Sunteți pe pagina 1din 95

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

Educaţia fizică şi sportul


în perspectiva
spaţiului universitar european

Bucureşti
2007

ISBN 978-973-594-960-0
Cuprins

Alcătuirea programelor de antrenament in fitness


Lect. univ. dr. Mănescu Dan

Studiu privind eficienţa mijloacelor specifice pentru îmbunătăţirea tehnicii de înot


Prof. univ. dr. Gheorghe Marinescu, ANEFS Bucureşti
Asist. univ. drd. Valeria Bălan, ANEFS Bucureşti

Beneficiile practicării culturismului


Asist. univ. drd. Cătălin Mănescu

Combaterea dopajului în sport


Asist. univ. Nae Cristina

Locul detentei în contextul calităţilor motrice


Lect. univ. drd. Hantau Cristina

Motivaţia pârghie importantă în conştientizarea actului motric în cadrul procesului


instructiv-educativ
Asist. univ. Ilie Ileana

Educaţia sportivă – sănătate şi vigoare


Lect. univ. dr. Gheorghe JINGA

Metode psiho-pedagogice moderne utilizate în pregătirea echipelor de performanţă


Lect. univ. dr. Motroc Nicoleta - Lucy

Studiu privind capacitatea de refacere a studenţilor din echipa de volei


a Academiei de Studii Economice din Bucuresti
Asist. univ. Smîdu Neluţa

Oportunităţi ale educaţiei fizice şi sportului universitar în spaţiul european


Conf. univ. dr. Gabriel Popescu ANEFS - Bucureşti

Feed-back-ul - componentă a comunicării didactice


Lector univ. dr. Cristiana Lucreţia Pop

Refacerea capacităţii de efort în jocul de fotbal


Asist. Univ drd. Cătălin Mănescu
Suplimentele nutritive din sport si destinatia lor
Lect. univ. dr. Manescu Dan

Deficientele fizice si inotul


Lect. univ. dr. Dominteanu Teodora
Academia de Studii Economice din Bucuresti
Departamentul de Educatie Fizica si Sport

Atitudinea pro-activă- concept nou în pregătirea studenţilor


Autor: asist. univ. Rela-Valentina Ciomag
Academia de Studii Economice din Bucureşti

“Studiul privind particularităţile şi conţinutul refacerii prin odihna pasivă


la studenţii în vârstă de 18-20 ani”
Asist. univ. Popescu Viorela
Alcătuirea programelor de antrenament in fitness
Lect.univ.dr. Mănescu Dan

Diferenţa dintre perioadele de antrenament este facută prin jonglarea cu 5


variabile pe baza cărora se poate alcătui un număr nelimitat de programe. Acestea
sunt:

• Selecţia exerciţiilor
• Programarea exerciţiilor
• Intensitatea antrenamentului
• Volumul de antrenament (nr. de repetări şi seturi)
• Perioadele de pauză

Chiar dacă nu există un antrenament universal valabil (şi implicit bun pentru
toţi), există sigur unul care se potriveşte fiecărui individ în parte. Principiul
individualizării antrenamentului are la bază ideea că fiecare om este unic prin
genetică sa proprie şi individuală, şi fiecărui om ii corespunde un program de
antrenament pe fundalul căruia să obţină cele mai bune rezultate. Rămane ca
fiecare sportiv în parte să-şi găsească acest program prin care să-şi atingă ţelul.

Selecţia exerciţiilor – cea mai bună metodă de alegere a exerciţiilor se face


după scopul urmarit în antrenament: fie de a mări masa musculară, fie de a obţine o
mai bună definire. În funcţie de aceste priorităţi putem impărţi exerciţiile în două
grupe: exerciţii uniarticulare sau exerciţii multiarticulare.

Exerciţiile uniarticulare sunt miscări în care este implicată o singură


articulaţie şi sunt desemnate să izoleze cat mai bine muşchiul lucrat. De aceea este
clar că devin utile în obţinerea unei foarte bune definiri a musculaturii.Ca exemplu
de astfel de exerciţii sunt fluturările, flexiile sau extensiile. Din păcate au
inconvenientul că stresul acţioneaza şi asupra incheieturii implicate, ceea ce face ca
ele sa fie periculoase si dificil de executat cu greutaţi mari

Exerciţiile multiarticulare sunt miscări ce implică mai multe articulaţii şi


corespund lucrului în forţă. Din această categorie fac parte impinsurile, ramaturile
sau tracţiunile.
Popularul împins din culcat, de exemplu, este un exerciţiu care foloseşte
două articulaţii, lucrand în mod special muşchii pieptului dar în acelaşi timp
solicita şi tricepsul (prin extinderea antebratului in timpul mişcării), precum şi
deltoidul anterior (datorită mişcării de flexie a braţului). Deci în realitate greutatea
este impărţită între cele trei grupe musculare, ceea ce permite utilizarea unor
incărcături mărite.
Evident există o alternativă pentru toate exerciţiile. Încercarea de izolare a
muşchiului face să fie sacrificată posibilitatea de a ridica greutăţi mai mari, şi
invers, ridicand mai multă greutate este sacrificată izolarea. Atunci care e soluţia?
Aceea de a nu obişnui muşchii cu aceleaşi mişcări. Se poate evita acest lucru prin
utilizarea unei game cat mai variate de exerciţii, care folosite judicios stimulează
toate fibrele muşchiului lucrat.
În plus, nu trebuie uitat faptul că pentru a găsi ceea ce este mai bun
presupune în primul rand căutare. Aceasta căutare trebuie desfăşurată în timp, iar
timpul inseamnă trecut, prezent şi viitor.
Căutand în trecut este imposibil să nu revină în memorie exerciţiile folosite
într-o anumită perioadă în care creşterea musculară s-a făcut uşor. Nu pentru toţi
oamenii răspunsul muşchilor la stimuli exteriori (exerciţii) este la fel. Pentru unii
genoflexiunile „merg” mai bine ca presa inclinată, pe cand pentru alţii s-ar putea să
fie invers. De aceea trebuiesc alese numai exerciţiile care s-au dovedit productive
şi au produs cel mai bun raspuns muscular.
Cautarea la timpul prezent presupune a avea in vedere ca ar putea exista si
alte exercitii care nu au fost incercate, si de aceea e bine ca din cind in cind sa fie
incercate si tehnici sau metode cu totul si cu totul noi. S-ar putea sa fie descoperite
lucruri care pana acum nu au fost dorite in antrenament, sau care pur si simplu au
fost ignorate. Incepatorii trebuie sa caute sa experimenteze cat mai multe exercitii
si sa le retineta pe cele care va ofera un raspuns bun din partea muschilor. Nu
trebuie ignorate complet nici celelalte, fiindca va veni candva vremea reintoarceii
la ele.
Cautarea la timpul viitor inseamna incercarea de a rezolva necunoscutele
ramase. Este omeneste sa nu se poata lucra folosindu-se toate exercitiile si
metodele cunoscute, dar planificandu-se antrenamentele viitoare pas cu pas, se va
invata ciclizarea fiecarei perioade de antrenament si se va crea reflexul de
experimentarea a tot ceea ce apare nou.

Programarea (succesiunea) exercitiilor – posibilitatea de a alege un grup


de exercitii la fiecare antrenament, si de a le combina in acelasi timp, este practic
nelimitata. Experienta arata ca pe masura ce muschiul devine mai puternic, mai
putine unitati motorii (implicit mai putine fibre musculare) sunt necesare pentru a
executa un exercitiu. Din aceasta cauza, variindu-se frecvent atat exercitiile cat si
ordinea lor, se va schimba modul de stimulare a fibrelor implicate si va fi solicitat
mai bine muschiul.
Trebuie acordata atentie tentatiei de a nu cadea in latura cealalta, aceea de a
varia prea des (de la un antrenament la altul), ceea ce ar duce la amanarea pe
termen lung a efectului antrenamentului. Este bine sa fie mentinut acelasi program
timp de doua-trei saptamani inainte de a face modificari.
Succesiunea in care sunt facute exercitiile in antrenament este o problema
viu disputata. Cert este ca pe baza unui studiu stiintific s-a demonstrat o crestere a
masei musculare cu 1,5 % a celor care lucreaza exercitii uniarticulare inaintea
celor multiarticulare. Asta inseamna ca principalul rezultat al acestui regim va fi un
corp mai mare.
Cei care au lucrat invers au obtinut o crestere mai buna in forta (masurat la o
repetare maxima). Se cunoaste deja faptul ca se poate fce antrenament pentru forta
fara a creste semnificativ masa musculara doar in primele saptamani ale unui
program nou. Acest lucru se datoreaza in mare parte factorilor neuronali, sau
interactiunilor colective dintre creier, nervi si muschi. Concluzia este una singura:
prin alternarea ordinii de executie a exercitiilor in antrenament pot aparea rezultate
maxime in forta si masa musculara, si se poate jongla cu aceasta variabila pentru a
va atinge obiectivul imediat.

Intensitatea antrenamentelor – este fara indoiala cea mai importanta


variabila a antrenamentului, fiind principalul stimulator al cresterii masei
musculare si adaptarii. Intensitatea poate fi definita fie prin marimea greutatii
ridicate (ca procent dintr-o repetare maxima), fie prin antrenarea muschiului in
functie de procentul capacitatii sale de a se contracta si de a se reface.
Evident prin supraincarcare sau cresterea timpului in care muschiul este sub
tensiune, pot aparea o serie de situatii in care hormonii ajutatori pentru crestere
(IGF, testosteron, insulina) accelereaza deplasarea aminoacizilor in celulele
musculare. Cu cat se intampla mai repede acest lucru, cu atat se mareste viteza de
crestere a masei musculare si a fortei.
Intensitatea este direct legata de 1RM – cea mai mare greutate cu care se
poate face o singura repetare, la un anumit exercitiu. Intensitatea creste pe masura
ce greutatea folosita la un exercitiu se apropie de 1RM. Mai mult, intensitatea
depinde de timp-durata dintre repetari, seturi si exercitii. Pe masura ce perioada de
odihna scade, intensitatea creste. Pauza dintre seturi este cruciala dar exista un
interval ce se intinde intre 30 de secunde si 3 minute (normal intre 30-90 de
secunde). In general cu cat antrenamentul este mai tare apare necesitatea unei
perioade de pauza mai mare, pana la revenirea completa intre seturi. Pauza intre
repetari este mai greu de controlat, dar se poate modifica viteza de executie fara a
pierde controlul. Mici schimbari ale perioadelor de pauza, indiferent daca sunt intre
seturi sau intre repetari, pot avea efecte importante asupra intensitatii
antrenamentului si pomparii obtinute.
Schematic valoarea intensitatii in antrenamentul de bodybuilding a fost
stabilita astfel :
Valoarea incarcaturii folosite in antrenamentul de forta si crestere musculara

Tipul de incarcare Procentul din 1RM Tipul de contractie


m.

1 Supramaximal > 105 Excentric/Izometric

2 Maximal 90-100 Concentric

3 Greu 80-90 Concentric

4 Mediu/Submaximal 50-80 Concentric

5 Usor 30-50 Concentric

Volumul antrenamentului – trebuie privit ca efortul depus in decursul unui


antrenament sau greutatea totala folosita. O cale simpla pentru a masura volumul
este data prin inmultirea greutatii folosite la exercitii cu numarul de repetari si cu
numarul de seturi. La o prima vedere se pare ca poate fi luat in calcul un numar
mare de variabile. Totusi generatiile de cercetatori au pus la dispozitie parametrii
optimi pentru dezvoltarea masei musculare. Jocul de-a ghicitul este redus la o
metoda sigura de introducere a numerelor potrivite in ecuatie.
Culturismul recomanda folosirea unui volum ridicat la antrenamente. Istoria
si experienta au aratat ca repetarile in intervalul 6-10 sunt cele mai indicate pentru
cresterea masei musculare si a fortei. De asemenea, antrenamentul pana la epuizare
este un mod excelent de a stimula hipertrofia musculara prin obosirea unui numar
cat mai mare de fibre musculare. Cei mai buni culturisti invata ceea ce le merge
bine prin manipularea intensitatii si volumului. Alegand o greutate care permite
executarea unui numar de 6 maxim 10 repetari nu numai ca se asigura cel mai bun
stimul dar se completeaza si primele doua din ecuatia volumului. Singura valoare
ramasa este numarul de seturi.
Recomandarile asupra numarului de seturi nu sunt atat de bine clarificate,
dar o regula de baza recomanda 3-5 seturi pentru culturistii avansati. Stabilirea
numarului de seturi se face in functie de 3 factori:
• Marimea muschiului antrenat – in general pentru muschii mici se
recomanda 9-10 seturi, iar pentru cei mari 12-15.
• Numarul de grupe musculare din program – este bine ca numarul
maxim de seturi din programul unui singur antrenament sa nu depaseasca
30.
• Numarul de exercitii al grupei musculare – daca programul
contine 3 exercitii pentru acea grupa se poate merge catre capatul superior
al intervalului (5 seturi), respectiv la cinci exercitii ideal este sa se mearga
pe 3 seturi.

In ambele exemple volumul de antrenament este comparabil – 15 seturi cu


repetari si greutati similare. Incepatorii ar trebui sa lucreze 6-9 seturi pe grupa.

Perioadele de pauza – Desi foarte importanta pentru bunul mers al


lucrurilor pauza este probabil cea mai neglijata componenta a antrenamentului. De
ea depind in mod direct intensitatea antrenamentului, densitatea lui si refacerea
rezervelor energetice de la nivel de set, exercitiu, grupa musculara si antrenament
pana la perioada de pregatire. Dar sa le luam pe rand:

• Pauza intre seturi – depinde de volumul si intensitatea de lucru. Seturile


de 8-12 repetari vor avea nevoie de mai putina refacere a energiei si, prin urmare,
pauzele vor fi mai mici, de aproximativ 1 minut. De cealalta parte, muschii lucrati
cu seturi de 3-6 repetari epuizeaza rezervele de de ATP, si deci este nevoie de
pauze mai mari, de aproximativ 2-3 minute.

• Pauza intre exercitii – pentru a evita antrenamentul inutil o sedinta nu


trebuie sa dureze mai mult de 50 de minute. Dupa aceasta perioada rezervele de
glicogen sunt epuizate si muschiul va folosi drept combustibil propriul tesut
muscular intrand in nedoritul catabolism. De aceea pauza intre exercitii trebuie sa
asigure o minima refacere dar nu e cazul sa o lungiti prea mult pentru ca timpul
este limitat. Durata optima a pauzelor intre exercitii este de 2-3 minute pentru
exercitii cu seturi de 8-12 repetari si pana la 5 minute pentru exercitiile cu seturi
grele de 3-6 repetari.

• Pauza intre grupe – in functie de combinatia de grupe din antrenament se


stabileste si pauza dintre acestea. Astfel pentru doua grupe apropiate (din aceeasi
jumatate a corpului – trenul superior sau trenul inferior), avand in vedere ca sunt
implicati muschi comuni, pauza trebuie sa fie mai mare, aproximativ 5-6 minute.
Daca se lucreaza grupe care nu au legatura intre ele (ex. umeri si coapse) pauza nu
este necesar sa depaseasca 3 minute. Desigur conteaza si maniera in care se face
antrenamentul, dar ca regula generala trebuie ca refacerea sa fie facut complet cand
se incepe lucrul la a doua grupa musculara.
• Pauza intre antrenamente – variaza in functie de nivelul de pregatire al
fiecaruia, si putem vorbi de 2 feluri de pauza intre antrenamente:
1. pauza intre doua sedinte de pregatire - depinde de mai multi factori intre care
gradul de antrenament, obiectivul propus, perioada de antrenament etc. Poate fi de
cateva ore, ca exemplu fiind halterofilii bulgari care ajungeau la 8 antrenamente pe
zi pentru mentinerea nivelului maxim de testosteron, sau de cateva zile la
incepatori.
2. pauza intre doua antrenamente pentru aceeasi grupa musculara – de asemenea
depinzand de mai multi factori si avand durata cuprinsa intre 72 si 96 de ore.

• Pauza intre perioadele de antrenament – este absolut necesar ca la


sfarsitul fiecarei decade de pregatire sa fie luata o pauza de cateva zile pentru
refacerea completa atat a capacitati fizice cat si psihice. Plecand la drum cu forte
proaspete castigurile vin mult mai sigur si mai usor. Trebuie constientizat faptul ca
pauza intre perioadele de antrenament este la fel de importanta ca si antrenamentul
in sine.
STUDIU PRIVIND EFICIENŢA MIJLOACELOR
SPECIFICE PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA TEHNICII DE
ÎNOT
Prof. univ. dr. Gheorghe Marinescu, ANEFS Bucureşti
Asist. univ. drd. Valeria Bălan, ANEFS Bucureşti

Introducere
Născut odată cu omul înotul a jucat şi joacă un rol important în toate societăţile şi
pe toate continentele unde oamenii trăiau aproape de ape. Folosit la început ca
mijloc de procurarea hranei sau de apărare împotriva invadatorilor, înotul a devenit
azi un sport practicat de oameni de diferite vârste, cunoscând în ultimii ani o amplă
dezvoltare. De aici nevoia de profesori de înot bine pregătiţi, care să cunoască
tehnica de înot şi să fie capabili, în acelaşi timp, să-i înveţe pe alţi.
Scop
Acestă lucrare îşi propune să surprindă importanţa consolidării şi
perfecţionării tehnicii de către studenţii specializării nataţie de la facultăţile de
profil, prin utilizarea mijloacelor specifice în condiţiile în care o parte din studenţii
care optează pentru această specializare nu au făcut înot ca sport de performanţă,
unii dintre ei învăţând să înoate în anul I.
Ipoteze
Utilizarea mijloacelor specifice celor patru procedee în lecţiile practice de
înot pot duce la consolidarea şi perfecţionarea tehnicii specifice.
Studenţii care nu ştiau să înoate în anul I sunt capabili să-şi însuşească
tehnica procedeelor de înot şi să-şi formeze deprinderile necesare învăţării altor
persoane.
Conţinutul experimentului
Subiecţii acestui studiu sunt studenţii anului III specializare nataţie, an
universitar 2005-2006. Specializarea nataţie are 14 studenţi. Dintre aceştia 3 sunt
sportivi activi, iar 2 s-au retras din activitate, dar au practicat înot sau polo. Aceşti
5 studenţi nu au intrat în studiul nostru.
Nr. crt. Nume Sex Ştia / nu ştia să înoate în anul I
1 DA F Da
2 LC F Nu
3 RG F Nu
4 VG F Da
5 KA M Da
6 NV M Da
7 RS M Da
8 SG M Nu
9 TI M Da
Studiul s-a desfăşurat pe durata celor două semestre ale anului universitar,
studenţii având prevăzute un număr de 2 ore practice pe săptămână, timp de 28 de
săptămâni. Lecţiile de înot s-au desfăşurat la Bazinul Floreasca.
Trebuie menţionat faptul că studenţii au urmat timp de 2 ani cursul de bază
de nataţie, curs obligatoriu.
Obiectivele urmărite în lecţiile practice:
9 deprinderea structurilor tehnico-tactice specifice înotului de performanţă –
formarea şi perfecţionarea execuţiei gestuale, în procedeele de înot sportiv;
9 capacitarea studenţilor cu informaţia teoretică de specialitate, în vederea
adaptării profesionale la diferite stadii ale performanţei (iniţiere –
performanţă – înaltă performanţă).
Testarea iniţială a avut loc în a II a săptămână a lunii octombrie 2005 şi a
constat în parcurgerea a trei bazine (un bazin = 33 m) în procedeele craul şi bras.
Testarea finală a avut loc la jumătatea lunii mai a anului 2006.
PLANUL ANUL – ANUL III

Lecţii practice – semestrul I


Nr. Conţinut
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
Mijloace specifice acomodării x x x x
1 cu apa, plutirii, alunecării şi
respiraţiei acvatice
Perfecţionarea tehnicii x x x x x x x x x x
2
procedeelor craul şi spate

Lecţii practice – semestrul I


Nr. Conţinut
15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28
Perfectionarea tehnicii x x x x x
2
procedeelor craul şi spate
Învăţarea şi consolidarea x x x x x x x x x
3 tehnicii procedeelor bras şi
fluture
Lecţii practice – semestrul II
Nr. Conţinut
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
Învăţarea şi consolidarea x x x x x x x x x x x x x x
3 tehnicii procedeelor bras şi
fluture

Lecţii practice – semestrul II


Nr. Conţinut
15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28
Învăţarea şi consolidarea x x x x x
4 startului şi întoarcerilor în
probele de înot
Învăţarea şi consolidarea x x x x
5
startului în probele de ştafetă
Învăţarea schimbărilor de x x x x x
6
procedee în probele de mixt
Pentru procedeele craul şi spate mijloacele folosite au fost: mişcarea de
picioare, mişcarea de braţe, alunecarea cu ambele braţe sus, alunecarea cu un braţ
sus şi unul jos, combinaţii între procedee, procedeu integral.
Pentru procedeele bras şi fluture s-au utilizat: mişcarea de picioare,
mişcarea de braţe, alunecare, combinaţii între procedee, procedeu integral.

Număr de bazine de 33 m, înotate pentru fiecare mijloc în parte


combinaţii între procedeu
picioare alunecare
procedee integral
craul 60 54 40 27 90
spate 74 48 42 40 100
bras 78 22 60 80
fluture 46 70 30 34

Rezultate
3 bazine craul 3 bazine bras
Nr. crt. Nume
TI TF TI TF
1 DA 1.23.8 1.20.4 2.00.7 1.55.4
2 LC 2 bazine 1.49.8 2.50.9 2.20.1
3 RG 2 bazine 1.56.6 3.20.4 2.50.6
4 VG 1.32.7 1.28.5 2.28.7 2.10.8
5 KA 1.30.5 1.25.2 2.10.2 2.05.7
6 NV 1.42.8 1.39.4 2.19.1 2.06.9
7 RS 1.21.8 1.19.7 1.58.4 1.49.9
8 SG 2.05.4 2.03.1 1.52.2 1.47.3
9 TI 1.41.6 1.39.3 2.14.4 1.59.5

Concluzii
1. ponderea cea mai mare din mijloacele utilizate o are procedeul integral deoarece
acest tip de mijloc permite pe lângă exersarea globală a tehnicii de înot, corectarea
greşelilor;
2. mişcarea de picioare a fost şi ea mult utilizată fiind des folosită în partea de
încălzire;
3. diferenţă apare în cazul procedeului fluture pe care studenţii specializării îl
învaţă în anul III, acest procedeu nefiind abordat în cadrul lecţiilor practice ale
cursului de bază;
4. studenţii specializării nataţie îşi însuşesc competenţele necesare predării
înotului;
5. mijloacele specifice celor patru procedee utilizate în lecţiile practice determină
consolidarea tehnicii de înot, fapt demonstrat şi de performanţele obţinute de
studenţi la cele două probe de control, perfomanţe care au la bază şi corectarea
greşelilor de execuţie;
Bibliografie
1. Bălan, V. - Jocurile dinamice în apă, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2005
2. Cirlă, L., Grecu, A. - Ramurile nataţiei, Ed. Bren, Bucureşti, 2003
3. Marinescu, Gh., Frăţilă, C., Bălan, V. - Polo pe apă, Ed. Bred, Bucureşti, 2004
4. Swimming & diving, American Red Cross, 1992
Beneficiile practicării culturismului
Asist.univ.drd. Cătălin Mănescu

