă priveşte identităţile substanţiale ale obiectului actului ( error in
substanţiam ), identitatea sau identităţile, persoanei contractante ( error in
personam ), cu menţiunea că în cazul acesteia din urmă, nulitatea este aplicabilă
numai pentru actele juridice la a căror încheiere este determinantă persoana
contractantului.

14
Ibidem ,p63.

10
Constituie eroare de consimţământ numai falsa reprezentare asupra
identităţii fizice a celuilalt, fapt ce conduce în practică aproape la imposibi-
15
litatea anulării căsătoriei pentru viciul erorii. Procedura oficierii căsătoriei
care impune prezenţa personală a ambilor soţi şi identificarea lor de către
delegatul de stare civilă, înlătură aproape cu desăvârşire crearea de confuzii cu
privire la identitatea fizică a celuilalt soţ.
Nu constituie viciu de consimţământ falsa reprezentare asupra stării civile,
asupra situaţiei familiale (celibatar, divorţat), asupra naţionalităţii, vârstei sau
stării materiale.
Biserica potrivit principiilor din Dreptul roman, recunoaşte eroarea ca
impediment la căsătorie. Şi în privinţa acestui impediment legislaţiile civile
sunt în acord cu dispoziţiunile Bisericii.
I.2.3.3.2. Dolul (viclenia). Codul familiei nu face nici o precizare în
legătură cu conţinutul sau sfera de aplicare a vicleniei, în aceste condiţii dolul
are acelaşi înţeles ca şi în dreptul comun, respectiv de eroare provocată prin
mijloace viclene. Astfel dolul presupune existenţa a două elemente: un element
obiectiv şi un element subiectiv.
Dolul are o sferă de aplicare mai mare decât cea a erorii putând fi aplicat
şi asupra unor calităţi ale viitorului soţ, pe care dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi
încheiat căsătoria, cu condiţia ca aceste calităţi să fie necesare la încheierea
unei căsătorii. Astfel, inducerea în eroare prin mijloace viclene cu privire la
starea materială a celuilalt soţ nu este considerată viciere a consimţământului
prin dol, care să atragă anularea căsătoriei. Dacă însă inducerea în eroare
priveşte starea de sănătate a unuia din viitorii soţi, având în vedere că una din
condiţiile încheierii căsătoriei este comunicarea reciprocă a stării de sănătate,
se consideră viciere a consimţământului prin dol, întrucât eroarea poartă asupra
16
unui element esenţial la încheierea căsătoriei.
I.2.3.3.3. Violenţa. Violenţa, constrângerea şi frica, sunt un viciu de
consimţământ, care face ca voinţa uneia din părţile ce se însoţesc să nu fie
liberă şi din această cauză căsătoria să fie nulă, când unul din soţi, în special
sexul slab a fost constrâns la aceasta.

15
Marieta Maria Soreaţă, op.cit.,p.50.
16
Ibidem ,p.51.

11
Violenţa este un impediment important al căsăto riei şi există şi astăzi în
legislaţia noastră civilă, mai ales când partea forţată, constrânsă şi ameninţată
nu revine la sentimente de iertare şi renunţare.
Ei bine, Statul şi Biserica prin vechile legislaţii, ca şi prin cele actuale, cer
respectarea naturii individuale a omului.
Prevederile dreptului roman în privinţa violenţei, constrângerii şi fricii au
fost adoptate şi de dreptul bi sericesc făcând ca să apară ca impedimente, care
anulează căsătoria.
Canoniştii bisericii apusene spun, că se admite nu litatea căsătoriei, când
soţul violentat cere acest lucru. Aceiaşi interpretare o găsim şi în legile noastre.
În codul nostru civil, dacă consimţământul a existat, dar a fost viciat prin
violenţă, constrângere şi frică căsătoria nu se anulează de drept ci este numai
anulabilă. Până la pronunţarea nulităţii de către justiţie, căsătoria există cel
puţin în aparenţă, ca şi cum ar fi valabilă. Dacă acest viciu de consimţământ
dispare prin renunţarea părţii lezate la acţiune, atunci căsătoria îşi dobândeşte
17
valabilitatea legală chiar de la început .
I.2.3.4. Consimţământul să fie actual.
Din punct de vedere juridic atât existenţa cât şi libertatea
consimţământului constată doar în momentul încheierii căsătoriei, deoarece
numai din acest eveniment ia naştere actul juridic al căsătoriei şi starea de
persoană căsătorită.
De aceea consimţământul trebuie exprimat în momentul celebrării
căsătoriei, adică trebuie să fie actual.
Ca urmare a cerinţei de actualitate a consimţământului, orice promisiune,
căsătorie făcută anterior nu are valoare juridică, chiar în situaţia în care ea
capătă forma tradiţională a logodnei. În acest sens, în doctrină s-a apreciat că
promisiunea de căsătorie este un contract nul, întemeiat pe o cauză ilicită,
contra ordinii publice, pentru că aduce atingere liberului consimţământ al
soţilor la încheierea căsătoriei.
Asemenea promisiuni nu pot da naştere nici obligaţiei de a fi menţinute,
fiecare promitent putând reveni asupra promisiunii până în momentul încheierii
căsătoriei.

17
Prof. Iorgu D. Ivan, Codul familiei , „B.O.R”, LXXII, (1954),nr. 4, p.472.

12
Încălcarea unei promisiuni de căsătorie poate da naştere dreptului la
acţiune în daune din partea viitorului soţ care a suferit un prejudiciu material
(de exemplu cheltuielile făcute în vederea oficierii căsătoriei) sau pentru
prejudiciul moral. Fiind valorificat un drept de creanţă, dreptul la acţiune se
prescrie în termen de trei ani, care începe să curgă de la data la care cealaltă
18
parte îşi exprimă neîndoielnic intenţia de a nu-şi respecta promisiunea .
Nu are valoare de consimţământ nici declaraţia de căsătorie ea având
valoarea faptică a unui proiect de căsătorie.
I.2.4. Sănătatea fizică şi psihică. Comunicarea reciprocă a stării
sănătăţii.
Sănătatea fizică. Pe lângă vârsta legală prescrisă de legea civilă şi pe lângă
consimţământul viitorilor soţi o a treia cerinţă pentru contractarea unei căsătorii
este şi întregimea corporală, a celor ce vor să se căsătorească. La romani,
nu se punea atâta temei pe sănăta tea fizică, când era vorba de căsătorie, căci
fiind socotit, un contract civil, căsătoria era disolubilă. Divorţul devenise o
plagă de o reală dezorganizare familiară.
Cu toate acestea, famenul sau castratul nu se putea căsători. Dacă totuşi s-
ar fi întâmplat, într-un astfel de caz, căsătoria era nulă.
În dreptul bisericesc sunt opriţi a se căsători bol navii inapţi, aceia care au
un defect natural şi congenital, sau care chiar din copilărie, în urma unui
accident, au rămas improprii pentru căsătorie.
Într-o asemenea convieţuire nu se poate atinge unul din scopurile fizice
urmărite, care este acela de a naşte prunci, spre înmulţirea neamului, după
cuvântul lui Dum nezeu: „ Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi stăpâniţi-
l”(Geneza 1,28). Nu se poate ajunge nici scopul moral, caz când ambii soţi sunt
atinşi de infirmităţi fizice.
Biserica presupune, că acela care doreşte să se căsătorească, are toate
însuşirile fizice normale, pentru a-şi îndeplini datoriile ce decurg din căsătorie.
Cei atacaţi de oftică, de idropică, epilepticii, nebunii, beţivii, furioşii, cei
vătămaţi de nervi şi atinşi de boli sifilitice nu se pot însura. Una din cauzele
legitime de despărţenie a soţilor a fost şi impotenţa.
Sănătatea psihică. Cel care se căsătoresc trebuie să-şi exprime voinţa liber
şi să fie în deplină sănătate mintală şi spirituală. Cei care sunt atinşi de boli
18
Ibidem, p.473

13
mintale nu se pot căsători. Aceştia sunt: nebunii iremediabili, adică furioşii şi
cei atinşi de tâmpenie cro nică. Acelora dintre bolnavi, care au momente de
luciditate le este permisă căsătoria, cu toate că li se ridică celelalte drepturi
civile. Aceasta, pentru ca prin soţia sau tovarăşul de viaţă sănătos, să fie şi
celălalt soţ care este bolnav, ocrotit şi îngrijit, spre a trăi viaţa, pe care i-a dat-
o Dumnezeu.
Astfel surdo-muţii, orbii, epilepticii, după dreptul nostru bisericesc, se pot
căsători valabil cu persoane care consimt la aceasta, chiar cu scopul de a-i
îngriji. Din clipa în care surdo-muţii pot să-şi exprime în scris consimţământul,
ofiţerul de stare civilă ia act de aceasta. Interdicţia survenind în timpul
căsătoriei, aceasta nu se poate desface. Este totuşi anulabilă după codul civil.
După însănătoşire, interdicţia se poate ridica.
Prin urmare, dispoziţiile, atât ale dreptului romano-bizantin, cât mai
ales ale dreptului bisericesc oriental, pledează în sensul, că numai aceia care
sunt atinşi de o stare de slăbiciune mintală permanentă nu se pot căsători,
19
deoarece ei n-au întregimea spirituală.

I.3. Condiţiile de formă ale căsătoriei şi cununiei.

I.3.1. Prezenţa preotului. Săvârşitor al Tainei Cununiei este episcopul şi


preotul care poate săvârşi numai şase Sfinte Taine, Taina Hirotoniei fiind de
competenţa exclusivă a episcopului. La romano-catolici săvârşitori sunt socotiţi
înşişi mirii, cei care se căsătoresc, accentuându-se importanţa consimţământului
lor, ca element esenţial al validităţii căsătoriei, iar nu binecuvântarea preotului.
Prezenţa preotului, după doctrina consacrată în Biserica Romano-catolică de
către Sinodul Tridentin, nu are un rol activ; preotul era socotit un spectator sau
mai degrabă un martor spectator. Binecuvântarea religioasă şi toate actele şi
formalităţile pe care le îndeplineşte preotul romano-catolic înainte de
binecuvântare nu au nici o importanţă juridică în privinţa valabilităţii
căsătoriei. În această situaţie, validitatea căsătoriei apare ca efect al
contractului încheiat de soţi, prin consimţământului lor, iar nu ca efect al
harului Sfântului Duh, în urma săvârşirii acestei Sfinte Taine de către episcop

19
Pr. Traian Costea, art.cit ., pp65-66.

14
sau preot. 20 Caracterul de contract al căsătoriei se recunoaşte şi în Biserica
Ortodoxă— întrucât în majoritatea statelor unde există Biserici Ortodoxe —
căsătoriei civile i se, recunosc efecte juridice, dar caracterul de Taină îl
dobândeşte căsătoria numai prin binecuvântarea preotului nu prin
consimţământul soţilor. De asemenea, de momentul dobândirii caracterului de
Taină, prin binecuvântarea preotului se leagă strâns în Biserica Ortodoxă şi
dobândirea caracterului indisolubilităţii căsătoriei, iar nu de momentul
intervenirii actului de intimitate fizică între soţi, ca în Biserica Romano-
catolică.
Primitorii sunt cei ce se căsătoresc — un bărbat şi o femeie —dovedind
înaintea preotului paroh că au botez valid şi îndeplinesc pe lângă, condiţiile pe
care le prevăd legile statului pentru încheierea căsătoriei civile, şi condiţiile
stabilite de Biserică.
Materia este consimţământul liber al bărbatului şi al femeii de a se uni şi
trăi împreună întreaga viaţă, în iubire şi sprijin reciproc, pentru îndeplinirea
tuturor îndatoririlor prin care se realizează scopul căsăto riei. La baza
consimţământului soţilor de a se uni în căsătorie nu trebuie să stea însă nici o
condiţie care ar contraveni legilor bisericeşti şi le gilor civile, moralei creştine
şi bunelor moravuri.
Forma Tainei Cununiei o constituie invocarea Sfântului Duh prin formula
«Se cunună robul lui Dumnezeu N. cu roaba lui Dumnezeu N., în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin » 21 , în cazul în care numele dat la
Botez ar fi altul decât cel din certificatul de naştere de la Oficiul de stare civilă,
în formulă se va pronunţa numele dat la Botez.
În vechiul drept românesc, Codul Calimachi reglementa două feluri de
logodnă: desăvârşită şi nedesăvârşită. Prima era un adevărat contract
obligatoriu, şi trebuia să fie urmată de încheierea căsătoriei în doi sau cel mult
patru ani. Ea putea să fie desfăcută numai pentru motive temeinice sau prin
consimţământul mutual al părţilor. Logodna nedesăvârşită se făcea printr-o
simplă învoială şi dare de arvună, şi nu trebuia urmată de căsătorie. Cel care
22
renunţa fără o cauză cuviincioasă şi dreaptă era obligat la despăgubiri.

20
Prof. Iorgu D. Ivan, Căsătoria-Sfânta Taină a Bisericii şi instituţie juridică a statului ,
„Biserica Ortodoxă Română”, CI,(1983),nr.9-10, p.737.
21
Aghiasmatar, ed. cit., p. 85
22
Marieta Maria Soreaţă, op.cit., p.44.

15
În legislaţia actuală logodna nu are reglementare legală, pierzându-şi orice
caracter obligatoriu. Ea nu dă naştere obligaţiei de încheiere a căsătoriei,
întrucât consimţământul nupţial trebuie dat în momentul încheierii mariajului.
Cu toate acestea, cel care renunţă fără temei la o căsătorie proiectată, poate fi
chemat în judecată pentru daune pe temeiul art. 998 C.civ. S-a considerat că cel
ce rupe logodna fără motive serioase comite un delict care îi angajază
responsabilitatea.
I.3.2. Logodna. Logodna este slujba prin care mirii făgăduiesc unul către altul că
se vor cununa. De obicei se săvârşeşte deodată cu Taina Cununiei, dar se poate săvârşi şi
separat. Logodna este cunoscută în popor sub numele de "jumătate de Cununie" 23,
denumire falsă însă. Biserica creştină a folosit de la început logodna ca act
premergător căsătoriei, fiindcă ea era practicată atât în Vechiul Testament cât şi
în dreptul roman. Definiţia logodnei a adoptat-o Biserica din dreptul roman ca
«promisiunea reciprocă a unui bărbat şi a unei femei că se vor căsători în
viitor». Importanţa şi conse cinţele logodnei, Biserica şi le-a însuşit însă din
Vechiul Testament, în care logodnica era socotită ca soţie a logodnicului, iar
acesta ca soţ al logodnicei lui (Deut., 22, 23—27, Matei, l, 18—20). Însuşirea
acestei concepţii au confirmat-o Părinţii Sinodului VI ecumenic, în canonul 98,
socotind vinovat de adulter pe cel care va lua în căsătorie pe o femeie logodită
cu altul, fiind încă în viaţă logodnicul ei. Aceeaşi concepţie o exprimase şi
Sfântul Vasile cel Mare, cu trei veacuri mai înainte, în ca nonul 69, potrivit
căruia urma ca logodnicul care ar fi avut raporturi de intimitate cu logodnica sa
înainte de încheierea căsătoriei, să fie sancţionat numai cu oprire de la Sfânta
Împărtăşanie, aplicându-se pe deapsa menţionată numai pentru neînfrânare, iar
nu pentru desfrânare, socotindu-se că, în realitate, el a păcătuit cu o femeie care
24
nu era cu totul străină de dânsul.
În canonul 98 al sinodului al 6-lea Trulan, se zice: "Cel ce ia spre însoţire de
căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub învinuire de
adulter". Acest canon este întărit de Sf. Ioan Postitorul în canonul al 22-lea. Iar Sf. Vasile
cel Mare tot în canonul al 22-lea spune că, dacă cineva răpeşte o femeie logodită deja cu

23
http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html ,
29.05.2007.
24
Prof. Iorgu D. Ivan, Căsătoria ….,pp.738-739.

