Sunteți pe pagina 1din 123

Structura capitolelor la materialele de studiu în sistem IFR

1. Stabilirea obiectivelor capitolului

2. Informaţiile de bază ale disciplinei (conţinutul propriu-zis


al capitolului, conform cu programa analitica)

3. Aplicaţii

4. Teste de autoevaluare

5. Recomandări bibliografice

Partea a I-a

PREVIZIUNE MACROECONOMICĂ
1. 1. PREVIZIUNEA, COMPONENŢA ESENŢIALĂ A CONDUCERII
MACROECONOMICE; DELIMITĂRI CONCEPTUALE; CONDIŢIILE
APARIŢIEI ŞTIINŢEI CONDUCERII

Economia naţională modernă constituie un mecanism complex


format dintr-o multitudine de unităţi economice, ramuri şi subramuri, unităţi
administrativ-teritoriale între care există strânse legături de interdependenţă
ca rezultat al diviziunii sociale a muncii.
Pentru ca o întreprindere sau o ramură să-şi poată desfăşura
activitatea în condiţii normale este necesar ca alte unităţi economice sau alte
ramuri să-i furnizeze mijloacele de producţie necesare şi să-i absoarbă
produsele, realizându-se astfel circuitul continuu al reproducţiei. Tot astfel,
activităţile economice din diferite judeţe, localităţi, sunt legate între ele prin
strânse relaţii de schimb integrându-se astfel într-un proces complex ce
cuprinde întreaga ţară.
Existenţa acestor legături, a acestor interdependenţe dintre unităţi,
ramuri şi subramuri, unităţi administrativ-teritoriale, determină caracterul
complex al economiei şi impune cu necesitate asigurarea unor orientări, a
unor ordonări a jluxurilor economice la nivelul economiei.
Necesităţile societăţii sunt mari şi în continuă creştere în timp ce
resursele sunt limitate şi epuizabile. Dacă, deci, din resursele sociale vor fi
alocate unei ramuri de activitate mai mult decât este nevoia ei reală, această
ramură se va dezvolta mai repede, iar peste o perioadă de timp va produce
mai mult decât este nevoia socială de produse ale acestei ramuri. In felul
acesta o cantitate de resurse a fost cheltuită în mod inutil, întâmpinându-se
totodată şi greutăţi în ceea ce priveşte realizarea acestor produse. Pe de altă
parte însă, nu vom mai avea posibilitatea să satisfacem la nivelul
necesităţilor reale cerinţele altor ramuri. Dacă, deci, din resursele sociale vor
fi alocate unei ramuri mai puţin decât este nevoia ei reală, ramura respectivă
se va dezvolta în ritmuri mai puţin rapide decât ar fi fost normal şi peste o
anumită perioadă de timp va produce mai puţin decât este nevoia socială,
producând perturbări pe linia aprovizionării tehnico-materiale.
Vor apărea greutăţi în reluarea ciclului de producţie a altor ramuri
sau agenţi economici ce se aprovizionează de la prima, în condiţiile în care
această ramură este producătoare de mijloace de producţie, iar dacă
respectiva ramură este producătoare de bunuri de consum, se vor produce
perturbaţii pe linia aprovizionării populaţiei.
A utiliza resursele în cea mai adecvată formă, a concepe şi realiza un
model eficient al raportului dintre resurse şi nevoi, a prognoza evoluţia
acestui raport şi a găsi căile optimizării lui este o ştiinţă, ştiinţa economică.
Ridicarea problemelor conducerii a fost generată din necesitatea de a se
identifica funcţiile şi principiile de desfăşurare a unei activităţi economice
cât mai eficiente. Cu alte cuvinte, ştiinţa conducerii identifică şi cercetează
principiile generale ce stau la baza îndrumării, orientării activităţii
economice şi sociale, elaborează un sistem de metode şi tehnici de lucru care
să permită utilizarea în practică a acestor funcţii şi principii.
Conducerea a devenit o cerinţă obiectivă în lumea contemporană care
decurge din înseşi condiţiile materiale ale producţiei moderne:
a. revoluţia tehnico-ştiinţifică, caracterizată de importante realizări, de
pătrunderea rapidă a acestora în economie, exercită o puternică influenţă
asupra dezvoltării factorilor de producţie ca şi asupra organizării şi
conducerii producţiei materiale atât la nivel micro cât şi ia nivel
macroeconomic;
b. dezvoltarea impetuoasă a factorilor de producţie, urmare firească a
revoluţiei tehnico-ştiinţifice declanşată în ultima treime a veacului precedent,
implică adâncirea diviziunii sociale a munci~ accentuarea procesului de
specializate paralel cu creşterea concentrării şi cooperării în producţie,
aspecte care multiplică şi diversifică legăturile indisolubile ce există pe linia
aprovizionării tehnico-materiale şi desfacerii între agenţi economici, ramuri
de activitate, unităţi administrativ-teritoriale;
c. necesitate a creşterii continue a eficienţei activităţii economice.
Perioada statomicirii ştiinţei conducerii poate fi împărţită în trei
etape:
în prima etapă se realizează conducerea empirică, în care intuiţia
şi experienţa deţineau locul principal;
în etapa a doua apar şi se consolidează conceptele generale ale
conducerii ştiinţifice procesul de producere a bunurilor materiale
fiind condiţionat de utilizarea la scară din ce în ce mai largă a
unor mijloace de muncă de valoare mare şi randament ridicat,
progresul tehnic, cerinţele creşterii productivităţii muncii sociale,
influenţând direct perfecţionarea formelor şi metodelor de
conducere;
etapa a treia, etapă caracteristică conducerii ştiinţifice, este
contemporană nouă.
Ştiinţa conducerii nu a apărut deci pe teren viran, ci este rezultatul
unor cercetări multiple şi îndelungate în domenii diferite. De la punerea
bazelor acestei ştiinţe de către F. W. Taylor şi H. Fayol s-au făcut noi
cercetări, au fost elaborate noi principii şi metode. Sunt de mult cunoscute
numele americanilor F. B. şi L. M. Gilberth, H. L. Gantt, H. Denison,
W.¬Barth, B. Thompson, H. Emerson, al francezului H. le Chatelier, ale
germanilor E. Schmalenbach, H. Nicklisch, H. Hirsch şi alţii, care prin
lucrările lor din ultimele decenii ale veacului precedent şi primele două
decenii ale secolului XX au dat un contur mai precis conducerii ştiinţifice a
activităţii economice.
A apărut un număr impresionant de lucrări în acest domeniu, se
editează o multitudine de periodice pe problemă în lumea întreagă, au avut
loc numeroase congrese internaţionale consacrate conducerii şi organizării
ştiinţifice, s-au ţinut o serie de seminarii regionale internaţionale pe
problemele conducerii, în contextul creşterii economice accelerate.
Deşi în prezent există bine conturate mai multe şcoli, nu se poate
vorbi încă de o teorie unitară a conducerii. Există un număr destul de mare
de concepţii diferite, uneori chiar contradictorii. Reprezentanţii diferitelor
curente se contestă unii pe ceilalţi, antrenându-se într-o adevărată luptă
polemică.
Categorii cum sunt conducerea, coordonarea, organizarea,
planificarea, diferite din punctul de vedete al conţinutului, dar între care
există rară îndoială o strânsă legătură, se confundă în multe lucrări de profil.
Acest lucru nu trebuie să producă nici o nedumerire. Teoria conducerii se
află în prezent în procesul statomicirii sale; oamenii de ştiinţă caută asiduu
cele mai potrivite interpretări ale diferitelor categorii, legităţi şi baze ale
dezvoltării conducerii şi formelor organizării acesteia.
După părerea unor specialişti, conducerea se rezumă la o activitate
administrativă; după părerea altora conducerea este privită ca "o reglare sau
ca arta şi ştiinţa de a pregăti, coordona şi direcţiona activitatea oamenilor".
Alţii sunt înclinaţi să vadă în conducere "arta de a cunoaşte ce, şi cum
trebuie făcut" etc.
Ca ştiinţă, conducerea presupune stabilirea unor principii, metode şi
1iebnici de lucru cu caracter general a căror utilizare să asigure folosirea
optimă a potenţialului uman, material şi fmanciar din sistemul economic
respectiv.
Ca artă, conducerea înseamnă, aşa cum am arătat puţin mai înainte,
transpunerea acestor principii, metode şi tehnici de lucru la cond4iile
concrete în care funcţionează sistemul, îmbunătăţirea lor continuă în raport
cu cerinţele practicii în permanentă perfecţionare.
"Economiştilor, aidoma atâtor oameni de ştiinţă, le place să dea
obiectului lor definiţii care au o semnificaţie profundă şi universală. Cea mai
cunoscută dintre ele afirmă că ştiinţa economică este "ştiinţa care studiază
comportamentul uman ca o relaţie între ţeluri şi resursele rare care au
întrebuinţări alternative. Cel mai important profesor din timpurile noastre
redă aceeaşi idee mai simplu: ,,Modul în care ne decidem să folosim
resursele productive rare cu întrebuinţări alternative, pentru realizarea
unui scop prevăzut...". 1

Iată, aşadar, ce înţelegem prin previziune. Se acţionează deci asupra


unor mijloace existente in prezent in vederea realizării unor dinamici
economico-sociale convenabile, în conformitate cu scopurile de
perspectivă. Se explorează principalele tendinţe de evoluţie şi implicaţiile
acestora asupra viitorului; se orienteală eforturile în direcţiile considerate
convenabile. Prin previziuni-planuri, prognoze, conjuncturi, programe
proiecte etc. - se deduce traiectoria viitoare a evenimentelor, fenomenelor
şi proceselor economice pe baza unei analize riguros ştiinţifice a realităţii.
Autonomizarea cercetărilor prospective este un proces de dată relativ
recentă, care a apărut din nevoia stăpânirii şi dirijării unei uriaşe cantităţi de
fapte şi evenimente noi, de natură demografică, privind resursele naturale, de
amenajare a teritoriului, de creştere a raporturilor sociale, de dezvoltare a
tehnicii şi mai ales a implicaţiilor în viaţa practică a revoluţiei ştiinţifice şi
tehnologice. Consecinţele acestei revoluţii, care au stimulat generalizarea
cercetărilor previzionale şi au determinat autonomizarea lor sunt:

1
John Kenneth Galbraith: Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p.12-13.
accelerarea ritmului transformărilor; dinamica lor explozivă;
amplificarea extraordinară a puterii de transformare a condiţiilor de
viaţă;
mărirea posibilităţilor de surprize, de evenimente neaşteptate pe care
ştiinţa şi tehnologia le generează;
sentimentul apropierii sau vecinătăţii viitorului şi şocul pe care
această vecinătate îl produce în viaţa şi organizarea societăţii.
Autonomizarea cercetării previzionale concrete - ca şi cercetările
operaţionale - apar în perioada celui de al doilea război mondial când acestea
sunt utilizate ca ştiinţă auxiliară a strategiei militare. Ele se intensifică şi iau
contururi mai precise în perioada postbelică. De pildă, în anul 1948 este
creată în California organizaţia "Rand Corporation" ca întreprindere
independentă, orientată nu către profit, ci spre cercetare.
Importanţa aceştui prototip pentru prospectivă este inovaţia pe care o
prezintă; ea deschide era "uzine lor de gândire şi creaţie", compuse din :hipe
interdisciplinare, care au jucat un rol atât de important în previziunea
stematică, mai ales din cauză ca au ajuns a elaborarea unui număr lportant de
metode de cercetare.
Dar, data naşterii acestei noi ştiinţe este socotită anul 1943 când
Ossip Kurt Flechtheim imaginează şi lansează termenul de futurologie
pentru a numi ştiinţa viitorului.
Viitorul, în lumina cercetărilor prospective, nu are un caracter
univoc, ci se prezintă sub forma unui evantai de posibilităţi. Prospectiva,
temeindu-se pe pluralismul posibilităţilor, grupate în jurul unul ax care dică
o tendinţă, vorbeşte de viitori alternativi. Fiecare din aceşti viitori posibili,
care fac obiectul cercetărilor prospective, se prezintă ca un sistem care are o
dinamică proprie; este vorba deci de o evoluţie de tip arborescent, interiorul
căreia fiecare stare viitoare posibilă reprezintă un nod generator: alţi viitori.
Aceste sisteme arborescente cuprind, pe de o parte, elemente lre au o
evoluţie determinată de legităţi, iar pe de altă parte, elemente care se etează
la o evoluţie controlată. Aprecierea şi studiul elementelor care au o roluţie
determinată de legile dezvoltării ne dau uneori posibilitatea de a preveni
momentele critice care, în anumite limite, ar putea fi evitate prin acţiuni
dirijate.

1. 2. CATEGORII ŞI INSTRUMENTE DE PREVIZIUNE:


LOCUL ŞI ROLUL ACESTORA ÎN ACTIVITATEA DE
CONDUCERE

a. Futurologia
Termen introdus în ar.ul 1943 de politologul german Ossip Kurt
Flechtheim, cu sensul iniţial de "oglindă a istoriei"1. 1 Flechtheim, O. K. - History and
Futurology, Meisenheim 1966, Verlag Anton Heim (Culegerea scrierilor din 1943-1945), după: Mihai Botez, Curs
de prognoză, Laboratorul de cercetări prospective al Universităţii, Bucureşti, 1972.
Aria de activitate după aceiaşi autor:
- cercetarea noilor ipoteze şi teorii privind universul, dând atenţie
dezvoltării viitoare a pământului, a florei, faunei şi climei sale (aşa-numita .-
oblemă a evoluţiei mediului fizic pe termen lung);
- studiul civilizaţiei umane În secolele următoare şi elaborarea de
prognoze ale procesului social-cultural pe termen mediu;
- previziuni pe termen scurt privind dezvoltarea economică în
următorii ani, tendinţele politice ale deceniilor următoare, tendinţe le
demografice etc.
1

b. Conjunctură
Termen introdus de profesorul francez Bertrand de J ouvennel,
titularul primei catedre de studiul viitorului din lume, întemeiată la Sorbona,
şi preşedinte de onoare ai Comitetului Internaţional de pregătire a
Conferinţelor de studiul viitorului.
Conjunctura este o construcţie intelectuală a unor viitori verosimili
sau a unor viitori posibili, futuribles - prescurtare de la futurs possibles (în
limba franceză)2 . De fapt acest aspect reprezintă esenţa gândirii prospective
a lui B. de Jouvennel.3
c. Prospectivă
Termen introdus de filozoful francez Gaston Berger. Desemnează
iniţial doar o atitudine caracterizată prin necesitatea de a lua decizii
întemeiate nu numai static, pe simple consecinţe ale situaţiei trecute sau ca
răspunsuri la exigenţele momentului prezent, ci şi dinamic, ţinând seama şi
chiar urmărind cu rigoare implicaţiile acestor decizii în timp, în viitor. Orice
decizie capătă astfel un dublu caracter: le determină sau condiţionează
viitorul şi în acelaşi timp este determinată sau condiţionată de imaginea
acestui viitor, stăpânit în parte. Acelaşi mod de a privi acţiunea, în raport cu
implicaţiile ei în timp este numit de cercetătorul francez Pierre Masse "spirit
prospectiv" .

1
Materialele Simpozionului Internaţional organizat de Comisia Economică Europeană ONU la
Varşovia între 7-12 decemhrie 1970;
3 De Jouvenel Bertrand, L'art de la conjuncture, Ed. Futuribles, Paris, 1964
Comisia Economică ONU pentru Europa, încercând o unificare a
terminologiei, defineşte prospectiva drept studiul viitorului în ipoteza îm
care viitorul poate fi orientat, ceea ce comportă ca deciziile actuale să fie
luate în funcţie de ideea ce se formează despre viitor. 2
d. Prognoză şi prognozare
Etimologic: pro - înainte, gnosis - cunoaştere. Concept foarte
complex care reuşeşte să acopere cel mai bine spaţiul larg pe care societatea
îl rezervă studiului sistematic al viitorului, considerat câmp de acţiune.
Anticipează evoluţia probabilă a proceselor şi fenomenelor pornind de la
realizările perioadei precedente, de la tendintele conturate şi luând în
considerare modificările previzibil a avea loc. Ea nu oferă certitudini asupra
viitorului ci soluţii pe baza cărora să se poată stabili opţiuni în prezent în
perspectiva unui orizont delimitat lucid şi relativ dezirabil.
Comisia Economică ONU pentru Europa defineşte prognoza3 drept
evaluare probabilă stabilită în mod ştiinţific, a evoluţiei cantitative şi
calitative a unui anumit domeniu Într-un interval de timp; ea reprezintă deci
rezultatele unor cercetări care urmăresc să stabilească evoluţiile şi stările
posibile şi probabilităţile asociateacestora Într-un viitor stabilit, care
constituie orizontul prognozei.
Prognoza îndeplineşte următoarele obiective principale:
1. descifrează megatendinţele dezvoltării economico-sociale, pe baza
talizării legăturilor obiective dintre fenomene şi procese, în condiţii istorice
date;
2. estimează implicaţiile în perspectivă ale tendinţe lor de durată
descifrate;
3. apreciază măsura în care posibilul se converteşte în probabil, luând
considerare ansamblul factorilor condiţionali;
4. identifică alternativele posibile de dezvoltare în perspectivă - cu
avantajele şi dezavantajele corespunzătoare ale fiecăreia - dând elemente de
decată pentru ierarhizarea acestor alternative şi, în consecinţă, pentru egerea
variantei optime;
5. oferă elemente convenabile de intervenţie şi influenţare, pentru
corectarea eventualelor abateri de la traiectoriile anticipate, considerate
dezirabile.
Din cele relatate în paginile anterioare am reţinut că previziunile şi
deci şi prognozele se referă la un orizont mai apropiat sau mai îndepărtat, că
ia subiectelor luate în analiză, în calcul, este mai îngustă sau mai largă şi că
gradul de credibilitate, de veridicitate, dezirabilitatea prognozelor este în
eştere sau în scădere în funcţie tocmai de aceşti doi parametri.
Am reţinut, de asemenea, că previziunile se elaborează de la nivel
mondial (prognoze macromondiale, pe grupe de ţări, zone geografice sau de
zone economice), la nivelul economiei naţionale (macroprognoze
economico-sociale) şi până la nivelul ramurilor, domeniilor de activitate
economico-socială sau teritoriul administrativ (zone, regiuni, judeţe, calităţi
sau alte spaţii cum ar fi: bazine hidrografice, zone pomicole sau ticole,
regionale de cale ferată etc.). Totodată prognozele se pot elabora la nivelul
macroeconomic pe probleme de sinteză cum ar fi evoluţia fenomenelor
demografice, a celor ecologice, a proceselor de instrucţie şi educaţionale etc.
sau la nivel microeconomic, microprognozele elaborate pentru orientarea
activităţii agentului economic. După domeniul la care se feră putem clasifica
prognozele în: prognoze ştiinţifice-tehnice care constituie suportul celorlalte,
prognoze economice şi prognoze sociale.
e. Programarea activităţii economico-sociale 1
Constă în stabilirea unui itinerar ce conduce spre obiectivul urmărit
in structurarea componentelor acţiunii şi ierarhizarea priorităţilor.
Poate fi matematică şi euristică.
Programarea matematică operează cu metode numerice de
optimizare a unor funcţii-obiectiv, ale căror variabile satisfac un sistem de
relaţii restrictive.
Programarea euristică foloseşte reguli empirice care conduc la
găsirea de soluţii acceptabile.
Programul, ca instrument previzional obţinut în urma activităţii de
programare, este un sistem de acţiuni sau lucrări eşalonate în timp şi având
fixate durata şi resursele posibile, pe fiecare secvenţă precum şi distribuirea
în spaţiu, astfel încât să conducă, în condiţii cât mai bune, la realizarea unui
obiectiv.
Se disting mai multe categorii de programe, şi anume:
1. programe strategice pe termene lungi, cu obiective de mare interes
pentru ţară (de pildă, pentru instruirea unui sistem naţional de protecţie
ecologică);
2. programe macroeconomice cuprinzând, în mod corelat,
principalele probleme ale dezvoltării economico-sociale la scara întregii ţări;
3. programe sectoriale, adică pe domenii de activitate (ramuri,
subramuri) sau pe probleme principale (investiţii prioritare de importanţă

1 Nicolae Valentin, coord., Previziune macroeconomică, Lito ASE, Bucureşti, 1992


naţională, recalificarea unor categorii de salariaţi, programe de restructurare
şi retehnologizare a unor ramuri şi subramuri);
4. programe teritoriale (regionale) având ca rol valorificarea
complexă a resurselor umane şi materiale din fiecare zonă, eliminarea
rămânerii în urmă a unora din acestea;
5. programe de coordonare operativă, folosite la nivel micro
cuprinzând prevederi exprimate fizic şi valoric, repartizate pe perioade scurte
(luni, decade, zile, ore) şi pe executanţi (de exemplu, programe de producţie,
de aprovizionare şi desfacere, de montaj etc.);
6. programe de măsuri, care stabilesc dispoziţii şi prevederi cu
caracter operaţional, subordonate realizării unor obiective şi acţiuni concrete
(aceste măsuri pot fi de natură organizatorică, tehnologică, financiară,
juridică etc.) ..
f. Plan şi planificare
Este foarte greu să încercăm o delimitare conceptuală, o definiţie a
planificării, a planului. După o experienţă atât de lungă de planificare şi de
"plan naţional unic", pe parcursul căreia centralizarea excesivă s-a ingemănat
organic cu birocraţia şi tehnicismul simplist, s-a creat o reacţie de respingere,
alergie la noţiunea de plan şi planificare.
"Este absolut normal - spune prof univ. dr. Mircea Coşea, fost
conducător al Comisiei Naţionale de Prognoză, Plan şi Conjunctură
economică, - în România ultimilor 1-5-20 de ani n-a existat de fapt, nici un
indiciu de «umanizare a planificării», aşa cum au reuşit să facă planificatorii
cehi sau polonezi. Nu trebuie să învinuim oamenii, ci sistemul. Nici o altă
!!mă europeană, fost comunistă, n-a fost supusă unei atât de teribile dictaturi
care, pe plan economic, a însemnat arbitrar şi mistificare. Planificarea epocii
revolute avea sarcina să “fundamenteze” nu economia, ci ideologia,
străduindu-se să găsească cele mai autocrate şi administrative metode de
supunere şi control ale economiei. Această viziune supercentralizată a
planificării a dus la alienarea şi hipnotizarea tuturor agenţilor economici. Şi
din acest punct de vedere va trebui să facem un efort pentru a ne schimba
mentalitatea şi pentru a avea tăria de a înţelege că nu tot ceea ce a fost rău
pentru noi este rău în general”.1
Adâncirea continuă a crizei conducerii până în decembrie 1989 a
reflectat incapacitatea dictaturii personale de a conduce viaţa economică şi
socială a ţării. Planificarea - defmită ca o componentă importantă a
necanismului economic - s-a transformat treptat într-o activitate birocratică,
excesiv centralizată. Criza sistemului de conducere s-a manifestat ]n
următoarele trăsături principale ale planificării şi planurilor de dezvoltare a
economiei naţionale:
- o planificare centralizată extrem de detaliată, care a cuprins un
listem incoerent de indicatori, norme şi normative, nomenc1atoare privind
reducţia şi destinaţia acesteia, care au mers până la sorto-tipo-dimensiuni le
produse, prevederile de plan constituind - în contradicţie flagrantă cu
lispoziţiile legale - sarcini impuse de sus în jos, rupte de posibilităţile reale
lle economiei naţionale;
- supraestimarea potenţialului productiv existent al ţării, a resurselor
noi ce pot fi atrase în circuitul economic, a posibili1ăţilor de reducere a
onsumurilor materiale, de creştere a productivi1ăţii muncii şi a eficienţei

