Zona Mării Caspice este astăzi una dintre cele mai importante zone geostrategice de pe

glob. Regiunea Mării Caspice este considerată a fi cea mai importantă zonă din punctul de
vedere al resurselor energetice, după Golful Persic. Conform prognozelor, în anul 2020, la
nivel global se va consuma cu 30% mai mult petrol decât în prezent. Iar în aceste condiţii,
regiunea Mării Caspice pare să asigure resursele energetice pentru dezvoltarea economică
viitoare. Bazinul Mării Caspice adăposteşte al treilea zăcământ de petrol al lumii, după
cele din Golful Persic şi Siberia. În raportul Departamentului de Stat al SUA din 1997
prezentat Congresului se remarca faptul că, „dispunând de rezerve potenţiale (posibil de
extras), care ating 200 miliarde barili de petrol (în jur de 27,5 miliarde tone), regiunea
caspică poate deveni jucătorul nou cel mai important pe piaţa mondială a petrolului în
deceniul următor”. De-a lungul timpului, această mare a fost cunoscută sub peste 40 de
denumiri, acesta fiind un argument în a susţine faptul că ea a constituit dintotdeauna un
element important în ecuaţiile geopolitice, geoeconomice şi geostrategice ale lumii.

Până la destrămarea URSS, Marea Caspică a fost domeniul exclusiv a două state riverane:
Iran şi URSS. După 1991, situaţia s-a schimbat profund, iar saltul de la doi la cinci riverani
(Rusia, Kazahstan, Turkmenistan, Iran şi Azerbaijan) a avut drept consecinţă multiplicarea
intereselor şi pretenţiilor juridice asupra mării şi resurselor sale, mai ales asupra rezervelor
de petrol şi gaze naturale.

Acest spatiu este atât o zonă de tranzit a comertului euroasiatic, un spaţiu de interferenţă a
sferelor de influenţa a marilor puteri, dar şi un centru politic sau un creuzet al unor culturi
şi civilizaţii originale. Marea Caspică ,,a strâns” de asemenea în jurul ei
nenumărate civilizaţii , chiar dacă într-un timp a existat un monopol exclusiv rusesc la
începutul secolului XX ,actualmente există o competiţie acerbă pentru exploatarea
resurselor sale. De asemenea statele riverane ,mai puţin cele din Asia Centrală sunt zone în
care tensiunile politice atât interne cât şi externe sunt din ce în ce mai încordate: Iran,
Azerbaigian sau spaţiul Caucazian din cadrul Federaţiei Ruse.

Dintre toate statele riverane Mării Caspice, Iranul deţine cele mai mari rezerve de gaze. În
viitor, când gazele vor fi mai importante decât petrolul, Iranul va lua locul Arabiei Saudite,
iar Marea Caspică va deveni ceea ce în prezent reprezintă Golful Persic pentru comerţul cu
petrol.Principala problemă a regiunii caspice o constituie însă transportul hidrocarburilor
spre principalii consumatori din lume.

Punctul de vedere al Azerbaidjanului in legătură cu problema Marii este total opus poziţiei
Federaţiei Ruse. Esenţa cerinţelor Azerbaidjanului constă in următoarele: Marea Caspică
trebuie să fie impărţită după principiul mării internaţionale pe sectoare naţionale care
cuprind grosimea apelor şi suprafaţa. In ceea ce priveşte Kazahstanul, in prezent se poate
menţiona că poziţia acestuia in privinţa statutului de drept al Mării Caspice in general se
aseamănă cu poziţia azeră (Azerbaidjan) . Vorbind despre poziţia Iranului in chestiunea
abordată, menţionăm solidaritatea acestuia cu Rusia: Marea Caspică trebuie să fie in
folosinţă comună, conform principiului de Condominium .In mod formal, Turkmenistanul
este gata să se menţină de statutul vechi al Mării Caspice, in realitate, insă, porneşte de la
existenţa sectorului său.
Cooperarea in Zona Caspică iniţiată de către Iran in randul statelor ce definesc graniţele
Mării Caspice pentru a contra balansa influenţa turcească prin intermediul Cooperării
Turce şi pentru a deţine un rol important in delimitarea Mării Caspice in legătura in care
Iranul părea să fie in pierdere.

