Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
http://www.suntparinte.ro/teme-de-discutie/probleme-emotionale/gimnaziu
http://www.desprecopii.com/
http://centruldeparenting.ro/category/scolari-7-14-ani/
http://www.psychologies.ro/
http://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/psihologie-si-comportament
http://www.gokid.ro/c/parenting/psihologie/
http://www.utilecopii.ro/articole/psihologie/
https://psihologpentrucopii.ro/
http://www.qbebe.ro/psihologie/educatie_si_disciplina
http://www.prokid.ro/sfaturi-practice/
http://sfatulparintilor.ro/familie-parinti/
https://viataverdeviu.ro/metode-de-educatie-pozitive
http://amicel.cnpac.org.md/pentru-parinti/tehnici-de-disciplinare-pozitiva
Cum dezvoltam vointa copilului?
“A voi nu inseamna sa spui ca vrei, inseamna sa lucrezi”(Andre Maurois)
Poate fi frustrant pentru tine sa vezi ca fiica ta renunta foarte usor la un curs doar
pentru ca a devenit mai dificil sau ca fiul tau refuza sa depuna efort in plus pentru o
nota mai buna la un examen care ii poate influenta intreaga evolutie viitoare. Pentru ca
a renunta sau a nu incerca deloc inseamna de multe ori “calea usoara”, copiii prefera sa
o urmeze, iar parintii raman cu intrebarea “Cum sa il fac pe copilul meu sa aiba mai
multa vointa?”. In randurile care urmeaza, incercam sa aflam raspunsul impreuna la
aceasta intrebare.
3. Scapa de plictiseala. Tuturor ne este mai usor sa facem lucrurile care ne plac.
Asadar, de obicei, asociem efortul de vointa cu acele actiuni care nu ne fac placere.
Acesta este si cazul copilului tau. Transformand activitatile care nu ii plac in ceva
interesant sau inedit, il poti motiva pe copilul tau sa le realizeze si sa nu le perceapa ca
dificile sau solicitante.
4. Apreciaza efortul depus de copil. Multi parinti sunt tentati sa laude calitatile
copilului (inteligenta, simtul responsabilitatii etc.), insa aceste aprecieri nu vor
consolida vointa copilului. Spunandu-i copilului ca apreciezi efortul depus pentru nota
buna la test si nu inteligenta sa, il vei incuraja ca data viitoare sa munceasca la fel de
mult pentru un rezultat bun. (“Sunt impresionata de cat ai muncit pentru lucrarea asta
de control! Bravo, stiam ca poti reusi!” versus “Esti un copil inteligent, sigur ca ai luat
o nota mare!”). De asemenea, este preferabil sa apelezi la recompensele verbale atunci
cand copilul tau are un comportament dezirabil si sa le eviti pe cele materiale.
Este nevoie de multa rabdare, tact si intelegere pentru a-l ajuta pe copil sa descopere ca
isi poate depasi limitele sau ca efortul depus pentru un rezultat mai bun este de fapt
“moneda” pentru bucuria reusitei. Mai ales, este nevoie sa fii alaturi de copilul tau, sa
ii arati ca ai incredere in el si sa fii modelul sau si in aceasta privinta. Tu ce solutii ai
gasit pentru a consolida vointa copilului tau?
Increderea in sine este primul pas catre succes. O persoana sigura pe sine inspira
incredere si celor din jur: colegilor, prietenilor si profesorilor. Increderea in sine ii
ajuta pe oameni sa actioneze independent, sa nu fie descurajati de critica, sa isi accepte
greselile si sa invete din ele si sa se bucure din plin de viata.
Iata cateva exemple de povesti care arata de ce increderea in sine este importanta
pentru a avea succes. Acesti oameni au fost criticati, respinsi sau chiar concediati, dar
nu au renuntat la visul lor:
la inceputul carierei sale actoricesti, lui Harrison Ford i s-a spus ca nu o sa aiba
niciodata succes in acest domeniu; persoana care i-a spus acest lucru era
vicepresedintele companiei de productie Columbia
Beethoven a fost descurajat de profesorul sau de muzica, acesta spunandu-i ca
nu are nicio sansa sa devina compozitor
Walt Disney a fost concediat din redactia unui ziar in care lucra pe motiv ca
“nu are imaginatie si idei originale”
5. Invata-l sa fie multumit cu ceea ce are. Atunci cand trecem prin momente dificile,
avem impresia ca nimic nu ne poate ajuta sa le depasim sau sa ne simtim mai bine.