16
altul, răpitorul să nu fie primit la pocăinţă decât dacă fecioara răpită a fost slobozită să se
întoarcă la logodnicul său.25
Din aceste prescripţii canonice rezultă deci că logodna consfinţită prin slujba
bisericească are în mod indiscutabil putere de căsătorie. În caz de desfacere a logodnei,
căsătoria viitoare a fiecărui logodnic este socotită ca a doua nuntă. Logodna era socotită
şi asimilată în multe privinţe cu căsătoria, căci se încheia prin facerea promisiunii
reciproce de căsătorie a celor ce se logodeau.
De la faptul că Logodna echivalează cu Cununia excepţie face împreunarea soţilor,
care nu este permisă decât după slujba Sfintei Taine a Cununiei. Aceasta deoarece cei doi
soţi devin una de-abia după ce primesc harul care-i uneşte, ceea ce se petrece numai şi
numai prin Taina Cununiei.
După dreptul roman, cei logodiţi nu erau constrânşi să-şi respecte
promisiunea şi să treacă la încheierea căsătoriei, dacă între timp se răzgândeau.
Singura consecinţă la care se putea ex pune soţul vinovat de nerespectarea
logodnei era restituirea darurilor pe care le primise cu prilejul logodnei, uneori
chiar dublul acestor daruri (Cod. V, l, l—2). Biserica a considerat totdeauna şi actul
logodnei ca având o importanţă asemănătoare cu acela al căsătoriei şi de aceea a supus şi
logodna aproape aceluiaşi regim ca şi căsătoria. Se înţelege deci că în cazul acesta,
pedepsele prevăzute pentru cei care strică logodna erau asemănătoare cu acelea pentru
cei care strică o căsătorie26. Dar întrucât logodna se putea încheia şi la o vârstă mai
mică decât cea prevăzută pentru încheierea căsătoriei — chiar la 7-8 ani, când
cei în cauză nu-şi puteau da seama de importanţa actului pe care îl încheiau —
s-a apreciat că obligaţia care rezultă pentru logodnici din binecuvântarea
Bisericii, de a se considera ca şi căsătoriţi, era în contradicţie cu libertatea pe
care o acordau legile statului celor logodiţi de a nu-şi respecta promisiunea
făcută prin logodnă, dacă nu mai doreau să se căsătorească împreună. De aceea
împăratul Leon Filosoful (886—912), prin Novela 74, a confirmat punctul de
vedere al Bisericii, asimilând logodna cu căsătoria, în privinţa consecinţelor, şi
a interzis ca Biserica să mai binecuvânteze logodna celor care nu au împlinit
vârstă cerută pentru încheierea căsătoriei, stabilită prin această Novelă la 14 ani
pentru bărbaţi şi la 13 ani pentru femei. De aceea pentru evitarea
inconvenientelor ce ar fi rezultat dacă fiecare Biserică autocefală ar fi aplicat
25
http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html ,
29.05.2007.
26
Ibidem

17
legislaţia proprie, făcând abstracţie de legislaţia statului respectiv, Sinodul
fiecărei Biserici autocefale a hotărât pe de o parte ca logodna religioasă să nu
se mai oficieze separat, ci numai o dată cu Sfânta Taină a Cununiei, iar pe de
altă parte ca Sfânta Taină a Cununiei să se săvârşească numai celor ce fac
dovada că au încheiat în prealabil căsătoria civilă.
Respectând hotărârea Sfântului Sinod de a nu mai săvârşi logodna
religioasă decât odată cu Taina Cununiei, preoţii pe de o parte dovedesc ascul -
tare faţă de autoritatea superioara, iar pe de altă parte feresc pe credincioşi de
situaţia ce li s-ar crea din punct de vedere bisericesc, de a fi socotiţi ca încheind
a doua căsătorie dacă s-ar întâmpla ca unul dintre logodnici să moară înainte de
a fi încheiat căsătoria sau nu ar mai vrea să se căsătorească cu logodnicul său.
O astfel de situaţie ar fi şi mai păgubitoare pentru candidaţii la preoţie întrucât
canoanele opresc ca să fie admis în cler cel căsătorit de două ori după botez
27
(can. 17 ap".; 3, 6 Trulan. 12 Sf. V.c.M.).
Până astăzi Biserica tratează logodna cu aceeaşi severitate, şi asimilând logodna cu
căsătoria, nu permite hirotonia acelor candidaţi care la intrarea în cler au fost logodiţi
bisericeşte şi apoi au stricat logodna, considerându-i ca şi când ar fi divorţaţi şi
neîngăduindu-le să se căsătorească cu o altă persoană, dacă vor să devină clerici, pentru
că această căsătorie se socoteşte ca a doua.
I.3.3. Vestirile sau anunţările. Căsătoria ca act civil este reglementată de
către stat, iar ca act religios de către Biserică. De aceea atât Statul cât şi
Biserica, caută ca înainte de a aproba încheierea unei căsă torii, să se
documenteze cu privire la raporturile dintre soţi, pentru ca nu cumva între ei să
existe piedici legale sau religioase care s-ar opune încheierii căsătoriei lor, dar
pe care ei fie nu le cunosc, fie ar fi ispitiţi a le trece sub tăcere, a nu le
mărturisi. Pentru o cât mai largă informare asupra raporturilor dintre viitorii
soţi, Codul Familiei, după ce în art. 13 prevede datoria lor de a arăta în
declaraţia de căsătorie că nu există nici o piedică legală la căsătorie, în art. 14
precizează că «Orice per soană poate face opunere la căsătorie dacă există o
piedică legală, ori dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite», trebuind să
arate însă în scris dovezile pe care îşi întemeiază opunerea.
Biserica respectă toate dispoziţiile prin care statul reglementează
căsătoria, sub aspectul civil, inclusiv hotărârile prin care delegatul de stare
27
Ibidem, p.740.

18
civilă ar respinge unele cereri de căsătorie dacă «în temeiul veri ficărilor ce este
dator să facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor ce are, găseşte că
cerinţele legii nu sunt împlinite» (C. F.; art. 15). Cu toate acestea, întrucât
Biserica are şi dispoziţii proprii prin care regle mentează căsătoria din punct de
28
vedere religios, preotul paroh compe tent să oficieze Cununia religioasă —
după ce va constata că mirii sunt botezaţi ortodox şi că între ei nu există
rudenie în grade interzise de Biserică — va anunţa cererea de căsătorie în două
duminici consecutive, iar în caz de urgenţă motivată, într-o duminică sau zi de
sărbătoare, cu o săptămână înainte de ziua fixată pentru Cununie.

I.3.4. Rol naşilor la Cununie şi condiţiile ce trebuie să le îndeplinească.

Ca şi la Taina Sfântului Botez, tinerii sau mirii, care urmează a se cununa, sunt
însoţiţi de naşi sau de nuni. Naşii asistă pe finii lor atât la logodnă, cât şi la cununie şi se
implică sau participă activ la săvârşirea acestor două slujbe îndeplinind împreună cu
preotul anumite gesturi sau acte liturgice, între care punerea inelelor în degetele mirilor,
la logodnă, şi punerea şi luarea cununiilor de pe capetele mirilor, la cununie. De
asemenea, ei ţin lumânările de o parte şi de alta a mirilor. Aceste lumânări sunt un simbol
al luminii sau căii celei adevărate pe care trebuie să meargă viitorii soţi, naşii angajându-
se să le fie garanţi sau chezaşi ai seriozităţii şi trăiniciei vieţii de familie pe care cei doi
tineri o încep.
Aşadar, naşii nu au numai un rol estetic sau întregitor al decorului care însoţeşte
slujba cununiei religioase. Ei nu sunt simpli asistenţi aşa cum sunt ceilalţi nuntaşi, ci ei
sunt sau devin din acel moment părinţii sufleteşti sau spirituali ai finilor. Aşa cum fiecare
se naşte din părinţii trupeşti, apoi se renaşte spiritual prin Botez, asistat de părinţii
sufleteşti, adică de naşi, la fel şi la cununie, când se naşte şi se formează un nou şi unic
trup, care este trupul familiei, avem nevoie de părinţi spirituali care sunt naşii sau nunii.
Având în vedere această calitate deosebită a naşilor şi răspunderea lor pentru buna
călăuzire a viitorilor soţi, tradiţia bisericească cere ca naşii să îndeplinească anumite
calităţi sau condiţii.
În primul rând, ei trebuie să fie ortodocşi. Rânduielile canonice mai vechi şi mai
noi cer cu insistenţă ca naşii să nu fie de altă confesiune şi aceasta pentru faptul că buna
călăuzire a finilor trebuie făcută în spiritul tradiţiei şi credinţei ortodoxe. În
28
Chiriu C. Costescu, Colecţiune de legiuiri bisericeşti şi şcolare, Ed. Institutului de arte grafice C. Sfetea,
Bucureşti, 1916, p. 38.

19
Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată din Biserica
Ortodoxă Română, articolul 47, se precizează că, "clericii sunt obligaţi să nu oficieze
slujba cununiei decât între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi". De aceea, asistenţa
mirilor la cununie de către naşi de confesiune catolică sau protestantă nu este îngăduită.
Cu atât mai mult, aceştia nu pot fi de altă religie, adică de exemplu de religie
musulmană.29
În al doilea rând, este bine şi recomandabil ca naşii sau nunii să fie mai în vârstă
decât mirii, pentru a avea mai multă autoritate în faţa lor şi mai multă experienţă de viaţă,
din care să împărtăşească şi viitorilor soţi. Naşii trebuie să fie şi din punct de vedere al
vârstei ca nişte părinţi ai tinerilor soţi. Obiceiul ca mirii să fie asistaţi de naşi de aceeaşi
vârstă sau chiar mai tineri, nu este recomandabil, pentru că prin aceasta se diminuează
seriozitatea instituţiei năşiei, devenind o simplă formalitate. De aceea, obiceiul ca naşii
de botez să fie şi de cununie, respectat încă în mediul rural, este foarte sănătos. Când
naşii sunt mai în vârstă decât finii, şi respectul faţă de ei este mai mare.
Cât priveşte persoanele care pot să îndeplinească calitatea de naşi, acestea pot fi şi
rude apropiate: fraţi, surori, veri şi cumnaţi. Părinţii nu pot fi naşii propriilor lor copii. De
asemenea, ca şi în cazul Botezului, călugării nu pot îndeplini calitatea de naşi, deoarece,
trăind departe de lume, nu se pot ocupa de educaţia şi îndrumarea religioasă a finilor.
În al treilea rând, naşii trebuie să fie cununaţi şi cu viaţă morală exemplară. Nu este
recomandat ca naşii să fie tineri necăsătoriţi, pentru că nu se poate angaja şi garanta
seriozitatea noului cuplu, neputând fi un exemplu de urmat. De asemenea, nu este de
dorit ca naşii să fie mamă şi fiu sau tată şi fiică, ci cuplu căsătorit. Cât priveşte viaţa
morală exemplară a naşilor, aceasta trebuie să fie condiţia esenţială a vieţii lor. Finii
trebuie să vadă în tot ceea ce fac naşii un exemplu de urmat. În privinţa aceasta, Sfântul
Simeon al Tesalonicului precizează că nunii care asistă la unirea celor doi tineri ţin locul
de părinţi şi învăţători30. De aceea trebuie să fie ortodocşi şi iubitori de Dumnezeu.
Obiceiul practicat în Moldova şi mai ales în Bucovina, ca la cununie să fie mai multe
perechi de naşi, nu este recomandat.
Năşia de cununie, ca şi năşia de botez creează rudenia spirituală sau religioasă care
este respectată ca atare în Biserica Ortodoxă Română, în Biserica Ortodoxă Sârbă şi o
parte din Biserica Bulgară. În Bisericile de limbă greacă şi celelalte de limbă slavă,
rudenia spirituală a năşiei de cununie nu este socotită la fel ca şi cea de la Botez.
29
http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html ,
29.05.2007.
30
Ibidem

20
În legătură cu practica năşiei de cununie, aş dori să amintesc un obicei care trebuie
reactualizat şi anume datoria de a săruta mâna naşilor atât în momentul săvârşirii
Cununiei, cât şi în viaţa civilă. Dacă luăm în serios această instituţie a năşiei şi-i dăm
greutatea pe care Biserica i-o dă din totdeauna, şi dacă socotim pe naşi ca pe părinţii
spirituali, atunci semnul văzut al respectului faţă de ei este sărutarea mâinii. Dintr-un
modernism exagerat şi rău înţeles s-a renunţat la un străvechi şi frumos obicei românesc,
care trebuie adus în actualitate.
De menţionat este şi faptul că din năşie decurg şi o serie de impedimente
la Cununie, deoarece cum am pomenit şi mai sus prin năşie se stabilesc nişte
relaţii de rudenie de ordin spiritual atât între naşi şi fini cât şi între naşi şi
familiile finilor, impedimente ce le vom trata în capitolul următor.

21
CAPITOLUL II
Impedimente la căsătorie şi cununie

II.1. Noţiuni introductive.

Dispoziţiile referitoare la căsătorie au variat în timp atât în legiuirile


bisericeşti din diferitele Biserici locale, cât şi în cele civile din diferite state.
Stabilirea uniformă a impedimentelor la căsătorie nu este posibilă pe cale
unilaterală întrucât situaţia este diferită în Bisericile particulare. Pe lângă
impedimentele de la căsătorie stabilite de Biserică mai sunt şi dispoziţiile
stabilite prin legiuirile civile ale statelor dintre care unele au fost recunoscute
de Biserică, iar altele nu. Dar sunt si unele impedimente la căsătorie stabilite de
31
Biserică care sunt nerecunoscute de legiuirile civile ale statelor.
În privinţa impedimentelor la căsătorie ar fi necesar să se stabilească o
practică uniformă în toată Biserica Ortodoxă, punându-se de acord şi cu
legislaţiile civile ale statelor respective pentru înlăturarea coliziunilor între
dispoziţiile canonice şi cele civile.

II.2. Impedimente absolute.

II.2.1. Impedimente absolute anulatoare.

II.2.1.1. Lipsa facultăţilor mintale. A ambilor sau a unuia din soţi


constituie un impediment absolut, pentru moti vul, că aceştia trebuie să aibă
toate facultăţile spirituale normale. Dacă la încheierea oricărui act se cere ca
ce-l care-l face, îl semnează sau consimte la contractarea lui să fie om sănătos
din punct de vedere sufletesc, cu atât mai mult se cere acest lucru la
contractarea celui mai însemnat act din viaţa omului, căsătoria. Legile
bisericeşti interzic dreptul de a se căsători celor care suferă de o boală
permanentă cronică, cum ar fi nebunia furioasă, idioţenia, tâmpenia, etc.
31
Pr. Dr. Gheorghe Soare, Impedimente la căsătorie: Necesitatea asigurării unei practici
uniforme în toată Biserica Ortodoxă , „ Ortodoxia”, XIII, (1961),nr.4, p.577;vezi şi Idem
Impedimente la căsătorie şi motive de divorţ , Bucureşti, 1942.

22
II.2.1.2. Impotenţa fizică de a îndeplini datoria conjugală. Acest
impediment nu era cunoscut la romani ca un motiv de anulare a căsătoriei.
Cineva denunţa căsătoria în caz de impotenţă pe cale de divorţ, care era aşa de
larg admis în legislaţia romană, şi care înlătura orice alte probe atât de dificile
şi chiar ruşinoase.
Impotenţa bărbatului era un motiv de divorţ, tot ca şi sterilitatea femeii.
Numai bărbatul avea drept de a repudia soţia, iar aceasta era lipsită de
privilegiul de a părăsi bărbatul.
II.2.1.3. Lipsa consimţământului autorităţii tutelare. Constituie iarăşi
un impediment la căsătorie fiind condamnaţii copiii care se căsătoresc fără
consimţământul părinţilor cu pedeapsa desfrânării, dacă sunt mai ales minori.
În legislaţia noastră veche se spune: Vârstnicii având părinţi cu blagoslovenia
lor să se însoare 32 .
În privinţa acestui impediment, legislaţiile civile sunt de acord cu
legislaţia bisericească, fiind oprită căsătoria băieţilor şi fetelor neajunşi la
vârsta prescrisă de lege, fără consimţământul autorităţilor tutelare de a da acest
consimţământ.
II.2.1.4. Căsătoria existentă legal. Singura legătură dintre bărbat şi
femeie corespunzătoare scopului şi funcţiei a fost întotdeauna monogamia, care
principiu a fost respectat în Vechiul Testament şi în legislaţia romano-
bizantină.
Biserica creştină a dat o nouă autoritate acestui principiu socotind
desfrânare orice legătură sexuală a unui bărbat cu o femeie în afară de căsătoria
încheiată legal.
Legislaţiile civile prevăd şi ele acest impediment la căsătorie, aşa că este
acord între dispoziţiile Bisericii şi legislaţiile civile.
Este necesar să se menţină practica în vigoare, în sensul că nu se poate
trece în a doua căsătorie religioasă fără ca cea dintâi să fi fost desfăcută şi de
Biserică.
II.2.1.5. Graviditatea logodnicei. Constituie un impediment important
firesc la contractarea căsătoriei. Chiar încheiată, căsătoria se poate anula. Din
clipa în care graviditatea logodnicei este dovedită, cel, care cere desfacerea este
32
Cf. Codul Caragea, cap16, art.4 în Colecţia Bujoreanu vol.I, p.462, apud Pr. Traian Costea,
Teză de doctorat, Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi canonic , Ed. Institutului de
Arte Grafice ,, Speranţa ”, Bucureşti, 1935, p.95.