1
Mircea Coşea, " Nevoia de orizont", în Tribuna Economică fir. 50 din 14 decembrie 1990.
imdurilor de producţie a transformat planurile în surse de dezechilibru, în
instrumente de dezorganizare a economiei naţionale;
- distorsionarea raporturilor furnizor-beneficiar, prin subordonarea
contractelor economice planurilor de repartiţii (neacoperitoare faţă de
normele de consum şi aşa subdimensionate), a deschis larg calea traficului de
influenţă pentru obţinerea bunurilor ce făceau obiectul aprovizionării
tehnico-materiale;
- stabilirea de sarcini de plan la un număr mare de indicatori pe .
termene foarte scurte (decade, luni), reportarea nerealizărilor şi modificarea
frecventă a acestor sarcini fără o bază legală pe lângă accentuarea
caracterului birocratic al întregii activităţi de planificare centrală şi
paralizarea oricărei iniţiative, au imprimat instabilitate şi nesiguranţă
activităţii economice şi sociale;
- elaborarea planului în funcţie de prevederile planului precedent şi
nu de realizări;
- lipsa de interes a agenţilor economici pentru o activitate rentabilă
deoarece cea mai mare parte a veniturilor unităţilor erau centralizate la stat şi
apoi redistribuite în mare măsură unor unităţi nerentabile în loc să rămână la
unităţi pentru a-i stimula pe lucrători, a asigura modernizarea şi dezvoltarea
întreprinderii etc.;
- lipsa finalităţii sociale sau prezenţa foarte slabă a acesteia în
planurile anuale, practic, aşa-zisele programe de creştere a nivelului de trai şi
de ridicare a calităţii vieţii, constituiau, de fapt, documente propagandistice,
întrucât nu erau aşezate la baza planurilor de execuţie.
Situaţia deosebit de grea în care se află astăzi economia românească
constituie argumentul de necontestat că practicarea unei asemenea planificări
a fost în totală contradicţie cu cerinţele funcţionării mecanismului economic,
astfel încât să asigure realmente progresul social.
Trebuie să reţinem că planificarea nu este un atribut al economiei
comuniste. Prognozarea, planiticarea, programarea, alte forme de
previziune, reies din cea mai evidendentă normalitate a fenomenului
economic. Este în firea lucrurilor ca agenţii economici să tie vital
interesaţi de cunoaşterea prealabilă a evoluţiei sau involuţiei vieţii
economico-sociale ca şi de orice posibilitate de influenţare a acesteia
într-un sens sau altul. Toate economiile de piaţă din ţările dezvoltate din
punctele vedere economic utilizează instrumentele planului şi prognozei. Se
vorbeşte mai mult de Secretariatul de stat al Planului din Franţa, dar
organisme similare, cu rezultate chiar mai bune există în Ţările Scandinave,
în Italia, (Comisia Naţională de Programare Economică), în Germania
(Comitetul Federal al Planificării), Austria, Finlanda, Spania, Portugalia,
Grecia, Turcia (Ministerul Planificării), Brazilia, Chile, Venezuela,
Argentina, Japonia (Agenţia de Planificare Economică), Coreea de Sud,
Taiwan, Filipine ş.a.m.d. Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia continuă să
dezvolte o foarte elaborată activitate de previzionare paralel cu
imple¬mentarea reformelor de trecere la mecanismul de piaţă.
În Franţa, după crearea în 1945 a Comisariatul General al Planului a
fost elaborat primul plan francez (planul Monnet) care a avut ca obiectiv
principal reconstrucţia principalelor sectoare nevralgice ale economiei
(cărbune, oţel, ciment, electricitate, maşini agricole şi de transport),
derulându-se până în prezent peste 10 planuri pe termen mediu.
În Japonia actuala Agenţie de Planificare Economică, care deţine
rolul conducător în direcţionarea creşterii economice, a fost înfiinţată în
1946 sub numele de Consiliul de Stabilizare Economică, cu scopul de a
Slabili măsurile care să scoată economia Japoniei din situaţia grea în care se
mIa după război. Începând cu 1949 (Planul de reabilitare economică) au fost
realizate un număr de 13 planuri economice şi, uneori, se interpretează că
această tradiţie ar reprezenta unul din motivele care au dus la rezultatele
economice bune ale Japoniei în special în anii '60.
În Olanda Biroul Central de Planificare a fost înfiintat în 1946 de
către guvernul Huysmans (Partidul Catolic) ca organ consultativ, servind la
compilarea informaţiilor privind situaţia economică curentă şi de
perspectivă, având un rol important în luarea deciziilor de politică
economică atât la nivel guvernamental cât şi la nivelul societăţilor
comerciale; un aspect interesant al statutului acestui organism este
posibilitatea de a face studii de prognoză, mai ales înaintea alegerilor
legislative, la cerere şi pentru partidele de opoziţie, în baza programelor
doctorale ale acestora. Exemple remarcabile în această privinţă sunt
evaluările programelor economice ale partidelor politice şi evalaarea de către
Birou a programului politic al noului cabinet.
Comparativ cu Olanda, în Marea Britanie prognozele oficiale şi
calculele de modelare sunt făcute de Ministerul de Finanţe însă acestuia i se
solicită să publice numai modelul şi anumite variante macroeconomice şi nu
date şi variabilele exogene. Opoziţia şi sindicatele nu pot cunoaşte calculele
din model. În plus faţă de prognozele oficiale, un rol important îl joacă şi
prognozele instituţiilor private (Ex: Şcoala de Afaceri Londoneză, Institutul
de Cercetări Economico-Sociale). În Germania găsim o situaţie - în Statele
Unite însă, Biroul pentru Buget al Congresului îndeplineşte oarecum un rol
similar cu acela al Biroului de Planificare din Olanda prognozele sale sunt de
obicei comentate de către administraţie.
În Coreea primul Plan cincinal de dezvoltare (1962-1966) a vizat
promovarea exportului prin concentrarea asupra industriei uşoare ca
industrie principală în promovarea exportului, Coreea având în acest
domeniu un avantaj comparativ, ca urmare a forţei de muncă ieftine.
"Ceea ce trebuie subliniat în contextul "alergiei la planificare pe care
- o mai avem, continuă în articolul citat prof. dr. Mircea Coşea, este faptul
că: a planifica nu înseamnă a obliga, ci a orienta; adică orizontul pe care
îl prefigurăm dezvoltării poate fi atins prin orientarea economică a
agenţilor, utilizând stimuli esenţialmente economici cum ar fi: preţurile,
tarifele, taxele, impozitele, creditele, rata dobânzii, cursul valutar,
comenzile de - stat etc. Din planificare trebuie să dispară tot -ceea ce este
"sarcină" şi "comandă administrativă de îndeplinire a acesteia".
Planul1 ca instrument previzional se prezintă ca un sistem de decizii
sau de orientări prin care se stabilesc niveluri, ritmuri şi proporţii ale
dezvoltării viitoare pe baza studierii atente a cerirţelor manifestate pe
piaţă, precum şi a resurselor disponibile, astfel încât să se obţină o
activitate întemeiată pe criterii de eficienţă economică, tehnică, ecologică
şi socială.
În condiţiile economiei de piaţă, planul nu are şi nu poate avea un
caracter etatist-administrativ, rigid, ci reprezintă un tablou de bord care
reflectă mersul proceselor economice, autoreglate prin confruntarea cererii
cu oferta; factorii de conducere pot interveni însă cu pârghii economico-

1
Nicolae Valentin, Previziunea şi conducere': macroeconomică, Cap. 1., Obiectu: previziunii
economico-sociale" note de curs, 1990.
financiare cu caracter stimulativ sau restrictiv, astfel încât să se îmbine cât
mai raţional diversele categorii de interese şi să se poată preveni sau elimina
dereglările din activitatea practică. În acest fel se manifestă mecanismul de
reglare conştientă a proceselor economico-sociale ca expresie a activităţii de
conducere.
Planul economico-social prezintă câteva caracteristici:
A. se prezintă ca o lucrare prospectivă prin care se afrrrnă un proiect
uman colectiv, trebuind să întrunească deci un anumit consens pe baze
democratice;
B. îndeplineşte o funcţie de dimensionare a trebuinţelor sociale puse
de acord cu resursele ce pot fi antrenate în cond~ii de eficientă şi Iuându-se
anumite măsuri împotriva riscului;
C. el se situează întotdeauna într-un orizont temporal şi într-un cadru
spaţial determinat;
D. el se preocupă de coerenţa proceselor în devenire, ţinând cont de
restricţiile impuse de condiţiile socio-economice, naturale şi culturale şi
oferind soluţii plauzibile pentru situaţiile în care apar neconcordante între
agenţii economici;
E. prin metodele la care apelează, el trebuie să se preocupe de
articularea diverselor categorii de interese pe principii economice.
influenţând pozitiv motivaţiile şi comportamentul oamenilor.

1. 3. FUNCŢIILE ŞI PRINCIPIILE ACTIVITĂŢII


PREVIZIONALE
A vând în vedere caracterul de tranziţie al economiei noastre în
actuala perioadă, toate aceste aspecte, referitoare la funcţiile şi principiile
previziunii, la cadrul instituţional al activităţii, vor fi aprofundate în într-o
măsură mai mică.
Dintre principalele funcţii ale activităţii previzionale reţinem:
1. Funcţia de informare subliniază rolul crescând al sistemului
informaţional în fundamentarea deciziilor; informarea agenţilor economici -
.pra evoluţiei probabile a vieţii economice interne şi externe, a diferitelor
ramuri şi subramuri etc.
2. Funcţia de prevedere se referă la însăşi activitatea previzională, la
elaborarea de prognoze, planuri, programe, proiecte etc.
3. Funcţia de organizare se referă la activitatea de sistematizare a
activităti şi constă în dispunerea sistematică a elementelor ce compun o
acţiune viitoare asigurându-se astfel o funcţionalitate optimă în scopul
obşinerii unei eficienţe maxime.
4. Functia de coordonare constă în sincronizarea tuturor factorilor
implicaţi în actiunea supusă procesului de conducere, astfel încât fiecare
factor să depindă funcţional de ceilalţi, în conformitate cu scopul urmărit.
5. Funcţia de decizie (de comandă în definirea lui Henri Fayol),
constă într-o acţiune de comportament economic raţional care vizează
alegerea unor soluţii din mai multe variante posibile, având drept temei
criterii de ordin economic, tehnologic, social, ecologic, politic. În conceptia
managerială modernă, responsabilitatea luării deciziilor se deplasează de la
proprietari la manageri. Deţinătorii pachetelor de acţiuni intervin îndeosei în
stabilirea deciziilor pe termen lung, cu caracter strategic, decât în a celor
curente, cu caracter operaţional.
6. Funcţia de antrenare constă în stimularea interesului agenţilor
mici şi al angajaţilor acestora în direcţia realizării obiectivelor propuse,
ajutorul unui ansamblu de pârghii economice, financiare şi sociale.
7. Funcţia de control constă în evaluarea rezultatelor obţinute şi
compararea lor cu obiectivele stabilite iniţial.
Alte funcţii ale planificării macroeconomice în economia de piaţă
sunt:
- precizarea comenzilor de stat pentru perioada respectivă (inclusiv a
obiective de investiţii de importanţă naţională);
- relevarea problemelor, inclusiv a dezechilibrelor, care se contu-
- pe termen scurt, mediu sau lung;
- fundamentarea strategiilor de urmat pe baza tendinţelor observate şi
a opţiunilor adoptate de guvern, prevăzându-se măsuri cu rol regulator
indirect.
Referitor la principiile care trebuie să orienteze activitatea de
previziune şi la cadrul instituţional al acestei activităţi, pe lângă alte surse
utilizate vom face apel din nou la articolul citat al profesorului Mircea
Coşea.
Activitatea de planificare şi prognozare va trebui să dea posibilitatea
agenţilor economici - indiferent de rolul şi mărimea lor - să decidă în
cunoştinţă de cauză, să se orienteze mai competent în mediul economic
naţional, dar şi internaţional, pe termen mediu, dar şi pe termen lung.
Astfel, menţinerea planificării şi prognozării într-o economie liberă
pluralistă şi bazată pe principiile relaţionalităţii şi eficienţei poate fi
sintetizată sub următoarele elemente:
a. Clarificarea orizontului de dezvoltare - dezirabil şi realizabil -
prin desemnarea unor scenarii alterative capabile să prefigureze cadrul
general al conceperii şi dezvoltării economice pe termen mediu şi lung.
Rolul principal al acestor previziuni este de a fundamenta politicile şi
strategiue pe baza tendinţelor observate în ţară, şi pe plan mondii.
adoptându-se măsuri cu rol de reglare indirectă, care să favorizeze, fără
riscuri majore, autoreglarea;
b. Limitarea în cât mai mare măsură a incertitudinii privind
perspectiva dezvoltării prin studiul factorilor de stimulare şi de restricţie, a
corelaţiei dintre ei şi a impactului acesteia asupra probabilităţii de atingere a
orizontului propus;
c . Limitarea până la nivelul acceptabil al riscului atât în termeni de
moment critic şi de disfuncţionalitate, cât şi în termeni de aleatoriu şi
neprevăzut.
d. Evaluarea "preţului dezvoltării" prin studiul la nivel economic şi
social, naţional şi internaţional, prezent şi viitor, tehnic şi ecologic a
raportului esenţial: cost-eficienţă. Cu alte cuvinte, sistemul de obiective
cuprins într-o previziune macroecono- mică funcţionează pe principii
economice, de influenţare pozitivă a activităţii cu ajutorul pârghiilor
economico-financiare.
e. Toate previziunile la nivel macroeconomic pornesc de la cerinţe
exprimate pe piaţă şi se termină cu verificarea corectitudinii acestor
previziuni pe baza comparării gradului de satisfacere a cererii de către ofertă
f. Asigurarea coerenţei şi continuităţii dezvoltării prin existe, unui
scenariu-cadru general, compatibil cu interesul naţional pe termen mediu şi
lung, expresie a unei strategii de consens democratic al tuturor factorilor
antrenaţi în viaţa politică şi economică;
g. Integrarea unui sistem de protecţie socială în cadrul previziunii,
ceea ce presupune atât prezenţa activă a unui sector public în stare să ofere
fonduri importante pentru acest sistem, cât şi antrenarea sectorului privat şi
mixt, ca şi a sindicatelor în această direcţie, prin sistemul de impozite, taxe,
cotizaţii, etc.

1. 4. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE PREVIZIONARE


FUNDAMENTAREA PREVIZIUNII; DIAGNOZA
Elaborarea unei previziuni începe cu o analiză complexă cu caracter
retrospectiv privind activitatea economico-sociaIă, până la momentul iniţial
al previziunii ce se elaborează - diagnoza.
Această analiză retrospectivă care are caracterul unui bilanţ al
nivelului dezvoltării, diagnostichează atât aspectele cantitative ale evoluţiei -
ce conturează tendinţele, fenomenele şi procesele economice esenţiale si
persistente devenind astfel condiţii ale dezvoltării viitoare cât şi pe cele
calitative, acestea din urmă putând fi pozitive - în care caz acţiunea lor este
stimulată pentru viitor - sau negative, a căror acţiune, în mod evident, trebuie
descurajată.
Diagnoza se bazează pe date statistice, certe, pentru perioada scursă
până în momentul începerii analizei şi pe date preliminate pentru perioada
cuprinsă între momentul începerii analizei şi momentul începerii perioadei
de previziune. Pe baza datelor obţinute astfel se stabileşte nivelul care va fi
atins la sfârşitul perioadei de bază (respectiv momentul începutului
previziunii următoare) şi care va constitui punctul de plecare (nivelul de
referinţă) pentru stabilirea evoluţiei viitoare.
Concluzionând, putem spune că diagnoza are rolul de a prezenta
starea economiei naţionale la un moment dat şi de a pune în lumină
anumite fenomene esenţiale şi persistente şi care căpătând caracter de
tendinţă pot influenţa evoluţia socio-economică.
Pentru a înţelege ce înseamnă a fundamenta previziunea trebuie să
pornim de la unele delimitări conceptuale de tipul: "anticipează evoluţia
probabilă a proceselor şi fenomenelor pornind de la realizările perioadei
precedente (diagnoza), de la tendinţele conturate şi luând în considerare
modificările previzibil a avea loc". Cu alte cuvinte, a fundamenta
previziunea înseamnă a stabili fiecare element al acesteia pe o bază de
informaţii suficientă, sigură, oportună, folosindu-se calcule şi studii
riguroase, cu luarea în considerare a unei multitudini de interdependenţe, a
evoluţiilor previzibile, asigurându-se totodată măsuri de siguranţă împotriva
riscului şi incertitudinii. Efortul deosebit constă în stabilirea resurselor de
mre dispune economia naţională pentru perioada de previziune şi
repartizarea acestora în conformitate cu nevoia socială. în mod evident,
aici trebuie avut în vedere şi rolul deosebit al pieţei.
Dezvoltarea economiei nationale necesită studierea în interdepenta
lor multiplă a unor elemente ale trecutului, prezentului şi viitorului,
corelarea diagnozei cu studiile privind situaţia prezentă şi cu investigaţiile
prospective în vederea stabilirii obiectivelor strategice, a resurselor
disponibile şi a căilor de acţiune.
La elaborarea previziunilor se porneşte de la cerinţele pieţei şi de
la faptul că transpunerea lor in viaţă se realizează prin intermediul
elementelor specifice economiei de piaţă, singurele de natură să valideze
orice construcţie previzională - prognoză, plan, program etc.
În cadrul acestor previziuni se estimează: stadiul iniţial, resursele
necesare şi rezultatele scontate, urmărindu-se ca pe ansamblul economiei să
e asigure echilibrul fmanciar, monetar şi material.

1. 5. ORGANIZAREA ELABORĂRII PREVIZIUNILOR

Previziunile macroeconomice sunt întocmite de Comisia Naţională


de Prognoză împreună cu organele centrale de sinteză economică şi socială
şi cu instituţii ştiinţifice de specialitate, după ce în prealabil s-a procedat la o
largă consultare a ministerelor, judeţelor, organizaţiilor guvemamentale, şi
neguvemamentale partidelor politice, experţilor români şi străini.
Elaborarea prognozelor are loc în mai multe etape:
- valorificarea informaţiilor oferite de diagnoză (determinarea
nivelului şi structurii economiei la un moment dat; descifrarea tendinţelor de
durată ce se conturează; comensurarea influenţei factorilor favorizanţi sau
defavorizanţi, a evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice);
- elaborarea de studii prospective care au un caracter mai mult
explorativ, ca şi a prognozelor prioritare acestea din urmă referindu-se la
resursele umane, resursele naturale, cercetarea ştiinţifică, conjunctura
economică internaţională, protejarea mediului ambiant, calitatea vieţii
oamenilor;
- elaborarea macroprognozei preliminare;
- elaborarea prognozelor sectoriale – subsisteme ale sistemului
macroeconomic – se realizează pe domenii de activitate (pe ramuri şi
subramuri, grupe de produse şi produse de mare importanţă pentru economia
naţională), pe probleme de sinteză cum ar fi investiţiile, pregătirea şi
perfecţionarea forţei de muncă, cercetarea ştiinţifică, protejarea mediului
ambiant etc. ca şi in profil teritorial (adică pe unităţi administrativ-teritoriale:
zone, regiuni, judeţe, localităţi).
- elaborarea prognozei finale are rolul de a sintetiza la
nivelul economiei naţionale toate studiile prospective
elaborate. Reflectă mai pe larg şi mai aniănunţit toate
laturile vieţii economico-sociale. Se realizează folosindu-se
un model de simulare. Se elaborează în mai multe variante:
maximă, medie şi minimă, varianta optimă concretizându-
se într-un sistem de indicatori privind produsul naţional
brut, produsul intern brut, valoarea adăugată, venitul
naţional pe ramuri şi forme de proprietate, utilizarea PIB
pentru consum şi acumulare, evoluţia ecosistemului,
indicatori agregaţi pe domenii şi probleme, contribuţia
factorilor de producţie la creşterea economică, gradul de
valorificare a resurselor – respectiv indicatori de eficienţă,
factori generatori de schimbări în producţie şi consum,
modificări în structura economiei, comparaţii
internaţionale, ridicarea calităţii vieţii etc.
Elaborarea planului economiei naţionale trebuie să aibă în vedere
asigurarea desfăşurării autonome a activităţilor agenţilor economici, să
asigure stimularea iniţiativelor etc.
La nivelul agenţilor economici este necesară desfăşurarea unei
intense activităţi de planificare proprie, autonomă, obiectiv necesară, care
sub diferite forme – prognoze, planuri, programe etc – se va dezvolta şi
perfecţiona continuu indiferent de formele de proprietate pe care se htzează.
Ele se întocmesc pe baza analizării posibilităţilor reale de care dispun şi a
contractelor încheiate cu partenerii interni şi externi.
La nivelul economiei naţionale, planul se elaborează pe termen
mediu, de obicei pe 3-5 ani, cât şi pe termen scurt, anual.
Pe termen mediu planul economiei naţionale cunoaşte un anumit
flux de elaborare, ce poate fi prezentat succint în următoarele etape:
- realizarea unei proiecţii estimative a dezvoltării economiei
naţionale în perioada trienală sau cincinaIă. La baza ei, plecând de la
prognoze, vor sta o serie de scenarii strategice alternative care reflectă
politica socială şi economică a Guvernului. Este vorba de stabilirea
obiectivelor principale de politică economică şi socială pentru perioada de
previziune.
- elaborarea unor programe economice cu caracter orientativ, de
informare a agenţilor economici şi a populaţiei privind proiecţia dezvoltării
economiei naţionale. Se dau publicităţii şi se supun dezbaterii opiniei publice
principalele probleme economico-sociale ce se conturează pe termen scurt, şi
lung.
- elaborarea schiţei programului economic pentru perioada
respectivă (proiectul planului trienal sau cincinal);
- cadrul general de dezvoltare;
- stabilirea prevederilor ferme pe baza comenzilor de stat şi
achiziţiilor guvernamentale; proiectarea structurilor pe sectoare de activitate
atât cele ferme cât şi cele orientative;
- elaborarea proiectului de plan prin corelarea structurilor sectoriale
prin corelarea structurilor sectoriale într-un ansamblu coerent;
- dezbaterea proiectului de plan în cadrul organului legislativ al ţării
şi în Parlament;
- există posibilitatea ca pe parcursul desfăşurării vieţii economico-
sociale să fie necesară actualizarea previziunilor, pentru a fi puse în
concordanţă cu noile realităţi ce nu au putut fi prevăzute iniţial.

1. 6. CAPITOLELE ŞI PROFILURILE PREVIZIUNILOR

Organizarea judicioasă a muncii de previziune necesită gruparea


sistematică a diferitelor activităţi, a diverselor obiective de plan, din care
motiv planul are mai multe capitole.
Capitolul de plan (secţiunea) reprezintă o parte integrantă a planului
macroeconomic care cuprinde obiectivele concrete ce urmează a fi realizate
în perioada previzionată într-o anumită ramură sau domeniu de activitate
,sooomico-sociaIă, precum şi mijloacele prevăzute în acest scop.
Structurarea previziunilor pe capitole: - delimitează activităţile ce trebuie
realizate în diferitele domenii, ca părţi integrante ale sistemului economiei
naţionale; - permite prezentarea sistemică a acestora facilitând analiza
îndeplinirii prevederilor; - contribuie la conturarea politicii economice
adoptate de Guvern în fiecare domeniu în cadrul strategiei generale de
dezvoltare.
În principiu capitolele planului sunt:
- capitole de ramură care reflectă mai multe aspecte ale reproducţiei Într-o
singură ramură (industrie, agricultură, transporturi, comerţ etc.)
- capitole de sinteză ce cuprind un singur aspect al reproducţiei in mai multe
ramuri (de pildă investiţiile care se realizează' in ramurile economiei, muncă
şi salarii, cercetare ştiinţifică, eficienţa economică -gradul de rentabilitate
etc.). Capitolele pot să varieze ca număr şi ca denumire de la un plan la altul,
ele fiind stabilite de Guvern.
În mod evident, între toate aceste capitole sau secţiuni există strânse
legături de interdependenţă.
În ceea ce priveşte profilurile în care se elaborează previziunile
acestea sunt pe sectoare de activitate: primar, (cu activităţile de extragere din
natură a resurselor), secundar (cu industriile prelucrătoare), terţiar (servicii),
cuatemar (producţia de inteligenţă şi informatică); profilul de ramură care
asigură o serie de echilibre, de proporţii la nivel macroeconomic, delimitează
prevederile pe ramuri şi subramuri conform c1asificării unitare pe economia
naţională; profilul departamental indică principalii agenţi economici cu
atribuţiuni in domeniul respectiv (elaborarea planului in profil departamental
decurge din faptul că producţia unui anumit produs are loc într-o multitudine
de unităţi care se regăsesc in structura mai multor ministere (departamente):
de pildă producţia de energie electrică se realizează în centrale care aparţin
mai multor ministere); profilul regional al planului rezultă din însuşi faptul
că în cadrul organelor centrale de previziune funcţionează o Direcţie
Regională, că în cadrul secţiunilor de plan enumerate mai sus se regăseşte şi
secţiunea "dezvoltare regională". El are rolul de a orienta amplasarea noilor
obiective în apropierea resurselor de materii prime, materiale, combustibil,
foIţă de muncă sau a principalilor consumatori, asigurând astfel valorificarea
resurselor umane şi materiale din toate zonele ţării, reducerea cheltuielilor de
transport şi multe alte avantaje, atât pentru producători, cât şi pentru
consumatori; profilul social are în vedere formele de proprietate.

Partea a II- a

2. PLANUL ŞI PIAŢA
2.1. PIAŢA ŞI MECANISMUL PIEŢEI
Problema raportului dintre "planificarea indicativă şi rigorile pieţei",
sunt de rezolvat două probleme: aceea a raportului dintre cerere şi ofertă
ca şi aceea a raportului dintre costuri şi preţuri. Aceste raporturi îi pot
asigura agentului economic fie o activitate rentabilă, fie îl pot face să
inregistreze pierderi, mai mari sau mai mici, inclusiv faliment. Piaţa după
cum vom vedea în continuare reuşeşte să dea o serie de indicaţii
producătorului, de altfel şi cumpărătorului, însă de multe ori acestea sunt
şi insuficiente şi tardive. În aceste imprejuriri s-a pus problema ca pe
lângă autoreglare să funcţioneze şi un element de reglare conştientă
proceselor economice în stare, să micşoreze amplitudinile oscilaţiilor, să
realizeze o stabilitate mai mare mai sigură a sistemului. S-au instituit
diverse forme de ghidare, de previzionare a economiei în ansamblul ei
numai a unor părţi ale acesteia care reuşesc să evite discrepanţele prea
mari dintre cerere şi ofertă, dintre costuri şi preţuri, şi mai ales dintre
preţuri şi puterea de cumpărare.
Cele două mecanisme de reglare, cel al pieţei (autoreglare) şi cel
previziunii (reglare conştienm) au caracter complementar, se pun şi se
potenţează reciproc chiar dacă ponderea fiecăruia dintre ele diferă de la o
ţară la alta, de la, o perioadă la alta. Economiile bazate numai piaţă ca si
cele fundamentate numai pe previziune, nu sunt economii le în zilele
noastre. Fundamentarea previziunii trebuie să pornească de realităţile vieţii
economico-sociale, realităţi relevate prin mecanismul - Numai în felul acesta
previziunea poate veni în întâmpinarea cerinţelor sociale, punând de acord
desfacerea cu trebuinţele reale ale societăţii.
Elaborarea planului sau programelor de dezvoltare pe ansamblul
economiei naţionale ar putea fi privită ca un proces de concertare a
programelor la niveluri ierarhice inferioare, autonom stabilite pentru anumiţi
indicatori şi secţiuni de sinteză ale acestora.
Principala sa menire este, cum spunem şi mai sus, să semnaleze
agenţilor economici anumite disproporţii şi dezechilibre dintre cererea
şi oferta agregată (în măsura posibilului) să precizeze tendinţele şi
cerinţele majore ale procesului economico-social, transpuse în limbajul
unor indicatori cantitativi şi calitativi, al priorităţilor, al posibilelor
variante de soluţionare.
Caracterul indicativ al planului, spre deosebire de cel imperativ,
implică posibilitatea modificării pe parcurs a acestuia în funcţie de anumiţi
factori perturbatori, oferă o flexibilitate a orizontului de previziune în funcţie
de ciclicitatea fenomenelor şi proceselor economice, de nevoile adaptării la
unele cerinţe ale diviziunii internaţionale a muncii.
Într-o societate modernă previzionarea este necesară, cu condiţia ca
ea să nu fie contrapusă sau considerată alternativă a pieţei. Problema nu se
pune în termenii "sau plan sau piaţă" ci, "şi plan şi piaţă". "Piaţa, spune
Academicianul prof. univ. dr. Gheorghe Zaman, reprezintă un fundament
obiectiv pentru previziune, îndreptarul necruţător al acesteia, al
incărcătorii opţionale şi orientării sale politico-sociale. Piaţa se
intemeiază şi verifică veridicitatea prognozei sau planului'. Experienţa
internaţională a dovedit că programele sau planurile macro-economice,
elaborate minuţios şi cu înalt profesionalism în ţările dezvoltate, nu s-au
realizat decât în condiţiile unei pieţe mai mult sau mai puţin organizate şi
dirijate prin anumite pârghii economice de către stat.
Activitatea economică constă în producerea de bunuri economice
pornind de la principiul rarităţii resurselor.
Ştiinţa economică este definită în acord unanim ca fiind studiul
alocării resurselor rare în vederea satisfacerii unor obiective competitoare.
Astfel în lucrarea "Economie generală" se apreciază că economia este
ştiinţa "care studiază modul în care oamenii, trăind în societate, mobilizează,
apoi organizează resursele rare pentru a lupta contra rarităţii, cu scopul de a
produce, schimba, acumula, în vederea satisfacerii nevoilor lor prezente şi
viitoare". La rândul său, Raymond Barre opinează: "Ştiinţa economică este
ştiinţa administrării resurselor rare. Ea studiază formele pe care le ia
comportamentul uman în gospodărirea acestor resurse; ea analizează şi
explică modalităţile conform cărora un individ sau o societate afectează
mijloace limitate satisfacerii unor nevoi numeroase şi nelimitate".
Funcţionarea reală a economiilor naţionale se bazează pe aplicarea
legilor
economice care ţin seama de restricţiile producţiei, diviziunea muncii,
asamblarea deciziilor individuale ale unităţilor economice, echilibrul
financiar etc.
Fiecare societate, indiferent de forma sa de organizare trebuie si
determine ce să se producă, cât să producă, cum să se producă - în
fimcţie de diversitatea tehnicilor de producţie şi a combinaţiilor de
factori (muncă, capital, materii prime), modul de distribuţie a
produselor (pentru cine să producă).
Diviziunea muncii în condiţiile progresului tehnic contemporan
conduce la o specializare din ce în ce mai puternică la scară naţională şi
internaţionaIă. Există astfel o multitudine de întreprinderi care produc şi
comercializează o gamă din ce în ce mai variată de produse. Pe de altă parte,
consumatorii şi alte întreprinderi au nevoie de aceste produse şi le cump1ră;
ca atare procesul schimburilor economice se realizează pe piaţă.
În literatura economică noţiunea de piaţă are o varietate de abordări,
apare întotdeauna ca o relaţie între cerere şi ofertă. Piaţa reprezintă locul
întâlnire la un moment dat al dorinţelor consumatorilor exprimate prin
cerere, cu cele ale producătorilor - exprimate prin ofertă. Ea apare ca un
ansamblu de relaţii de schimb între oameni, în calitate de participanţi la
diviziunea muncii. Michel Didier defineşte piaţa ca "un ansamblu de
mijloace de comunicare prin care vânzătorii şi cumpărătorii se informează
reciproc de ceea ce produc, de ceea ce au nevoie, precum şi de preţurile pe
care le cer şi propun, în scopul realizării tranzacţiilor". Dezvoltarea pieţelor
este strâns legată de progresul tehnicilor în special în domeniul informaticii
şi aI telecomunicaţiilor, care au un rol covârşitor în modelul de organizare al
schimburilor economice. Întrucât economiile moderne sunt economii
deschise, de schimb, este necesară studierea mecanismelor pieţei: cererea,
oferta, concurenţa - ca regulator al pieţei, strategiile concurenţiale etc.
În procesul schimbului, preţul joacă un rol crucial chiar în sectoarele
în nu există preţuri exprimate în unităţi monetare; rolul lor este în acest caz
de preţurile umbră. Să presupunem că o creştere a cererii pentru produsul A
şi o scădere a cererii pentru produsul B vor conduce la creşterea preţului
produsului A şi scăderea preţului produsului B. Aceste fluctuaţii de preţ vor
încuraja sporirea volumului de resurse în ramura care produce produsul A şi
respectiv reducerea resurselor în ramura care produce produsul B.
În plus, preţurile au un rol determinant în organizarea producţiei.
2. 2. SISTEMUL INFORMATIONAL AL ACTIVITĂTII
PREVIZIONALE
SCURTĂ CARACTERIZARE A SISTEMULill
INFORMATIONAL AL ACTIVITĂTll PREVIZIONALE

