Sunteți pe pagina 1din 2

3.1.

STRUCTURA SOCIETĂŢII FEUDALE


Regalitatea (suveranul) – se afla în vârful piramidei; persoana regelui era predominantă la începutul Evului
mediu iar spre finele Evului mediu s-a impus funcţia monarhică înaintea persoanei. Puterea regelui era
consacrată prin încoronare şi ungere cu mir. Astfel, el devenea alesul lui Dumnezeu şi avea obligaţii faţă de
poporul său. Regele era cel mai mare senior, el neputând fi vasalul nimănui în afară de Dumnezeu.
Nobilimea – provenea din vechea aristocraţie locală şi era laică şi ecleziastică. În funcţie de avere se
diferenţia în nobilime mare, mijlocie sau mică. Beneficiind de imunitate feudală, nobilii şi-au instituit
autoritatea de suzerani, nemaiascultând de rege.
Ţărănimea dependentă – provenea din foştii servi ai epocii carolingiene. Şerbii nu aveau libertatea de a se
muta de pe un domeniu pe altul iar ţăranii dependenţi liberi depindeau de feudali pentru pământul primit de
aceştia. Ambele categorii de ţărani dependenţi erau obligate să plătească pentru pământul primit de nobili ca
rentă.
Ţăranii liberi şi proprietarii de pământ s-au menţinut în Europa apuseană mai ales în zonele mai izolate din
Elveţia, Corsica, Scoţia. Ei trăiau în obşti săteşti în cadrul cărora o parte a pământului se afla în proprietate
comună.
Orăşenimea a crescut numeric după renaşterea vieţii urbane din apusul Europei. Cuprindea negustori,
meşteşugari şi alte grupuri sociale care se diferenţiau prin avere şi prin ocupaţii. Cea mai numeroasă
populaţie orăşenească se întâlnea în Italia de Nord, Italia Centrală şi în Flandra.
Domeniul şi castelul feudal era format din proprietatea funciară (pământul) şi din bunurile aflate în cuprinsul
său dar şi din drepturile pe care le avea seniorul feudal ca urmare a faptului că era stăpânul acestui domeniu.

Domeniul feudal cuprindea:


- rezerva feudală (sesia) ale cărei produse reveneau în întregime nobilului şi cuprindea ogoare, vii, livezi,
păşuni şi era lucrată de ţăranii dependenţi, această activitate purtând denumirea de robotă sau corvoadă;

- centrul domeniului, care cuprindea castelul puternic întărit, care avea în componenţă curtea feudalului cu
locuinţa stăpânului;
- gospodăriile şi loturile ţăranilor dependenţi, ţăranii erau stăpânii animalelor şi uneltelor cu care lucrau
pământul;
Domeniul feudal putea aparţine suveranilor şi principilor teritoriali, feudalilor laici şi feudalilor ecleziastici
(episcopi, abaţi). Suveranul acorda în temeiul drepturilor regale diverse feude vasalilor săi, astfel încât s-a
putut ajunge la situaţia în care domeniul regal să fie mai mic decât teritoriul pe care monarhul îşi exercita
autoritatea, din punct de vedere juridic. Castelul feudal, reprezenta locuinţa nobilului şi avea un rol militar
fiind o parte importantă a domeniului feudal. Până în secolul al XI-lea castelul era construit din lemn. Apoi a
devenit un edificiu monumental construit din piatră. Era împrejmuit de un zid cu creneluri şi întărit cu
tunuri. În afara zidului se afla un şanţ adânc umplut cu apă peste care putea fi coborât un pod mic de lemn.
În interior se găsea un turn înalt numit donjon unde locuia nobilul cu familia sa. Rolul militar al castelului
feudal scade după apariţia artileriei. Cavalerii au fost o componentă de bază a feudalismului. Erau luptători
călare şi practicau meşteşugul mânuirii armelor.

3.3.MONARHIA ŞI PROCESUL DE CENTRALIZARE TERITORIALĂ Între secolele al XI-lea şi al XV-lea în unele