23
îndreptăţit, deoarece el a fost încredinţat de neseriozitatea şi necinstea
logodnicei. După vechea legislaţie, logodna avea şi un caracter legal
obligatoriu. Actualul cod civil însă dă toată libertatea de acţiune tinerilor
logodnici, prin faptul că o ignoră complet. Nu obligă să se efectueze după ea
căsătoria, mai ales când unul s-a dovedit a fi incorect. Se poate însă expune la
daune de interese acela care fără motiv, provoacă desfacerea logodnei.
II.2.1.6. Hirotonia. Cel care a acceptat să fie hirotonit în treptele ierarhiei
de drept divin - diacon, preot, episcop - fiind necăsătorit, nu se mai poate
casatori după aceea (Can. 26 apostolic ; Can. 3, 6 Trulan ; Can. 1 Neocez.).
Este un impediment absolut la căsătorie formulat de canoane, încă din
primele veacuri ale vieţii creştine. Biserica potrivit dispoziţiilor canonice,
33
interzice căsătoria după primirea hirotoniei în treptele ierarhice. Cel ce voieşte
a se hirotoni în diacon sau preot trebuie să se căsătorească înainte de hirotonie.
Constituţiile Apostolice şi canonul 26 apostolic opresc căsătoria după hirotonie.
La Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923 s-a hotărât
căsătoria a doua a preoţilor şi diaconilor rămaşi văduvi prin deces.
Rânduielile canonice prevăd oprirea clericilor de la căsătoria a doua după
hirotonie şi indică sancţiuni pentru infractori. Mai mult chiar, la căsătorie,
candidatul la preoţie, nu se va fi însoţit cu două nunţi după botez, sau va lua
concubină, sau văduvă, sau lepădată, sau slujnică, sau actriţă, căci în cazul
acesta nu se va putea face episcop, presbiter, diacon sau orice din catalogul
ieraticesc.
Canoanele nu vorbesc de valoarea căsătoriei unui cleric după hirotonie şi
nici de efectele ei asupra copii lor. Prin urmare creş tinismul influenţase aşa de
mult pe împăraţi, încât legis laţia civilă primeşte şi confirmă orice hotărâre şi
orânduială canonică. Ba se inspiră din legislaţia bisericii şi în luarea altor
măsuri, cu caracter pur civil. Codul civil român nu consideră ca obligatorie
binecuvântarea religioasă la săvârşirea unei căsătorii. Ci căl când întreaga
noastră orânduială canonică, baza existen ţii Bisericii noastre în Stat, nu
consideră hirotonia impediment la căsătorie, ci admite cu aceiaşi uşurinţă
căsătoria a doua a unui preot, după cum admite căsă toria unui monah, care
călcându-şi votul castităţii, al supunerii şi al sărăciei de bună voie dezbracă

33
Pr. Prof. Petru Rezuş, Impedimente la căsătorie, „ Ortodoxia”, XXIV, (1972), nr. 2, p.432.

24
haina monahală, p ărăseşte mănăstirea în care s-a afierosit Dom nului şi se
căsătoreşte.
II.2.1.7 . Voturile monahale. Cel care a fost tuns în monahism, depunând
voturile : ascultării, sărăciei şi castităţii, nu se mai poate casatori (Can. 16 - IV
34
Ec, Can. 6 al Sf. Vasile cel Mare s.a.).
Din primele veacuri ale existen ţei sale, creştinismul promova viaţa
morală, trăită în castitate, pe lângă viaţa socială şi familiară bazată pe Taina
Căsătoriei, prin care de asemenea se poate ajunge la realizarea idealului creştin.
Erau însă unele persoane, care făceau înaintea lui Dumnezeu un vot
solemn de a se pune voluntar în sluj ba Domnului. Sunt două categorii de
oameni în genul acesta. Unii care au fost căsătoriţi, au rămas văduvi şi fac votul
solemn, sau se despart prin consimţământ mu tual şi renunţă la orice legătură
matrimonială posterioară, pentru a intra în monahism.
Alte persoane, mai ales din sexul feminin, făceau voltul, că vor rămâne în
feciorie statornică pe întreaga viaţă constituind aşa zisa instituţiune a
diaconeselor, care făceau votul înaintea episcopului locului, în biserică. Ele
erau considerate ca logodnicele lui Hristos. Şi se numeau pentru aceasta,
fecioare sfinte. Trebuiau să aibă cam 40 de ani, când erau consacrate diaconese.
O căsătorie a lor după aceasta era socotită ca biga mie şi pedepsită ca atare,
cu excluderea din comunitatea creştină.
Odată cu ele erau pedepsiţi şi oamenii cu care se căsătoreau, ca fiind
femei consacrate vădu ve sau virgine.
Căsătoria monahilor de la început a fost oprită şi supusă aceloraşi
penalităţi bisericeşti. Acela care îşi ale ge viaţa monahală, se leagă în mod
solemn, că renunţă la orice legături trupeşti şi această promisiune trebuie s-o
respecte, căci altfel e un sperjur şi un renegat.
Pe temeiul canoanelor: 6 şi 18 ale Sfântului Vasile cel Mare,19 al
Sinodului de la Ancira şi 44 Trulan, votul monahal definitiv este considerat
impediment la căsătorie.
Întrucât Canonul 44 Trulan, care recunoaşte acest impediment este ultima
hotărâre cu autoritate ecumenică. Biserica nu poate renunţa la acest impe-
diment. 35
34
http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html ,
29.05.2007.
35
Pr. Dr. Gheorghe Soare , art.cit .,p.579.

25
II.2.1.8. Existenta căsătoriei a treia. După desfa cerea primei casatorii -
prin moartea unui soţ sau prin divorţ - Biserica a îngăduit, cu epitimii,
încheierea căsătoriei a doua şi a treia (Can. 4 si 50 ale Sf. Vasile cel Mare).
Prin hotărârea luată de sinodul din Constantinopol, în anul 920, prin Tomus-ul
Unirii, existenţa căsătoriei a treia a fost decretată ca impediment absolut la
36
încheierea unei noi casatorii.
Canonul 4 al Sfântului Vasile cel Mare spune: Că adevărata căsătorie
este numai prima, pe a doua o tolerează ca o indulgenţă faţă de slăbiciunea
omenească.
În acest canon ca şi în canoanele 50 şi 80, are în vedere pe cei ce
37
contractează o a treia sau a patra căsătorie. Şi pe una ca aceasta o numeşte nu
nuntă ci poligamie, ba mai curând desfrânare ce se pedepseşte; pentru aceea şi
Domnul a zis samaritenei, care schimbase cinci bărbaţi:,, pe care-l ai acum nu-
ti este bărbat ”(Ioan 4, 18).

II.2.2. Impedimentele impedimente.


II.2.2.1. Lipsa vârstei necesare pentru încheierea căsătoriei. Pentru a se
săvârşi o căsătorie, trebuie să se aibă în vedere posibilitatea îndeplinirii
scopului fizic şi moral care se urmăreşte prin unirea conjugală.
Dreptul roman şi cel bizantin, ca şi cel bisericesc sunt de acord în această
privinţă, stabilind vârsta de 14 ani, pentru genul masculin şi 12 ani pentru genul
feminin. Aceasta este vârsta socotită ca matură pentru contractarea unei
căsătorii legale şi canonice. La această vârstă se socoteşte, că ambele părţi au
ajuns la pubertate.
În timpurile moderne vârsta pentru contractarea căsătoriei, variază după
loc, climă, ţară, etc.
Biserica în acest caz ţine seamă în binecuvântarea căsătoriei religioase de
prescripţiile legislaţiei civile. La noi, la români, codul civil prevede vârsta de
18 ani pentru bărbat şi 15 ani pentru femeie.
II.2.2.2. Timpul oprit pentru încheierea căsătoriei stabilit de Biserică. Biserica
având în vedere petrecerile ce sunt în legătură cu căsătoria, opreşte săvârşirea

36
Prof. .Iorgu D. Ivan, Casătoria ….,p741.
37
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, , Canoanele Bisericii Ortodoxe , Sibiu 1993, p.344.

26
nunţilor în anumite zile de post şi de praznice mari (Porunca a-IX-a,a
Bisericii.). 38
Nerespectarea timpului oprit de Biserică pentru încheierea unei căsătorii.
În toate posturile de peste an este oprită facerea cununiei şi a logodnei şi
anume: în postul Paştelui, postul Crăciunului, în postul Sfinţilor Apostoli şi al
Adormirii Maicii Domnului.
De asemenea, nu se poate face nuntă în zilele de post din cursul
săptămânii: Miercurea şi Vinerea, nici în zilele de sărbători, care se serbează cu
post precum: Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 August) şi
Înălţarea Sfintei Cruci (14 Septembrie). Sunt oprite iarăşi nunţile şi cununiile
în timpul de la Crăciun şi până la Teofania sau Botezul Domnului, apoi în
săptămâna luminată a Învierii, până la Duminica Tomii.
Pentru acest impediment este bine să se păstreze normele în vigoare în
Biserica Ortodoxă, să se dea dispensă de chiriarhul respectiv, cu aplicarea unei
epitimii.
II.2.2.3. Constrângerea şi frica. Biserica păstrând principiul din dreptul
roman recunoaşte impedimentul la căsătorie, întrucât prin constrângere şi frică
este viciat consimţământul uneia din părţile contractante.
Violenţa, constrângerea şi frica, sunt un viciu de consimţământ, care
face ca voinţa uneia din părţile ce se însoţesc să nu fie liberă şi din această
cauză căsătoria să fie nulă, când unul din soţi, în special sexul slab a fost
constrâns la aceasta. Frica era considerată şi în dreptul roman ca un efect al
constrângerii. Constrângerea şi violenţa sunt cauze ale fricii. Ea produce o
tulburare sufletească, încât anihilează cu totul liberulconsimţământ al sexului
slab.
Prevederile dreptului roman în privinţa violenţei, constrângerii şi fricii au
fost adoptate şi de dreptul bisericesc făcând să apară ca impedimente care
anulează căsătoria. Aceleaşi interpretare le găsim şi în legile noastre.
II.2.2.4. Înşelăciunea. Este o cauză de nulitate a căsătoriei, căci în locul
consimţământului real, înşelăciunea face loc numai aparenţei. Şi în privinţa
acestui impediment legislaţiile civile sunt de acord cu dispoziţiile Bisericii.

38
Cf. Nicodim Milaş, Drept bisericesc oriental , pp.485-486, apud Pr. Dr. Gheorghe Soare, art.
cit., p.589.

27
Eroarea asupra persoanei constă în înlocuirea persoanei, cu care, cineva a
consimţit a se căsători, printr-o altă persoană. Deci prin eroare sau înşelăciune
de persoane trebuie să înţelegem prezenţa unei tinere, care în momentul
căsătoriei a trecut drept soţie înlocuind pe aceia, cu care se consimţise mai
înainte. Dreptul con tractantului faţă de persoana, care s-a substituit alteia şi a
39
înşelat buna credinţă, poate să fie acela de a cere anularea căsătoriei .
II.2.2.5. Logodna. Este noua formă a ,,contractului” căsătoriei; logod-
nicul şi logodnica se făgăduiesc în fidelitate reciprocă, dar, în acelaşi timp, se
făgăduiesc, în logodna lor, lui Dumnezeu. Întrucât ea corespunde contractului,
care pentru dreptul roman reprezenta esenţa şi forma concretă a
consimţământului care valida căsătoria, pentru o perioadă binecuvântarea
logodnei era suficientă şi avea un rol în sine şi nu era, ca astăzi, doar o
40
pregătire pentru Cununie.
Logodna religioasă săvârşită separat, înainte de nuntă este socotită ca
impediment la căsătoria cu o altă persoană decât cu cea cu care s-a logodit.
Până astăzi Biserica tratează logodna cu aceeaşi severitate, şi asimilând
logodna cu căsătoria, nu permite hirotonia acelor candidaţi care la intrarea în
cler au fost logodiţi bisericeşte şi apoi au stricat logodna, considerându-i ca şi
când ar fi divorţaţi şi neîngăduindu-le să se căsătorească cu o altă persoană,
dacă vor să devină clerici, pentru că această căsătorie se socoteşte ca a doua.
II.2.2.6. Cursa întinsă celeilalte persoane. Biserica, potrivit dispoziţiilor
din Nomocanon, socoteşte ca impediment la căsătorie, faptul că după logodna
formală încheiată, una din părţi pregăteşte curse care ameninţă viaţa celuilalt.
Legislaţiile civile nu prevăd acest impediment, dar printre motivele de
divorţ este prevăzută, vrăşmăşia săvârşită de un soţ împotriva vieţii celuilalt
soţ.
II.2.2.7. Condamnarea pentru crimă. Acest impediment, deşi nu este
menţionat în mod expres în dreptul canonic, totuşi potrivit Canoanelor 22
Ancira, 56 şi 65 ale Sfântului Vasile cel Mare, condamnarea pentru o crimă este
considerată ca impediment la căsătorie, până la expirarea pedepsei.

39
Pr. Traian Costea, art. cit ., p108.
40
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia-viaţă întru împărăţie , Fundaţia Tradiţia Românească,
Bucureşti, 2004.,p.159.

28
Întrucât condamnarea pentru crimă este considerată de legislaţiile civile
ca motiv de divorţ, socotim că este cazul a se menţine acest acord între
legislaţiile civile şi normele Bisericii.
II.2.2.8. Anul de doliu. Trebuie să fie respectat de către soţ şi în
special de către soţie pentru jalea bărbatului, pentru săvârşirea parastaselor, ca
şi pentru motivul de a nu fi rămas gravidă. Uzul acesta a existat şi în dreptul
roman şi în cel bizantin. Biserica a admis această dispoziţie şi a înţeles să
formuleze regula, că în timpul unui an de zile, anul de doliu, nu se poate săvârşi
cununia văduvei cu altă persoană. Este dispensată soţia unui trădător de ţară, a
unui fugar, a unui criminal. Codul civil român prevede 10 luni de doliu pe care
trebuie să le respecte văduva. Aceasta, pentru a preveni o eventuală naştere
posterioară primei căsătorii.
Un copil născut la 11 sau 12 luni de la decesul soţului legitim atrage după
sine bănuiala de desfrânare asupra soţiei. Soţul, din punct de vedere civil, nu
41
are obligaţia de a respecta un an sau 10 luni de doliu.
II.2.2.9. Serviciu militar. Biserica a privit la început acest impediment
din motivul că, potrivit învăţăturii ei, cel care voieşte să contracteze o
căsătorie, nu trebuie să fie legat de obligaţii care ar putea tulbura viaţa
conjugală.
În prezent socotim că acest impediment bazat pe anumite concepţii
depăşite asupra serviciului militar, nu mai este îndreptăţit, cu atât mai mult cu
cât nu se întemeiază pe un canon cât şi datorită faptului că satisfacerea
serviciului militar nu mai este o îndatorire obligatorie, rămânând numai
42
benevolă, ca atare urmează să fie desfiinţat.
II.2.2.10. Lipsa vestirilor(strigărilor). Atât legislaţia bisericească, cât
şi cele civile prescriu strigările înainte de oficierea căsătoriei. Lipsa lor
constituie un impediment la căsătorie, atât în legislaţiile civile cât şi în
legislaţia bisericească.
II.2.2.11. Lipsa actelor necesare pentru căsătorie. Ca şi strigările,
este necesară, pentru contractarea căsătoriei, prezentarea tuturor actelor
respective, cerute pentru căsătorie, cum sunt la căsătoria civilă: actul de
naştere, dispensele obţinute, dacă este cazul, dovada desfacerii unei căsătorii

41
Pr. Traian Costea , art.cit ., p.106.
42
Pr. Dr. Gheorghe Soare , art.cit., p.581.

29
anterioare, etc.; iar pentru binecuvântarea religioasă, actul de căsătorie civilă şi
dispensa respectivă dacă este cazul, de la episcopul respectiv.
Biserica, în acord cu dispoziţiile legislaţiei civile, socoteşte că lipsa
actelor necesare pentru căsătorie constituie un impediment la celebrarea
căsătoriei.
II.3. Impedimente relative.

II.3.1. Rudenia-impediment relativ la cununie


De menţionat că, Codul familiei, cunoaşte numai rudenia de sânge sau
firească, rudenia adopţiunii sau a înfierii şi starea de tutorat.
II.3.1 .1. Rudenia spirituală. Şi aceasta are mai multe forme, precum cea
întemeiată pe actul asistării sau ţinerii la Botez, dar şi alta întemeiată pe actul
asistării la cununie.
II.3.1 .1.1. Cea întemeiată pe actul ţinerii la Botez. A fost soco tită iniţial
ca formând impediment la căsătorie, numai între naşi şi fini, adică în gradul
întâi (C—E). Această rânduiala s-a impus prin obicei şi apoi a fost consacrată
printr-o lege din anul 530 a împăratului Justinian.
Mai târziu, prin canonul 53 al sinodului VI ecumenic (trulan) s-a extins
impedimentul acestei înrudiri până la gradul doi, pe motivul că «rudenia
religioasă este mai presus decât legătura cea după trup», specificându-se în
termeni cât se poate de clari că este interzisă căsătoria între naş (C) şi mama
finului (B), şi că, în cazul când s-ar încheia o asemenea căsătorie, ea trebuie să
fie despărţită, iar cei ce o încheiaseră să fie supuşi epitimiilor pentru desfrânaţi.
În aplicarea acestei dispoziţii a canonului 53 a sinodului VI ecumenic s-au
produs numeroase abuzuri, ea fiind folosită nu o singură dată la determinarea
divorţului dintre unii soţi, prin faptul că soţul (A) fiind de obicei instruit asupra
cuprinsului canonului 53 al sinodului VI ecumenic, îşi ţinea cu premeditare
propriul său fiu (C) la Sfântul Botez, după care urma aplicarea prevederilor
canonului, care dispune despărţirea celor doi soţi din pricină că au devenit
rude religioase de gradul doi, în care este interzisă convieţuirea, soţii înşişi
43
fiind supuşi epitimiilor pentru desfrânare. Cât priveşte modul de argumentare
folosit în acest canon pentru a se justifica extin derea impedimentului rudeniei

43
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Rudenia ca piedică la căsătorie şi cununie , „Studii Teologice”,
XLIV (1992), nr.1-2, p.25.

30
religioase până la gradul doi, este de observat că el trebuie privit şi socotit ca o
formulă menită să impresio neze, dar care nu se potriveşte de fapt la realităţile
la care se referă în cazul concret. Căci dacă este adevărat că cele spirituale sau
religioase sunt superioare celor trupeşti sau materiale, în general, apoi nu este
nicidecum adevărat că pornind de la această deosebire o putem aplica şi la
raportul dintre înrudirea religioasă şi cea fizică pentru că este evident că
înrudirea de sânge stabileşte un raport de intimitate mai strânsă între cei, legaţi
prin această înrudire şi că în acelaşi timp, raportul respectiv se simte mai viu,
mai puternic şi cu o rază de cu prindere mai mare a persoanelor astfel înrudite,
între care determină nu numai un raport de intimitate mai mare. De altfel,
dovada că în fe lul acesta trebuie înţeleasă formula folosită de canon, ne
oferă atât textul canonului însuşi, cât şi textul canonului următor, 54 al
sinodului VI ecumenic şi anume, textul canonului 53 al sinodului VI ecumenic,
pentru motivul că nu extinde impedimentul rudeniei religioase decât până la
gradul doi, iar textul canonului 54 al sinodului VI ecumenic, pentru că urmând
imediat după tex tul canonului 53 al sinodului VI ecumenic, şi ocupându-se tot
de rudenie ca impediment la că sătorie, prevede că înrudirea de sânge şi de
cuscrie, deci o înrudire fi zică iar nu religioasă, constituie impediment la
căsătorie până în gra dul patru inclusiv, pe linie colaterală, iar nu numai până în
gradul doi, ca înrudire religioasă socotită superioară şi mai importantă decât cea
fizică. Acelaşi lucru rezultă apoi şi din întreaga practică ca şi din în treaga
legislaţie ulterioară a Bisericii, privitoare la rudenia ca impediment la căsătorie.
Ca urmare, cu toate că Vasilicalele au extins până în gradul trei, în toate
cazurile (D—G), impedimentul rudeniei religioase întemeiată pe actul ţinerii la
botez (Vasil. 27, 5, 14), totuşi, în mod practic acest fel de rudenie s-a impus ca
formând un impediment la căsătorie, numai până în gradul doi, în toate cazurile
şi foarte rar până în gradul trei, în care, pe bază de obicei sau de practică s-a
statornicit rânduiala că se poate obţine dispensă, pe când în gradul unu şi doi nu
se poate cere şi nici nu se poate obţine dispensă, ţinându-se în această privinţă
44
la cele hotărâte prin canonul 53 al sinodului VI ecumenic.
Ulterior, pe cale de obicei, s-a extins impedimentul chiar până la gradul
şapte ca şi rudenia de sânge. Nu s-a generalizat însă. Nu există nici o hotărâre a
vreunui sinod în acest sens.
44
Ibidem , p.26.