Sistemul informaţional al activităţii previzionale reprezintă un


ansamblu interconectat al activităţilor de culegere, înregistrare, transmitere,
prelucrare şi stocare a informaţiei, realizată de personal care utilizem
procedee, metode, mijloace şi tehnici pentru furnizarea în timp optim - de o
precizie şi o structură corespunzătoare - a informaţiilor necesare şi
suficiente pentru desraşurarea activităţii previzionale la toate nivelurile
economie naţionale.
Elementul de bază al sistemului informaţional îl constituie sistemul
de indicatori. Celelalte componente ale sistemului informaţional: purtătorii
de informaţii, fluxurile informaţionale, mijloacele tehnice de transmitere,
prelucrare şi stocare a informaţiilor, sunt elemente ajutătoare importante
menite să servească sistemul de indicatori pentru înfăptuirea funcţiei sale în
societate, pentru satisfacerea cerinţelor ce i se impun practica socială. Prin
intermediul sistemului de indicatori se cercetează toate nivelurile
organizatorice, fenomenele şi procesele ecoromico-social" din punct de
vedere cantitativ, calitativ, al compoziţiei, structurii, dinamicii precum şi
factorii care influenţează asupra lor.
o Sistemul informaţional al activităţii previzionale următoarele obiective
principale:
satisfacerea activităţii previzionale cu informaţii necesare şi suficiente
pe toate treptele organizatorice;
asigurarea unei înalte calităţi informaţiei solicitate, prelucrate
valorificate în sistem;
reducerea continuă a timpului de răspuns al sistemului informaţional
în scopul unei operativităţi corespunzătoare în activitatea previzională;
obţinerea unei eficienţe corespunzătoare a sistemului informaţional,
inclusiv prin realizarea şi exploatarea lui cu cheltuieli minime.

2. 3. SISTEMUL DE INDICATORI UTILIZAT ÎN ACTIVITATEA


PREVIZIONALĂ

Indicatorii reprezintă expresii numerice, absolute sau relative, cu mI


cărora: sunt caracterizate obiectivele activi1ăţii economice şi sociale în e
perioadă; se stabilesc mijloacele de înfăptuire a acestor obiective; se asigură
controlul utilizării eficiente a resurselor; sunt caracterizate fenomenele
economice din punct de vedere calitativ al compoziţiei, modificărilor în
(creştere sau descreştere), din punct de vedere al legăturilor reciproce care
există între fenomene etc. O serie de obiective care nu pot fi cuantificate
exprimând, de pildă, aspecte legate de mediul ambiant se formulează literar.
În procesul de elaborare a previziunilor economice şi sociale,
sistemul de indicatori îndeplineşte următoarele funcţii:
a. funcţia de reflectare cât mai fidelă a întregii activităţi economico-sociale
previzionate;
b. funcţia de măsurare riguroasă a fenomenelor şi proceselor economico-
sociale;
c. funcţia de corelare a tuturor laturilor procesului reproducţiei în asigurării
unor echilibre materiale, financiare, monetare şi valutare ale dezvoltării
economico-sociale;
d. funcţia de stimulare a tuturor agenţilor economici în sporirea calităţii şi
eficienţei activităţii desfăşurate;
e. funcţia de control asupra desfăşurării activităţii economice şi sociale.
Elaborarea sistemului de indicatori ridică o multitudine de probleme
are la conţinutul, metodologia de calcul, analiza şi funcţiile de cunoaştere ale
indicatorilor sinteti ci ce stau la baza caracterizării şi analizei dimensiunii,
structurii, proporţiilor şi ritmului dezvoltării economiei naţionale, a
modificărilor intervenite în evoluţia economiei şi a evidenţierii factorilor
care au determinat aceste modificări. Sistemul de indicatori trebuie exprime
cât mai complet şi corect dimensiunile, structurile şi proporţiile reale ale
economiei.
Pentru a-şi putea îndeplini menirea de instrument al cunoaşterii
realităţii economico-sociale, indicatorii cuprinşi în sistemul de indicatori ai
activităţii previzionale sunt supuşi unor cerinţe impuse de practica activităţii
social-economice desfăşurate de agenţii economici:
se furnizează informaţii care să permită caracerizarea bazei materiale, a
potenţialului tehnic, ca mărime, structură şi utilizare a elementelor
componente la nivelul agenţilor economici, ramurilor, judeţelor, al
economiei naţionale;
se furnizează informaţii care să permită caracterizarea resurselor de
muncă ale ţării, a populaţiei ocupate, a rezervelor de muncă, ca nivel,
structură, grad de instruire;
Indicatorii bazei materiale şi ai resurselor de muncă caracterizează
potenţialul economic al ţării, al elementelor structurale ale economiei
(unităţi economice, ramuri, unităţi administrativ-teritopale);
se furnizează informaţii care să permită caracterizarea rezultatelor
obţinute în economie ca urmare a utilizării potenţialului economic al
ţării. În acest scop se calculează indicatorii care exprimă mărimea,
structura şi dinamica producţiei de bunuri materiale şi servicii realizate
la nivelul unităţilor, ramurilor, economiei naţionale, în profil regional;
se furnizează informaţii pentru caracterizarea participării ţării la
circuitul economic mondial;
pe baza informaţiilor privind potenţialul economic şi rezultatelor
obţinute în activitatea economică să permită caracterizarea eficienţei
utilizării potenţialului economic, a resurselor locale, ocupate şi
consumate;
să furnizeze informaţii care să permită caracterizarea nivelului de trai,
al calităţii vieţii şi a mediului inconjurător.
Caracterul dinamic al sistemului de indicatori, necesitatea
perfecţionării permanente a acestuia este impusi de continua dezvoltare
factorilor de producţie, a mutaţiilor structurale care au loc in ecommie
de creşterea rolului factorilor calitativi in activitatea economico-socială.
În prezent, direcţia principală, fundamentală de perfecţionare a
sistemului indicatori derivă din cerinţele transformării lui într-un instrument
destinat nu numai statisticii şi previziunii, ci şi un instrument al economiei
de piaţă.
Perfecţionarea sistemului de indicatori trebuie să aibă loc atât sub
aspectul conceptual cât şi metodologie în vederea exprimării cât mai exacte
categoriilor economice proprii pieţei, a caracterizării şi analizei desfăşurării
activităţii în cadrul economiei de piaţă, a rezultatelor obţinute de agenţi
economici şi la nivel naţional. Numai în felul acesta vom face util sistemul
de indicatori ai activităţii de previzionare atât la nivel micro cât şi la nivei
macroeconomic.
Clasificarera sistemului de indicatori
A. Din punct de vedere al funcţiilor pe care le au în elaborarea
previziunilor
a. Indicatori sociali care au funcţia de a exprima şi fundamenta
obiectivele finale ale dezvoltării, vizând creşterea bunăstării sociale;
b. Indicatori economici care au funcţia de a defini şi a dimensiona mai
eficiente căi şi mijloace de realizare a obiectivelor sociale.
B. Din punct de vedere al locului pe care-l ocupă în procesul
reproducţiei
a. Indicatori ai resurselor primare ce caracterizează principalele
categorii de resurse existente în societate la un moment dat, populaţia şi forţa
muncă, avuţia naţională - partea acumulată, resursele materiale şi valorile
spirituale, mediul ambiant, resursele tehnologice, nivelul cercetării ştiinţifice
viteza de asimilare a rezultatelor cercetării, a progreselor tehnologice în
producţie;
b. Indicatori ai producţiei care exprimă nivelul şi structura produsului
intern brut, cheltuielile materiale, venitul naţional;
c. Indicatori ai repartiţiei care exprimă procesul repartiţiei în cele -
momente: repartiţia primară şi redistribuirea, prin intermediul formării
diferitelor categorii de venituri primare, a modului de redistribuire şi a
formării veniturilor finale;
d. Indicatori ai schimbului care exprimă circulaţia bunurilor şi
serviciilor pe piaţa internă ca şi pe cea externă.
e. Indicatori ai comerţului exterior şi ai cooperării economice
internaţionale care reflectă rolul importurilor, al exporturilor, eficienţa
acestora.
f. Indicatori ai consumului final care reflectă cheltuielile personale,
de consum, achiziţiile guvernamentale şi ale administraţiei locale, formarea
brută de capital fix, modificarea stocurilor, importul şi exportul.
g. Indicatori ai rezultatelor finale ale reproducţiei care vizează, în
principal,
două procese: evoluţia nivelului de trai al populaţiei prin intermediul
veniturilor şi consumului individual şi social al populaţiei şi creşterea avuţiei
e sub forma creşterii capitalului domeniilor publice, private şi mixte, şi a
bunurilor de folosinţă îndelungată ale populaţiei.
C. Din punct de vedere al naturii şi conţinutului obiectivelor pe le
exprimă
a Indicatori cantitativi ce caracterizează volumul activităţilor
economico-sociale. Ei se pot exprima în unităţi naturale sau valorice; pot
avea un caracter sintetic sau analitic: produsul intern brut, venitul naţional,
valoarea adăugată etc.
b. Indicatori calitativi ce caracterizează calitatea activităţii
economico-sociale.
b.1) Indicatori calitativi economici sintetici ce caracterizează
calitatea întregii activităţi desfăşurate într-o ramură, întreprindere etc.:
productivitate a muncii, indicatorii de reducere a costului de producţie,
rentabilitatea etc.
b.2) Indicatori calitativi tehnico-economici care sunt de mai multe
feluri:
Indicatori ai înzestrării tehnice a producţiei care exprimă obiective
privind gradul de înzestrare a producţiei, a muncii: gradul de
electrificare, mecanizare, automatizare robotizare a producţiei (% din
totalul producţiei realizate cu utilaje automatizate, % din totalul
salariaţilor ce lucrează cu utilaje automatizate etc.).
Indicatori ai folosirii mijloacelor de producţie ce caracterizează
eficienţa utilizării mijloacelor de muncă (gradul de utilizare al
utilajelor, E suprafeţelor de producţie, a clădirilor: cantitate a de fontă
ce se obţine pe lm; furnal util în 24 ore) şi eficienţa utilizării obiectelor
muncii (consumurile specifice de materii prime, materiale,
combustibili, energie).
Indicatori ai calităţii produselor care exprimă obiective cu privire la
creşterea calităţii produselor fabricate.
D. Din punct de vedere al unităţilor de măsură în care se exprimă
a. Indicatori în expresie naturală, utilizaţi pentru estimarea
fenomenelor economice şi sociale sub aspect fizic, ca valori de întrebuinţare
Ei oferă posibilitatea de a se stabili în mod direct corelaţiile procesului de
producţie, contribuind la asigurarea concordanţei dintre necesităţi şi resurse,
dintre consum şi producţie, dintre cerere şi ofertă.
Se pot utiliza şi indicatori în expresie natural-convenţională în cazul
unor produse sau servicii de aceeaşi natură, dar de o mare diversitate din
punct de vedere al dimensiunilor, caracteristicilor tehnice etc. În acest caz
producţia respectivă se recalculează în unităţi convenţionale cu ajutorul unor
coeficienţi de transformare: vagoane de cale ferată de 10 tone (sau per osie),
tractoare convenţionale de 15 C.P., îngrăşăminte chimice substanţă activă
1000/0, combustibili convenţionali de 7000 Kcal etc.
b. Indicatori în expresie bănească (valorică) utilizaţi pentru
caracterizarea unor procese şi fenomene complexe, a căror exprimare în
unităţi naturale sau natural-convenţionale este imposibilă. Necesitatea
utilizării lor decurge atât din faptul că reproducţia îmbracă şi forma naturală
şi cea valorică, cât şi prin faptul că satisfacerea nevoii sociale nu se
realizează printr-o repartiţie directă a producţiei în formă naturală, ci în urma
formării de venituri ale agenţilor economici şi populaţiei produsul intern
brut, venitul naţional, valoarea adăugată etc.
c. Indicatori ai forţei de muncă exprimă procesul reproducţiei forţei
de muncă sub diferite aspecte legate de nivelul şi structura acesteia în timpul
utilizării sale (grupe de vârstă, sexe, grade de pregătire, ramuri ale economiei
naţionale etc.).
E. Fluctuaţiile ciclice; indicatorii fluctuaţiilor ciclice1
Acceptarea principiilor pieţei ca fundamente ale dezvoltării
economice, imprimă un caracter oscilant dinamicii activităţii economice
agregate, cu abateri mai mari sau mai mici de la trendul general.
Dinamica economică oscilantă este identificată de către specialişti cu
denumirea de fluctuaţie ciclică (fluctuaţie a afacerilor sau cicluri ale
afacerilor.
Definite ca fluctuaţii în jurul unei norme care este o medie a
creşterii economice, ciclurile afacerilor constau în creşterea simultană a
nivelului majorităţii activităţilor economice, urmată de o scădere
generală a acestor niveluri şi apoi de faza de expansiune a ciclului
următor.
Structurarea cauzelor ce determină aceste fluctuaţii pune în evidenţă
existenţa cauzelor extreme sistemului economic (dinamica populaţiei
perturbaţii sociale şi politice etc.) şi interne sistemului Mobilitatea mai a
forţelor interne face ca acestea să se constituie în originea majorităţii
cauzelor fluctuatiilor ciclice.
Dinamica sistemului economic analizat va fi descrisă pe baza seriilor
de date ale indicatorilor fluctuaţiilor ciclice stabiliţi, precum şi a unor dervaţi
din aceştia, fluctuaţiile fiind puse în evidenţă printr-o prelucrare adecvată.
Această prelucrare având caracter statistic, constă în eliminarea trendului
(T), a variaţiei sezoniere (S) şi a celei întâmplătoare (I) efectul fiind izolarea
fluctuaţiei ciclice (C) în cadrul variaţiei totale (Yt) a unui fenomen
economic.
Yt = Tt • St • Ct • It

Utilizând metode statistice adecvate, se elimină în primul rând variaţia


sezonieră, fapt ce conduce la obţinerea unei curbe de ecuaţie:
Y tS = Tt • Ct • It

calculându-se apoi curba trendului Yt, ce reprezintă variaţia medie a


fenomenului analizat şi poate fi considerată ca normă a dezvoltării
economice.

Macrocilurile sunt aceste fluctuaţii mari (50 -60 ani) ce se datoresc


dinamicii specifice diferitelor componente ale sistemului social-economic
(populaţie, forţă de muncă, fonduri fixe, resurse de materii prime şi energie,
mecanismul economic), a interacţiunii dintre acestea, a contradicţiilor ce se
manifestă în dezvoltarea economico-sociaIă, a reacţiei întârziate a agenţilor
economici la diferite modificări, a inerţiei pe care o manifestă unele
componente.
În vederea explicării fluctuaţiilor ciclice şi a previzionării
economico-sociale în condiţiile dinamicii economice oscilante, de o
însemnătate de prim ordin sunt indicatorii fluctuaţilor ciclice, utilizaţi
pentru măsurarea oscilaţiilor ciclice ale economiei, pentru evidenţiereal
şi prognozarea mutaţiilor esenţiale din economie şi, în final, pentru
fundamentarea unor strategii de atenuare a variaţilor mari şi integrarea
acestora în programele de dezvoltare.

2. 4. METODE ŞI MODELE DE PREVIZIUNE

2. 4. 1. SCURTĂ PREZENTARE A PROBLEMEI

Elementul de bază al unei decizii, care determină atât conţinutul cât şi


realismul şi eficienţa acesteia, îl constituie fundamentarea ei ştiinţifică. Nici un
decident nu va putea adopta o decizie corectă numai pe baza intuiţiei, pe cale
empirică, fără o evaluare riguroasă a condiţiilor obiective şi subiective ale
implementării acesteia. Fundamentarea ştiinţifică a deciziei constituie
rezultatul utilizării unor metode logice şi riguros exacte, care să conducă la
stabilirea unor variante de decizie cât mai eficiente.
Prin metodă de previziune înţelegem o modalitate, un procedeu sau un
ansamblu de procedee cu ajutorul căruia realizăm cercetarea, analiza,
cunoaşterea şi descrierea realităţii obiective în scopul anticipării, iniţierii şi
organizării unei acţiuni viitoare pe bază de criterii de eficienţă. Metoda are un
caracter activ în sensul că nu se referă la o cunoaştere în mod pasiv a realităţii,
ci arată care sunt cele mai bune căi de urmat, dă orientări practice referitoare la
modul în care trebuie procedat.
Spre deosebire de aceasta, tehnicile reprezintă instrumente utilizate în
activitatea de cercetare şi cunoaştere. Constituie componente sau aspecte
auxiliare ale metodei.
Totalitatea metodelor utilizate în previzionare formează metodologia
de previzionare.
Numai o metodologie ştiinţifică poate transforma activitatea de
previzionare într-un demers ştiinţific, capabil să determine obţinerea de
rezultate utile. Metodologia de previzionare este cea care trasează frontiera
dintre studiul neştiinţific şi cel ştiinţific al viitorului. Şi cu atât mai mult cu cât
însăşi constituirea unei ştiinţe coincide cu elaborarea unei metode prin care se
pot obţine rezultate fondate, controlabile. Numai în funcţie de o metodologie
ştiinţifică se delimitează în mod concret şi se realizează obiectul care poate fi
examinat în termenii ştiinţei.
Metodologia de previzionare implică un astfel de sistem informaţional
care să-i asigure informaţiile necesare, suficiente şi de calitate, capabile să
reflecte fidel întreaga activitate economico-socială previzionată.
Alături de utilizarea într-o măsură mereu mai mare a metodelor
economico-matematice moderne de cercetare este de subliniat necesitatea
utilizării unei game largi de metode şi tehnici de previzionare datorită mai
multor cauze: multitudinea şi complexitatea problemelor care trebuie abordate;
necesitatea utilizării celor mai indicate metode pentru diferitele probleme
tratate, în fine, necesitatea confruntării şi deci a verificării reciproce a
rezultatelor obţinute cu ajutorul unei metode etc.
Metodologia de previzionare cunoaşte un permanent proces de
îmbogăţire şi de perfecţionare pe măsura evoluţiei disciplinei, a celorlaltor
ştiinţe, a experienţei practice. Şi aceasta este necesar în mod deosebit acum, în
această etapă de tranziţie de la o economie supercentralizată, la o economie
liberă, de piaţă.

2. 4. 2. METODE FUNDAMENTALE DE PREVIZIUNE

Au o arie largă de aplicare, orientează modul de abordare şi


interpretare a problemelor şi fenomenelor studiate. Remarcăm metoda analizei
şi sintezei, ca şi interpretarea sistemică.

2. 4. 2.1. Metoda analizei şi sintezei:


Analiza fenomenelor economice constă în:
 observarea fenomenelor sau proceselor economice;
 descompunerea acestora în părţile lor componente şi studierea
fiecăruia separat;
 comensurarea acţiunii fiecărui factor;
 determinarea sistemului de legături cauzale care există între aceşti
factori;
 gruparea fenomenelor şi proceselor ce acţionează în economia
naţională;
 comparaţia cu alte fenomene şi procese similare din ţară şi de peste
hotare;
 stabilirea concluziilor, a măsurilor ce trebuie luate pentru atingerea
obiectivelor propuse.
Analiza utilizează pe scară largă abstractizarea ştiinţifică cu ajutorul
calculelor economico-matematice.
Se înfăptuiesc analize prin experimentare ce constau în adoptarea unor
măsuri la scară redusă şi pe o durată limitată pentru a cunoaşte efectele ce se
vor produce şi numai după aceea, se generalizează măsurile luate.
Sinteza constă în recompunerea întregului din elementele analizate,
obţinându-se, prin generalizarea aspectelor particulare, analitice, simple ale
activităţii, aspectele generale, agregate, complexe ale acestei activităţi.

2.4.2.2. Metoda interpretării sistemice :


Metoda are la bază ideea de sistem, de prezentare ordonată a unei
mulţimi de elemente. Sistemul, ca ansamblu de elemente ordonate şi
interconectate are o anumită structură şi o anumită funcţionalitate.
Într-un sistem se manifestă o interacţiune ce defineşte însuşirile
calitative ale ansamblului, particularizarea sa în raport cu alte sisteme. Aceasta
face ca ansamblul să fie determinat calitativ de părţile sale componente, iar
acestea se mişcă şi se transformă în funcţie de întreg. Există deci, o relaţie de
intercondiţionare de la parte la întreg şi de la întreg la parte.
Interpretarea sistemică a organismului economico-social are menirea
de a servi la elaborarea de strategii fundamentate pe cerinţele optimului
economico-social. În acest scop, analiza sau interpretarea sistemică a
organismului economico-social apelează atât la procese informaţionale
(culegerea, transmiterea, prelucrarea, clasificarea şi stocarea informaţiilor), cât
şi la procese decizionale (alegerea unei variante dintr-o multitudine de variante
posibile).
Utilizarea metodei interpretării sistemice în previziune reprezintă o
necesitate determinată de caracterul de sistem al organismului economico-
social care face obiectul previziunii, precum şi de necesitatea orientării
acestuia , ceea ce presupune folosirea de procese informaţionale şi decizionale
ca şi elaborarea de strategii.

2. 4. 3. METODE DE ESTIMARE A TRENDULUI


Analiza seriilor de timp presupune că seriile sunt formate din trei
elemente: trendul, variaţii ciclice şi un reziduu neimportant  fluctuaţiile
aleatoare.
Importanţa celor trei Trend
componente depinde de mărimea
perioadei de timp pentru care se face
previziunea. La previziunile pe termen
scurt trendul şi componenta ciclică sunt Tim
de mică importanţă, a treia componentă p
fiind dominantă; în previziunile pe
termen lung, componenta trend ocupă Variaţ
locul principal, iar celelalte două sunt de ii
o importanţă relativ minoră.
O altă compunere a elementelor
fenomenelor studiate se realizează prin Tim
agregarea următoarelor patru p
componente:
 trendul (T), care reprezintă Componen
evoluţia pe termen lung a variabilei te
studiate; este de remarcat că noţiunea
de termen lung este puţin precisă şi
este în funcţie de problema Tim
considerată; p
 componenta ciclică (C) este
greu de definit şi este destul de dificil Seri
de a fi distinsă de prima componentă; i
s-a convenit că durata de studiu a
unei mişcări periodice de lungime P
Tim
trebuie să fie egală cu cel puţin 2P
p
pentru o analiză corectă;
 componenta sezonieră (S) Fig. 7.1.
este şi ea supusă periodicităţii, dar această caracteristică este în funcţie de
mediu, de exemplu: influenţa anotimpurilor asupra consumului lunar de
electricitate, datele privind poluarea unui râu dintr-o zonă industrială, volumul
vânzărilor articolelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte în funcţie de sezon.
Toate acestea conferă acestei componente tot un caracter ciclic;
 componenta reziduală (E) ia în considerare multiplele influenţe
exterioare dar care nu au o influenţă mare asupra alurii seriei.
În general agregarea acestor patru elemente componente se face fie
prin însumarea componentelor:
T C  S  E
fie prin înmulţirea acestora:
T C  S  E
Este de remarcat că din aceste patru componente, atenţia se îndreaptă
mai ales spre studiul trendului şi al componentei sezoniere.