Activităţile sportive devin, pe zi ce trece, o componentă tot mai importantă a


vieâii fiecăruia dintre noi. În contextul automatizării şi cibernetizării societaţii din
perioada actuală, sportul nu mai este practicat exclusiv pentru performanţă şi
competiţie, ci devine mai degrabă o activitate de recreere, practicată de plăcere, şi
pentru nevoia de miscare.
Culturismul nu face nici el excepţie, căpătînd în zilele noastre un rol din ce
în ce mai important prin ceea ce oferă oricăruia dintre practicanţi: petrecerea
plăcută a timpului liber, întărirea stării de sănătate, formarea unei estetici corporale
pozitive, relaxarea fizică, încrederea în sine, demnitate personală, sau câştigarea
respectului din partea semenilor.
Antropologia tinde tot mai mult să explice devenirea istorica a omului prin
mişcare. Deşi corpul uman este studiat de mii de ani, acesta continua să aibă multe
enigme. De-a lungul timpului au apărut o serie de întrebari care îşi aşteaptă încă
răspunsul : Oare până la ce performanţe putem ajunge? Oare la ce dimensiuni
maxime pot exerciţiile de culturism să ne dezvolte masa musculară? Oare care este
limita superioară a efortului?
Impactul pe care îl are in ultimul timp întreţinerea fizică asupra vieţii
oamenilor a impus culturismul ca pe o piatră de temelie a armonizării biosomatice,
dar în acelaşi timp şi ca pe o redutabilă arma împotriva bolilor si îmbătrânirii.
Rezultatele şi beneficiile de excepţie ale acestui tip de antrenament au facut ca
acum, în secolul 21, în Europa Occidentală 1 din 6 oameni să aibă abonament la o
sală de întreţinere fizică, iar în S.U.A să existe peste 30 de milioane de practicanţi.
Progresul tehnologiei, într-o lume preocupată tot mai mult de ştiinţă, face ca
omul să se bazeze în principal pe materia cenuşie, corpul neadaptandu-se la fel de
repede, şi răzvrătindu-se împotriva lipsei de activitate fizică impuse de societatea
industrializată şi computerizată. In era vitezei şi a informaţiei, omul devine sclavul
calculatorului, fiind practic “legat” de birou. Apariţia durerilor de spate, a umerilor
rotunjiţi, obezitatea, circulaţia proastă a sângelui, lipsa energiei şi a mobilităţii, sunt
rezultatele firesti ale acestui stil de viaţă, dar totodată şi un puternic argument care
au reorientat priorităţile omului modern, îndreptându-i paşii către exerciţiul fizic
sistematic.
Dezvoltarea bolilor mentale şi fizice au forţat lumea să recunoască
importanţa activităţii fizice, iar rezultatele uluitoare ale antrenamentului cu
rezistenţă progresivă au convins că fitness-ul si culturismul reprezintă cea mai bună
medicină preventivă şi remediul nenumăratelor boli.
Modelând musculatura şi imbunătăţind forţa, frumuseţea şi sănătatea vin de
la sine. Un trup antrenat înseamnă mobilitate, un ritm ridicat al metabolismului şi o
mai mare rezistenţă împotriva acumulării grăsimii. Muşchii oferă o protecţie solidă.
Un program complet de antrenament cu greutăţi întăreşte întregul corp, indiferent
de vârsta sau nivelul de pregătire sportivă.
Mai mult decat atât, femeile pierd aproximativ 25% din masa osoasă pâna la
75 de ani, expunându-se astfel riscurilor fracturilor. Acest lucru poate fi prevenit cu
ajutorul antrenamentului de forţă. Studii ale Universitaţii Tufts (Nedford,
Massachusetts) efectuate pe femei aflate la menopauză arată că antrenamentul de
forţă întăreşte oasele coloanei vertebrale şi ale soldurilor, expuse fracturilor. De
asemenea, antrenamentul de culturism măreşte forţa şi echilibrul, reducând
semnificativ şansele unor căderi care ar avea efecte dezastruoase.
Referitor la alte probleme de sănătate, rapoartele clinice arată că
antrenamentul cu greutăţi reduce nivelul de colesterol LDL “negativ”, iar studiile
efectuate la Universitatea John Hopkins din Baltimore, Maryland, arată că acelaşi
tip de antrenament grăbeşte în mod semnificativ, timpul de tranzit al alimentelor
din intestinul gros, reducând posibilitatea ca reziduurile să provoace constipaţia şi
chiar cancerul de colon.
Insăşi preocuparea mediilor medicale pentru prevenirea, usurarea şi
vindecarea bolilor a luat o turnură decisivă în ultimii ani. Un raport recent indica
faptul că mortalitatea, bolile cardiovasculare, unele tipuri de cancer, osteoporoza,
diabetul şi sanatatea mentală sunt mult influenţate de exerciţiul fizic. Pur şi simplu,
exerciţiul fizic este forma ideală de medicină preventivă. Un corp sănătos devine o
barieră în calea bolilor, însemnând până la urmă supravieţuirea.
Cercetările au demonstrat că dezvoltarea şi menţinerea masei musculare este
soluţia pentru evitarea pierderii imunităţii, atrofiei şi apariţiei unor boli adesea
asociate cu procesul de îmbătrânire. Pe masură ce nivelul hormonilor şi activitatea
acestora scade, o dată cu vârsta se instalează atrofia senilă. După vârsta de 30 de
ani masa musculara începe să scadă, după 50 de ani deja şi urcatul scărilor devine o
problemă, iar pe măsura îmbătrânirii se pierd nervii care merg către diferite
ţesuturi, astfel că la 70 de ani, 40% din mărimea muşchilor este pierdută. Din
fericire nu definitiv.
In timp ce cercetările au arătat ca terapia cu medicamente bazate pe
introducerea hormonilor suplimentari ajută la menţinerea masei osoase,
îmbunătăţeşte libidoul şi măreşte senzaţia de condiţie fizică bună, experienţa
acumulată de-a lungul deceniilor in culturism a arătat că exerciţiile regulate şi
alimentaţia corectă produc exact aceleaşi rezultate.
Pe lângă toate aceste beneficii terapeutice, întreţinerea fizică este astăzi
vârful de lance al ideii de modă. In trecut creatorii lansau stiluri menite să ascundă
defectele şi să dezvăluie nevăzutul. O dată cu era conştiinţei pentru un corp frumos,
moda ţine la fel de mult atât de frumuseţea reală, cât şi de vestimentaţia propriu
zisă.
Cu siguranţă că banii pot cumpăra haine la modă, dar condiţia esenţiala este
de a avea un corp pe care să se potriveasca. Defectele pot fi numeroase şi puţine
lucruri le pot estompa la fel de bine precum un muşchi lucrat. Nici o haină, produs
cosmetic sau machiaj, nu pot da naştere frumuseţii aşa cum o fac muşchii antrenaţi.
Cei înţelepţi sunt conştienţi de acest lucru şi astfel, pentru ei, frumuseţea începe cu
o condiţie fizică bună.
Antrenamentul a devenit astăzi principala componentă a ideii de modă,
aceasta fiind dependentă de un corp in forma.
Unele femei nerăbdătoare recurg la operaţii estetice. Desigur, operaţiile
faciale, implanturile cu colagen şi modificarea nasului, permit femeilor să nu-şi
mai facă griji în ceea ce priveşte felul cum arată. Implanturile de silicon sunt la
modă, dar ultimele cercetări susţin ca ele pot fi şi periculoase. De asemenea,
regimurile alimentare nu au decât un efect temporar. Atunci când picioarele,
grăsimea din jurul genunchilor sau de pe coapse devin inconveniente, se poate
recurge la lipoabsorbţie.
O femeie sensibilă, cu respect de sine, va rezista acestor tentaţii de a deveni
frumoasă prin mijloace îndoielnice. Acele frumuseţi uimitoare din lumea modei şi
spectacolului sunt, de fapt, sportive în adevăratul sens al cuvântului. Ele s-au bazat
pe modul de viaţă specific fitness-ului şi culturismului pentru a înlătura
imperfecţiuni, pentru a-şi spori formele şi pentru a da naştere strălucirii care le-a
propulsat în top.
In termeni simpli şi clari, moda este în totalitate dependentă de muşchi, iar
antrenamentul poate oferi oricui ceea ce au realizat starurile.
Până la urmă, dezvoltarea musculară înseamna modă, sănătate, frumuseţe,
forţă, înfăţişare atletică. Dar mai mult decât toate atributele arătate, dezvoltarea
musculară îşi pune amprenta şi asupra demnităţii.
Cu două mii de ani in urma, filozoful Marcus Aurelius a scris următoarele :
“Există o demnitate care trebuie observată în orice aspect al vieţii”, iar Booker
T.Washington afirmă in lucrarea Ridicat din sclavie : “Nici o naţie nu poate
prospera pâna ce nu învaţă că există tot atâta demnitate în cultivarea pamântului ca
şi în scrierea unei poezii”.
Deci, musculatura merită o mare atenţie şi trebuie recunoscută importanţa sa
asupra dezvoltşrii fizice, morale şi mentale a individului.
Ilustratori ai umanitaţii ca Michelangelo sau Leonardo da Vinci au elogiat
muşchii în arta lor. Ei au văzut frumuseţea, înţelesul şi demnitatea în aceasta.
Astăzi, când se pune mai mare importanţă pe acumulare decât pe bunăstare,
cu siguranţă este nevoie de noi priorităţi, cu mai multă valoare şi demnitate
personală. Rangul, uniforma, rigiditatea sau snobismul nu conferă automat şi
demnitate. Aceasta vine dinăuntrul fiecăruia. Aristotel spunea: “ Demnitatea constă
nu în a poseda onoruri, ci în conştiinţa de a le merita”
Fiecare dintre noi generează propria demnitate. Când ne modelăm corpurile,
stabilim un adevăr inviolabil: îl purtăm ca pe un semn distinctiv al curajului.
Posesia muşchilor nu poate fi subevaluata, iar aceştia îşi pun amprenta demnităţii
asupra noastră. Nimeni nu ne poate înzestra cu aceasta. Este frumos să vezi muşchi
şi este frumos să îi ai.
Ca sport de performantă, în culturism practicanţii urmăresc să-şi dezvolte un
corp proporţionat şi o musculatură cât mai masivă şi simetrică, dar in acelaşi timp
să reducă cât mai mult stratul de grăsime de sub piele.
In acest scop se folosesc exerciţii cu gantere, haltere, aparate cu scripeţi sau de alte
tipuri, dar şi exerciţii aerobice precum ciclism, alergare, înot etc.
Dintre toţi factorii care condiţionează performanţa în culturism –
alimentaţia joacă un rol deosebit de important. Dacă în jocurile sportive, de
exemplu, nu contează prea mult ce mănâncă sportivul atâta timp cât greutatea sa nu
îl împiedică să evolueze la parametrii optimi, la un culturist problema este crucială,
el trebuind să se prezinte în concurs cu o masă musculară cât mai mare, implicit cu
o greutate cât mai mare, dar în acelaşi timp cu un strat de grăsime cât mai mic.
Având în vedere aceste doua obiective, aparent contradictorii, culturiştii de
performanţă, dar şi îndelungatele studii ale laboratoarelor de nutriţie, au dezvoltat
tehnici alimentare rafinate, bazate pe date ştiinţifice capabile să producă
transformări gradate, stabile, fără traume sau efecte secundare.De aceste tehnici
poate beneficia oricine doreşte să câştige, să piardă sau să-şi mentină greutatea,
păstrandu-şi o sănătate perfectă. Acesta este, de fapt, scopul de bază al
culturismului şi un principiu al acestor tehnici faţă de reţetele fanteziste, poate mai
rapide, dar cu efecte de scurtă durată şi cu riscuri asupra sănătăţii.
Principiile de bază ale alimentaţiei culturiste sunt:
• Păstrarea unor raporturi optime între proteine, lipide, glucide în funcţie de
efortul depus şi caracterul acestuia, aerob sau anaerob.
• Asigurarea tuturor necesităţilor organismului astfel încât acesta să nu fie
stresat prin lipsa vreunui nutrient.
• Evitarea, sau mai precis, anularea exceselor
• Păstrarea unei varietăţi alimentare care să facă totul placut
• Transformarea acestui mod de alimentaţie în stil de viata

Caracterul raţional al alimentaţiei este dat de existenţa unei concordanţe şi a


unui echilibru permanent între conţinutul de calorii (aspect cantitativ) şi substanţe
nutritive-trofine (aspect calitativ). Echilibrul alimentar realizează echilibrul
nutritiv, manifestat printr-o stare generală bună, metabolism normal, randament
neuro-muscular maxim, precum şi atingerea şi menţinerea greutăţii optime.
COMBATEREA DOPAJULUI ÎN SPORT

asist. univ. Nae Cristina

În ultimii ani s-a amplificat fenomenul folosirii abuzive de substanţe


interzise de către sportivi. De la câteva cazuri de dopaj, s-a ajuns la o adevărată
goană pentru creşterea performanţelor „cu orice preţ". Ca urmare, s-au mobilizat
factorii educaţionali care au răspundere în privinţa asigurării eticii activităţilor
sportive şi a sănătăţii sportivilor. S-a născut, în scurt timp, disputa dintre
„falsificatorii" performanţelor şi organizaţiile sportive (CIO, FI), precum şi
laboratoarele de depistare a celor care folosesc substanţe interzise.
Factorii care conduc la folosirea substanţelor interzise, la tolerarea lor şi la
creşterea sau frânarea fenomenului sunt foarte diverşi. Pornirea sportivilor de a se
dopa şi în felul acesta trişând, înşelând, minţind colegii, oficialii, spectatorii, o
lume întreagă, are rădăcini puternice şi adânci atât în însăşi fiinţa umană lipsită de
autocontrol şi moralitate, cât şi în ambianţa socială-culturală şi economică (sportivă
sau civilă).
Pe primul loc suntem înclinaţi să plasăm structura de personalitate a
sportivului, tendinţele şi motivele, foarte variate şi diverse, atât ca origine, şi ca
învăţare comportamentală.
Pe planul al doilea se află caracteristicile sportului actual, profesionalizat,
comercializat, interesat de performanţă şi spectacol, şi nu de fiinţa umană supusă
manipulărilor din partea patronilor, sponsorilor, mass-mediei, fanilor etc.
Pe planul al treilea se află societatea în ansamblu, cu caracteristicile
„moderne", în care „goana după aur" creează mituri şi eroi falşi, în care
performantele neobişnuite sunt mediatizate şi în care însuşi omul a devenit marfă
(sportivii au devenit proprietăţi ale patronilor de cluburi).
Pe planul următor se află interrelaţiile personalităţii sportivului, mai mult
sau mai puţin „accentuată", cu ambianţa sportivă şi social-culturală. La tendinţele
individului pentru manifestarea nevoii lui de performanţă şi prestigiu social, se
adaugă presiunea enorma a ambianţei, care cere performanţă cu orice preţ. Şi
aceasta pentru că înalta performanţa înseamnă spectacol sportiv şi spectacolul
atrage un public numeros în arenă, acolo unde sunt reclame ale diferitelor produse,
unde sportivii poartă tricouri cu blazonul sponsorilor, sau în faţa televizoarelor
unde reclamele produselor apar nu numai în pauze, ci şi în timpul evenimentului
întrerupând cursivitatea acestuia.
În acest context, problema folosirii substanţelor interzise pentru creşterea
performanţelor sportive constituie una dintre preocupările majore ale factorilor cu
atribuţii de prevenire şi educare a sportivilor în spiritul fairplay-ului şi de
respingere a ideii de „victorie cu orice preţ".
La sfârşitul secolului trecut s-a spus, şi pe bună dreptate, că „analfabeţii
zilelor noastre nu sunt cei care nu ştiu să scrie şi să citească, ci aceia care nu se
informează". Cu toţii ştim că a te informa este un concept foarte larg, în care este
cuprinsă şi şcolarizarea (dacă se poate, până la nivelul postuniversitar), pregătirea
şi specializarea profesională şi are la bază nevoia de perfecţionare şi dorinţa de a fi
cult şi instruit.
Într-o manieră asemănătoare poate fi pusă problema informării în domeniul
dopajului, arie de cunoaştere care a cunoscut de la an la an o dezvoltare
impresionantă, acumulând cunoştinţe din domeniul medicinei, biochimiei,
legislaţiei, antrenamentului sportiv, psihologiei şi pedagogiei. În consecinţă,
pregătirea specialiştilor trebuie să vizeze competenţe care să le permită, ca la
rândul lor, să transmită informaţii şi să formeze atitudini adecvate la sportivii cu
care lucrează.
Factori educaţionali în prevenirea şi combaterea dopajului
În procesul de prevenire şi combatere a dopajului sunt implicaţi numeroşi
factori care deţin responsabilităţi în instruirea şi educarea sportivilor. Dintre
aceştia, amintim antrenorul, psihologul, medicul, ca membri ai echipei
interdisciplinare, precum şi organizaţiile sportive.
Antrenorul
Se consideră că antrenorul este persoana care deţine cele mai importante
funcţii în cadrul sportului de performanţă. Printre acestea amintim funcţia
instructiva şi educativă a antrenorului, alături de cele de antrenare, conducere,
consiliere etc.
Antrenoriatul este meseria cea mai grea în rândul celor care îi pregătesc pe
alţii. Sunt mai multe cauze: prima şi cea mai importantă este aceea ca antrenorul
trebuie să aibă competente multi- şi interdisciplinare (în domeniul anatomiei
fiziologiei efortului, biochimiei, psihologiei, pedagogiei, sociologiei, tehnicii si
tacticii sportive, controlului medical, refacerii, recuperării şi, uneori, chiar al
psihoterapiei), el lucrând cu corpul, mintea şi spiritul sportivilor, în condiţii de
aspiraţie spre excelenţă şi de concurenţă evaluată foarte exigent pe plan social.
Antrenorul model este o ficţiune, o imagine frumoasă a celui care ar putea
fi cel mai performant. Realitatea este că fiecare tinde să fie bun şi foarte bun în
ceea ce face, în funcţie de înzestrarea sportivilor şi condiţiilor manageriale şi, în
mod deosebit, de structura sa de personalitate în care să îmbine dragostea pentru
sport şi meserie, motivaţia de succes, inteligenţa socială, abilitatea de a cunoaşte şi
trata pe fiecare sportiv şi fiecare grup cu respect, capacitatea de comunicare,
autocontrolul şi dorinţa de progres. Atitudinea faţă de performanţă a
antrenorilor poate fi foarte diferită, de la individ la individ. Ne concentrăm asupra
muncii cu copiii şi adolescenţii. Ce înseamnă, în cazul lor, „performanţă": nivel
superior de sănătate, dezvoltare fizică armonioasă, bună învăţare a tehnicii şi
tacticii sportului, nivel crescut al aptitudinilor motrice solicitate de specificul
sportului sau probei, comportament corect în relaţiile cu colegii, bună pregătire
şcolară, seriozitate şi dorinţă de progres în sport, disciplină, corectitudine. Se mai
pot adăuga şi alte scopuri pe care le poate urmări şi stimula antrenorul la elevii săi.
Deosebirea de sportul „obişnuit” este că la marea performanţă maximizăm
capacităţile individului, numai că acestea nu se pot manifesta fără “maximizarea
personalitătii" sportivului. Pericolul de a recurge la metode nepermise şi la
înşelătorie este mult mai mare, întrucât ambiţia de performanţă a celor doi actori,
antrenorul şi sportivul, este amplificată şi susţinută de bani şi de mediatizare, care
nu este întotdeauna corectă în evaluarea performanţelor sportivilor.
Psihologul sportiv
Perspectiva psihologică. Psihologul sportiv al unei echipe sau club, având
şi rol de consilier, îl asistă pe antrenor în asigurarea conţinutului psihologic al
întregului proces de pregătire, acordând atenţie, de data aceasta, aspectelor de
psihoprofilaxie şi psihoterapie specifică. Sportivul trebuie să fie conştient că este
subiect de fraudă şi că înşeală aşteptările colegilor, oficialilor şi chiar ale familiei.
Blamul descoperirii stării de dopat îl va urmări mult timp; imaginea lui va fi serios
deteriorată.
Dopingul nu are numai efecte asupra sănătăţii fizice, dar şi asupra
sistemului psihic al sportivului. Impactul psihologic negativ al dopajului este
descris şi în documentele privind folosirea substanţelor interzise în sport elaborate
de Federaţia Europeană de Psihologia Sportului şi Activităţilor Corporale
(FEPSAC):
1. Unele substanţe (steroizii) cresc tendinţele agresive.
2. Atribuirea succesului unei surse externe (drogul) reduce motivaţia şi
poate avea consecinţe negative motivaţionale de lungă durată cum este, de
exemplu, diminuarea încrederii în eficacitatea sinelui.
3. Atribuirea succesului prin drog conduce la scăderea stimei de sine.
4. Sportivul trăieşte cu teama de a fi prins, ceea ce măreşte nivelul
stresului.
5. Descoperit că a folosit substanţe interzise, sportivul va fi etichetat ca
trişor şi va suferi un puternic stigmat social, care poate să îi ruineze starea psihică.
Cu atât mai mari sunt efectele în sportul de mare performanţă, unde ruşinea este
subliniată de media, prin răul produs celorlalţi sportivi
6. Sportivul care recurge la substanţe interzise este conştient că încalcă
spiritul fairplay-ului şi al corectitudinii în competiţie şi poate trăi sentimentul de
vinovăţie, ceea ce conduce la o şi mai mare anxietate şi la distres.
7. Sportivul care recurge la substanţe interzise trăieşte sentimentul
vinovăţiei, al exemplului rău dat sportivilor tineri.
8. Recurgerea la substanţe interzise provoacă un efect negativ asupra
relaţiilor sociale.
Adăugăm la cele de mai sus sentimentele confuze de vinovăţie pe care le
încearcă antrenorii, medicii sau apropiaţii sportivilor care le administrează sau îi
îndeamnă să folosească produsele dopante. O situaţie deosebită apare atunci când
sportivilor Ii se administrează aceste substanţe de către antrenorii sau apropiaţii
necinstiţi şi lipsiţi de simţul răspunderii, fără ca aceştia să ştie despre ele şi apoi
sunt descoperiri şi chiar sancţionaţi.
Psihologul va discuta cu sportivii, individual şi în grup, cu antrenorii şi
medicii, faptul că tentaţia de a folosi substanţele interzise este întărită de situaţia
că, de multe ori, cei care s-au dopat au scăpat de control. Sportivii vor fi sfătuii
convinşi să nu rişte, să nu se bazeze pe faptul că pot evita controlul sau
probabilitatea de a fi prinşi este foarte mică.
Cunoaşterea trăsăturilor de personalitate a sportivului îi poate indica
psihologului cine este înclinat să se abată de la regulile fairplay-ului. Interviul şi
unele teste psihologice sunt de mare ajutor în privinţa aceasta. El va folosi cu aceşti
sportivi metodele sugestive şi persuasive, le va prezenta exemple din lumea marilor
performeri şi le va recomanda tehnici pentru formarea deprinderilor de autoreglare.
Chiar dacă sportivii ştiu că există situaţii în care unele substanţe nu pot fi
descoperite, trebuie convinşi să reziste la tentaţii.
Când a constatat abaterea sportivului, chiar dacă nu a fost confirmată
oficial cu atât mai mult când a fost sancţionat, psihologul intră în rolul de consilier,
şi va trebui să îl ajute pe sportiv să îşi schimbe radical atitudinea, să nu considere
injuste sancţiunile şi, apoi, să îşi refacă imaginea de sine, să elimine complexul de
vinovăţie şi să îşi impună să nu recidiveze. În acest demers, psihologul va utiliza
ajutorul celorlalţi sportivi şi al celor din ambianţă. Atitudinea acestora trebuie să fie
de sprijin, dar şi de condamnare a gestului incorect
Medicul
Cu ajutorul medicului, sportivii vor fi informaţi despre substanţele aflate
pe lista produselor interzise, despre efectele lor şi despre faptul că unele
medicamente aflate în farmacii pentru tratamentul unor stări banale (dureri de cap
sau nas înfundat, de exemplu), conţin componente din lista celor interzise, aşa că
trebuie să îl întrebe pe medic sau farmacist. Întreaga echipă tehnică trebuie să
urmărească asigurarea sănătăţii sportivilor, chiar în condiţiile în care solicitarea
fizică şi psihică a acestora este foarte mare. El trebuie să colaboreze cu medicul
pentru a limita exagerarea presiunii exercitate de „nevoia de performanţă cu orice
preţ*, exprimată de sportivii înşişi, de antrenor, patron sau fani.
Organizaţii anti-doping
Alături de echipa de specialişti care asigură pregătirea sportivilor,
activitatea de informare şi educare în problematica dopajului poate fi realizată de
instituţii, organizaţii abilitate din lumea sportului. Astfel, AMAD, constituită în
1999, care are funcţii de coordonare a activităţii organismelor din întreaga lume,
pune un accent deosebit pe aspectele educaţionale, formulând linii generale de
acţiune pentru organizaţiile naţionale. În acord cu prevederile documentelor
oficiale ale AMAD, ANAD, constituită în 2005 ca organ guvernamental iniţiat şi a
desfăşurat o serie de campanii educative, care s-au adresat atât sportivilor, cât şi
specialiştilor implicaţi în pregătirea lor („Nu dopajului!”, “Campioni pentru un
sport curat", „Ambasadorii sportului curat” şi “Beijing 2008 şansa sportivilor
curaţi").
Organizaţiile care luptă pentru „sportul curat” prevăd o serie de acţiuni şi
măsuri cu scop educaţional, organizând campanii, acţiuni sistematice, colaborări cu
alte instituţii şi organizaţii, făcând apel la mass-media şi la activişti voluntary.
Activitatea educaţională în domeniul prevenirii
şi combaterii dopajului
Activitatea educativă în acest domeniu are ca obiectiv principal formarea
atitudinilor corecte ale sportivilor faţă de fenomenul dopajului. Aceste atitudini se
referă la:
- respingerea ideii de creştere artificială a performanţei sportive prin consum de
substanţe interzise sau folosire de metode interzise;
- refuzarea propunerilor formulate de diferite persoane din anturajul sportivului;
- participarea la campaniile educative organizate de forurile abilitate;
- implicarea în procesul de prevenire a consumului de substanţe interzise de către
alţi sportivi etc.
Teoretic, pare simplu, dar, în realitate, formarea unor sportivi educaţi şi
instruiţi în acest domeniu angrenează eforturi raţionale şi susţinute ale unui întreg
complex de factori sociali, de la însuşi sistemul social şi educaţional la facilităţi de
pregătire, tradiţie şi cultură, condiţii de viaţă şi bună-stare.
La baza formării atitudinilor corecte stă nivelul de cunoaştere a fenomenlui
respectiv de către sportivi. Acest nivel depinde de pregătirea teoretică a sportivilor,
care trebuie să cuprindă şi cunoştinţe despre dopaj, şi anume:
- denumirea substanţelor şi metodelor interzise;
- consecinţele folosirii lor asupra stării de sănătate;
- consecinţele de natură morală ale consumului de substanţe interzise;
- sancţiunile aplicate în cazul depistării celor care apelează la astfel de
metode şi mijloace etc.
Desigur că aceste informaţii se integrează în ansamblul cunoştinţelor
teoretice ale sportivilor, cunoştinţe care vor include şi drepturile, obligaţiile şi
responsabilităţile care le revin din statutul de sportiv, conceptele de fairplay si
sportivitate, regulile privind alimentaţia şi odihna, noţiunile tehnice şi tactice
specifice ramurii de sport practicate.
Revenind la aspectul educativ al muncii antrenorilor în domeniul
dopajului, menţionăm că eforturile se vor îndrepta spre formarea unor atitudini care
să favorizeze obţinerea performanţelor sportive. Ele pot fi grupate în atitudini faţă
de sine şi faţă de alţii, atitudini faţă de muncă, atitudini faţă de societate, atitudini
cognitive, atitudini morale şi afective.
Metode şi mijloace folosite în activităţile educaţionale
În cele de mai jos voi prezenta câteva modalităţi de realizare a educării
sportivilor în spiritul corectitudinii morale şi fairplay-ului.
Cele mai adecvate metode de informare şi educare folosite în domeniul
acesta sunt:
• Discuţiile individuale, când antrenorul este solicitat de sportiv sau sportivă
să răspundă la unele întrebări sau să rezolve anumite „probleme". De regulă, ca şi
în alte situaţii, antrenorul nu va vorbi altora despre problemele personale ale
sportivilor (va respecta principiul confidenţialităţii), dar va putea cere sprijin
discret pentru asistenţă psihologică.
Unele discuţii pot deveni „interviuri", prin care antrenorul caută să îl
cunoască mai bine pe sportiv, situaţia lui familială, şcolară, aspiraţiile, gândurile,
atitudinile în faţa unor situaţii-limită etc.
În toate cazurile, antrenorul va urmări să îl convingă pe sportiv despre ceea
ce este bine să facă, cum să se ferească de tentaţiile dopajului, drogurilor sau ale
altor activităţi nocive performanţei.
O metodă aparte este aceea a consilierii şi care este condiţionată de un bun
nivel de încredere reciprocă sportiv-antrenor.
• Discuţiile în grup, cu toată echipa, inclusiv cu cei care contribuie la
pregătire (medic, masor, preparator fizic etc), pe teme ţintite, cu obiective clare.
• Participarea la campaniile educaţionale ale organizaţiilor abilitate în
domeniul luptei împotriva dopajului.
• Publicarea unor materiale educaţionale destinate sportivilor
Participarea la viaţa sportivă cere tuturor celor care se dedică pregătirii
portivilor să contribuie permanent la reuşita campaniilor şi acţiunilor organizate
pentru dezvoltarea unor atitudini şi comportamente caracteristice sportului curat,
curăţat de trişorii şi, totodată, de agresivitatea instrumentală din care face parte şi
dopajul.

Bibliografie:
Dragan, I. Medicina sportivă aplicată. Ed. Editis, Bucureşti (1994)
Vâjială, G. Dopajul în sport. Prevenire şi combatere. Ed Fest (2007)
Locul detentei în contextul calităţilor motrice
Lect.univ.drd. Hantau Cristina

Calităţile motrice ale omului au două componente de bază care sunt de natură:
- genetică: reflexele motorii necondiţionate
- dobândite prin exerciţiu: reflexele condiţionate.
Dacă, componenţa genetică este caracteristică fiinţei umane despre
dobândirea capacităţilor prin exerciţiu nu se poate spune decât că este specifică
sportivilor antrenaţi.
În antrenamentul sportiv de la toate nivelurile, dezvoltarea capacităţilor
motrice ocupă un loc fruntaş în programarea şi planificarea componentelor
antrenamentului.
La baza perfecţionării acestor calităţi stau procese biochimice, fiziologice ale
diverselor organe, aparate sau sisteme.
Astfel pentru latura genetică se presupune că perfecţionarea capacităţilor
motrice este aproape nulă iar componenta dobândită permite dezvoltarea într-o
măsură mai mică sau mai mare a acestor capacităţi.
Un rol important îl are şi modalitatea de antrenare a capacităţilor motrice
pentru fiecare sport în parte, care trebuie să ţină cont de tehnica specifică sportului.
În volei, capacităţile motrice, înnăscute trebuie dezvoltate urmărind atât linia
pregătirii de bază cât şi cea specifică în paralel cu pregătirea celorlalţi factori ai
antrenamentelor.
Cele patru calităţi de bază: forţa, viteza, îndemânarea şi rezistenţa se manifestă
în volei sub aspecte specifice. Dar trebuie avut în vedere interdependenţa şi
condiţionarea reciprocă a capacităţilor motrice de bază şi a celor specifice.
De fapt, prin antrenamentul sportiv se acţionează asupra unor structuri
anatomo-fiziologice, asupra suportului fiziologic al capacităţilor motrice şi nu asupra
acestora în sine. Deci antrenamentul influenţează două laturi ale organismului uman
şi anume:
1) latura somatică central nervos

periferic neuro-muscular

2) latura vegetativă
Acţiunea comună a forţelor interioare şi exterioare stă la baza organizării
interacţiunii omului cu mediul înconjurător. El conduce această interacţiune realizând
o structură coordinativă, în care trebuie să se ia în condieraţie legăturile structurale ale
mişcărilor.
În sărituri pregătirea pentru impulsie constă în trecerea la poziţia iniţială a
impulsiei şi în acumularea energiei cinetice (elan, avântare). În săriturile la distanţă
mare, cel mai des se utilizează energia cinetică acumulată înainte de impulsie.
Elanul asigură acumularea energiei cinetice necesară pentru desprinderea
după impulsie, dar prezintă şi anumite dificultăţi care constau în stabilirea ritmului
paşilor, lungimea acestora în special a ultimilor care sunt variabili, etc.