31
II.3.1 .1.2. Rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării la cununie.
Cât priveşte al doilea fel de înrudire religioasă, care se întemeiază pe actul
asistării la cununie, el nu este prevăzut în ve chile rânduieli canonice ale
Bisericii, dar s-a impus pe cale de obicei, înrudirea aceasta fiind asimilată cu
aceea care se naşte din actul ţinerii la botez, şi stabilindu-se ca atare, că, şi,
acest fel de înrudire, constituie ca şi cel dintâi, un impediment la căsătorie,
până la gradul trei (B—G) inclusiv în toate cazurile, cu posibilitatea acordării
de dispensă în gra dul trei. Acestui obicei îi dă expresie şi glava 198 din Pravila
cea Mare de la Târgovişte (1652), care extinde impedimentul chiar până în
gradul patru (B—I). Această rânduială însă nu s-a observat în mod practic
decât arare ori şi ea a căzut în desuetudine nesocotindu-se nici în cazul năşiei de
la botez, nici în acela al năşiei de la cununie, că impedimentul acestor înrudiri
ar trebui să depăşească gradul trei sau cel mult gradul patru de rudenie.
Precum s-a mai amintit, acest al doilea fel de înrudire religioasă nu a
rămas însă în practică tuturor Bisericilor ortodoxe locale, ci nu mai în practica
generală a Bisericii Ortodoxe Române şi a celei orto doxe sârbe, pe când în alte
Biserici ea reprezintă doar o practică par ţială, restrânsă la unele regiuni, cum
este cazul în Biserica bulgară.
II.3.1.2.Rudenia morală. Cel mai simplu fel de înrudire morală, care
constituie numai într-un singur grad impediment la căsătorie, este înrudirea care
se naşte din ac tul tutelei.
II.3.1.2.1.Tutela. Aceasta constituie impediment la căsătorie numai între
tutore (A) şi persoana aflată sub tutelă (B) bineînţeles dacă una din ele este de
45
sexul feminin şi cealaltă de genul masculin, însă numai pentru durata tutelei.
Această regulă trebuie înţeleasă însă şi aplicată în funcţie de exis tenţa sau
inexistenţa altor eventuale înrudiri care ar putea să existe între tutor şi tutelată,
în mod independent de tutelă şi adică vreo în rudire religioasă, vreo altă înrudire
morală sau vreo înrudire de sânge ori de cuscrie.
II.3.1.2.2. Rudenia din adopţie. Dacă adopţia produsă printr-un act al
autorităţii civile primeşte binecuvântarea Bisericii, acest fapt se asimilează cu
rudenia spirituală.

45
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II,Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 79.

32
La această rudenie, după novela 24 a lui Leon Filosoful, impedimentul era
până în gradul doi inclusiv.
Unii canonişti dând o interpretare mai largă canonului 53 trulan, extind
impedimentul acesta până la gradul al şaptelea. Pidalionul opreşte căsătoria în
aceste cazuri până la gradul patru inclusiv.
Practica bisericească s-a ţinut de interpretarea strictă a canonului 53 trulan
şi anume a socotit ca impediment această rudenie până în gradul doi inclusiv.
În privinţa impedimentului provenit din această rudenie este bine să se
păstreze concordanţa între dispoziţiile Bisericii şi cele ale legislaţiilor civile,
46
socotind impedimentul până la gradul doi.
II.3.1.3.Rudenia fizică, este socotită de asemenea un impediment şi se
împarte în două:rudenia de sânge şi cea cuscriei.
II.3.1.3.1. Rudenia de sânge sau firească. Potrivit prevederilor arti-
colului 6 Codul familiei «este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă,
precum şi între cele în linie colaterală până în gradul al patrulea inclusiv»,
adică : pe de o parte, pe linie directă, între tată şi fiică (B—C), între mamă şi
fiu (F— G.), bunic şi nepoată (A—C), bunică şi nepot (E—G), străbunic şi stră-
nepoată (A—D), străbunică şi strănepot (E—H) ş.a.; pe de altă parte, pe linie
colaterală între frate şi soră (G—C) (fără deosebire după cum ei sunt frate bun
şi soră bună) (C—G) ori numai consancvini (J—C) sau uterini (G—I), unchi şi
nepoată (G—D), mătuşă şi nepot (C—H), veri şori primari (D—H).
Impedimentul rudeniei de sânge care se opune căsătoriei între ru dele
apropiate este cunoscut din cele mai vechi timpuri. El s-a impus în vederea
asigurării unei descendenţe sănătoase, ca şi pentru conside rente de moralitate a
relaţiilor de familie. De aceea, încălcarea impedimentului rezultat din
rudenia de sânge este sancţionată atât cu nulitatea căsătoriei, cât şi cu
incriminarea ca infrac ţiune de incest a relaţiilor sexuale dintre rudele în linie
dreaptă şi din tre fraţi şi surori în linie colaterală.
Potrivit prevederilor articolului 6 alineatul 2, din Codul familiei, pentru
unele mo tive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria între rudele de sânge pe
linie colaterală (verişorii primari), de către Consiliul popular al judeţului
respectiv, prin decizie motivată (a se vedea şi Decret. 278/1980).

46
Pr. Dr. Gheorghe Soare , art.cit ., p.586.

33
Impedimentul provenit din rudenia de sânge se referă atât la rudenia din
căsătorie, cât şi la rudenia din afara căsătoriei, stabilită conform legii, în ce
priveşte însă rudenia din afara căsătoriei nestabilită legal, adică rudenia de fapt,
deşi legea nu prevede, în doctrina juridică s-a impus însă interpretarea opusă,
potrivit căreia, «rudenia din afara că sătoriei constituie impediment la căsătorie
prin faptul legăturii de sânge, şi nu după cum a fost sau n-a fost legal stabilită»
De precizat, la fel, că în conformi tate cu articolul 79, alineatul 2, Codul
familiei, impedimentul la căsătorie rezultând din rudenia de sânge, persistă şi
între înfiat şi rudele sale de sânge, chiar şi în cazul înfierii cu efecte depline de
filiaţie firească, deşi înfiatul iese complet din familia sa firească şi intră în
aceea a înfietorului.
II.3.1.3.2. Cuscria, afinitatea sau alianţa. Este rudenia ce se stabileşte
intre doua sau mai multe persoane prin actul fizic al căsătoriei. Se socoteşte
cuscrie de felul întâi, sau de un neam, rudenia ce se creează între un soţ cu
consângenii celuilalt soţ; cuscrie de felul doi, sau de doua neamuri, legătura de
rudenie dintre consângenii unui soţ cu consângenii celuilalt soţ şi cuscrie de
felul al treilea, sau de trei neamuri, legătura de rudenie dintre încuscriţii unui
soţ dintr-o prima căsătorie cu încuscriţii lui din o a doua căsătorie, sau între
încuscriţii unui soţ dintr-o familie de mijloc cu încu scriţii unei alte persoane
din aceeaşi familie de mijloc. Asemenea cuscrie de felul al treilea sau de trei
47
neamuri se realizează deci prin două căsătorii.
Soţii, formând o unitate, fiecare din ei devine pentru rudele celui lalt soţ
rudă (cuscru) în acelaşi grad în care acesta se găsea cu consângenii săi. Pentru
acest motiv cuscria de felul întâi constituie impediment la căsătorie în linie
directă la infinit şi în linie colaterală până la gradul al patrulea, ca şi la
consângenitate, în mod absolut, pentru gradul cinci şi şase putându-se obţine
dispensă.
Cuscria de felul doi opreşte încheierea căsătoriei până la gradul patru
(canonul 19 apostolic, canonul 54 trulan, canonul 87 al Sfântului Vasile cel
Mare), iar cuscria de felul trei , pana la gradul doi.
Codul Familiei nu prevede cuscria, în general, ca impediment la căsătorie.
S-ar putea întâmpla deci ca unii credincioşi care s-ar afla cuscri în grade oprite

47
http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html ,
29.05.2007.

34
de Biserică să se fi căsătorit civil şi să fi solicitat binecuvântarea căsătoriei lor.
În asemenea cazuri, preotul este dator să nu treacă la săvârşirea Tainei Nunţii
înainte de a fi primit dezlegarea sau dispensa necesară de la episcopul său .

II.4. Impediment la cununie între acrivia canonică


şi iconomia bisericească.

Referitor la căsătoriile mixte, contractate între «ortodocşi şi ete rodocşi»,


şi între «ortodocşi şi necreştini sau necredincioşi», a doua Con ferinţă
panortodoxă presinodală (3—12 septembrie 1982) a hotărât următoarele:
a)Căsătoria între ortodocşi şi eterodocşi este interzisă con form acriviei
canonice. Cu toate acestea ea poate fi oficiată cu pogorământ şi din dragoste
fată de om, cu condiţia expresă ca pruncii rezul taţi din această căsătorie să fie
botezaţi şi educaţi în Biserica Ortodoxă. Bisericile Ortodoxe locale pot să
decidă în privinţa aplicării iconomiei, în funcţie de cazurile determinate şi
ţinând seama şi de nevoile pasto rale deosebite ; b) Căsătoria dintre ortodocşi şi
necreştini sau necredin cioşi este categoric respinsă conform acriviei canonice.
Bisericile Or todoxe locale pot totuşi hotărî, cu privire la această căsătorie, de a
aplica iconomia pastorală faţă de soţul ortodox, ţinând seama de nece sităţile lor
48
pastorale specifice.
După cum s-a putut constata, a doua Conferinţă panortodoxă presi nodală a
prevăzut numai aplicarea iconomiei în soluţionarea problemei căsătoriilor
mixte, deşi, după caz, chestiunea căsătoriilor, care apare ca una dintre cele mai
delicate probleme care se pun în relaţiile interconfesionale sau interbisericeşti,
poate fi soluţionată fie pe calea acriviei, fie pe calea iconomiei. Desigur,
Biserica Ortodoxă va apli ca acrivia doar în cazul în care există primejdia unui
prozelitism con fesional care se manifestă şi prin intermediul căsătoriilor mixte.
Prin iconomie însă, Biserica Ortodoxă suplineşte prin lucrarea Sfântului Duh,
care sălăşluieşte într-însa, lipsa de har a celor care au primit Sfintele Taine în
mod valid. Deci, Biserica Ortodoxă poate valida — prin aplicarea icono miei —
49
atât Botezul, cât şi Cununia eterodocşilor care solicită ajutorul ei.

48
Pr. Prof. Nicolae V. Dură, Căsătoriile mixte în lumina învăţăturii şi practicii canonice
ortodoxe , „ Ortodoxia”, XL, (1988), nr.1, pp109-111.
49
Prof. Iorgu D. Ivan, Biserica creştină …, p.236.

35
II.5. Impedimentele la cununie în dialogul la nivel interortodox.
A doua Conferinţă Panortodoxă Presinodală
(Chambesy/Geneva, 3-12 septembrie 1982).

Între impedimentele la căsătoria, a doua Conferinţă panortodoxă Presinodală


(Chambesy, 3 — 12 septembrie 1982) a menţionat — în consens cu doctrina
canonică ortodoxă — rudenia de sânge, cuscria, rudenia spi rituală, căsătoria
nedesfăcută sau anulată, în mod irevocabil, a treia că sătorie, monahismul şi
hirotonia. În conformitate cu dispoziţia de prin cipiu luată de această Conferinţă,
«căsătoria care nu a fost desfăcută sau anulată în mod irevocabil, şi a treia
căsătorie preexistentă consti tuie impedimente absolute pentru contractarea unei
căsătorii, potrivit tradiţiei canonice ortodoxe, care condamnă într-un mod
categoric bi gamia şi a patra căsătorie».În egală măsură, «preoţia, indiferent care
din cele trei trepte ar fi, constituie, un impediment la căsătorie».

36
CAPITOLUL III
Căsătoriile mixte în tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe

III.1. Noţiuni introductive.

Problema căsătoriilor mixte nu este o noutate pentru Biserică. Ea s-a pus


încă de la începuturile vieţii creştine şi este mereu actuală, deoarece priveşte
unul din aspectele cele mai importante ale vieţii şi anume familia care se
întemeiază pe dragoste. Căsătoriile mixte ( matrimonia mixta ) au fost o realitate
cu care Biserica s-a confruntat chiar din epoca apostolică, căci unii dintre
membrii ei, recrutaţi dintre iudei şi păgâni încheiau căsătorii legale din punct de
vedere al legislaţiei civile, cu necreştini. În acelaşi timp exista şi situaţia în care
unul dintre soţii păgâni se convertea la creştinism, ceea ce aducea după sine
întrebarea firească dacă ei trebuie să mai rămână în legătura conjugală deja
creată sau existentă.
Care a fost atitudinea Bisericii fată de aceste două situaţii? La această
întrebare răspunde foarte precis Sfântul Apostol Pavel, care, scriind
corintenilor, arată că, privitor la căsătoriile dintre creştini şi păgâni, acestea
sunt interzise de-a dreptul. În această privinţă, el spune categoric: "Nu vă
înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu
fărădelegea? Sau ce împărtă şire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este
între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?" (II
Corinteni 6, 14). Referitor la cel de-al doilea aspect, Sfântul Apostol Pavel
arăta că, în cazul căsătoriilor mixte, care se creează prin convertirea unuia
50
dintre soţii necreştini la religia creştină, acestea sunt admise.
În această situaţie el recomanda ca partea convertită, deci credincioasă
(soţ şi soţie) să locuiască cu cea neconvertită, în speranţa că şi aceasta se va
conver ti sau se va sfinţi prin împreună-vietuirea lor. Iată ce spunea el în această
privinţă: "Dacă un frate are o femeie necredincioasă şi ea voieşte să vieţuiască
cu el, să nu o lase. Şi femeia, dacă are bărbat necredincios şi el voieşte să
locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte
50
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Congresul Naţional. Familia şi viaţa la începutul unui
nou mileniu creştin , România-Bucureşti-Palatul Patriarhiei, 25-27 sept. 2001 ,pp44-45.

37
prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul
credincios" (I Corinteni 7, 12-14). Aşadar, pentru motive misionare majore,
acest fel de căsătorii au fost admise la începutul creştinismului. Când însă, în
viata Bisericii şi-au făcut apariţia învăţăturile greşite, ereziile şi schismele şi
orice fel de abatere sau rătăcire de la rânduiala şi vieţuirea creştină adevărată,
Biserica a devenit mai pru dentă, din respect fată de credinţă, şi a interzis
comuniunea în cadrul familiei cu cei care nu vieţuiau după buna rânduială. Aşa
se face că atât legea bisericească nescrisă, cunoscută sub denumirea de obicei
sau cutumă, ca şi legea scrisă, adică sfintele canoane, au interzis căsătoriile
creştinilor ortodocşi cu necreştinii şi cu ereticii de tot felul, ca şi cu
schismaticii. Mai mult, ea a obligat atât pe necreştini, cât şi pe eretici şi
schismatici ca, înainte de a încheia căsătoria cu creştinii ortodocşi, să treacă la
dreapta-credinţa, primii prin Botez şi Mirungere, ceilalţi numai prin Mirungere,
în urma mărturisirii dreptei credinţe, când au avut Bote zul săvârşit valid, adică
în numele Sfintei Treimi.

III.2. Căsătoriile mixte în tradiţia canonică ortodoxă


şi impedimentele lor.

Biserica a impus şi obligativitatea botezării şi educării copiilor rezultaţi


51
din asemenea căsătorii în dreapta credinţă . În această privinţă canoanele sunt
categorice. Vom cita pentru edificare canonul 72 al Sinodului Trulan, de la
Constantinopol din 692: Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin
căsătorie), cu femeia eretică, nici femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie)
cu un bărbat eretic, ci de s-ar vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către
vreunul dintre soţi, căsătoria (însoţirea nelegitimă) să se dezlege; căci nu se
cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici ca oaia să se împerecheze cu
lupul şi nici părtaşii lui Hristos soarta (ceata) păcătoşilor, iar dacă cineva ar
călca cele orânduite de noi, să se afurisească. Iar dacă oarecare, găsindu-se încă
în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor s-au legat
întraolalată, prin căsătorie legiuită şi apoi unul dintre ei, alergând bine, a
alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut de legătura sărăciei,
51
Pr. Prof. Liviu STAN, Casatoriile mixte şi …, „Studii Teologice”, XX, (1968), nr. 7-8, p. 487-
498.

