ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE EUROPEANĂ

RAPORTUL DINTRE STAT ȘI DREPT

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
LECT.UNIV.DR. GABRIELA VARIA

ABSOLVENT:
OANCEA PAUL ROBERT

BUCUREŞTI
2017

0
 CUPRINS

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DE STAT 6

1.1. Repere cronologice................................................................................................................6

1.2. Definiție. Elemente................................................................................................................9

1.3. Structura de stat. Noțiune și clasificare...............................................................................13

1.4. Forma de guvernământ. Noțiune și clasificare....................................................................16

1.5. Regimurile politice ale statelor. Noțiune și tipologii...........................................................18

1.6. Funcțiile statului..................................................................................................................19

CAPITOLUL 2. ELEMENTE DE DREPT 21

2.1. Delimitări conceptuale.........................................................................................................21

2.2. Principiile dreptului.............................................................................................................25

2.2.1. Clasificarea principiilor de drept...................................................................................26

2.2.2. Patru principii generale clasice: legalitate, egalitate și libertate, responsabilitate,

echitate și justiție.....................................................................................................................27

2.3. Izvoarele de drept. Factorii de configurare și evoluție ai dreptului.....................................29

2.3.1. Izvoarele reale (materiale).............................................................................................30

2.3.2. Izvoarele formale..........................................................................................................32

2.4. Crearea și realizarea dreptului.............................................................................................35

2.4.1. Crearea dreptului...........................................................................................................35

2.4.2. Realizarea dreptului......................................................................................................35

CAPITOLUL 3. RAPORTUL DINTRE STAT ȘI DREPT 37

3.1. Originea dreptului și a statului.............................................................................................37

3.1.1. Originea statului. Premisele apariției statului...............................................................37

1
 3.1.2. Originea dreptului.........................................................................................................38

3.2. Teorii privitoare la relația dintre stat și drept.......................................................................43

3.2.1. Considerații generale.....................................................................................................43

3.2.2. Evul Mediu și Școala dreptului natural.........................................................................43

3.2.3. Școala raționalistă.........................................................................................................45

3.2.4. Teoriile contractului social............................................................................................46

3.2.5. Concepția hegeliană......................................................................................................47

3.2.6. Pozitivismul...................................................................................................................48

3.3. Statul de Drept.....................................................................................................................48

3.3.1. Considerații generale.....................................................................................................48

3.3.2. Teorii ale separației puterilor în stat..............................................................................50

3.3.3. Perspective contemporane.............................................................................................51

CONCLUZII 53

BIBLIOGRAFIE 55

2
 INTRODUCERE

Raportul dintre stat și drept a reprezentat dintotdeauna un subiect de cercetare pentru mulți
umaniști. Multă vreme filosofii, juriștii și politologii s-au preocupat de originea și evoluția celor
două fenomene - statul și dreptul, care compun și tema prezentei lucrări de cercetare și
respectiv, de modul în care unul acționează asupra celuilalt.
Societatea este într-o dinamică permanentă, statul corespunzând dimensiunii politice a
societății rezultată din stabilirea pe un teritoriu clar delimitat de către un colectiv omogen de
oameni, națiunea. Dezideratul major al statului îl constituie satisfacerea interesului general, al
colectivității naționale, iar toate aceste schimbări pe care le suferă un stat îl obligă să se adapteze
la acestea. Multe dintre schimbări sunt generate chiar de către cetățeni, de nevoile și de exigențele
lor în continuă evoluție. Mijloacele prin care acesta se poate adapta și mecanismele prin care
poate funcționa fără a amenința libertatea și securitatea cetățenilor sunt fixate prin normele
social-juridice care ghidează conduita cetățenilor și care de astfel, exprimă voința socială.
Normele juridice, dreptul, emană deci și de la cetățeni, pe lângă alți factori de mediu (natural sau
ambiant fizico-social). Dreptul anterior nu mai corespunde nevoilor sociale, fiind nevoie de noi
reglementări. Statul de astfel, evoluează și el în funcție de aceste tendințe manifestate la nivel
social. Tema de cercetare, raportul dintre stat și drept, este una de actualitate, ce decurge tocmai
din dinamismul permanent al societății globale, statul și dreptul fiind într-o criză permanentă.
Se pun deci întrebările: cum au evoluat aceste două fenomene, în ce măsură se mai identifică
în forma lor actuală cu ceea ce au reprezentat în trecut și cine pe cine determină mai concret:
statul determină dreptul sau dreptul determină statul? Dacă statul creează dreptul, dreptul creează
statul? Care este de fapt, relația dintre aceste două concepte?
Pornind de la ipoteza potrivit căreia statul și dreptul sunt fenomene inseparabile și
interdependente, lucrarea de față își propune un demers analitic al evoluției celor două concepte,
urmărind cristalizarea acestora în ceea ce au devenit în societatea contemporană. Pentru acestea,
demersul analitic are la bază teoriile privitoare la raportul stat-drept formulate de-a lungul vremii,
întrucât aceste două concepte s-au definitivat și prin intermediul interpretărilor și a soluțiilor
ample propuse de umaniștii vremurilor respective. Lucrarea urmărește momentele de referință în
cristalizarea celor două concepte, precum și expunerea lor în forma actuală, în vederea unei mai
bune comprehensiuni a temei de cercetare.

3
 Prin urmare, obiectivele lucrării constau în expunerea și respectiv, descrierea teoretică a
celor două concepte-cheie, în identificarea caracteristicilor specifice, a particularităților fiecărui
concept, în prezentarea demersului evolutiv al acestora și în reliefarea legăturilor dintre acestea, a
modului în care cele două concepte se contopesc și a măsurii în care se determină unul pe
celalalt. Astfel, cele două concepte - statul și dreptul - sunt tratate separat, mai întâi, pentru a
putea clarifica fiecare concept în parte, fiind prezentate în forma lor actuală, urmărind ca la
punerea în raport a acestora să nu existe confuzii.
În cercetarea dată au fost utilizate concepte-cheie, precum stat, drept, principii, valori, voință
socială, contract social, drept natural pozitiv, rațiune, stat de drept, democrație, regim politic,
iar pe parcursul cercetării s-au utilizat ca instrumente de cercetare analiza de conținut, dar și
unele surse oficiale ce constau în legislație și documente strategice.