Acest lucru se intampla deoarece ne concentram pe emotiile negative pe care le traim
si uitam si lucrurile sau persoanele care ne fac viata mai frumoasa. De aceea,
recomanda-i sa faca o lista cu lucrurile si oamenii pe care ii are langa el. Parintii,
notele bune, prietenii sai, fratii si surorile, toate acestea sunt motive pentru care merita
sa se bucure de viata. Aminteste-i ca majoritatea supararilor vin din modul in care noi
interpretam lumea: de multe ori uitam lucrurile bune si le vedem doar pe cele care nu
ne plac.
7. Invata-l sa accepte complimentele si laudele celor din jur. Spune-i ca atunci cand i
se face un compliment, sa multumeasca frumos pentru el si sa nu incerce sa isi
diminueze meritele.
10. Ajuta-l sa isi formeze competente. Alegeti impreuna o activitate sau un domeniu
care ii place copilului si informati-va in legatura cu ele. Poate invata sa picteze sau sa
creeze web site-uri, daca aceasta e pasiunea lui. Fiecare rezultat obtinut intr-o activitate
care ii face placere ii consolideaza increderea in sine. In plus, a dezvolta o pasiune este
un prilej de a cunoaste oameni noi, de a lega prietenii sau chiar de a se orienta catre o
viitoare profesie.
Când se fâstâcesc şi lăsă privirea în pământ, copiii timizi sunt tare drăgălaşi. Văzându-i
cum se ţin strâns de părinţi, ezitând să se apropie, te apucă duioşia faţă de ei. În ochii
lor însă, propria timiditate nu este un accesoriu drăguţ, ci mai degrabă un blestem.
Jena, stânjeneala şi ruşinea pe care le simt în momentele de timiditate sunt poveri
grele, care le umbresc bucuria de a se apropia de ceilalţi. Oare cum de au ajuns aceşti
copii timizi? S-au născut aşa sau au devenit timizi în urma unor experienţe din
copilărie?
Ce este timiditatea?
Aproape fiecare din noi a trăit cel puţin un episod de timiditate şi ştie cât este de
neplăcut. Asemeni unei avalanşe, timiditatea se amplifică rapid şi atrage după sine
gânduri şi emoţii tot mai puternice. În punctul ei culminant, devine un sentiment
aproape insuportabil, care ne face să vrem să dispărem cât mai repede din acea situaţie.
Hai să vedem pas cu pas ce se întâmplă într-un moment de timiditate.
Timiditatea începe când, într-o situaţie nouă, devenim brusc foarte conştienţi de
propria persoană. O nu, simt că încep să mă înroşesc! Vai, m-au trecut toate
căldurile! Într-o secundă, tot prim planul minţii noastre devine ocupat de propriile
reacţii corporale, care, ca prin minune, se amplifică: ne înroşim şi mai tare, ne tremură
vocea şi mai tare, ne fâstâcim, etc.
Urmează preocuparea excesivă faţă de felul în care ne percep ceilalţi. Oare şi
ceilalţi observă că m-am înroşit? Oare şi-au dat seama ce se întâmplă cu mine? Ni se
pare că şi cei din jur sunt la fel de atenţi la noi ca şi noi înşine, şi credem că sigur nu
le-a scăpat faptul că ne-am înroşit sau că am lăsat privirea în pământ. În acest moment
ne apucă ruşinea şi, odată cu ea, şi stânjeneala se accentuează.
Pe măsură ce simţim cum stânjeneala creşte, apar gândurile depreciative referitoare
la propria persoană: Toţi o să râdă de mine! Sunt un nătăfleț! Nu o să mă descurc! O
să mă fac de râs! M-am compromis, e prea târziu să mai fac ceva. Nu voi reuşi
niciodată să-mi depăşesc timiditatea. Sub imperiul acestor gânduri căutăm o cale să ne
retragem din situaţie, dezamăgiţi de noi înşine. Din păcate, supărarea faţă de propria
persoană rămâne mult timp după terminarea episodului de timiditate, devenind parte
componentă a unei imagini de sine negative.