38
nealergând (nedorind) să vadă razele dumnezeieşti, dacă soţia cea necredin-
cioasă socoteşte că este bine (consimte) să vieţuiască cu soţul credincios sau
credincioasă, să fie despărţiţi, după dumnezeiescul apostol: Căci bărbatul
necredincios se sfinţeşte prin femeie şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin
52
bărbat (I Corinteni VII, 14).
Din canon se vede limpede că orice căsătorie cu necreştinii sau ereticii era
interzisă. Numai cele rezultate din unirea păgânilor sau necreştinilor, dintre
care unul se convertea la creştinism erau îngăduite în virtutea principiului şi
îndemnului paulin, cunoscut în drept cu denumirea privilegiu paulin , ca soţul şi
soţia rămaşi necreştini se sfinţesc prin soţul şi soţia deveniţi creştini. În acelaşi
spirit, canonul 21 al Sinodului local din Cartagina interzice copiilor clericilor
să se căsătorească cu păgâni sau eretici, ca şi canonul 31 al aceluiaşi sinod care
face precizarea că aceste căsătorii sunt interzise în principiu, dar îngăduite
numai cu condiţia ca partea neortodoxă să treacă la Ortodoxie.
Pe baza hotărârilor fixate de canoane, Bisericile Ortodoxe şi deci şi
Biserica Ortodoxa Romană nu au admis şi nu admit oficial şi legal, nici în
prezent căsătoriile mixte, decât în condiţiile fixate în normele disciplinare
menţionate şi obligatorii în toată Ortodoxia. Ele au fost aplicate cu acrivie sau
rigurozitate mai ales în cazurile în care, prin căsătoriile mixte s-a urmărit şi a
realizat şi o acţiune de prozelitism. Spiritul şi obligativitatea prevederilor
canonice, sprijinite şi întărite şi de autoritatea de Stat a Imperiului Bizantin, s-
au reflectat şi în legislaţia fiecărei Biserici ortodoxe şi în atitudinile unitare fată
de căsătoriile mixte. Cât priveşte Biserica Ortodoxa Romană, acestea sunt clar
exprimate în legiuirile sale. Astfel, în Regulamentul de procedură al instanţelor
disciplinare şi de judecata ale Bisericii Ortodoxe Române, articolul 47, se
precizează următoarele: Clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taina Cununiei
decât între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi. Cei de alt cult sunt obligaţi,
înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalităţile de trecere la Ortodoxie.
Preoţii care se vor abate de la aceste norme, se vor pedepsi cu canonisirea la
sfânta mănăstire, până la transferare, afară de cazul când au avut dezlegarea
chiriarhului.
Aceasta este deci poziţia oficială a Bisericii noastre, pe care preoţii
trebuie să o respecte. Singura observaţie, care se poate face în legătura cu
52
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe….. , p.138-139.

39
dispoziţiile canonice şi poziţia Bisericii Ortodoxe fată de căsătoriile mixte este
aceea că, din punct de vedere doctrinar sau haric, preotul ar putea săvârşi
cununia unui creştin cu o creştină care aparţine oricărei confesiuni creştine în
cadrul căreia se săvârşeşte valid Taina Sfântului Botez, care creează starea
harică necesară primirii celorlalte Sfinte Taine. De asemenea, între creştinii
neortodocşi cu creştine ortodoxe. Ba, mai mult, preotul ortodox poate
administra Taina Cununiei chiar creştinilor de orice confesiune care sunt
botezaţi valid, chiar neortodocşi, daca i s-ar cere. Cum însă legislaţia canonică
şi cea proprie Bisericii noastre cer ca preotul să nu săvârşească Taina Nuntii
celor de altă confesiune sau dintre ortodocşi şi neortodocşi, decât cu condiţia ca
aceasta din urmă să îndeplinească formalităţile şi ritualul trecerii la Ortodoxie,
această legislaţie trebuie respectată. Astfel, preotul este pasibil de pedeapsă.
Dacă, însă, în această privinţă există o dezlegare sau dispensă dată de chiriarhul
53
locului, aceasta primează.
Poziţia Bisericii Ortodoxe fată de căsătoriile mixte constituie şi tema de
discutat la Sfântul şi Marele Sinod Ortodox care urmează să se ţină. În vedera
unei hotărâri sinodale, conferinţa a doua presinodala de la Chambesy din 3- 12
septembrie 1982 a ajuns la următoarele puncte de vedere care urmează a fi
propuse aprobării sinodului. Căsătoria între ortodocşi şi eterodocşi este
interzisă conform acriviei canonice. Cu toate acestea, ea poate fi oficiată cu
pogorământ şi din dragoste fată de om, cu condiţia expresă ca pruncii rezultaţi
din această căsătorie să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Ortodoxă. Bisericile
ortodoxe locale pot totuşi lua hotărâri cu privire la aceste căsătorii de a aplica
iconomia pastorală fată de soţul ortodox, ţinând cont de necesităţile lor
54
pastorale specifice.
După rânduiala canonică şi practică a Bisericii Ortodoxe, ca şi conform
celor stabilite de a doua conferinţă presinodală panortodoxă, problema
căsătoriilor mixte se poate rezolva fie pe cale acriviei canonice, fie pe cea a
iconomiei. Este de la sine înţeles că Biserica Ortodoxa va aplica acrivia numai
în cazul în care există primejdia unui prozelitism confesional care se poate
exercita şi prin căsătoriile mixte. Ea este însă deschisă iconomiei, căci nu poate
închide nimănui uşa mântuirii, suplinind prin aplicarea ei “lipsa de har a celor
53
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Neculă, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică , vol. II, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galati, 2001, p. 319-324
54
Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, art. cit. , p. 103.

40
55
care au primit Sfintele Taine în mod valabil . În acest caz, Biserica Ortodoxă
poate valida atât Botezul cât şi cununia eterodocşilor care solicită ajutorul ei.
Poziţia Bisericii Romano-catolice faţă de căsătoriile mixte a fost
reglementată abia la Sinodul de la Trident, în anul 1563, când s-a luat o
hotărâre formală şi general valabilă care interzicea încheierea căsătoriei
catolicilor cu necatolicii în alt chip decât după rânduielile Bisericii Romane,
care impunea obligatoriu oficierea căsătoriei de către preotul catolic, precum şi
botezarea şi educarea copiilor în credinţa catolică. Această hotărâre s-a
schimbat şi a evoluat între timp. Aşa de pildă, după 1648, Biserica Romano-
catolică a interzis căsătoriile între catolici şi protestanţi, dar la 1696, aceasta
permitea căsătoria protestanţilor cu catolicii, având în vedere la încheierea
acesteia doar paritatea botezului, nu a credinţei. Această atitudine faţă de
protestanţi, ca şi cea faţă de “greci”, adică faţă de ortodocşi, care era la început
mai îngăduitoare, s-au schimbat în secolul al XVIII-lea, când Biserica Romano-
catolica a impus două condiţii pentru încheierea căsătoriei necatolicilor cu
catolicii şi anume: 1. Că soţul necatolic nu-l va stânjeni pe soţul catolic în
credinţa sa; 2. Că el consimte să fie botezaţi şi crescuţi în credinţa catolică toţi
copiii care ar rezulta din căsătoria cu un catolic. În 1748, Papa Benedict al
XIV-lea a interzis căsătoriile mixte, socotindu-le un sacrilegiu prin care s-ar
practica communio in sacris cu necatolicii, ceea ce este cu desăvârşire interzis,
iar în anul 1781 împăratul Austriei, Josef al II-lea, a modificat hotărârea mai
veche, stabilind ca numai când tatăl este catolic copiii trebuie să fie educati toţi
în religia catolică, iar dacă tatăl este necatolic, copiii să urmeze după sex religia
părinţilor, adică băieţii religia tatălui, iar fetele pe cea a mamelor. De la
începutul secolului al XIX-lea, atitudinea Bisericii Romano-catolice a oscilat
între rigorism şi îngăduinţă. Abia în 1916 Codex Juris Canonici a impus
obligaţia ambilor soţi de a-şi boteza şi educa copiii născuţi din căsătoriile mixte
în credinţa romano-catolică, cât şi obligaţia soţului de a stărui pentru
convertirea la catolicism a soţului necatolic, ca şi aceea a soţului necatolic de a
nu-l stânjeni pe soţul catolic în practica liberă a credinţei sale (canoanele 1060-
1065). Ultimele hotărâri privitoare la căsătoriile mixte au fost luate de
Conciliul al II-lea de la Vatican, care au fost cuprinse şi în Noul Cod canonic
romano-catolic, intrat în vigoare din ianuarie 1983 (canonul 1125). Hotărârea
55
Pr. Prof. Liviu Stan, Căsătoriile mixte şi …..,p.494.

41
Conciliului II Vatican a fost că aceste căsătorii se pot încheia fără dispense
între catolicii orientali şi necatolicii orientali, cu condiţia respectării a două
condiţii esenţiale: 1. Obligaţia soţului catolic să facă tot ceea ce-i stă în putinţă
spre a-l converti pe sorul necatolic la credinţa catolică; 2. Obligaţia în scris a
ambilor soţi sau măcar verbal dar solemn la botezarea şi educarea religioasă
catolică a viitorilor copii. Singurul element nou este acela că se admite
intercomuniunea cu ortodocşii în problema căsătoriilor mixte, în sensul că se
permite ca, în cazul unei asemenea căsătorii serviciul cununiei să fie oficiat în
56
biserica ortodoxă de către un preot ortodox , însă numai dacă acest lucru îl va
găsi potrivit episcopul catolic competent.
Prin aceste măsuri Biserica Romano-catolica nu a schimbat aproape nimic
din atitudinea sau poziţia mai veche. Şi aceasta pentru faptul că întrucât
căsătoria după actuala doctrină catolică nu se săvârşeşte de către preotul
slujitor, ci de către înseşi persoanele care se căsătoresc, prin pronunţarea
consimţământului lor în fata martorilor, este evident că aceşti martori, dacă pot
fi nişte simpli aici, pot fi cu atât mai vârtos şi slujitori ai Bisericii Ortodoxe,
căci, prin îngăduirea oficierii de către aceştia a căsătoriei unui catolic şi a unui
necatolic, nu se recunoaşte că ei le-ar administra respectivilor Taina Cununiei,
ci doar că fac simplul oficiu de martori calificaţi, prin profesiunea şi prin
garanţia lor morală şi religioasă.
În ceea ce priveşte Bisericile protestante, inclusiv Biserica Anglicană ca şi
cea Veche catolică, acestea nu au adoptat nici una dintre aceste atitudini
obstructive sau intolerante în problema căsătoriilor mixte, ci au acceptat şi
acceptă ca valide căsătoriile oficiate după rânduielile catolice şi, de asemenea,
au oficiat şi oficiază fără nici o dificultate orice căsătorie mixtă între creştinii
socotiţi botezaţi valid.
În urma prezentării acestei situaţii a căsătoriilor mixte, conform
legislaţiilor bisericeşti, proprii fiecărei confesiuni, ne dăm seama că, pe de o
parte avem de-a face cu un cadru legal juridic, care încearcă să reglementeze
cât se poate de strâns această problemă, mergând până a face aproape
imposibile căsătoriile mixte, iar pe de alta parte, ne izbim de realitatea concretă
a existentei căsătoriilor mixte. Datorită liberei circulaţii, condiţiilor noi de
viaţă, emancipării sub toate aspectele, la acest început de secol şi de mileniu,
56
Ibidem , p488.

42
căsătoriile mixte devin tot mai frecvente. Ele se efectuează sau se încheie atât
între creştinii de diferite confesiuni, cât şi între creştini şi necreştini:
mahomedani, evrei, budişti, hinduişti, brahmani şi alţii. Aceste căsătorii sunt
uşurate în încheierea lor şi de legislaţiile multor state care nu consideră
impediment la căsătorie deosebirea de religie sau confesiune şi prin urmare nu
le interzice. În condiţiile în care trăim la acest început de mileniu, ele nu mai
pot fi evitate, nefiind oprite de legislaţia civilă, iar pe de alta parte luând în
considerare îngăduinţa Sfântului Apostol Pavel ca soţul care s-a încreştinat să
rămână în căsătorie cu soţul cu care se căsătorise înainte de a se încreştina, dacă
57
acesta consimte cu această situaţie .
De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că, bazându-se pe dragoste
reciprocă şi respect, ele trebuie îngăduite şi respectate. Odată încheiate, ele
aduc după sine implicaţii şi urmări ecumenice şi pastorale.
Sub raport ecumenic, căsătoriile acestea pot servi ca liant între membrii
diferitelor confesiuni, evidenţiind posibilitatea convieţuirii creştinilor de
credinţe diferite, în pace, respect şi armonie. Ele pot servi ca model pentru ceea
ce ar însemna lucrarea ecumenică de respect, apreciere şi dragoste între
diferitele confesiuni creştine sau între creştini şi necreştini.
Aplicând mai mult principiul iconomiei putem să îndulcim dispoziţiile
legale privitoare la căsătoriile mixte, lăsând loc dragostei creştine care ne cere
să iubim pe oamenii de toate stările sau toate credinţele. Când ele nu urmăresc
un scop prozelitist, pot fi îngăduite, aşa cum şi în lucrarea ecumenistă nu se
admite prozelitismul. Privită în această perspectivă, problema căsătoriei mixte
apare ca una din cele mai delicate situaţii care se pun şi cer să fie rezolvate în
relaţiile interconfesionale sau interbisericeşti şi care pot fi soluţionate după caz,
prin acrivie sau iconomie. Având în vedere că prin lucrarea desfăşurată astăzi în
spirit ecumenic în întreaga lume creştină, de cunoaştere, apropiere şi unire între
creştini s-au creat condiţii noi care îmbunătăţesc relaţiile interconfesionale şi
interbisericeşti, se impune ca în acest spirit ecumenist, care este o lucrare a
Duhului Sfânt, să lăsam loc mai mult iconomiei. Respectând credinţa fiecăruia,
căsătoriile mixte ne pot servi ca model.
Sub aspect pastoral, ele creează o grijă deosebită pentru pastorii de suflete
care trebuie să-i cerceteze pe cei care aparţin de Bisericile lor, veghind la
57
Prof. Iorgu D. Ivan, Căsătoria….., „B.O.R”, CI, (1983), nr.9-10 ,p.321.

43
păstrarea rânduielilor bisericeşti, a practicilor de cult şi tradiţiilor proprii
fiecărei confesiuni. În acest sens trebuie cultivată grija pentru respectul faţă de
credinţa celuilalt, toleranţa, care este o condiţie necesară convieţuirii, şi
dragostea ca bază a întemeierii oricărei familii. Libertatea fiecăruia din soţi de
a merge la locaşul de cult al confesiunii sau credinţei lui, de a-şi respecta
sărbătorile şi de a-şi îndeplini datoriile fată de suflet sunt obiective de urmărit
în viata partenerilor căsătoriilor mixte. Fiecare păstor de suflete se va feri să
creeze sau să cultive sentimente de dispreţ, ură sau respingere în sufletele
soţilor din căsătoriile mixte, atât faţă de religia celuilalt, cât şi faţă de persoana
sa. De aceea, şi sub aspectul pastoral aceste familii creează probleme delicate
care însă pot fi rezolvate numai în spiritul toleranţei şi iubirii creştine.
Atâta timp cât prin aceste căsătorii şi familii nu se urmăresc alte scopuri
decât materializarea dragostei dintre doi parteneri, ele pot fi admise şi ocrotite
sau păstorite cu grijă deosebită, lăsând loc fiecăruia de a-şi manifesta dragostea,
libertatea şi credinţa.
Tradiţia apostolică a lui Ipolit prevede obligaţia ca soţii să se
căsătorească, adică să încheie o căsătorie legală atât din punct de vedere civil,
cât şi din punct de vedere bisericesc. Dar, căsătoria creştină nu este numai o
instituţie juridică, ci, îndeosebi o realitate sacramentală. Instituţia matrimonială
nu poate fi în întreaga ei dimensiune ontologică dacă ne limităm numai la
examinarea şi expunerea legislaţiei matrimoniale aşa cum se întâmplă în
Biserica Romano-catolică. De altfel, de abia de la începutul secolului al XII-
lea, sub influenţa dreptului civil apare expresia de contract pentru căsătorie,
expresie noţională care va fi consacrată la Sinodul tridentin şi reluată de Codul
canonic din anul 1917. Preocuparea constantă a Bisericii Ortodoxe de a păstra
rânduiala şi tradiţia apostolică este învederată şi de faptul că, cei care sunt bine
58
instruiţi păstrează Tradiţia care s-a transmis până în prezent. Ierarhii Bisericii
Ortodoxe sunt asistaţi de Duhul Sfânt pentru ca ei să ştie cum trebuie să înveţe
şi să păzească această Tradiţie şi în privinţa contractării căsătoriilor mixte.
Această rea litate a fost adeverită şi de hotărârea celei de a II-a Conferinţe
panorto doxe presinodale (3—12 septembrie 1982), privind impedimentele la că -
sătorie, care au fost stabilite în deplină conformitate cu doctrina şi tra diţia
canonică a Bisericii Ortodoxe.
58
Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, art. cit ., pp.98-99.

44
Aceeaşi Tradiţie apostolică a Sfântului Ipolit ne adevereşte că cei care au
căzut în erezie, fie chiar şi din neştiinţă, pierd harul Duhului Sfânt. Cei care au
primit însă Tradiţia apostolică transmisă de cei vechi, cu recunoştinţă şi dreaptă
credinţă, vor contribui la edifi carea Bisericii, şi la mântuirea credincioşilor.
Aşadar, cei care ur mează şi păstrează Tradiţia apostolică vor contribui la
refacerea unităţii creştine şi nu vor putea fi induşi în eroare de nici un ereziarh,
fiindcă, de aceea — conchide aceeaşi Tradiţie apostolică — au apărut
numeroase erezii, întrucât unii dintre întâistătători nu au învăţat potrivit
rânduielii apostolice, ci după cum le-a plăcut lor.
Contractarea unei căsătorii mixte poate fi lovită de numeroase im -
pedimente, ca de exemplu, deosebirea de religie, căderea în erezie a unui soţ,
hirotonia, voturile monahale, căsătoria existentă, căsătoria a patra, etc. Toate
aceste impedimente lovesc însăşi esenţa cu nuniei.
Unul dintre elementele fundamentale ale căsătoriei rămâne unitatea soţilor
în convinge rile şi actele lor religioase, identitate în religia lor, şi într-un sens
mai larg a concepţiilor lor despre lume şi religie. De aceea, ortodocşii au
considerat întotdeauna că deosebirea de religie constituie un impediment
indispensabil, întrucât între soţii de credinţă deosebită nu se poate niciodată
materializa idealul căsătoriei creştine.
Canonul 72 al sinodului Trulan hotărăşte că dacă un ortodox se împreună
cu o femeie eretică, nunta să fie fără valoare şi căsătoria să fie nelegiuită, să se
59
desfacă, iar de vor stărui în această căsătorie să se afurisească.
Existenţa unei căsătorii anterioare constituie impediment absolut
pentru contractarea unei astfel de căsătorii, în cazul existenţei unei că sătorii
anterioare, atât pentru soţul ortodox, cât şi pentru cel de altă cre dinţă, este
necesară, desfacerea—în prealabil—a căsătoriei anterioare,civilă şi religioasă.
Pentru soţul ortodox, desfacerea căsătoriei religioase anterioare este o condiţie
sine qua non pentru primirea, cu epitimie, a Sfintei Taine a Cununiei după
rânduiala prevăzută pentru a doua sau a treia căsătorie. În spiritul doctrinei
canonice ortodoxe şi a vechilor legiuiri româneşti, nu este nevoie de o a doua
căsătorie religioasă şi ci vilă, cât timp primele nu vor fi fost anulate, căci
căsătoria religioasă şi ci vilă în acest caz sunt valabile şi dacă unul din soţi sau
ambii soţi păşesc la a doua căsătorie religioasă şi civilă sau numai civilă, cu
59
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe …..., p.440.