Statele caspice sunt țările și prea sărace în curs de dezvoltare de a cheltui bani pe mediu.
Poziția lor în ceea ce privește zona Mării Caspice este prima economie, apoi ecologia. Exploatarea
resurselor Caspice are loc într-un cadru de sectoare distincte, fără un fel de armonizare a activităților
economice cu ecologia mării. Nu există nici o strategie comună de dezvoltare a resurselor, nu există o
politică unită pentru conservarea mediului, monitorizarea ecologic, amenzi și avertismente pentru
accidente tehnice. Acordurile bilaterale sunt insuficiente pentru acest lucru și nu poate rezolva
problemele ecologice în condițiile în care statutul juridic al Marii Caspice este nedefinit. Este clar că,
mai devreme sau mai târziu, statele caspice vor trebui să ajungă la un acord. În cazul unei acțiuni
coordonate care le pot extrage în comun beneficii maxime. Dar, în cazul în care aceste țări decid să se
angajeze în politică unilaterală, atunci o parte semnificativă a beneficiilor potențiale ar putea fi
primite de către cei care nu se află printre jucătorii caspice, iar resursele și ecologia Marii Caspice ar
putea fi deteriorat iremediabil.

Zona include opt foste republici sovietice: Kazahstan, Kîrgîztan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan
(prezentat anterior datorită necesităţii abordării separate), Azerbaidjan, Armenia şi Georgia, cărora li
se alătură, de unii politologi, Turcia, Afganistan şi Iran. Unii o numesc şi Balcanii Euroasiei, datorită
diversităţilor etnice, a frontierelor trasate arbitrar în perioada colonială de către puterile străine. O
parte din statele amintite stau pe adevărate rezervoare uriaşe, de hidrocarburi. Astfel, Azerbaidjanul,
situat pe malurile Mării Caspice, este considerat un fel de „robinet” care deschide „rezervorul” de
hidrocarburi din bazinul Mării Caspice. Cu o producţie de 15 milioane tone de petrol şi 5,3 milioane
mc de gaze naturale, plus rezerve greu de estimat, Azerbaidjanul este în atenţia tuturor puterilor
economice ale lumii dornice sa se înfrupte din bogăţiile sale. Şi alte republici fost-sovietice sunt mari
producătoare: Kazahstan (39,7 miliarde tone petrol şi 10,7 mc de gaze în 2001, locul 19 în lume la
producţie), Uzbekistan (7,3 milioane tone de petrol şi 52,2 miliarde mc de gaze în 2001), Tadjikistan
(cu ceva petrol, 31.000 tone în 1996, şi gaze, 32 milioane mc), Turkmenistan (cu petrol, 8 milioane
tone în 2001, dar gaze în cantităţi foarte mari, 43,8 milioane mc în 2000). Până la destrămarea
URSS,aceste cinci republici atât de bogate în petrol şi gaze erau în sfera exclusivă a sovietelor. Acum,
este o dispută acerbă pentru a obţine o cotă cât mai mare din exporturi, implicit profituri, de către
statele interesate, mari consumatoare. Spre deosebire de alte zone, cum ar fi zona Golfului Persic,
amintitele state sunt într-o zonă continentală, departe de căile maritime de transport. Ca urmare,
soluţia transferurilor hidrocarburilor este construirea de conducte magistrale de mare capacitate:
oleoducte şi gazoducte. Acestea trebuie să traverseze şi teritoriile altor state, pe tot parcursul
trebuind să existe condiţii bune de securitate şi stabilitate politică şi socială.