4
 CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DE STAT

1.1. Repere cronologice

„Statul”, ca și concept, a cunoscut pe parcursul timpului diferite abordări, apariția sa fiind

datorată unor împrejurări istorice. Statul, care în zilele noastre este forma de organizare politică
specifică societății la nivel global, a cunoscut de-a lungul timpului diferite forme.
Primele forme de organizare (neinstituționalizate) au fost hoarda, ginta, fratria și tribul 1. Mai
târziu, în Orientul Antic, iau ființă primele organizări statale, în Egipt, Persia, Babilon, China,
India.
Tot în Antichitate, grecii se raportau la cetate („polis” - cetate, „politeia” - organizarea
cetății), aceasta fiind una dintre primele forme de organizare a societății antice. Asupra studiului
statului-cetate au fost elaborate mai multe teorii. Dintre reprezentanții Antichității, pot fi
menționați Lycurg, Solon, Platon și Aristotel, aceștia fiind cele mai importante personalități ale
Greciei Antice care au adus o contribuție semnificativă asupra studiului statului(-cetate).
Cel dintâi reprezentant, Lycurg (800 - 730 îdC.)2, considerat de mulți primul jurist al
Occidentului, prin reforma sa menită să reconforteze cetatea, a limitat puterea Regalității prin
instituirea Senatului și subordonarea acesteia față de Senat, ideea de echilibru al puterilor în stat
prinzând pentru prima dată contur. Această reformă „cuprinde întreg secretul vieții sociale, ci nu
numai pe cel al vieții politice”3. Astfel, regii Spartei au atribuții doar în chestiunile religioase,
Senatul are atribuții în chestiunile de natură penală, în timp ce atribuțiile magistraților privesc
soluționarea problemelor de natură civilă și politica internă și externă a Spartei, precum și
operațiunile militare (cu avizul Senatului).
Un alt reprezentant de seamă al Antichității grecești, Solon (638 - 558 îdC), despre care
Aristotel afirma că „a pus capăt sclaviei poporului și a constituit democrația națională (...) și că
a creat puterea poporului, deschizând funcțiile judiciare tuturor cetățenilor”4, prin Constituția sa
a acordat cetățenilor dreptul de a alege magistrați și de a-i trage la răspundere, instituind, de
asemenea, o formă de guvernământ - democrația.

1
https://www.marxists.org/romana/m-e/1884/orig/c03.htm , accesat la data de 13 aprilie 2017.
2
Legiuitor spartan.
3
Popa, N., et al, Filosofia dreptului. Marile curente. Volumul I, Ed. All Beck, București, 2002, p. 7 citat în
Cărăușan, M. V., Drept administrativ. Volumul I, Ed. Economică, București, 2012, p. 20.
4
Aristotel, Politica, Ed. Antet, București, 2011, p. 51.
5
 Mai târziu, Platon (424 - 348/347 îdC), în lucrarea sa „Republica”, ilustrează statul ideal,
care se fundamentează pe virtute, rațiune și pe deținerea adevărului, care este echivalent cu
binele.
Platon identifică patru posibile tipuri de sisteme politice:
1) Timocrația (sau timarhia) - care presupune conducerea statului de către armată, valorile
sale fundamentale fiind onoarea și gloria militară, omul timocratic fiind lipsit de virtute și de
rațiune, acționând sub impulsul dominației și a dorinței de a fi învingător;
2) Oligarhia - accesul la putere depinde de mijloacele financiare, ci nu de meritele personale,
sistem în care avuția ocupă rolul central în stat, iar ordinea socială este asigurată prin forță;
3) Democrația ( în greacă: „demos” - popor, „kratos” - putere) - conducerea statului de către
popor, cetățenii fiind egali și liberi, aceștia alegând un conducător;
4) Tirania - conducerea statului de către o singură persoană (de către un despot), sistem care
derivă din democrație, conducătorului ales de popor fiindu-i mărită sfera atribuțiilor, acesta
abuzând astfel de puterea conferită.
În filosofia sa, Platon afirmă că statul ideal nu este acela fundamentat pe legi, ci pe educație,
iar filosofii sunt cei mai potriviți pentru a conduce cetatea.
Prin contrast, Aristotel (384 - 322 îdC) susține că la baza statului trebuie să stea Constituția
și legile care derivă din acestea. Aristotel susține că la originea statului stă omul, plasându-l pe
poziția centrală, atfel că în filosofia sa statul funcționează prin relațiile interumane, relații care au
ca scop realizarea binelui comun.
În lucrarea sa „Politica”, Aristotel identifică trei forme de guvernământ:
1) Regalitatea - conducerea statului de către o singură persoană, în vederea realizării
interesului general;
2) Aristocrația - „puterea este în mâna celor mai buni” 5, după criterii de merit, scopul
urmărit este cel mai mare bine al statului și al asociaților.
3) Republica (politia) - „majoritatea guvernează în interes general”6, legea fiind suverană.
Aristotel identifică, de asemenea, trei deviații ale acestor forme de guvernământ și anume:
1) Tirania, ca deviație a regalității - statul este condus de către un despot;
2) Oligarhia, ca deviație a aristocrației - puterea este în mâna celor bogați;
3) Demagogia, ca deviație a republicii - dominarea politică a săracilor și înlăturarea celor
bogați.
De astfel, în aceeași lucrarea, Aristotel a formulat cele trei puteri („părți”) componente ale
unui stat: ”cea dintâi dintre aceste părți este adunarea generală, care deliberează cu privire la
afacerile publice; a doua este corpul magistraților, căruia trebuie să i se hotărască natura,
atribuțiunile și modul de numire; a treia este corpul judecătoresc”7.