2.4.3.1. Alegerea şi estimarea unei curbe


Cea mai dificilă problemă de determinarea trendului este alegerea
tipului de funcţie şi estimarea parametrilor. Dintre funcţiile cele mai folosite
sunt:
 funcţia liniară:
C (t )  a  bt
 funcţia exponenţială:
C (t )  e ( abt ) ;
log C (t )  a  bt
 funcţia parabolică:
C (t )  a  bt  ct 2
 funcţia exponenţială modificată:
C (t )  a  br t
 funcţia Gompertz:
log C (T )  a  br t cu 0  r  1
 funcţia logistică:
1
C (t )  cu 0  r  1 ; sau
a  br t
1
 a  br t
C (t )
Pentru estimarea parametrilor funcţiei selectate, se aplică de regulă
metoda celor mai mici pătrate care constă în minimizarea sumei pătratelor
diferenţelor între seria de date statistice şi seria de date ajustate.
2.4.3.2. Ajustarea datelor pe baza funcţiilor liniare
xt C (t )  a  bt
n
C (t) min S   [ xt  C (t )]2
t 1
x2 C (t) Pentru C (t )  a  bt parametrii
x1
funcţiei, a şi b se pot calcula
conform relaţiilor:
x4 1 n 1
a   xt  (n  1)b
x3 n t 1 2
t n
1 n

 tx
t 1
t 
2
(n  1) xt
t 1
b
Fig. 7.2 1
n(n 2  1)
12
Pentru estimarea parametrilor funcţiunilor de trend se poate folosi şi
metoda celor trei puncte, întrucât în funcţiile expuse mai sus sunt cel mult trei
parametri. Pentru funcţiile cu doi parametri, de exemplu funcţia liniară şi cea
exponenţială, două puncte sunt suficiente pentru determinarea parametrilor.
Să presupunem seria de date alcătuită din n elemente, xt , t  1,..., n.
Se notează cu R media ponderată a primilor 7 termeni:
1
R ( x1  2 x2  3x3  4 x4  5 x5  6 x6  7 x7 )
28
şi cu S media ponderată a celor 7 termeni de la mijlocul seriei:
1
S  ( x d 3  2 xd 2  3 xd 1  4 xd  5 xd 1  6 x d  2  7 xd 3 )
28
n 1
unde d  4
2
Se notează cu T media ponderată a ultimilor 7 termeni:
1
T ( x n 6  2 x n 5  3 x n  4  4 x n 3  5 x n  2  6 x n 1  7 x n )
28
Să considerăm funcţia liniară
C (t )  a  bt
Atunci:
1
R [(a  b)  2(a  2b)  3(a  3b)  4(a  4b)  5(a  5b)  6(a  6b)  7(a  7b)]
28
R  a  5b
1
T [a  (n  6)b]  2[a  (n  5)b]  3[a  (n  4)b]  4[a  (n  3)b] 
28
 5[a  (n  2)b]  6[a  (n  1)b]  7[a  nb]  a  b(n  2)
R  a  5b
Din:  rezultă:
T  a  b(n  2)
T R
a  R  5b, b 
n7
2.4.3.3. Ajustarea seriei de date după o parabolă
Ecuaţia parabolei, în forma sa generală este următoarea:
y  a  bx  cx 2 (x = timpul)
Aplicând din nou metoda celor mai mici pătrate:
min S   ( y i  ~yi ) 2
i
care se mai poate scrie:
min S   (a  bxi  cxi2  yi ) 2
i
Anulând derivatele parţiale de ordinul 1, se obţine următorul sistem de
ecuaţii:

S
0 2 (a  bxi  cxi2  yi )  0
a i
S
0 2 ( a  bxi  cx i2  y i )  xi  0
b i

S
 0 2 (a  bxi  cxi2  yi )  xi2  0
c i

na  b xi  c  xi2   yi

 2 3
n xi  b xi  c  xi   xi y i
 2 3 4 2
a  xi  b xi  c xi   xi yi
Punând condiţia ca:
 xi   xi3  0
sistemul de ecuaţii normale care trebuie rezolvat este
na  c  xi2   xi yi (1)

 2
b xi   xi yi (2)
 2 4 2
a  xi  c  xi   xi yi (3)
Din ecuaţia a doua se determină:

b
 xi yi
 xi2
Din ecuaţiile (1) şi (3) se calculează valorile parametrilor a şi c.
În prognoza economică se foloseşte frecvent parabola cubică care
are expresia:
yi  a  bxi  cxi2  dxi3
min S  (a  bxi  cxi2  dxi3  yi ) 2
Pentru determinarea parametrilor: a, b, c, d, se anulează derivatele
parţiale corespunzătoare:
S
 0 2 (a  bxi  cxi2  dxi3  y i )  0
a i

S
 0 2 (a  bxi  cxi2  dxi3  yi )  xi  0
b i
S
 0 2 (a  bxi  cxi2  dxi3  y i )  xi2  0
c i

S
 2 (a  bxi  cxi2  dxi3  yi )  xi3  0
d i
Rezultă sistemul de ecuaţii:
na  b xi  c  xi2  d  xi3   yi
 i i i i
a  xi  b xi2  c  xi3  d  xi4   xi yi
 i i i i i
 2 3 4 5
  i
a x  b  x i  c  xi  d  x i   xi2 y i
 i 3 i
4
i
5
i
6
i

  i
a x  b  xi  c  xi  d  x i   xi3 yi
 i i i i i

Pentru simplificarea rezolvării translatăm ordonatele în mijlocul seriei


statistice.
 x  0  x 3  0  x5  0
Sistemul de ecuaţii are forma:
na  c  xi2   yi
 i i
b xi2  d  xi4   xi yi
 i i i
 2 4
  i
a x  c  xi   xi2 yi
 i 4 i
6
i
3
b xi  d  xi   xi yi
 i i i

Rezultă:

a
 y x 4   x 2  x 2 y
n x 4  (  x 2 ) 2
2 2

c
 x  y  n x y
2 2 4
( x )  n  x
4 2 4

d
 x  xy   x  x y
4 2 2 6
( x )   x  x
Pentru serii obişnuite se folosesc în general 5 termeni pentru calculul
valorilor lui R, S şi T:
1
R ( x1  2 x 2  3x 3  4 x 4  5 x 5 )
15
1
S ( xd 2  2 xd 1  3 xd  4 xd 1  5 xd 2 )
15
1
T  ( xn4  2 xn3  3xn2  4 xn1  5 xn )
15
Estimarea parametrilor se va face în acest caz după următoarele relaţii:
Pentru ecuaţia liniară: y  a  bt
11
a R b
3
T 3
b
n5
Pentru ecuaţia exponenţială: y  e ( abt ) , parametrii se determină în
acelaşi fel, dar folosind logaritmii naturali ai datelor seriei studiate.
Pentru ecuaţia parabolică:
y  a  bt  ct 2
11
a  R  b  15c
3
T  R (3n  7)
b  c
n5 3
2( R  T  2S )
c ş.a.m.d.
(n  5) 2
Studiul seriilor mici de date statistice se face utilizând numai trei
termeni pentru determinarea valorilor lui R, S şi T.
1
R  ( x1  2 x2  3 x3 )
6
1
S  ( x d 1  2 xd  3xd 1 )
6
1
T  ( xn2  2 xn1  3 xn )
6
Ca urmare, calculul parametrilor se face după următoarele relaţii:
Pentru funcţia liniară: y  a  bt (ca şi pentru funcţia exponenţială
prin folosirea logaritmilor naturali ai datelor seriei)
7
aR b
3
T R
b
n3
Pentru funcţia parabolică:
7
a  R   6c
3
T  R (3n  5)
b  c
n3 3
2( R  T  2 S )
c ş.a.m.d.
(n  3) 2
2.4.3.4. Metode de extrapolare analitică
Extrapolarea este o metodă explorativă. Este cea mai utilizată metodă
în prognozele cantitative. Ea constă într-o dezvoltare inerţială a unor elemente
ale proceselor şi fenomenelor în perspectiva căreia viitorul apare ca o
extindere argumentată a prezentului. Evoluţia anterioară a unui proces  dacă
are loc o conservare a condiţiilor ce au imprimat o anumită dinamică,
condiţionată de anumite elemente ce se conservă sau care prezintă variaţii
viitoare care pot fi cunoscute  determină în mod univoc dezvoltarea viitoare a
acestui proces.
Cu alte cuvinte, în cadrul acestei metode viitorul apare ca o prelungire a
evoluţiei constatate în trecut. Se presupune că în evoluţia fenomenului analizat
nu vor apare mutaţii fundamentale care să modifice structura dezvoltării prece-
dente. În această condiţie, utilizarea extrapolării este recomandată în previzio-
narea fenomenelor care îşi menţin ritmul şi direcţia de dezvoltare o perioadă mai
îndelungată de timp. Metoda oferă numai o imagine orientativă asupra viitorului
din care motiv este necesară utilizarea în paralel şi a altor metode.
Pe lângă extrapolarea mecanică, bazată pe o simplă prelungire în
viitor a tendinţelor manifestate în trecut, se utilizează şi extrapolarea euristică
în care, pornindu-se de la analiza perioadei precedente, se introduc anumite
corecturi în curba de evoluţie viitoare a fenomenului, în funcţie, fie de
modificările previzibile ce pot apărea, fie de opţiuni ale factorului de decizie.
Extrapolarea analitică porneşte de la o serie de date, deci de la o serie
de valori ale seriei dinamice; acestea sunt prelucrate în cadrul analizei seriei
dinamice şi, pe baza acestei analize, se estimează comportarea ulterioară a
fenomenului descris de seria respectivă. Se bazează deci pe metodele teoriei
predicţiei în cadrul seriilor dinamice (un şir de date care se obţin prin
observarea în diferite momente succesive a caracteristicilor cantitative ale unei
unităţi de observare).
a- Extrapolarea cu ajutorul sporului mediu anual adică a raţiei
medii calculată cu ajutorul seriei dinamice statistice.
yt  y0  t  
în care: yt = variabila extrapolată pentru orizontul t al previziunii
y0 = valoarea variabilei extrapolate în anul de bază
t = valorile de timp ale seriei dinamice
 = sporul mediu anual (raţia medie anuală).
Aceasta în cazul unei extrapolări simple, mecanice. În cazul unei
extrapolări euristice avem în vedere un coeficient K, care indică estimările
specialiştilor referitoare la modificarea tendinţei evoluţiei fenomenului
analizat. Astfel,  devine  , ca urmare a produsului dintre sporul mediu
anual şi coeficientul amintit.
Astfel:
  K  
1
y t  y 0  t  K
1
yt y0  t  
Coeficientul K poate fi mai mare sau mai mic decât 1.
 dacă K  1 se reduce sporul mediu calculat pe baza datelor din
perioada precedentă;
 dacă K  1 se amplifică sporul mediu calculat pe baza datelor din
perioada precedentă.
b. Extrapolarea cu ajutorul ritmului mediu anual se aplică în special
când este vorba de fenomene ce au tendinţa de a evolua sub forma unei
progresii geometrice.
yt  y0 (1  r ) t
în care: (1  r )  ritmul mediu anual.
În cazul unei extrapolări euristice se utilizează coeficientul K, ca mai sus:
1
y t  y 0 (1  r ) t K
1

2.4.3.5. Extrapolarea fenomenologică porneşte de la o serie de


caracteristici globale ale fenomenului desprinse din analiza esenţei sale,
întemeiată pe legături logice şi ipoteze privitoare la structura sa de ansamblu.
După această analiză fenomenologică urmează extrapolarea fenomenologică
propriu-zisă.
Analizele utilizează fie metodele empirice, fie rezultatele deja obţinute
în domeniul analizat. Metoda are în vedere identificarea unor legi de variaţia
fenomenului previzionat şi descrierea evoluţiei lui pe baza acestor legi.
Extrapolarea propriu-zisă cuprinde: previzionarea valorilor parametrilor care
intervin în expresia analitică a curbei care descrie fenomenul, fapt ce poate fi
realizat cu metode economico-matematice, cât şi prin raţionamente sau chiar
analogii; raportarea nivelului actual al fenomenului la graficul respectiv şi
identificarea pe curbă a valorii corespunzătoare prezentului; determinarea cu
ajutorul curbei a valorilor pentru momentele viitoare, utilizând eventual
corecţii.
Metoda oferă o imagine de ansamblu asupra stării şi evoluţiei
fenomenului analizat. Aceasta trebuie apoi precizată, corectată, fundamentată
cu ajutorul altor metode.
Recapitulând, extrapolarea fenomenologică are în vedere ca, pe baza
experienţei practice să se facă o analiză globală a fenomenului în urma căruia
să se deducă legile ce guvernează variabila respectivului fenomen. Pătrunzând
astfel în esenţa evoluţiei fenomenului se relevă corelaţii şi ipoteze ale evoluţiei
viitoare.
2.4.3.6. Extrapolarea cu ajutorul curbei înfăşurătoare
Modelele grupate sub numele de extrapolare cu ajutorul curbei
înfăşurătoare sunt metode moderne de previziune care încearcă să descrie
dinamica rezultantei unor procese complexe formate din mai multe elemente
care intervin succesiv în evoluţia de ansamblu a procesului. Se extrapolează de
fapt rezultanta obţinută din asamblarea evoluţiei unor elemente componente.
În literatura economică noţiunea de înfăşurătoare se defineşte astfel:
Fie { y  f  ( x)} reprezintă o familie finită de funcţii pozitive
f  ( x)  0, definite pe intervalele I   (a , b ) şi fie {b } curbele care repre-
zintă grafic aceste funcţii1. Numim înfăşurătoare de speţa I a acestei familii,
funcţia definită pe y
I  U  I  , care asociază
oricărui x  I numărul 5
y  max f (x)

Notăm cu I1 curba înfă- 3


4
şurătoare a acestei funcţii 2
care se obţine ca o 1
reuniune de porţiuni ale x
unor curbe b . 0 a1 a2 b1 a3 a4 b 2 a5 b4 b 3 Fig. b5
7.3.
K> K=

K<

I II III

perioadele perioada
precedente de
analizate previziune
1
M.Botez (coordonator) Curs de prognoză. Laboratorul de cercetări prospective al
Universităţii Bucureşti, 1972, CIDSP.
Fig. 7.4.

Pe baza analizei perioadelor precedente se deduce traiectoria viitoare a


fenomenului analizat.
Fiind dată aceeaşi familie de curbe {b } , numim înfăşurătoare de
speţa a II-a a acestei familii, curba I, tangentă tuturor curbelor acestei familii.
Pentru aceeaşi familie de curbe {b } cu cea din exemplul anterior,
înfăşurătoarea de speţa a II-a are următoarea reprezentare grafică (fig. 7.5.)

I
y

x
0 a1 a2 b1 a3 b2 a 4 b3 b4

Fig. 7.5.

2.4.3.7. Metoda interpolării


O altă metodă des utilizată în practica de previziune o constituie
interpolarea seriilor dinamice. Ea constă în determinarea unor mărimi
intermediare din interiorul unei serii de date; de pildă găsirea valorilor
intermediare între anul considerat de bază şi anul final al perioadei de
previziune.
Pentru interpolarea seriilor de date se folosesc mai multe procedee
din care cele mai frecvente sunt:
a. Interpolarea cu ajutorul sporului mediu absolut se realizează
după următoarea relaţie:

XT  X0

T
X T  X 0  T
X T  X 0  T

Rezultă că valorile interpolate pe intervalul t  1, T se determină cu


ajutorul relaţiei:
X t  X 0  t

în care: X 0  valoarea variabilei în anul de bază


X T  valoarea variabilei în anul final al perioadei de previziune
  sporul mediu absolut
T (sau n0 → T) = numărul de ani al perioadei de previziune (dintre
anul de bază şi cel final).
t (sau n0 → t) = numărul de ani dintre anul de bază şi un an oarecare t
în interiorul perioadei de previziune.
X t  valoarea variabilei rezultative pentru un an oarecare t, dintre anul
de bază 0 şi cel final al perioadei de previziune T.

Şi atunci, mai putem scrie:

XT  X0
R de unde :
n0  T
X t  X 0  ( R n0  t )

b. Interpolarea pe baza ritmurilor medii constă în stabilirea ritmului


mediu anual al perioadei de previziune.
1
(ln X T ln X 0 )
1 r  T X T : X 0  eT
sau
1
(lg X T  lg X 0 )
T
 10
Rezultă:
X t  X 0 (1  r ) t

Se mai poate scrie:


X t  X 0 (1  r ) n0 t
2.5. MODELAREA STOCHASTICĂ
În capitolele anterioare au fost prezentate modele de natură empirică
şi deterministă, lăsând netratat demersul aleatoriu al problemelor previziunii.
La baza acestui nou mod de abordare stă noţiunea de proces stochastic; ca
urmare, seria cronologică studiată va fi considerată ca o realizare a unui
proces stochastic { yt , t  } (unde  este un ansamblu parametric), proces
care este un ansamblu ordonat de variabile aleatoare cărora li se asociază
distribuţii de probabilitate definite pentru toate subansamblele  momente
{t1 , t 2 ,..., t n }   . În general, pentru seriile economice, procesele generatoare
stochastice sunt considerate discrete şi cu valori reale, spre deosebire de
ştiinţele experimentale unde seriile pot fi considerate procese stochastice
continue.
Cel mai simplu model posibil generează serii pur aleatoare, cunoscute
sub denumirea de zgomot alb (white noise = bruit blanc); acest proces pur
aleatoriu reprezintă o suită de variabile aleatoare cu media şi dispersia nule.
Dacă notăm cu  t o serie de tip zgomot alb, indicatorul său de corelare
( s ,  9 )  0 pentru toţi t  s. Spunem că o serie este un zgomot alb dacă nu
prezintă nici o structură sau vreun model cunoscut (de exemplu: cunoscând
seriile de numere câştigătoare din trecut, este greu de prevăzut numărul
câştigător următor).

2.5.1. Procesul mediilor mobile (MA)


O metodă de formare a unor serii mai regulate (mai netede) decât
metoda zgomotului alb, este cea a mediei mobile care se poate defini prin
relaţia
xt   t  1 t 1   2  t  2  ...   q  t  q
unde { t } este un zgomot alb. Un astfel de proces este numit media mobilă de
ordinul q şi se notează cu MA(q) (MA = moving average).
Un caz particular MA(1) de medie mobilă îl oferă seria xt generată
prin relaţia:
xt   t   t 1
Dacă  t are media zero, atunci şi xt va avea media zero.
În exemplul de mai jos este generată o serie xt cu   1
2
t t 1 xt
 t 1
2
0 0,16  
1 0,10 0,08 0,18
2  0,12 0,05 0,07
3 0,06 0,06 0,00
4 0,18 0,03 0,15
5 0,14 0,09 0,05
6 0,12 0,07 0,19
7 0,14 +0,06 0,08
8 0,10 0,07 0,03

Dacă   1 seria va fi mai netedă decât cea generată prin zgomotul


alb, iar dacă   0 , sunt generate serii mai puţin netede chiar decât cele
produse prin zgomotul alb.
Tratarea proprietăţilor seriilor generate prin metoda mediei mobile
impune cunoaşterea gradului de corelare al valorilor xt şi xt  j . Procesul
poartă numele de autocorelarea seriilor şi constă în verificarea corelării unei
serii cu propriul său trecut.
Dacă două variabile aleatoare X şi Y sunt corelate, formula folosită
pentru coeficientul de corelaţie este:
cov( x, y )
rxy 
 2 ( x ) 2 ( y )
1 x
cov( x, y )  covarianţa ( x, y )   ( xi  x )( y i  y )
n i 1
1 n
 2x   ( xi  x ) 2
n i 1
unde  2x  dispersia lui x
1 n
 y2   ( yi  y )
n i 1
unde  2y  dispersia lui y
Putem scrie:
n

1
( xi  x )( yi  y )
covarianta ( x, y ) i 1
rxy  
Dispersie (x)  Dispersie (y) n x   y
unde  x , respectiv  y  abaterea medie pătratică a lui x, respectiv y.
Dacă şi x şi y au media egală cu zero, termenii de mai sus se pot scrie
în termenii speranţei matematice:
Covarianţă ( x, y )  E[ X , Y ]
 2 ( x)  E[ X 2 ]
 2 ( y )  E[Y 2 ]
unde E ( ) = speranţa matematică.
Se poate demonstra că pentru o serie generată prin metoda mediei
mobile, dispersia ( xt  j ) = dispersie ( xt ).
Atunci formula de autocorelare căutată devine:
E[ xt  xt  j ]
rx 
 2 ( xt )
Aşa cum s-a văzut, dacă xt este zgomot alb, atunci pentru j  0, toate
autocorelările vor fi zero.
Reluând relaţia iniţială:
xt   t   t 1
atunci:
E[ xt , xt 1 ]  E ( t   t 1 )( t 1   t 2 )] 
 E[ t   t 1 ]   E[ t2  1]   2 E[ t 1 t  2 ]   E[ t  t 2 ]
Întrucât prin definiţie orice termen E[ t  s ] pentru t  s, este
proporţional cu indicatorul de corelaţii ( t ,  s ) care este zero, formula devine:
E[ xt xt 1 ]   E[ t21 ]   2 ( t )
În cazul   0 termenii adiacenţi ai seriei xt vor fi pozitiv corelaţi (fig.
7.5.)
Pentru   0, indicatorul de corelare între termenii adiacenţi ai seriei
este egal cu zero (fig. 7.6).
xt xt
Fig.7. Fig. 7.6.
5.
Pentru   0, termenii adiacenţi ai seriei sunt negativ corelaţi (fig 7.7).
Pentru previzionarea xt
valorilor viitoare ale seriei, la anul
următor, se reia relaţia:
x t   t   t  1
Valoarea următoare a seriei
va fi generată prin relaţia:
x t  1   t  1   t xt-1
1
Exemplu: pentru t  1 şi  
2
1
x t  1  0,12   0,10  0,07 Fig. 7.7.
2
pentru t  2
1
xt 1  0,06  (0,12)  0
2
pentru t  3
1
xt 1  0,18  0,06  0,15
2
....................................................................................
Ştiind că previziunea optimă a lui xn1 este
f n,1   n
şi că eroarea previziunii valorii imediat următoare a seriei este:
en,1  xn1  f n,1  ( n1   n )   n   n1
atunci, se poate scrie:
 n  x n  f n1,1
şi respectiv
f n,1  ( xn  f n1,1 )
cu f (0,1)  0.
Coloana xt  f t 1,1 dă valorile estimate ale lui ~
t faţă de valorile  t
iniţiale.

xt  f t 1,1 1
t f t ,1  ( xt  f t 1,1 )
xt t 2 xt 1
~
t
0  0,16  0 0
1 0,18 0,10 0,18 0,09 0,07
2 0,07 0,12 0,10 0,05 0,00
3 0,00 0,06 0,05 0,025 0,15
4 0,15 0,18 0,185 0,0925 0,05
5 0,05 0,14 0,1375 0,06875 0,19
6 0,19 0,12 0,12125 0,06 0,08
7 0,08 0,14 0,14 0,07 0,03
8 0,03 0,10 0,10 0,05 

 2 ( xt )  E ( xt2 )  E[( t   t 1 ) 2 ] 
  2 ( t )   2( t 1 )  2 E[ t  t 1 ]  (1   2 ) 2 ( t )
dispersia previziuni i erorii
R2 1 
dispersia seriei ce va fi prognozată
 2 ( t ) 2
1 
(1   2 ) 2 ( t ) 1   2
1 2
Pentru   , R  0,2 care este o valoare scăzută.
2
O serie generată de relaţia:
xt   t   t 1
este numită medie mobilă de gradul 1 şi se notează cu MA(1) cu un singur
termen de log în membrul drept.
Relaţia generalizată este o serie generată de
xt   t  1 t 1   2  t 2  ...   q  t  q
în care  t este seria zgomotului alb cu media zero.
Această serie se numeşte seria mobilă de gradul q şi se notează MA(q)
Pentru j  q coeficientul de corelaţie
rx  0
iar previziunea optimă cu pasul h este
f n,h  0 pentru h  q
Considerând acum previziunea pentru t  n  1 (deci un singur pas),
relaţia anterioară ne furnizează:
x n 1   n 1  [  1 n   2  n 1  ...   q  n  q 1 ]
Urmează:
f n,1  1 n   2  n1  ...   q  nq 1
şi eroarea previziunii făcute pentru anul următor va fi:
en,1  xn1  f n ,1   n1
Valorile estimate ale seriei vor fi calculate conform relaţiei:
e~t  xt  f t 1,1

2.5.2. Modele autoregresive (AR)


Un alt mod de generare a unei serii este folosirea ecuaţiei iterative de
forma:
xt  xt 1   t (1)
unde  t reprezintă zgomotul alb cu media zero.
Dându-se seria  t , t  1, n şi valoarea de început x0 seria xt se
formează pe baza relaţiei de mai sus.
Exemplu:   0,5; x0  0,20
t t 0,5 xt 1 xt
0   
1 0,14 0,10 0,04
2 0,18 0,02 0,16
3 0,08 0,08 0,16
4 0,16 0,08 0,08
5 0,03 0,04 0,07
6 0,00 0,035 0,035
Ecuaţia xt  xt 1   t
are soluţia:
xt  x0  t  ( t   1   2  t 2  ...   t 11 ) (2)
t 1 2 t 2
xt  [ x0   ( t 1   t 2    t 3   1 )]   t (3)
şi generează serii autoregresive de ordinul 1 care se notează xt ~AR(1).
Seriile  t sunt interpretate ca nişte inovaţii sau şocuri în sistem, fără
care xt ar fi egal numai cu primul termen
xt  x0  t
Dacă mecanismul de generare al seriei xt nu începe la momentul
t  0 ci la momentul t   N , atunci relaţia (2) devine:
[ xt  x  N  t  N  ( t   t 1   2  t 1   t  N 1  N 1 ]
(4)
unde x N este valoarea iniţială.
Dacă N este o valoare mare şi  1    1 atunci primul şi ultimul
termen al relaţiei (4) devin neglijabile. În acest caz modelul produce serii
neexplosive sau staţionare.
Când   1 modelul se numeşte explosiv întrucât media seriei dată de
primul termen al relaţiei (4) explodează pe măsură ce t creşte; în acest caz,
şocurile, inovaţiile din trecutul îndepărtat sunt mult mai importante decât cele
recente, de aceea aceste modele sunt mai puţin folosite în previziunea
economică.
Reluând cazul modelelor staţionare, soluţia ecuaţiei (1) devine:

xt    j  t  j (5)
j 0

Dacă  t are media zero, atunci şi xt va avea media zero.