2.1. Detenta ca exprimare a forţei în regim de viteză


Fiecare sportiv are un anumit comportament motric, adică dispune de anumite
calităţi motrice ce pot fi dezvoltate prin metode de antrenament, în acest proces
dezvoltarea calităţilor motrice impune adaptări morfofuncţionale specifice.
Din cercetările efectuate, rezultă că în domeniul forţei-viteză ar intra: forţa de
sprint, detentă, forţa de aruncare şi împingere.
Toate testele de forţă-viteză folosite până acum se pare că n-au putut stabili
dacă performantă este condiţionată fizic de o forţă maximă mare sau dacă ea rezultă
dintr-o capacitate de contracţie rapidă a muşchilor, la un nivel destul de mic al forţei
maxime.
Forţa maximă este determinată de masa musculară, de capacitatea de activare
intenţionată şi de calitatea fibrei musculare.
Capacitatea de activare intenţionată reprezintă posibilitatea de a inerva
muşchiul la o frecvenţă înaltă.
Steinhaus afirmă că persoanele normale pot actica numai 70% din potenţialul
de forţă al masei musculare, nefiind capabile să folosească intenţionat întreg
potenţialul de forţă.
Majoritatea autorilor interpretează forţa – viteza ca o capacitate de a dezvolta
rapid valori de forţă ridicate. Viteza de activare a forţei este exprimată prin raportul
forţa / unitatea de timp fiind strâns dependentă de nivelul forţei maxime.
Capacitatea de contracţie rapidă este determinată de structura fibrelor
musculare şi succesiunea de activare a unităţilor motrice. Aceste unităţi motrice nu
intră simultan în acţiune ci succesiv, corespunzător mărimii lor, fiind activate mai
întâi fibrele tonice, rezistente la oboseală, apoi cele fazice care obosesc mai repede.
Carmelo Bosco specialist şi profesor la Scuola dello sport din Roma a făcut o
analiză a unor studii recente pentru antrenamentul de forţă care arată posibilitatea
antrenării cu succes a elasticităţii musculare şi prezintă o serie de exerciţii cu sărituri,
care permit calcularea încărcăturilor optime pentru stimularea acestei proprietăţi a
muşchiului.
Din relaţia forţa-viteză a componentelor contractile reiese că nu se poate
dezvolta o forţă mare într-o perioadă scurtă de timp şi cu o viteză de contracţie
musculară ridicată.
De asemeni autorul afirmă că pentru a ridica centrul de greutate al corpului
la o înălţime de un metru, în timpul unei sărituri în înălţime este necesară o bătaie
puternică în momentul împingerii din faza de desprindere.
Noţiunea de forţă – viteză este interpretată în literatura de specialitate în mai
multe moduri:
- atingerea rapidă a forţei maxime în cadrul unei mişcări;
- exercitarea unei accelerări mari asupra unei mase;
- creşterea bruscă a forţei.
- deplasarea pe o distanţă scurtă în minimum de timp.
Cercetătorii germani M. Sust şi Th.Weiss semnalează şi cercetează bazele
teoretice şi dificultăţile care intervin în definirea unitară a calităţi combinate forţă –
viteză.
Ei ridică câteva probleme care trebuie privite din mai multe puncte de vedere
punându-şi mai multe întrebări printre care:
„Care din definiţiile calităţii numite forţă – viteză trebuie întrebuinţate”?
„Prin ce parametru se testează această mărime”?
„Ce unitate de măsură se foloseşte pentru acest parametru”?
Ei iau ca exemplu săriturile cu extensie la care se foloseşte frecvent ca indice
al calităţii motrice forţă-viteză înălţimea săriturii aceasta depinzând de viteza de
desprindere.
Comparând două sărituri cu execuţii identice din punct de vedere tehnic dar
cu încărcătura de forţă maximă diferită se constată că dacă forţa maximă a detentei
creşte atunci accelerarea iniţială a mişcării este mai mare.
Din punct de vedere biofiziologic folosindu-se programe cu încărcături mari
pe o perioadă lungă au loc procese de adaptare atât în fibrele lente cât şi în cele
rapide. În acest mod procesul de adaptare al celor două tipuri de fibre la stimulul de
antrenament care foloseşte metodele de activare pentru ambele tipuri se produce
într-un mod mecanic similar.
Când se execută o mişcare lentă maximă participă ambele tipuri de fibre şi nu
există efecte negative, doar dacă se execută o mişcare rapidă se poate întâmpla ca
intrarea fibrelor lente în acţiune să aibă un efect negativ asupra performanţei.
O explicaţie a efortului negativ produs de fibrele lente atunci când au loc
mişcări rapide ar fi faptul că timpul mai lung al punţilor actomiozinice al fibrelor lente
le face să se contracte mai lent ( Barany şi colab. 1967).
Dacă viteza de contracţie este foarte mare aşa încât punţile angajate în
filamentele musculare nu au timp să se desprindă înainte de a forma alte punţi poate
apărea o rezistenţă la contracţie continuă.
Deci înainte de a folosi un program de antrenament cu haltere sau greutăţi mari
trebuie să se ţină cont că acestea (încărcăturile mari) sunt stimuli pentru
dezvoltarea şi mărirea suprafeţelor musculare atât pentru fibrele lente cât şi pentru cele
rapide.
Efectul antrenamentului nu numai că trebuie să crească proprietăţile biologice
şi fiziologice ale sportivilor dar nu trebuie să aibă un efect negativ asupra celorlalte
funcţii.
Voleibaliştii trebuie să se preocupe de pregătirea fizică a lor, de educarea
tuturor formelor de manifestare a forţei dar în special de forţa în regim de viteză care
prezintă pentru ei o importanţă deosebită.
În volei interesează şi noţiunea de forţă relativă care se calculează prin
împărţirea forţei absolute la greutatea corpului. De aici rezultă că, mărirea greutăţii
corpului duce la scăderea forţei relative: F relativă = F absolută / G corpului.
În volei forţa se manifestă de cele mai multe ori în combinaţie cu alte calităţi,
dintre care viteza este permanent prezentă.
În general săriturile se efectuează cu elan prealabil după care urmează impulsia
şi desprinderea.
Elanul asigură acumularea energiei cinetice necesare pentru desprinderea de
după impulsie.
Impulsia determină accelerarea centrului de greutate al corpului sportivului şi
deplasarea acestuia în direcţia dorită.
Procesul presupune extensia piciorului de bătaie sau sau a ambelor picoare
care ridică centrul de greutate al organismului sportivului de locul de sprijin
imprimând în acelaşi timp corpului energia cinetică necesară pentru desprinderea de
reazem.. Impulsia piciorului de sprijin este de regulă însoţită de mişcări de balans ale
segmentelor libere care ajută la deplasarea şi accelerarea CGG al corpului amplificând
totodată efectul extensiei piciorului de bătaie.
Impulsia condiţionează viteza verticală şi orizontală la desprinderea de
reazem.
Cele mai intense eforturi ale piciorului care participă la impulsie sunt în
momentul flexiei lui maxime în articulaţia genunchiului.
A. Gagea afirmă că în detentă, înălţimea săriturii depinde de viteza de
desprindere nu şi de greutatea corpului implicat în acţiune. Deci, indiferent dacă se sare
cu sau fără greutate adiţională dar ne desprindem de sol cu o viteză optimă înălţimea
săriturii va fi aceiaşi. Problema se pune atunci când încercăm să obţinem aceiaşi
viteză când se sare cu o greutate, dacă vom reuşi să dezvoltăm aceiaşi viteză de
desprindere.
În urma acestui raţionament el ajunge la concluzia că detenta nu poate fi
asociată cu nici o formă de manifestare a forţei dar nici că detenta ar fi numai o
consecinţă a eliberării energiei elastice stocate în componentele considerate elastice ale
muschilor.
2.3. Detenta ca exprimare a elasticităţii musculare

În cadrul studiului „Detentă şi elasticitate – efectele antrenamentului


pliometric„ din revista Science et motricite no.25 din 1995 cei patru autori (Pousson,
Legrand, Berjaud, van Hoecke) au încercat să demonstreze că surplusul obţinut în
detentă în urma unui antrenament pliometric poate fi datorat unei modificări a
proprietăţilor mecanice ale componentelor elastice în serie.
Performanţa în detenta verticală este măsurată conform celor trei modalităţi:

- salt vertical pornind din poziţia flexată statică;


- săritura pe verticală precedată de o contramişcare;
- săritură pe verticală precedată de o săritură în adâncime.
Studiul s-a desfăşurat pe un grup de 8 jucători de baschet cu vârstă de 17 ani
şi 9 voliebaliste cu vârstă de 17,5 ani care au realizat în plus faţă de programul lor de
pregătire, exerciţii de pliometrie (100 – 200 sărituri la fiecare şedinţă, de 3 ori pe
săptămână, 5 săptămâni).
Indicele de tonus al componentei elastice s-a calculat atât înainte cât şi după
perioada de pregătire constatându-se o creştere semnificativă a performanţei la
săriturile executate pe verticală realizate cu contramişcare şi în cele precedate de
săritură în adâncime.
Aceste modificări în sensul pozitiv al proprietăţilor mecanice ale componentei
elastice serie este asociată cu ameliorarea detentei.
Un alt exemplu care pune în evidenţă rolul energiei potenţiale elastice
musculare este cel al deplasării cangurului. La viteze superioare raportul dintre
consumul de oxigen şi viteza de deplasare prezintă o ruptură care duce la un
randament crescut.
În timpul fazei excentrice (de întindere) muşchiul activat stochează energie
potenţială care este eliberată în cursul fazei concentrice (detenta). Această energie
mecanică suplimentară obţinută pe alte căi decât din degradarea energiei chimice în
energie mecanică, favorizează şi deplasarea cangurului.
În 1885, Marey şi Demeny afirmau că în cursul unei înlănţuiri de 2 sărituri,
de cele mai multe ori înălţimea, obţinută în cea de – a doua săritură este cea mai
mare. În sprijinul acestei idei vine şi Cavigna care în 1971 constata cele mai bune
performanţe la săritura pe verticală atunci când sunt precedate de o contramişcare.
Evaluarea rolului procesului de stocare şi restituire a energiei potenţiale
elastice musculare se poate realiza în gesturi cum ar fi săriturile pe verticală cu start din
picioare (neflexat).
Prin flexarea membrelor inferioare se anulează eficienţa ciclului întindere
detentă ( Squat Jump – SJ ), fiind comparată cu situaţia în care energia este produsă de
o contramişcare ( Counter Movement Jump – CMJ ) sau de o cădere ce precede
săritura ( Drop Jump – DJ ).
În cazurile de CMJ şi DJ când adâncimea căderii este de 40 cm, înălţimea
săriturii pe verticală este superioară celei obţinută în SJ.
Ciclul întindere – detentă apare determinat în eficienţa gestului sportiv, în
special în sărituri, aruncări, sprint sau în economia energetică a alergărilor de durată.
Încă din anul 1960 a apărut conceptul de pliometrie care printr-un ansamblu de
exerciţii viza ameliorarea detentei.
Acest termen se referă la situaţiile în care se mobilizează muşchiul în ciclul
întindere – detentă având efecte pozitive asupra performanţei sportive.
Făcând referire la modelul lui Hill care are două componente, situaţia de SJ
(întindere – detentă) mai priveşte şi capacităţile componentei contractile (C.C.)
Componenţa contractilă este un generator de forţă care funcţionează în diverse
situaţii atât statice cât şi dinamice.
În săritura precedată de o contramişcare se mobilizează componenta elastică
(CES) serie care se întinde atunci când componenta contractilă este activă. Energia
potenţială înmagazinată în CES este restituită în cursul fazei concentrice a săriturii care
urmează. Creşte tonusul componentei elastice fapt prin care se explică capacitatea
muşchiului de a stoca şi elibera această energie.
Componenta elastică simulează reacţiile mecanice ale unui element compozit
constituit dintr-o fracţiune pasivă şi una activă (Jewell şi Wilkie, 1958).
Fracţiunea pasivă a componenţei elastice este formată dintr-un material
tendinos şi o parte a colagenului intramuscular şi este situată la nivelul benzilor z.
Fracţiunea activă a componenţei elastice se situează la nivelul punţilor
actino-miozinice.
Poulain (1985) a ajuns la concluzia că pentru creşterea tonusului componentei
elastice serie este nevoie de antrenament de tip concentric, izometric şi excentric.
S-a constatat, de asemenea că antrenamentul pliometric care mobilizeză
muşchiul în ciclul intindere – detenta ameliorează şi performanţa în detentă.
Tehnica de măsurare a caracteristicii componentei elastice serie din grupa
musculară, de flexiune din talpa piciorului presupune o asociere unei căderi de
tensiune musculară o modificare a lungimii muşchiul în cursul unei détente
provocate pornind de la un nivel de forţă izometrică dată. Este posibilă astfel,
calcularea ratei de elasticitate musculară adică raportul dintre variaţia de lungime a
muşchiului şi variaţia de sarcină.
Trebuie respectată însă identitatea de situaţii între faza dinainte şi de după
testare: poziţia iniţială a subiectului, poziţia unghiulară, măsura variabilelor
mecanice.
In urma studiului efectuat pe baschetbalişti şi voleibaliste de către cei patru
autori amintiţi mai sus creşterile semnificative obţinute în săriturile cu contramişcare
se confirmă eficacitatea antrenamentului pliometric asupra calităţii detentei.
Ameliorarea performanţei în săriturile precedate de o cădere se explică printr-o
mai bună utilizare a ciclului întindere – detentă pentru reacţia la sol indusă prin mărirea
înălţimii săriturii în adâncime corespunzatoare celor mai bune performanţe.
Rata elasticităţii descreşte în funcţie de creşterea forţei pentru a se stabiliza la
cele mai înalte valori.
In urma studiului rezultatele obţinute duc la concluzia că exerciţiile
pliometrice induc o adaptare mecanică a componentei elastice serie în sens opus,
adică o creştere a tonusului.
Antrenamentul de pliometrie provoacă o modificare în
interacţiune-elasticitate-contractibilitate a muşchiului prin solicitarea ciclului întindere-
detentă conducând la performanţe de detentă sporite.

BIBLIOGRAFIE:

Bompa, T.O. - „Performanţa în jocurile sportive – Teoria şi


metodologia antrenamentului”, Şcoala
Naţională de Antrenori, Ex.Ponto, Buc., 2003
Stroie, Şt., - „Pregătirea fizică a jucătorilor de volei”,
Ed.Sport-Turism, 1976.
Gagea, A., - „Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie
fizică şi sport”, Ed.Fundaţiei „România de
Mâine”, Buc., 1999.
Şerban, N., M., - „Volei – curs de specializare”, Centrul de
multiplicare ANEFS, Buc., 1997.
Bosco, C., - „Relaţia forţă-viteză şi performanţă”, Rev.
Sportul de performanţă, nr.237,
Pousson, M., şi colab. - „Detenta şi elasticitate”, Rev.Science
et.motricite, nr.25,1995.
Motivaţia
pârghie importantă în conştientizarea actului motric în cadrul
procesului instructiv-educativ

Asist.univ.Ilie Ileana

Se pare că ultimele generaţii de studenţi sunt din ce în ce mai puţin


interesate de activitatea de educaţie fizică, cuprinsă în programa şcolară. Privim cu
uirmire cum, tot mai mulţi sunt cei care, refuză orice formă de mişcare pe care le-o
putem oferi: baschet, volei, gimnastică de tip aerobic, fitness etc. Încercând să aflăm
cum s-a ajuns la această situaţie, constatăm că, un foarte mare procent dintre
studenţii noştrii NU au practicat educaţia fizică în liceu (unii nici în şcoala generală),
puţini dintre ei pe motive reale de sănătate, mulţi din comoditate sau din convingerea
părinţilor ca, aşa au mai mult timp de pregătire a materiei pentru bacalaureat şi
admitere la facultate.
Devine din ce în ce mai dificil să explici studenţilor faptul ca, orice organism
este exact ca şi un agregat care, dacă nu este pus zilnic în mişcare, rugineşte. Iar dacă
la orice agregat se pot înlocui piesele defecte, la organismul uman este dificil (ori
imposibil) acest lucru. Cu atât mai mult cu cât, nici mediul înconjurător, nici aerul
poluat pe care îl respirăm, nici e-urile încurgitate zilnic, nici fumul ţigărilor pe care îl
tragem în piept (activ sau pasiv), nici stressul cotidian, nu ne favorizează în traiul de
zi cu zi.
În plus, ultimele generaţii s-au dovedit a avea tot mai multe deficienţe fizice,
în special ale coloanei vertebrale, tocmai din lipsa practicării exerciţiului fizic, tinerii
pierzând foarte mult timp în faţa calculatorului, televizorului, unde stau în poziţii
total incorecte. La aceeaşi indivizi observăm instalarea unei comodităţi, care este tot
o urmare a modului de viaţă, care le oferă nenumărate facilităţi, maşini şi ustensile
care micşorează masiv efortul fizic ce ar fi trebuit depus în absenţa lor. Din păcate,
tot din pricina aceleiaşi comodităţi, activităţi simple, şi obligatorii din punct de
vedere igienic, cum ar fi spălatul întregului corp sau schimbarea echipamentului
transpirat cu unul curat, după practicarea exerciţiilor fizice, sunt din ce în ce mai rare.
Privim cu uimire la aceste transformări ale ultimelor generaţii, dar nu ne gândim
întotdeauna foarte serios la ceea ce avem de făcut pentru a încerca să schimbăm ceva
acum, cât încă mai este posibil. Mai ales că ne putem prevala de faptul că multe
dintre vedetele şi persoanele publice pe care tinerii noştrii le admiră, prezintă tot felul
de programe cu diferite forme de practicare a exerciţiilor fizice (fitness, tae-boo etc.)
, programe care le ajută să îşi păstreze o formă fizică demnă de invidiat.
Prin participarea la ora de educaţie fizică, studenţii ar trebui să îşi însuşească
un bagaj minim de priceperi şi deprinderi motrice, utile în viaţa de zi cu zi. Astfel, îi
revine profesorului de educaţie fizică sarcina de a explica studentului de ce este
necesar să participe la ore şi, de a-l motiva în această direcţie. Actele conduitei
umane nu se produc mecanic, ele sunt cauze care acţionând din interior, au
capacitatea să determine, să organizeze, să regleze acţiunile individului. Întotdeauna
există un minim de condiţie internă cu rol dinamizator şi direcţionar.
Dacă motivaţia dinamizează şi oritentează persoana spre activitate, ea
constituie şi unul dintre factorii determinanţi ai realizărilor, cărora le asigurăm un
nivel mai înalt sau mai scăzut, marcând tendinţa persoanei spre atingerea scopurilor.
În general, orice act de conduită se produce având la bază un motiv. Motivaţia este un
fenomen complex, fiecare dintre noi având câteva motive pentru acţiunile pe care le
întreprindem. Multiplele definiţii formulate de diverşi specialişti psihologi nu au
condus la o definiţie univoca şi uniformă a fenomenului psihic. Astfel, după Steers şi
Porter ea este aceea ce energizează, direcţionează şi susţine un comportament; după
Zlate, motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului o forţă
motrică a întregii dezvoltări psihice şi umane. Vorbim despre axa extrinsecă –
intrinsecă a motivaţiei. Astfel, motivaţia intrinsecă presupune ansamblul
recompenselor interne ale unui individ ce-l determină să acţioneze într-un anumit fel
datorită propriilor interese şi plăceri. Ea susţine comportamentul printr-un scop de
lungă durată. E vorba de pasiunea pentru un anumit domeniu sau activitate.
Motivaţia extrinsecă este ghidată de pedeapsa sau recompensa primită în
urma acţiunii. La dispariţia recompensei sau a pedepsei, acţiunea se va întrerupe.
În viaţa de zi cu zi, aceste două se întrepătrund, în sensul că suntem ghidaţi
atât de motive extrinseci, cât şi intrinseci.În cazul nostru de exemplu, studenţii pot
veni la orele de educaţie fizică atât pentru dorinţa lor de a face sport dar şi pentru
aspectul prezenţelor şi creditelor.
Personal, în urma observării atente a studenţilor cu care lucrez, am ajuns la
concluzia ca motivarea de a se păstra în formă are cea mai mare influenţă asupra
psihicului lor. Psihologul Phil Cambell, susţine că acest lucru este posibil numai dacă
reuşeşti să găseşti cele mai eficiente programe care să poată menţine viu interesul
celor care participă la orele tale. Am constatat că,ultimele generaţii de studenţi, au
devenit foarte agresivi, atât în modul de a se îmbrăca, cât şi de a vorbi, de a se
comporta indiferent cu cine este în preajma lor. Ca urmare, se pare ca programele de
tae-boo le trezesc interesul, chiar dacă la început li se par complicate şi obositoare.
Sigur că este necesar să li se explice de la început că vor trece prin mai multe faze, la
început cu exerciţii mai simple, mai uşor de executat, apoi mai grele, că vor face
febra musculară şi că le va trebui multă ambiţie să treacă peste acest moment
neplăcut, destul de dureros uneori, că va fi necesar să tragă de ei. Este foarte
important aici actul de conşitentizare a faptului că, exerciţiul fizic are efecte numai
atunci când îl practici continuu, sistematic, nu cu întreruperi şi renunţări. Participând
la lecţiile de educaţie fizică, studenţii pot obţine o formă fizică bună, dar, totodată,
observând efectele pozitive ale efortului pe care îl depun la ore, va creşte stima faţă
de sine şi va exista motivarea de a continua pe termen lung. Categoric, prin folosirea
unei strategii bine puse la punct de stimulare a motivaţiei, se pot obţine rezultate
foarte bune la studenţii noştrii.
Pentru a scoate în evidenţă cele afirmate mai sus, am aplicat un model de
chestionar propus de către grupul de psihologi format din: Luc G.Pelletier, Michelle
Fortier, Robert J.Vallerand, Nathalie M.Briere, Kim M.Tuson and Marc R. Blais, la
un număr de 50 de studenţi şi am obţinut următoarea interpretare a rezultatelor.

Interpretare rezultate
În urma aplicării chestionarului pe un număr de 50 de subiecţi, dintr-un
eşantion constituit de convenienţă, dintre studenţii Facultăţii de Comerţ din anul I am
constatat următoarele aspecte.
Chestionarul vizează 7 factori care ţin de motivaţie, dintre care 3 tipuri de
motivaţie intrinsecă, 3 tipuri de motivaţie extrinsecă şi un tip care indică lipsa
motivaţiei (amotivaţia).
Pentru cele 3 tipuri de motivaţie extrinsecă, referitoare la reguli, identificare,
respectiv introspecţie, rezultatele au o orientare clar negativă a studenţilor din
eşantion de a se supune regulilor. Deci, putem spune că prezenţa lor la orelor se sport
nu se leagă de respectarea regulamentului în vigoare. Motivaţia extrinsecă prin
introspectie se referă la structurarea motivelor pe baza unui proces de maturizare ce
presupune o filtrare a realităţii prin modelele oferite, dar rezultată din experienţe
proprii. În cazul nostru, studenţii care au motive care reies din modelele de bază
cărora li s-a format personalitatea sunt în procentul cel mai mic. Cei mai mulţi au
răspuns la întrebările care vizau acest aspect cu puţin, iar imediat următorul răspuns
ca şi frecvenţă a fost deloc. Motivaţia extrinsecă prin introiecţie se referă la preluarea
nediscriminată a unor motive din realitate, pentru a se integra în grupuri, pentru a fi
acceptaţi la nivel social, pentru a fi dezirabili. Răspunsurile cele mai multe indică o
tendinţă evidentă spre acest tip de comportament. Putem spune că studenţii care vin
la orele de sport o fac mai mult pentru că ştiu că e general acceptat că e bine să faci
sport şi că astfel vor fi acceptaţi mai uşor. Între motivele extrinseci (deci care ţin de
exterior) ale studenţilor respondenţi predomină acceptanţa socială. Aceste motive nu
ţin de supunerea la reguli sau de exprimarea unor modele de personalitate preluate
din exterior şi filtrate.
Cele 3 tipuri de motivaţie intrinsecă se referă la stimulare, cunoaştere şi
reuşită.Motivaţia intrinsecă prin stimulare arată orientarea persoanei de a face sport
pentru că activitatea în sine este stimulatoare pentru ea. Pentru cei mai multi dintre
respondenţi (27%),acest lucru e puţin adevărat 22% din ei sunt stimulaţi moderat de
sport. În proporţie de 19% unii studenţi se simt realmente stimulaţi de activitatea
sportivă.
Motivaţia cunoaşterii arată interesul pentru noi tehnici, modalităţi noi de
practicare a exerciţiului fizic. Se pare că majoritatea (26%) prezintă un interes
moderat faţă de cunoaştere de astfel de tehnici.
Motivaţia intrinsecă a reuşitei se referă la dorinţa de performanţă în
domeniul sportiv, nu neapărat ca recunoaştere ci mai mult ca reuşită personală, care
depinde de gradul fiecăruia de aspiraţii şi de competenţe. Astfel, pentru cineva poate
fi vorba de a face 20 de flotări în timpul cel mai scurt, iar pentru altcineva măcar 2 –
3 flotări: e vorba de competenţe şi aspiraţii diferite, însă motivaţia pentru reuşită este
la fel de mare. Aşadar pentru studenţii care au răspuns reuşita ca motiv e moderat
importantă pentru 24% şi mult mai importantă pentru 23%. Putem spune că interesul
pentru reuşita personală e destul de crescut (procentele fiind apropiate). În concluzie,
motivele intrinseci care domină sunt reuşita şi cunoaşterea. stimularea de activitatea
în sine este mai scăzută.
Amotivaţia e lipsa de motivare pentru activitatea sportivă. În cazul nostru,
48% dintre răspunsuri resping total amotivaţia. Doar 2% din răspunsuri arată
amotivaţia ca, factor în absenţa la orele de sport.
Se pare că profilul motivaţional al studenţilor respondenţi este dominat de
nerespectarea regulilor, reuşită şi introspecţie. Asistăm la conturarea unei motivaţii
bazate pe competiţie şi modele sociale râvnite.