45
alte per soane, ei comit un adulter deşi ar invoca în sprijinul lor o hotărâre de
despărţire judecătorească sau bisericească, pentru motive determinate
sau prin consimţământ mutual. Într-adevăr, după învăţătura şi prac tica canonică
a Bisericii Ortodoxe, căsătoria a doua şi a treia este în găduită numai cu anumite
epitimii, indiferent dacă cel în cauză a rămas văduv prin decesul soţului sau
prin divorţ. Dacă s-ar întâmpla însă ca unul din soţi să fie la prima căsătorie iar
celălalt la o a doua sau a treia căsătorie, li se va oficia Sfânta Taină a Cununiei
după rânduiala prevă zută pentru cei ce se căsătoresc a doua sau a treia oară, iar
nu după rânduiala primei căsătorii. De asemenea soţii care au mai fost căsătoriţi
religios (înainte de a li se oficia noua cununie) trebuie să obţină desface rea
căsătoriei religioase anterioare, care se aprobă numai dacă motivele pentru care
s-a aprobat divorţul sunt admise şi de Biserică pentru des facerea căsătoriei. În
consecinţă, doar după desfacerea căsătoriei re ligioase anterioare preotul
ortodox are îngăduinţa de a săvârşi Sfânta Taină a Cununiei — după rânduiala
stabilită de Biserică — soţilor care au mai fost cununaţi religios. Căsătoria
săvârşită fără a ţine seamă de această rânduiala canonică, este lovită de
nulitate, fiindcă soţii respec tivi ar fi bigami din punct de vedere religios , iar
dacă bigamia nu este admisă nici din punct de vedere civil, cu atât mai puţin
60
poate fi îngădu ită din punct de vedere religios. Urmând această rânduială
canonică, Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare interzice
oficierea Tainei Căsătoriei, a doua oară, persoanelor divorţate numai de
instanţele civile, dacă nu va face proba că acele persoane au obţinut desface rea
primei căsătorii religioase din partea autorităţilor bisericeşti.. Cleri cul care va fi
oficiat o astfel de căsătorie — se prevede în textul artico lului 46 — se
pedepseşte cu pedeapsa transferării, iar căsătoria biseri cească se va declara
nulă. De vor oficia mai mulţi preoţi, de orice treaptă, la o asemenea căsătorie,
tuturor li se va aplica aceeaşi pe deapsă.
Întrucât mediul familial din cadrul căsătoriilor mixte este prielnic
propagării prozelitismului în rândurile credincioşilor ortodocşi, este deci de
dorit ca preoţii Bisericii noastre să cunoască temeinic doctrina şi practica
canonică ortodoxă privind căsătoriile mixte şi să activeze în spirit ecumenic şi
cu tact pastoral pentru ca respectivii copii rezultaţi din asemenea căsătorii să fie
educaţi în spiritul învăţăturii cre dinţei ortodoxe.
60
Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, art. cit ., pp.101-102.

46
După cum este îndeobşte cunoscut, ca o reacţie împotriva prozelitis mului
confesional—catolic şi protestant—Biserica Ortodoxă a fost nevoită să ia
măsuri de nerecunoaştere a validităţii Tainelor săvârşite de preoţii acestor
confesiuni. În luarea unor asemenea măsuri, Biserica Or todoxă a ţinut îndeosebi
seama de articulaţiile doctrinei romano-catolice privind raportul dintre har şi
jurisdicţie, dintre validitatea lucrărilor sfinte şi natura jurisdicţională a puterii
bisericeşti. Hotărârile Sinodu lui de la Moscova, din anul 1620, şi a celui din
Constantinopol, din anul 1756, de a nu recunoaşte nici măcar Botezul catolic,
trebuie deci înţelese în acest spirit de apărare al Ortodoxiei împotriva acţiunilor
prozelitiste desfăşurate de Biserica Romano-catolică în graniţele jurisdicţiei
terito riale a unor Biserici Ortodoxe locale, şi de aplicare cu stricteţe a
canoanelor. Referitor la căsătoriile mixte, Sinodul întrunit la Moscova, în anul
1667, a precizat că trebuie să se aibă în vedere două aspecte: validitatea
Botezului creştinilor din alte denominaţiuni, şi să se facă o diferenţiere strictă
între eretici şi schismatici. Sinodul de la Moscova, întrunit în anul 1721, a
declarat că o căsătorie mixtă a unui ortodox cu o persoană de altă religie nu este
detestabilă şi impură în sine, şi Biserica primară a interzis o asemenea căsătorie
pentru a pro teja pe credincios de prozelitismul necredinciosului sau de alt crez
dar, dacă există o asigurare reală şi temeinică împotriva acestuia, atunci
credinciosul se poate căsători fără ezitare cu necredinciosul sau persoana de
altă credinţă. 61 De pe această poziţie, adoptată din motive de iconomie, pentru
apărarea împotriva prozelitis mului catolic, Biserica Ortodoxă în genere a privit
ca nevalidă şi cunu nia oficiată de protestanţi şi de alte confesiuni apusene, dar a
acceptat ca valide Tainele Bisericilor necalcedoniene, inclusiv pe aceea a Cunu -
niei. Din partea Bisericilor Vechi-orientale se poate vorbi de o reci procitate în
această privinţă. Unele dintre aceste Biserici au declarat — de curând — că nu
există obstacole pentru unirea lor, Bisericile lor, cu Bisericile Ortodoxe şi ipso
facto nici în privinţa recunoaşterii re ciproce a căsătoriilor mixte.
Referitor la căsătoriile mixte, Codul canonic romano-catolic — in trat în
vigoare în ianuarie 1983 — marchează, fără îndoială, un vădit progres faţă de
cel din anul 1917, dar, reproducând aproape ad litteram motu proprio
«Matrimonia Mixta», din 31 martie 1970, noul cod între ţine o dureroasă
suspiciune. Căsătoria mixtă (catolică) este autorizată prin oficiul parohial al
61
Ibidem

47
locului, dar cu condiţia ca partea catolică să de clare că va fi gata să
preîntâmpine pericolele abandonării credinţei şi că va permite în mod sincer de
a face totul ca toţi copiii să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Catolică (can.
1125, 1). Analizând legislaţia romano-catolică, editată până în anul 1967, pri -
vind căsătoriile mixte, canoistul L. Stan conchidea, cu îndreptăţire, că aceasta
n-a schimbat în fond nimic din atitudinea şi mentalitatea Curiei papale, întrucât
căsătoria după actuala doctrină catolică nu se săvârşeşte de către preotul
slujitor, ci de către înseşi persoanele care se că sătoresc, prin pronunţarea
consimţământului lor în faţa martorilor.
Chestiunea căsătoriilor mixte rămâne încă la ordinea zilei şi în Grecia,
de care depind, în mare măsură, în seşi relaţiile dintre ortodocşii şi catolicii din
această ţară. Pentru romano-catolicii din Grecia, ritualul cununiei—redactat în
anul 1969—rămâne orientativ şi directoriu în privinţa căsătoriilor mixte. Se
întrevăd totuşi şi perspective privind soluţionarea, în spirit ecumenic, a acestei
probleme spinoase, căsătoriile mixte. De exemplu, în cadrul dialogului teologic
ortodoxo-romano-catolic. Comisiile mixte din unele ţări au re dactat texte şi în
privinţa căsătoriilor mixte între credincioşii orto docşi şi romano-catolici.
Textul comun redactat de Comisia mixtă pentru dialogul local dintre cele două
Biserici — Ortodoxă şi Romano-catolică — din Elveţia precizează că cele două
părţi au putut constata că, pentru ortodocşi, validitatea căsătoriilor mixte
depinde de adminis trarea lor de către un preot ortodox, iar pentru romano-
catolici, săvârşirea Tainei Cununiei de către un preot ortodox nu ridică nici o
problemă, fiind considerată validă. Evident, asemenea declaraţii — pă trunse de
un spirit ecumenist sincer — ne permit să întrevedem o so luţionare adecvată şi
în privinţa problemei căsătoriilor mixte. Fireşte, aceasta numai cu condiţia ca să
dispară cu desăvârşire acţiunile prozelitiste întreprinse de Biserica Romano-
catolică în rândul credincioşi lor ortodocşi şi prin intermediul căsătoriilor mixte.
În conformitate cu hotărârea de principiu luată de a II-a Conferinţă
panortodoxă presinodală (Chambesy, 3—12 septembrie 1982), în cazul aplicării
Tradiţiei bisericeşti privind impedimentele la căsătorie, prac tica eclezială
trebuie să ţină seama şi de prevederile legislaţiei civile referitoare la această
chestiune, fără a depăşi, totuşi, limitele extreme ale iconomiei bisericeşti. Prin
urmare, practica ortodoxă trebuie să ţină seama — în aplicarea iconomiei, în
cazul căsătoriilor mixte — şi de pre vederile legislaţiei Statului respectiv, în

48
graniţele căruia îşi desfăşoară lucrarea mântuitoare Biserica Ortodoxă
respectivă.
Rânduielile stabilite de Părinţii Bisericii Ortodoxe — privind căsăto riile
mixte — au fost prevăzute şi de legile de stat ale Imperiului bizan tin, cum a
fost, de exemplu, legea împăratului Justinian din anul 532, cuprinsă în Codex, l,
5, 12 şi 18, precum şi mai târziu, în titlul 13 al Nomocanonului lui Fotie din
anul 883. Rânduiala stabilită de împăra tul Justinian potrivit căreia o căsătorie
încheiată fără cununia reli gioasă este declarată inexistentă, a fost reafirmată şi
consacrată deNovella 89 a împăratului Leon al VI-lea Filosoful, din anul 893, şi
de Novella 24 din anul 1084 a împăratului Alexios Comneanul. Această
legislaţie bizantină a îngăduit căsătoriile mixte numai în cazuri excep ţionale, şi
cu condiţia absolută ca pruncii rezultaţi dintr-o asemenea că sătorie să fie
62
botezaţi şi educaţi de Biserica Ortodoxă.
În Fetha Nagast (Pravila împăraţilor) — nomocanon alcătuit în se colul al
XIII-lea, după izvoarele bizantine, şi în uz încă în Bisericile Vechi Orientale,
coptă şi etiopiană se prevede că nu este permisă căsătoria unui creştin cu o
persoană necreştină. Împropriind dis poziţiile de principiu ale canonului 72
trulan, aceeaşi Pravilă prevede că, dacă un creştin se căsătoreşte cu o femeie
necredincioasă, acela trebuie să o determine să se încreştineze; femeile care
sunt credincioase nu trebuie să se căsătorească cu bărbaţi necreştini, ca nu
cumva aceş tia să le convertească la credinţa lor, ducând la pierderea credinţei
lor creştine. 63 Dacă o femeie creştină se căsătoreşte cu un necreştin, aceasta
trebuie să fie exclusă din comunitate. Dacă se pocăieşte şi îl părăseşte pe acela,
să fie acceptată de comunitate ca un apostat convertit de la nelegiuirea sa. Şi
după ce şi-a ispăşit păcatul, să se bucure de şederea împreună cu ceilalţi
credincioşi, şi să i se îngăduie a primi Euharistia. Cât priveşte pe creştinul care
îşi căsătoreşte fiica ori sora cu un necreştin, fie împotriva voinţei acestora, fie
că acestea nu aveau cunoştinţe de faptul că acel bărbat este necredincios să fie
exclus din comunitate şi să nu i se permită a sta împreună cu credincioşii. Dar
fiica şi sora respectivă să nu fie excomunicate. Dacă el se pocăieşte, şi-şi
desparte fiica sau sora de soţul necredincios se va aplica o epitimie
proporţională cu posibilităţile sale de a o suporta, şi apoi va fi iertat.

62
Ibidem , p.105.
63
Ibidem .

49
Cât priveşte disciplina penitenţială a Bisericilor Vechi Orientale,
impusă celor care se fac vinovaţi de încălcarea prevederilor Dreptului
canonic matrimonial, aceasta este aproape identică cu aceea a Bise ricii
Ortodoxe Răsăritene.
Aceeaşi Pravilă a împăraţilor prevede că săvârşirea Tainei Cunu niei să fie
asociată cu administrarea Sfintei Euharistii. De altfel, canoniştii acestor
Biserici necalcedoniene afirmă că, până în secolul al IV-lea, în general,
Biserica n-a cunoscut nici un ritual al căsătoriei separat de Liturghia
Euharistică, adică de disociere a ritualului Tainei Căsătoriei de cel al Liturghiei
însoţit de împărtăşirea mirilor. Aceeaşi tradiţie a Bisericii copte şi eti opiene
cunoaşte şi practica ungerii cu Sfântul Mir a mirilor.
În Bisericile Vechi Orientale, actul împărtăşirii cu Sfânta Euharistie este
asociat şi cu încoronarea miri lor. Pentru ca Taina Cununiei să fie administrată
numai mirilor de aceeaşi credinţă, Pravila prevede pedeapsa depunerii pentru
clericii care săvârşesc actul încoronării în chip secret.
După cum s-a putut constata, prevederile Pravilei împăraţilor sunt
conforme cu întreaga Tradiţie şi practică ortodoxă privind contractarea
căsătoriilor mixte. După cum se ştie, în Biserica primară, ritualul ad ministrării
Tainei Cununiei includea şi actul împărtăşirii mirilor cu Sfântul Trup şi Sânge
al Domnului, adus ca jertfă la Liturghia din ziua res pectivă. De altfel, Taina
Cununiei urma îndată după Sfânta Liturghie. Obligativitatea primirii Sfintei
Euharistii a presupus deci ipso facto ca respectivii miri să fie creştini ortodocşi.
Conform practicii canonice în vigoare, în cazul în care legislaţia civilă a
unui Stat — în privinţa căsătoriilor mixte — este în coliziune cu dispoziţiile şi
normele canonice, Biserica Ortodoxă respectivă recu noaşte valabilitatea civilă a
unei căsătorii mixte, însă nu valabilitatea aceleia ca o căsătorie bisericească
legală.
Legislaţia de Stat a ţării noastre nu recunoaşte ca impediment la
contractarea şi încheierea căsătoriei deosebirea de religie. Această situaţie este
însă identică şi în celelalte ţări ortodoxe. Codul Familiei din România nu
prevede deosebirea de confesiune ca impediment la căsătorie, şi, deci, nu
interzice căsătoriile mixte. Aşadar, având în vedere faptul că, în realitate,
căsătoriile mixte nu pot fi evi tate, nefiind oprite de legislaţia civilă, iar pe de
altă parte luând în considerare îngăduinţa Sfântului Apostol Pavel ca un soţ

50
care s-a încreştinat să rămână în căsătorie cu soţul cu care se căsătoreşte înainte
de a se încreştina, dacă acesta consimte la această situaţie. Bise rica noastră
poate deci îngădui căsătoriile mixte, cu condiţia însă ca să se respecte
64
prevederile ei canonice şi regulamentare.
De-a lungul secolelor, încheierea unor asemenea căsătorii mixte pe
pământul românesc a fost facilitată şi de spiritul de toleranţă religi oasă, care a
caracterizat neamul şi Biserica noastră strămoşească. Dând expresie acestei
realităţi de veacuri, din ţara noastră, Regula mentul pentru relaţiile bisericeşti
ale clerului ortodox român cu creşti nii eterodocşi, din anul 1881, a prevăzut
posibilitatea binecuvântării unor asemenea căsătorii mixte de către Biserica
Ortodoxă. Invocându-se obiceiul şi vechea practică canonică a Bisericii noastre,
articolul IV din respectivul Regulament prevedea: căsătoriile mixte, între
persoane ortodoxe cu persoane eterodoxe, sau de alt rit creştinesc, se
binecuvântează de Biserica Ortodoxă, păzindu-se uzul de până acum, ca, copiii
ce se vor naşte din aceste căsătorii să devină membri ai Bisericii Or todoxe.
Aşadar, în asemenea cazuri, s-a prevăzut obligativitatea sine qua non a educării
copiilor rezultaţi din respectivele căsătorii mixte în spiritul credinţei ortodoxe.
În baza prevederilor aceluiaşi Regulament, când o persoană necreştină ar voi a
intra în căsătorie cu o persoană creştină ortodoxă, Biserica, urmând uzul de
până acum, numai atunci va celebra cununia lor, când persoana necreştină se va
fi convertit mai întâi la creştinism şi se va fi botezat în Biserica Ortodoxă. Nu
acelaşi lucru s-a petrecut şi în provinciile istorice româneşti ane xate de unele
imperii expansioniste vecine, cum a fost şi cel austro-ungar, unde atitudinile
obstructive şi intolerante au fost însoţite şi de măsuri represive, de natură
penală. În cazul căsătoriilor mixte din Ar deal, nu trebuie uitat nici faptul că
religia ortodoxă a fost trecută în rândul religiilor egal îndreptăţite sau a
religiilor recepte din Transilvania abia la anul 1895, şi că abia de la această
dată preoţii ortodocşi pu teau oficia în mod deplin valid, din punctul de vedere
al dreptului de stat, orice căsătorie mixtă.
Articolul 47 din Regulamentul de procedură al instanţelor discipli nare
şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, în vigoare, a reafir mat
posibilitatea binecuvântării căsătoriilor mixte sub aceeaşi rezervă a încreştinării

64
http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html ,
29.05.2007.

