Pe pământ sunt păcălit de niște pungași și nimeni nu face nimic - interviu cu Ioan

Pânzaru, profesor Universitatea București

UE nu bate elevul România cu linia la palmă pentru că se joacă în bancă. Așteaptă s-o
ia razna
Reporter: Să pornim de la o 2 declarații? Un emisar european vine in România și
spune: nu distrugeti ce-ați câsțigat. După plecare, demnitarii români spun: am fost mângâiați
pe creștet. Toate-s bune.
Ioan Pânzaru: La un nivel, ce se face nu le place politicienilor europeni. La alt nivel,
nu au încotro, pentru că Uniunea nu face micro-management, nu are mijloacele legale de a
desluși toate geambașlâcurile care formează viața noastră politică. Fiecare va spune ce-i
convine, lucru din nefericire obișnuit în viața publică. În limbajul bruxellez, deplasarea lui
Timmermans e o rostire destul de apăsată. Dar nu mai poți bate elevul cu linia la palmă pentru
că se joacă în bancă. Trebuie să aștepți s-o ia razna rău, ca elevul Orban sau elevii Duda și
Kaczynski.
Puterea nu are hashtag, ci beneficiază de conformismul tuturor cetățenilor care se tem
că ar putea avea ceva neplăceri.
Reporter: Lucru stă tot așa în politica românească. Doua bule: #rezist și Puterea.
Ioan Pânzaru: Răspunsul scurt este că orice reducere a socialului la două forțe care se
înfruntă îl ajută pe spectator să înțeleagă ce se întîmplă pe scenă – cine e cu cine (dar
distorsionează firește înțelegerea). Răspunsul mai lung ar porni de la faptul că tehnologia
actuală permite sau uneori încurajează pe orișicine să se închidă în propria bulă, împărțind cu
alții doar ideile care-i plac. Prin urmare grupurile de inițiativă politică vor alimenta cu
conținuturi bulele a căror existență le avantajează. Puterea nu are hashtag, ci beneficiază de
conformismul tuturor cetățenilor care se tem că ar putea avea ceva neplăceri. În momentul de
față, cei care se opun Puterii sunt mai mult organizații civice (lăsând de o parte ideea „statului
paralel”) și cetățeni angajați. Există un partid major de opoziție, liberalii, a cărui bulă s-a
atrofiat până la limită.
Dar mai avem și o zonă naționalistă, care prin tema „sfinții închisorilor” se agață și de
ortodoxie, și de legionarism, iar prin alte teme de conspiraționism.
Naționalismul românesc nu are însă vigoarea celui maghiar sau polonez. Mai există o
bulă a Culturii (cu majusculă), care este tensionată între radicalismul civic și dorința de a
funcționa ca și cum statul ar fi un impersonal furnizor de servicii. Cred că sunt multe „bule”,
adică rețele sociale în care oamenii cred că sunt adevărate numai anumite fapte și idei și nu
vor să asculte altceva. #rezist este un fenomen nou și se bucură de multă atenție. Dimpotrivă,
termenul de Putere (neapărat cu majusculă) a fost folosit în anii 90 de oricine nu guverna în
acel moment. Introducerea acestui termen avea avantajul că simplifica peisajul politic
românesc prin polarizare, reducându-l la două poziții extreme. Nu întotdeauna asta e util – de
exemplu alegerile recente din Italia au fost polarizate de tema imigrației, dar rezultatul e
confuz.
Nietzsche a numit asta „războiul interpretărilor”
Reporter: Întrebarea vine acum. Cum se formează mecanisme care interpretează
radical diferit, deși pornesc de la informații identice?
Ioan Pânzaru: Două ființe vii nu pot ocupa același loc, nu pot bea același pahar cu apă,
sunt în competiție pentru resurse și statut, astfel încât binele unuia e mai puțin binele celuilalt
și fiecare judecă diferit pentru că are interese diferite. Nietzsche a numit asta „războiul
interpretărilor”. Un agent privat militează pentru reducerea impozitelor, ca să-i rămână lui
banii; un agent public preferă creșterea taxelor, ca să aibă buget mai mare.
Fiecare judecă dinspre poziția pe care o ocupă printre semenii săi, și de la propriile
preferințe personale.
 Economia este motorul societății contemporane, iar modelul lui homo oeconomicus,
care vrea să-și maximizeze câștigul, stă la baza întregii gândiri politice de orientare
neoliberală. Pornind de aici, ne îndreptăm spre un război al fiecăruia împotriva tuturor.
Dar există și mecanisme care formează consensul: oamenii au nevoie, ca să-și crească
pruncii, de pace, prosperitate, libertate, șanse egale, dezvoltare personală. Pentru că în sfera
politică toate partidele exploatează același filon de idei (destul de nepolitic în fond) al
neoliberalismului, au ajuns să se ciorovăiască pentru posturi, ceea ce nu permite formarea
unor viziuni ample care să antreneze națiunea pentru un ideal, un proiect de viitor.
Politicul ar trebui să negocieze distribuția resurselor limitate pentru maximizarea
consensului, în vederea unei guvernări destul de larg acceptate, care să dea impresia de
decență și bun simț.
De obicei, un asemenea rol depășește talentul politicienilor.
Platon - un anume mod nepasionat de a căuta ce este valoros pentru viața oamenilor
Reporter: M-aș întoarce în trecut la oriigini. Care era prestigiul informatiei pe vremea
lui Platon si care este aceea in acest moment?
Ioan Pânzaru: Pe vremea lui Platon exista o luptă acerbă pentru a controla cetatea,
fiindcă tinerii care doreau să devină oameni politici luau lecții cu sofiștii, pe care Socrate îi
batjocorea. Însă Alcibiade, elevul strălucit al lui Socrate, a sfârșit prost, iar discipolul cel mai
înzestrat, Platon, era în partidul nepopular. Informația și educația dădeau acces direct la
puterea politică. Disperând de modelul democratic, Platon credea că societățile nu vor fi bine
conduse decât atunci când filosofii vor ajunge regi.
E vorba mai puțin de informații, cât de înțelepciune, de un anume mod nepasionat de a
căuta ce este valoros pentru viața oamenilor. O societate concurențială va încuraja dimpotrivă
patima, dorința de a fi primul, de a avea, de a conduce, și competiția actuală ne duce în
direcția excesului pe toate planurile.
Noi ne aflăm de fapt într-o societate a spectacolului, în care contestarea autorității,
negarea valorilor acceptate, răsturnarea ierarhiilor produc notorietate, care e valoarea direct
comercializabilă. Beneficiarii industriei informaționale nu mai sunt regii, preoții și filosofii, ci
vedetele de orice fel, fie politice, fie sociale sau „artistice”. Căderea presei scrise se poate
explica și prin lipsa ei de spectaculozitate, fiindcă a trebuit să treacă printr-o fază de
tabloidizare, care n-a fost însă de ajuns ca s-o salveze. Cu informația, întrebarea cea mai
importantă este dacă e adevărată și cum se poate dovedi. Cu spectaculosul, întrebarea cea mai
importantă este dacă se poate exagera și mai mult, dacă se poate spune ceva și mai bezmetic.
Prestigiul unui serviciu de informații de interes general, cum era acela oferit de presa
de calitate, este astăzi în declin. Așa-zisa ”informație”, mai exact conținuturile comunicate
prin tehnologii, ca bun de consum, ține de rubrica entertainment, distracție.
Cine are nevoie de cunoștințe valide în activitatea lui profesională folosește alte
circuite. Pentru că prestigiul social nu constă în a ști, ci în a atrage atenția, nici nu mai
contează exactitatea, adevărul și pertinența a ceea ce spui.
Reporter: Cum de democratia hermeneutică aduce prejudecati, bazaconii, mitologii?
Ioan Pânzaru: Firește, asta nu înseamnă că democrația nu e bună. Nu se pot accepta
limitarea libertății de expresie, condamnarea fără proces, privilegiile unor caste, persecutarea
minorităților. În secolul al XVIII-lea, Immanuel Kant tindea să creadă că prin educație
fenomenele cele mai brutale de dominație socială vor fi eliminate.