ţări din Europa Occidentală precum Franţa, Spania sau Anglia s-a desfăşurat procesul de unificare teritorială
şi centralizare politică. S-a diminuat fărâmiţarea feudală şi s-a îngrădit puterea nobilimii. Monarhia feudală a
reprezentat cel mai important aspect politic şi social al secolelor XI-XIII. Suveranii au reuşit să-şi
subordoneze întreaga societate situându-se în fruntea ierarhiei feudale. Realizat cu mijloace paşnice sau
brutale acest fapt a asigurat dezvoltarea economică şi socială accelerată a statului. Autoritatea monarhică a
concentrat puterea de decizie asociindu-şi Biserica şi o serie de instituţii. Această centralizare a fost
favorizată de anumite împrejurări precum dezvoltarea oraşelor şi lărgirea schimburilor comerciale care au
dus la slăbirea puterii economice a nobilimii deoarece domeniile feudale nu mai reprezentau principala
sursă de bogăţie. Alianţa regalităţii cu orăşenii, ţăranii şi clerul, categorii sociale nemulţumite de starea de
anarhie feudală le punea în primejdie feudalilor activităţile economice sau bogăţiile. Caracterul ereditar al
monarhiei a fost impus atunci când puterea nobilimii de a influenţa alegerea monarhului a fost restrânsă.
Tronul era moştenit în cadrul unor dinastii, fapt ce reprezenta un factor de stabilitate. Dotarea armatelor
regale cu arme de foc le făcea mai puternice decât cele ale nobililor. Necesitatea de a face faţă primejdiei
străine a grăbit uneori parcursul de unificare teritorială şi centralizare politică. Aşa s-a întâmplat în Spania
unde centralizarea statului s-a desfăşurat concomitent cu lupta de recucerire a teritoriilor aflate sub
stăpânirea arabă.

Monarhia stărilor (secolele XIII-XV) Regalitatea nefiind destul de puternică a fost nevoită să colaboreze cu
clerul, nobilimea şi orăşenimea. Reprezentanţii acestora făceau parte din Adunarea Stărilor Generale
(Franţa), Parlament (Anglia) sau Cortesuri (Spania). Această instituţie, alături de Consiliul regal avea rolul de
a sprijini monarhia în rezolvarea celor mai importante probleme ale statului. Din acest punct de vedere,
monarhiei din secolele XIII-XV i s-a spus monarhia stărilor.

Anglia În anul 1066, ducele Normandiei, Wilhelm a cucerit Anglia după bătălia de la Hastings. Wilhelm
Cuceritorul (1066-1087) a devenit cel mai puternic rege al Europei apusene, stăpânind un întins domeniu
regal şi numeroase posesiuni în Franţa. A creat o ierarhie feudală bine controlată de el, a întărit puterea
regală prin organizare administrativă, juridică şi financiară a ţării. A suprimat unele privilegii ale Bisericii,
devenind cel mai puternic monarh european, stăpânind teritorii din Irlanda şi până la Munţii Pirinei. Între
secolele al XIII-lea şi al XIV-lea autoritatea regală a scăzut. Regelui Ioan Fără Ţară (1199-1216) i s-a impus de
către nobilime Magna Charta Libertatum, fiind recunoscute privilegiile clerului, nobilimii şi ale orăşenilor.
Parlamentul compus din nobilime, cler, burghezie a fost convocat din anul 1265. Războiul de 100 de ani
(1337-1453) şi războiul celor două roze (1455-1485) au slăbit şi ele autorităţile regelui. Războiul de 100 de
ani a fost cel mai lung şi mai sângeros conflict dintre statele feudale din apusul Europei până la războaiele
pentru stăpânirea Italiei. Se viza tronul francez de către regii Angliei şi stăpânirea bogatelor provincii Flandra
importante centre comerciale. În anul 1346 are loc bătălia de la Crecy, prima confruntare armată în care s-
au folosit tunurile. Armata franceză a suferit o grea înfrângere. În anul 1429 Ioana d’Arc depresurizează
oraşul Orleans a cărui cucerire de către englezi ar fi deschis drumul către sudul Franţei. Începe lupta de
eliberare a poporului francez. În anul 1453 englezii sunt izgoniţi din Franţa unde nu mai păstrează decât
oraşul Calais.

Franţa Centralizarea şi unificarea statului francez s-a realizat prin mărirea domeniului regal, care iniţial se
întindea pe o suprafaţă restrânsă în jurul oraşului Paris. Etapele importante ale acestui proces s-au desfăşurat
în timpul dinastiei Capetienilor (987-1328) şi Valois (1328-1589).
Filip al II-lea August (1180-1223) a confiscat întinse posesiuni ale regelui englez de pe teritoriul Franţei;
Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1270) a întărit instituţiile administrative şi financiare ale statului;
Filip al IV-lea a alipit domeniului regal, bogata provincie Champagne şi a convocat pentru prima dată
Adunarea stărilor generale în anul 1302.
Ludovic al XI-lea (1461-1483) a anexat regatul Burgundiei.

Au crescut atribuţiile regalităţii. Cele mai importante instituţii ale statului se găseau la curtea regală.
Consiliul regal discuta problemele cele mai însemnate ale politicii interne şi externe ale statului iar
hotărârea finală revenea regelui.