Acum, că înţelegi mai bine ce trăieşte o persoană timidă, sigur te întrebi ce poţi face să
îi vii în ajutor. Însă, ca să vedem ce e de făcut, trebuie să înţelegem mai bine de unde
provine timiditatea, mai exact ce ne face să fim timizi.
Este timiditatea înnăscută?
Dacă se întâmplă să fii un adult timid, ştii şi tu că timiditatea nu a apărut de ieri de azi,
ci o ai încă de când erai mic. Însă oare cât de mic erai atunci când ai devenit timid? Nu
cumva ai fost timid dintotdeauna, adică de când te-ai născut? Nu cumva ai moştenit
timiditatea de la unul din părinţi?
Mulţi părinţi de copii timizi tind să creadă că timiditatea este într-adevăr înnăscută. Ei
au observat cum, încă de la 1-2 anişori, copiii lor nu s-au apropiat din prima de
persoane noi, nu au căutat compania celorlalţi şi nu le-au plăcut locurile noi. Acestor
observaţii li se adaugă şi argumentul că cel puţin unul din părinţi a fost şi el foarte
timid când era mic (şi poate încă mai este).
Cercetările pe tema timidităţii au ajuns însă la concluzia că timiditatea nu este o
trăsătură semnificativ influenţată de gene. Aşadar nu ne naştem timizi şi nici nu
moştenim timiditatea de la părinţi (asemeni culorii ochilor, de exemplu).
Însă există anumite trăsături de temperament (adică înăscute) care ne
pot predispune la timiditate. Astfel, copiii care reacţionează mai puternic la stimulii
din jur, încă din primele zile de viaţă, au şanse mai mari să devină timizi. Aceşti copii
plâng mai mult la mici neplăceri (zgomote puternice, lumină puternică, etc) şi se
calmează mai greu. Au pulsul mai ridicat şi au mişcări mai agitate. La vârsta de 2 ani,
aceştia au tendinţa să se ascundă după picioarele părinţilor când întâlnesc persoane noi
şi au şanse mult mai mari să fie catalogaţi drept timizi.
Faptul că acest tip de temperament predispune la dezvoltarea timidităţii nu înseamnă
însă că automat duce la formarea ei. Experienţele de viaţă şi atmosfera de acasă vor
decide dacă aceşti copii devin timizi sau îşi depăşesc această predispoziţie. Aşadar, să
nu dăm vina pe gene ci să ne uităm mai degrabă la mediul în care trăiește copilul.
Începem, bineînţeles, cu familia.
Ce fel de familii formează copii timizi?
Dacă observi cu atenţie familiile copiilor timizi, îţi dai seama că ele se încadrează în
unul din următoarele tipare:
Cel puţin unul din părinţi este foarte sever. Severitatea înseamnă aşteptări
foarte ridicate şi intoleranță faţă de greşeli, oricât ar fi de mici. Părintele sever
setează standarde foarte înalte, este perfecţionist, demască orice greşeală, critică,
ruşinează. Chiar dacă severitatea părintelui nu se îndreaptă spre copil ci spre cei din
jur, copilul învaţă rapid că oricând poate deveni şi el ținta severităţii. El începe să se
ascundă de părintele sever şi strategia de ascundere este aplicată şi în alte situaţii în
care copilul crede că ar putea fi judecat sau criticat. În acest caz, în spatele
timidităţii stă frica de a fi judecat, criticat sau umilit.
Părinţii supraprotectori. Aceşti părinţi excesiv de apropiaţi de copii stau
mereu la un pas în spatele copiilor. Din dorinţa de le oferi acestora o copilărie uşoară,
părinţii supra-protectori fac în locul copiilor tot ce ar trebui să facă lângă copii. Lasă
că fac eu pentru tine, spun aceşti părinţi şi le inhibă copiilor iniţiativa de a face ceva.