Dar educația instituționalizată trece azi printr-o criză, fiindcă nu e un mediu în care
copiii să învețe să gândească, ci un teren de negociere între reprezentanții disciplinelor,
partidelor și autorităților. Elevii sunt ostatecii instituțiilor care-i au în grijă.
 Criza nu are loc doar în România, ci ia formele cele mai grave în Statele Unite, unde
acuma se preconizează înarmarea profesorilor pentru a le ține piept teroriștilor. Masacre în
școli au avut loc în Finlanda și în Ungaria, țări liniștite și fără tradiție americanofilă. Educația
instituțională nu e suficientă pentru a ajuta copiii să devină adulți. Povara educației, oricum,
cade asupra individului însuși.
Cine nu vrea să se formeze, să învețe, să devină o persoană semnificativă în societate,
să ajungă la maturitate, va trece prin orice sistem imaginabil ca gâsca prin apă. Iar pentru
politicieni, important e doar să nu se producă scandaluri în școli.
Evident se încurajează conformismul: să nu pui întrebări, să nu răspunzi, să nu te
îndoiești, să nu încerci să pricepi, să nu citești altceva decât lecturile obligatorii. În acest fel
desfacem tot ceea ce s-a făcut în epoca modernă pentru libertatea spiritului, profitând de
lacunele și interstițiile statului conservator. Producem, în loc de oameni, publicuri. Statul
măsoară aceste publicuri și le oferă ce le place.
Publicurile îi urmăresc cu interes pe Erdoğan, pe Trump, pe Puigdemont, care fac
numere atractive.
Dar că nu vom mai avea cetățeni, oameni care să gândească cu propriul cap, care să
producă idei noi și să rezolve probleme în loc să aștepte să li se spună ce să facă – de asta nu
ne pasă. Partea cu hermeneutica înseamnă doar să ghicești ce-i umblă prin cap cetățeanului
lambda: extratereștri, conspirații, vaccinuri care produc autism, Illuminati și guverne
mondiale.
Or, eu nu vreau să am doar de ales între servicii și PSD, ci și între bordurile vechi și
cele noi.
Reporter: Cum s-a format "statul paralel"?
Ioan Pânzaru: Acum douăzeci de ani, credeam că PDSR continuă partidul comunist,
iar Securitatea conduce prin agenți acoperiți. Acum serviciile, urmașii lui Secu, par a fi pentru
prima dată în altă tabără decât PSD, urmașul PDSR, urmașul etc. De ce parte să fiu, a
serviciilor sau a PSD? Mărturisesc că mi-e cam greu să aleg. Un subiect care mă interesează
este că mi se schimbă pentru a patra oară bordurile pe stradă, și tot eu le plătesc de fiecare
dată. Aș vrea să le lase pe cele vechi, că erau bune. Democrația noastră nu-mi dă această
libertate. Or, eu nu vreau să am doar de ales între servicii și PSD, ci și între bordurile vechi și
cele noi.
În stratosferă se poartă niște războaie pentru putere între cicloane și anticicloane
pentru ciolane (scuzați rima), dar pe pământ sunt păcălit de niște pungași și nimeni nu face
nimic.
Cred că „statul paralel” e un epitet pe care o parte din stat îl aplică acelei părți din stat
pe care nu o poate controla. Democrația presupune funcționarea independentă a instituțiilor,
nu adunarea tuturor sforilor la același păpușar, fie el Mussolini ori Putin. Trump vorbește de
deep state pentru că mâna lui cea lungă nu ajunge până acolo. Întrebarea este până unde se
merge: poți să-ți faci cazinou pe-o insulă și să-l scutești de impozite numai pentru că ai partid
majoritar?