De asemenea:
E ( xt  t 1 )  0 (6)
Ştiind că dacă

j 1
x  1 atunci x 
j 0 1 x
urmează că:
 2 ( t )
 2 ( xt )  E[ xt2 ]  (1   2   4   6  ...) 2 () t  (7)
1  2
Coeficientul de corelaţie
covarianta ( xt , xt 1 )
rxt , xt 1   (8)
 2 ( xt )
Întrucât
covarianţa ( xt , xt 1 )   2 ( xt )
Acest lucru se demonstrează astfel:
covarianţa ( xt , xt 1 )  E ( xt xt 1 ) 
 E[(xt 1   t )( xt 1 )] din relaţia (1)
 E[ xt2  1]  E[ t xt 1 ] prin relaţia (6) al 2-lea termen =0
  2 ( xt )
Pentru   0, rxt xt 1  0,
  0, rxt  xt 1  0.
Pentru realizarea previziunii valorii următoare, pe baza relaţiei (1) se
poate genera:
xn1  xn   n1
Primul termen se cunoaşte (dând valori lui ) şi întrucât al doilea
termen nu se cunoaşte, previziunea optimă a lui xn1 este:
f n,1  x n
Pentru n  2, avem:
xn 2  xn1   n2
şi înlocuind pe xn1 cu valoarea sa previzionată f n ,1 obţinem:
f n,2   2 xn
Pentru n  3
x n  3  x n  2   n  3
şi înlocuind pe xn 2 cu valoarea sa previzionată f n , 2 obţinem:
f n ,3   3 xn
.................
f n ,h   h xn
Deoarece  1    1, pentru o valoare mare a lui h efectul prezentului
asupra viitorului depărtat devine neglijabil.
Modelul autoregresiv generalizat, să spunem de ordin p, notat AR(p)
devine:
xt   1 xt 1   2 x t  2   3 x t 3  ...   p x t  p   t
unde valorile iniţiale p cerute sunt:
x j , j  0,1,..., p  1
şi  t este seria zgomot alb.
Cunoscând coeficienţii , valorile xn1 pot fi generate cu relaţia:
xn1  ( 1 xn   2 xn1  ...   p xn p1 )   n1
Întrucât ultimul termen nu este cunoscut la momentul n, previziunea
optimă este:
f n,1   1 xn   2 xn1  ...   p x n p 1
Corespunzător, se obţine:
xn 2   1 xn1  ( 2 xn  ...   p xn p 2 )   n 2
Ultimul termen nu este cunoscut, iar primul termen, fiind previzionat
de 1 f n ,1 , previziunea optimă este:
f n, 2  1 f n,1  ( 2 xn  ... p xn p 2 )
.............................................
Să presupunem că seria xt este generată astfel:
1  0,4;  2  0,1; xn  40; x n1  30
xt  0,4 xt 1  0,1xt 2   t
f n ,1  0, 4  40  0,1  30  19
f n, 2  0,4 19  0,1  40  11,6
f n, 3  0, 4 11,6  0,1 19  6,54
f n, 4  0,4  6,54  0,1 11,6  3,776
f n, 5  0,4  3,776  0,1 6,54  2,1644
f n, 6  0,4  2,1644  0,1  3,776  1, 24336
f n, 7  0,4 1,24336  0,1 2,1644  0,713
........................................................

2.5.3. Modele mixte autoregresive – medie mobilă (ARMA)1


O clasă mai largă de modele poate fi generată prin folosirea integrată a
modelelor tip medie mobilă şi a celor autoregresive. Astfel:
xt  1 xt 1   2 xt  2  ......   p xt  p  yt
unde yt este o medie mobilă de gradul q:
yt   t  b1 t 1  b2  t  2  ...  bq  t q
este un model mixt autoregresiv  medie mobilă de ordin p, q care se notează
ARMA(p, q).
Pentru cazul particular p  1, q  1, ARMA(1,1) generează seria:
xt  1 xt 1  yt
unde
yt   t  b1 t 1
deci
xt  1 xt 1   t  b1 t 1
Exemplu: xt  0,4 xt 1   t  0,2 t 1
Dând valoarea iniţială lui x0 şi secvenţa de tip zgomot alb  t , putem
genera pe xt iterativ folosind cele două modele anterioare:
xn1  0,4 xn   n1  0,2 n

1
ARMA provine de la denumirea engleză a modelului: Mixed Autoregresive: Moving
Average Models.
respectiv,
f n ,1  0,4 x n  0,2 n  0,4 x n  0,2( x n  f n 1,1 )
deoarece ştim:
 n  en1,1  xn  f n1,1
 n   n1
xn 2  0,4 xn1   n 2  0,2 n1
ultimii doi termeni sunt cel mai bine previzionaţi prin mediile lor care sunt
zero şi atunci:
f n , 2  0,4 f n ,1
...................
Deşi aceste modele par complicate şi indicatorii lor statistici sunt mai
greu de stabilit, totuşi ele au o mare aplicabilitate în domeniul economic.

2.5.4. Corelogramă şi corelogramă parţială


Un instrument folositor în selectarea modelului optim de generare a
unei serii de date este corelograma care reprezintă o diagramă pe care se
trasează autocorelaţiile:
 k  corelatia ( xt . xt k ) (1)
sau estimarea acestora:
n

 (x
t  k 1
t  x )( xt k  x )
rk  n
(2)
2
(x
n 1
t  x)

unde
1 n
 xt
n t 1
x

Relaţia (1) reprezintă corelograma teoretică, iar relaţia (2) corelograma


estimată.
Aşa cum s-a văzut modelul AR(1) care generează seria:
xt  axt 1   t
are
 k  a k , k  0,1,2,...
iar modelul MA(1) care generează seria:
xt   t   t 1
are

 ,  k  0, k  2,3,...
1  2
Exemplu:
Presupunem generarea unei serii prin AR(1)
xt  0,4 xt 1  0,1xt 2   t
urmează că valoarea teoretică a 1 k
autocorelării sale, cu log k , este
(o,4) k , astfel că secvenţa teoretică
0,4
este:
o,4; 0,16; 0,064; 0,0256; 0,01024
şi celelalte valori sunt foarte mici. 1 2 3 4 5 6 7 8...... log k
Corelograma teoretică în
Fig. 7.8.
acest exemplu va avea forma din
figura 7.8.
Corelograma teoretică pentru AR(p) se construieşte pornind de la
modul de calcul al autocorelaţiilor,  k , pentru un k suficient de mare.
 k  Ak
unde  este o constantă mai mică decât 1, care poate fi şi negativă şi A este o
constantă mai mică decât 1, dar pozitivă.
Ca urmare, pentru un k suficient de mare, mai ales pentru k  p,
corelograma va avea o alură descrescătoare ca în figura 7.9.
Pentru MA(q), corelograma teoretică este zero pentru k  q, iar pentru
valori k  q ea nu are o alură distinctă (fig.7.10).
rk rk

1 1

0 k 0 k
k =q+1
Fig. 7.9. Fig.7.10.
Ca urmare a formelor diferite pe care le prezintă corelogramele
teoretice pentru modelele AR(p) şi MA(q), corelograma parţială devine un
instrument necesar în procesul de identificare, adică de selectare a celui mai
potrivit model.
Se porneşte de la estimarea parametrilor pentru un model
autoregresiv cu media seriei egală cu zero.
Pentru modelul AR(1):
xt  a11 xt 1   t
şi
1  a11
şi deci estimarea lui a11 este chiar r1 , care este estimarea lui 1.
Pentru modelul AR(2):
xt  a 21 xt 1  a22 xt 2   t
 1  a 21  a 22 1

  2  a 21 1  a 22
Înlocuind pe 1 şi  2 cu estimările lor r1 şi r2 , ecuaţiile de mai sus
vor da estimările lui a21 şi a 22 .
Pentru modelul AR(3):
xt  a 31 x t 1  a32 xt  2  a33 xt 3   t
Cele 3 ecuaţii sunt:
 1  a31  a 32  1  a33  2 ,

  2  a 31  1  a32  a 33  1 ,

  3  a31   2  a 32  1  a33
Înlocuind 1 ,  2 şi  3 cu estimările lor r1 , r2 şi r3 , ecuaţiile vor da
valorile estimate ale lui a31 , a32 şi a33 .

2.5.5. Modelul Box-Jenkins


Metodologia atribuită lui Box şi Jenkins (1970) constă în parcurgerea
următoarelor trei faze:
1. Identificarea: alegerea celui mai adecvat model, prin folosirea
corelogramelor şi a corelogramelor parţiale.
În principiu, se sugerează că cel mai eficient procedeu în această
etapă este alegerea unui număr restrâns de parametri de definit şi de estimat.
S-a observat în practică că puţine serii observate în domeniul
economic sunt staţionare (preţ, şomaj, producţie). Pentru staţionarea acestor
serii, Box şi Jenkins i-au aplicat un filtru diferenţă de ordinul d până când
corelograma devine interpretabilă. Seria originală de date a fost denumită
ARIMA1.
O altă cauză a nestaţionarităţii seriei este factorul sezonier al
perioadei, care prin procedeul SARIMA al lui Box şi Jenkins este inclus în
model.
2. Estimarea
În principiu, estimarea parametrilor se face inversând procesul
urmărit în expunerea modelelor AR, MA, ARMA şi anume: dându-se
autocorelaţiile, se pot obţine ecuaţiile care vor fi rezolvate şi vor furniza
valorile parametrilor.
3. Verificarea modelului ales
Teoretic, identificarea şi estimarea unui model ar trebui să se bazeze
pe un set de date, iar validarea sa, pe alt set de date. În practică însă, datele
disponibile sunt insuficiente pentru această abordare. Testul care se
obişnuieşte constă în: găsirea modelului, estimarea valorilor sale reziduale,
formarea corelogramei cu aceste reziduuri care să sugereze că reziduurile
formează un zgomot alb  ceea ce verifică valabilitatea modelului ales.
Pentru validarea modelului ar trebui să se încerce şi un model, de
ordin puţin mai mare, iar apoi să se vadă dacă parametrii suplimentari sunt
diferiţi de zero. Dacă de exemplu, modelul ales este ARMA (1,1), testul să
implice şi folosirea unui model ARMA (2,1), apoi ARMA (1,2) şi să se
analizeze coeficienţii termenilor suplimentari.
Pentru modelul AR (p):
xt  a p1 xt 1  a p 2 xt 2  ...  a pj xt  j  ...  a pp xt  p
şi ecuaţiile:
 s  a p1 s 1  a p 2 s 2  ...  a pj  s  j  ...  a pp s  p
unde prin definiţie
m  m
Aceste ecuaţii poartă numele de ecuaţiile Walker  Yule şi estimează
valorile a pj înlocuind pe  şi r.
În mod practic dacă vrem să ştim dacă modelul autoregresiv este cel
mai potrivit generării unei serii de date şi apoi previziunii, procedăm astfel: se

1
ARIMA  Integrated Mixed Autoregressive  Moving Average Series.
calculează pe rând modelul AR de ordin 1, apoi 2, apoi 3 etc.; se notează cu
a~kk valoarea estimată a coeficientului xt k dacă modelul AR de ordin k este
cel mai bun; se trasează curba a~kk în funcţie de k, construind astfel
corelograma parţială.
S-a demonstrat că forma teoretică a corelogramei parţiale pentru
modelul AR(p) este aceeaşi cu corelograma modelului MA(p); de asemenea,
că forma teoretică a corelogramei
parţiale a modelului MA(q) este 1
aceeaşi cu corelograma modelului
AR(q).
În literatură s-au stabilit
următoarele reguli: 0 k
1) dacă corelograma „se
intersectează” după un anumit
punct, k  q , modelul cel mai 1
adecvat este MA(q). Fig.
2) dacă corelograma 7.11.
parţială „se intersectează” după un anumit punct, k  q, modelul adecvat este
AR(p).
3) dacă nici o diagramă nu se intersectează într-un anumit punct,
modelul adecvat este ARMA (fig. 7.11).

2.5. Modele econometrice


Pot fi studiate în capitolul privind „Strategii de creştere“.

2.6. Metode de previziune tehnologică


2.6.1. Aspecte generale
Dacă perioada de timp este sub cinci ani (pe termen scurt sau mediu),
atunci este raţional să se întreprindă o previziune care să nu ia în considerare
modificărilor tehnologice. Dar o previziune pe termen lung fără această
ipoteză devine total ineficientă: ea trebuie să prevadă de ce tehnologie se va
dispune în viitor şi ce influenţă deosebită vor avea dezvoltările tehnologice şi
inovările.
Previziunea tehnologică se află în raport direct cu planificarea pe
termen lung, astfel încât companiile să poată identifica declinul actualelor
pieţe şi apariţia altora noi; guvernul, la rândul său, să poată prevedea
deficienţele în creşterea sau dezvoltarea societăţii într-o direcţie analizată.
Previziunea tehnologică se poate defini ca fiind o „previziune a
caracteristicilor viitoare şi a aplicării în viitor a echipamentelor, tehnicilor şi
procedeelor tehnologice”. Din definiţie rezultă că previziunea priveşte mai
mult caracteristicile unor tehnologii decât modul cum sunt realizate ele.
Tehnicile disponibile pentru previziunea tehnologică nu sunt nici foarte
sofisticate şi nici foarte dezvoltate. Există în literatură două moduri de
abordare a previziunii tehnologice: explorativă şi normativă.
Tehnicile explorative privesc timpul specific de previziune a ceea ce se
va întâmpla. Aceste previziuni se pot pune în termenii declaraţiilor
probabilistice cum ar fi de exemplu „cu o probabilitate de 0,75% în anul 1993
motoarele de automobile vor fi de două ori mai eficiente ca cele de acum”.
Dificultatea la acest timp de previziune este că ele includ implicit şi
previziunea investiţiilor ce trebuie făcute pentru atingerea acestui scop
(exemplu: este probabil că rachetele s-ar fi dezvoltat mai puţin în 1970 dacă
SUA nu s-ar fi decis să trimită un om pe lună).
Previziunile normative încep cu un obiectiv impus pentru o perioadă
următoare şi pornesc de la analiza domeniului sau parametrilor tehnologici
care trebuie îmbunătăţiţi şi cu cât. Se analizează cu ce mijloace se vor realiza
aceste performanţe, cu ce costuri şi bineînţeles care vor fi consecinţele
(exemplu: îmbunătăţirile tehnice aduse automobilelor).
Previziunile explorative şi cel normative sunt strâns legate între ele;
efortul NASA de a trimite un om pe lună la o dată precisă, cu un cost precis
s-a datorat dezvoltării în domeniul miniaturizării, design-ului rachetelor, noilor
materiale, angajării unor oameni de ştiinţă remarcabili şi desigur, unui
însemnat volum de investiţii.
Acesta este un exemplu remarcabil de asociere a planificării pe termen
lung cu o conducere excelentă şi cu un efort deosebit de cercetare ştiinţifică.
Înainte de a analiza tehnicile pentru realizarea previziunilor, este
necesar să vedem dacă există vreo speranţă în a prevedea o inovare sau o
dezvoltare tehnologică, întrucât există o mare diversitate de opinii asupra
acestei întrebări.
Există păreri conform cărora invenţia este prin natura ei imprevizibilă,
întrucât ea se produce ca urmare a unei „sclipiri” geniale. Alţi autori sunt de
părere că majoritatea invenţiilor „se produc la momentul potrivit“ şi că unii
cunoscători în domeniu, pornind de la o situaţie dată, pot prevedea invenţia.
Astfel, multe invenţii au apărut simultan: telegraful, filmul, maşina de cusut,
liftul etc.
De asemenea, se pot da exemple de ceea ce se numeşte sindromul
Pearl Harbour: situaţii în care există informaţii ce pot conduce la previziunea
teoretică, dar nu şi la cea practică. Chiar după ce o invenţie a fost făcută, nu
este sigur că ea va fi un succes.
În general se vorbeşte despre opt stadii importante în dezvoltarea
inovării tehnologice.
1. ideea originală ştiinţifică sau descoperirea necesităţii şi a
oportunităţii unei acţiuni;
2. cristalizarea teoriei sau conceptului de design;
3. verificarea de laborator a corectitudinii teoretice ce stă la baza
inovării;
4. demonstrarea în laborator a aplicării cu succes a teoriei;
5. producţia de masă;
6. introducerea pe piaţă a produsului;
7. adoptarea pe scară largă;
8. proliferarea, inclusiv adoptarea în domenii, altele decât cele pentru
care produsul era iniţial destinat, plus influenţa asupra altor tipuri de produse
sau domenii ştiinţifice.
Literatura pune la dispoziţia previziunii tehnologice o varietate
însemnată de tehnici. Dintre acestea cele mai importante sunt metoda curbei
de trend şi metoda Delphi.

2.6.2. Curbe de creştere


Dintre curbele de creştere de trend cunoscute, cele mai folosite în
previziunea tehnologică sunt: curbele exponenţiale, liniare, logistice (denumite
şi Pearl), precum şi curbele Gompertz.
Exemple de curbe de creştere exponenţiale se dau în lucrarea lui J.P.
Mortino: Technological Forecasting for decision making.
Dintre acestea reţinem raportul dintre dimensiunea accesului aleatoriu
la memorie (exprimată în biţi) şi timpul de acces în microsecunde, pentru
calculatoarele numerice, care se studiază pe faza funcţiei exponenţiale.
yt  Ae bt
Prin logaritmare se obţine
yt  a  bt
unde:
yt  log yt , a  log A
Presupunem că t  0 este anul 1945 şi că seria de date statistice
folosită în estimare este considerată până în anul 1967.
Un mod de a interpreta o astfel de curbă de creştere exponenţială este
şi aşa-numita „regula lui 70”.
Dacă din calcule a rezultat funcţia:
yt  1080,82  0,5513t
şi dacă vrem să aflăm în cât timp se va dubla valoarea lui yt , un calcul simplu
va arăta că timpul de dublare este de 0,7/b. Deci pentru cazul particular
studiat, timpul de dublare al raportului la calculatoare, va fi de 0,7/0,55= 1,23
ani.
Aplicarea curbelor de trend nu trebuie să se facă mecanic. Simpla
examinare a datelor din trecut şi extinderea lor în viitor nu poate corespunde
întotdeauna cu realitatea. De aceea în previziunea tehnologică sunt folosite şi
alte metode.

2.6.3. Metoda Delphi (anchetele iterative)


Metoda Delphi constă în principiu, în selectarea unui set de probleme
şi analizarea lor de către un grup de experţi care urmează să realizeze o
previziune tehnologică (de exemplu: RAND Corporation 1963).
În prima fază, fiecare expert primeşte un chestionar, şi trebuie să
răspundă într-o anumită manieră la fiecare întrebare. De exemplu, la o
întrebare de genul:
 Când va apărea un translator automat fiabil?
 Când vor apărea două căi de comunicaţie cu extratereştrii? etc.
… expertul trebuie să dea o dată specifică, de regulă un anumit an. Sau
la o întrebare de tipul: care este probabilitatea unui război mondial în următorii
20 de ani? răspunsul trebuie evident cuprins între 0 şi 1.
Îndată ce toate răspunsurile au fost date organizatorului grupului de
experţi, faza următoare este de a le sintetiza pentru a obţine atât o dată medie
de previziune dar şi pentru a măsura care sunt diferenţele de opinie între
experţi. Calea raţională de a realiza aceste obiective este de a găsi o valoare
mediană şi cele două cuartile ale distribuţiei previziunii.
Să presupunem că toţi anii furnizaţi de experţi sunt aranjaţi în ordine
crescătoare. Dacă un an este repetat de mai multe ori, atunci el se trece pe
listă de câte ori apare. Anul median este aşezat la jumătatea listei. Prima
cuartilă este aşezată în dreptul primului sfert al listei (1/4), iar a doua cuartilă
în dreptul a trei sferturi din listă (3/4).
De exemplu, doisprezece experţi furnizează următoarele date în
ordine:
1979, 1980, 1983, 1985, 1986, 1987, 1989, 1990, 1990, ultima cuartilă
prima cuartilă ↑ mediana ↑ 1990, 2010, ↑ niciodată.
Atunci mediana se află între 1987 şi 1989 şi se înregistrează ca medie
a celor doi ani, adică 1988; prima cuartilă între 1983 şi 1985 şi se
înregistrează ca medie a celor doi ani, adică 1984 şi ultima cuartilă, între
1990 şi 1990, deci se înregistrează 1990.
În concluzie, previziunea medie este deci 1988 şi reprezintă o valoare
medie, iar intervalul intercuartilă este 1984-1990 şi măsoară gradul de
concordanţă sau disonanţă de opinii ale experţilor.
Folosirea acestor indicatori este recomandată datorită uşurinţei
calculului şi interpretării. La prima fază previziunea este rezultatul gradării şi
aprecierii fiecărui expert în parte şi deşi este folositoare, totuşi ea nu permite
nici o formă de dezbatere. La a doua fază, experţilor li se trimit rezultatele
primei faze şi sunt întrebaţi dacă doresc să-şi schimbe punctul de vedere. Se
poate întâmpla ca un expert să se afle foarte departe de aprecierea celorlalţi
şi să dorească să se apropie de valoarea mediană. Totuşi este de remarcat că
nimeni nu poate face presiuni asupra sa, el îşi poate menţine punctul de
vedere. În acest caz şi dacă se află în afara intervalului intercuartilă, expertul
trebuie să facă o expunere de motive pentru a-şi susţine punctul de vedere.
Urmează o nouă rundă.
Din nou li se trimit participanţilor rezultatele celei de a doua faze,
previziunile lor agregate revizuite plus sumarul de argumente pentru
susţinerea punctelor de vedere extreme şi din nou li se cere revederea
previziunii. De asemenea, experţii pot furniza argumente suplimentare
pentru susţinerea punctului de vedere personal şi pot combate argumentele
opiniei opozante.
Secvenţele chestionării pot continua la infinit cu suplimentări de
argumente, dar practica arată că acest proces secvenţial se încheie după trei
sau patru runde.
Deşi rezultatele experimentelor făcute confirmă că metoda Delphi
este raţională şi eficientă, valoarea acestei tehnici trebuie încă crescută.
Succesul sau insuccesul metodei depinde de modul de selecţie a grupului de
experţi şi organizatorul său, de modul de formulare a chestionarului, de
argumentele prezentate. De aceea se impune iniţial realizarea unui studiu
pilot de mică dimensiune înainte ca cercetarea să se facă pe scară mare. Se
impune de asemenea, evitarea întrebărilor ambigue şi suficient de imprecise.
Metoda Delphi de previziune este obiectul a numeroase critici.
Printre acestea amintim şi faptul că se pare că majoritatea participanţilor
consideră această acţiune ca un joc, în loc să gândească profund la poziţia
lor, argumentele pe care le avansează pentru susţinerea punctului de vedere
sau la modul de a ataca opiniile diferite.
O metodă de a genera o participare mai activă este aşa-numita
metodă concurenţială Delphi („competitive Delphi”) care constă în
selectarea unui grup de experţi care au deja o anumită poziţie. Argumentele
acestora pot fi transmise altor grupuri care vor încerca să-şi apere propriile
poziţii şi să le submineze pe cele ale grupurilor competitoare. De exemplu,
se cere o previziune tehnologică despre importanţa surselor viitoare de
energie. Vor fi activate grupuri de experţi care se ocupă cu cercetarea în
domeniul energiei nucleare, solare, eoliene etc. şi vor fi rugate să-şi
împărtăşească punctul de vedere potrivit propriei specializări. Apoi aceste
argumente vor trece de la un grup la altul, fiecare încercând să-şi menţină
propria poziţie şi s-o submineze pe a celuilalt.

2.6.4. Metoda Brainstorming  Metoda dezbaterilor euristice sau a


discuţiilor în grup
Deşi nu este o idee originală a secolului nostru, se poate spune că
brainstormingul a fost elaborat în anul 1939 de A. F. Osborn, în traducere
liberă însemnând „asaltul creierului”, „asaltul cerebral” sau „asaltul
ideilor”. Este o metodă de stimulare a gândirii colective pentru găsirea de
soluţii de perspectivă la problemele ce apar în activitatea economică şi
constă în organizarea de reuniuni de experţi din domenii diferite care sunt
solicitaţi să lucreze pentru acelaşi obiectiv, soluţia adoptată fiind deci
rezultatul unei activităţi colective, multidisciplinare.
Are o largă aplicabilitate nu numai în cadrul unităţilor economice, al
invenţiei tehnice, al publicaţiei şi reclamei ci şi, în general, în domeniul
economic, tehnic, ştiinţific, pentru obţinerea de idei şi de căi pentru
rezolvarea unor probleme economice sau tehnice.
Rezultă că metoda nu tinde spre rezolvarea directă a problemelor; ea
recoltează idei ce pot duce la rezolvarea problemelor. Calea obţinerii acestor
idei este aceea a stimulării creativităţii în sânul grupului în condiţiile unei
atmosfere „permisive” ca urmare a înlăturării notării, evaluării ideilor emise
şi deci a eliberării participanţilor de starea de emotivitate, de inhibiţie, de
frica de a nu greşi şi de a se pune astfel într-o lumină defavorabilă faţă de
membrii grupului.
Reuniunile grupului de experţi trebuie conduse de un preşedinte care
trebuie să facă o prezentare clară şi succintă a problemei supuse analizei.
Cunoscând bine natura problemei el are posibilitatea să orienteze discuţiile
după voinţa şi priceperea sa în direcţia cerută de obiectiv.
Discuţiile se practică în mai multe runde şi încep cu prezentarea
cadrului general al problemei urmând ca, din aproape în aproape, discuţiile
să se îndrepte spre problema concretă după care au loc şedinţe normale de
brainstorming. Desfăşurarea normală a acestora are loc în condiţiile
respectării de către participanţi a unor astfel de reguli: să fie încurajate
dezbaterile libere, însă acestea trebuie concentrate pe aspectele esenţiale ale
problemei discutate; să nu se respingă din principiu nici o idee, acestea
trebuind să fie studiate aprofundat chiar dacă pe moment ele nu par să aibă
decât o importanţă limitată pentru problema în discuţie; să se încurajeze
combinarea, modificarea sau asocierea ideilor conform sugestiilor
partenerilor; determinarea cu precizie a problemei care constituie obiectul
reuniunilor; selecţionarea cu atenţie a participanţilor etc.
Metoda prezintă o multitudine de avantaje însă şi unele dezavantaje.
Stimulează fundamentarea ştiinţifică a previziunilor în sensul că, ideile
specialiştilor, exprimate într-un climat de colaborare, înţelegere, apreciere
reciprocă, se pot completa unele pe altele; unele idei incorecte, altele de-a
dreptul greşite pot genera altor specialişti soluţii foarte bune. Pe de altă parte
însă trebuie să avem în vedere faptul că, oricât de libere ar fi discuţiile, există
pericolul inhibării unor participanţi de către alţii care prezintă o puternică
personalitate; discuţiile în grup restrâng stadiile de creativitate, nu prevăd
recompensarea creatorului, fapt care diminuează cointeresarea.