Astfel, supraprotecția le ia copiilor şansa de a acumula experienţele de viaţă necesare
pentru a socializa şi pentru a se deschide faţă de cei din jur. Chiar dacă părintele
supraprotector vrea să-i transmită copilului mesajul Nu-ţi fă griji, am eu grijă de tine,
în realitate la copil ajunge mesajul Tu nu te descurci singur.Astfel că, într-un context
în care părinţii nu sunt lângă el, copilul supraprotejat se simte absolut neputincios şi
nesigur pe el. În acest caz, în spatele timidităţii se află teama de a nu se descurca
singur şi lipsa strategiilor de a socializa.
Familiile izolate. Aceste familii au relaţii armonioase în interiorul familiei,
însă există o lipsă aproape totală de comunicare cu cei din jur. Fie că sunt la rândul
lor timizi, fie că au schimbat mediul, părinţii familiilor izolate declară că nu au
prieteni de familie şi nici nu prea au relaţii semnificative cu ceilalţi. Din această
cauză, nici copiii lor nu au prieteni cu care să se joace şi nici ocazii suficiente de a
socializa. Lipsa de relaţii cu exteriorul este o normalitate a familiei, pe care copilul o
preia, devenind şi el închis faţă de exterior. În acest caz, în spatele timidităţii se
află lipsa unui model de relaţionare cu exteriorul.
Familiile neglijente, destrămate. Din cauza altor probleme mai grave,
copiilor din aceste familii nu li s-a acordat niciodată atenţie cu adevărat. Dorinţele lor
nu au fost luate în seamă, nimeni nu a venit în întâmpinarea nevoilor lor. Astfel,
copiii din aceste familii şi-au format credinţa că nimănui nu le pasă de ei şi că ei, că
fiinţe, nu merită să fie băgaţi în seamă. În spatele timidităţii lor este credinţa că
oricum nimănui nu le pasă de ei, aşadar nu au de ce să se exprime.
Pe lângă aceşti factori familiali există şi câțiva factorii de mediu, care pot declanşa
timiditatea
Factorii de mediu care formează timiditatea
Un mediu ostil. Chiar dacă au parte de familii sănătoase, mulţi copii sunt
nevoiţi să-şi petreacă ziua într-un mediu în care există multă agresivitate,
competitivitate sau ameninţare. Acest mediu induce teama de a fi batjocorit, umilit,
ridiculizat, şi automat cei mai puţin încrezători în propria persoană vor deveni timizi.
Influența unui astfel de mediu este cu atât mai puternică cu cât copilului îi lipsește o
persoană care să-l apere de ceilalți și să fie de partea lui.
Una sau mai multe experienţe umilitoare. Din păcate, unii copii au trăit
experienţe în care s-au simţit atât de umiliţi sau ruşinaţi încât s-au închis în sine şi au
devenit timizi. Uneori, copiii sensibili devin timizi chiar şi dacă au asistat la o
experienţă în care un alt copil a fost umilit în faţa celorlalţi.
Factorii din familie şi cei din mediu acţionează ca nişte predispoziţii spre timiditate.
Dacă copilul are suficiente resurse interioare (încredere în sine, optimism, curaj) sau
exterioare (persoane care îl ajută şi îl înţeleg), sunt şanse ca el să scape de capcana ei.
Însă, dacă pe lângă aceşti factori există şi o anumită vulnerabilitate interioară a
copilului, este mult mai posibil ca el să devină timid.
Cum ii ajutam pe copii sa fie responsabili fara sa se simta
vinovati
In ceea ce ii priveste pe copiii nostri este nevoie sa ne gandim la fiecare gest al nostru
nu doar la momentul respectiv, ci sa proiectam pentru viitor, sa vedem in ce mod ii va
influenta. Tot ce intreprindem in prezent constituie bazele pentru adultul de mai
tarziu.
De exemplu, sa nu ne grabim in ajutorarea imediata a copilului, ci sa il lasam mai intai
sa incerce el, pentru a nu se obisnui cu gandul ca mereu va fi cineva care va face
lucrurile in locul lui.
De multe ori mi se intampla sa am impulsul de a interveni si de a il ajuta pe cel mic,
insa ma retrag si apoi il incurajez sa incerce singur, pentru ca realizez ca astfel il ajut
sa isi consolideze incetul cu incetul increderea in fortele proprii. Pentru ca, la randul
lui, copilul va observa ca este capabil sa obtina si sa faca de unul singur lucrurile, ceea
ce ii va stimula si bucuria.