Răspunsuri Motivaţie Motivaţie Motivaţie Motivaţie Motivaţie Motivaţie amotivaţie


intrinsecă intrinsecă extrinsec extrinsecă- intrinsecă extrinsecă
-stimulare cunoaştere a-reguli identificare -reuşită -
introiecţie
Deloc 17% 12% 35% 25% 13% 5% 48%
Puţin 27% 23% 22% 26% 13% 13% 25%
Moderat 22% 33% 22% 21% 31% 26% 15%
Mult 14% 18% 10% 17% 29% 22% 9%
Exact 19% 12% 10% 10% 13% 32% 2%
motivaţie intrinsecă-stimulare

60-

50-

40-

30-

20-

10-

0-
deloc putin moderat mult exact

motivaţie intrinsecă-reuşită

70-

60-

50-

40-

30-

20-

10-

0-
deloc putin moderat mult exact
motivaţie extrinsecă-introiecţie

70-

60-

50-

40-

30-

20-

10-

0-
deloc putin moderat mult exact

amotivaţie

120-

100---

80-

60-

40-

20-

0-
deloc putin moderat mult exact
motivaţie intrinsecă-cunoaşte

70-

60-

50-

40-

30-

20-

10-

0-

deloc putin moderat mult exact

motivaţie extrinsecă-reguli

80-

60-

40-

20-

0- c putin moderat mult exact


deloc putin moderat mult exact
motivatie extrinsecă-identificare

60-

50-

40-

30-

20-

10-

0-

deloc putin moderat mult exact


DE CE PRACTICI SPORTUL TĂU ?
Folosind gradarea de mai jos vă rog indicaţi în ce măsura fiecare din
următoarele lucruri corespunde unuia din motivele pentru care tu practici
sportul tău în prezent.
SCOR
Nu corespunde deloc 1
Corespunde puţin 2
Corespunde moderat 3
Corespunde mult 4
Corespunde exact 5
DE CE PRACTICI SPORT ?
1.Pentru plăcerea pe care o simt când trăiesc experienţe incitante. 1 2 3 4 5 6 7
2.Pentru plăcerea pe care mi-o da cunoaşterea mai multor lucruri despre sportul pe
care-l practic. 1 2 3 4 5 6 7
3.Aveam motive bune pentru care să practic un anumit sport dar acum mă întreb dacă
ar trebui să continui să-l practic. 1 2 3 4 5 6 7
4.Pentru plăcerea de a descoperi noi tehnici de antrenament. 1 2 3 4 5 6 7
5.Nu mai ştiu acum; Am impresia că sunt incapabil de a reuşi în acest sport.123456 7
6.Pentru că îmi permite ca oamenii pe care îi cunosc să mă privească cu respect.123
4567
7.Pentru ca, după părerea mea, este una dintre cele mai bune modalităţi de întâlni
oameni. 1 2 3 4 5 6 7
8.Pentru că simt o mare satisfacţie personală în timp ce stăpânesc anumite tehnici
dificle de antrenament. 1 2 3 4 5 6 7
9.Pentru că este absolut necesar să practice sport dacă vrei să te menţii în
formă.1234567
10.Pentru prestigiul de a fi atlet. 1 2 3 4 5 6 7
11.Pentru că este una dintre cele mai bune căi prin care am ales să-mi dezvolt alte
părţi ale mele. 1 2 3 4 5 6 7
12.Pentru plăcerea pe care o simt atunci când îmi întâresc unele dintre punctele mele
slabe. 1 2 3 4 5 6 7
13.Pentru emoţia pe care o simt atunci când sunt cu adevărat implicat într-o
activitate. 1 2 3 4 5 6 7
14.Pentru ce trebuie să practic sport ca să mă simt bine. 1 2 3 4 5 6 7
15.Pentru satisfacţia pe care o simt atunci când îmi perfecţionez abilităţile. 1 2 3 4567
16.Pentru ca oamenii din jurul meu cred ca este important să te menţii în formă.1234
567
17.Pentru că este o modalitate bună de învăţa multe lucruri care îmi pot fi folositoare
în alte domenii din viaţa mea. 1 2 3 4 5 6 7
18.Pentru emoţiile intense pe care le simt atunci când practici sportul care îmi place.1
234567
19.Sunt confuz. Nu mai cred cu adevărat ca locul meu este în sport. 1 2 3 4 5 6 7
20.Pentru plăcerea pe care o simt atunci când execut aumite elemente dificile.1 2 3 4
567
21.Pentru că m-aş simţi prost dacă nu mi-aş face timp ca să-l practic.1 2 3 4 56 7
22.Pentru a arăta altora cât de bun sunt eu în sportul pe care-l practic.12 3 4 56 7
23.Pentru plăcerea pe care o simt atunci când învăţ noi tehnici de antrenament pe care
nu le-am mai încercat înainte. 1 2 3 4 5 6 7
24.Pentru că este una dintre cele mai bune modalităţi de a menţine o relaţie bună cu
prietenii mei. 1 2 3 4 5 6 7
25.Pentru că îmi place senzaţia de a fi implicat total în activitate. 1 2 3 4 5 6 7
26.Pentru că trebuie să practic sport regulat. 1 2 3 4 5 6 7
27.Pentru plăcerea de a descopăeri noi performanţe strategice. 1 2 3 4 5 6 7
28.Adesea mă întreb, se pare că nu reuşesc să-mi ating scopurile pe care mi le-am
stabilit pentru mine însămi. 1 2 3 4 5 6 7

BIBLIOGRAFIE
Burchel, Laura – psihologia activităţilor corporale – Sibiu, Editura Alma – Mater,
2003;
Burchel, Laura – Psihologia Sportului, Sibiu, Editura Alma-Mater, 2004;
Cosmovici Andrei – Psihologia generală, Iaşi , Editura Polirom, 1996;
Epuran, Mihai
Holdevici, Irina – Compendiu de psihologie pentru antrenori, Bucureşti, Editura
Sport – Turism, 1980;
Horghidan, Valentina şi colaboratorii – Psihologia normală şi patologică, Bucureşti,
Editura Globus, 2001.
Pelletier Luc, G. – Journal of Sport Exercise Pschology, 17,35-53, 1995;
Sălăvăstru, Dorina – Psihologia educaţiei, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
EDUCAŢIA SPORTIVĂ – SĂNĂTATE ŞI VIGOARE
Lect.univ.dr. Gheorghe JINGA

În condiţiile solicitărilor multiple şi ale cerinţelor vieţii cotidiene, în cadrul


cărora maşinăria secolului XX a potenţat viaţa spre noi cote de civilizaţie şi de
confort, strivit de automatizare, electronică şi cibernetizare, fiinţa umană a uitat
parcă de sine, lăsându-se, aşa, pe neobservate, pradă stresului şi sedentarismului. În
aceste condiţii, cu deosebire în activităţile predominant intelectuale, solicitarea
fizică este şi mai mult diminuată.
Pentru contracararea „maladiilor civilizaţiei”, cu efecte nocive asupra
fiinţei umane, cât şi pentru asigurarea unei stări de bună dispoziţie, de confort fizic
şi, mai ales, psihic, omul are nevoie de o sănătate robustă, de vigoare fizică şi
mentală, atribute care la vârsta studenţiei se pot realiza cu mai puţine eforturi decât
mai târziu.
Educaţia sportivă, presupune sădirea în conştiinţa tânărului a unor
convingeri solide şi de durată privind necesitatea practicării exerciţiului fizic,
alocarea unei părţi a timpului liber, sporturilor preferate, convingerea de efectele
benefice obţinute prin mişcare.
„Mintea balansează trupul, trupul cântăreşte mintea. Puse pe aceeaşi
balanţă, când acul se stabilizează la mijloc se realizează un echilibru perfect”
(Tudor Arghezi).
De-a lungul vremurilor, popoarele lumii civilizate au făcut din mişcare un
cult naţional. Vechea Eladă a descoperit şi cultivat spiritul olimpic pe care francezii
l-au relansat într-o versiune modernă. Palestrele şi termele romane reprezentau
adevărate temple de cultivare fizică, iar arenele romane – locuri de spectacole şi
circ dar şi „oaze de sănătate”. Frumuseţea corporală a fost ridicată la rang de
virtute.
În perioada contemporană, sportul domină tot mai mult viaţa
colectivităţilor umane; se cuceresc tot mai multe medalii olimpice dar se preocupă
deopotrivă, de antrenarea tinerilor, adulţilor şi vârstnicilor în practicarea
exerciţiilor fizice. Prin practicarea la scară naţională a sporturilor de iarnă, ţările
scandinave ne oferă: „Aspra lecţie a Nordului”; alergările de cros sau de maraton
de la New York, Sao Paolo sau San Sebastian, atrag în întreceri zeci de mii de
„privilegiaţi”; cu yolele lor, olandezii au supus apele mărilor; în sporturile de
îndemânare, Asia ne oferă „modelul de tenacitate”, Africa de Nord şi-a impus
supremaţia în alergările de rezistenţă, Cuba, în box, Brazilia, în fotbal, România, în
gimnastica feminină, iar jocurile din cadrul mondialelor „sportului rege”, provoacă
adevărate euforii naţionale.
Dispute memorabile, imagini de antologie, laureaţi şi mari învinşi,
recorduri neîncetat doborâte, fonduri fabuloase angajate în circuit, rivalităţi şi spirit
de fairplay – toate acestea reunesc sportul şi oamenii într-o lume mirifică şi pură,
fenomen de dimensiuni planetare pătruns adânc în conştiinţa oamenilor,
influenţând politicul şi existenţa socială.

Modelul somatic, de pregătire fizică, sportivă şi teoretică al absolventului

Limitarea practicării exerciţiului fizic doar ca obligaţie şcolară a primilor


doi ani de studenţie, ar însemna o gravă eroare pentru tânăr. Practicarea formelor
de mişcare preferate, în mod ritmic, independent sau organizat, se constituie într-o
necesitate permanentă.
Prin pregătirea asigurată pe băncile şcolii, continuată pe un plan superior la
nivelul facultăţii, studentul de azi, este de dorit să se situeze la absolvirea facultăţii
la parametrii superiori de emancipare motrică, de pregătire fizică şi sportivă.
În conceptul de ideal al omului contemporan, modelul absolventului este
posibil a se încadra în următorii parametrii:
a. Dezvoltarea somatică: robusteţe şi alură, cu indici de proporţionalitate
între înălţime şi greutate, fără surplus de ţesut adipos;
b. Pregătirea fizică: un nivel de motricitate complex, care să-i permită o
bună adaptare la situaţiile cele mai diverse, precum şi la satisfacerea în
condiţii normale a cerinţelor vieţii cotidiene. În plus, să prezinte o
ţinută corectă, să fie în măsură să execute cu uşurinţă şi eficienţă acte
motrice utilitar-aplicative (alergarea, săritura, aruncarea, escaladarea,
transportul de greutăţi etc.); să ştie să înoate şi să schieze, să practice
drumeţiile şi excursiile, să stăpânească orientarea cu busola, tehnica
vâslitului, a mersului pe bicicletă etc.;
c. Pregătirea sportivă: un bagaj minim de deprinderi motrice şi de
pregătire tehnico-tactică pentru practicarea unor probe sau ramuri de
sport (atletism, baschet, fotbal, volei, tenis, badminton etc.);
d. Pregătire teoretică:
Să cunoască principiile de bază privind practicarea exerciţiilor fizice şi a
sporturilor preferate, pentru un regim de viaţă igienică; să cunoască principalele
prevederi regulamentare ale ramurilor de sport de largă răspândire; în calitate de
viitor părinte, să dispună de cunoştinţele de bază pentru educaţia sportivă a
propriilor copii, pentru obişnuinţa de a practica exerciţiile fizice în mod sistematic,
ca mijloc util şi plăcut de petrecere a timpului liber.

Principiile de bază pentru practicarea exerciţiilor fizice a disciplinelor


sportive

În scopul realizării cu eficienţă a obiectivelor propuse prin practicarea


exerciţiilor fizice, ca orice activitate umană necesită respectarea unor principii de
ordin fiziologic, metodic, igienic şi tehnic, dintre care menţionăm:
a. Verificarea periodică a stării de sănătate este o cerinţă indispensabilă
practicării unor eforturi fizice, aceasta permiţând selecţionarea
mijloacelor de pregătire, dozarea efortului şi evitarea eforturilor
contraindicate.
b. Pregătirea şi adaptarea organismului la efort
Activitatea predominant fiziologică, care antrenează în efort marile funcţii
organice (circulaţia, respiraţia, excreţia, glandele cu secreţie internă), sistemul
muscular şi osteoarticular, sistemul nervos central şi periferic, pe cel vegetativ,
precum şi analizatorii (vizual, auditiv, tactil), practicarea exerciţiilor fizice impune
pregătirea şi adaptarea organismului la efort, prin exerciţii specifice , al căror grad
de accesibilitate, amplitudine, ritm şi complexitate va creşte progresiv.
„Încălzirea” presupune prelucrarea analitică a principalelor articulaţii şi
grupe musculare, a aparatului locomotor, circulator şi respirator.
Neglijarea acestui principiu, atrage riscul unor accidentări precum şi a unui
randament sub posibilităţile reale de efort ale practicantului.
c. Principiul accesibilităţii presupune gradarea exerciţiilor, începând cu cele
mai accesibile şi a curbei efortului (ascendentă – curbă de platou – descendentă).
Dozarea efortului necesită totodată lucrul compensator pe segmente şi pe grupe
musculare (acţionăm flexorii – relaxăm extensorii, alternăm lucrul pentru abdomen
– spate, membre inferioare – membre superioare).
Exerciţiile care solicită predominant viteza sau coordonarea, le plasăm în
prima parte, iar cele pentru forţă şi rezistenţă, în ultima parte a şedinţei de pregătire.
d. Principiul continuităţii
Menţinerea tonusului muscular, a tonicităţii generale şi a formei de efort, se asigură
prin practicarea ritmică a exerciţiilor fizice, nu doar ocazional. Reluarea efortului,
după perioade de întreruperi favorizează apariţia febrei musculare, creează
dificultăţi de exprimare motrică şi duce la instalarea prematură a fenomenului de
oboseală.
e. Igiena efortului
Efectele benefice ale practicării exerciţiilor fizice şi sporturilor preferate
pot fi realizate la cote de eficienţă, dacă practicantul dispune de un echipament
adecvat, începe şedinţa de pregătire pe un fond de odihnă şi relaxare, valorifică
factorii naturali de călire (apa, aerul, soarele), îmbină solicitările la efort cu pauze
de revenire, respectă un regim de viaţă igienică.
f. Refacerea după efort, presupune încheierea gradată a efortului, cu
exerciţii de liniştire şi relaxare, pe de o parte, apelează la mijloace de odihnă şi
recuperare, pe de altă parte.

Influenţele practicării exerciţiilor fizice asupra organismului

Practicarea exerciţiilor fizice reprezintă o activitate fiziologică conştientă şi


complexă, având la bază efectuarea unui lucru mecanic rezultat din mişcări ale
unor segmente şi din contracţii musculare de diferite intensităţi.
Exerciţiul fizic influenţează în primul rând morfologia de ansamblu a
corpului, aspectul somatic reprezentând de fapt asigurarea proporţiilor şi armonia
corporală, un echilibru funcţional al stării de sănătate fizică şi psihică.
Funcţiile organice se dezvoltă în paralel cu corpul, în concordanţă cu vârsta
şi cu solicitările la care este supus organismul, realizându-se aşadar un echilibru
între morfologic şi funcţional, o sinergie între funcţiuni, între organic şi psihic.

Mecanismul complex de implicare a organismului în susţinerea efortului


fizic.
Orice mişcare presupune contracţia unui lanţ mai mare sau mai mic de
grupe musculare, atrăgând în acţiune marile funcţiuni ale organismului.
Pentru realizarea contracţiei musculare, organismul are nevoie de
combustibil (în cazul de faţă glicogenul muscular). Acesta trebuie transportat la
nivelul contracţiei de către sânge (aparatul circulator). Pentru a produce energia
necesară contracţiei musculare, „arderea” se realizează cu ajutorul oxigenului
asigurat de către aparatul respirator. În urma arderii rezultă produse de uzură, ce
trebuie de asemenea, transportate şi eliminate prin intermediul sângelui şi apoi a
aparatului excretor. Combustibilul este asigurat pe calea aparatului digestiv şi
prelucrat cu ajutorul glandelor endocrine, sistemul nervos (neuroendocrin) reglând
toate aceste procese fiziologice.
Rezultă deci, că în cazul practicării exerciţiul fizic, prin angajarea marilor
funcţiuni, în special a aparatului circular şi a celui respirator, prin intermediul
sângelui ajunge să circule în întreg organismul o cantitate mai mare de oxigen care
se fixează în cantităţi sporite la nivelul ţesuturilor stimulând funcţiunea tuturor
celulelor şi deci a funcţiunilor organismului.

1) Influenţele exerciţiului fizic asupra aparatului locomotor


În structura scheletului uman, grosimea şi rezistenţa oaselor sunt
corespunzătoare funcţiilor statice şi dinamice pe care acestea trebuie să le
îndeplinească.
Deşi osul este o substanţă dură, care rezistă la acţiuni mecanice intense, el
posedă o maleabilitate care îi permite să se modifice continuu, adaptându-se
progresiv la necesităţile funcţionale, prin influenţe statice şi dinamice de lungă
durată. La sportivi se produce o îngroşare a oaselor şi creştere a rezistenţei lor.
Sub acţiunea aceloraşi forţe (statice şi dinamice), se modelează şi
articulaţiile. Forma, lungimea, grosimea şi rezistenţa capsulei articulare, a
ligamentelor şi a celorlalte elemente articulare, sunt influenţate de factorii mecanici
în practicarea exerciţiului fizic.
Muşchiul, ca organ activ al mişcării şi al locomoţiei, are o structură
funcţională bine definită. Lungimea fibrelor musculare este proporţională cu
amplitudinea mişcărilor iar grosimea, cu forţa contracţiei.
Prin practicarea exerciţiilor fizice, ţesutul muscular îşi măreşte volumul şi
structura, se angajează în activitate şi acele fibre care în viaţa cotidiană nu participă
frecvent la mişcare, se stimulează circulaţia capilară şi deschiderea unui mare
număr de vase de rezervă.
În cazul persoanelor antrenate fizic, activitatea fizică se realizează cu
economie de efort şi mai eficient. Un muşchi antrenat are în rezervă o mare
cantitate de substanţe energetice (glicogen, hemoglobină), pe care le poate utiliza
în efort. Coordonarea mişcărilor suprimă contracţiile inutile, diminuând prin
aceasta cauzele oboselii.

2) Influenţele asupra aparatului cardiovascular

Principalul rol al aparatului cardiovascular este legat de transportul la


ţesături a oxigenului şi a substanţelor energetice, pe de o parte şi de preluare şi
eliminare a produselor de dezasimilaţie, rezultate prin ardere, pe de altă parte.
La nivelul cordului cât şi al vaselor sanguine, în timpul efortului fizic au
loc importante procese de adaptare la efort, dintre care menţionăm: dezvoltarea
muşchiului inimii (miocardul), capabil să pulseze într-o contracţie o mai mare
cantitate de sânge; creşterea frecvenţei cardiace de la 70-80 pulsaţii pe minut (în
repaus), până la 120-180 şi chiar 200 (în efort intens). De asemenea, tensiunea
arterială (în special cea maximă), evoluează în raport cu efortul; sporirea debitului
circulant, de la 4-8 l/min (în repaus), la 20-40 şi chiar până la 70 l/min (la efort
intens); mărirea calibrului vaselor, sângele circulând prin ele cu mai multă forţă şi
viteză; influenţarea funcţiilor hematopoetice implicate în formarea şi dezvoltarea
celulelor sanguine. Numărul de globule roşii creşte, la fel şi cantitatea de
hemoglobină. Leucocitele se înmulţesc, mărindu-şi puterea lor funcţională. Scade
cantitatea de uree (inclusiv de colesterol).

3) Influenţele asupra aparatului respirator

Ca urmare a practicării exerciţiilor fizice, actul respirator comportă unele


adaptări şi perfecţionări, proporţional cu nivelul de antrenament, cu intensitatea şi
durata efortului;
- Debitul respirator, de la 6-8 l/min (în repaus), poate creşte la 50-100 l/min
(la efort). Datorită creşterii vitezei de circulaţie a sângelui, inclusiv la
nivelul alveolelor pulmonare, schimburile gazoase devin mai active;
- Frecvenţa respiratorie scade de la 16-18/min, la 12-10/min, în timp ce
amplitudinea lor şi capacitatea vitală creşte la cel antrenat;
- Creşterea capacităţii de transport şi schimburi între O2 şi CO2 este de patru
mai mare la omul antrenat. Apariţia „datoriei de oxigen”, (ca urmare a
creşterii cantităţii de acid lactic la nivelul muşchilor şi a timpului necesar
resistematizării acestuia), este cu mult mai scăzută la persoanele antrenate,
acestea fiind în măsură să susţină un efort mai intens şi mai de durată.

4) Influenţele asupra aparatului digestiv, nutriţiei şi excreţiei

În primul rând exerciţiul fizic activează funcţiile nutritive şi creează nevoia


de hrană.
Pe de altă parte, sub influenţa practicării exerciţiului fizic, acţiunea
glandelor digestive este mult mai activă, atât în reglarea proceselor mecanice
(mişcările peristaltice de transport al bolului alimentar prin stomac, intestinul
subţire şi cel gros) precum şi a celor chimice de metabolism, în timp ce la sedentari
digestia, secreţia şi excreţia se manifestă mult mai lent.
Mărginit în cea mai mare parte de pereţi musculari (abdominali, perineali,
diafragmul), de tonicitatea şi acţionarea acestora depinde în mare măsură digestia,
stabilitatea organelor abdominale cât şi activarea funcţiilor acestora (ficatul,
rinichii, splina, pancreasul şi glandele endocrine).
Exerciţiul fizic antrenează totodată procesele de secreţie şi excreţie.
Sudoarea eliminată prin piele este un preţios reglator al rinichilor şi al proceselor
de termoreglare, realizând în acelaşi timp eliberarea organismului de o parte din
produsele de uzură (toxinele). Se realizează de asemenea pierderi de apă, de ţesut
adipos şi scăderea în greutate.

5) Influenţele asupra sistemului nervos şi a vieţii psihice

Sub influenţa exerciţiilor fizice se realizează o dezvoltare funcţională


continuă a sistemului nervos în transmiterea senzaţiilor şi percepţiilor de la
periferie la centrii nervoşi şi a comenzilor, de la centru la periferie.
Actul motric dezvoltă sensibilitatea periferică (coborârea pragului de
excitabilitate), viteza de reacţie neuromotoare precum şi raportul dintre procesele
de excitaţie şi inhibiţie.
Refacerea după efort prin „odihnă activă” s-a dovedit metoda cea mai
rapidă şi completă. Fiziologic aceasta reprezintă schimbarea genului de activitate,
prin care centrii nervoşi anterior solicitaţi, sunt puşi în stare de repaus, odată cu
intrarea în acţiune a altor centri.
După un efort fizic bine condus, activitatea intelectuală este mai viguroasă,
procesele de analiză, de sinteză şi de memorie sunt mult stimulate.
Antrenamentul fizic şi efectele acestuia creează stări emoţionale, asigură
starea de confort şi de bună dispoziţie, formează trăsături morale şi de voinţă.

Pentru un regim de viaţă igienică

Fiecare dintre noi este direct interesat să dispună de o stare de confort


psihifiziologic, care să-i asigure buna dispoziţie şi un randament cât mai mare în
întreaga sa activitate.
Pentru a realiza această calitate, este bine să reflectăm şi să respectăm
următoarele recomandări:
• Dacă sunteţi un adept al consumului frecvent de alcool, trebuie să realizaţi
că aparentele satisfacţii sunt doar de moment, iar efectele, nocive şi cu
urmări de durată. Consecinţe negative apar şi în cazul abuzului de cafea şi
de fumat. Încercaţi să renunţaţi la ţigară;
• Un om ce se respectă, îşi alocă zilnic cel puţin 20 de minute pentru mişcare
(„O avuţie gratuită, dăruită timpului liber”). Orice om are această şansă,
însă puţini o şi valorifică! Câteva exerciţii în cameră, o alergare în parc,
mersul pe jos.., vă stau oricând la îndemână. Nu amânaţi pe mâine!;
• Chiar dacă sunteţi mai „gurmand” ori doar flămând (aţi sosit mai târziu
acasă), este bine să reţineţi că în timpul somnului absorbţia intestinală se
realizează mai greoi, metabolismul este mai lent. Apare deci pericolul să
depuneţi kilograme în plus! Încercaţi o masă de seară mai sumară, la
oarecare distanţă faţă de ora de culcării (2 ore) şi dacă se poate, ideală ar fi
o plimbare (sau jogging) între cele două momente;
• Dacă vreţi să scăpaţi de un surplus de kilograme, nu încercaţi s-o rezolvaţi
pe seama unui sever regim alimentar. Poate afecta starea de sănătate. Cea
mai sigură şi sănătoasă soluţie pentru slăbire este folosirea în acest scop a
exerciţiului fizic. (Alergarea de durată, jocuri sportive, mers pe bicicletă,
gimnastică de întreţinere la domiciliu, dansul ritmic, gimnastică aerobică,
drumeţii etc.). Dacă efortul dumneavoastră generează şi transpiraţie
sunteţi şi mai câştigat. Eliminaţi astfel apă şi toxine şi veţi fi cu siguranţă
mai suplu şi mai sănătos;
• Nu abuzaţi de sex, de nopţi albe şi veţi fi mai proaspăt şi mai eficient.

Apreciaţi-vă singuri armonia corporală şi gradul de adaptare la efort

• Pentru orice persoană care susţine eforturi fizice, specifice practicării


exerciţiilor fizice şi sporturilor preferate, este util să-şi evalueze gradul de
adaptare a propriului organism la efort (capacitatea de efort).
Puteţi să realizaţi singur acest lucru, aplicând testul „RUFFIER”, care
constă în:
- Măsurarea pulsului (frecvenţa cardiacă) în poziţia culcat pe spate, timp de
10×6=pulsul pe minut (P1);
- Efectuarea a 30 de genuflexiuni (pe durata a 45''), după care în aceeaşi
manieră se ia din nou pulsul (P2);
- La 45'' după efort, se ia pentru a treia oară pulsul (P3).

P1 + P 2 + P3 − 200
Datele obţinute se pun în formula , iar rezultatul se
10
interpretează altfel:
- valori sub 0=capacitatea de efort şi de adaptare foarte bună;
- valori între 0-5=capacitatea de efort şi de adaptare bună;
- valori între 0-10=capacitatea de efort şi de adaptare satisfăcătoare;
- valori între 10-15=capacitate de efort şi de adaptare modestă;
- valori peste 15=capacitatea de efort şi de adaptare slabă.

• Dacă sunteţi interesat în a verifica propria armonie corporală,


puteţi aplica următoarele formule:
- indicele BRUGCH (raportul dintre înălţime şi greutate). Se vor aprecia ca
limite normale astfel:
• pentru persoanele până la 164 cm înălţime: Gr.= I-100
• pentru persoanele între 165-174 cm înălţime: Gr.=I-105
• pentru persoanele peste 175 cm înălţime: Gr. = I-110.

- indicele QUETELET (câte grame din greutatea corporală corespund


fiecărui centimetru din înălţimea proprie), după formula:
Gr( grame)
IQ =
I (cm)
Se interpretează astfel:
Cifre între 300 – 500 g/cm=persoane cu armonie normală;
Cifre sub 300 g/cm = persoane debile;
Cifre peste 500 g/cm=persoane obeze.