2.6.5. Alte metode şi tehnici de previziune tehnologică


În vederea realizării unei previziuni tehnologice, literatura furnizează
şi alte metode, majoritatea lor fiind mai puţin ştiinţifice decât cele prezentate
anterior, implicând o judecată subiectivă considerabilă.
a. Metoda de previziune prin analogie
Această metodă constă în descoperirea unei situaţii care a avut loc
într-o perioadă anterioară, într-o amplasare diferită, într-o societate diferită
sau cu o tehnologie diferită, dar care are multiple trăsături comune cu situaţia
analizată. Studiul situaţiilor similare, al programul şi secvenţelor de
evenimente care au loc în cazuri anterioare, poate conduce la rezultate bune
pentru fenomenul studiat (exemplu: constituirea unei noi universităţi se
poate face în condiţii de succes prin analogie cu experienţa celor care au
construit universităţi similare în alte state)
b. Metoda evenimentelor precursoare
Dacă introducerea unei inovări într-o tehnologie sau într-o societate
este semnalată frecvent de o inovaţie similară într-o altă tehnologie sau
societate, această observare are evident valoarea unei previziuni. Se pot oferi
ca exemple: inovările în marketing care apar de obicei în SUA sunt
semnalate mai târziu şi în Europa şi Australia; perfecţionările aduse în viaţa
comercială sunt preluate şi de aviaţia militară etc. De obicei cei ce realizează
şi intuiesc aceste evenimente precursoare sunt factorii de conducere şi
cercetătorii ştiinţifici. Dat fiind însă importanţa acestei metode de previziune
este necesar să se realizeze şi o cercetare profundă pentru identificarea
evenimentelor premergătoare.

c. Metoda scenariilor
Pornind de la o anumită situaţie specifică, cum ar fi observarea
prezentului, un scenariu încearcă să stabilească o suită logică de evenimente
care să indice cum va evolua pas cu pas o situaţie sau o stare viitoare. Pe
măsură ce apar diferite variante de dezvoltare va lua naştere un set de
scenarii diferite.
Scopul primordial al acestor scenarii nu este numai de a prevedea
viitorul ci mai curând să faciliteze o explorare sistematică a evenimentelor
critice într-un cadru de timp definit. Prin considerarea unor variante de
scenarii, guvernele, statele, firmele pot să-şi elaboreze planuri în funcţie de
situaţii posibile.
Folosirea celui mai probabil scenariu oferă o bază de comparaţie cu
celelalte variante de scenarii, dar în planificarea pe termen lung trebuie să se
ia în considerare chiar şi situaţiile cu o probabilitate mai joasă.
Metoda scenariilor poate fi folosită pentru previziunea tehnologiilor
specifice, cum sunt de exemplu producţia de electricitate, oferta de apă şi
calitatea acesteia; pentru previziunea dezvoltării armelor militare; pentru
previziunea economiei unui stat sau a economiei întregii lumi. Când se
încearcă previziunea la scara unei întregi economii, nu este suficientă analiza
prin intermediul unei suite de evenimente posibile pentru un segment
important al societăţii sau al tehnologiei: este necesară studierea corelată, cu
influenţele reciproce ale acestor evenimente. Un mod eficient de a proceda
este încercarea de a estima aceste conexiuni şi probabilităţi de realizare a
acestora folosind metoda Delphi şi apoi construind scenariile care iau în
considerare aceste probabilităţi.
Folosirea acestor idei trebuie să conducă la creşterea gradului de
încredere în rezultatele scenariului şi la încurajarea includerii în analiză a
factorilor celor mai critici şi mai revelatori.
Uneori scenariile sunt scrise de un singur individ, dar mai recent ele
reprezintă efortul unei echipe care aduce opinii valoroase în diferite domenii.
Unul din exemplele cele mai des citate de scenarii este cel construit
de Herman Kahn în 1976 Următorii 200 de ani: Un scenariu pentru America
şi întreaga lume.
Sunt elaborate pentru o perioadă de peste 200 de ani mii de ipoteze
importante privind creşterea populaţiei, disponibilul de resurse, creşterea
economică, efectele inovărilor tehnologice. Sunt prezentate două puncte de
vedere opuse numite: neo-Malthusianism şi respectiv Tehnologie şi creştere.
Prima ipoteză este o versiune modernă a argumentului lui Malthus că
populaţia va creşte mai repede decât oferta de alimente având drept
consecinţă foametea pentru cei săraci; a doua ipoteză este că dezvoltarea
tehnologică va acoperi toate nevoile, creşterea populaţiei va putea fi
controlată, naţiunile avansate se vor constitui în economii superindustriale şi
apoi postindustriale, iar restul ţărilor lumii le vor urma economic
îndeaproape.
Fiecare din aceste două puncte de vedere au fost prezentate în două
variante, astfel că au rezultat patru scenarii:
A. Neo-Malthusianism puternic;
B. Neo-Malthusianism moderat sau pesimism prevăzător;
C. Optimismul prevăzător;
D. Entuziastul creşterii şi tehnologiei.

d. Metoda arborilor de pertinenţă


Este una din metodele de prognoză foarte utilizate mai ales în
domeniul tehnologiei. Cunoscută şi sub denumirea de „metoda arborilor de
posibilităţi“ (relevance tree), ea constă în elaborarea tuturor variantelor care
conduc la atingerea unor obiective dinainte fixate. Acest lucru se realizează
pe baza teoriei arborilor de decizie. Metoda arborilor de pertinenţă ia în
considerare două tipuri de subarbori:
Obiectivul
a) orizontali principal
Graful de pertinenţă orizon- obiective
tală este aplicabil îndeosebi în cerce- secundare
tările previzionale asupra modifică- mijloace
rilor structurale datorate transferu-
rilor tehnologice orizontale (modelul resurse
elaborat de Swager).
Fig. 7.12.
b) verticali
Într-un arbore de pertinenţă orizontal se pot pune în evidenţă arbori
verticali, în funcţie de gradul de detaliere urmărit. Astfel se poate realiza
organizarea informaţiilor privind modificările survenite în sistemul studiat.
În practică, se elaborează arbori cu 4 nivele (0-3) cu următoarele
elemente:
 nivelul 0: obiectivul principal;
 nivelul 1: obiective secundare;
 nivelul 3: mijloace de realizare;
 nivelul 4: resurse.
Construcţia arborilor de pertinenţă are următoarele etape:
 stabilirea necesităţilor viitoare;
 determinarea obiectivelor viitoare;
 elaborarea variantelor;
 evaluarea acestora şi determinarea variantei optime de program.
Obiectivul
principal

primul arbore al doilea arbore


vertical vertical
obiective
secundare

mijloace

Fig. 7.13. resurse

Pentru determinarea variantei optime se procedează astfel:


Se notează cu O, obiectivul principal
{Oi }, i  1, m, obiectivele secundare;
{M i j }, i  1, m, j  1, n, resursele
Fiecărui obiectiv Oi , i se ataşează coeficienţii de importanţă Ci , astfel
m
încât C i  1, corespunzător fiecărei resurse M i j , i se ataşează coeficienţii
i1

de importanţă, Rij astfel încât


n

R
j 1
ij  1, i  1, m
În continuare se calculează notele de pertinenţă pentru fiecare direcţie
de dezvoltare.
m
Pj   Ci  Rij , j  1, n
i 1
n

P
j 1
j 1

În practică s-a demonstrat că prin experimentul Delphi se pot


determina cu suficientă precizie coeficienţii de importanţă.

Protecţia mediului
înconjurător (O)
06 C2 =0
C1 = 4

Creşterea protecţiei Creşterea protecţiei


mediului prin evitarea mediului prin evitarea
daunelor provocate în poluării cu petrol (O2 )
industria cărbunelui (O1)
R =05 R

3
R 12

4 22 =

0
=0 13 = R 21

22 =
02 02
R 11
=0

R
4

Reactivarea Utilizarea Susţinerea Tehnologizarea Folosirea


Folosirea
forestieră sau cu grijă a corectă şi instalaţiilor strategiei
strategiei
agricolă capacităţii continuă de extracţie concentrării
dispersării
a suprafeţelor naturale de a galeriilor şi prelucrare cu ajutorul petrolului
eliberate de asimilare a minelor de a petrolului din apă cu
dispersanţilor
industria mediului cărbune cu surse ajutorul
chimici
carboniferă (M11) până la ( M13 ) antipoluante unor materii
(M22 )
limitele (M ) absorbante
ciclului 21 (M23 )
din ecosistem
(M12 )
Fig. 7.14.

Se consideră un arbore de pertinenţă al cărui obiectiv principal îl


constituie creşterea protecţiei mediului înconjurător1 la nivel naţional,
considerând pentru simplificare numai două componente principale:
cărbunele şi petrolul (fig. 7.14).
Arborelui de pertinenţă i se ataşează tabelul matricial pentru
stabilirea notelor de pertinenţă.

Obiec- Coeficienţi

1
Exemplul a fost elaborat pe baza lucrării Academicianului N.N. Constantinescu, Economia
protecţiei mediului natural, Bucureşti, 1976.
tive de M11 M12 M13 M21 M22 M23 Total
importanţă
O1 0,6 0,4 0,4 0,2    1
O2 0,4    0,5 0,3 0,2 1
Total 1 0,24 0,24 0,12 0,20 0,12 0,08 1

Rezultă că sarcinile primordiale în atenţia factorilor de decizie


privind protecţia mediului înconjurător sunt: reactivarea forestieră sau
agricolă a suprafeţelor eliberate de industria carboniferă şi utilizarea cu grijă
a capacităţii naturale de asimilare a mediului până la limitele ciclului din
ecosistem, ele având cea mai mare notă de pertinenţă.

e. Metoda comparaţiilor internaţionale


Comparaţiile în timp şi spaţiu sunt utilizate în întreaga activitate
previzională, însă împreună cu alte metode de previziune. Metoda este
considerată de sine stătătoare dacă este utilizată în vederea unor proiectări
analogice.
Pentru a se obţine rezultate este necesară compararea cu ţări
comparabile cu ţara care face obiectul previziunii, trebuie avute în vedere
condiţiile concrete existente în fiecare din aceste ţări la anumite momente,
aspecte legate de factorii de decizie etc.

f. Metoda sondajelor
Metoda constă în consultarea unor colectivităţi umane de către
personal specializat, utilizându-se în acest scop o serie de chestionare.
Consultarea colectivităţilor se realizează prin sondaje. Acestea constau în
alegerea de eşantioane de persoane reprezentative pentru activitatea supusă
analizei.
Rezultă deci o anchetă de tip selectiv; se urmăreşte ca, pe baza unor
date parţiale, judicios alese, să se poată formula concluzii pentru întreaga
colectivitate, concluzii care vor sta la baza deciziilor de previziune.

2.7. ELABORAREA STRATEGIILOR PE TERMEN LUNG CU


AJUTORUL ANALIZEI MULTICRITERIALE1

2.7.1. Introducere

1
Frerk A. Lootsma, Perspectives on operations Research in long term planning, Delft
University of Technology, 1990.
În prezent cercetările operaţionale au mult de oferit în planificarea pe
termen lung: apar noi algoritmi de optimizare pentru soluţionarea unor
probleme de mari dimensiuni, apar noi ramuri pentru analiza aspectelor
calitative ale problemelor: programarea multiobiectiv care se ocupă cu
succes de evitarea variantelor în funcţie de scopuri conflictuale, analiza
multicriterială care oferă o colecţie de metode pentru ordonarea unor
variante pe o scară crescătoare sau descrescătoare.
În ultimul timp au existat preocupări importante pentru dezvoltarea
metodelor care se ocupă cu soluţionarea problemelor de decizie
multicriteriale. Amintim următoarele lucrări: J.L. Cochrane şi M. Zeleny:
Luarea deciziilor multicriteriale (University of South-Carolina Press,
Columbia, SC, 1973); R. Keeney şi H. Raifa: Analiza deciziilor cu multiple
obiective conflictuale (Willey, New York, 1976); P. Nijkamp şi P. Rietreld:
Modele de programare multiobiectiv: noi posibilităţi de luare a deciziilor
regionale (în Regional Sc. Urban Econom. 6 /1976).
Una din metodele larg răspândite şi dezbătute în literatura de
specialitate este analiza concordanţei în metoda ELECTRE (vezi B. Roy:
Probleme şi metode cu funcţii multiobiectiv, Math. Programming 1/1971).
Pentru elaborarea strategiilor pe termen lung este cunoscută teoria
priorităţii a lui Th. L. Saaty (în lucrările Ierarhii şi priorităţi  analiza
eigenvalue, Internal Report, University of Pennsylvania (1975), şi „o metodă
a scării pentru priorităţi în structuri ierarhice”, în Journal Mathematics
Psychology (1977), şi de asemenea, metoda de comparare a perechilor
cunoscută sub numele de „procese de ierarhizare analitică“ (AHP).
Pornind de la teoria lui Saaty, profesorul olandez Freerk A. Lootsma
aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea analizei multicriteriale în
elaborarea previziunilor pe termen lung (în lucrările: O variantă
multiplicatoare a proceselor de ierarhizare analitică (The Faculty of
Technical Mathematics and Informatics, Delft, 1990), „Alegerea unei
strategii pe termen lung pentru oferta naţională de electricitate prin analiza
scenariilor şi analiza multicriterială” (The Faculty of Technical Mathematics
and Informatics, Delft, University of Technology, 1989).

2.7.2. Strategii şi scenarii


Este la modă astăzi să explorezi viitorul şi să judeci strategiile pe
termen lung prin intermediul unui număr de scenarii.
În primul rând se identifică factorii care afectează dezvoltarea econo-
mică, politică şi zonală până la orizontul de timp predeterminat şi care sunt peste
posibilitatea de control a factorilor de decizie. Întrucât aceşti factori sunt în mare
parte interconectaţi, dezvoltările ipotetice, viitoare pot fi strânse într-un număr
mic de scenarii curente. De obicei planificatorii de strategii elaborează:
 un scenariu cu caracter de evoluţie (trend) care trebuie urmat şi în
care dezvoltarea curentă trebuie continuată fără întrerupere;
 un scenariu optimist unde dezvoltarea trebuie continuată într-o
direcţie superioară,
 un scenariu pesimist cu o evoluţie mai slabă sau chiar cu o direcţie
inferioară dezvoltării actuale.
Fiecare strategie are anumite consecinţe, dorite sau nedorite, în
contextul respectivelor scenarii. În alegerea unei strategii decidenţii trebuie
să evalueze şi să cântărească aceste consecinţe şi să ia în consideraţie
posibilităţile de realizare a scenariilor. Acest proces complicat se pregăteşte
de obicei într-o reţea de comitete politice şi consilii consultative înfiinţate
pentru evaluarea obiectivelor şi judecarea subiectivă a variantelor de
strategie. Se aşteaptă ca aceste comitete să sugereze o strategie preferată,
recomandările bazându-se pe decizia majoritară sau consensul unui grup.
Capacitatea oamenilor de a judeca un mare număr de consecinţe în
diferite circumstanţe ipotetice este atât de limitată încât pentru ca un grup să
ajungă la o anumită concluzie trebuie să dispună de metode formalizate
(matematic).
Se dispune de astfel de metode: în cadrul unui scenariu, analiza
multicriterială poate fi folosită pentru a evalua strategii care se află sub
incidenţa unor puncte de vedere sau criterii conflictuale.
Combinarea rezultatelor cu ajutorul unor scenarii probabilistice
plauzibile poate conduce la alegerea în final a unei strategii.

2.7.3. Metoda de comparare a perechilor


Metoda constă în evaluarea variantelor A1 ,..., An după un criteriu
C1 ,..., C m şi se desfăşoară de obicei într-un număr mare de paşi mici.
Experimentul de bază este compararea a două variante  aşa-numiţi
stimuli  de către un singur decident căruia i se cere să-şi exprime preferinţa
pentru una din două. La primul nivel de decizie, decidentul compară toate
perechile de criterii; informaţia astfel obţinută ne ajută să calculăm ponderea
subiectivă a criteriului ci , i  1,..., m.
La al doilea nivel de decizie, decidentul compară (aproape) fiecare
pereche de variante după fiecare criteriu, acest experiment furnizează
ponderile (impacturile) subiective aij , i  1,..., m, j  1,..., n ale variantelor în
funcţie de criteriile respective.
În final, agregând rezultatele obţinem rezultatele finale s1 ,..., s n pentru
variante. Rezultatele ne permit să ordonăm variantele într-o ordine crescătoare
sau descrescătoare a preferinţei subiective.
În principiu pentru calcularea ponderii criteriului sau variantelor
(impactelor) în funcţie de criteriul dat se foloseşte următoarea „subrutină”.
Obiectivul principal este de estimare a valorilor Vi ale variantelor stimuli pe o
scară numerică astfel încât V i  1 . Considerăm întâi compararea în detaliu a
doi stimuli (variante), S i1 şi S i 2 de către decidentul k. De obicei, decidentului
i se cere să estimeze raportul preferenţial Vi1 / Vi2 şi pentru a evalua aceasta,
răspunsurile posibile corespund unui set de declaraţii verbale. Astfel,
decidentul poate alege una din următoarele exprimări graduale:
 indiferenţă;
 preferinţă slabă (moderată, medie);
 preferinţă puternică;
 preferinţă foarte puternică (dominantă) sau un prag între două
gradaţii adiacente dacă se ezită între aceste preferinţe.
Se notează cu ri1,i 2 k valoarea numerică corespunzătoare judecăţii
comparative exprimate de decidentul k în experimentul luat în considerare.
Dacă ne aflăm într-un domeniu cert cu argumente psiho-fizice bine cunoscute,
putem scrie:
ri1i 2ik  exp( i1,i 2k ) unde (1)
 i1,i 2k este un întreg care caracterizează gradaţia selectivă după cum urmează:
(  ) 0, indiferenţă între S i1 şi S i 2 ,
(  ) +2, preferinţă slabă pentru S i1 ,
(  ) 2, preferinţă slabă pentru S i 2 ,
(  ) +4, preferinţă puternică pentru S i1 etc.
Parametrul de scară  este pozitiv, astfel încât gradaţiile sunt
transformate în valori numerice pe o scară cu progresie geometrică. Totuşi,
judecată umană nu se poate măsura pe o singură scară. De aici rezultă că se
pot aplica două scări diferite, scara normală (   1 / 2) şi scara lungă (  1)
pentru a cerceta sensibilitatea de scară a ponderilor calculate pentru variantele
stimuli.
Se aproximează vectorul V al valorilor stimulilor printr-un vector
normalizat v (k ) care minimizează expresia:
 (ln r i1,i 2 k  ln vi1  ln vi 2 ) 2 (2)
i1i 2

unde suma este în continuare condiţionată de perechile (i1 , i2 ) judecate de


decidentul k.
Minimizarea relaţiei (2) se realizează prin rezolvarea setului asociat de
ecuaţii normale cu variabilele wi  ln vi .
Este evident faptul că ln vi are un grad suplimentar de libertate.
Corespunzător, vi va avea un grad multiplicator de libertate care se foloseşte
pentru a determina relaţia normalizată (unică) pentru v (k ) .
Conform procedurii de mai sus, calculăm ponderile stimulilor pentru
fiecare decident individual. Obţinem un vector v al ponderilor grupului,
probabil un compromis, prin minimizarea expresiei:
  (ln ri1,i 2 k  ln vi ,1  ln vi, 2 ) 2
i1i 2 k Di 1,i 2
(3)

unde Di1,i 2 reprezintă setul de decidenţi care judecă perechea (i1 , i2 ).


Se rezolvă de asemenea, variabilele wi  ln vi din setul asociat de ecuaţii
normale şi se foloseşte gradul multiplicator de libertate al lui vi pentru a
obţine soluţia minimă normalizată v din relaţia (3).
Ordonarea ponderilor calculate ale stimulului nu depinde de
parametrul de scară . Stimulul conducător rămâne numărul unu.
Când  tinde către zero, ponderile calculate ale stimulului tind să fie
reciproc egale.
Când  tinde către infinit, ponderea stimulului conducător creşte la 1
şi ponderile stimulului celuilalt scad la zero. „Subrutina” de mai sus este
folosită o singură dată pentru calculul ponderilor unui criteriu sau unui grup de
criterii, şi de n ori pentru calculul ponderilor individuale sau de grup ale
variantelor în funcţie de respectivele criterii.
Rezultă că fiecare decident face cel mult 1 / 2 m (m  1) comparaţii
între perechi pentru evaluarea criteriilor şi cel mult m [1 / 2 n( n  1)] comparaţii
pentru compararea variantelor în funcţie de criteriile corespunzătoare.
De notat că decidentului pot să nu-i fie prezentate toate posibilele
perechi. În principiu, de exemplu, (m  1) perechi alese adecvat pot fi
suficiente pentru stabilirea ponderilor criteriului, dar pentru a reduce
inconsistenţa inerentă a judecăţii umane este de dorit ca decidentul să judece
cât mai multe perechi posibile.
Următoarele consideraţiuni sunt valabile şi pentru ponderile indivi-
duale şi pentru cele de grup, astfel că notaţiile nu fac distincţie între ele. De
exemplu, vectorul c poate fi folosit ca vectorul c (k ) al ponderilor criteriului
individual date de decidentul k, dar şi vectorul c al ponderilor criteriului în
grup.
Agregarea în rezultate finale este o operaţie delicată. Este evident
faptul că nici ponderile calculate ale criteriului, ci , i  1,..., m , nici ponderile
aij , j  1,..., n ale variantelor conform criteriului i nu sunt unice. Ele au un
grad multiplicator de libertate care se foloseşte pentru a obţine:
m

c
i 1
i 1
m

a
i1
ij  1, i  1,..., m

Cu toate acestea raportul aij / a jk a variantelor A j şi Ak în funcţie de


criteriul Ci este unic. El este expresia performanţei variantei A j faţă de Ak în
funcţie de criteriul i.
Deoarece este vorba de rapoarte, este adecvată folosirea mediei
geometrice pentru a modela performanţa totală a lui A j faţă de Ak . Se face
raportul S j / S k al rezultatelor finale corespunzătoare pentru a vedea
performanţa relativă totală.
ci
Sj  aij m 
   (4)
Sk 
i 1  aij


şi
m
S j   aijci , (5)
i 1

Prin formula (4) modelăm doar raportul oricărei perechi de rezultate


finale, astfel că S j nu sunt unice. Ele au un grad multiplicator de libertate care
poate fi folosit pentru scopuri de normalizare. În cele ce urmează vom face
media geometrică corespunzătoare normalizată pentru a reprezenta rezultatul
final al variantelor A j prin expresia:
m aijci
 (6)
n m
cj
i 1
 a
j 1 i 1
ij
Această expresie depinde de parametrul de scară  . Din păcate, nu
putem garanta că ordinea de prioritate a rezultatelor finale şi deci a variantelor,
va rămâne neschimbată când  variază. În trecerea de la scara normală
(   1 2 ) la scară lungă (  1) se poate întâmpla o inversare a ordinii.
2.7.4. Probabilităţile scenariului
Din punct de vedere metodologic se observă că performanţa
strategiilor nu depinde de fapt de scenarii. Altfel ar trebui continuată analiza
luând în consideraţie probabilităţile subiective ale scenariului. Suntem de
fapt pregătiţi să furnizăm estimarea intervalelor şi să generăm probabilităţi
din distribuţiile alese adecvat pe aceste intervale. Pentru a ilustra, să
presupunem că decidenţii cad de acord asupra intervalelor incerte
(al bl ), l  1,2,3 corespunzătoare probabilităţilor respectivului scenariu.
Putem genera 3 seturi de probabilităţi ( p1 , p2 , p3 ) astfel ca
al  pl  bl , l  1, 2, 3
3

p
l 1
l 1

prin generarea în primul rând a numerelor aleatoare xl din distribuţiile


independente identice pe intervalul [0, 1] după care facem
yl  al  xl (bl  al ), l  1, 2, 3
yl
Zl  3
, l  1, 2, 3
 yl
l 1

Dacă Z l se situează în intervalele respective [al bl ] în final facem


pl  z l , l  1, 2, 3 . Dacă nu, respingem pe Z l şi o luăm de la început prin
generarea unui nou set de numere aleatoare, xl etc.
Un mod alternativ de operare ar fi fost să generăm pe xl şi yl în
manieră decisivă şi să testăm dacă:
3
0,95   yl  1
l 1

Dacă yl satisface inegalităţile de mai sus, facem pe pl  yl , l  1,2,3 .


Dacă nu, respingem pe yl şi reluăm prin generarea unui nou set de numere
aleatoare xl , etc. Evident, lăsăm o şansă de cel mult 0,05 pentru un scenariu
nespecificat.
În final, notăm cu s jl rezultatul final al strategiei j cu scenariul l şi cu
( p , p , p3i ) probabilităţile scenariilor obţinute într-unul din cele 2 moduri
i
1
i
2
descrise anterior, judecăm strategia j pe baza rezultatului estimat:
1 I  3 
   s jl pli 
I i 1  l 1 
unde i reprezintă numărul predeterminat al probabilităţilor celor 3 scenarii
generate.

2.7.5. Reguli de agregare


Schimbarea ordinei de preferinţă este un fenomen confuz pentru
decidenţi, subminând încrederea în analiza multicriterială.
Printr-un număr mare de comparaţii între perechi noi putem prevedea
preferinţele decidenţilor, dar uneori trebuie să admitem că aceste instrumente
nu sunt suficient de puternice: la agregarea ponderilor calculate ale criteriilor
şi respectiv ale variantelor nu putem să nu observăm că rezultatele finale ale
variantelor sunt dependente de scară şi că ordinea de preferinţă subiectivă se
poate modifica datorită unor transformări raţionale de scară.
Vom arăta mai jos că schimbarea ordinii poate fi datorată şi alegerii
regulii de agregare.
În secţiunea 1 am stabilit regula agregării prin media geometrică (5)
într-o încercare de a modela raportul de performanţă global a două variante,
dat fiind raportul lor de performanţă în funcţie de fiecare criteriu. Folosind
aproximările de prim ordin, putem simplifica formula (5), pentru a obţine:
m
m  m m m
 aij ci  exp  c j ln a ij   1   c i ln a ij  1   c i ( aij  1)   c i aij (7)
i 1  i 1  i 1 i 1 i 1

Aceasta conduce la regula de agregare tradiţională şi larg aplicată a


mediei aritmetice:
m
s j   ci aij (8)
i 1
Formula (7) arată că această regulă familiară este conceptual o
aproximare la regula mediei geometrice (5) sau (6) care combină adecvat
informaţiile disponibile.
Date fiind simplitatea şi popularitatea regulii mediei aritmetice (8),
merită să studiem implicaţiile alegerii mediei aritmetice sau geometrice.
Pentru uşurarea înţelegerii, vom considera un număr de variante în
funcţie de două criterii, astfel încât varianta A j poate fi reprezentată de
vectorul de impact

criteriul 2
(a1 j , a2 j ) în spaţiul
C
bidimensional. Fig. 7.15 10
arată curba de indiferenţe
2

xc
i 1
i i v A2

care corespunde regulii


mediei geometrice care A4
implică faptul că A1
A3
decidentului i îi este
indiferent să aleagă între A5
variantele A1 , A2 şi A3 .
De asemenea, Fig.
7.15 arată curba de 0 10 criteriul 1
2
indiferenţă  ci xi  V care Fig.
i 1
corespunde regulii mediei aritmetice care implică o indiferenţă între variantele
A1, A4 şi A5. De remarcat că A1  (v, v ) şi că cele două curbe au acelaşi
gradient c  (c1 , c2 ) la A1 .
Conform primului criteriu, trasat pe axa absciselor, A1 este clar de
preferat lui A2 şi A4 . Decidentului îi este indiferentă alegerea între A1 şi A2
sau între A1 şi A4 dacă (lipsa de performanţă) slăbiciunea lui A2 şi A4 faţă de
criteriul 1 este compensată de o performanţă mai bună faţă de al doilea criteriu
 trasat pe ordonantă. În cazul adoptării regulii de agregare a mediei
geometrice, compensarea trebuie să fie mai mare decât în cazul regulii mediei
aritmetice. Asimptotic compensarea tinde la infinit pentru A2 şi la o valoare
finită pentru A4 , dacă lipsa de performanţă a lui A2 şi A4 conform criteriului 1
tinde către zero. În multe circumstanţe, comportamentul asimptotic al curbelor
de indiferenţă face regula de agregare geometrică mai plauzibilă decât cea
aritmetică, cel puţin în principiu.
Pe baza regulii mediei geometrice, decidentului îi este indiferent de
ales între A1 , A2 şi A3 .
Pe baza regulii mediei aritmetice, îi este indiferent între A1 , A4 şi A5 .
Din punct de vedere numeric, alegerea între cele două reguli pare a fi
neconcludentă dacă sunt 5 sau mai multe variante.
2.8. METODE CURENTE, UZUALE SAU INSTRUMENTALE
UTILIZATE ÎN PREVIZIUNE

Economia de piaţă nu exclude ci, dimpotrivă, implică atât realizarea şi


păstrarea unor anumite echilibre la nivel macroeconomic, la nivelul ramurilor sau
agenţilor economici, cât şi dezvoltarea în condiţii de eficienţă cât mai ridicată.
În aceste condiţii, comensurarea eforturilor făcute pentru obţinerea unor
anumite efecte, deci normarea, ca şi păstrarea unor echilibre între cheltuielile
făcute şi rezultatele obţinute, deci balanţele sunt utilizate de agenţii economici
sau de factorii de decizie la nivelul macroeconomic ca metodă imediată de
lucru.