5
Idem, p. 65.
6
Idem.
7
Ibidem, p. 152.
6
 Spre deosebire de greci, romanii, axați pe anexarea cetăților-stat din imprejurimi, au
constituit Imperiul Roman, prin unificarea acestora.
Un reprezentant de seamă al Antichității romane, Marcus Tullius Cicero (106 - 43 îdC),
considera că un stat nu poate funcționa decât pe baza moralei, a binelui suprem, prin instituirea
unor reguli de conduită morală, acceptate de către toți cetățenii8.
În concepția sa, justiția este pilonul statului, identificând următoarele sisteme9:
1) Monarhia, având ca valoare fundamentală virtutea;
2) Statul a cărei conducere aparține unui grup restrâns de indivizi;
3) Res publica (statul condus de popor) și
4) Sistemul care întrunește caracteristicile celorlalte trei tipuri.
Îndiferent de sistemul politic, Cicero considera că pentru ca acestea să funcționeze corect,
este necesară împărțirea funcțiilor în stat, astfel că pretorul conduce, judecătorul judecă, iar
consulul dă sfaturi10.
Atât Cicero, cât și Lucius Annaeus Seneca (3/4 îdC - 65 d.C) au subliniat împortanța
educației pentru stat și necesitatea implicării filosofilor în activitatea de guvernare a statului, fiind
intermediari între clasele sociale existente în statul respectiv. Cel din urmă privește monarhia ca
fiind cea mai bună formă de stat, valorile fundamentale ale monarhului fiind virtutea și bunătatea.
Imperiul Roman se fărâmițează la sfarșitul al IV-lea, astfel că apar orașe-stat și statul-papal,
Italia fiind unificată ca regat abia în secolul al XIX-lea.
Organizarea politică specifică Evului Mediu este caracterizată în principal prin existența
regatelor, alături de orașele-stat, ducate și de statele papale din Peninsula Italică, cele din urmă
având în Europa o înfluență politică deosebit de pronunțată. În acest sens, unul dintre umaniștii
Evului Mediu, Sfântul Toma D’Aquino (1225 - 1274) fortifică rolului Bisericii Catolice în
procesul politic, evidențiind autoritatea divină, care stă la baza oricăror norme existențe în stat.
Concepția Sfântului Toma D’Aquino își găsește inspirația în opera aristotelică, astfel că și
pentru acesta indivizii joacă un rol central în stat, considerând esențială participarea acestora la
procesele politice împreună cu conducătorul ales de către aceștia, scopul final al statului fiind, în
principiu, binele general. Deci, ca și Aristotel, și acesta consideră democrația ca fiind forma
ideală a statului.

8
Cărăușan, M. V., op. cit., p. 26.
9
Cicero, Despre stat, Ed. Științifică, București, 1983, p. 258 citat în Cărăușan, M.V., op. cit., p.26.
10
Idem.
7
 1.2. Definiție. Elemente

Conceptul de stat apare într-o accepțiune modernă în timpul Renașterii, primul studiu
modern asupra statului fiind realizat de către Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (1469 -
1527), om politic și diplomat italian, ambasador al Florenței. În lucrarea sa intitulată „Principele”,
lucrare considerată primul tratat modern de guvernare, acesta analizează statul, în principal prin
raportarea acestuia la cel care îl conduce.
Ideea centrală a lucrării este necesitatea unificării statelor italiene, sub conducerea unui
principe puternic, statele italiene aflându-se în pericol de război civil, devenind și mai slabe în
fața amenințărilor externe. Machiavelli descrie în acest scop, calitățile pe care trebuie să le aibă
un principe capabil să unească aceste state (să fie șef militar și bun strateg, să aibă avuții, să fie
realist et caetera), astfel că puterea statului se identifică prin puterea principelui care îl conduce.
„Principele” debutează cu determinarea conceptului de stat, astfel că „toate statele, toate
stăpânirile care au avut și au putere asupra oamenilor au fost și sunt fie republici, fie principate.
Acestea din urmă sunt principate ereditare [...] sau principate noi”11.
Alt reprezentant al Renașterii care a realizat un studiu asupra statului modern este Thomas
Morus (1478 - 1535), care expune într-o lucrare denumită „Utopia” un stat ideal, dar imaginar,
așa cum sugerează titlul său. Acest stat este caracterizat prin ordine și disciplină strictă 12 și care
neacceptând ideea de proprietate privată.
O definiție a statului este atribuită lui Hugo Grotius (1583 - 1645), pentru care statul este o
formă instituționalizată de organizare politică având drept temei supunerea indivizilor printr-un
contract ce îl înzestrează cu putere supremă. Puterea devine elementul indispensabil pentru
existența de sine stătătoare a unui stat, conferindu-i suveranitate. Scopul și rațiunea de a fi a
statului este binele comun, îndivizii neavând decât să se supună imperativelor acestuia13.
Cu privire la stat, apar apoi teoriile contractului social (Jean-Jacques Rousseau, Thomas
Hobbes, John Locke), statul modern fiind întemeiat, potrivit acestora, pe baza unui contract
social încheiat între indivizi. Astfel, aceștia aleg să părăsească starea lor naturală și renunță la o
parte din libertățile și suveranitatea lor în favoarea statului, cel din urmă având la rândul său
obligații față de indivizi. Starea naturală a indivizilor este una deloc rațională, bazată pe impulsuri
și pasiune, realizarea binelui comun fiind posibilă doar prin instituirea statului, bazat pe reguli

11
Machiavelli, N., Principele, Ed. Cartex, București, 2016 p. 27.
12
Este bine cunoscută personalitatea conservatoare a umanistului, motiv pentru care a fost și executat în 1535,
refuzând orice compromis cu regele Henric al VIII-lea al Angliei, care împune supușilor săi să îl recunoască drept
conducător al Bisericii Angliei.
13
Popa, N., et al, op.cit., p. 105 citat în Cărăușan, M. V., op. cit., p. 31.
8
care să modeleze conduita acestora și care să prevină dezordinea și haosul în societatea
respectivă.
Se observă, deci, că statul este un produs istoric, asupra căruia s-au elaborat o serie de teorii
cu privire la apariția și evoluția sa.
Etimologic, termenul de stat provine din latinescul „status”, care poate fi tradus prin
„stabilitate”.
Într-o opinie14, simplu spus, statul „desemnează o colectivitate umană, situată pe un teritoriu
și supusă unei autorități suverane. El desemnează, de asemenea, un aparat de instituții, care îi
permite să comande și să acționeze”. Deci, prin stat se înțelege acea „formă instituţionalizată de
organizare politică a unei colectivităţi umane constituită istoric, ce se regăsește pe un anumit
teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând prerogativele şi instrumentele exercitării
autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire socială, exprimă şi apără
interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa general-obligatorie a
acesteia”15.
Statul este acea instituție prin care o societate este organizată politic, juridic și administrativ,
care reglementează relațiile sociale între indivizii ce locuiesc într-un anumit spațiu delimitat
geografic, totodată constituind subiectul direct al raportului de drept public.
Așadar, statul este suma a trei componente:
1) populaţia;
2) teritoriul;
3) puterea politică suverană.