- indicele ERISMAN (raportul dintre creşterea în înălţime şi cea în grosime,


I
după formula: I.E=Pt (perimetrul toracic) –
2

Se interpretează ca valori normale:


- 6 cm – pentru bărbaţi
- 4 cm – pentru femei

- indicele AMAR (raportul dintre lungimea bustului – din aşezat pe un scaun


B (lungimea bustului )
şi înălţimea corpului), după formula: I . A. =
I
Se interpretează ca valori normale:
- 0,52 – pentru bărbaţi;
- 0,53 – pentru femei

BIBLIOGRAFIE

Bucur C.I., Catina V., Educaţia Fizică specială, vol. II, Timişoara, 1973
Dragomir, Şt, Barta A., Educaţie Fizică – Manual pentru şcoli normale, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993
Ionescu A., Mazilu V., Exerciţiul Fizic în slujba sănătăţii, Editura Stadion 1971
Jinga Gheorghe – „Educaţia fizică şi sportul în mediul universitar”, Editura ASE,
2006
Metode psiho-pedagogice moderne
utilizate în pregătirea echipelor de performanţă

Lect.univ.dr.Motroc Nicoleta - Lucy

Teoretic, ideea de metodă vine dinspre ştiinţă. Dinspre cunoaşterea


ştiinţifică. Astfel, în înţelesul lui original cuvântul metodă provine din grecescul
methodos (alcătuit din odos – cale, drum şi meth - către, spre) ceea ce
înseamnă „cale care duce spre….. aflarea adevărului, cale către” …. adevăr, ‚cale
de urmat”……în vederea descoperirii adevărului, un mod de căutare, de cercetare,
de urmărire, de găsire a adevărului.
Metodele de instruire îşi au sorgintea în metodele de cercetare ştiinţifică.
Cu deosebirea că în învăţământ metodele capătă un specific aparte, au o
semnificaţie pedagogică, au altă menire decât cea destiinată cunoaşterii ştiinţifice
propriu-zise. Si anume, de această dată, metoda devine o cale de dezvăluire a
adevărului în faţa celor care învaţă, se transformă într-o cale de acces la aflarea
adevărului; într-o cale de transmitere şi respectiv de achiziţie a unui sistem de
cunoştinţe care redau anumite adevăruri; devine o cale de formare a unor
reprezentări care reflectă o anumită realitate. Sau, în alte împrejurări, metoda
devine o cale de redescoperire a unor adevăruri, noi doar pentru elevi, cunoscute
deja de umanitate, ori o cale pe care profesorul o urmează pentru a-i face pe elevi
să găsească singuri calea proprie de urmat în găsirea adevărului sau a unor soluţii la
problemele teoretice şi practice cu care se confruntă în procesul învăţării.
Când şi cum s-a ajuns la conceptualizarea metodei de instruire? Desigur,
incomparabil mai târziu decât o adevereşte existenţa ei în cursul unei îndelungate
practici a instrucţiei. Si anume, ideea de metodă a venit dinspre paradigma
carteziană, dinspre ştiinţă; dinspre înţelesurile atribuite acesteia de Rene Descartes
(1569-1650) în al său Discurs asupra metodei…., utilizată pentru „o bună
conducere a raţiunii şi căutare a adevărului în ştiinţe”.
Dar, începând din secolul al XVIII-lea, ideea de metodă vine şi dinspre
instituţia de învăţământ, în sensul că ea este legată de organizarea muncii în
colectivul de elevi a ordinii şi a disciplinei, a conducerii activităţii, a procedurilor
de învăţământ. După aceea, în secolul al XIX-lea, atunci când s-a constituit ideea
de instituţie şcolară publică, ideea de metodă pedagogică este legată de naşterea
disciplinelor de învăţământ, de adaptarea ştiinţelor la scopurile învăţământului, de
parcurgerea educativă a acestora, de o reflecţie asupra disciplinei şi a colectivului
de elevi. Iar mai apoi, reflecţia asupra conţinuturilor abordate se leagă de reflecţia
asupra finalităţilor pe care metodele le permit a fi atinse.
Cum s-ar spune, de aici înainte metoda absoarbe în sine şi aceste obiective,
este pusă în serviciul unor obiective de cunoaştere ştiinţifică. Si astfel, experienţa
instrucţională a convertit metodele ştiinţifice în metode de învăţământ (pedagogice)
propriu-zise.
Putem să concluzionăm de aici că metoda de instruire este rezultatul nu al
unui simplu transfer dinspre cunoaşterea ştiinţifică spre învăţământ, ci elaborarea ei
ţine de creaţia didactică.
În accepţie praxiologică, fiecare acţiune îşi are propria-i tehnică de
execuţie; fiecare acţiune include în structura ei funcţională o modalitate practică de
realizare a acesteia (de lucru) un mod specific de a duce la bun sfârşit respectiva
acţiune; un fel anume de a se proceda. Adică o metodă, înţeleasă ca purtătoare a
acţiunii.
Cum procesul de învăţământ are un caracter tranzitiv, conţinutul noţiunii
de metodă include în sine patru indicatori care-i definesc traiectoria:
1. punctul de plecare obiectivele de atins sau rezultatele aşteptate;
2. punctul de sosire sau la care urmează să se ajungă (obiectivele atinse
sau rezultate realmente obţinute, în fond identice cu cele propuse);
3. subiectul acţiunii;
4. obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea – care poate fi materia
sau conţinutul de învăţat.
În corelaţie cu interpretarea cibernetică, metoda de învăţământ are
semnificaţia unei tehnici de lucru ce încorporează în sine: elemente de programare
(a secvenţelor, a operaţiilor, comportamentelor etc.); elemente de comandă sau de
dirijare a activităţii elevului şi elemente de legătură retroactivă (feedback). În
această accepţie, metoda apare ca o modalitate de direcţionare a învăţării, prin
intervenţia stimulativă cu programării, însoţită de un control imediat şi sistematic
al rezultatelor parţiale înregistrate (de evaluare) şi de necontenită corectare şi
ajustare a mersului mai departe al ciclului instructiv dat.
Privită sub raport structural şi funcţional, metoda este considerată a fi un
model sau un ansamblu organizat de procedee sau moduri de realizare practică a
operaţiilor care stau la baza acţiunii şi care conduc în mod programat şi eficace la
realizarea scopurilor sau obiectivelor propuse. Câte operaţii include acţiunea
didactică în componenţa ei, în mod corespunzător tot atât de multe procedee
include în structura ei metoda ce acoperă acţiunea respectivă.
S-a emis cândva părerea că pregătirea psihică nu se realizează prin
mijloacele antrenamentului ci prin mijloace speciale.
Acum este clar pentru toţi că, în primul rând, mijloacele pregătirii fizice,
tehnice, tactice sau teoretice influenţează sfera psihică şi pot chiar realiza
pregătirea psihologică dacă sunt folosite cu orientare spre scopurile acesteia.
În al doilea rând, mijloacele pregătirii psihice vor fi luate din domeniul
psihologiei, pedagogiei şi sociologiei. Ele sunt în permanenţă asociate cu metodele
generale sau particularizate ale educaţiei: convingerea, exerciţiul, aprobarea,
exemplul, dezaprobarea, modelarea, întrecerea, supraînvăţarea,simularea,
suprasolicitarea (cu refacere adecvată).
În al treilea rând, mijloacele pregătirii vor fi alese din rândul metodelor şi
tehnicilor psihologiei, psihoterapiei şi psihoigienei, cu consultarea şi sprijinul
psihologilor sportivi. Ele pot fi utilizate la copii şi adolescenţi, dar cu prudenţă şi în
scop de instruire şi antrenare pentru stadiul superior al sportului de performanţă şi
în mod deosebit la juniori şi seniori în stadiile avansate ale performanţei.
Metodele pregătirii psihice greu pot fi despărţite de metodele intervenţiei –
consilierii, de metodele instruirii sau de cele psihoterapeutice.
O primă clasificare a metodelor de instruire psiho-pedagogice are în vedere
un criteriu istoric, de raportare a metodelor la cerinţele de ieri şi de astăzi ale
învăţământului, departajându-le în două grupe:
- metode vechi, denumite şi tradiţionale sau clasice,dogmatice ori
didacticiste, în esenţă cele care fac apel la comunicarea directă, în curs de
transformare şi ele;
- metode noi sau moderne, expresie a celor mai recente inovaţii pedagogice,
cu accent pe dezvoltarea personalităţii elevului.
Adoptând această diviziune, Robert Lafon subdivide metodele vechi în:
- metode aşa-zise didacticiste – verbale prin excelenţă, centrate pe
memoria reproductivă şi lipsite de interes pentru elev;
- metode atractive – bazate de obicei pe utilizarea jocului, fără să ţină
seama de efortul necesar învăţării;
- metode zise intuitive – fundamentate pe observarea lucrurilor şi
fenomenelor concrete sau a substitutelor acestora (imagini, metode, machete etc.);
- metode aşa numite tradiţionale, care se bazează pe experienţa
anterioară a copilului şi pe procedurile didactice şi intuitive mai sus amintite, de
regulă autoritare, ce îndeamnă la pasivitate şi riscă să conducă la o cultură
intelectualistă şi superficială formată.
În funcţie, apoi, de gradul de generalitate, de extensiunea sferei de
aplicabilitate, foarte
răspândită este şi clasificarea care face distincţie între:
- metodele generale sau marile metode de învăţământ, cum sunt:
expunerea, prelegerea, cursul magistral, conversaţia, lucrările practice şi
- metodele particulare sau speciale (restrânse la predarea unor
discipline de învăţământ sau aplicabile pe anumite trepte ale instrucţiei şi educaţiei).
De primele se ocupă didactica (metodologia) generală, iar de cele specifice
didacticile (metodologiile) speciale.
Foarte actuală şi operantă a început să devină clasificarea după criteriul
organizării muncii. În acest sens distingem:
1. Metodele de activitate individuală – bazate pe mecanismele individuale
ale gândirii, cum spune J.Piaget – divizate şi ele în: a)libere; b)sub direcţia
profesorului; c) programate.
2. Metode de activitate în doi (în perechi)
a) profesor – elev;
b) elev – elev.
3. Metode de activitate în echipă
a) grupuri efectuând aceeaşi activitate;
b) grupuri efectuând munci diferite.
4. Metode de activitate colectivă (cu întreaga clasă);
a) profesor – clasă (în mod esenţial în sens unic, frontal);
b) dialog profesor – clasă (în dublu sens);
c) discuţie (în sens multiplu).
5. Metode de activitate în grupuri mari
a) conferinţă, film;
b) dezbateri în grupuri mari, în masă.
Una dintre cele mai obişnuite clasificări din lucrările de didactică şi
manualele de pedagogie din ultimele decenii, ia în consideraţie funcţia
fundamentală pe care diversele metode o îndeplinesc în cadrul procesului de
învăţământ, împărţindu-le în două mari categorii:
a) metode de predare şi învăţare propriu-zise ordonate şi acestea
după obiectivul principal de realizat în:
- metode de transmitere şi asimilare;
- metode de formare şi priceperilor şi deprinderilor;
- metode de fixare sau consolidare;
- metode de aplicare;
- metode de verificare.
b) metode de evaluare a rezultatelor învăţării
A. METODELE DE COMUNICARE ORALĂ sunt cele bazate pe
limbajul oral, pe cuvântul rostit, ele sunt subdivizate în : metd.expozitive
(afirmative) dintre care amintim: descrierea, naraţiunea, demonstraţia teoretică,
explicaţia, prelegerea universitară şi metode interogative (conversative sau
dialogate) de diverse tipuri: discuţiile sau dezbaterile, discuţia – dialog, consultaţia
în grup, seminarul, discuţia în masă, asaltul de idei (brain-storming), discuţie
dirijată, dezbatere bazată pe întrebări recoltate în prealabil, discuţia liberă etc.
B. METODE DE COMUNICARE SCRISĂ (bazate pe limbajul
scris), cuvântul tipărit – instruirea prin lectură sau învăţarea după textul tipărit
(munca cu manualul sau cartea), analiza de text, informarea şi documentarea etc.
C. METODE DE EXPLORARE ORGANIZATĂ A
REALITĂŢII pe care le putem împărţi în două subgrupe principale, după
caracterul acţiunii exploratorii şi anume în:
C1. Metode de explorare directă a realităţii (observarea sistematică
independentă sau dirijată, observarea în condiţii de experimentare, orientarea
documentelor istorice, studiul de caz, efectuarea de machete, efectuarea de studii
comparative, elaborarea de monografii);
C2. Metode de explorare indirectă a realităţii dintre care o mare
varietate de tipuri de metode demonstrative şi metode de modelare.
D. METODE BAZATE PE ACŢIUNE (metode practice). În afară
de faptul că acestea servesc la însuşirea de noi cunoştinţe şi deprinderi, în esenţă
ele urmăresc operaţionalizarea sau instrumentalizarea noţiunilor, aplicarea lor
creatoare la realitatea practică, de unde şi denumirea de metdode operaţionale sau
instrumentale. După caracterul acţiunii ele se grupează în:
D1 . Metode de acţiune efectivă, reală sau autentică (tehnica
exerciţiului, group –training-ului etc.) şi continuând cu diferitele
tipuri de lucrări practice.
D2. Metode de acţiune simulată sau fictivă (metode de simulare)
din a căror categorie fac parte jocurile didactice, jocurile de simulare, învăţarea pe
simulatoare etc.
E. METODE DE RAŢIONALIZARE – a conţinuturilor şi
operaţiilor de predare –învăţare, centrate pe performanţă, pe eficienţă maximă, aşa
cum sunt: metodele algoritmice, instruirea programată, instuirea asistată de
calculator.
În concluzie putem spune că în practică multe din metodele
enumerate se reunesc într-o singură procedură metodică în funcţie de obiectivul
urmărit şi de gradul de instruire la care ajunge sportivul.
BIBLIOGRAFIE:

CERCHIT I. – Metode de învăţământ, Ediţia a II-a, Editura Didactică şi


Pedagogică R.A., Bucureşti 1980.

COLIBABA-EVULEŢ D. – Modelarea antrenamentului sportiv potrivit


exigenţelor competiţionale, în Educaţia fizică şi sport, nr.7, Bucureşti 1982.

EPURAN M. – Psihologia sportului de performanţă. Teorie şi practică,


Editura FEST, Bucureşti 2001.

NICULESCU M. – Elemente de psihologia sportului de performanţă şi


mare performanţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
Studiu privind capacitatea de refacere a studenţilor din echipa de
volei a Academiei de Studii Economice

Asist.univ.Smîdu Neluţa

Scopul acestui studiu este de a evidenţia gradul de adaptare la efort a


studenţilor din echipa reprezentativă de volei a Academiei de Studii Economice.
Investigaţia practică porneşte de la ipoteza de lucru, conform căreia studenţii
practicanţi cu o frecvenţă minimă a activităţii sportive, prezintă o capacitate de
refacere modestă spre slabă, fapt indus de o condiţie fizică de acelaşi nivel.
Refacerea reprezintă componenta trofotropă a antrenamentului sportiv, care
foloseşte în mod dirijat unele mijloace naturale sau de sinteză, provenite din mediul
extern sau intern, cu efecte fiziologice, în scopul accelerării restabilirii
homeostaziei de efort la nivelul anterior efortului şi chiar la un nivel superior prin
realizarea ,,supracompensării”, conform teoriei fiziologului Folbort.
Astfel se înţelege că refacerea dirijată, componentă intrinsecă a procesului de
antrenament, se adaugă refacerii naturale, spontane, care caracterizează pe fiecare
sportiv sau individ. Fiind o componentă a antrenamentului sportiv, refacerea, se
supune legităţii antrenamentului sportiv, care are două faţete: una ergotropă
(antrenamentul propriu-zis) şi cea trofotropă (refacerea, restabilirea după efort).
Refacerea dirijată, completează, compensează, accelerează refacerea naturală a
organismului (nu o poate substitui) care are loc într-o anumită succesiune:
indicatorii vegetativi revin în minute, indicatorii metabolici revin în ore; indicatorii
neurohormonali, enzimatici etc. revin în zile (1-3).
Refacerea este un proces complex, metodic, pedagogic, medical urmărit în toate
structurile planificării, începând cu cele din lecţia de antrenament (pauzele dintre
eforturi), continuând cu refacerea săptămânală, de etapă, anuală (planificată în
perioada de tranziţie) şi chiar refacere postciclu olimpic.
Structurată fazic, refacerea se ordonează astfel:
Faza I - refacere spontană, refacere rapidă – durată 20-30de minute, în care revin
parametrii functionali vitali (FC, FR, TA, temperatura corporală, concentraţia
hormonilor de efort), începe reîncărcarea depozitelor energetice musculare şi
eliminarea toxinelor acumulate (acid lactic). Refacerea poate fi accelerată prin
activitate fizică-respectiv practicarea unor exerciţii fizice dinamice, uşoare
(intensitate mică sau medie -40-60%) timp de 5-10 minute.
Faza a-II-a - refacere dirijată, refacere intermediară continuă, până la 1,5 - 2 ore
după încheierea efortului. Se produce încărcarea semnificativă cu glicogen a
depozitelor din muşchi şi reechilibrarea hidroelectrolitică a organismului. Tot in
această fază se produce o creştere evidentă a nivelului insulinei; aceasta are rol
special în metabolismul glucidic, unde activează transportul intracelular al glucozei
în glicogen. Se recomandă în această fază, administrarea băuturilor îndulcite, care
vor accelera refacerea depozitelor de glicogen, cu efecte pozitive în funcţionalitatea
muşchilor şi a ficatului.
Faza a-III-a – refacerea lungă se continuă până la 20 de ore post efort. În
această fază continuă completarea depozitelor de glicogen în muşchi şi se
desfăşoară procesele de ,,reparaţie musculară “ .
Schema de refacere pentru jucătorii de volei
Jocul de volei este caracterizat printr-o înlănţuire de reacţii motrice individuale şi
colective, executate cu mare viteză, forţă şi precizie pentru rezolvarea situaţiilor
variabile de joc. Voleiul se caracterizează printr-un efort aciclic, cu faze care se
repetă de foarte multe ori in timpul jocului (lovituri de atac, blocaje, plonjoane,
deplasări pe teren, pase, servicii ), efort intrerupt de pauze scurte (active, pasive).
Solicitarea organismului este de intensitate variabilă:
eforturi de intensitate maximă si durată scurtă (câteva secunde) ca: lovituri de atac,
blocaje, plonjoane.
eforturi submaximale (deplasari), pase.
Substratul metabolic este mixt (aerob si anaerob), dar cu predominanţa
efortului anaerob.
Adaptarea consumului energetic la efort se face treptat. Consumul energetic
începe să crească chiar înaintea desfăşurării efortului, datorită unui mecanism
reflex care contribuie la pregătirea organismului pentru efortul ce urmează.
Consumul energetic creşte apoi proporţional cu efortul depus (de la 10 şi chiar 20
de ori) faţă de valorile de repaus. În volei energia se eliberează alternativ brusc şi
lent.
În volei refacerea este: neuropsihică, neuromusculară şi metabolică, ponderea
primelor două crescând precompetiţional.
Relaţiile reciproce dintre efortul de antrenament, perioada de refacere şi
îndatoririle profesionale trebuie privite unitar în cadrul procesului destinat creşterii
randamentului. Sportivul, nu dă acelaşi randament în orice moment din cele 24 de
ore ale unei zile.
În general s-a observat două vîrfuri de activitate maximă in cursul unei zile:
între orele 10-11 si 16-17. În funcţie de aceste vîrfuri se vor fixa antrenamentele. În
practică însă nu se pot respecta cu stricteţe aceste ore.
Relaţia corectă dintre efortul dintr-un antrenament şi intervalul dintre mai multe
este o condiţie esenţială pentru mărirea randamentului. Timpul prea scurt pentru
odihnă nu permite refacerea capacităţii generale de performanţă şi duce la
micşorarea randamentului.
Mijloace de refacere
tehnici de relaxare simplă/analitică/sintetică;
hidroterapie – duş, cadă, bazin 32-36 grade C 15 min.
saună 15 min.(2min. saună+1min.duş), câte două sedinţe săptămanal
masaj manual 10 min. cu gheaţă 5 min., vibromasaj 10 min.
reechilibrare hidroelectrolitică 300 ml suc de fructe, cu 15 g glucoză-miere
medicaţie
alimentaţie
odihnă activă şi pasivă (somn).
Cercetarea practică asupra eşantionului s-a efectuat în perioada 09.11. –
07.12.2006. Subiecţii au participat în această perioadă la câte o lecţie de
antrenament pe săptămână (total 5 antrenamente), cu durată de câte 100 de minute,
în cadrul complexului sportiv din A.S.E. Bucureşti.
Eşantionul este format din 12 studenţi cu vârste cuprinse între 18 - 22 ani,
studenţi care frecventează cursuri la zi, distanţă şi masterat la facultăţile din
academie. În alcătuirea eşantionului, seriozitatea şi constanţa în participarea la
pregătire, au constituit criterii practice de selecţie pentru această activitate.
S-a utilizat un mijloc de obiectivizare a nivelului de refacere post efort,
respectiv indicele Dorgo. Formula indicelui Dorgo este : ( P1 + P2 + P3 + P4 ) –
300 10
P1 - F.C.(frecvenţa cardiacă ) în repaus ;
P2 –F.C. în minutul 5 după efort;
P3 – F.C. în minutul 30 după efort ;
P4 – F.C. după o oră de la incheierea efortului ;
Interpretare : - 10 şi -5 = foarte bine (FB)
- 5 şi 0 = bine (B)
0 şi + 5 = mediu (M)
5 şi 10 = slab (S)
peste 10 = nesatisfăcător (N)
Subiecţii au fost instruiţi înainte de începerea efectivă a studiului, asupra
modului în care îşi controlează frecvenţa cardiacă (prin examinarea pulsului) în
diferite momente pre şi post efort.
După centralizarea datelor obţinute la nivelul întregului grup, în urma comparării
valorii indicatorilor P1- P4 (pulsul în repaus, respectiv pulsul la o oră de la
încheierea antrenamentului) al unui subiect a cărui capacitate de refacere post efort
este bună, fapt indicat de indicele Dorgo a cărui valoare este de – 0,08, am
constatat că diferenţa dintre P1 şi P4 este de 7, 2 bătăi/ minut, pe când la un subiect
a cărui capacitate de refacere este foarte slabă, Indicele Dorgo având valoarea de
11,2 , diferenţa dintre P1 şi P4 este de 30,4 bătăi / minut.

Subiect a cărui capacitate de refacere post efort este bună


P1 P2 P3 P4 Media
minutul minutul o oră aritmetica
Indicele
Antrenament repaus 5 după 30 după după pe
DORGO
efort efort efort antrenamen
t
60(s) 60(s) 60(s) 60(s)
A1 60 92 84 68 76.00 0.40
A2 60 92 80 64 74.00 -0.40
A3 60 88 80 68 74.00 -0.40
A4 60 88 80 68 74.00 -0.40
A5 60 92 84 68 76.00 0.40
INDICATORI STATISTICI
Media aritmetică 60.00 90.40 81.60 67.20 74.80 - 0,08

Subiect a cărui capacitate de refacere post efort este nesatisfăcătoare

P1 P2 P3 P4 Media
minutul 5 minutul o oră aritmetică
Indicele
Antrenamentul repaus după 30 după după pe
DORGO
efort efort efort antrename
nt
60(s) 60(s) 60(s) 60(s)
A1 68 128 120 104 105.00 12.00
A2 68 124 116 100 102.00 10.80
A3 68 124 116 96 101.00 10.40
A4 72 120 116 100 102.00 10.80
A5 72 128 120 100 105.00 12.00
INDICATORI STATISTICI
Media aritmetică 69.60 124.80 117.60 100.00 103.00 11.20

- De aici reiese că refacerea organismului după efort are un caracter individual,


conform particularităţilor subiectului si anume: starea de antrenament şi de
sănătate, mijloacele de refacere aplicate după efort.
În urma unui antrenament de volei , centralizând datele obţinute de la întregul grup
studiat se observă că valoarea medie a frecvenţei cardiace în momentul
premergător începerii lecţiei de antrenament este de 66 bătăi/ minut,
P2 - pulsul după 5 min. de la încheierea antrenamentului prezintă o valoare
medie a grupului de 106,67 bătăi/min.;
P3 - pulsul după 30 de min. de la incheierea antrenamentului indică o scădere la
o valoare medie a grupului de 94 bătăi/ min.
P4 - pulsul după o oră de la încheierea antrenamentului indică o apropiere a
valorii medii ce caracterizează grupul la 16,33 bătăi/min, faţă de valoarea
frecvenţei cardiace la momentul începerii lecţiei de antrenament
Indicele Dorgo - indică o valoare pozitivă, respectiv 4,9 unităţi, ceea ce
înseamnă că întregul grup studiat, prezintă o refacere de nivel mediu.
Grupul studiat este omogen, fapt ce reiese din valorile coeficientului de
variabilitate cuprinse între 13,18 – 15%.
ANTRENAMENTUL 1

P1 P2 P3 P4 Media
minutul 5 minutul o oră aritmetica
SPORTIVI repaus după 30 după după pe Indice
efort efort efort antrenam DORGO
ent
60(s) 60(s) 60(s) 60(s)
B. V. 60 92 84 68 76.00 0.40
P. R. 56 92 80 68 74.00 -0.40
G. L. 60 88 84 80 78.00 1.20
S. C. 60 104 88 80 83.00 3.20
P. D. 60 100 88 80 82.00 2.80
D. B. 72 120 100 88 95.00 8.00
P. M. 60 96 84 76 79.00 1.60
C. C. 60 92 84 68 76.00 0.40
C. N. 80 120 100 80 95.00 8.00
M. B. 84 116 100 100 100.00 10.00
P. A. 72 132 116 96 104.00 11.60
O. D. 68 128 120 104 105.00 12.00
INDICATORI STATISTICI
Media aritmetica 66.00 106.67 94.00 82.33 87.25 4.90
Eroarea Standard 2.63 4.52 3.83 3.57
Mediana 60 102 88 80
Modul 60 92 84 80
Abaterea Standard 9.11 15.66 13.27 12.35
Dispersia 82.91 245.33 176.00 152.61
Amplitudinea 28 44 40 36
Minim 56 88 80 68
Maxim 84 132 120 104
Coeficientul de
variatie 13.80 14.68 14.11 15.00

Analiza rezultatelor obţinute confirmă ipoteza formulată în debutul studiului


şi se argumentează prin următoarele concluzii:
În urma investigaţiilor fiziologice şi după antrenamentele de volei, la intervale
de timp standardizate, am obţinut următoarele rezultate ale grupului studiat:
- 16,6% din studenţii echipei reprezentative a A.S.E. au o bună refacere post
efort (B)
- 41,6% prezintă o refacere de nivel mediu (M)
- 33,3% prezintă o capacitate slabă de refacere (S)
- 8,3% prezintă o capacitate de refacere nesatisfăcătoare (N).
Valoarea medie a indicelui Dorgo ce caracterizează întregul grup ,în perioada
studiată indică un calificativ mediu ( 4,53), iar omogenitatea este mare la toate
momentele investigate.

BIBLIOGRAFIE

Bota, Cornelia, Fiziologie generală. Aplicaţii la efortul fizic, Editura Medicală,


Bucureşti,2002.
Drăgan, Aurel, Volei- noţiuni de bază, Editura Fundaţiei României de Mâine,
2000;
Drăgan, Ioan, Medicina sportivă, Editura Medicală, Bucureşti, 2002.
Gagea, Adrian, Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999.
Nenciu, Georgeta, Fiziologia generală şi a efortului fizic, Vol. I, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2005.
Sabău, Elena, Mijloace de refacere şi recuperare în activitatea sportivă, Editura
Bren, Bucureşti, 2005.
Tudor, Stelian, Volei - Compendiul pregătirii voleibalistului de performanţă,
Editura Chiro, Bucureşti, 1998.
Oportunităţi ale educaţiei fizice şi sportului
universitar în spaţiul european
Conf. Univ. Dr. Gabriel PopescuANEFS - Bucureşti

Cuvinte cheie: oportunităţi, educaţie fizică, sport universitar, spaţiu


european

Introducere
Documentele Consiliului European susţin „transformarea Uniunii
Europene în principala economie din lume bazată pe cunoaştere. Acest deziderat va
putea fi îndeplinit numai dacă educaţia şi formarea vor funcţiona ca factori de
creştere a economiei, cercetării, inovaţiei şi competitivităţii, de creştere susţinută a
numărului locurilor de muncă, a incluziunii sociale şi a cetăţeniei active”.
Dimensiunile intelectuale, culturale, sociale si tehnice ale continentului
trebuie consolidate. Instituţiile de învăţământ superior sunt chemate să joace un rol
fundamental în acest sens.
Universităţile europene sunt mobilizate în consolidarea poziţiei Europei în
lume, prin îmbunătăţirea continuă a procesului educaţional oferit cetăţenilor săi.
Deşi nu se specifică nimic în documentele europene despre educaţie fizică
şi sport ele se regăsesc înglobate în sistemul educativ şi socio-cultural legiferat.
Conform misiunilor generale, aceste două domenii, sunt legate direct de
managementul resurselor umane.
La nivel global, ne îndreptam spre o perioada de mari schimbări în
învăţământ şi în condiţiile de studiu, spre o diversificare a modului de abordare a
carierei profesionale, în care studiile şi instruirea trebuie să facă faţă exigenţelor de
compatibilizare europeană.
Un sistem superior de pregătire trebuie să ofere oportunităţi optimale în
găsirea domeniului personal de performanţă.
Conform noilor conjuncturi, spaţiul european deschis al învăţământului
superior oferă un număr mare de perspective.
Respectând diversitatea, se impun eforturi continui de înlăturare a
barierelor şi de dezvoltare a unui cadru pentru predare şi studiere, care ar spori
mobilitatea şi cooperarea din ce în ce mai strânsă în spaţiul european.
O mare parte din originalitatea şi flexibilitatea acestui sistem va fi
obţinută, în buna parte, prin valorificarea creditelor trasferabile. Acest lucru va
permite accesul la pregătire şi formare continuă în ritm propriu de lucru, pe
parcursul vieţii.
Societatea cunoaşterii presupune un nou contract între universitate –
societate. De aceea, responsabilitatea socială şi culturală a universităţilor e
mai mult decât o simplă reacţie la economia de piaţă sau la imperativele imediate
ale societăţii.
Trebuie găsite soluţii complexe de compatibilizare sistemică.
Cultura evaluării", "sistemele de educaţie şi formare pot avea un
semnificativ impact pozitiv asupra economiei şi societăţii.
Inechităţile din educaţie şi formare continuă pot determina costuri
ascunse uriaşe ale uniunii europene.
În cadrul pregătirii, educării, formării şi integrării resurselor umane la nivel
continental, prin obiective şi efecte de lungă durată, un rol hotărâtor îl au educaţia
fizică şi sportul universitar.