2.8.1. Metoda normării


Metoda normării este principala metodă utilizată în comensurarea
eforturilor umane, materiale şi financiare pe care le face un agent economic
sau întreaga societate pentru obţinerea unui efect determinat. Acesta din
urmă fiind determinat, rezultă că metoda nu se limitează la comensurarea
eforturilor făcute ci, reprezintă un instrument de reglare a utilizării acestora.
Fără norme, care să prevadă consumul de muncă vie, de materii prime,
combustibili sau energie, nici un agent economic nu-şi poate elabora un plan
economic eficient.
Normarea implică, deci, determinarea cantităţii de muncă vie şi
materializată care urmează a fi cheltuită în perioada de previziune în
conformitate cu obiectivele stabilite, cu tehnica utilizată, cu resursele de
muncă disponibile în acea perioadă.
Rezultă că distingem norme de muncă, norme de utilizare a mij-
loacelor de muncă şi norme de consum de obiecte ale muncii. În aceste
condiţii normele exprimă limite maxim admisibile a fi utilizate în perioada de
previziune. Ele pot exprima şi limite minim admisibile atunci când se referă la
efectele pe care agenţii economici îşi propun să le obţină. Metoda exprimă
deci, cu ajutorul aspectelor cantitative laturile calitative ale activităţii
economice, eficienţa economică realizată sau de realizat.

2.8.2. Metoda balanţelor


Instrumentul principal cu ajutorul căruia se realizează echilibrele, de la
cele ale individului  între venituri şi cheltuieli , ale agentului economic  între
investiţie şi profit , şi până la echilibrele macroeconomice, îl constituie balanţa.
Fără a neglija rolul pieţei, balanţele sunt utilizate în realizarea unor
echilibre, a unor proporţii între resurse şi necesităţi, între venituri şi
cheltuieli, între producţie şi consum, între cerere şi ofertă. Corelarea
dinamică a resurselor  şi aşa limitate  şi a necesităţilor în continuă creştere,
se realizează cu ajutorul acestora. De fapt, ştiinţa economică este definită ca
fiind „ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie între ţeluri şi
resursele rare care au întrebuinţări alternative”1
Balanţele oferă posibilitatea ca fiecare capitol şi indicator de plan sau
de prognoză să fie fundamentat în corelaţie cu celelalte capitole şi indicatori ai
planului, utilizându-se, în mod evident, soluţiile oferite şi de alte metode de
previziune. Ele vin să sintetizeze calculele previzionale realizate cu alte
metode în scopul realizării echilibrelor economice parţiale sau globale.
Pornind de la premiza că resursele, ca şi necesităţile, şi deci şi
echilibrele pe care ni le propunem sunt materiale, valorice şi de muncă, în mod
evident, şi instrumentele utilizate în realizarea acestor echilibre sunt materiale,
valorice şi de muncă.
Balanţele au două părţi: resursele sau posibilităţile agentului economic,
ale ramurii sau economiei naţionale; necesităţile sau cerinţele, respectiv
propunerea de repartizare a resurselor.
De regulă, balanţele trebuie să fie echilibrate, adică necesităţile să fie
acoperite cu resurse.
Balanţele materiale sunt instrumente care permit fundamentarea
echilibrelor materiale, corelarea necesităţilor cu resursele de materii prime,
materiale, combustibili, energie, produse sau grupe de produse finite etc.
Schema generală a unei balanţe materiale are următorul conţinut:
Necesităţi Cantităţi (qi) Resurse Cantităţi (qi)
1. Pentru activitatea de producţie şi 1. Stocul de la începutul perioadei
exploatare
2. Pentru investiţii 2. Din producţie
3. pentru fondul pieţei 3. Produse recuperabile şi
4. Pentru export refolosibile (reciclare deşeuri,
5. pentru rezerve de stat produse secundare etc.)
6. pentru rezerve de plan 4. Din rezerva de plan
7. Stocul de la sfârşitul perioadei 5. Import
8. Alte destinaţii 6. Deblocări din rezerva de stat
8 6
TOTAL NECESAR  N qI
i 1
TOTAL RESURSE R
i 1
qi

1
John Kenneth Galbraith  Ştiinţa economică şi interesul public, Editura politică, Bucureşti,
1982.
Elaborarea oricărei balanţe trebuie să înceapă cu determinarea
volumului şi structurii necesităţilor, după care se trece la asigurarea
resurselor şi se încheie cu activitatea de echilibrare a balanţei.
Necesarul pentru activitatea de producţie şi exploatare se calculează
folosind metoda normării, în sensul că înmulţim producţia în unităţi fizice a
unui produs cu norma de consum din materialul a cărui balanţă o elaborăm
(necesarul de metal pentru producţia a 100 de tractoare este de 150 t, necesar
rezultat din înmulţirea a 100 de tractoare cu 1,5 t metal/tractor).
Necesarul pentru investiţii se calculează tot pe baza metodei
normării. Se are în vedere numai partea de construcţii a noului obiectiv,
pentru utilaje materialul fiind alocat la postul precedent, „necesarul pentru
producţie”.
Cantitatea de material alocată variază în funcţie de specificul
investiţiei, ţinându-se seama de documentaţia tehnico-economică a
viitoarelor lucrări de investiţii.
Necesarul pentru fondul pieţei, având la bază aceeaşi metodă a
normării, porneşte de la previzionarea populaţiei şi a consumurilor medii pe
locuitor. Se au în vedere realizările perioadei precedente ca şi dinamica şi
structura atât a veniturilor cât şi a cheltuielilor populaţiei.
Necesarul pentru export are în vedere posibilităţile de producţie ale
economiei, nevoile interne din acel produs, posibilităţile de desfacere pe
piaţa externă a acestuia, necesitatea asigurării unor mijloace de plată pentru
importurile prevăzute ca şi necesitatea creării unor rezerve valutare.
Rezerva de stat este proiectată în funcţie de previziunile elaborate de
organele de specialitate, aceasta fiind destinată a fi utilizată numai în cazuri
deosebite (calamităţi naturale sau sociale). În balanţă se înscrie de obicei
numai sporul la rezerva existentă din acel material (produs).
Rezerva de plan este destinată acoperirii unor necesităţi suplimentare
ce pot apărea în cazul depăşirii planului la unele unităţi consumatoare, în
cazul nerealizării acestuia de către unele unităţi furnizoare etc.
Stocul de la sfârşitul perioadei asigură o desfăşurare normală a
procesului de producţie pe parcursul perioadei de previziune şi este destinat
în principal asigurării reluării producţiei la începutul perioadei următoare,
adică până la viitoarea aprovizionare cu respectivul produs.
Calculul său are în vedere numărul de zile dintre două aprovizionări
succesive şi consumul mediu zilnic.
Resursele se asigură în ordinea dată în schema balanţei.
Nu toate balanţele au posturi de „rezerve” sau „stocuri”, exemplu:
balanţa energiei electrice, balanţa energiei termice, care înregistrează însă
postul „pierderi”. Nu toate balanţele au posturi „investiţii” (bunuri de
consum), cum nu toate balanţele au postul „fondul pieţei” (de pildă,
minereuri).
Într-o primă etapă de elaborare aceste balanţe sunt de regulă,
deficitare (când necesarul depăşeşte resursele). Sunt cazuri în care ele sunt
excedentare. Indiferent de situaţie, urmează operaţiunea de echilibrare a
balanţei, ceea ce presupune reanalizarea posturilor atât la necesar cât şi la
resurse, în corelaţie cu alte balanţe şi potrivit criteriilor de eficienţă.
O balanţă materială deficitară este echilibrată pe următoarele căi:
 micşorarea necesităţilor prin: eventuala reducere a normelor de
consum care trebuie să aibă la bază reproiectarea produselor, îmbunătăţirea
tehnologiilor de fabricaţie, utilizarea de materii prime de calitate superioară,
utilizarea de înlocuitori, eventuala reducere a stocului, la sfârşitul perioadei
de plan ce poate fi asigurată printr-o îmbunătăţire a aprovizionării tehnico-
materiale, etc.;
 creşterea resurselor prin: sporirea producţiei fie ca urmare a
îmbunătăţirii utilizării capacităţilor de producţie existente, fie prin crearea
de noi capacităţi, prin creşterea importului.
Balanţa excedentară se echilibrează prin creşterea producţiei în
ramurile consumatoare ale produsului respectiv (dacă această creştere este
justificată din punct de vedere economic, dacă există capacităţi de producţie
corespunzătoare şi dacă este asigurată piaţa de desfacere), prin creşterea
cantităţilor destinate fondului pieţei, exportului (dacă există condiţiile
respective).
Balanţele valorice reflectă în expresie bănească o serie de proporţii
sintetice din economia naţională. Balanţele financiare permit realizarea unor
echilibre financiare: bugetul de stat, balanţa de venituri şi cheltuieli băneşti a
populaţiei, planul de casă şi planul de credit al Băncii Naţionale; Balanţele
valutare servesc la înfăptuirea echilibrului valutar: balanţa comercială,
balanţa de plăţi externe, balanţa de conturi. Ele servesc totodată la
fundamentarea previziunilor relaţiilor economice externe.
Balanţa de plăţi externe are o sferă de cuprindere mai mare decât
balanţa comercială, deoarece, pe lângă valoarea operaţiilor de import-export
de mărfuri, care fac obiectul balanţei comerciale, ea include toate celelalte
categorii de încasări şi plăţi cu străinătatea scadente în perioada de
previziune.
Schema de principiu a acestei balanţe este următoarea:
1. BALANŢA COMERCIALĂ
Export de mărfuri (f.o.b.)
Import de mărfuri (c.i.f.)
2. SERVICII
Turism
Transporturi şi telecomunicaţii
Dobânzi
Venituri din investiţii (cooperare)
Alte servicii
3. CONT CURENT (1+2)
4. CONT CAPITAL (a+b+c)
a. Credite pe termen mediu şi lung
 primite
 acordate
b. Credite pe termen scurt
 primite
 acordate
c. Investiţii de capital
5. ERORI ŞI OMISIUNI
6. SOLD BALANŢĂ (3+4+5)
7. MIŞCĂRI MONETARE
Devize convertibile
Conturi cliring
Credite F.M.I.
Aur monetar

Balanţa de conturi sau balanţa angajamentelor şi creanţelor externe


cuprinde aceleaşi elemente ca şi balanţa de plăţi externe, numai că valorile
înscrise în această balanţă exprimă drepturile şi obligaţiile ţării respective la
un moment dat, de regulă la 1 ianuarie al fiecărui an, indiferent de momentul
în care ele au fost contractate sau vor deveni scadente.
Relaţiile economice externe ale unei ţări, de regulă exporturile şi
importurile, se regăsesc şi în balanţele materiale (exporturile la necesar, iar
importurile la resurse), în balanţa legăturilor dintre ramuri (exporturile în
cadranul II, iar importurile în cadranul III).
Tabelul sintetic al economiei naţionale cuprinde în general,
următorii indicatori:1
1. Venitul naţional creat (VNC)
2. Amortismentul (R)
3. Valoarea serviciilor nemateriale (SN)
4. Soldul balanţei comerciale (SBC)
5. Investiţii de capital străin (LS)
6. Impozite indirecte (Ii)
7. Subvenţii (Sv)
8. Produsul naţional brut (PNB)
(PNB = VNC + R + SN + SBC )
9. Produsul intern brut la preţul pieţei
(PIBpp )=PNB  SBC
10. Produsul intern brut la costul factorilor
(PIBcf ) = PNB  SBC  (Ii + Sv )
11. Produsul naţional net (PNN)
(PNN = PNB  R )
12. Valoarea adăugată (produsul final  VA)
( VA = VNC +R )
13. Cheltuielile materiale de producţie (M)
14. Producţia intermediară (consumul intermediar = PI )
( PI = M  R )
15. Importul ( IMP )
16. Resurse totale ( RT )
(RT = PI + R + VNC + SN + IMP + LS )
17. Consumul ( C )
18. Investiţia brută (formarea brută de capital fix  FBCF )
( FBCF= FNCF + R ) + IS ; JBT = FBCF + IS
19. Creşterea stocurilor şi rezervelor
(DS+R)
20. Export ( EXP )
21. Destinaţii totale (DT )
( DT = C+FBCF + (S + R) +Exp + PI + SN )
Balanţele forţei de muncă reflectă raporturile ce se creează în
procesul reproducţiei lărgite a forţei de muncă şi a repartizării acesteia pe
ramuri şi domenii de activitate, pe medii, sexe sau în profil teritorial.
1
Previziune macroeconomică Miniproiect, Catedra de statistică şi previziune economică,
ASE, Bucureşti, 1990
În partea de resurse de forţă de muncă se porneşte de la populaţia în
vârstă de muncă la care se adaugă populaţia activă sub sau peste limita
vârstei de muncă şi se scade populaţia în vârstă de muncă, dar cu
incapacitate de muncă.
Partea a doua a balanţei se referă la repartizarea populaţiei ocupate pe
cele 2 sfere, pe ramuri ale acestora, pe forme de proprietate.
Balanţa cuprinde şi rezervele de forţă de muncă evidenţiind în acest
sens elevii şi studenţii în vârstă de muncă de la învăţământul de zi, militarii
în termen, populaţia casnică în vârstă de muncă aptă de muncă, şomerii.
Sistemul de balanţe expus, materiale, valorice, şi de muncă sau balanţe
de mare sinteză, deşi deţine încă o funcţie foarte importantă în previzionarea
macroeconomică, nu mai corespunde pe deplin cerinţelor fundamentării
previziunilor, cerinţelor etapei actuale de trecere de la o economie supercen-
tralizată la o economie de piaţă. Sunt şi vor fi utilizate balanţele în economie,
trebuie însă să avem în vedere caracterul prea mare de agregare a acestora,
necoerenţa conţinutului balanţelor materiale la nivel central etc.

2.9. ANALIZA INPUT  OUTPUT

Modelele interramuri ocupă un loc important în cadrul metodei modelării


economico-matematice de previziune, modele bazate pe analiza input-output,
cunoscute în general sub denumirea de balanţa legăturilor dintre ramuri.
Pe măsură ce economia naţională devine tot mai complexă,
accentuându-se interdependenţele dintre unităţile economice, dintre ramuri şi
subramuri de activitate, zone geografice, sporeşte rolul metodelor de analiză şi
proiectare macroeconomică care insistă asupra aspectelor structurale ale
economiei naţionale, asupra corelaţiilor dintre părţile sale componente. Fluxu-
rile materiale şi financiare, proporţiile principale ce se formează în economie,
structura cheltuielilor de muncă socială, valoarea producţiei, a comerţului
exterior şi multe altele sunt relevate tocmai cu ajutorul unor astfel de metode.
Balanţa legăturilor dintre ramuri  BLR  este un model matematic
de structură ce oglindeşte trăsăturile esenţiale ale reproducţiei, reflectă
dezvoltarea economiei naţionale de ansamblu şi separat pe ramurile acesteia,
conexiunile existente în economie, evidenţiază fluxurile de bunuri ce au loc
în procesul reproducţiei ca urmare a legăturilor dintre ramuri, proporţiile ce
se formează în economia naţională.
Preocupat de problema echilibrului economic în contextul crizei
mondiale, economistul Wassily Leontief a început în anul 1931 activitatea de
cercetare a legăturilor de producţie dintre ramurile economiei americane. El
divizează economia naţională pe ramuri ale producţiei, ramuri pe care le
pune faţă în faţă (pe de o parte producătoare, pe de altă parte consumatoare
pentru a putea produce), oferind astfel posibilitatea relevării interdependen-
ţelor dintre ele.
Balanţele, BLR, pot avea caracter statistic sau previzional, pot fi
elaborate în expresie fizică sau valorică, sunt modele statice sau dinamice.
Modelul static al BLR reflectă legăturile liniare dintre volumul
cheltuielilor făcute şi producţie, fără a ţine seama de evoluţia în timp a
proceselor economice, reflectă corelaţiile ce se formează în decursul unui an.
Modelul dinamic al BLR reflectă reproducţia lărgită; arată cum este
corelată producţia pe un şir de ani; ia în consideraţie investiţiile brute
productive; ia în consideraţie evoluţia cheltuielilor materiale directe.
Aplicaţii ale analizei input output1:
 Tratarea problemelor de previziune a dezvoltării;
 Analiza relaţiilor interregionale;
 Proiectarea economică a cererii, a producţiei, a forţei de muncă şi a
investiţiilor la nivelul unor sectoare, la nivelul unor ţări întregi şi al
regiunilor economice mai mici (de exemplu: o zonă metropolitană);
 Studiul schimbării tehnologice şi al efectelor asupra productivităţii;
 Analiza influenţei modificării salariilor, profiturilor şi impozitelor;
 Studiul relaţiilor economice internaţionale (şi interregionale);
 Utilizarea resurselor naturale.

Utilizăm o serie de notaţii:


X i  volumul producţiei ramurii i producătoare;
X j  volumul producţiei (cheltuielile de producţie) ramurii j consumatoare;
xij  consumul intermediar  cantitatea din producţia ramurii producătoare i
necesară desfăşurării producţiei în propria ramură ca şi în celelalte ramuri (j );
aij  coeficienţii cheltuielilor materiale directe, reprezintă cantitatea din
producţia ramurii producătoare i necesară ramurii consumatoare j, pentru
producerea unei unităţi de produs (de fapt o normă de consum);
Yi  consumul final al ramurii i, format din consumul neproductiv al
populaţiei şi administraţiei, acumulării (formarea brută de capital fix), export,
variaţia stocurilor, rezerve.
D j  valoarea adăugată a ramurii j.

1
Wassily Leontief, Analiza input-output, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 173-174.
Schema simplificată a balanţei legăturilor dintre ramuri
Ramuri

Total consum final j


consumatoare Utilizări finale
(intrări) Fond de consum Acumulare

Total utilizări X
Xj fonduri fixe

................
Ramura 1
Ramura 2
Ramura 3

Ramura n

de interes
Consumu

producţiei
producţie
Ramura j
..............

Consum
Ramuri

În sfera
general

Stocuri
În sfera

Export
nema-
Total
Total

Total
producătoare
(ieşiri) Xi

i
Ramura 1
Ramura 2
Ramura 3
I II
...............
Ramura i
..............
Ramura n
Total
Valoare
adăugată III
Import
Total resurse X
1
A se consulta şi Anuarul Statistic al României 1990, Comisia Naţională pentru Statistică, pag. 253-261
Schema balanţei legăturilor dintre ramuri1
Utilizări intermediare Utilizări finale
1 2 ........ ......j ......n Total Consum final Inves-  Export y Total
Ramuri Agri- Petrol Petrol Alte Servicii consumuri tiţii Stoc utilizări
cultura brut rafinat ramuri neco- interme- FBCF
Gospo- Admin.
merci- diare
dării inv.
Produse ale
guverna-
mentale
1 Produse x11 x12 ...... x1 j ... ... W1 3,2 0,8 y1 4 x1
2
agricole
Petrol brut
I
....... x 2 j 2 ...
x1n
...
II 34,2 y 2 36,2
x2
. x 21 x 22 W22 .
. x 2n .
l .
.
Petrol rafinat ........2 ....... ....... ...... ...... ..........2 4 4  10 xj
. Alte produse x11 2, 2
x12 ......1 x1 j ... ..... Wi 4
12,8 10,6 yl 27,4
,8 .
. industriale x1n .
n
. Servicii ........ ........ ...... .... ....... ...... 5,2 yn 5,2 xn
. necomerciale x n1 x n2 ....... x nj ... x nn ... Wn
.
Total c12
c 22 ,2 .....3, c j ... .... C W8 20 5,2 10,6 39 82,8
8
consumuri cn
intermediare
CONTUL PRODUCŢIEI
Total consumuri 2 2,2 3,8 8
intermediare ale ramurilor
Valoarea adăugată D12 D 234 .... .....
III D
6, 2
j ... ...D n5,2 47,4 IV
brută Produs intern brut
Producţie 4 36,2 10 5,2 55,4 (47,4)
RESURSE ÎN PRODUSE  
Producţie 4 36,2 10 5,2 55,4
Import V 27,4 27,4
Total resurse 4 36,2 10 32,6 82,8 1
A se vedea şi: M. Biterd, B. Malo:
x1 x 2 ................. x j ........ x n
Economie generală, Nathan Technique.
Observăm că se formează trei cadrane.
Cadranul I reprezintă consumul intermediar al ramurilor; cuprinde relaţiile de
interdependenţă ce se formează între ramurile şi subramurile producţiei materiale ca
urmare a livrărilor reciproce de obiecte ale muncii, adică dependenţele tehnologice dintre
ramuri.
Liniile i: repartizarea producţiei fiecărei ramuri i (output) către propria ramură şi
către celelalte ramuri.
Coloanele j: structura cheltuielilor materiale pentru obţinerea producţiei în fiecare
ramură (input).
Cadranul II cuprinde valoarea bunurilor şi serviciilor materiale din sfera
producţiei, respectiv structura produsului social final şi utilizarea sa finală pentru
consumul de bunuri şi servicii materiale al populaţiei şi de interes general al societăţii,
acumulările brute în fonduri fixe, variaţia stocurilor materiale, exporturi.
Cadranul III grupează intrările primare absorbite în sfera productivă din restul
sistemului economic şi care apar în balanţă ca elemente ale valorii adăugate, adică amortizarea
fondurilor fixe productive şi producţia netă a ramurii.
Putem vorbi şi de cadranul IV care reflectă procesul de redistribuire cuprinzând
veniturile întreprinderilor, instituţiilor şi lucrătorilor din sfera neproductivă. Face legătură
între veniturile primare din cadranul III şi consumul final din cadranul II.
După alţi autori schema balanţei legăturilor dintre ramuri are aspectul prezentat la
pag. 277.

I. Ecuaţia repartizării produselor:


X i  X i1  X i 2  ...  X ij  ...  X in  Yi
II. Ecuaţia cheltuielilor de producţie:
X j  X 1 j  X 2 j  ...  X ij  ...  X nj  D j
rezultă III
Y   D
i
i
j
j

adică suma valorilor adăugate brute ( PIB ) = suma cererilor finale.

2.9.1. Analiza informaţiilor cuprinse în tabloul input-output


(intrări – ieşiri)
Tabloul input-output este subdivizat în 5 cadrane:
(I)  primul cadran reprezintă relaţiile de interdependenţă ce se formează între
ramurile şi subramurile producţiei materiale ca urmare a livrărilor reciproce de obiecte ale
muncii sau dependenţelor tehnologice dintre ramuri (consumuri intermediare).
Liniile i reprezintă repartizarea producţiei fiecărei ramuri (i), OUTPUT, între toate
celelalte ramuri conexe.
Coloanele j reprezintă structura cheltuielilor materiale pentru obţinerea producţiei
în fiecare ramură ( j ), INPUT.
(II)  cadranul al doilea exprimă cererile finale: consumurile finale ale
gospodăriilor individuale (familiilor) sau administraţiei, cererile pentru utilaje,
echipamente (deci investiţia, sau cum i se mai spune: formarea brută a capitalului fix) şi
cererile pentru export.
Deci:
Cererea finală = consumurile finale neproductive + investiţii + exporturi + variaţia
stocurilor
(III)  Cadranul producţiei permite calculul valorii adăugate a fiecărei ramuri.
Aceasta se obţine:
Valoarea adăugată a ramurii = Producţie  consumuri intermediare (amortizare,
salarii, veniturile proprietăţii: dividende la acţiuni, dobânzi etc.) + veniturile
întreprinderii.
Acest cadran reflectă structura venitului naţional în lumina repartiţiei primare.
(IV)  Produsul intern brut corespunde sumei valorilor adăugate.
Consideraţii sociale conduc la modificarea acestei repartiţii, prin sistemul de
cotizaţii, de impozite, urmate de prestări, alocări; este valoarea de repartiţie secundară a
venitului naţional (redistribuire).
(V)  Cadranul resurselor totale ale naţiunii care se obţine prin însumarea
resurselor din producţia internă cu cele provenite din străinătate: importurile.
Xj

Xi x1 x2  x1 j  xn yi
X1 x11 x 22  x1 j  x1n y1

X2 x 21 x 22  x2 j  x2n y2 (1)

Xi xi1 xi 2  xij  x in yi

Xn x n1 xn2  x nj  x nn yn

Sistemul de ecuaţii liniare este:


 X 1  x11  x12  ...  x1 j  ...  x1n  y1

 X 2  x 21  x 22  ...  x 2 j  ...  x 2 n  y 2

...................................................

 (2)
 X i  x i1  xi 2  ...  x ij  ...  xin  y i

...................................................

 X n  x n1  x n 2  ...  x nj  ...  x nn  y n
n
X i   xij  yi , i  1, n (3)
j 1

Notăm aij  coeficienţii consumurilor sau cheltuielilor materiale directe.


Se formează matricea (A) a acestor consumuri, a căror elemente sunt:
x11 x12 x1 j x1n
 a11  a12   a1 j   a1n
X1 X2 Xj Xn
x21 x22 x2 j x2 n
 a 21  a22   aij   a2 n
X1 X2 Xj Xn
........... ............. ... ........... ... ............. (4)
xi1 xi 2 xij xin
 ai1  ai 2   aij   ain
X1 X2 Xj Xn
............. .............. ... ........... ... ..............
xn1 xn 2 xnj x nn
 an1  an2   a nj   ann
X1 X2 Xj Xn
xij
xij  aij X j  aij  (5)
Xj
 a11 a12  a1 j  a1n 
 
 a21 a22  a2 j  a2 n 
 .... .... ... ... ... ... 
A  (6)
 ai1 ai 2  aij  ain 
 
 .... .... ... ... ... .... 
a 
 n1 an 2  anj  ann 
Sistemul de ecuaţii liniare devine:
 X 1  a11 X 1  a12 X 2  ...  a1 j X j  ...  a1n X n  Y1
 X  a X  a X  ...  a X  ...  a X  Y
 2 21 1 22 2 2j j 2n n 2

................................................................
 (7)
 X i  ai1 X 1  ai 2 X 2  ...  a1 j X j  ...  ain X n  Yi
................................................................

