FATA DE DINCOLO DE VIS

( Singurei autoritati in materie de iubire)

Era intr-o vreme cand Timpul ma inghitise demult. Scotoceam prin maruntaiele lui in
incercarea de ai face un rau, de-al putea vatama si astfel sa-l provoc iarasi. Totul era incalcit si
confuz. Nu aveam nicio amintire despre mine. Oare nu luasem nimic din viata pe care o traisem?
Intalneam din cand in cand niste semeni care nu-mi erau asemenea; figuri fantomatice care
bantuiau fara directie si fara scop intr-o asteptare pe care nu o percepeau. Ma miscam greu.
Mediul era vascos ca o mocirla care se prelinge intr-o curgere in sine pentru ca apoi sa reapara
tot din sine si sa o ia de la capat. Nu era intuneric. Nu era nici lumina, ci o pacla deasa care se
intindea peste tot facand ca toate lucrurile sa apara cand tocmai erai langa ele si apoi sa dispara
ca si cum s-ar descompune. Aveam senzatia ca nimic nu are sens, ca totul este pierdut pe vecie,
ca Timpul a murit si acum se descompune himeric. Nu mai stiam de cand incepusem sa caut acel
ceva pe care sa-l apuc si sa tai Timpul in doua ca sa ies afara din el. Incetasem sa-mi mai privesc
mainile , piciorele, corpul, caci ele erau ca niste crengi uscate prinse in intunecimea unui cer de
noapte in care toate stelele murisera. Imi amintem despre mine foarte putine lucruri. Toate cate
mai reuseam sa readuc din memorie erau fragmentate, ca un pazel complicat si incomplet pe care
Timpul il amestecase voit cu amintirile altora. Un lucru stiam insa cu precizie. Aveam clar in
mine idea ca la un anumit moment voi gasi o cale de a evada, de a ma elibera din acest prizonerat
si de a merge iarasi pe drumul meu. Cred ca acest lucru ma facea diferit de semenii fara seaman
din jurul meu.

Da. Asa s-a intamplat si toti cei de acolo stiu, ca deodata in fata mea a aparut un obiect
ciudat. Semana cu sertarul unui scrin florentin, doar ca in mod straniu el avea nenumarate mici
alte sertare, toate inchise. Nu stiam ce este sau la ce foloseste, dar simtem ca este locul in care
ceva magic isi afla salasul. Am inceput sa-i deschid rand pe rand sertarele si o uimire crescanda
imi domina mintea. Erau goale. O dezamagire fara margini mi-a cuprins sufletul ca in clestele
unui fierar pus pe treaba. Toate sperantele mele se naruiau una dupa alta. Simteam ca Timpul ma
va invinge si-mi va obtine sufletul. Ajunsesem la ultimul sertar. Emotia era la apogeu. Nu stiam
daca sa-l deschid sau sa-l las asa, inchis pe vecie. Putea fi gol si atunci si eu ma-si fi golit
recunoscandu-ma invins. Putea sa contina ceva care sa-mi fie util si lupta mea cu Timpul ar fi
continuat.

L-am deschis. Deodata din el, ca prin farmec, a aparut o femeie. O bruna vrajitoare,
inalta, frumoasa, cu o privire vioaie si placuta. In acea clipa am recunoscut-o si mintea mi s-a
umplut instantaneu cu toate amintirile avute candva. Era Ea. Recunosteam femeia care avusese
curajul de a ma crede si de a ma urma pe o cale pe care foarte putini au parte sa paseasca. Era
clipa mea de iluminare cand totul a inceput sa capete sens. Nu gresisem. Discipola mea reusise sa
ma depaseasca, invinsese Timpul si acum venise sa-si salveze maestrul. A intins mana catre
mine. Degetele ei fine si lungi erau defacute ca intr-un evantai al sperantei, pentru mine erau
singura certitudine, unica sansa. Mi-am strecurat timid degetele mainii mele printre ale ei si ea
mi le-a cuprins intr-o strangere de o tandrete pe care doar marile suflete o pot genera. M-a smuls
din meandrele intunecate ale Timpului si printr-un farmec, doar de ea stiut, m-am trezit pe un
drum care incepea chiar acolo si care serpuia de-a lungul unui tarm al unei mari cu ape argintii.
Eram doi copii, aproape goi, tinandu-ne strans de mana, radeam si topaiam, toata lumea era a
noastra.

Timpul fusese invins, murise intr-o agonie mohnita si lipsita de maretie caci fusese invins
de o femeia care a venit de dincolo de vis. Trupul sau plutea in deriva pe apele marii
transformandu-se incet in vesnicie.

Dan Lungu

( Nascut in anul 1 luna 1 ziua 1, pe la pranz si mort dupa ce si-a terminat misiunea, categoria
Clasici, sectiune Romantici.)