Metodă
Pe baza studiului documentelor europene ce fundamentează strategic
construcţia societăţii bazată pe cunoaştere şi pregătire continuă pe tot parcursul
vieţii, a tradiţiilor educaţionale şi sportive universitare româneşti pot fi identificate
oportunităţi strategice şi operaţionale de armonizare a acestui domeniu, cu
exigenţele europene.

Conţinut

Obiectivele de formare, educare, integrare a forţei de muncă ce reies din


documente, sunt complexe, diverse şi foarte importante. Educaţia fizică şi sportul
universitar, dezvoltate în profil relaţional şi acţional, calitativ şi cantitativ, îşi pot
aduce contribuţia în:
Ö ridicarea calităţii pregătiri forţei de muncă;
Ö mărirea alternativelor de mobilitate acţională şi relaţională în
spaţiul european (sportivi, antrenori, cadre didactice, cercetători,
medici, jurnalişti, consilieri, manageri, etc.);
Ö îmbunătăţirea, menţinerea, ameliorarea stării de sănătate, a
condiţiei fizice;
Ö valorificarea superioară a cercetării ştiinţifice privind performante
tehnologice sau ale capacităţii umane;
Ö construirea, promovarea valorilor culturale naţionale şi europene;
Ö întărirea prestigiului continental;
Ö impunere valoric-ierarhică la nivel mondial;
Ö mărirea substanţială a numărului studenţilor ce practică sistematic
activităţi de educaţie fizică sau sport;
Ö valorificarea superioară formativă şi educaţională, a mediului
sportiv ;
Ö îmbunătăţirea rezultatelor sportive;
Ö mărirea exponenţială a sistemului competiţional;
Ö întărirea relaţiilor pozitive: de prietenie, colaborare, ajutor;
Ö îmbunătăţirea procesului de cercetare ştiinţifică;
Ö dezvoltarea cluburilor sportive universitare de profil;
Ö dezvoltarea fără precedent a alternativelor operaţionale ale
educaţiei fizice şi sportului în mediul universitar.
Avantajele educaţiei fizice şi sportului universitar, în contextul exigenţelor
impuse de consiliul Europei, pot fi deosebite: Ele se referă la:
 creşterea volumului informaţional;
 îmbunătăţirea sistemului relaţional şi al schimburilor de
valori;
 ameliorarea procesului de cunoaştere;
 extinderea transfrontalieră a tradiţiilor;
 dezvoltarea sentimentului de apartenenţă, de comuniune;
 definirea comunităţii valorice a spaţiului universitar
european;
 dezvoltarea spiritului de solidaritate socială, a spiritul de
echipă
 promovarea spiritului olimpic;
 promovarea ideii de unităţii de reprezentare continentală.
În marile confruntări mondiale, ţările europene oferă o imagine valorică de
reprezentare, distinctă, în care identităţile naţionale şi interesele comune pot
interacţiona şi consolida prestigiul continental.
Sportul universitar ar putea să-şi aducă contribuţia în perfecţionarea
eficienţei si echităţii sistemelor europene de educaţie şi formare ca o condiţie
pentru creştere şi coeziune socială.
Profesorii şi studenţii pot circula liber în spaţiul european. În conformitate
cu noile strategii chiar se recomandă mobilitatea studenţilor măcar un semestru în
universităţile continentului.
Sportul universitar face parte integrantă din dimensiunea europeană a
educaţiei. Dacă se va trece cu vederea acest aspect deosebit şi ritmul de dezvoltare
al comuniunii va fi mult încetinit.
Libertatea academică şi autonomia universitară pot să constituie factori
dinamizatori ai integrării educaţiei fizice şi sportului universitar în spaţiul
european.
Ea consfinţeşte libertatea de exprimare şi acţiune în promovarea
adevărului, învăţământului, cercetării.
Prin asumarea vocaţiei tradiţionale, academiile, universităţile, trebuie să-şi
să dezvolte pe deplin potenţialul lor pe termen lung şi să rezolve probleme
fundamentale ale societăţii, culturale, formative, socio-integrative, educaţionale, de
promovare a imaginii. Într-o societate bazată pe cunoaştere investiţiile realizate în
dezvoltarea capitalului uman sunt obligatorii. Ele trebuie să asigure dezvoltarea
educaţiei şi formării de-a lungul întregii vieţi, în aşa fel încât schimbările şi
restructurările din economie să nu producă efecte adverse pentru coeziunea socială.

Educaţia fizică şi sportul universitar pot să-şi aducă contribuţia în susţinerea


edificării unei societăţi şi economii de succes, bazate pe cunoaştere prin
formarea de noi atitudini şi capacităţi, prin acces mult mai larg la
oportunităţile de educaţie şi de învăţare permanentă şi chiar prin măsuri de
protecţie socială (incluzând antidiscriminarea şi eliminarea diferenţelor de
gen).
Educaţia fizică şi sportul universitar ar putea contribui la promovarea
superiorităţii modelului european de formare, educare integrare, în lume. Ele
ar putea să determine direct transformarea spaţiului european în cea mai
atrăgătoare regiune pentru studenţi, savanţi şi cercetători, sportivi şi
antrenori.
În cadrul managementului resurselor umane trebuie găsite soluţii
concrete privind îmbunătăţirea activităţii de educaţie fizică şi sportivă
universitară, la nivel european dar şi naţional.

Soluţii strategice şi operaţionale specifice României:

Ò dezvoltarea ofertei operaţionale în educaţie fizică şi


sportivă universitară;
Ò valorificarea domeniului culturii fizice şi sportului
românesc prin integrare în strategia globală a pregătirii
universitare europene;
Ò libera circulaţie a studenţilor sportivi, a antrenorilor în
mediul universitar;
Ò realizarea de schimburi cultural-sportive la nivel de
masă;
Ò extinderea sistemului competiţional bilateral, zonal,
european;
Ò dezvoltarea unor proiecte de valorificare continentală a
tradiţiilor naţionale, în contextul culturii europene;
Ò fundamentarea pe noi baze a cluburilor sportive
universitare de performanţă;
Ò dezvoltarea unor proiecte competiţionale de masă cu
efecte socio-integrative de mare impact şi cu efecte de
lungă durată (cum ar Festivalul Universitar al Sportului
Aerobic 1 );
Ò antrenarea unor surse de finanţare mixte în dezvoltarea
şi valorificarea sportului universitar de masă sau de
performanţă;
Ò îmbunătăţirea bazei materiale ale instituţiilor de
învăţământ superior;
Ò înfiinţarea unor centre de excelenţă sportivă
universitară, pe discipline, pe centre universitare;
Ò asigurarea accesului la libera determinare a activităţilor
opţionale;

1
Iniţiat de noi
Ò promovare prin mass media a evenimentelor şi a
competiţiilor din mediul universitar;
Ò promovarea unui nou sistem competiţional universitar,
cu echipe mixte a diferitelor universităţi asociate pe
centrul universitar, pe zonă, la nivel naţional sau
internaţional;
Ò promovarea unor noi ramuri sportive;
Ò realizarea unor noi eşalonări a activităţii de
performanţă sportivă universitară.
Suntem siguri că foarte repede toate aceste deziderate vor deveni
realităţi ale mediului universitar românesc. Noi credem în capacitatea
României de a se alinia în domeniul educaţiei fizice şi sportului universitar la
nivelul exigenţelor europene.

Direcţii de integrare sistemică a oportunităţilor


operaţionale în mediul universitar prin activităţi:

Necompetiţionale Competiţionale

Educaţie Artă
fizică spectacol de masă

de
Recuperare performanţă

Activitate de sănătate
şi ameliorare a
condiţiei fizice

Concluzii

Conform modelului social european, „noua paradigmă de investiţie în


educaţie şi formare, în Uniunea Europeană”, trebuie să acorde şi în România,
prioritate dimensiunilor cercetării şi educaţiei permanente prin intermediul
educaţiei fizice şi sportului universitar.
Necesitatea sporirii substanţiale a investiţiilor în resurse umane pe această
direcţie, reprezintă o condiţie obiectivă a performanţelor viitoare în managementul
resurselor umane.
Educaţia fizică şi sportul universitar pot fi mesageri strategici, politici, de
promovare extindere sau relaţionare în mediul european.
Proiectele, programele de lucru trebuie să fie întemeiate pe calitate şi
eficacitate, pe accesibilitate şi pe deschidere faţă de sfera sistemelor de educaţie şi
formare. Proiectele româneşti pot face din Europa .atât un spaţiu de referinţă
mondial pentru calitatea şi relevanţa, cât şi destinaţia favorită a studenţilor,
oamenilor de ştiinţă şi a cercetătorilor din alte zone ale lumii.
Educaţia şi formarea trebuie să joace un rol decisiv în atragerea şi reţinerea
talentelor în Europa.
Bibliografie
Modernizarea sistemelor de educaţie şi formare europene: eficienţa si echitate
Traducere autorizata dupa Recognition issues in the Bologha Process / Sjur
Bergan (ed/). Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2003. – pp.251-254
Claude Allegre, Ministru pentru Educaţie Naţională, Cercetare si Tehnologie
(Franta) ,Luigi Berlinguer Ministru pentru Instruire Publică, Universităţi şi
Cercetare (Italia) Tessa Blackstone Ministrul Învăţământului Superior ,(Marea
Britanie) Jurgen Ruettgers Ministrul Educaţiei, Ştiinţei, Cercetării şi Tehnologiei
(Germania) ,12 octombrie 2006 ec.europa.eu

Noi recomandari in recunoastere: recunoasterea invţamantului preuniversitar si


recunoasterea invţamantului universitar din Europa si alte parti ale lumii"
(Riga, Letonia, 26-26 ianuarie 2007)
Concluziile si recomandarile Seminarului Bologna Autor: traducere dupa:
www.aic.lv --
Data publicarii: 20 februarie 2007
Investiţia eficientă în educaţie un imperativ pentru Europa COMISIA
COMUNITĂŢILOR EUROPENE.
Feed-back-ul - componentă a comunicării didactice
Lector univ. dr. Cristiana Lucreţia Pop

Feed-back-ul reprezintă în comunicare acea componentă esenţială care arată


măsura în care mesajul a fost “înţeles, crezut şi acceptat” (Longenecker, 1969). El
poate fi definit ca “toate mesajele verbale şi nonverbale pe care o persoană le transmite
în mod conştient sau inconştient ca răspuns la comunicarea altei persoane” (Gamble,
Gamble, 1993).
Pentru a sublinia importanţa comunicării şi, legat de ea, a feed-back-ului în
instruire, Thorndike (apud Deliu) afirmă că: “repetarea fără corectarea sau confirmarea
rezultatului repetării nu duce la progres”. În sprijinul acestei afirmaţii aduce rezultatele
unui experiment prin care se cerea subiecţilor, legaţi la ochi, să traseze 1000 de linii
egale (de 4 inci fiecare). În timpul testului subiecţii nu au primit nici un fel de indicaţii
referitoare la corectitudinea îndeplinirii sarcinii, astfel că liniile trasate la începutul
experimentului erau la fel de imprecise ca şi cele de la sfârşit.
În comunicarea didactică, cea care este specifică procesului de învăţămînt,
feed-back-ul poate veni atât de la profesor ca răspuns la activitatea elevului /
studentului, cât şi de la acesta din urmă ca reacţie la prestaţia profesorului. Referindu-
se la feed-back-ul oferit de profesor, autori ca Hellriegel, Slocum, Woodman (1992,
apud Pâinişoară) stabilesc o serie de cerinţe pe care acesta ar trebui să le respecte:
- să se bazeze pe încrederea dintre profesor ca emiţător şi student în rolul
receptorului:
- să fie mai degrabă specific decât general, este de preferat să conţină exemple sau
să se refere la evenimente recente şi să se evite formulări ce se referă la categorii
de persoane (tinerii de azi, am mai văzut eu ca voi, etc);
- să fie oportun, să fie oferit la timpul în care studentul pare a fi gata să-l accepte;
- să se refere la secvenţe de acţiune pe care receptorul le poate acoperi în timpul
prevăzut, să nu fie excesiv;
- să fie verificat, profesorul poate cere să fie reformulată indicaţia pentru a se asigura
dacă ceea ce a intenţionat să transmită a fost recepţionat şi înţeles corect.
Feed-back-ul nu se substituie evaluării, dar în procesul didactic poate lua
formă evaluativă, spre deosebire de feed-back-ul nonevaluativ. Tipul evaluativ
presupune exprimarea unei opinii, bazată pe o judecată ce se raportează la propriul
sistem de valori. În această categorie intră trei tipuri de feed-back: pozitiv, negativ şi
formativ.
1. Feed-back-ul evaluativ pozitiv imprimă comunicării continuitate pe direcţia
aleasă; dacă, de exemplu, audienţa este atentă şi mulţumită de modul în care susţinem
o prelegere, vom continua în acelaşi mod.
2. Feed-back-ul evaluativ negativ are o funcţie corectivă, care intervine pentru
diminuarea sau eliminarea comportamentelor de comunicare nepotrivite.
3. Feed-back-ul formativ este o variantă mai subtilă a feed-back-ului negativ,
care oferă studentului posibilitatea de a-şi corecta greşelile fără a fi pus într-o situaţie
nefavorabilă în faţa colegilor. Dacă feed-back-ul evaluativ pozitiv trebuie oferit
imediat ce o activitate s-a încheiat cu succes, feed-back-ul formativ presupune
amânarea acestuia până la reluarea activităţii (până la următoarea lecţie). Formulări de
genul “să încercăm să eliminăm greşelile pe care le-am făcut săptămâna trecută” vor
avea mai degrabă efectul unei indicaţii metodice decât al unei critici.
Feed-back-ul nonevaluativ este eficient în a întreţine şi optimiza comunicarea
deoarece este orientat spre dezvăluirea sentimentelor unei persoane şi conturarea unor
păreri asupra unui subiect. Caracteristic este faptul că nu vom influenţa sentimentele şi
părerile celuilalt prin enunţarea propriilor noastre judecăţi, lăsând interlocutorul să
găsească singur soluţii sau răspunsuri. În această categorie specialiştii au inclus patru
tipuri de feed-back: de sondare, de înţelegere, suportiv şi “cu mesaj eu”.
1. Feed-back-ul de sondare presupune informaţii suplimentare care să le
completeze pe cele pe care interlocutorul nostru ni le oferă din proprie iniţiativă. Un
exemplu citat de Pâinişoară (2003) este al unui student care o primit o notă mică la
examen şi ne spune că este foarte nemulţumit; conform acestui tip de feed-back am
putea să-l întrebăm ce anume îl nemulţumeşte în situaţia respectivă, dându-i astfel
posibilitatea să identifice adevărata motivaţie a stării sale.
2. Feed-back-ul de înţelegere presupune să încercăm să apropiem cât mai mult
sensul intenţionat de cel ce ne vorbeşte de sensul pe care noi îl interpretăm. O tehnică
utilă în acest sens este parafrazarea, adică să încerci să exprimi cu propriile cuvinte
ceea ce tocmai ţi s-a spus. În acest fel este este încurajată o exprimare mai bogată în
detalii şi, implicit, în informaţii.
3. Feed-back-ul suportiv este dificil pentru că presupune empatie. Atunci când
o persoană ne prezintă o problemă pe care o consideră semnificativă, acordând un
feed-back suportiv, arătăm că şi pentru noi respectiva problemă este semnificativă. În
opoziţie cu această situaţie este minimalizarea problemelor celorlalţi prin comentarii de
genul “te frămânţi pentru atâta lucru ?” sau ’’lasă că trece’’. Este desigur, dificil pentru
un cadru didactic, care întâlneşte săptămânal între 100 şi 400 de studenţi să aibă pentru
toţi timpul şi energia de a le acorda tuturor soluţii de tip suportiv şi aceeaşi atenţie. În
această situaţie vorbim la modul ideal, dar în postura de antrenor, cred că acest tip de
feed-back trebuie aplicat de fiecare dată când e necesar.
4. Feed-back-ul “cu mesaj eu” presupune evitarea formulărilor prin care
mesajul negativ este centrat pe cel cu care vorbim, pe student în cazul nostru. Această
abordare conduce deseori la dificultăţi şi chiar la blocaje în comunicare, o atitudine
ostilă şi efecte negative asupra climatului de lucru. Pentru a evita astfel de situaţii,
Gordon propune ca mesajul să-l aibă ca subiect pe cel care oferă feed-back-ul, de
exemplu în loc să-i spunem unui student care vorbeşte în timpul explicaţiilor “mă
deranjezi”, putem spune: “ca să pot da o explicaţie pertinentă am nevoie să nu fiu
întrerupt”. Putem, astfel, obţine modificarea comportamentului fără a prejudicia
imaginea de sine a studentului.

Tehnicile feed-back-ului

Pentru ca feed-back-ul, înţeles ca acţiune ce reglează desfăşurarea procesului


de comunicare, să garanteze eficienţa finală a comunicării, este important ca acesta să
fie semnificativ. Componentele unui astfel de feed-back sunt: interpretarea mesajului,
înţelegerea mesajului şi descrierea naturii şi a gradului acţiunii întreprinse de receptor.
Cele trei caracteristici sunt într-o conjuncţie funcţională menită să “faciliteze
controlul sau să contribuie la menţinerea stabilităţii proceselor de transfer –
comunicare” (C. Cârliba, apud Anghel, 2003). Tehnicile recomandate pentru acordarea
unui feed-back eficient sunt:
- Parafrazarea, tehnică pe care am prezentat-o deja;
- Claritatea presupune ca mesajul să fie astfel structurat încât ideile să
urmărească o logică pe care am gândit-o iniţial; cu alte cuvinte să ştim ce vrem să
spunem şi să ne exprimăm în conformitate.
- Evitarea neînţelegerilor care pot apărea din cauza diferenţelor între sistemele
de referinţă ale emiţătorului şi ale receptorului; altfel spus, sensurile stau în oameni, nu
în cuvinte. Înainte de a da un răspuns este bine să ne asigurăm că am înţeles corect
mesajul pe care emiţătorul a intenţionat să ni-l transmită. Pe de altă parte, dacă ni se
cer lămuriri sau explicaţii suplimentare este bine să le dăm pentru că aşa vom
economisi timp şi efort cheltuite, altfel, într-o direcţie greşită.
- Atitudinea binevoitoare, pe care aş aprecia-o ca pe o variantă a ascultării
eficiente, prin care îl asigurăm pe interlocutorul nostru că îi acordăm atenţie şi că
problemele pe care le expune au ecou în conştiinţa noastră. Ca profesor de educaţie
fizică poţi aprecia atitudinea grupei cu care lucrezi la un moment dat, după entuziasmul
cu care se implică în activitate, iar dacă ţi se cer lămuriri sau ţi se pun întrebări
suplimentare, mai ales într-o instituţie de învăţământ superior de neprofil, înseamnă că
munca ta nu a trecut nebăgată în seamă şi poţi fi mulţumit.
Feed-back-ul la 360ْ este împrumutat din metodele de îmbunătăţire a
comunicării în organizaţii şi face adesea parte din managementul calităţii totale. Acest
tip de feed-back constă în a transforma procesul de evaluare a unei persoane dintr-un
proces în sens unic (de sus în jos, de la superior-evaluator la inferior-evaluat), într-unul
care foloseşte ca date de intrare evaluările făcute de superiori, de colegi, subordonaţi şi
beneficiari. În mod ideal aceste evaluări, făcute la niveluri ierarhice diferite, ar trebui
să furnizeze cam aceleaşi informaţii despre performanţele celui evaluat, dar este posibil
ca diversele surse de feed-back să se contrazică între ele.
Pentru a primi un astfel de feed-back în învăţământul universitar este necesar
să se coroboreze datele furnizate de autoevaluare, evaluarea profesorului, cu cea a
colegilor şi coechipierilor. Gary Johns (1998) afirmă că acest tip de feed-back este mai
potrivit pentru evaluarea competenţei comportamentale decât a performanţei
profesionale nete.
În lecţia de educaţie fizică feed-back-ul, ca să fie eficace, este bine să fie
prompt, individualizat, cât mai complet şi suportiv. Destul de des poate fi sesizată
rezistenţa la critică, identificată ca o cauză a comunicării ineficiente. Ea derivă din
dificultatea de a accepta greşeala, în cazul nostru eroarea de execuţie sau de alegere a
soluţiei tactice. Cei mai predispuşi la asemenea atitudine nu sunt studenţii începători
sau cei mai neexperimentaţi într-o anumită ramură sportivă, ci cei care au ceva
experienţă şi consideră că observaţiile le lezează statutul de cunoscători.
Specifică educaţiei fizice este manifestarea feed-back-ului sub formă
neverbală. Reacţiile vizibile ale organismului la efort (creşterea frecvenţei respiratorii,
transpiraţia, înroşirea pielii) sunt pentru profesor indicatori utili în dozarea efortului.
Importanţa gestului, a fluenţei, direcţiei, vitezei şi ritmului acestuia, a atitudinii
corporale, a spaţiului de joc şi dintre jucători, al sunetelor şi culorilor îmbogăţesc
infinit formele de comunicare în disciplina educaţie fizică. Acest avantaj faţă de
celelalte discipline nu trebuie ignorat, ci dimpotrivă, exploatat, pentru a face activităţile
propuse atractive, iar disciplina în sine o preocupare plăcută şi interesantă pentru cât
mai mulţi tineri.
Tactul pedagogic, educaţia şi experienţa ne vor ajuta să alegem nu numai
tehnica potrivită, ci şi locul şi momentul potrivit de acordare a feed-back-ului, astfel
încât el să-şi atingă ţinta şi să contribuie la eficientizarea actului didactic. În acelaşi
timp nu trebuie pierdută din vedere responsabilitatea implicită a acestui mecanism,
pentru că în orice moment al interacţiunii noastre cu elevii / studenţii ne sunt solicitate
răspunsuri, feed-back-uri, care în funcţie de tipul lor fundamental (pozitiv sau negativ)
pot influenţa comportamentul, instruirea, motivarea, evaluarea, pot informa, sfătui sau
îndruma.

Bibliografia

Anghel, Petre – Stiluri şi metode de comunicare, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003.


Deliu, Dan – Rolul reacţiei motrice în diagnoza, prognoza şi desfăşurarea procesului de
învăţare şi perfecţionare a tehnicii în arte marţiale, teză de doctorat, ANEFS, 2001.
Johns, Gary – Comportamentul organizaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 1998.
Pâinişoară, Ion – Comunicarea eficientă, ediţia a 2-a, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.
Refacerea capacităţii de efort în jocul de fotbal
Asist.univ.drd. Cătălin Mănescu

Prin refacere se înţelege partea componentă a procesului de antrenament


care reuneşte ansamblul mijloacelor naturale şi artificiale utilizate în scopul
accelerării proceselor de reechilibrare a homeostaziei organismului. Este necesară
sublinierea diferenţei dintre noţiunile privind refacerea, recuperarea şi susţinerea
efortului
Refacerea vizează restabilirea stării de echilibru a mediului intern şi a
parametrilor funcţionali, avută înainte de efort şi chiar depăşirea acestora, în sensul
optimizării lor în cadrul fenomenului de supracompensaţie
Recuperarea organismului după efort se adresează acelor situaţii în care, în
timpul efortului, a fost lezată pană la limita fiziopatologicului, integritatea morfo-
funcţională a organismului
Susţinerea efortului constă în acţiunile întreprinse asupra organismului, în
scopul desfaşurării efortului fizic cu maximă eficienţă şi minimă uzură biologică.
Reechilibrarea , restabilirea fiziologică, biochimică din cadrul procesului
de refacere dupa efort, se realizează fie în pauzele dintre exerciţii, dintre reprize
(refacere intraefort), după o lectie de antrenament sau zi de munca, după un ciclu
săptămânal (refacerea durează 2-3 zile) după cum putem vorbi de refacere după o
etapă de pregătire sau un ciclu anual de pregătire (refacerea durează 2-3 săptămâni)
şi după un ciclu olimpic (refacere de 4-6 săptămâni)
Din punct de vedere al modului de realizare, refacerea este de doua feluri :
- refacere spontană
- refacere dirijată
Refacerea spontană – se produce în mod fazic, după orice solicitare, fără
intervenţie asupra organismului ; este refacere spontană şi se realizează prin odihnă
pasivă.
In cadrul refacerii spontane, somnul profund odihnitor are rol deosebit asupra
capacităţii fizice şi intelectuale ; în somn, inhibiţia de protecţie iradiată de scoarţa
cerebrală induce regenerarea celulelor nervoase.
Refacerea dirijată este acea parte componentă a antrenamentului care foloseşte
dirijat unele mijloace naturale sau artificiale, fiziologice, provenite din mediu
intern sau extern, în scopul restabilirii homeostaziei şi chiar depăşirea acestui prag
prin realizarea supracompensării
Refacerea dirijată completează, compensează, accelerează refacerea naturală a
organismului (nu o poate substitui)
Mijloacele refacerii dirijate se clasifică după :
1. sectorul biologic asupra căruia acţionează aceste mijloace
- mijloace de refacere neuropsihică
- mijloace de refacere neuromusculară
- mijloace de refacere cardiorespiratorie
2. apartenenţa acestor mijloace
Mijloace fizio-balneo-hidro-kineto-terapeutice
- hidroterapie
- climoterapie
- masaj şi saună
- oxigenare naturală sau artificială, aeroionizare artificială şi naturală
- acupunctură si presopunctură
Mijloace dietetice – se referă la alimentaţia care în perioada de refacere trebuie să
fie alcalinizată, hidro-zaharată, bogată în vitamine şi oligo-elemente
Mijloace psihoterapeutice – includ tehnici de relaxare – training autogen, yoga,
accelerează refacerea organismului după efort
Mijloace farmacologice
Odihna activă, procedeu ce constă în solicitarea uşoara a altor grupe musculare şi
deci a altor zone şi centri nervoşi decât cei angrenati în efortul propriu-zis
Odată cu amploarea luată de fenomenul fotbalistic în ultima decadă şi
ţinând cont de industrializarea evidentă a acestui sport, majorităţii jucătorilor de top
li se impune un program foarte încărcat de jocuri, călătorii şi antrenamente, care
fără folosirea tehnicilor adecvate de refacere ar fi decimaţi.
Tehnicile de refacere potrivite , utilizate la timpul potrivit, accelerează viteza de
refacere şi revenire a organismului, scad nivelul oboselii şi al frecvenţei
accidentărilor.Atunci când jucătorii sunt obosiţi, coordonarea lor slăbeşte şi nivelul
de concentrare este mai mic şi de scurtă durată, ceea ce duce la mişcări
necontrolate, neeficace şi nu în ultimul rând, inestetice ; în consecintă, şansele
accidentărilor pot creşte.
Pentru a mări beneficiile antrenamentului şi eficienţa jucătorilor în timpul
jocurilor, ar trebui avut în permanenţă în minte lanţul evenimentelor dinainte şi
dupa joc :
- antrenaţi-vă cât de des posibil
- relaxaţi-vă sau ascultaţi puţină muzică înainte de fiecare joc, pentru a elimina
oboseala fizică şi mentală
- jucaţi jocul
- folosiţi tehnicile de refacere pentru a îndepărta oboseala acumulată în timpul
jocului
Un antrenament eficace necesită folosirea mijloacelor de refacere constante,
permanente ; aceste mijloace vor facilita o refacere rapidă după antrenament şi va
menţine o stare continuă de înaltă capacitate fizică şi psihică pentru realizarea
obiectivelor antrenamentului.
Mijloacele permanente de refacere trebuie să includă :
- o alternare raţională a muncii cu etapele de refacere
- o încercare de eliminare a tuturor factorilor de stress
- o atmosferă sănătoasă de calm, încredere şi optimism a jucătorilor din echipă
- o dietă raţională în conformitate cu etapele de antrenament
- odihnă activă şi implicarea în activităţi sociale plăcute, relaxante
- monitorizarea permanentă a stării de sănătate a fiecărui jucător
Metode moderne de refacere

Mijloace naturale de refacere


- activitate aerobă – după microcicluri de antrenamente dure sau meciuri
dificile, faceţi o şedinţă uşoară de antrenament aerob ; astfel jucătorii vor fi
ajutaţi să elimine mai repede substanţele nocive din organism ; aceste şedinţe
vor reîncărca depozitul de energie mai repede decât odihna pasivă
- terapia prin întindere – stretching-ul trebuie folosit nu numai la antrenamentul
de încălzire şi după antrenamentul de forţa, ci şi imediat după meciuri. Un
muşchi întins este mai flexibil decât un muşchi încordat şi face ca îndepărtarea
substanţelor nocive să fie mai rapidă. Intinderi uşoare, continui, alternate cu
masaje ajută muşchii să îşi revină mai repede din accidentările minore
- odihna totală – sau pasivă este mijlocul principal de restabilire a capacităţii de
lucru a jucătorilor ; un jucător care are dorinţa de a avea succes, trebuie să se
odihnească 9-10 ore, mai ales noaptea şi să nu adoarmă mai tarziu de ora
22.30 (exemplul perfect îl constituie jucătorul echipei de fotbal Juventus
Torino, Pavel Nedved, care de când este jucător de performanţă nu adoarme
niciodată mai târziu de ora 22.00, cu excepţia zilelor când are meciuri de
disputat la acea oră)
Pentru a avea un somn relaxat se pot folosi tehnici de relaxare, un masaj sau o baie
caldă, precum şi necesitatea de a avea aer proaspăt în locul de odihnă.