51
soţului eterodox, a creşterii copiilor rezultaţi dintr-o ase menea căsătorie în
spiritul învăţăturii ortodoxe, şi, implicit, a aprobării prealabile a episcopului
eparhiot. De aceea, în situaţia în care preoţilor Bisericii noastre li se prezintă
asemenea cazuri, ei sunt datori să ceară în prealabil aprobare de la Chiriarhul
respectiv. 65

III.3. Căsătoriile mixte în lucrările pregătitoare


interortodoxe în perspectiva Sfântului
şi Marelui Sinod al Ortodoxiei

În anul 1930, Conferinţa panortodoxă întrunită la Vatoped a cerut


şi examinarea practicilor actuale în vigoare în Bisericile locale în pri vinţa
impedimentelor la căsătorie, a cauzelor de divorţ, şi a procedu rilor respective
legale, precum şi studierea mijloacelor prin care s-ar putea ajunge, pe cât
posibil, la o practică uniformă în toată Biserica Or todoxă. Referitor la
impedimentele la căsătorie — şi implicit a pro blemei căsătoriilor mixte —
prima Conferinţă panortodoxă de la Rhodos (1961) a hotărât ca să se studieze
practicile actuale cu privire la ele, în diferitele Biserici locale, şi a procedurii
bisericeşti care are loc, cum şi asigurarea, pe cât este cu putinţă, a unei practici
66
uniforme în toată Biserica Ortodoxă.
Comisia Interortodoxă Pregătitoare pentru Sfântul şi Marele Sinod,
întrunită la Chambesy-Geneva, a propus ca iconomia să fie aplicată, şi în cazul
căsătoriilor mixte, numai acolo unde nu este vătămată dogma de credinţă, iar
eterodocşilor să li se aplice ţinând seama de două aspecte: de gradul de
apropiere arătat de aceştia faţă de credinţa, doctrina şi harul sacramental al
Bisericii Ortodoxe; şi de evaluarea sentimentelor acestora faţă de Biserica
Ortodoxă, având în vedere acţiunile trecute.
A IV-a Conferinţă panortodoxă reunită la centrul ortodox al Patriarhiei
ecumenice da la Chambesy a reafirmat obligaţia Bisericilor Ortodoxe de a
întocmi studii privind impedimentele la căsătorie, în vedere unei practici
uniforme asupra acestei chestiuni în Biserica Ortodoxă în general. În cadrul
aceloraşi cerinţe şi preocupări s-a înscris şi soluţionarea problemei căsătoriilor
65
Pr. Conf. Ilie Moldovan Taina Nunţii, „Ortodoxia”, XXXI, (1979), nr.3-4, p.211.
66
Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură , art. cit ., p.108.

52
mixte, una dintre cele mai delicate chestiuni în relaţiile interconfesionale şi
interreligioase, animate de ecumenismul vremurilor noastre.
Aceeaşi temă a fost studiată şi de Comisia Interortodoxă pregăti toare
pentru Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe care s-a în trunit la
Chambesy-Geneva între 16—28 iulie 1971. Cu acel prilej s-a relevat însă
existenţa unor practici diferite privind contractarea căsă toriilor mixte. De
exemplu, delegaţia Bisericii Ruse a opinat pentru binecuvântarea unor
asemenea căsătorii cu coroană în Biserică, dacă soţul eterodox recunoaşte
valabilitatea acestei căsătorii, recte, natura sacra mentală a acesteia. Aceeaşi
delegaţia a declarat că o căsătorie oficiată de un preot catolic poate fi validată
de un episcop ortodox. Delegaţia Bisericii Greciei s-a arătat însă foarte
intransigentă, fiind împotriva ori cărui fel de căsătorie mixtă. Trecând în revistă
diferitele situaţii, prac tici şi atitudini ale Bisericilor ortodoxe locale, respectiva
Comisie In terortodoxă a conchis: în urma unui studiu exhaustiv al rânduielii
canonice a Bisericii — potrivit căruia căsătoria între un credincios or todox şi o
persoană de altă religie sau un necredincios se poate con tracta numai după
admiterea în Biserică a persoanei de altă religie sau a necredinciosului —
Comisia pregătitoare propune, totuşi, ca moda lităţile de aplicare ale iconomiei
în această chestiune să fie studiate. Pe de altă parte, hotărârile de aplicare ale
iconomiei din cauză de ne cesitate să fie lăsate, între timp, la latitudinea
67
Bisericilor locale. Prin urmare, criteriile şi modalităţile de aplicare a
iconomiei — în cazurile căsătoriilor mixte — au rămas la latitudinea fiecărei
Biserici Ortodoxe, potrivit situaţiei specifice, locale. Aceeaşi Comisie
Interortodoxă a pre conizat că o căsătorie cu necreştini să se încheie prin
pogorământ, şi condiţionată de trecerea soţului necreştin la Ortodoxie.
Totodată, Co misia respectivă a precizat că la încheierea unor astfel de căsătorii
mixte trebuie să se ţină seama şi de condiţiile locale, de natură socială, eco -
nomică, psihologică, etc.

67
Ibidem, p.109.

53
Concluzii

Viaţa creştinului este o continuă Nuntă în Biserică, nuntă care începe în Botez, se
împlineşte în Euharistie şi se desăvârşeşte în unirea cu Hristos, pentru că aşa cum
spuneam al treilea între mire şi mireasă în Sfânta Taină a Cununiei este Hristos, în care
aceasta se desăvârşeşte.
Taina Nuntii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care prin
preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh.
Căsătoria este socotită drept cea mai veche instituţie a dreptului divin, fiindcă
ea a luat fiinţă - aşa cum se refera în Sfânta Scriptura - odată cu crearea primilor
oameni, Adam şi Eva: că "nu este bine să fie omul singur " şi de aceea i-a făcut ajutor
potrivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie, " os din oasele lui Adam şi carne din
carnea lui "(Fac.2,23). Bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea
completă.
Dumne zeu a vrut ca această unire să fie şi să rămână monogamă. În
acelaşi timp, unirea este atât de strânsă încât ambii soţi formează un trup.
Unitatea trupului care se realizează în tre cei doi soţi prin căsătorie
presupune egalitatea lor şi deci împărtăşirea lor de aceleaşi drepturi şi datorii,
prevăzute atât de legile divine, cât şi de legile civile.
Căderea în păcat a primilor oameni – Adam şi Eva - s-a răsfrânt cu
consecinţe păgubitoare şi asupra căsătoriei. De asemenea, n-a fost respectată
indisolubilitatea căsătoriei.
Evreii nu respectau nici egalitatea între soţ şi soţie; pentru ei femeia
trebuia să corespunda datoriei de a asigura soţului succesori.
În privinţa infidelităţii, legislaţia pedepsea şi pe femeie şi pe bărbat
pentru săvârşirea adulterului (Deut., 22, 22) , în practică însă, era pe depsită mai
mult femeia.
Mântuitorul a redat căsătoriei cinstea cuvenită, ridicând-o la treapta de
Taină, şi i-a imprimat caracterul de indisolubilitate, dând poruncă şi putere
omului să lupte împotriva slăbiciunilor şi desfrânării.
Momentul în care Mântuitorul a ridicat căsătoria la treapta de Taină este
participarea Sa la nunta din Cana Galileii,

54
Deci nunta îşi are obârşia în creaţie şi scopul ei este creaţia, nu numai
procreaţia. Taina facerii omului, ca şi Taina Nunţii însăşi ne conduc spre Taina
Prea Sfintei Treimi.
Săvârşitor al Tainei Cununiei este episcopul şi preotul. La romano-
catolici, săvârşitorii sunt socotiţi înşişi mirii, accentuându-se importanţa con-
simţământului lor ca element esenţial al validităţii căsătoriei.
Primitorii sunt cei care se căsătoresc - un bărbat şi o femeie - do vedind
înaintea preotului că au botez valid şi îndeplinesc, pe lângă condiţiile pe care le
prevăd legile statului pen tru încheierea căsătoriei civile, şi poruncile stabilite
de Biserică.
La baza consimţământului soţilor de a se uni în căsătorie nu trebuie să stea
însă nici o condiţie care ar contraveni legilor bisericeşti şi legilor civile,
moralei creştine şi bunelor moravuri. Tot printre condiţii se mai poate enumera
şi diferenţa de sex. Această condiţie nu îşi găseşte reglementarea expresă în nici
un text de lege. Ea vine să asigure şi îndeplinirea uneia dintre funcţiile familiei,
aceea de procreare.
Căsătoria este valabilă dacă şotii sunt indicaţi în actul de stare civilă ca
fiind de sex diferit.
În prezent există numeroase controverse privind dreptul homosexualilor de
a se căsători. Această problemă a ajuns şi la Curtea Europeană a drepturilor
omului care prin decizia din 17 octombrie 1986 a statuat că dreptul la căsătorie
consacrat prin art.12 al Convenţiei Europene a drepturilor omului nu priveşte
decât "căsătoria tradiţională între două persoane; de sex biologic diferit".
De aceea pentru a estompa ambiguităţile şi elimina inconvenientele create
de acestea s-a propus să se introducă în Codul familiei norme prin care să se
interzică expres căsătoriile între persoane de acelaşi sex, iar încălcarea acestora
să fie prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute.
Nici Biserica Ortodoxă nu este de acord sub nici o formă cu astfel de
căsătorii, ea exprimându-şi explicit opinia.
În privinţa vârstei, dreptul roman şi cel bizantin, ca şi cel bisericesc sunt
de acord în această privinţă, stabilind vârsta de 14 ani, pentru genul masculin şi
12 ani pentru genul feminin. Aceasta este vârsta socotită ca matură pentru
contractarea unei căsătorii legale şi canonice.

55
În timpurile moderne vârsta pentru contractarea căsătoriei, mai ales acolo,
unde s-a introdus sistemul că sătoriei civile, variază după loc, climă, ţară, etc.
La noi, la români, codul civil prevede vârsta de 18 ani pentru bărbat şi 15
ani pentru femeie.
Vârsta valabilă pentru căsătoria civilă şi pentru cea religioasă a variat şi
variază, atât în Europa, cât şi în lumea întreagă.
Biserica şi-a însuşit punctul de vedere al legislaţiei civile în privinţa
vârstei pentru căsătorie, tot ca şi pentru logodnă, după codul civil al fiecărui
stat în parte. După legislaţia canonică, un bărbat poate contracta căsătorie chiar
la vârsta de 70 ani, iar femeia la 60 de ani.
A doua condiţie pentru contractarea valabilă a viitorilor soţi este şi con -
simţământul lor.
Consimţământul soţilor trebuia să fie real, liber şi serios, adică întemeiat
mai mult pe voinţa soţilor, decât pe aceea a părinţilor, care nu întrebuinţau
metoda constrân gerii.
Un nebun nu poate să-şi dea consim ţământul în mod valabil la
contractarea unei căsătorii.
Nu numai în dreptul bisericesc, dar şi în codul civil consimţământul este o
piatră de hotar în contractarea unei căsătorii. Atât legislaţia bisericească, cât şi
cea civilă, face menţiune, că violenţa, dolul, eroarea sunt vicii de consim-
ţământ.
Dolul are o sferă de aplicare mai mare decât cea a erorii putând fi aplicat
şi asupra unor calităţi ale viitorului soţ, pe care dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi
încheiat căsătoria.
Violenţa, constrângerea şi frica, sunt un viciu de consimţământ, care face
ca voinţa uneia din părţile ce se însoţesc să nu fie liberă.
Consimţământul trebuie exprimat în momentul celebrării căsătoriei, adică
trebuie să fie actual.
Încălcarea unei promisiuni de căsătorie poate da naştere dreptului la
acţiune în daune din partea viitorului soţ.
O altă cerinţă pentru contractarea unei căsătorii este şi întregimea corpo-
rală, a celor ce vor să se căsătorească.

56
În dreptul bisericesc sunt opriţi a se căsători bol navii inapţi, aceia care au
un defect natural şi congenital, sau care chiar din copilărie, în urma unui
accident, au rămas improprii pentru căsătorie.
Cel care se căsătoreşte trebuie să-şi exprime voinţa liber şi să fie în
deplină sănătate mintală şi spirituală. Cei care sunt atinşi de boli mintale nu se
pot căsători.
Biserica creştină a folosit de la început logodna ca act premergător
căsătoriei, fiindcă ea era practicată atât în Vechiul Testament cât şi în dreptul
roman.
După dreptul roman, cei logodiţi nu erau constrânşi să-şi respecte
promisiunea şi să treacă la încheierea căsătoriei, dacă între timp se răzgândeau.
Biserica a considerat totdeauna şi actul logodnei ca având o importanţă
asemănătoare cu acela al căsătoriei şi de aceea a supus şi logodna aproape aceluiaşi
regim ca şi căsătoria.
Nu se permite hirotonia acelor candidaţi care la intrarea în cler au fost logodiţi
bisericeşte şi apoi au stricat logodna, considerându-i ca şi când ar fi divorţaţi şi
neîngăduindu-le să se căsătorească cu o altă persoană, dacă vor să devină clerici, pentru
că această căsătorie se socoteşte ca a doua.
Atât Statul cât şi Biserica, caută ca înainte de a aproba încheierea unei
căsătorii, să se documenteze cu privire la raporturile dintre soţi, pentru ca nu
cumva între ei să existe piedici legale sau religioase, de aceea se impun şi
vestirile.
Dispoziţiile referitoare la căsătorie au variat în timp atât în legiuirile
bisericeşti din diferitele Biserici locale, cât şi în cele civile din diferite state.
Lipsa facultăţilor mintale a ambilor sau a unuia din soţi constituie un
impediment absolut, pentru moti vul, că aceştia trebuie să aibă toate facultăţile
spirituale normale.
Legile bisericeşti interzic dreptul de a se căsători celor care suferă de o
boală permanentă cronică, cum ar fi nebunia furioasă, idioţenia, tâmpenia, etc.
Un alt impediment îl constituie şi impotenţa fizică de a îndeplini datoria
conjugală.
Lipsa consimţământului autorităţii tutelare constituie iarăşi un impedi-
ment la căsătorie fiind condamnaţii copiii care se căsătoresc fără consimţă-
mântul părinţilor cu pedeapsa desfrânării.

57
În privinţa acestui impediment, legislaţiile civile sunt de acord cu
legislaţia bisericească.
Singura legătură dintre bărbat şi femeie corespunzătoare scopului şi
funcţiei a fost întotdeauna monogamia.
Biserica creştină a dat o nouă autoritate acestui principiu socotind
desfrânare orice legătură sexuală a unui bărbat cu o femeie în afară de căsătoria
încheiată legal.
Graviditatea logodnicei constituie un impediment important firesc la
contractarea căsătoriei. Chiar încheiată, căsătoria se poate anula.
Hirotonia, este şi ea un impediment absolut la căsătorie formulat de
canoane, încă din primele veacuri ale vieţii creştine
Rânduielile canonice prevăd oprirea clericilor de la căsătoria a doua după
hirotonie şi indică sancţiuni pentru infractori.
Căsătoria monahilor, de asemenea, de la început a fost oprită şi supusă
aceloraşi penalităţi bisericeşti. Un alt impediment ar mai fi şi existenţa unei a
treia căsătorii..
Biserica având în vedere petrecerile ce sunt în legătură cu căsătoria,
opreşte săvârşirea nunţilor în anumite zile de post şi de praznice mari.
Biserica păstrând principiul din dreptul roman recunoaşte impedimentul la
căsătorie, întrucât prin constrângere şi frică este viciat consimţământul uneia
din părţile contractante.
Violenţa, constrângerea şi frica, sunt un viciu de consimţământ, care face
ca voinţa uneia din părţile ce se însoţesc să nu fie liberă şi din această cauză
căsătoria să fie nulă.
Înşelăciunea este de asemenea o cauză de nulitate a căsătoriei, căci în
locul consimţământului real, înşelăciunea face loc numai aparenţei.
Logodna este noua formă a ,,contractului” căsătoriei; logodnicul şi
logodnica se făgăduiesc în fidelitate reciprocă, dar, în acelaşi timp, se făgădu-
iesc, în logodna lor, lui Dumnezeu.
Logodna religioasă săvârşită separat, înainte de nuntă este socotită ca
impediment la căsătoria cu o altă persoană decât cu cea cu care s-a logodit.
Cursa întinsă celeilalte persoane, condamnarea pentru crimă constituie şi
ele impedimente la căsătorie. De asemenea trebuie respectat şi anul de doliu
mai ales de soţie.

58
Serviciu militar, Biserica a privit la început acest impediment din motivul
că, potrivit învăţăturii ei, cel care voieşte să contracteze o căsătorie, nu trebuie
să fie legat de obligaţii care ar putea tulbura viaţa conjugală.
Atât legislaţia bisericească, cât şi cele civile prescriu strigările înainte de
oficierea căsătoriei.
Ca şi strigările, este necesară, pentru contractarea căsătoriei, prezentarea
tuturor actelor respective, cerute pentru căsătorie.
Biserica, în acord cu dispoziţiile legislaţiei civile, socoteşte că lipsa
actelor necesare pentru căsătorie constituie un impediment la celebrarea
căsătoriei.
Ca impedimente relative, de menţionat că, Codul familiei, cunoaşte numai
rudenia de sânge sau firească, rudenia adopţiei sau a înfierii şi starea de tutorat.
Rudenia spirituală, şi aceasta are mai multe forme, precum cea întemeiată
pe actul asistării sau ţinerii la Botez, dar şi alta întemeiată pe actul asistării la
cununie.
Impedimentul rudeniei de sânge care se opune căsătoriei între ru dele
apropiate este cunoscut din cele mai vechi timpuri. El s-a impus în vederea
asigurării unei descendenţe sănătoase, ca şi pentru conside rente de moralitate a
relaţiilor de familie.
Impedimentul provenit din rudenia de sânge se referă atât la rudenia din
căsătorie, cât şi la rudenia din afara căsătoriei.
Între impedimentele la căsătoria, a doua Conferinţă panortodoxă
Presinodală (Chambesy, 3 — 12 septembrie 1982) a menţionat — în consens cu
doctrina canonică ortodoxă — rudenia de sânge, cuscria, rudenia spi rituală,
căsătoria nedesfăcută sau anulată, în mod irevocabil, a treia că sătorie,
monahismul şi hirotonia.
Cât priveşte problema căsătoriilor mixte, ele nu sunt o noutate pentru
Biserică. Ea s-a pus încă de la începuturile vieţii creştine şi este mereu actuală.
Căsătoriile mixte ( matrimonia mixta ) au fost o realitate cu care Biserica s-
a confruntat chiar din epoca apostolică.
Sfântul Apostol Pavel, care, scriind corintenilor, arată că, privitor la
căsătoriile dintre creştini şi păgâni, acestea sunt interzise de-a dreptul.

59
Atât legea bisericească nescrisă, cunoscută sub denumirea de obicei sau cutumă, ca
şi legea scrisă, adică sfintele canoane, au interzis căsătoriile creştinilor ortodocşi cu
necreştinii şi cu ereticii de tot felul, ca şi cu schismaticii.
Pe baza hotărârilor fixate de canoane, Bisericile Ortodoxe şi deci şi
Biserica Ortodoxa Romană nu au admis şi nu admit oficial şi legal, nici în
prezent căsătoriile mixte, decât în condiţiile fixate în normele disciplinare
menţionate şi obligatorii în toată Ortodoxia. Ele au fost aplicate cu acrivie sau
rigurozitate mai ales în cazurile în care, prin căsătoriile mixte s-a urmărit şi a
realizat şi o acţiune de prozelitism.
Clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taina Cununiei decât între ortodocşi,
asistaţi de nuni ortodocşi. Cei de alt cult sunt obligaţi, înaintea căsătoriei, să
îndeplinească formalităţile de trecere la Ortodoxie. Preoţii care se vor abate de
la aceste norme, se vor pedepsi cu canonisirea la sfânta mănăstire, până la
transferare, afară de cazul când au avut dezlegarea chiriarhului.
Poziţia Bisericii Ortodoxe fată de căsătoriile mixte constituie şi tema de
discutat la Sfântul şi Marele Sinod Ortodox care urmează să se ţină. Căsătoria
între ortodocşi şi eterodocşi este interzisă conform acriviei canonice. Cu toate
acestea, ea poate fi oficiată cu pogorământ şi din dragoste fată de om, cu
condiţia expresă ca pruncii rezultaţi din această căsătorie să fie botezaţi şi
educaţi în Biserica Ortodoxă.
După rânduiala canonică şi practică a Bisericii Ortodoxe, ca şi conform
celor stabilite de a doua conferinţă presinodală panortodoxă, problema
căsătoriilor mixte se poate rezolva fie pe cale acriviei canonice, fie pe cea a
iconomiei.
Poziţia Bisericii Romano-catolice faţă de căsătoriile mixte a fost
reglementată abia la Sinodul de la Trident, în anul 1563, când s-a luat o
hotărâre formală şi general valabilă care interzicea încheierea căsătoriei
catolicilor cu necatolicii în alt chip decât după rânduielile Bisericii Romane,
care impunea obligatoriu oficierea căsătoriei de către preotul catolic, precum şi
botezarea şi educarea copiilor în credinţa catolică. Această hotărâre s-a
schimbat şi a evoluat între timp.
Abia în 1916 Codex Juris Canonici a impus obligaţia ambilor soţi de a-şi
boteza şi educa copiii născuţi din căsătoriile mixte în credinţa romano-catolică,
cât şi obligaţia soţului de a stărui pentru convertirea la catolicism a soţului

60
necatolic, ca şi aceea a soţului necatolic de a nu-l stânjeni pe soţul catolic în
practica liberă a credinţei sale.
În ceea ce priveşte Bisericile protestante, inclusiv Biserica Anglicană ca şi
cea Veche catolică, acestea nu au adoptat nici una dintre atitudinile obstructive
sau intolerante, în problema căsătoriilor mixte, ci au acceptat şi acceptă ca
valide căsătoriile oficiate după rânduielile catolice şi, de asemenea, au oficiat şi
oficiază fără nici o dificultate orice căsătorie mixtă între creştinii socotiţi
botezaţi valid.
Datorită liberei circulaţii, condiţiilor noi de viaţă, emancipării sub toate
aspectele, la acest început de secol şi de mileniu, căsătoriile mixte devin tot mai
frecvente. Ele se efectuează sau se încheie atât între creştinii de diferite
confesiuni, cât şi între creştini şi necreştini: mahomedani, evrei, budişti,
hinduişti, brahmani şi alţii. Aceste căsătorii sunt uşurate în încheierea lor şi de
legislaţiile multor state care nu consideră impediment la căsătorie deosebirea de
religie sau confesiune şi prin urmare nu le interzice.
De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că, bazându-se pe dragoste
reciprocă şi respect, ele trebuie îngăduite şi respectate. Odată încheiate, ele
aduc după sine implicaţii şi urmări ecumenice şi pastorale.
Sub raport ecumenic, căsătoriile acestea pot servi ca liant între membrii
diferitelor confesiuni, evidenţiind posibilitatea convieţuirii creştinilor de cre-
dinţe diferite, în pace, respect şi armonie. Ele pot servi ca model pentru ceea ce
ar însemna lucrarea ecumenică de respect, apreciere şi dragoste între diferitele
confesiuni creştine sau între creştini şi necreştini.
Privită în această perspectivă, problema căsătoriei mixte apare ca una din
cele mai delicate situaţii care se pun şi cer să fie rezolvate în relaţiile
interconfesionale sau interbisericeşti şi care pot fi soluţionate după caz, prin
acrivie sau iconomie.
Atâta timp cât prin aceste căsătorii şi familii nu se urmăresc alte scopuri
decât materializarea dragostei dintre doi parteneri, ele pot fi admise şi ocrotite
sau păstorite cu grijă deosebită, lăsând loc fiecăruia de a-şi manifesta dragos-
tea, libertatea şi credinţa.
Contractarea unei căsătorii mixte poate fi lovită de numeroase im -
pedimente, ca de exemplu, deosebirea de religie, căderea în erezie a unui soţ,
hirotonia, voturile monahale, căsătoria existentă, căsătoria a patra, etc..

61
Unul dintre elementele fundamentale ale căsătoriei rămâne unitatea soţilor
în convinge rile şi actele lor religioase, identitate în religia lor, şi într-un sens
mai larg a concepţiilor lor despre lume şi religie. De aceea, ortodocşii au
considerat întotdeauna că deosebirea de religie constituie un impediment
indispensabil, întrucât între soţii de credinţă deosebită nu se poate niciodată
materializa idealul căsătoriei creştine.
Referitor la căsătoriile mixte, Sinodul întrunit la Moscova, în anul 1667, a
precizat că trebuie să se aibă în vedere două aspecte: validitatea Botezului
creştinilor din alte denominaţiuni, şi să se facă o diferenţiere strictă între
eretici şi schismatici. Sinodul de la Moscova, întrunit în anul 1721, a declarat
că o căsătorie mixtă a unui ortodox cu o persoană de altă religie nu este
detestabilă şi impură în sine, şi Biserica primară a interzis o asemenea căsătorie
pentru a pro teja pe credincios de prozelitismul necredinciosului sau de alt crez
dar, dacă există o asigurare reală şi temeinică împotriva acestuia, atunci
credinciosul se poate căsători fără ezitare cu necredinciosul sau persoana de
altă credinţă.
În conformitate cu hotărârea de principiu luată de a II-a Conferinţă
panortodoxă presinodală (Chambesy, 3—12 septembrie 1982), în cazul aplicării
Tradiţiei bisericeşti privind impedimentele la căsătorie, prac tica eclezială
trebuie să ţină seama şi de prevederile legislaţiei civile referitoare la această
chestiune, fără a depăşi, totuşi, limitele extreme ale iconomiei bisericeşti.
Cât priveşte disciplina penitenţială a Bisericilor Vechi Orientale,
impusă celor care se fac vinovaţi de încălcarea prevederilor Dreptului
canonic matrimonial, aceasta este aproape identică cu aceea a Bise ricii
Ortodoxe Răsăritene.
În anul 1930, Conferinţa panortodoxă întrunită la Vatoped a cerut
şi examinarea practicilor actuale în vigoare în Bisericile locale în pri vinţa
impedimentelor la căsătorie, a cauzelor de divorţ, şi a procedu rilor respective
legale, precum şi studierea mijloacelor prin care s-ar putea ajunge, pe cât
posibil, la o practică uniformă în toată Biserica Or todoxă. Referitor la
impedimentele la căsătorie — şi implicit a pro blemei căsătoriilor mixte —
prima Conferinţă panortodoxă de la Rhodos (1961) a hotărât ca să se studieze
practicile actuale cu privire la ele, în diferitele Biserici locale, şi a procedurii

62
bisericeşti care are loc, cum şi asigurarea, pe cât este cu putinţă, a unei practici
uniforme în toată Biserica Ortodoxă.
Aceeaşi temă a fost studiată şi de Comisia Interortodoxă pregăti toare
pentru Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe care s-a în trunit la
Chambesy-Geneva între 16—28 iulie 1971.
Comisia respectivă a precizat că la încheierea unor astfel de căsătorii
mixte trebuie să se ţină seama şi de condiţiile locale, de natură socială, eco -
nomică, psihologică, etc.

63
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. IZVOARE:

1. Ediţii ale Sfintei Scripturi:

• Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de misiune al


Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.

2. Cărţii de slujbă:

• Aghiasmatar, ediţia a cincea, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii


Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992

3. Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti:

• Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere, (II), trad. rom. Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, „P.S.B.”, vol. 22,Bucureşti, 1989

II. STUDII, ARTICOLE, CĂRŢI:

• Costea, Pr. Traian, Teză de doctorat, Căsătoria din punct de vedere istoric,
dogmatic şi canonic , Ed. Institutului de Arte Grafice ,,Speranţa ”, Bucureşti,
1935

• Costescu, Chiriu C., Colecţiune de legiuiri bisericeşti şi şcolare, Ed. Institutului


de arte grafice C.Sfetea, Bucureşti, 1916

• Dură, Pr. Prof. Nicolae V., Căsătoriile mixte în lumina învăţăturii şi


practicii canonice ortodoxe , „ Ortodoxia”, XL, (1988), nr.1,

64
• Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe , Sibiu 1993

• Idem, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II,Ed.


Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1990

• Idem, Rudenia ca piedică la căsătorie şi cununie , „Studii Teologice”,


XLIV (1992), nr.1-2

• Galeriu , Pr. Magistrand Constantin, Taina Nunţii , „Studii Teologice”, XII,


(1960), nr.7-8

• Gavrilă , Pr. Dr. Vasile, Cununia-viaţă întru împărăţie , Fundaţia Tradiţia


Românească, Bucureşti, 2004

• Ivan, Prof. Iorgu D., Biserica creştină sprijină şi binecuvântează orice acţiune
menită să întărească familia, „Studii Teologice”, V, (1953), nr. 7-8

• Idem, Biserica şi instituţia căsătoriei, „ Studii Teologice”, VIII, (1940), vol. II

• Idem, Căsătoria-Sfânta Taină a Bisericii şi instituţie juridică a statului ,


„Biserica Ortodoxă Română”, CI,(1983),nr.9-10

• Idem, Codul familiei , „B.O.R”, LXXII, (1954),nr. 4

• Manolache, Drd. Anca, Sfânta Taină a Cununiei, „Glasul Bisericii”, XL, (1981),
nr.1-2

• Mihoc, Pr. Dr. Constantin, Taina Căsătoriei şi Familia Creştină în


învăţătura marilor Părinţi ai Bisericii din sec.IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2002

• Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Taina Nunţii, „Ortodoxia”, XXXI, (1979), nr.3-4

65
• Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D., Congresul Naţional. Familia şi
viaţa la începutul unui nou mileniu creştin , România-Bucureşti-Palatul
Patriarhiei, 25-27 sept. 2001

• Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică , vol. II, Editura Episcopiei


Dunării de Jos, Galaţi, 2001

• Rezuş, Pr. Prof. Petru, Impedimente la căsătorie, „ Ortodoxia”,


XXIV, (1972), nr. 2

• Stan, Pr. Prof. Liviu, Noul Cod al Familiei. „ Mitropolia Olteniei”, VI, (1954),
nr. 4-6

• Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă , vol.III,


EIBMBOR, Bucureşti, 1978

• Soare, Pr. Dr. Gheorghe, Impedimente la căsătorie: Necesitatea asigurării


unei practici uniforme în toată Biserica Ortodoxă , „ Ortodoxia”, XIII,
(1961),nr.4

• Idem, Impedimente la căsătorie şi motive de divorţ , Bucureşti, 1942.

III. OPERE JURIDICE

• Sorearţă , Marieta Maria, Dreptul Familiei , Ed. Universitaria, Craiova,


2005

IV. INTERNET

66
• http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_
184_248_7718.html , 29.05.2007.

67
CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………. 2

CAPITOLUL I. Condiţiile de fond şi de formă la căsătorie şi cununie…………. 7

I.1. Noţiuni introductive………………………………………………. 7

I.2. Condiţiile de fond ale căsătoriei şi cununiei…………………………….. 7

I.2.1. Diferenţa de sex………………………………………………. 7

I.2.2. Vârsta legală la căsătorie……………………………………. 9

I.2.3. Consimţământul la căsătorie……...................................... 11

I.2.3.1. Consimţământul viitorilor soţi……………………….. 11

I.2.3.2. Lipsa consimţământului la căsătorie………………… 11

I.2.3.3. Viciile de consimţământ………………........................ 11

I.2.3.3.1. Eroarea…………………………………………….. 11

I.2.3.3.2. Dolul (viclenia)…………………………………….. 12

I.2.3.3.3. Violenţa………………………………………..…… 12

I.2.3.4. Consimţământul să fie actual…………………………. 13

I.2.4. Sănătatea fizică şi psihică. Comunicarea reciprocă


a stării sănătăţii……………………………………………………. 14

68
I.3. Condiţiile de formă ale căsătoriei şi cununiei………………… 15

I.3.1. Prezenţa preotului…………………………………………... 15

I.3.2. Logodna………………………………………………………. 17

I.3.3. Vestirile sau anunţările…………………………………….. 19

I.3.4. Rolul naşilor la Cununie şi condiţiile ce trebuie


să le
îndeplinească………………………………………………………... 20

CAPITOLUL II. Impedimente la căsătorie şi cununie………………………….. 23

II.1. Noţiuni introductive…………………………………………….. 23

II.2. Impedimente absolute………………….................................... 23

II.2.1. Impedimente absolute anulatoare………………………... 23

II.2.1.1. Lipsa facultăţilor mintale……………………………. 23

II.2.1.2.Impotenţa fizică de a îndeplini datoria conjugală…. 24

II.2.1.3. Lipsa consimţământului autorităţii tutelare……….. 24

II.2.1.4. Căsătoria existentă legal……………......................... 24

II.2.1.5. Graviditatea logodnicei………………………………. 25

II.2.1.6. Hirotonia………………………………………………. 25

II.2.1.7. Voturile monahale…………………………………….. 26

69
II.2.1.8. Existenta căsătoriei a treia…………………………... 27

II.2.2. Impedimentele impedimente……………………………... 27

II.2.2.1. Lipsa vârstei necesare pentru încheierea căsătoriei….......... 27

II.2.2.2. Timpul oprit pentru încheierea căsătoriei stabilit


de Biserică……………………………………………………………... 28

II.2.2.3. Constrângerea şi frica…………………………………. 28

II.2.2.4. Înşelăciunea…………………………………………….. 29

II.2.2.5. Logodna…………………………………………………. 29

II.2.2.6. Cursa întinsă celeilalte persoane……………………... 29

II.2.2.7. Condamnarea pentru crimă…………………………... 30

II.2.2.8. Anul de doliu………………………………………….. 30

II.2.2.9. Serviciu militar………………………………………… 30

II.2.2.10. Lipsa vestirilor(strigărilor)………………………….. 31

II.2.2.11. Lipsa actelor necesare pentru căsătorie……………. 31

II.3. Impedimente relative…………………………………………… 31

II.3.1. Rudenia-impediment relativ la cununie………….. 31

II.3.1.1. Rudenia spirituală…………………………………… 31

II.3.1.1.1. Cea întemeiată pe actul ţinerii la Botez……….. 31

70
II.3.1.1.2. Rudenia religioasă întemeiată pe actul
asistării la cununie…………………………………………… 33

II.3.1.2.Rudenia morală………………………………………... 33

II.3.1.2.1.Tutela………………………………………………. 34

II.3.1.2.2. Rudenia din adopţie……………………………... 34

II.3.1.3.Rudenia fizică………………………………………….. 34

II.3.1.3.1. Rudenia de sânge sau firească…………………. 34

II.3.1.3.2. Cuscria, afinitatea sau alianţa………………….. 35

II.4. Impediment la cununie între acrivia canonică şi


iconomia bisericească………………………………………………… 36

II.5. Impedimentele la cununie în dialogul la nivel interortodox.


A doua Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Chambesy/
Geneva, 3-12 septembrie 1982)……………………………………… 37

CAPITOLUL III Căsătoriile mixte în tradiţia canonică a Bisericii


Ortodoxe... 38

III.1. Noţiuni introductive…………………………………………… 38

III.2. Căsătoriile mixte în tradiţia canonică ortodoxă


şi impedimentele lor………………………………………………….. 39

III.3. Căsătoriile mixte în lucrările pregătitoare interortodoxe


în perspectiva Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei…………. 53

71
CONCLUZII……………………………………………………………………….. 56

Bibliografie…………………………………………………………………………. 66

Cuprins……………………………………………………………………………... 69

72