Reporter: "Post-adevarul"?
ioan Pânzaru: Cei care n-au resurse de timp și gândire de cheltuit ca să cumpere marfa
originală, adevărul pur și simplu, se mulțumesc cu produsul de consum de masă, post-
adevărul, livrat la domiciliu. Adevărul adevărat are proprietatea enervantă că de multe ori nu-
mi convine; ba chiar, trebuie să și umblu după el. Post-adevărul e ceea ce nu mă deranjează.
În termeni de marketing, e ușor de înțeles care e produsul de succes.
 Din nefericire, tot ceea ce s-a gândit în materie de organizare politică este ca o haină
veche care se destramă: votul unui cetățean din Iowa e de trei ori mai influent decât al unui
cetățean din California, pentru că așa e tradiția federală.

Distincția crucială între stânga și dreapta, care data de pe vremea whig-ilor și tory-ilor,
din secolul XVII, s-a dus pe apa sâmbetei. În UE, deciziile se iau când prin consens, când cu
majoritate. La noi, scrutinul nominal se adoptă când îi convine majorității, iar când nu,
scrutinul pe listă. Partide-balama, asociații de utilitate publică și fundații non-profit se
transformă unele în altele, se dizolvă și se coagulează, fără doctrină și fără proiect. La ce
servește un partid care nu apără un interes major al cetățenilor? Un partid care câștigă cu 40%
din voturile a 40% din cetățenii cu drept de vot are de fapt doar 16% din sufragiile noastre.

Reporter: Moralitatea-lichidă?
Ioan Pânzaru: Cât despre „lichidele post-moderne”, mă tem că ne îndreptăm către un
ger politic care-i va congela pe toți combatanții. Vor deveni rigizi și fragili, se vor teme să nu
se spargă, nu vor putea să se transforme, să se adapteze, și vor induce în societate o
nervozitate de rău augur. Românii sunt foarte OK, până ce unul din ei apucă să pronunțe în
public cuvântul „principiu”. De la principiu la beregată, drumul devine foarte scurt.
Cine este Ioan Pânzaru Doctor in stiinte filologice, profesor la Catedra de Limba si
Literatura Franceza din cadrul Facultatii de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii din
Bucuresti. Fost Rector al Universității București. Este membru fondator al Centrului de Studii
Medievale al Universitatii din Bucuresti si membru al International Society of Arthurian
Studies. A publicat volumele: Cercetare de estetica a oralitatii. Eseu despre cintecele de gesta
(Editura Univers, 1989), Introduction à l’etude de la litterature medievale française. IXe‑
XIVe siècles (Editura Universitatii din Bucuresti, 1999), Practici ale interpretarii de text
(Editura Polirom, 1999). A tradus volumele: Mitologice I. Crud si gatit (Editura Babel, 1995)
si Mitologice II. Miere si scrum de Claude Levi‑Strauss (Editura Babel, 1998), Religie si
antropologie de Marc Auge (Editura Jurnalul Literar, 1995), Doamna Bovary de Gustave
Flaubert (Editura Polirom, 2000; coordonare a unei echipe de studenti si versiune finala) si
Istoria teoriilor comunicarii de Armand Mattelart si Michèle Mattelart (Polirom, 2001).