Iata 9 strategii care vor dezvolta increderea in sine a copiilor:
1. Sa ii punem in situatii sociale necunoscute – de cand sunt mici, sa incercam sa le
asiguram cat mai multe si mai noi experiente de viata, pentru ca astfel ii vom ajuta sa
dezvolte noi abilitati si comportamente de adaptare, de acomodare. Chiar daca la
inceput vor simti un usor disconfort, cu timpul ei se vor obisnui si vor fi mai
increzatori.
2. Sa ii implicam in activitatile din casa – in functie de varsta pe care o au, vor primi
si diferite sarcini, unele mai simple, altele mai complexe. In acest mod avem parte de
ajutor, iar copiii se vor simti bine observand ca au contribuit la ordinea in casa.
3. Sa le apreciem ideile, chiar daca noua ni se par “ridicole” – pentru ca altfel ei nu
vor mai avea curajul sa ne spuna ceea ce gandesc, se vor retrage, se vor simti raniti.
4. Sa le apreciem reusitele – prin gesturi mici, insa de fiecare data cand copilul
reuseste ceva noi sa avem o reactive pozitiva, sa il felicitam, sa il incurajam pe mai
departe, sa constientizeze importanta lucrului facut de unul singur, deoarece satisfactia
este mult mai mare.
5. Sa invatam ceva de la ei – sa ii incurajam sa ne arate ceea ce au invatat la scoala sau
la diferitele activitati extrascolare. Atunci cand copilul simte ca stie ceva ce noi nu
cunoastem il face sa fie increzator in el si il va face sa fie deschis cu noi, sa ne
comunice de fiecare data noi informatii si abilitati pe care le deprinde.
6. Sa le dezvoltam creativitatea – sa ii obisnuim sa gandeasca singuri ce s-ar intampla
daca… sau atunci cand le povestim ceva sa ii lasam pe ei sa continue, sa vedem cum
functioneaza imaginatia si creativitatea lor. In copilarie ei sunt foarte deschisi si fac
diverse scenarii, au o minte in plina dezvoltare, care inca nu este ingradita si care le
permite sa exploreze si sa creeze.
7. Sa fim increzatori, la randul nostru – cum parintii sunt primele modele ale copiilor,
faptul ca noi dam dovada de incredere in fortele proprii, ca rezolvam situatiile
problematice ale vietii, ca avem initiativa etc. nu facem decat sa le insuflam copiilor
un model sanatos si sa ii incurajam in a adopta un comportament increzator.
8. Sa ii incurajam sa ne spuna problemele lor – comunicarea deschisa si fara teama
este cheia pentru a dezvolta copii siguri pe ei, deoarece astfel ei vor sti ca noi le
suntem alaturi, ca ii ascultam, ca au parte de siguranta.
9. Sa ii lasam sa si greseasca – pentru ca in viata de adult vor da piept de multe ori cu
situatii in care nu vor reusi de fiecare data, este bine sa ii invatam de mici sa faca fata
si momentelor cand vor gresi si cand nu vor reusi de prima data. La inceput se vor
simti furiosi, neputinciosi, dar, pe masura ce vor exersa si vor obtine rezultate vor
capata incredere in ei.
RESURSE UTILE PENTRU PARINTI SI CADRE DIDACTICE
http://www.suntparinte.ro/teme-de-discutie/probleme-emotionale/gimnaziu
http://www.desprecopii.com/
http://centruldeparenting.ro/category/scolari-7-14-ani/
http://www.psychologies.ro/
http://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/psihologie-si-comportament
http://www.gokid.ro/c/parenting/psihologie/
http://www.utilecopii.ro/articole/psihologie/
https://psihologpentrucopii.ro/
http://www.qbebe.ro/psihologie/educatie_si_disciplina
http://www.prokid.ro/sfaturi-practice/
http://sfatulparintilor.ro/familie-parinti/
https://viataverdeviu.ro/metode-de-educatie-pozitive
http://amicel.cnpac.org.md/pentru-parinti/tehnici-de-disciplinare-pozitiva