Satul are în talie un colier de mesteceni

Predoană Andreea

Colegiul Național Radu GRECEANU, Slatina

Munții se îndreaptă către cer, stăpâni peste viață, peste moarte și peste casele ghemuite pe limbă
de pământ. Trăim în fundul unei scobituri: trece peste ea lumina zilei, se așterne înserarea;
scobitura se umple încet de neguri, apoi stelele ne aprind deasupra capului si scânteiază acolo la
nesfârșit, ca și cum ne-ar da o veste grabnică, dar care? Și de unde? Ce vor de la noi și poate, mai
mult de-atât, ce vrem noi de la ei? În noi au rămas puține urme care să aducă aminte de lumină.
Suntem mult mai apropiați de neguri, se poate spune că suntem doar neguri, tot ceea ce rămâne,
este amintirea, alături de care se asează uneori nădejdea, numai că ea este palidă, frământă din ce
în ce și are să semene cu o stea stinsă pe vecinătate, cu o stâncă neagră ca piaza rea.
Cu toate astea, știam și noi câteva melodii despre viață și alte melodii despre moarte: am parcurs
toată această cale pentru a-ți arunca o vrajă și pentru a face frica să se miște. Îți vom povesti de
acum despre oameni care trăiau în vremea noastră, adică acum mai bine de o sută de ani, și care
pentru tine sunt doar nume scrise pe cruci plecați spre pământ și pe niște pietre grave de cioburi.
Despre viegi și despre amintiri care s-au pierdut pentru că așa e legea neîndurătoare o trecere a
vremii. Și noi avem să schimbăm asta.
Vorbele noastre sunt ca niște ajutoare care sosesc în palcuri, care nu dau niciodată înapoi, care nu-
și întrerup niciodată căutarea, care nu au alt scop decât să smulgă din hăul uitării întâmplări și vieți
stinse de demult, și asta e o treabă gravă, dar poate că fac chiar mai mult, poate ajunge să colecteze
în drumul lor și câteva răspunsuri și să ne elibereze din locul în care suntem, până nu e prea târziu.
Să ne mulțumim cu asta deocamdată, să-i trimitem vorbele, să ajutăm păcătoși rătăciți și răsfățați.
Ei nu stiu prea bine ce trebuie să facă, nici pe unde să fie, busolele li s-au stricat toate, harțile li s-
au rupt sau sunt prea vechi, dar primește-le, totuși, și așa. Apoi om mai vedea.

Trei. Trei copii care aveau ceva de spus. Trei povestiri care se cereau aşternute pe hârtie. Eu n-am
făcut mare lucru. Am încercat doar să ascult, în smerită tăcere, în acele momente sacre ale zilei în
care totul tace, totul doarme, şi atunci poţi să auzi, abia- abia şoptită, vocea ascunsă şi misterioasă
a celor care nu vorbesc niciodată, ci doar trimit în lume freamătul inimii lor, cu speranţa că cineva
îl va culege şi îl va povesti.
Trei. Copilul care mănâncă paie. Trei realități ale fuiorului. Trei dorințe de folclor românesc.
“Azi am intrat î n biserica.̃ Mergeam pe stradă și nu mai aveam claritate. Nu î n privire. În suflet.
Ce cumplită senzație de pierdere a ființei. Am făcut ceea ce nu am făcut din copilărie. M-am trântit
î n genunchi î n fața unei icoane cu candela aprinsă și am î nceput să plâng. Simțeam că o mare de
î ntuneric se năpustește peste mine. Căutam o cârjă. Așa fac oamenii slabi. Își acceptă nimicnicia
doar când sunt cu ștreangul de gât. Am ieșit de-acolo fără să simt nicio schimbare profundă. Îmi
potolisem doar lacrimile. Nu știu dacă o să mai apuc să îți spun î n față cât de mult te iubesc. Și că
faptele mele trădează tot ceea ce simt. Trec din nou printr-o perioadă grea. Foarte grea. Din nou la
limita minții mele. Distanța î ntre firesc și nefiresc este atât de subtilă. Ești frumosul în mine. Și
plătesc tot acest chin și tot acest urât, pentru că te țin departe de adevăr. Toate s-ar șterge dacă ți-
aș recunoaște diagnosticul. De ce aleg să te mint? N-am apucat să citesc „Decăderea minciunii“
de Oscar Wilde, poate m-ar fi ajutat. Totul este mult mai simplu decât credem noi că este și atunci...
complicăm. Nu ne mulțumim cu puțin. De fiecare dată vrem altceva și mereu tot ce nu ne aparține.
Există și î n acest sens o terapie, dacă te interesează drumul spre acest sens.

Două. Copilul ce vede cu podul sufletului. Două bătăi de respirație până la răsărit. Două imprimări
in peisajul țării. Două peisaje imprimate în fața omului.
“Condeiul strălucea neatins pe masa rotunda. Slujba de Înviere s-a terminat cu „Hristos a î nviat
din morți...“ În timp ce preotul ținea predica, un timp pe care nu pot să î l număr î n secunde sau î n
clipe, un timp pe care nu î l pot descrie fizic, am î nceput să simt lumea, lumea din jurul meu, lumea
din mine, am văzut cum candelabrul din biserică î ncepe să se î nvârtă, cum toți sfinții pictați ies din
pereți, cum icoanele zboară pe deasupra oamenilor, cum lumânările se sting ori se aprind ca î ntr-
un dans, cum altarul se clatină ca un balansoar de la stânga la dreapta, cum vocile distorsionate
intră ori ies î n auzul meu ca o bandă de magnetofon stricată. Nu mai aveam echilibru, totul se
mișca, de parcă eram cuprinși de vrajă ori nu reușeam să ne dezmeticim. Mi-am pus mâna la ochi.
M-am aruncat în suflare și am zburat. Am mușcat din pământ, am tras cu dinții de rezidurile din
mine, am mușcat să rămân. Am mușcat din tradiție.”

Primele. Copilul ce miroase versul. Primele la apus.

Casa mea din satul mare/ Era locul de plecare/ Către viaţă pentru noi/ Şi de amintiri apoi”.
“În casa în care miroase a pâine aburindă s-au zidit spre nemurire gânduri pătrunse de tainicul fior
al rădăcinei românești.
Jocul din copilărie, când clipele erau păpușile imaginației noastre, nu mai are partener de
hârjoneală. Am î mbătrânit. Dacă am pierdut iubirea, ca o simbioză perfectă, am ucis copilul din
mine. Viața nu î mi mai permite sã mă joc. Timpul când făceam baloane de săpun în fața curții și
le spărgeam cu vorbe a trecut. Acum e vremea crucii, a pironirii, a cruzimii, a adevărului.. Am
căutat disperată o așchie după care să mă ascund. Pentru toți î ngerii și pentru toți dracii am devenit
o batjocură. „Cel care vrea să se ascundă după o așchie.“ “

Două istorisiri specifice primarului rural. Există un apogeu exuberant al copilăriei, care nu poate
fi atins decât în lumea satului. Cu ochii atârnați de cer, lumina se petrece, iar eu, muritor de rand,
rămân nestingherit și rece.