 X n  an1 X 1  an 2 X 2  ...  anj X j  ...  ann X n  Yn

n
X i   aij X j  Yi , i  1, n (8)
j 1
n
X j   xij  R j  V j (9)
i 1   
V . A.

R j  volumul amortizării din ramura j


V j  venitul naţional creat în ramura j (suma veniturilor primare)
I + II = I + III
ecuaţia de echilibru a BLR.
n n


j 1
xij  yi   xij  R j  V j
i 1   
(10)
V . A.
sau matriceal:
X  AX  Y
EX  AX  Y
EX  AX  Y
( E  A) X  Y

E  A
1 0  0  0   a11 a12  a1 j  a1n 
   
0 1  0  0   a21 a22  a2 j  a2n 
             
    
0 0  1  0   ai1 ai 2  aij  ain 
   
             
0 0  0  1   an1 an 2  anj  ann 

( E  A)
 (1  a11 )  a12   a1 j   a1n 
 
  a21 (1  a22 )   a2 j   a2 n 
 ....... ........... ... ....... .... ....... 
 
  ai1  ai 2  (1  aij )   ain 
 
 ......... ............ ... ....... ... ....... 
 a  an 2   anj  (1  ann ) 
 n1

( E  A) X
 (1  a11 )  a12   a1 j   a1n   X 1 
   
 a (1  a 22 )   a2 j   a2n   X 2 
21
   
 ....... ......... ... ........ ... ........    
   
  
  ai1  ai2  (1  aij )   ain   X i 
   
 ....... ........ ... ........ ... .......    
   
  a n1  an 2   a nj  (1  a nn )   X n 
( E  A) X
 (1  a11 ) x1  a12 x 2   a1 j x j   a1n x n 
 
 a x (1  a 22 ) x 2   a2 j x j   a 2n x n 
21 1
 
 .......... 
  .......... ........... ... ......... ...

 
  a i1 x1  ai 2 x 2  (1  a ij ) x j   a in x n 
 
 ......... ............ ... .......... ... .......... 
 
  a n1 x1  a n2 x2   a nj x j  (1  a nn ) x n 

( E  A) X  Y
 (1  a11 ) x1  a12 x 2   a1 j x j   a1n x n   y1 
   
 a x (1  a 22 ) x 2   a2 j x j   a 2n xn  y 
21 1
   2
 .......... ............ ... .......... ... .........   
   
    
  a i1 x1  ai 2 x2  (1  a ij ) x j   a in x n   yi 
   
 ........... ............ ... ........... ... .........   
   
  a n1 x1  a n 2 x2   a nj x j  (1  a nn ) x n 
  yn 
Din relaţia:
( E  A) X  Y
rezultă:
X  ( E  A) 1Y (11)
în care X reprezintă producţia totală.
De exemplu, producţia totală a unei ramuri X i cuprinde atât necesarul de producţie
al ramurii date (Yi ), cât şi producţia necesară pentru acoperirea nevoilor ramurilor
economiei naţionale cu care ramura dată intră în conexiune.
Semnificaţia economică expusă mai sus rezultă din relaţia de calcul a producţiei
totale
X  ( E  A) 1Y
care cuprinde ca element esenţial matricea inversă a lui Leontief: ( E  A) 1 ,
 A11 A12  A1 j  A1n 
 
 A21 A22  A21  A2n 
 ..... .... ... ..... ... ..... 
Matricea ( E  A)  
1 
 Ai1 Ai 2  Aij  Ain 
 
 ..... ..... ... ..... ... ..... 
A A  A  A 
 n1 n 2 nj nn 

reprezintă matricea coeficienţilor cheltuielilor (consumurilor) totale, atât pentru ramura


(ramurile) dată cât şi pentru ramurile cu care aceasta (acestea) intră în conexiune
(dependenţă tehnologică).
Altfel spus, ea reprezintă cantitatea totală de produse a ramurii i care se consumă
pentru producţia unei unităţi de produs final a ramurii j.
Aceşti coeficienţi ai cheltuielilor materiale totale cuprind toate cheltuielile materiale
directe (consumul specific) cât şi cele indirecte, de conexiune inversă, adică necesarul total
din produsul respectiv (materia primă) în toate ramurile care concură la creşterea ramurii
date.
De exemplu, necesarul total de cărbune, la nivelul economiei naţionale, pentru a
produce 1 tonă de fontă se calculează prin însumarea consumului specific de cărbune/1 t
fontă (direct) + cantitatea totală de cărbune necesară tuturor ramurilor economiei care
contribuie la obţinerea cantităţii suplimentare de fontă (indirect).
Să calculăm acum vectorul coloană al producţiei totale ale fiecărei ramuri a
economiei naţionale:
X i  ( E  A) 1Yi
 A11 A12  A1 j  A1n   Y1   X 1 
    
 A21 A22  A21  A2n   Y2   X 2 
 ..... .... ... ..... ... .....       
   
 Ai1 Ai 2  Aij  Ain   Yi   X i 
 
 ..... ..... ... ..... ... .....       
   
A
 n1 An 2  Anj  Ann   Yn   X n 

( E  A) 1  Y  X

2.9.2. Determinarea investiţiilor conexe cu ajutorul analizei


input-output (BLR)
Investiţia totală este formată din următoarele elemente:
I totală = Id + Icol. + I cx. + I.I. + Efectul imobilizărilor de fonduri (dotarea iniţială
cu mijloace circulante).
În care:
Id (investiţia directă) = totalitatea cheltuielilor ocazionate direct şi nemijlocit de
realizarea obiectivului de investiţii (de bază).
I col. (investiţiile colaterale) = acele cheltuieli care sunt legate teritorial şi
funcţional de obiectivul de bază (căi de acces, linii de transport al energiei electrice şi
termice, conducte de apă, gaze şi canalizare) având rolul de a asigura punerea în funcţiune
şi exploatarea acestuia.
Aceste utilităţi se pot asigura:
 prin racorduri până la reţeaua publică sau magistrală;
 prin construcţii sau instalaţii proprii.
I cx. (investiţiile conexe) sunt cheltuieli care se realizează în alte ramuri sau
sectoare ale economiei naţionale determinate de necesitatea asigurării cu resurse de materii
prime, materiale, combustibili, energie a obiectivului de bază.
Indicatorul investiţiei specifice reprezintă resursele investiţionale necesare pentru
crearea unei unităţi (de capacitate) de producţie.
I
s   I  sq
q
Pe baza acestei relaţii se construiesc formulele necesare pentru determinarea
investiţiei directe (Id), totale (It) şi conexe (I cx).
Notăm: sd = investiţia specifică directă: volumul de investiţii care se alocă într-o
ramură pentru crearea unei unităţi (de capacitate) de producţie în ramura dată; altfel spus ea
indică efortul propriu investiţional al ramurii pentru creşterea ei însăşi.
Ca urmare, investiţia directă se determină ca produs între investiţia specifică
directă (s) şi produsul final Y
Id  s d Y
iar calculul detaliat este:
 y1 
 
y 
 2
 
 
Id  ( sd 1 sd 2 ... sd j ... sd n )  
 yl 
 
 
 
 yn 
 sd1 y1  sd 2 y 2  ...  sd j y j  ...  sd n y n .
Investiţia totală (It) reprezintă necesarul total de resurse investiţionale pe economia
naţională pentru creşterea ramurii date (Id) plus cel pentru creşterea producţiei ramurilor
conexe.
Ea se poate determina în două moduri:
I t  sd  X (1)
dar X  ( E  A) 1Y
ca urmare:
I t  sd ( E  A) 1Y
Întrucât X i reprezintă producţia totală a ramurii i adică producţia necesară pentru
ea însăşi (Yi ) cât şi pentru necesarul de producţie al ramurilor cu care ea intră în
conexiune, investiţia totală în ramura j de exemplu va reprezenta efortul total investiţional
al ramurii j ( It j ) pentru acoperirea necesarului de producţie proprie, inclusiv al ramurilor
sale conexe.
I t  sT Y (2)
în care:
sTj  investiţia specifică totală care semnifică efortul total investiţional pe întreaga
economie pentru creşterea ramurii j, de exemplu cu o unitate de producţie şi se determină
ca produs între vectorul linie al investiţiei specifice directe şi matricea inversă a lui
Leontief (matricea ( E  A) 1 a coeficienţilor cheltuielilor sau consumurilor totale).
Pe total suma investiţiilor la nivelul economiei naţionale este aceeaşi, dar pe
structură, relaţia (1) furnizează volumul investiţiilor totale necesare într-o ramură pentru
creşterea producţiei în totalul economiei; relaţia (2) indică volumul investiţiilor totale în
toată economia, pentru dezvoltarea fiecărei ramuri în parte.
Pornind de la relaţia:
I t  I d  I cx
investiţia conexă se poate determina în două moduri:
a. ca diferenţă între investiţia totală şi cea directă:
I cx  I t  I d
b. pe baza investiţiilor specifice conexe.
Investiţia specifică conexă (s cx )  investiţia specifică totală (sT ) minus investiţia
specifică directă (s d )
s cx  sT  s d
şi
I totală = s cxY

2.9.3. Modelul dinamic al lui Leontief


Leontief porneşte de la premiza de bază că o creştere în timp a producţiei are loc
pe baza creşterii în timp a investiţiilor.
Se notează cu K  mijloacele de muncă, capitalul.
Matricea K ij se scrie:
 k11 k12  k1 j  k1n 
 
 k 21 k 22  k 2 j  k 2 n 
 .... .... ... .... ... ..... 
K ij   
 ki1 ki 2  k ij  k in 
 
 .... .... ... .... ... .... 
k k  k  k 
 n1 n 2 nj nn 

şi reprezintă matricea consumurilor de mijloace de muncă dintr-o ramură (i) pentru


obţinerea producţiei în celelalte ramuri (j) cu care aceasta intră în conexiune.
Notăm raportul kij / X j  coeficientul capitalului (bij ) al lui Harrod (sau altfel spus,
investiţia specifică) care reprezintă câte unităţi de capital sunt necesare pentru fabricarea
unei unităţi de producţie.
Matricea rezultată, bij , este matricea coeficienţilor consumurilor de mijloace de
muncă, adică cantitatea de mijloace de muncă produsă de ramura i pentru o unitate din
necesarul de consum al ramurii j.

 b11 b12  b1 j  b1n 


 
 b21 b22  b2 j  b2 n 
kij  .... .... ... .... ... .... 
bij   
Xj  bi1 bi 2  bij  bin 
 
 .... .... ... .... ... .... 
b bn 2 ... bnj ... bnn 
 n1
Rezultă:
K ij  bij  X j

adică: necesarul de mijloace de muncă K ij este dat de produsul dintre coeficienţii lui
Harrod bij sau investiţia specifică) şi cantitatea totală de producţie.
Pentru a afla creşterea de mijloace de muncă
dK ij
I K
dt
necesară în timp (ceea ce practic se realizează prin investiţii), diferenţiem relaţia:
K ij  bij  X j
în raport cu timpul şi obţinem:
dK ij dX i
 bij 
dt dt
sau
K bX
sau:
I  bX

În relaţia cunoscută din BLR


X  AX  Y
sau:
n
X i   aij X j  yi , i  1, n
j 1

putem interveni şi scrie:


n n dK ij
X i   aij X j    Yi, i  1, n
j 1 j 1 dt
unde iniţial Yi era format din:
 consum final neproductiv;
 sporul de stocuri;
 export;
 investiţii
iar acum în Yi nu mai sunt cuprinse investiţiile, acestea fiind scrise separat sub forma:
n dK
ij

dt

j 1

Observaţie: notaţia oricărui indicator cu punct deasupra înseamnă creşterea în timp


a acestuia.
Exemplu: X creşterea în timp a producţiei
K creşterea în timp a capitalului.

2.10. FUNCŢIILE DE PRODUCŢIE

În literatura economică funcţiile de producţie au fost introduse în anul 1894 de


economistul Wicksteed şi aplicate pentru prima oară de P. Douglas şi C.W. Cobb. Au
început să fie diversificare după anul 1961 când K. J. Arrow, H. B. Chenery, B.S. Minhas
şi R.M. Solow au propus pentru modelarea economiei SUA funcţia Constant Elasticity of
Substitution  Elasticitatea constantă a Substituţiei  CES. Alte funcţii: SATO, ALLEN,
Cobb-Douglas etc.
Funcţiile de producţie reprezintă legătura exprimată funcţional dintre rezultatul
unei activităţi de producţie (PIB, VA etc.) şi factorii care o determină (munca privită ca
volum, structură şi productivitate; volumul şi eficienţa utilizării capitalului, progresul
tehnic etc.) În felul acesta funcţiile de producţie exprimă în mod complex corelaţiile
multiple ce se vor ivi între produsul muncii şi principalii factori de producţie.
Cea mai simplă funcţie de producţie nu poate avea decât o formă de tipul:
Q  f ( x1 , x2 ,..., xn )

2.10.1. Funcţia de producţie Cobb-Douglas


În anul 1928 C. W. Cobb şi P. Douglas au formulat producţia în funcţie de doi
factori: munca şi capitalul ale căror cantităţi sunt notate cu L (labor = muncă) şi K (capital).
Ea are următoarea formă:
Q(t )  A  K (t )  L(t )
în care:
Q(t )  produsul muncii (producţia) în anul t;
K = capitalul (fonduri fixe productive, medii anuale) în anul t;
L = forţa de muncă (media anuală) în anul t;
A = coeficient de dimensiune (de proporţionalitate între factori);
 = elasticitatea producţiei în funcţie de capital; ne arată de fapt cu cât creşte
produsul muncii la o variaţie, respectiv o creştere de 1% a capitalului (exponent al
factorului de producţie, capital);
 = elasticitatea producţiei în raport cu munca; ne arată cu cât creşte produsul
muncii la o variaţie, respectiv o creştere de 1% a forţei de muncă (exponent al factorului de
producţie, muncă).
Gradul de omogenitate al funcţiei Cobb-Douglas se măsoară prin suma
exponenţilor factorilor de producţie  + . Dacă se multiplică cei doi factori de producţie
de un număr  ori, atunci producţia se va multiplica corespunzător cu   . Dacă
    1, atunci funcţia de producţie se numeşte „omotetică”.
Pe baza funcţiei de producţie Cobb-Douglas se pot calcula următorii indicatori de
mare utilitate în analiza macroeconomică.

2.10.1.1. Productivitatea medie sau randamentul mediu, R , exprimă câte unităţi


de producţie se obţin la o unitate din factorul de producţie analizat.
Q A  K   L
RK   A  K  1  L ;
K K
RK  A  K  1  L
unde Rk reprezintă productivitatea medie în funcţie de capital sau coeficientul de utilizare a
fondurilor fixe.
Q A  K   L
RL    A  K  L1 ;
L L
RL  A  K  L1

unde RL reprezintă randamentul mediu în funcţie de factorul muncă sau productivitatea


muncii.
2.10.1.2. Productivitatea marginală sau randamentul diferenţial sau marginal, RD
care indică cu câte unităţi creşte producţia la o creştere unitară a unei resurse folosită în
producţie, în ipoteza că cealaltă resursă rămâne constantă.
Q
RD K   A  K  1  L  Rk
K
RDK  RK
RDK reprezintă productivitatea marginală sau randamentul diferenţial în funcţie de capital
şi ne arată cu câte unităţi creşte producţia la creşterea cu o unitate a capitalului (fondurilor
fixe).
Q
RDL    A  K  L1   RL
L
RDL  RL
RDL reprezintă productivitatea marginală sau randamentul diferenţial în funcţie de muncă
şi ne arată cu câte unităţi creşte producţia la o creştere cu o unitate a forţei de muncă.
Din expresiile matematice de mai sus rezultă că productivitatea marginală se
calculează ca produs între productivitatea medie şi elasticitate.

2.10.1.3. Elasticitatea producţiei în raport cu factorii care o determină exprimă


creşterea procentuală a producţiei la o creştere cu un procent a resurselor şi este dată de
raportul între productivitatea marginală şi cea medie.
Q Q Q Q
k  :  : ;
K K K K
K  
ne arată cu câte procente creşte producţia dacă capitalul creşte cu un procent.

2.10.1.4. Rata marginală de substituţie între factori reprezintă sporul de fonduri


fixe necesar a fi pus în funcţiune pentru economisirea unui loc de muncă, exprimat prin
transportul dK / dL .
Se consideră într-un sistem de axe funcţia Q  f ( x1 , x 2 ) (respectiv Q  f ( K , L),
care reprezintă o suprafaţă de producţie; dacă se intersectează suprafaţa de producţie cu un
plan paralel cu planul x1Ox2 , se obţine o curbă în care toate combinaţiile posibile dintre
cele două resurse au ca rezultat acelaşi volum de producţie (această curbă poartă numele
de: izocuantă).
Pornind de la funcţia de producţie Q  f ( K , L) şi aplicând teorema lui Euler, se
obţine:
Q Q
Q K   L,
K L
prin diferenţiere urmează:
Q Q
dQ   dK   dL
K L
dQ Q
 dK    dL
K L
Q
dK A  K  L1 K
r   L    1 b

dL Q A  K L L
K
dK
şi fiind parametrii pozitivi urmează că  este negativ; izocuanta este deci
dL
d 2K
descrescătoare şi întrucât derivata a doua este pozitivă curba este convexă.
dL2

2.10.1.5. Elasticitatea ratei marginale de substituţie între factori r cu ajutorul


căreia se determină necesarul suplimentar de fonduri fixe exprimat în procente pentru
economisirea unui procent din forţa de muncă şi se calculează ca raport între rata diferenţială
şi cea medie de substituţie a factorilor.
dK dL dK K K K 
r  :  :  : 
K L dL L L L 

r  

Una din utilizările majore ale funcţiilor de producţie în previziunea economică
constă în:
Considerând valoarea producţiei ce trebuie realizată pentru un număr n de ani (de
exemplu peste 10 ani) Q10 şi cunoscând de asemenea ( L10 ) ritmul mediu anual de creştere al
populaţiei active (pe baza sporului natural al populaţiei), se cere să se determine volumul de
capital productiv necesar ( K10 ) , (respectiv volumul de fonduri fixe productive) pentru
atingerea nivelului propus al producţiei. Funcţia de producţie se va calcula sub forma de
indici:
iQ  Ai  K i  L

2.10.2. Funcţia de producţie Cobb-Douglas cu progres tehnic se scrie:


Q (t )  AK  (t )  L (t )  e  (t )
în care:
e = baza logaritmului natural (2,73...)
 rata progresului tehnic
t = numărul de ani prognozat
Se calculează de asemenea, sub formă de indici:
iQ  Ai Li K   et

2.10.3. Funcţia de producţie C.E.S. (Constant Elasticity of Substitution) are


următoarea formă:
1

  
Q  [K  (1  ) L ]
unde:
 = parametru de scară;
 = parametru de repartiţie;
  parametru care exprimă valoarea elasticităţii de substituţie.

2.10.4. O cunoscută economistă americană, Irma Adelman, a elaborat una din


cele mai cunoscute funcţii de producţie cu o importanţă teoretică deosebită (teoretică,
deoarece nu este funcţională, nu se poate aplica în mod concret).
Qt  f ( K t , Lt , N t , S t , U t )
unde:
Kt = capital productiv în anul t;
Lt = forţa de muncă în anul t;
Nt = nivelul de utilizare al resurselor naturale în anul t;
St = fondul social de cunoştinţe aplicate (tehnologice, calificare) în anul t;
Ut = mediul socio-cultural în care se desfăşoară activitatea economică.

3. APLICATII

Proiect
Cuprins:

Capitolul 1. Model previzional de simulare macroeconomica

1.1. Determinarea indicatorilor din tabelul input-output


1.2. Previzionarea capitalului fix si a investitiilor
1.3. Proiectarea fortei de munca

Capitolul 2. Balante previzionale

2.1. Tabelul input-output al economiei nationale


2.2. Balanta fortei de munca
2.3. Doua conturi din sistemul contabilitatii nationale

Capitolul 3. Contributia factorilor la cresterea economica (cresterea PIB)

Capitolul 4. Analiza si interpretatea datelor


Capitolul 1. Model previzional de simulare macroeconomica

1.1. Determinarea indicatorilor din tabelul input-output

Pentru anul de previziune se proiecteaza o crestere a productiei totale cu – 6% in IND


–7% in AGR
–8% in CR
Matricea coeficientilor cheltuielilor materiale directe (aij) se va modifica fata de anul de
baza astfel: se vor reduce cu 1% consumurile intermediare din IND, cu 2% cele din AGR
si cu 0,7 % cele din CR.
Volumul fondului de salarii va fi cu 0,5% mai mare in anul de previziune fata de anul de
baza, in fiecare ramura.
In anul final de previziune volumul impozitelor si taxelor va creste cu 3% in fiecare
ramura.
Volumul amortizarii creste cu 4% fata de anul de baza, in fiecare ramura.
Se estimeaza o crestere a volumului exportului cu 20% si o reducere a importului , in
acelasi interval, asigurandu-se astfel un sold activ al balantei comerciale (ponderea
ramurilor la realizarea importului si a exportului se va mantine la nivelul anului de baza).
Ponderea consumului final in utilizarile finale se va mentine in fiecare ramura la nivelul
anului de baza.
Consumul menajelor va fi mai mare in anul de previziune cu 2% in IND, 4% in AGR, 3%
in CR, consumul final al administratiei se va stabili prin diferenta.
Partea stocurilor si rezervelor va scadea cu 40% pe fiecare ramura.
Valoarea adaugata bruta a gentilor nationali obtinuta in strainatate va creste in anul de
previziune cu 10%, iar valoarea adaugata bruta a agentilor economici straini obtinuta in
tara va creste cu 15%.
Capitolul 1.2 Previzionarea capitalului fix si a investitiilor

Modificari survenite in anul de previziune

1,coeficientul capitalului fix, creste cu 2% in IND, scade cu 2% in AGR si scade cu 3%


in CR

sk1, coeficientul scoaterii din functiune a capitalului fix, creste cu 2% in IND, cu 1,8% in
AGR si respectiv cu 1,5% in CR

u1,coeficientul de transformare a necesarului suplimentar de capital in investitii, are


valorile 1,12 in IND, 1,05 in AGR si 1,03 in CR

SFE1 = 2 x SFE0 si repartizarea lor pe ramuri se face astfel incat sa satisfaca conditia ca
cererea (necesarul) sa fie egala cu oferta (posibilitatile) de investitii (IP~IN)

Calcularea investitiilor necesare (IN):

Capitolul 1.3 Proiectarea fortei de munca

Modificari pentru anul de previziune:

Populatia totala (P1) va inregistra o usoara crestere in anul de previziune fata de anul de
baza, respectiv o rata a sporului natural (rn) de 0,65 la 1000 de locuitori.

PVM va inregistra o crestere cu 135,3 mii persoane fata anul de baza.


Ponderea persoanelor care lucreaza in afara varstei de munca in populatia totala va fi cu
8% mai mica decat cea din anul de baza.

Ponderea persoanelor in varsta de munca, cu incapacitate de lucra, in totalul populatei va


fi cu 10% mai mica fata de cea din anul de baza.

In anul final de previziune productivitatea muncii va fi mai mare decat valoare ei din anul
de baza cu 6,2% in IND, cu 7,3% in AGR, cu 8,3% in CR.

In perioada de previziune, ponderea salariatilor in populatia ocupata (h) se va reduce cu


10% in IND, cu 5% in AGR, cu 8% in CR.

Structura rezervelor de forta de munca in anul de previziune se va modifica fata de cea


din anul de baza, astfel : va scadea cu 1,5% ponderea ES si cu 3% ponderea PC: nu se va
modifica ponderea MT; numarul somerilor va rezulta prin diferenta.

Populatia totala:
P1 = P0 x (1 + rn) = 22755 x (1 + 0,00065) = 22769,8 mii persoane

Capitolul 1. 4. Analiza si interpretarea datelor

Prin acest proiect se urmareste elaborarea unei previziuni macroeconomice pe o


perioada medie de timp de trei ani.
Pentru realizarea acestei prognoze s-a pornit de la informatiile statistice din anul
de baza, pe fiecare ramura in parte (IND, AGR, CR).
Efectuand modificarile ce au avut loc in anul de previziune studiat, se observa o
crestere la aproape toti indicatorii, exceptie facand populatia ocupata (L), cu o dinamica
de 93,7 %, respectiv numarul de salariati (NS) cu 85,4%, scadere datorata cresterii
productivitatii muncii.
PIB a inregistrat o crestere de la 40500 mld. u.m. la 43891,8 mld. u.m., dinamica
fiind de 108,4% pe intreaga economie, cresterea fiind sustinuta de VAB in ramurile AGR
(108,9%) si CR (108,7%).
Analizand cresterea PIB in functie de elementele de venituri, se constata ca EN a
crescut cu 32,2%, AM a crescut cu 4%, IT si FS au crescut cu 3%, respectiv cu 0,5%.
Produsul intern brut pe locuitor a crescut in anul de previziune cu 8,3%.
Exportul a crescut cu 20%, iar importul a scazut cu 7%, astfel asigurandu-se un
sold activ al balantei comerciale.
Cu toate ca se inregistreaza o rata a sporului natural de 0,65 la 1000 de locuitori,
se constata o usoara scadere a populatiei ocupate pe intreaga economie de 6,3%, iar pe
ramuri de 6,6% (IND), 6,2% (AGR) si 6,1% (CR). Aceasta scadere se datoreaza in
special cresterii productivitatii muncii, fapt ce a dus la o economie de forta de munca la
nivel national si pe ramuri. Populatia activa a inregistrat totusi o scadere cu 3%, iar
numaruli de someri a crescut cu 30,1%%. Rezervele de forta de munca au crescut cu
25,7%.
Eficienta capitalului fix a crescut de la 0,32 la 0,327, in termeni relativi
inregistrandu-se o crestere a eficientei de 2,1%, volumul K crescand cu 6,1% .
4. BIBLIOGRAFIE

1. Constantin Răzvan Caracota,


Maria Dumitriu, - STRATEGII DE DEZVOLTARE Previziune
Dumitrache Caracota, economică, Editura Univeritară, Bucureşti 2008;
2. Constantin Răzvan Caracota, - STRATEGII DE DEZVOLTARE Previziune
Dumitrache Caracota, economică, Editura Univeritară, Bucureşti 2007;
3. *** - Curs de Previziune Economică, Lito. A.S.E.,
Bucureşti, 1992;
4. Valentin Nicolae - Previziune macroeconomică, Editura Economică,
Bucureşti, 2004;
5. Alvin Toffler - previziune şi premise, Editura Antet, Bucureşti,
1996: