Sunt pierdut şi pentru că asta trebuia să-mi fie soarta — asta, nu

alta. Oare nu-s un manjit, un ratat, un imbătranit in concesii şi cedări, in

ruşinate nunii, in supărări groteşti, in zvacniri de invidie, de mandrie
sangerandă, de pofte mereu treze, satisfăcute, dar niciodată măreţ şi pe
deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc printre murdării, printre
căldicei, haznaua asta odihnitoare a renunţării şi supunerii, a confirmării
adevărului adevărat, nu-i ea capătul logic al unor lungi purulenţe? La ce
bun să mai mă amăgesc pe drumurile depărtate ale mandriei şi
demnităţii'?

Ori pe calea adevărului, ori

pe a lunecării in ceaţa deşertăciunii, tot pierdut sunt, tot va trebui să
recunosc. Atata doar că mă imbie mai ameţitor şi parcă mai cu indurare
calea neaducerii aminte, calea confuziei, unde toate-s egale şi lipsite de
sens, de importanţă.
Sunt pierdut!
Pierdut? A! nu. Iată că din fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii —
ale mahalalei şi satului — mijeşte deodată un alt gand, o a treia soluţie.
A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. In jur nu-i ceaţă, in mine nu-i
delir: sunt in plină realitate, ce văd e adevărat. Pantelimonul şi Clucereasa
imi şoptesc — asemenea unor colegi de nădejde care suflă precis: ce, te
laşi prins de fantasmagorie? Ia vino-ţi in fire.