Mijloace de refacere fizioterapeutice


- masaj – masarea sistematică a muşchilor având ca scop relaxarea şi
îndepărtarea substanţelor toxice adunate în timpul antrenamentului
Se poate folosi 15-20 de minute înainte de antrenament, 10 minute după duşul de
după antrenament şi puşin mai mult după o baie fierbinte sau saună
Prin tehnicile specifice, masajul creşte circulaţia sanguină, aducând mai mult
oxigen şi substanţe nutritive celulelor musculare, îndepărtează inflamaţiile excesive
şi înlătură oboseala musculară
- terapia la cald – saună, băi fierbinţi şi de aburi, precum şi împachetări umede
la cald ; terapia la cald nu se recomandă imediat după antrenament când sunt
traume sau când un jucător are febră
- terapia la rece – aplicarea de materiale reci are efecte analgezice ; cele mai
bune rezultate se obţin prin folosirea terapiei la rece imediat după
antrenament, prin aplicarea ei timp de 15-20 de minute ; nu se foloseşte când
jucătorii au alergii la rece, dureri articulare, greaţă şi stări reumatismale
- băi reci – calde - prin alternarea terapiei la rece cu cea la cald, jucătorii
beneficiază de acţiunea de « pompare » a muşchilor, care face ca sângele să
circule prin corp mai repede, furnizând substanţe hrănitoare şi oxigen celulelor
musculare ; băile reci-calde alternează duşul rece timp de un minut cu cel
fierbinte timp de 5 minute, începând şi sfârşind cu rece, pornind de la
extremităţi şi apoi trupul ; sunt adecvate pentru rănile superficiale, pentru
relaxarea muşchilor şi îndepărtarea toxinelor din corp ; băile pot fi folosite la
1-2 ore după un antrenament sau joc, acasă sau la hotel

Supraantrenamentul este forma cronică generală de oboseală patologică la


sportivi care afectează profund întregul organism ; supraantrenamentul afectează
homeostazia, sistemul endocrin, sistemul nervos vegetativ şi somatic, sfera psihică
Cauzele care conduc la supraantrenament sunt :
- creştere prea rapidă a cantităţii şi intensităţii antrenamentelor
- învăţarea tehnicii unei mişcări dificile într-un timp prea scurt
- uniformitatea metodelor şi conţinutului antrenamentelor
- competiţii prea multe într-o perioadă cu intervale insuficiente de refacere
- dorinţa de prelungire a formei sportive
- regim de viată nesportiv
- conflicte pe diferite planuri
Semnele supraantrenamentului sunt :
- comportament schimbat
- reacţii mai puternice faţă de solicitare
- indiferenţa faţă de tot
- semne de nevroză ( insomnii, dureri de cap )
- senzaţie de greutate în muşchi
- dureri precordiale
- lipsa poftei de mâncare
- modificări ale culorii pielii în efort
- transpiraţii abundente nejustificate
- tulburări ale echilibrului hidro-mineral
- mişcări necoordonate
- respiraţie slaba
- tulburări cardiovasculare, digestive şi endicrine, hepatice
- scăderi ale greutăţii corporale ( -3% )

Tratamentul supraantrenamentului este profilactic şi curativ ; sportivul este scos


din mediul său şi trimis într-o staţiune cu altitudinea de 600-800 m. cu :
- tratament igieno-dietetic (alcalinizat, uşor anabolizant, hidro-zaharat, bogat în
crudităţi, lactate, vitamine şi minerale)
- tratament medicamentos (complexe de vitamine şi oligoelemente, aminoacizi
de tip aspartat de arginină, antioxidanţi, glicocol, vit. E, C, B)
- odihnă activă pentru restabilirea neuronilor stresaţi şi solicitarea de noi
neuroni, de rezervă
Suplimentele nutritive din sport si destinatia lor
Lect.univ.dr. Mănescu Dan

Odata stabilit faptul ca pentru a obtine o masa musculara mare este nevoie
de un aport nutritiv ridicat, care nu de multe ori nu se poate realiza prin alimentatia
de zi cu zi, nu ramane de precizat decit ce inseamna si la ce sunt folosite
suplimentele nutritive.
In urma unor ample cercetari, facute de centre specializate de nutritie pe
parcursul mai multor ani si care continua si astazi, s-a reusit obtinerea unor
preparate, numite suplimente alimentare, care concentreaza intr-un volum mic o
cantitate mare de substante nutritive.
Acest lucru scuteste sportivul de un consum exagerat de alimente,
asigurandu-i o nutritie corespunzatoare mult mai usor. In aceasta categorie intra:
concentartele proteice, aminoacizii, vitaminele si mineralele.
Pe langa aceste suplimente alimentare, au fost descoperite o serie de
suplimente nealimentare de origine vegetala sau animala, care au rol de a stimula
factorii de crestere ai organismului respectiv anabolismul.
Toate aceste descoperiri ale stiintei nu pot inlocui hrana de baza a
sportivului, hrana solida obisnuita, ele fiind doar niste suplimente care au intr-
adevar o contributie importanta, in sensul ca accelereaza si imbunatatesc mult
dezvoltarea musculara.
Este important sa se faca diferentierea dintre un medicament si un
supliment nutritiv. Un medicament este o substanta prescrisa pentru a crea un
anumit efect intr-un organ, intr-o celula sau in organism. Se administreaza in cazul
unei anumite boli sau stari si adesea are efecte secundare care pot fi minore sau
grave.
Un supliment nutritiv este un produs natural obtinut din alimente
naturale, din care au fost extrasi prncipali nutrienti care furnizeaza energie sau
elemente moleculare organismului. Este de fapt o forma concentrata de hrana de
cea mai buna calitate.
In SUA nu numai sportivii consuma astfel de produse ci si persoanele
sedentare, din dorinta de a-si asigura o hrana rapida, comoda si care sa contina
necesarul energetic si calitativ al unei mese normale.
Suplimentele se pot gasi in diverse forme de prezentare sau combinatii, in
functie de destinatia produsului respectiv si firma producatoare.In categoria acestor
suplimente, cu adevarat valoroase pentru constructia muschilor, care sunt folosite
la ora actuala in alimentatia culturistilor, intra:

Concentratele proteice – cu mult timp in urma au fost lansate pe piata


occidentala concentrate de proteine extrase din lapte, albus de ou, soia si ulterior
zer. Forma sub care se prezinta acestea cel mai des este aceea a unei pudre fine (ca
si laptele praf) cu diferite arome – cacao, ciocolata, vanilie etc. – si concentratii ce
pot merge pana la 99% proteine din masa respectivului produs.
Avantajele folosirii acestor concentrate proteice in alimentatie sunt:

• posibilitatea de a introduce in organism proteine de inalta calitate fara a


introduce in acelasi timp si nedoritele grasimi, asociate de obicei in alimente
cu proteinele – ex. cazul laptelui, al carnii, al oului etc.
• posibilitatea de a oferi organismului proteine care nu mai necesita un timp
indelungat de prelucrare mecanica la nivelul cavitatii bucale si al stomacului
– fiind necesara doar hidrolizarea proteinelor, adica desfacerea in aminoacizi
dupa care urmeaza absorbtia
• nu in ultimul rand, posibilitatea de a avea o sursa de hrana usor de
transportat datorita concentratiei si usor de folosit; nu trebuie decat
amestecata pudra proteica cu apa sau alt lichid si consumata ca atare.

Destul de des, in dorinta de a asigura un aliment perfect, unele companii


producatoare adauga concentratului proteic vitamine, saruri minerale, glucide
(hidrati de carbon) cu absorbtie lenta. Uneori chiar si stimulenti naturali cum ar fi
ginseng, polen etc.
Principala sursa de proteine pentru suplimentele nutritive este laptele.
Proteine din lapte deriva aproape intotdeauna din laptele de vaca si este disponibila
in comert ca proteina din lapte integral, proteina din zer si caseina.

Proteina din lapte. Deoarece proteina din lapte este data de natura pentru a
sustine fiinta in copilarie - o perioada din viata in care sunt cele mai mari cerinte
pentru crestere - este o sursa ideala pentru suplimente.

Proteina din zer. Zerul a fost semnalat ca forma suprema de proteina pentru
culturisti, datorita compozitiei sale in aminoacizi esentiali, aminoacizi cu catene
ramificate (BCAA), aminoacizi sulfurati, precum si gustului, mixabilitatii si
stabilitatii in lichide. Faptul ca este digerata rapid, in special in comparatie cu
caseina, a fost considerat un plus. In esenta, zerul este lichidul care ramane dupa ce
caseina si grasimea au fost indepartate din lapte. Fabricantii separa caseina de zer
folosind acizi sau metode specializate de filtrare. Acizii din prima metoda pot
deteriora fractiile proteice valoroase din zer. Un pret mai scazut al acestor produse
poate indica faptul ca a fost folosit procedeul cu acid si ca proteina respectiva nu
este de cea mai buna calitate.

Caseina. Cele mai bune doua tipuri de caseina sunt sub forma unui agregat
de mici sfere de molecule de proteina si tipul care se gaseste in proteina laptelui
matern (care este aproximativ 80% caseina si 20% zer). Aceste doua tipuri sunt
complet nedenaturate si contin minerale (calciu, magneziu, fosfor, potasiu) care se
gasesc in interiorul ciorchinelui de molecule de proteina.
Proteina din soia. Desconsiderata cu ceva timp in urma, proteina din soia a
fost reconsiderata datorita noilor procesari care au facut-o mai gustoasa si mai
digerabila. Proteina din soia poseda unele caracteristici unice care o separa de
proteinele de origine animala. Soia este singura sursa dietetica a doua particule
izoflavone: genisteina si diadzeina. Cercetarile demonstreaza ca acestea sunt in
parte responsabile pentru actiunile antioxidante ale soiei, proprietati stimulative ale
tiroidei/metabolismului, prevenirea cancerului, reducerea factorilor de risc a bolilor
cardiovasculare, si mentinerea masei oaselor. Ca si proteina din lapte, proteina soia
este dependenta de metoda de procesare. Unii folosesc mixturi de etanol/apa care
indeparteaza izoflavonele. Etanolul (alcool) este vinovat in aceste metode - el
denatureaza proteina din soia.

Oul intreg, nu numai albusul, a fost folosit ca proteina de referinta fata de


alte proteine; acest fapt a condus la perceptia ca pudrele proteice din ou sunt
suplimentul cel mai bun. Totusi, exista mai putine produse proteice din oua pe
piata deoarece acestea sunt mai scumpe decat orice alte proteine pure, in special de
la aparitia pudrelor proteice pure din zer. Proteinele din ou sunt in mod obisnuit
adaugate pudrelor proteice, de obicei in cantitati mici (mai putin de 5% din totalul
proteinelor), pentru a castiga increderea cumparatorului.
Amestecurile de proteina devin din ce in ce mai sofisticate pe zi ce trece. Tehnicile
de fabricatie, incluzand amestecul de proteine, predigerarea si fortificarea cu
aminoacizi, sunt folosite pentru a produce sau imbunatati diferite proteine.

Proteine eliberate in timp. Furnizarea unui flux prelungit si continuu de


proteina sangelui si muschilor este scopul primordial al nutritiei in culturism. O
tendinta obisnuita din aceasta industrie este sa se pretinda un continut mare de
proteina per portie (uneori pana la 60 g.). In forma lichida, acestea ar putea trece
prin intestine foarte repede - probabil prea repede pentru a mai fi eficienta chiar
cand s-ar consuma 40 grame sau mai putin la o portie. Aceste produse sunt foarte
bune de luat oricand – ziua, noaptea, in timpul mesei sau intre mese.

Proteinele predigerate. Cand cineva se gandeste serios sa devina


puternic si mare, si manca 150-200 grame de proteine solide zilnic si alte 100
grame de proteine sub forma lichida, trebuie sa stie ca intestinele sale lucreaza la
fel de greu ca si muschii. Astfel li se poate micsora nivelul enzimelor care digera
proteinele. Exercitiile intense pot cauza unele slabiri ale intestinelor prin diferite
forme de oboseala fiziologica.Sa spunem ca e necesara o alimentatie care sa
includa mai multe proteine pentru a depasi nivelul actual, dar sportivul nu doreste
sa-si mai streseze intestinele. Are nevoie de ceva mai usor de digerat. Urmatoarea
gustare ar trebui sa aiba un continut inalt de di- si tripeptide (doi sau trei
aminoacizi legati intre ei), aproximativ 30-40%. Studii recente arata ca aceste
peptide sunt importante deoarece, cand sunt luate cantitati importante, maresc
retentia de azot (deci au efect anabolic).
Niveluri inalte de di si tripeptide intr-o proteina (opus nivelurilor
minuscule de 5-10% din totalul de proteine, spre exemplu) elibereaza o cantitate
mai favorabila si mai constanta de aminoacizi in sistemul sanguin. Acestea o fac
mai rapid si cu cantitati mai mici folosite pentru energie comparat cu cantitati egale
de proteine complete sau aminoacizi liberi. In plus, acestea pot creste serul de
albumina, care actioneaza ca un depozit pentru aminoacizi si este de foarte mare
importanta in mentinerea continutului de apa din sange. Oricand este bine sa se ia
aceste proteine predigerate, in special daca deja luati mari cantitati de proteine
zilnic. Ar fi benefice in special dupa antrenament.

Peptide si aminoacizi. Doua lucruri au condus la dezvoltarea unei


proteine hidrolizate bogate in glutamina: primul, recenta crestere in popularitate a
glutaminei ca ajutor ergogenic pentru crestere si recuperare si, al doilea,
cunoasterea faptului ca proteinele hidrolizate pot mari absorbtia aminoacizilor mai
bine decat o cantitate echivalenta de proteine intregi sau aminoacizi in forma
libera. Peptida glutamina este stabila - in acidul din stomac, de exemplu - si usor
digerata si absorbita. Pentru a obtine suficienta glutamina sunt recomandate
suplimentele imbogatite cu glutamina. Trebuie cautata peptida glutamina sau
L-glutamina pe lista ingredientelor, nu acidul glutamic sau "precursori ai
glutaminei", deoarece acestea din urma nu sunt acelasi lucru cu glutamina.
L-glutamina este peste 95% glutamina, in timp ce peptida de glutamina
contine numai 30% glutamina. Mai mult, daca o eticheta a unui produs specifica 10
g. de peptida de glutamina, acest produs nu contine decat 3 g. de glutamina
folosibila. Glutamina nu numai ca are actiuni anabolice si anticatabolice in
organism, ci creste si valoarea celorlalte proteine in procesul de construire a
muschilor. Doza recomandata este de 20 g. de glutamina pe zi, care vor fi luate cu
apa sau suc in mai multe reprize, dar in special dupa antrenament.
Alti aminoacizi folositi in mod frecvent la fortificarea suplimentelor
proteice sunt aminoacizii cu catene ramificate (BCAA), care pot fi folositi ca sursa
de energie in momentele cand zaharul din sange si glicogenul muscular se
diminueaza.

Aminoacizii – dupa aparitia concentratelor proteice , urmatorul pas a fost


aparitia aminoacizilor liberi sub forma de capsule sau mai rar de pudra. Avantajul
major al acestora fata de concentratele proteice este acela ca sunt gata pragatite
pentru absorbtie. Lucrul acesta este deosebit de important dupa antrenament, cand
nevoia de aminoacizi a organismului este acuta.
Fiind foarte rapid asimilati in organism asigura constructia si repararea
tesuturilor foarte repede. In aceasta categorie cei mai valorosi sunt cei extrasi din
lapte si oua.
Din cei 22 de aminoacizi cei mai valorosi sunt leucina, valina si
izoleucina, cunoscute si sub denumirea de BCAA (branched chain amino acids –
aminoacizi cu lanturi ramificate). Ei sunt asimilati direct in sange fara a mai fi
prelucrati in ficat. Valoarea lor este data de faptul ca intra in componenta
tesuturilor musculare in proportie de 30-35%. Se iau inainte si imediat dupa
antrenament in maxim o ora.
Aminoacizii sunt importanti si ca elemente independente, datorita
stimularii proceselor anabolice. Astfel – arginina stimuleaza secretia de hormon de
crestere (IGH) care este amplu implicat in constructia muschilor si arderea
grasimii; iar ornitina are aceeasi influenta ca si arginina dar este mult mai
puternica.
Prin folosirea aminoacizilor liberi se scurteaza mult timpul dintre sfarsitul
antrenamentului si momentul absorbtiei acestora daca provin din concentrate
proteice, iar diferenta devine si mai mare, dramatica chiar, daca o comparam cu
utilizarea unui aliment obisnuit cum ar fi de exemplu carnea care trebuie intai
prelucrata mecanic in gura si apoi in stomac, abia dupa aceea avand loc
hidrolizarea proteinelor.
De remarcat ca imediat dupa antrenament alimentele introduse in stomac
nu sunt digerate, stomacul neindeplinindu-si functiile normale un timp (mergand
pana la 1 ora) deoarece sangele se afla in muschii solicitati in timpul
antrenamentului pentru diferite procese absolut indispensabile.
Exista 17 aminoacizi, care se impart in esentiali si neesentiali. Cei 8
esentiali sunt: izoleucina, leucina, lizina, metionina, fenilalanina, tiozina,
triptofanul, valina.Teoretic, cu un regim bogat in acesti opt aminoacizi, corpul
uman poate fi in masura sa produca toti ceilalti aminoacizi necesari cresterii
musculare, hormoni, enzime etc. Totusi, pentru culturisti sunt considerati esentiali
alti 4 aminoacizi. Acestia sunt: glutamina, alanina, arginina, taurina.

Proteinele considerate complete de nutritionisti si dietologi sunt in


realitate incomplete pentru sportive, care au nevoie de acele cantitati de aminoacizi
esentiali cerute de organism in timpul efortului. Un regim bogat in proteine ca cele
continute in carnea de pui si in lapte nu e intotdeauna calea cea mai buna pentru o
corecta si echilibrata administrare de aminoacizi. Doar completand cu proteine
pulverizate care sa contina si aminoacizi ca glutamina sau taurina se poate asigura
succesul cresterii musculare. Intr-un limbaj mai colocvial, putem distinge
proteinele nobile de cele care nu sunt nobile. In primul caz se au in vedere
proteinele ce contin toti aminoacizii esentiali derivati din lapte, carne, oua, peste.
Exista si alimente sarace in triptofan, lizina si metionina, cum ar fi graul si
legumele spre exemplu.

Dar ce se intampla cu aminoacizii si proteinele din corpul nostru? Din


momentul in care se consuma proteinele, in stomacul nostru se activeaza o enzima
numita pepsina. Lanturile lungi de aminoacizi sunt desfacute in lanturi mai scurte,
apoi partiala digestie a proteinelor continua in intestin, unde enzimele pancreatice
vor desface inca o data lanturile de aminoacizi in polipeptide. In final polipeptidele
vor fi desfacute una cate una de catre un alt grup de enzime in dipeptide sau
tripeptide, adica lanturi de doi sau trei aminoacizi. Acestea vor fi absorbite in
circulatia sangelui si transportate la ficat, unde unul din patru va fi transormat
intr-un aminoacid diferit, folosit apoi pentru formarea de proteine specifice. Nu toti
aminoacizii vor fi retinuti in organism. Aceasta depinde de necesitatile de moment:
pentru un culturist principalul obiectiv e acela de a procura corpului proteinele
necesare reconstructiei musculare dupa un antrenament intens. Cantitatea necesara
unui atlet intermediar e de circa 200-300g proteine pe zi, impartite in cinci sau sase
mici portii. Tot excesul de proteine este partial transformat in nitrat si eliminat prin
urina, in vreme ce partea carbonica e stocata sub forma de grasimi (contrar a ceea
ce unii cred, si excesul de proteine ingrasa). In final, toti aminoacizii sunt desfacuti
in ceea ce se numeste “reciclajul proteic”, care consta intr-o forma anabolica
(constructie de tesut muscular) si o forma catabolica (distrugere de tesut muscular).
Cei mai frecvent folositi aminoacizi la culturisti sunt cei cu catene ramificate, dar
nu intotdeauna reusesc sa dea rezultatele sperate. In anumite situatii, de exemplu,
triptofanul si tirozina au efect direct asupra neurotransmitatorilor. Consumand
aminoacizi ca glutamina si arginina exista riscul inhibarii secretiei hormonului
cresterii. Stiinta nu s-a pronuntat inca asupra a tot ceea ce trebuie stiut despre acest
tip de integrare si cu atat mai putin despre rolul ei in cresterea musculara.
DEFICIENTELE FIZICE SI INOTUL

Lect.univ.dr.Dominteanu Teodora
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCURESTI
DEPARTAMENTUL DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT

A very important role in this concept has Ocupational Terapy, as a


kinetoterapy area, based on using ocupational practical activities in the
functional deficiencies threatment to optain a maximal adaptation of the
organism in his enviroment.

In societatea contemporana, apasata de sedentarism , stres si agresivitate,


activitatea sportiva are un rol social major. Fenomenul sportiv a devenit o activitate
sociala, economica si de recreere cu valente deosebite. Miscarea in aer liber,
practicarea sportului amelioreaza conditia umana, implicit calitatea vietii, iar
practicantul activitatilor sportive dobandeste un ansamblu de cunostinte si abilitati
benefice atat pentru sine, cat si pentru societatea din care face parte. Miscarea,
exercitiile fizice, activitatea sportiva, contribuie la dezvoltarea unei imagini
pozitive despre sine, la implementarea in activitatea zilnica a unor mecanisme de
autoreglare a starilor psiho-comportamentale.
Situandu-ne tot pe treapta trebuintelor fiziologice vedem ca inotul, pana
in ziua de azi este un mijloc de mentinere si intarire a sanatatii, contribuind la
dezvoltarea armonioasa a organismului. De altfel, medicina foloseste frecvent
inotul, ca mijloc de tratament .
In ceea ce priveste trebuintele de securitate, care includ nevoia de
securitate emotionala contra pericolelor, asigurarea vietii, nevoia de protectie, toate
acestea isi pot gasi implinirea prin invatarea inotului, vazut in primul rand, ca o
necesitate de aparare a vietii in fata pericolului de inec. Intalnim, de multe ori, si in
prezent, situatii dureroase cand, lipsiti de cunostinte elementare de inot, oamenii isi
pierd viata.
Înotul a fost practicat de-a lungul timpului în diverse scopuri, la început
fiind utilizat ca mijloc de supravieţuire şi recreere, iar apoi ca mijloc de întrecere.
Odată cu evoluţia civilizaţiei, înotul a devenit o preocupare majoră,
perfecţionându-se ca tehnică şi căptătând multiple utilităţi. Aceste aspecte justifică
practicarea înotului în scop profilactic, contribuind astfel la îmbunătăţirea funcţiilor
organismului , creşterea şi dezvoltarea normală, menţinerea unui echilibru psihic,
dar şi în scop terapeutic, fiind utilizat ca mijloc asociat în tratarea diverselor
afecţiuni.
Din păcate specialiştii domeniului au dat o mică atenţie aplicaţiilor
terapeutice, drept pentru care literatura de specialitate este săracă din acest punct de
vedere. Această lucrare işi propune să scoată în evidenţă importanţa terapeutică a
înotului în corectarea deficienţelor fizice, ceea ce presupune studierea cu atenţie a
influenţelor apei şi înotului asupra organismului.
Tinând seama de aceste influenţe (presiunea hidrostatică , termoliza,
funcţia respiratorie, circulaţia, excreţia, aparatul neuromioartrokimetic,
metabolismul, sistemul nervos), înotul poate fi folosit ca mijloc asociat în
tratamentul unor afecţiuni ale aparatului neuromioartrokinetic, aparatului
circulator, respirator, digestiv (obezitatea în special), etc.
Cunoscand toate aceste influente ale hidrokinetoterapiei si totodata
sustinandu-mi teza de doctorat pe aceasta tema, am propus Departamentului de
Educatie Fizica si Sport, o noua alternativa de program recuperator, cu ajutorul
metodelor de terapie in apa, adresata studentilor ce prezinta diverse afectiuni ale
aparatului locomotor, din cadrul Academiei de Studii Economice Bucuresti,
eficientizand astfel usurinta cu care se poate face ameliorarea sau recuperarea
diverselor deficiente fizice, crescand totodata si calitatea metodelor de recuperare.
Acest program de terapie in apa este cuprins in programa analitica a
disciplinei noastre, oferind astfel, posibilitatea rezolvarii unei probleme stringente,
si anume scaderea numarului de scutiri medicale. Astfel marea parte a studentilor
ce apelau la scutirea medicala in cazul in care problemele de sanatate nu le
permiteau depunerea unui efort fizic compatibil cu disciplinele obligatorii din
programa, au la dispozitie deja de trei ani, posibilitatea de a apela la acest program,
ce se desfasoara de doua ori pe saptamana la Bazinul National „Lia Manoliu”.
In cadrul programului se urmareste posibilitatea ameliorarii sau
recuperarii atitudinilor deficiente sau a deficientelor usoare, prin folosirea
procedeelor specifice inotului, oferind astfel o lectie de terapie mult mai atractiva si
eficienta, atat pentru activitatea fizica ce trebuie indeplinita, cat si pentru moralul
studentului, care va fi mult mai usor motivat in cazul in care va observa usurinta cu
care se poate ameliora problema de sanatate care in afecteaza.
Totodata, in cadrul programului recuperator de inot terapeutic, studentul
va invata sa inoate, in cazul in care nu detine cunostinte in acest domeniu de
activitate sportiva, dar, se si poate perfectiona in cazul in care doreste, bineinteles
in procedeul care il va ajuta la recuperarea deficientei prezente.
Frecventa cu care studentii doresc sa participe la acest program este in
crestere, ponderea fiind mai mare in cazul recuperarii in apa (85%), fata de varianta
recuperarii pe uscat, ce este prezenta in programa de foarte multi ani, si care
satisfacea cat era posibil ameliorarea acestor deficiente ale aparatului locomotor, in
crestere pe masura ce anii au trecut (marturie stau toate studiile si sondajele
realizate la nivel national privind nivelul de sanatate, dezvoltare si conditie fizica,
si mai ales in ceea ce priveste tanara generatie, care se afla intr-un declin alarmant
din acest punct de vedere).
Pentru o intelegere cat mai clara a utilitatii terapeutice a inotului am sa
prezint cat mai pe scurt linia generala a hidrokinetoterapiei , modalitatea de baza in
care ea se aplica, eficienta ei, ca metoda alternativa de recuperare, contraindicatiile
in cazul in care anumite persoane prezinta diverse afectiuni, modalitatea de crestere
a calitatii programului de recuperare in apa prin folosirea diverselor substante
ajutatoare sau a variantelor de bazine existente in vederea eficientizarii
programului recuperator.
Utilitatea terapeutică a înotului a plecat de la acţiunea asupra deviaţiilor
coloanei vertebrale şi în special asupra scoliozelor, extinzându-se apoi şi asupra
altor deviaţii ale coloanei vertebrale (cifoze, deviaţii combinate, etc.).
Hidrokinetoterapia – metoda exerciţiilor kinetice în apă, are două
modalităţi distincte de aplicare:
a) Hidrokinetoterapia parţială (imersia doar a unui membru sau segment
de membru );
b) Hidrokinetoterapia generală (imersia întregului corp).
Hidrokinetoterapia parţială este utilizată exclusiv pentru creşterea
mobilităţi articulare, prin mişcări pasive, pasiv-active sau active. Această utilizare
este bazată pe efectele apei calde: sedarea durerilor, relaxarea musculară,
creşterea elasticităţii ţesuturilor moi, etc. Hidrokinetoterapia parţială se execută în
băile parţiale de membre superioare sau inferioare, în crioterapie – impersia
segmentelor de membre în apă cu gheaţă.
Hidrokinetoterapia generală se realizează prin imersia corpului în
întregime în bazine individuale (bazine treflă etc.), în bazine mai mari, colective
sau în piscine.
Fenomenul de plutire poate fi accentuat prin utilizarea de flotoare de
diverse mărimi şi materiale, pentru întreg corpul sau doar pentru unele segmente.
Un grad mai mare de flotaţie îl obţinem în bazinele care utilizează, de exemplu, apa
minerală. Cu cât apa minerală are o greutate specifică mai mare, plutirea corpului
va fi mai uşoară. Orice mişcare executată de jos în sus, deci în sensul flotării, va fi
facilitată, putându-se executa cu minim de forţă musculară.
În general se utilizează temperaturi între 330 şi 360 pentru bazinele mari.
Pentru a creşte efortul muscular în apă s-au utilizat diverse substanţe, care
dizolvate în apă îi măresc vâscozitatea (cea mai cunoscută substanţă de acest fel
este metilceluloza).
Durata unei şedinţe de hidrokinetoterapie este variabilă: de la 10 – 15
minute până la o oră. Exerciţiile fizice executate în cadrul acestei metode au la bază
aceleaşi tehnici ca şi cele efectuate pe uscat, ţinând seama însă, de principiile şi
avantajele oferite de mediul acvatic. Uneori există dificultăţi în ceea ce priveşte
poziţionarea subiecţilor pentru unele exerciţii. Pentru a uşura execuţia corectă a
acestor exerciţii s-au imaginat o serie de piese de „mobilier” pentru bazinele de
kinetoterapie (mese, scaune, planşete înclinate, suporturi, bare de susţinere fixe şi
mobile etc.). Fiecare bazin ar trebui să fie echipat cu un sistem de elevaţie pentru
accesul în bazin al marilor handicapaţi.
Bazinele mari sunt destinate în special kinetorprofilaxiei, înotului
terapeutic sau agrementului- relaxare.
Există şi bazine cu construcţii mai deosebite, în funcţie de scopul urmărit.
Aşa sunt, de plidă, bazinele (de mers) cu fundul ondulat sau cu diverse pante, cu
adâncimi variabile, etc. Alte bazine sunt înguste şi cu adâncime mare, fiind
echipate cu instalaţii pentru elongaţii pe verticală sau pe planşete oblice.
Hidrokinetoterapia are puţine contraindicaţii absolute: dermatoze, febrilii,
existenţa leziunilor de continuitate a pielii, de orice natură. Contraindicaţiile
relative sunt date de unele afecţiuni cardiovasculare, vârsta avansată, hipotensiunea
habituală mare, etc.Pentru aceasta, în funcţie de starea clinică, se apreciază
interdicţia sau doar unele măsuri de prevedere (nivelul de imersie a corpului, durata
programului, intensitatea exerciţiilor, temperatura apei).
Mediul acvatic influenteaza termoreglarea intr-o masura mult mai mare
decat aerul, asigurand o conductibilitate termica de aproximativ 30 ori mai mare. El
exercita asupra organismului, numeroase influente si determina un efort specific.
Pozitia orizontala a corpului solicita organismului o cheltuiala energetica mai mare,
dar asigura relaxarea musculaturii si degreveaza coloana vertebrala de o mare parte
a greutatii corporale. Presiunea apei intensifica muschii respiratori, iar faptul ca apa
nu ofera un sprijin solid, activitatea aparatului motric devine dinamica. Este bine de
stiut ca, inotul este un sport care poate preveni afectiunile cardiace si pulmonare.

BIBLIOGRAFIE

1. ARDELEANU, I „Stadiile dezvoltării fizice a copiilor şi tinerilor”,


TANASESCU, GHE. Editura Medicală, Bucureşti, 1964
2. BACIU,CLEMENT „Anatomia funcţională a aparatului locomotor”,
Editura Stadion, Bucureşti,1972
3. BASTIER, G., „Kinetoterapia cu aplicaţii în educaţie fizică”,
BOUCHET, M. Editura Altius Academy, 2000
Atitudinea pro-activă- concept nou în pregătirea studenţilor

Autor : asist. Univ. Rela-Valentina Ciomag


Academia de Studii Economice Bucureşti

Se ştie de foarte multă vreme, încă din antichitate, că pentru o întrecere sportivă
sau pentru obţinerea unor performanţe superioare, pe lângă pregătirea fizică mai sunt
necesare şi multe „calităţi” psihice, ca stăpânire de sine, imaginaţie, memorie motrică,
curaj, etc. Pentru obţinerea succesului trebuie să-şi însuşească anumite conduite, să
înveţe să se stăpânească, să-şi adapteze acţiunile la situaţiile speciale,surprinzătoare,
să-şi păstreze prospeţimea psihică şi să fie pregătit în orice moment.
Factorul psihologic este determinant în orice performanţă umană, dar trebuie
precizat modul concret în care acesta asigură echilibrarea internă a fiinţei umane şi
adaptarea sa de tip evolutiv, la ambianţa material-socială în continuă schimbare şi
evident, la nevoia de performanţă a acesteia.
Scopul pregătirii psihice constă în formarea unui sistem de atitudini şi conduite cu
caracter operaţional şi reglator, prin care sportivul să se adapteze suplu şi creator la
diferitele situaţii. Această pregătire noi o putem considera cu „bătaie” lungă, pentru că
în cazul nostru noi nu avem sportivi de mare performanţă, ci subiecţii sunt studente,
care prin acest gen de pregătire urmărim să-şi formeze o atitudine pozitivă faţă de
mişcare, faţă de viaţă, o gândire pozitivă, optimistă, molipsitoare pentru cei din jur,
totul având ca finalitate un tineret sănătos, viguros, plin de energie, orientat către o
pespectivă constructivă, inovatoare. Competiţia care se dă între sportivi, aici va fi
valorificată prin promovarea acestei atitudini competitive în general, ca un tipar, atât în
muncă, cât şi în viaţă. Cel care este cel mai rapid, mai puternic, mai rezistent, va
acţiona cel mai bine, va fi cel mai inteligent, mai versatil, mai inventiv şi va găsi
soluţiile cele mai potrivite pentru situaţiile ivite.
Privit analitic, acest sistem de atitudini şi conduite, prezintă diferenţe de la individ
la individ, având caracter praxiologic, operaţional şi reglator. Sistemul psihic uman
fiind foarte complex şi reactiv, nu-şi poate păstra componentele constante, el
funcţionează în multe situaţii prin compensare.
Este ştiut faptul că omul, ca fiinţă raţională, posedă capacitatea de a se conduce şi
adapta creator la ambianţa complexă naturală şi socială şi la propria condiţie de om.
Sportivul este obligat să realizeze un comportament adecvat sarcinii, ca o condiţie a
realizării obiectivelor propuse.
Dar la baza întregii activităţi umane şi care de altfel face deosebirea între om şi
regnul animal stă gândirea.
Gândirea este rezultatul prelucrării datelor furnizate de simţuri şi experienţe
anterioare.
Gândirea se defineşte şi ca proces de rezolvare de probleme, deoarece activitatea de
bază a acesteia constă în găsirea de soluţii pentru situaţii necunoscute şi pentru care,
răspunsurile subiectului apar insuficiente şi sau inadecvate. Rezolvarea pentru astfel de
probleme alternează strategiile sistematice (algoritmice) şi cele euristice.
Gândirea omului nu este uniformă, nu funcţionează la fel la toţi oamenii sau la unul
şi acelaşi om în momente şi în situaţii diferite. De aceea s-a lansat ideea existenţei mai
multor tipuri sau moduri de gândire.
Aflaţi în faţa unor situaţii neobişnuite, nefamiliare, cu elemente ambigue,
imprevizibile, stresante sau frustante, oamenii se angajează diferit în analizarea şi
soluţionarea lor, unii se implică activ, ofensiv şi constructiv, alţii pasiv, defensiv,
neconstructiv.
Primii pun în funcţiune aşa numita gândire pozitivă, constructivă, pe când ceilalţi o
adoptă pe cea negativă, care-l pune întotdeauna în faţă pe „nu”.
Un gânditor pozitiv posedă o serie de capacităţi: forţa de învinge înfrângerile,
capacitatea de nu se teme de nimic, eliberarea de frică, arta de a trăi fericit cu tine
insuţi, achiziţionarea unei stime de sine normale, veselie şi entuziasm, diminuarea
resentimentelor, a rămâne creator, a vedea posibilităţi de rezolvare chiar şi în cele mai
grele situaţii, selecţia şi ierarhizarea dificultăţilor.
În literatura de specialitate se precizează că cele două tipuri de gândire sunt mai
degrabă atitudini ale omului faţă de viaţă, de semeni şi faţă de probleme şi anume
atitudini constructive, eficiente şi oportune sau din contră atitudini nihiliste, ineficiente,
inoportune.
Această idee este susţinută şi de psihologi români (Holdevici, 1999), ei afirmă că
înainte de toate, gândirea pozitivă şi negativă sunt capacităţi şi apoi atitudini.
Unii oameni gândesc pozitiv, descoperă rapid soluţiile adecvate, aspectele pozitive
ale situaţiilor cu care se confruntă, de a se vedea pe sine şi pe ceilalţi într-o manieră
optimistă, favorabilă. Gândirea pozitivă se caracterizează prin raţionalitate, orientare
activă, constructivă pe direcţia depăşirii dificultăţilor.
Gândirea pozitivă are efecte benefice asupra comportamentului individului,
asigură o mai bună adaptare la solicitările mediului, ea creşte încrederea în
autoeficienţă, în posibilităţile de autoperfecţionare, conduce la sporirea autorespectului.
Gândirea pozitivă înseamnă a avea speranţe (aşteptări) pozitive pentru viitor,
optimismul devenind o formă de tipică de gândire pozitivă asupra stării fizice.
Persoanele care gândesc pozitiv au o imagine de sine rezonabilă, îşi cunosc şi îşi
evaluează corect atât calităţile, cât şi defectele, îşi stabilesc ţelurile în funcţie de
posibilităţi, au credinţa că le pot realiza, de aceea obţin performanţe peste posibilităţi,
se bucură de o bună sănătate fizică şi psihică. Aceste persoane, conform cercetărilor
efectuate, dispun de o mare capacitate de efort fizic şi psihic, rezistă mai bine în situaţii
frustrante şi stressante, au o mai mare rezistenţă la îmbolnăviri.
Educarea gândirii pozitive devine o necesitate atât la nivel individual, cât şi la nivel
instituţional. Nouă pedagogilor ne stă în putere să educăm tineretul în acest spirit
pozitiv, constructiv, de susţinere şi încurajare, să le modelăm comportamentul într-o
direcţie optimistă, pozitivă, inovatoare, creatoare.
O atitudine pozitivă din partea tineretului universitar va fi trambulina
propulsatoare în vâltoarea sistemului.
Rolul deosebit în desăvârşirea pregătirii şi formării unui tineret viguros, cu înalte
principii şi valori culturale va reveni binenţeles profesorilor care vor dirija, direcţiona,
susţine şi încuraja efortul studenţilor. Procesul va fi unul lung şi anevoios, dar presărat
cu multă încredere, dorinţă de a reuşi , perseverenţă, curaj, hotărâre, dorinţă de
afirmare, stăpânire de sine,într-un spirit de ordine şi disciplină,mereu sub îndrumarea şi
încurajarea atentă a profesorilor,colegilor şi e ce nu prin susţinerea permanentă de către
familie, colegi şi prieteni.
Această atitudine pro-activă pe care o propunem tinetului studenţesc este tocmai
abordarea problemelor într-o direcţie pozitivă, astfel că trebuie găsite cele mai
eficiente, rapide, mai potrivite şi mai creatoare soluţii la situaţiile neaşteptate ce se
ivesc. Susţinerea şi îndrumarea de către noi pedagogii în această direcţie a studenţilor
face parte din noua orientare a învâţământului modern. Profesorii trebuie să fie cât mai
atenţi la nevoile profesionale ale studenţilor, să-i ghideze mereu în direcţia potrivită,
să-i susţină şi să-i supravegheze cât mai îndeaproape, astfel încât atunci când aceştia nu
se mai descurcă, sunt gata să renunţe sau să abandoneze, să-i poată redirecţiona şi
stimula. Comunicarea, aş putea afirma eu că este cheia succesului legăturii profesor-
student.
Acest mecanism de formare a noii generaţii de tineri pregătiţi în domeniul în care
au studiat, dar şi să facă faţă provocărilor vieţii, presupune implicarea directă, totală a
subiecţilor, dar şi coordonare şi furnizarea de informaţii preţioase din partea
mentorilor. Procesul astfel va funcţiona după legile evoluţiei şi ale echilibrului, legi
care presupun mişcare, reorientare, perfecţionare continuă, optimizare şi maximizare a
efectelor (rezultatelor). În esenţă se prezintă ca un sistem predispus la transformări, la
adaptări, şi reajustări continue, un sistem ce dispune de capacitate de reglare şi
autoreglare. Acest lucru este viabil datorită informaţiei inverse (mecanismelor de feed-
back). Acest mecanism, element cheie în componenţa sistemelor moderne de instruire
permite sistemului să-şi modifice anumiţi parametrii pentru a restabili o stare de
echilibru şi pentru a putea funcţiona după standarde prestabilite.
Procesul de instruire este un sistem generator de informaţii inverse (feed-back), ce
se regăsesc în cuprinsul diferitelor secvenţe ale actelor de predare – învăţare, inclusiv
în cele de fixare, aplicare, sintetizare, evaluare, etc. Este cert că astfel de informaţii au
semnificaţia unor indici care semnaleză dacă şi cum obiectivele prevăzute sunt atinse
sau nu, dacă s-au obţinut rezultatele scontate sau nu, dacă derularea procesului deviază
sau nu de la regulile şi principiile didactice.
Sub impactul abordării sistemice şi cibernetice, care propun un mod superior de de
a gândi şi acţiona în sistem, didactica modernă se declară adepta promovării unei
concepţii integrative, globale, dinamico- funcţionale asupra procesului de învăţământ,
contrara unei viziuni lineare, fragmentare, percepţie ce aparţine învăţământului
tradiţional.
Se susţine astfel promovarea unei pedagogii de susţinere sau de sprijin, a unei
pedagogii curative (corective), dar şi preventive, a unei pedagogii a succesului, în
ultimă instanţă.
Instruirea trebuie realizată prin asigurarea unui control şi reglaj continuu, operativ şi
suplu, organizat şi spontan, pe tot parcursul desfăşurării proceselor de predare şi
învăţare, pe baza utilizării mecanismelor feed-back, prin diversitatea tipurilor şi
posibilităţilor multiple pe care acesta le oferă.
Această energie încorporată în informaţiile inverse, rapide şi sigure, este convertită
în reacţii cu efect reglator, care apar în intervenţii de corecţie, de apreciere, de
interpretare, de confirmare sau infirmare, de sprijinire, etc.
O atitudine pozitivă din partea profesorilor va fi modelul de acţiune şi execuţie al
studenţilor.
Motivele pentru care tinerii practică educaţia fizică sunt diferite, dar majoritatea
sunt legate de faptul că, aceste activităţi oferă satisfacţiile cele mai puternice şi mai
diverse.
Nevoia de mişcare este un motiv deosebit de important, actul motric în sine oferă
satisfacţii atât de ordin fizic, cât şi psihic şi social, dar nu în ultimul rând estetic.
Studentele sunt motivate de dorinţa de a arăta bine, se detaşează de problemele
cotidiene, relaxându-se în timpul lecţiei de gimnastică aerobică, fitness, volei sau
baschet, ştiu că aceste forme de practicare a exerciţiului fizic îi vor furniza energia de a
continua restul zilei, săptămâni şi-i vor oferi suportul moral de a depăşi greutăţile
zilnice. Tonifierea atât fizică (a muşchilor), cât şi cea psihică vor fi o motivaţie
suplimentară în practicarea nemijlocită a mişcării.
Întărirea trăsăturilor de caracter vine să contureze profilul viitoarelor economiste,
manageri gata să înfrunte orice strategie învechită sau depăşită. Dorinţa de competiţie,
de depăşire a colegelor, de autodepăşire sunt tot atâtea motive pentru care spiritul
sportiv prinde contur şi întăreşte personalitatea viitoarelor femei. O imagine de sine
corespunzătoare reprezentării fiecărei studente va da încredere în forţele proprii,
convingerea că este puternică şi va putea depăşi orice obstacol.
Iniţiativa cultivată în timpul orelor de educaţie fizică, va încuraja persoanele timide,
astfel încât teama va fi înlocuită de tactici personale, iniţiative lăudabile şi asumarea
responsabilităţii pentru propuneri îndrăzneţe, constructive, creatoare.
Simţul estetic cultivat de-a lungul şcolii va prelucra imaginaţia ce mai târziu va fi
valorificată în planuri elaborate.
Educaţia estetică este de o importanţă deosebită pentru viitoarele tinere absolvente
de facultate şi nu numai, pentru că promovează armonia corporală şi frumuseţea
mişcărilor.
Formarea unei atitudini estetice, de cultivare a frumosului, de apreciere a armoniei
corporale reprezintă doar o mică parte din rolul ce-mi doresc să-l exercit asupra
studentelor cu care lucrez. Finalitatea pe care de fapt mi-am propus-o în activitatea ce-
o desfăşor cu studentele A. S. E. este cultivarea gustului estetic, orientarea tinerelor
către adevăratele valori estetice din lumea activităţilor motrice şi implicarea directă a
acestora în actul de creaţie a mişcărilor.
Lecţiile de educaţie fizică pe lângă prelucrarea psihică permanentă vor avea şi
menirea de a asigura o stare optimă de sănătate a tineretului şi de a crea în rândul
acestora dependenţa de mişcare, nevoia de destindere, de relaxare prin angrenarea
activă a corpului.
Conceptul de educaţie fizică trebuie să evidenţieze contribuţiile multiple ale acestei
activităţi, la calitatea vieţii individului, valori pe care educaţia fizică la creează şi le
promovează.
Educaţia fizică atât la studenţi, cât şi la diverse categorii de populaţie, implică un
conţinut emoţional important, sentimentul satisfacţiei şi bucuriei, eliberarea de tensiuni
şi libertate individuală.
Special pentru femei, mişcarea ajută la remodelarea corpului, educarea esteticii
corporale, formarea unei ţinute corecte, feminine.
O gândire pozitivă, susţinătoare vine să completeze şi să armonizeze toate aceste
eforturi ale tinerilor executanţi şi să-i mobilizeze pentru obţinerea rezultatelor scontate,
iar ca rezultate de ansamblu vom avea un tineret, o populaţie sănătoasă, viguroasă,
tonică, cu o gândire pozitivă, gata de acţiune, de rezolvare a oricăror tipuri de
probleme, printr-o imaginaţie creatoare.
Tinereţe, sănătate, frumuseţe sunt însuşiri pe care ni le dorim oricare dintre noi.
Moştenirea genetică cu care ne înzestrează natura nu este suficientă, rămâne de datoria
noastră să ne dezvoltăm viguroşi şi să ne menţinem o bună stare de sănătate şi mai ales
tuturor celor ce sunt părinţi au obligaţia să insufle copiilor lor necesitatea de a face
mişcare.Convingerea mea personală este că bucuria mişcării poate fi insuflată prin
educaţia părinţilor.
BIBLIOGRAFIE

Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996


Epuran, M., Psihologia sportului de performanţă. Reglarea şi autoreglarea stărilor
psihice ale sportivilor, Editura ANEFS, Bucureşti, 1996
Epuran, M., Horghidan, V., Psihologia educaţiei fizice, ANEFS, 1994
Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F., Psihologia sportului de performanţă-teorie şi
practică, Editura FEST, Bucureşti, 2001
Holdevici, I., Psihologia succesului, Editura Ceres, Bucureşti, 1993
Holdevici, I., Gândirea pozitivă. Ghid practic de psihoterapie relaţional-emotivă şi
cognitiv-comportamentală, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1999
Lochart, B.D., Fitness pentru toţi - consideraţii conceptuale, Quest, Nr. 4,
Luca, A., Fitness şi aerobica, Editura Fundaţiei Altius Academica., Academia Iaşi -
2001
Niculescu, M., Elemente de psihologia sportului de performanţă şi mare performanţă,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999
Sălăvăstru, D., Psihologia Educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004
Zlate, M., Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 1999,2006
Zlate, M., Psihologia vieţii cotidiene, Editura Polirom, Iaşi, 1997
Tűdős, Ş., Concepte psihologice de bază. Perspectivă genetică şi funcţională, Editura
Globus, Bucureşti, 2001
Vinţanu, N., Educaţia universitară, Editura Aramis, Bucureşti, 2001
“STUDIUL PRIVIND PARTICULARITĂŢILE
ŞI CONŢINUTUL REFACERII PRIN ODIHNA PASIVĂ
LA STUDENŢII ÎN VÂRSTĂ DE 18-20 ANI”

Asist.univ.Popescu Viorela

Scopul – verifică gradul de informare al studenţilor din anul I şi II,


din A.S.E., asupra unor deprinderi igienice corecte de consolidare a stării
optime de sănătate şi ameliorarea condiţiei fizice.
Ipoteza – tinerii studenţi prin somnul de noapte nu se odihnesc
suficient din punct de vedere calitativ şi cantitativ

METODELE DE CERCETARE

1. Studiul literaturii de specialitate;


2. Metoda anchetei prin chestionar;
3. Investigarea gradului de funcţionare şi adaptare a cordului – prin
măsurarea şi înregistrarea frecvenţei cardiace;
4. Metoda analizei statistico-matematică a rezultatelor obţinute;
5. Reprezentarea grafică - pentru ilustrarea cât mai sugestivă a rezultatelor
obţinute prin studiu.

DURATA SOMNULUI

24%

4 -5 ORE
6 -8 ORE
76%
ORA DE CULCARE

20%
40%
23 h
24 h
01 h
40%

CALITATEA SOMNULUI

8% 20%
F. BUN
BUN
SLAB
72%

MIJLOACE SPECIALE

8%
16%
NIMIC
DUŞ CALD

76% TV

PRACTICAREA EXERCIŢIILOR
FIZICE

40%
DA
60% NU
CONCLUZII

1. Majoritatea tinerilor chestionaţi recunosc necesitatea obiectivă a odihnei


prin somn, dar aproape aceeaşi majoritate declară că nu reuşeşte să doarmă efectiv,
decât 4-5 ore / noapte, iar din protocolul centralizat de autocontrol a reieşit că
studenţii dorm 8 ore. În cazul în care cele 8 ore sunt reale, se pune problema
intervalului de timp în care ele sunt efectuate, ştiind că un număr mare dintre
studenţii chestionaţi au ora de culcare la /după miezul nopţii.
2. Cei mai mulţi tineri chestionaţi au un somn bun, liniştit, odihnitor, fără să
apeleze la mijloace stimulatoare.
3. Pentru mai mult de jumătate dintre studenţii care au fost cuprinşi în
studiu, practicarea independentă a exerciţiilor fizice nu face parte din obişnuinţele
cotidiene.
4. Deşi cu condiţie fizică modestă, tinerii cuprinşi în studiu, conform
declaraţiilor din chestionar, se odihnesc bine din punct de vedere calitativ, fapt pe
care ni-l explicăm, prin vârsta şi tinereţea acestora.
5. Valorile indicate de frecvenţa cardiacă, în clinostatism şi ortostatism,
conduc spre aprecierea calităţii de neantrenat, a grupului de studenţi studiat.
6. Mijloacele de relaxare, utilizate ocazional de o mică parte dintre studenţi,
sunt în ordinea opţiunilor: muzica, masajul, sauna, masajul reflexogen.
BIBLIOGRAFIE

Bota, Cornelia, Ergofiziologie, Editura Globus, Bucureşti, 2000.


Bota, Cornelia, Fiziologie generală. Aplicaţii la efortul fizic, Editura
Medicală, Bucureşti, 2002.
Buletin Informativ, nr.558, Somnul şi refacerea în sport, I.N.C.S.,
Bucureşti, 2002.
Damian, Şerban, Stretching. Secretul flexibilităţii, Editura Corint, 2002.
Demeter, Andrei; Drăgan, Ioan, Sport şi sănătate, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1990.
Drăgan, Ioan, Medicina sportivă, Editura Medicală, Bucureşti, 2002.
Epuran, Mihai; Holdevici, Irina; Toniţa, Florentina, Psihologia sportului de
performanţă, Editura FEST, Bucureşti, 2001.
Furcoiu, Solomonov, Dina; Drăgănescu, Elena, Stretching, A.S.E.,
Bucureşti, 2000.
Gillanders, Ann, Alinare şi vindecare prin reflexoterapie, Editura Niculescu S.R.L.,
Bucureşti, 2004.
Gurău, Anca, Tehnici şi mijloace de refacere şi recuperare. Note de curs,
FEFS Universitatea Spiru Haret, Bucureşti, 2004.
Hartmann, Charles, Masaj. Presopunctură. Reflexoterapie, Editura
Alex-Alex, Bucureşti, 2001.
Lindell, Lucy;, Thomas, Sara, Masajul-Ghid practic de tehnici orientale
şi occidentale, Editura ProEditura, Bucureşti, 2002.
Murphy, Joseph, Puterea extraordinară a subconştientului tău, Editura
Deceneu, Bucureşti, 2000.
Namikoshi, Toru, Shiatsu şi Stretching, Editura Teora, Bucureşti, 2006.
Nenciu, Georgeta, Fiziologia generală a efortului fizic, vol.I, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2005.
Nenciu, Georgeta, Fiziologia sistemului neuromuscular cu aplicaţii în sport,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Popescu, Florentina, Baschetul în şcoală, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2003.
Ramacharaka, Yog, Hatha –Yoga, Editura Lotus, Bucureşti, 1995.
Sabău, Elena, Mijloace de refacere şi recuperare în activitatea sportivă,
Editura Bren, Bucureşti, 2005.
Sabău, Elena, Refacere-Recuperare Kinetoterapie în activitatea sportivă,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.
Sidenco, Elena-Luminiţa, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2003.
Tioshi, Wuo, Masajul terapeutic, Editura ANTET, Bucureşti, 2003.
Todea, Septimiu, Florian, Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.