1. Populația
În sens larg, prin populație se înțelege „totalitatea persoanelor care trăiesc pe teritoriul
statului, indiferent de cetățenie (...) cetățeni proprii, cetățeni străini, precum și apatrizi, ei având
un regim juridic diferit de cel al cetățenilor”16.
În sens restrâns, populația desemnează totalitatea cetățenilor unui stat, indiferent de teritoriul
pe care se află aceștia, cetățenia reprezentând puntea de legătură dintre un individ și un stat17.
Deci, populația, ca element constitutiv al statului, desemnează colectivitatea umană existentă
în statul respectiv.
14
Alexandru, I., Tratat de administrație publică, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 44.
15
Rădulescu, C., Bazele constituționale ale administrației publice, suport de curs, Facultatea de Administrație
Publică, SNSPA, București, p. 13.
16
Mazilu, D., Drept internațional public, Volumul I, ed. a V-a, Ed. Lumina Lex, București, 2010, p. 107 citat în
Paraschiv, D.Ș., Paraschiv, R.G., Paraschiv, G., Drept internațional public, Ed. Pro Universitaria, București, 2014, p.
57.
17
Năstase, A., Aurescu, B., Drept internațional public. Sinteze, ed. a VII-a, Ed. CH Beck, București, 2012,
p.272
9
 În funcție de apartenența indivizilor la un stat, putem distinge între:
1) Statul naţional – națiunea este formată din populația majoritară;
2) Statul multinaţional – acel stat a cărei populaţie este diversificată, formată din mai multe
popoare, rase, indivizii vorbind limbi diferite şi având o cultură şi un trecut istoric diferite18.

2. Teritoriul
Toate statele sunt suprapuse unui spațiu geografic limitat, exercitându-și suveranitatea
deplină și exclusivă asupra acestora, spațiu geografic ce constituie teritoriul statului. Teritoriul
unui stat se caracterizează prin stabilitate, baza materială a existenței și activității statului și
limitarea prin frontiere19.
Teritoriul unui stat include:
1) Spațiul terestru - solul și subsolul aferente spațiului geografic respectiv, incluzând și
insule;
2) Spațiul acvatic - format din ape interioare ( râuri, lacuri, fluvii, canale, mări interioare),
apele maritime interioare ale porturilor și golfurilor și marea teritorială;
3) Spațiul aerian - masa de aer situată deasupra celorlalte două componente precizate mai
sus.
Teritoriul unui stat este delimitat juridic prin frontiere, care pot fi:
1) naturale - stabilite prin diverse forme de relief;
2) terestre - care despart uscatul între două state;
3) fluviale - care despart râul între state;
4) maritime - care delimitează marea teritorială;
5) aeriene - linii perpendiculare pe frontierele menționate anterior, până la limita inferioară a
spațiului extraatmosferic;
6) geometrice - linii drepte trasate în anumite puncte;
7) astronomice - meridiane, paralele.
Statele își exercită suveranitatea asupra teritoriului în mod exclusiv, fără întervenția altor
state, deplin și opozabil, fiind legitimate și recunoscute pe plan internațional.
În materie de drept internaţional, statele își pot modifica frontierele doar prin acord între
statele suverane în cauză.

3. Puterea politică suverană

Suveranitatea statului constituie temeiul politico-juridic al personalității internaționale a unui
stat, indiferent de mărimea, puterea și stadiul dezvoltării în care se află acesta. Principiul
suveranității statului este consacrat expres în Carta Organizației Națiunilor Unite, unde potrivit
Articolului 2, alineatul 1 „Organizația este intemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor
Membrilor ei”.
18
Rădulescu, C., op cit., p. 15
19
Paraschiv, D.Ș., Paraschiv, R.G., Paraschiv, G., op. cit, p. 105.
10
 Puterea politică suverană desemnează capacitatea unui stat de a se organiza politic prin
principalele sale funcții (funcția legislativă, funcția executivă și funcția judecătorească), de a se fi
condus în scopul realizării binelui comun și de a se reprezenta pe plan internațional.
Suveranitatea puterii politice depinde în mod necesar de legitimitate și recunoaștere de către
populația statului, prin raportare la Constituție și legi. Dacă apar nemulțumiri cu privire la
guvernarea statului, dacă aceasta încalcă normele existente în stat, ea devine ilegitimă, iar
populația este îndreptățită să acționeze împotriva sa, fie prin reprezentantul său - Legislativul, fie
prin revoltă.

1.3. Structura de stat. Noțiune și clasificare

Structura de stat desemnează modul de organizare a puterii în stat din punct de vedere
teritorial, precum și raporturile ce se stabilesc între elementele componente ale statului și stat în
ansamblul său20.
Din acest punct de vedere, se poate face distincția între:
1) state unitare;
2) state compuse și
3) statul regional.

1) Statul unitar se caracterizează, în primul rând, prin unitatea centrului de decizie și prin
existența unui sistem unic de organe ale puterii, printr-o constituție unică, puterea politică și
deciziile politice la nivel central și local exercitându-se în temeiul acesteia.
Statul este guvernat de sus în jos, de la centru spre nivelul local, ierarhic, fiind arondat
teritorial, în scopuri de administrare, însă, atât în plan întern, cât și în ceea ce privește cadrul
relațiilor internaționale, statul unitar se prezintă ca o singură entitate. Astfel, unitățile
administrativ-teritoriale nu pot avea caracterul unor state mai mici, teritoriul statului fiind
împărțit doar pentru a face mai ușor procesul de implementare a deciziilor politice pe plan local.
Principiul specific statului unitar este principiul centralizării, însă în ultima vreme se poate
constata aplicarea tot mai puternică a principiilor deconcentrării, descentralizării și autonomiei
locale.
Pot fi considerate state unitare: România, Bulgaria, Franța, Italia, Grecia, Spania, Portugalia,
Olanda et caetera.

2) Statul compus reprezintă suma mai multor entități statale unite între ele prin raporturi de
natură juridică într-un stat suprapus acestora. Statele compuse se prezintă ca:
1) uniuni de state: - uniuni personale;
- uniuni reale.
20
Alexandru, I., op. cit., p. 45
11
 2) federații;
3) confederații;
4) alte uniuni de state.

Uniunile de state, care, așa cum a fost precizat, pot fi personale și reale.
Uniunile personale sunt acele state asociate, aflate sub conducerea unui singur suveran,
fiecare stat putându-și păstra legislația proprie și calitatea de subiect distinct de drept
internațional, având capacitatea de a încheia tratate internaționale în nume propriu.
Un astfel de exemplu îl constituie PrincipateleUnite ale Moldovei și Țării Românești în
perioada dintre 1859 și 1861.
Uniunile reale sunt acele state asociate, aflate sub conducerea aceluiași suveran, având
instituții și organe comune de reprezentare în relațiile internaționale, dar care au Constituție,
legislație și administrație proprie, figurând ca subiecte distincte de drept internațional, iar relația
dintre aceste state asociate fiind, de astfel, sub incidența dreptului internațional 21. Pot fi amintite
ca uniuni reale Principatele Române între anii 1862 și 1864 și Austro-Ungaria între anii 1867 și
1918.

Statul federal este acel tip de stat care se definește prin pluralism, fiind constituit prin
fuziunea mai multor state. Raportul dintre statele federate și federație este definit prin suplețe, iar
în materie de drept internațional, federația apare ca un subiect distinct, statele federate neputându-
se bucura de personalitate juridică, având atribute limitate. Ele pot încheia, în unele cazuri
(Statele Unite ale Americii, Austria, Germania), tratate, însă acestea au o importanță redusă.
Fiecare stat federat are o ordine constituțională, legislativă și judecătorească proprie,
autonomie proprie, organisme și instituții proprii, însă există și o Constituție comună și
organisme comune, astfel că federațiile se caracterizează prin dualitate. Populația federației are
dublă cetățenie, statul federal fiind caracterizat prin diversitate (etnică, culturală, religioasă și așa
mai departe).
Statele federale se organizează potrivit principiilor suprapunerii (dualității), descentralizării
și autonomiei și participării, iar împărțirea competențelor (generală, specială și excepțională,
exclusivă, concurentă sau complementară) poate varia de la un sistem constituțional la altul.
Pot fi menționate drept exemple de federații: S.U.A., Austria, Federația Rusă, Germania,
Brazilia, Canada și altele.

21
Paraschiv, D.Ș., Paraschiv, R.G., Paraschiv, G., op. cit, p. 39.
12
 STAT STAT STAT
MEMBRU MEMBRU MEMBRU

STAT FEDERAȚIA STAT

MEMBRU MEMBRU

STAT
MEMBRU
Figura 1. Reprezentarea grafică a federației

Confederația însumează o grupare de state prin raporturi de drept internațional, fiind creată
prin tratate internaționale. Statele membre au propriile constituții, organe și instituții (legislative
și executive) și un organ deliberativ comun (congresul sau dieta). Confederația nu presupune,
spre deosebire de federație raporturi de drept constituțional, iar statele componente apar ca
subiecte distincte în raporturile de drept internațional. Confederația nu formează un stat central
distinct de statele membre; acestea sunt deci independente22. Legislația acestor state este unificată
doar în anumite domenii de activitate, din acest motiv, confederația a fost percepută în doctrină ca
o compunere de state23. Statele membre se pot individualiza în raporturile de drept internațional,
iar puterile confederației se exercită doar asupra statelor membre, însă nu și a cetățenilor24.
3) Forma mixtă dintre statul unitar și compus este statul regional, stat se caracterizează
printr-o autonomie accentuată, deși în materie de drept constituțional se prezintă ca un stat unitar.
Pe plan internațional, regiunile, care sunt unitățile administrativ-teritoriale de bază, pot avea
anumite competențe (în ceea ce privește chestiuni de o importanță redusă) și se pot autoguverna
în domeniile de interes local.

STAT STAT
SUVERAN SUVERAN
22
Profiroiu, A., Știința administrativă,INSTANȚĂ DE
Ed. Economică, București, 2007, p. 112.
23
Alexandru, I., Gilia, C., Ivanoff, I.COORDONARE
V., Sisteme politico-administrative europene, ed. a II-a, Ed. Hamangiu,
București, 2008, p. 30
24
Paraschiv, D.Ș., Paraschiv, R.G., Paraschiv, G., op. cit, p. 39.

13
 STAT STAT
SUVERAN SUVERAN

Figura 2. Relațiile dintre confederație și statele membre25

1.4. Forma de guvernământ. Noțiune și clasificare

Prin formă de guvernământ se înțelege organizarea și exercitarea puterii în stat, în concret,
forma de guvernământ se raportează conducătorul statului.
În prezent, se regăsesc două forme distincte de guvernământ:
1) monarhia, care poate fi: - constituțională;
- absolută;
- dualistă și
2) republica.

1) Monarhia. Până la încheierea Primului Război Mondial, în Europa, monarhia a fost cea
mai des întâlnită formă de guvernământ. Conducătorul statului monarhic, așa cum este sugerat,
este un monarh care poate fi ales sau numit pe cale ereditară (de regulă).

Monarhia constituțională
Această formă de guvernământ se caracterizează prin faptul că prin normele constituționale,
regelui îi este limitată autoritatea și suveranitatea. Despre aceasta se poate spună că „regele
domnește, dar nu guvernează”. Funcțiile statului în cadrul monarhiei constituționale sunt clar
delimitate.

Monarhia absolută
Monarhia în cadrul căreia monarhul își exercită pe deplin și în mod exclusiv și absolut
suveranitatea este monarhia de tip absolut. Monarhul consideră că unica autoritate care îi poate
limita puterea este Divinitatea. În istoria creștinismului, monarhii erau priviți drept reprezentanții
Domnului, neputând fi trași la răspundere și având rolul de a-i pedepsi pe cei care îi încălcau
poruncile. Prin încălcarea poruncilor sale, se considera că se încălcau chiar poruncile lui
Dumnezeu, astfel că, în fond, regelui i se părea că era îndreptățit să acționeze astfel.
Principiul separației puterilor în stat, în acest caz, își pierde semnificația în fața autorității
regelui.

Monarhia dualistă presupune împărțirea suveranității și a atribuțiilor legislative a regelui cu

organul legislativ al statului.

25
Alexandru, I., Gilia, C., Ivanoff, I. V., op. cit., p. 59
14
 2) Republica
Majoritatea statelor de astăzi, la nivel global, sunt republici, caracterul acestora fiind dat de
regimul politic consacrat prin normele lor constituționale. În genere, republica (în limba latina
„res publica” - lucru public) se definește ca fiind acea formă de guvernământ în care poporul își
exercită suveranitatea prin intermediul reprezentantului său ales - organul legislativ, iar șeful
statului este ales fie în mod direct de către popor (România, Republica Franceză), fie în mod
indirect, de către Parlament (Republica Italiană).

1.5. Regimurile politice ale statelor. Noțiune și tipologii

Prin regim politic se desemnează modul de configurare a autorităților publice din stat
însărcinate cu îndeplinirea funcțiilor sale (legislativă, executivă și judecătorească), fiind
purtătoare ale puterii publice, precum și raportul care se stabilește între aceste autorități. Concret,
regimul politic indică criteriul de împărțire a puterii în stat între autorități și mecanismele de
interferență dintre acestea.
Se recunosc următoarele tipuri de regimuri politice democratice:
1) regimul prezidențial,
2) regimul parlamentar și
3) regimul mixt – regimul semi-prezidențial.

1. Într-un regim prezidențial, rolul central, așa cum este sugerat, interpretează șeful statului -
Președintele, care este ales de către popor pe o perioadă determinată de timp. Acesta, printre
principalele atribuții, numește Primul-ministru și Guvernul (sau după caz, numai Guvernul, el
exercitând conducerea acestuia), iar aceștia din urmă pot fi trași la răspundere numai de către
Președinte. Alte atribuții pot fi:
- în materie legislativă: - inițiativa legislativă;
- promulgarea legilor;
- dreptul de veto;
- conducerea supremă a armatei;
- atribuții în domeniul relațiilor internaționale (reprezintă statul, incheie tratate
internaționale).
În ceea ce privește relațiile cu Parlamentul, organul legislativ al statului, Președintele nu
poate fi demis din funcție de către Parlament, dar poate fi supus unui control, prin suspendare sau
impeachment26 (punerea sub acuzare). De asemenea, Președintele nu poate dizolva organul
legislativ.
26
Procedură ce își are originea în dreptul englez. A se vedea în acest sens http://litigation.findlaw.com/legal-
system/presidential-impeachment-the-legal-standard-and-procedure.html, accesat la data de 5 martie 2017.
15
 2. Regimul parlamentar poate fi de două feluri:
- monist;
- dualist.
În genere, într-un regim parlamentar, Parlamentul este autoritatea dominantă în stat,
controlând Executivul. Din acest punct de vedere al relației Parlament - Guvern, caracteristica
regimului monist este aceea că doar Parlamentul poate trage la răspundere membrii Guvernului,
regimul dualist caracterizându-se prin exercitarea partajată a acestei atribuții de către Parlament
cu șeful statului, însă astăzi se vorbește doar despre regimul monist, celălalt fiind căzut în
desuetudine27.
Tot din această perspectivă a mecanismelor de interferență, o altă trăsătură a sistemului
parlamentar este aceea că acest control poate avea un caracter reversibil, astfel că Parlamentul,
deși nu poate fi controlat de Guvern, poate fi dizolvat de către Șeful statului, în situația unor
conflicte ce creează un blocaj instituțional.
În cadrul regimului parlamentar, suplețea caracterizează raportul dintre cele trei puteri ale
statului, Executivul fiind întotdeauna bicefal.

3. Regimul semi-prezidențial este regimul politic în cadrul căruia Șeful statului este ales prin
sufragiu universal, în mod direct de către cetățeni, realizând medierea pe scena politică.
Parlamentul poate fi dizolvat de către Președinte, însă la rândul său, cel din urmă poate fi
controlat de către Parlament prin procedura de suspendare sau de impeachment, iar cel de-al
doilea vector al Executivului - Guvernul - poate fi demis prin moțiune de cenzură.
Regimul semi-prezidențial echilibrează atribuțiile Președintelui, care pot fi atât executive, cât
și legislative, reprezentând un regim mixt între regimul prezidențial, care îi conferă o serie de
atribuții și cel parlamentar, care îl plasează pe un rol mai puțin dominant.

1.6. Funcțiile statului

Principalele funcții ale statului sunt:

1. Funcția legislativă: transformarea în legi a principiilor de conduită umană, în vederea

reglementării relațiilor sociale dintre indivizi;
2. Funcția executivă: organizarea executării și executarea legilor și asigurarea funcționării
serviciilor publice;
3. Funcția judecătorească: soluționarea conflictelor de natură juridică apărute la nivelul
societății respective.

27
Alexandru, I., op. cit., p. 52.
16
 Pe lângă aceste trei funcții, statul mai are și o funcție externă, care constă în activitățile
întreprinse pentru dezvoltarea relațiilor diplomatice cu alte state, cât și pentru aderarea la
organismele internaționale, în interesul soluționării unor probleme.
Statul își îndeplinește aceste funcții printr-un sistem instituit de organe, expresii ale
autorităților publice: legislative, executive și judecătorești.

17
 CAPITOLUL 2. ELEMENTE DE DREPT

2.1. Delimitări conceptuale

Etimologic, conceptul de drept își găsește originea în cuvintele latinești „directus”, „dirigo, -
ere”, indicând direcția, linia (sau calea) dreaptă, conducerea, deși fenomenul dreptului se
identifică în latină prin cuvântul „jus”.
Conceptul de drept este unul complex, având mai multe înțelesuri. Pe de o parte, dreptul
poate fi privit ca o știință juridică - știința dreptului, cuprinzând teoria generală a dreptului,
științele juridice de ramură (drept public, drept privat, drept civil, drept penal, drept administrativ,
drept internațional public ș.a.m.d.), științele juridice istorice (istoria dreptului, drept antic, drept
medieval, drept roman ș.a.m.d.) și științele juridice auxiliare sau participative (criminalistică,
criminologie, medicină legală, psihologie judiciară et caetera.). Ca știință, dreptul reprezintă
„ansamblul de idei, noțiuni, concepte și principii ce explică dreptul și prin intermediul cărora
dreptul poate fi gândit”.28
Pe de altă parte, conceptul de drept trimite la normă, la regulă, căpătând astfel, alte
accepțiuni.

Esența, conținutul și forma dreptului

Pentru o mai bună comprehensiune a conceptului de „drept”, se cuvine determinarea cu
precădere a esenței, a conținutului și a formei sale.
Esența unui lucru desemnează, în general, substanța, fundamentul, ceea ce exprimă
principalul, rațiunea sa. Prin esența dreptului sunt determinate calitățile sale interne, mai concret,
calitatea juridică a voinței în drept și interesul de a crea dreptul, deci de a legifera.
Interesul constă în preocuparea satisfacerii unor scopuri și nevoi la nivelul unei comunități.
Voința are natură psihologică și capătă valență dublă: pe de o parte, voința individuală, care
exprimă acea capacitate a indivizilor de a stabili și determina scopuri, obiective și de a organiza,
executa și controla activități, fiind un act voluntar. Celălalt aspect al voinței, care prezintă
relevanță în studiul dreptului, voința generală, superioară voinței individuale, exprimă o poziție a
unor grupuri de interese sau a unor structuri sociale in raport cu o problemă apărută la nivelul
comunității. Ea se concretizează în legi, acte normative, obiceiuri și cutume, având drept nucleu

28
Popa, N., Teoria generală a dreptului, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 29.
18
conștiința generalizată29. Deci, oficializată, voința generală devine voință juridică, constituindu-
se astfel, esența dreptului.
Conținutul dreptului este dat de suma tuturor elementelor, laturilor și conexiunilor care
exprimă voința generală30.
Componenta principală a acestuia este norma juridică, regula de conduită cu caracter
general, tipic și obligatoriu, menită să reglementeze o categorie de relații sociale, fiind îndeplinită
fie voluntar de către indivizi sau de către autoritățile statului, fie prin apel la coerciția statală.
Pe lângă sistemul normelor juridice, în conținutul dreptului sunt cuprinse și principiile de
drept, principii ce vor fi analizate în cele ce urmează.
Forma dreptului indică organizarea tuturor elementelor ccare constituie conținutul
dreptului, incluzând și conceptele, clasificările și tiparele logice ale normelor juridice 31, putând fi
internă (gruparea normelor juridice pe ramuri și instituții) și externă, cea din urmă constând în
izvoare de drept (legea scrisă, doctrina, jurisprudența și cutuma), codificări sau încorporări și acte
normative (legi, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, decrete prezidențiale cu caracter normativ).
Într-o primă accepțiune, dreptul se definește prin ansamblul de reguli sau norme stabilite în
cadrul unei societăți, reguli ce privesc organizarea și funcționarea sa. Din acest punct de vedere,
se vorbește despre dreptul obiectiv.
Dreptul obiectiv cuprinde reguli, norme obligatorii cu caracter general, adresate fie tuturor
indivizilor, fie unor anumite categorii de indivizi (subiecte de drept). Ele trebuie să fie aplicate și
respectate de bunăvoie, însă pot fi duse la îndeplinire și prin apelarea la coerciția statală, iar
abaterea de la acestea sau nerespectarea acestora impune sancțiuni.
Prin „drept” se înțelege ceea ce este corect, just. Dreptul trimite la morală. Prin morală sunt
reglementate relațiile sociale, relații care trebuie să aibă drept scop binele comun și existența unui
echilibru între interesele indivizilor și interesele societății ca ansamblu. Prin forța sa obligatorie,
dreptul asigură realizarea acestui echilibru, deci asigură realizarea scopurilor moralei. Juristul
Munroe Smith32 sugerează o definiție a moralei ca fiind „acea parte a orânduirii sociale care
este sprijinită de opinia socială, influențată de mai multă sau mai puțină emoție ”, iar
dreptul/legea ( în limba engleză „law”) ca „acea parte a orânduirii sociale care în virtutea
voinței sociale poate fi sprjinită prin forță fizică”.
În accepțiunea de drept subiectiv, dreptul este văzut ca o prerogativă specială ce aparține
unei persoane, deci a unui titular, a unui subiect de drept. Într-o opinie 33, dreptul subiectiv a fost
definit ca „prerogativele recunoscute de dreptul obiectiv indivizilor pentru satisfacerea
29
Idem, p. 50.
30
Ibidem, p. 52.
31
A se vedea Popa, N., Teoria generală a dreptului, ed. a IV-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 56.
32
Vanderbilt, A. T., Studiind dreptul, Ed. Viga, București, 2016, p. 172.
19
intereselor personale”. Dreptul subiectiv este, așadar, prerogativa recunoscută de lege unei
persoane fizice sau juridice de a pretinde alteia o anumită conduită sau prestație care constă într-o
acțiune sau într-o inacțiune (de a da, de a face sau de a se abține de la a face ceva), la nevoie,
putând apela la coerciția statală34.
Din cele prezentate mai sus, se poate observa că dreptul subiectiv își găsește rațiunea de a fi
în dreptul obiectiv; el există doar prin recunoașterea de către dreptul obiectiv, cel din urmă
reglementându-l pe cel dintâi.
Alte accepțiuni ale dreptului sunt: dreptul pozitiv, dreptul național, dreptul internațional,
dreptul comunitar, dreptul ca artă.
Dreptul pozitiv reprezintă totalitatea normelor juridice aflate în vigoare într-o societate dată,
la un anumit moment.
Dreptul național este dreptul obiectiv aferent unui anumit stat (dreptul român, dreptul
francez, dreptul englez et caetera.), în timp ce dreptul internațional cuprinde ansamblul
normelor juridice conținut al tratatelor35 internaționale încheiate între diferite state.
Dreptul comunitar se referă la ansamblul de norme juridice cuprinse în tratatele și actele
fundamentale ale Comunității/Uniunii Europene, norme care reglementează diverse domenii ale
statelor aderate.
Dreptul ca artă însumează totalitatea mijloacelor, instrumentelor și procedurilor prin care
organele abilitate creează, înterpreteză și aplică dreptul. Profesorul Nicolae Popa afirma că
„dreptul nu este numai știință, el este, în egală măsură, tehnică și artă”36. În acest sens, arta
Legiuitorului constă în determinarea și stabilirea nevoilor reale ale colectivității sociale și
respectiv, în a reglementa mijloacele prin care acestea pot fi satisfăcute. Judecătorul „trebuie să
posede arta de a aplica legea în conformitate cu litera și spiritul ei”37, deci să stabilească
adevărul în situațiile asupra cărora urmează să se pronunțe și să pronunțe hotărâri corecte.38 Arta
organului administrativ, a procurorului și a avocatului rezidă, pe lângă aplicarea legii, în

33
Malaurie, Ph., Morvan, P., Droit civil. Introduction générale, ed. a III-a, Defrénois, Lextenso éditions, Paris,
2009, p.13 citat în Cristea, S., Teoria generală a dreptului, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 3.
34
Cristea, S., op. cit., p. 3.
35
Prin tratat, se înțelege orice acord de voință încheiat între state și/sau alte subiecte de drept internațional, iar
acest termen poate avea diferite sensuri: tratat (stricto-sensu), acord, convenție, pact, statut, protocol, declarație,
cartă, concordat, înțelegere etc.
36
Popa, N., Teoria generală a dreptului, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 29.
37
Idem.
38
În mod excepțional, în unele sisteme de drept (sistemul anglo-saxon), pe lângă acestea, judecătorul poate fi și
creator de drept, potrivit principiului „judge made law”.
20
investigațiile și anchetele întreprinse, în administrarea probatoriului și în determinarea tuturor
mijloacelor pentru soluționarea cazurilor respective.
În dreptul roman, dreptul era definit ca arta binelui și a echității (ius est ars boni et aequi”,
unde binele trimite la morală, iar echitatea la ceea ce este just, corect și moral.
O definiție actuală a dreptului poate fi considerată următoarea: „ansamblul regulilor create
sau recunoscute (sancționate) și garantate de către stat, reguli care reglementează principalele
relații sociale și care au ca scop organizarea și funcționarea societății, precum și disciplinarea
comportamentului uman”39.
Alături de termenul de „drept” mai este utilizat și termenul de „juridic” 40. Profesorul Nicolae
Popa descrie acest termen ca fiind „un fenomen complex care funcționează obiectiv pe un fundal
social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existenței umane […]cu un
caracter unitar, dar cu o compunere complexă (psihologică, instituțională și relațională ”41.
Sistemul juridic este un subsistem al sistemului social, văzut într-o opinie ca „o pluralitate de
actori individuali care interacționează unii cu alții într-o situație fizic determinată, iar
caracteristica sa se exprimă prin statutul și rolul care îi revine fiecărui individ în sistem, în
poziția unuia față de altul și de sistem” 42. De astfel, ”juridic” poate avea și valoarea unui adjectiv,
distingând anumite fenomene, procese de altele din sfera socială.

2.2. Principiile dreptului

Ca orice domeniu de cercetare și de activitate, și domeniul dreptului este călauzit și modelat
de anumite principii, concepții, idei ce stau la baza organizării acestuia.
Conceptul de „principiu” provine din latinescul „principium” și se intepretează ca punct de
plecare, ca început, dar de asemenea, poate avea și accepțiunea unei concepții de bază a unei
științe sau domeniu de activitate.
Orice domeniu de activitate sau de cercetare și orice știință poate căpăta contur doar pe
fundamentul unor principii, a unor valori sau idei călăuzitoare.
Doar pe baza reglementărilor, potrivit unor principii, a unor valori, un domeniu de activitate
sau de cercetare poate căpăta substanță.
În ceea ce privește domeniul dreptului, principiile pot avea mai multe accepțiuni: valori ale
dreptului pozitiv,

39
Cristea, S., op. cit., p. 9.
40
Popa, N., op. cit., p. 30.
41
Idem.
42
Parsons, T., The social system, Ed. The Free Press, New York, 1951, p. 5, citat în Manda, C. C., Elemente de
știința administrației, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 72.
21
 „linii de forță sau tendințe de evoluție ale unui segment al dreptului pozitiv, cu generalitate
relativă”43.
Principiile de drept au o relevanță deosebită pentru studiul dreptului. În primul rând, ele au
un rol constructiv, apărând distinct în categoria izvoarelor dreptului. Ele constituie punctul de
pornire, sursa și fundamentul pentru crearea normelor juridice și mai apoi, aplicarea acestora. De
constanța principiilor dreptului depind toate normele juridice. Orice modificare a acestora
generează obligativitatea schimbării normelor juridice. Orice normă juridică trebuie să fie în
acord cu aceste principii, însă acestea nu sunt în mod necesar imuabile.
Pe lângă acestea, principiile de drept contribuie la interpretarea normelor juridice, la
deprinderea sensului acestora, evitându-se conflictul între norme.44
Elaborarea principiilor de drept poate fi plasată și în sarcina judecătorilor, judiciari sau
constituționali, nu doar în sarcina autorității legislative, așa cum se întâmplă cu normele juridice.
Se remarcă faptul că în doctrina franceză, principiile de drept sunt percepute ca ca
reglementări de drept, ca norme juridice. Juristul Jean-Louis Bergel propune o definiție pentru
acestea, considerându-le „norme de drept obiectiv, concretizate în acte normative sau nu, cu
caracter general, aplicate de jurisprudență”. Tot acesta face o distincție clară între principiile
fundamentale de drept și principiile generale, cele dintâi fiind acele principii care prin vechimea
lor absolută capătă valoare constituțională45.
Și în sistemul de drept românesc, principiile pot ține loc de norme. Astfel, Noul Cod Civil
prevede în articolul 1, alineatul (2) că „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în
lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există
asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului”.

2.2.1. Clasificarea principiilor de drept

O primă distincție a principiilor de drept cuprinde:
- categoria principiilor generale, aplicabile tuturor domeniilor reglementate și
- categoria principiilor de ramură.
O altă distincție a principiilor de drept46 se face între principiile-norme sau principiile
normative și principiile extrapozitive sau principii-descrieri, primele având valoarea normelor
juridice, celelalte având un caracter orientativ și sunt exterioare dreptului pozitiv.
La aceste două categorii, într-o altă clasificare, mai sunt adăugate și alte trei:
- principiile implicite;
43
Cristea, S., op. cit., p. 12.
44
Caudal, S., Les principes en droit, Ed. Economica, Paris, 2008, p. 119 citat în Cristea, S., op. cit., p.16.
45
Bergel, J.-L., Théorie générale du droit, ed. a V-a, Ed. Dalloz, Paris, 2012, pag. 104 și urm.
46
Cristea, S., op. cit., p. 12.
22
 - principiile creatoare de drept și
- principiile-nume.
Principiile implicite sunt premise sau consecințe pentru dreptul pozitiv, cele creatoare de
drept au rol constructiv pentru crearea, interpretarea și aplicarea normelor juridice, după cum se
sugerează din denumirea lor, dar nu au caracter normativ, în vreme ce principiile-nume relevă o
particularitate a unei instituții juridice, neavând caracter normativ.
În aceeași lucrare citată mai devreme47, juristul Jean-Louis Bergel distinge între:
- principiile fundamentale;
- principiile-norme cu valoare constituțională și
- principii generale simple.
În doctrina franceză, principiile de drept se mai împart și în:
- principii directoare, care constituie fundamentul normelor juridice (principiul legalității,
principiul nemo censetur ignorare legem et caetera) și
- principii corectoare, care au menirea de a corecta norme juridice existente (principiul bona
fide), dar există și principii care pot fi încadrate în ambele categorii.

2.2.2. Patru principii generale clasice: legalitate, egalitate și libertate, responsabilitate,

echitate și justiție
În doctrina contemporană, sunt abordate o serie de principii-piloni ai statului de drept, însă
dintre acestea, cele mai importante sunt:
- principiul legalității sau al asigurării bazelor legale de funcționare a statului;
- principiul egalității și al libertății;
- principiul responsabilității și
- principiul echității și al justiției

Principiul legalității
Principiul legalității sau al asigurării bazelor legale de funcționare a statului este un principiu
indispensabil oricărui stat de drept, având drept scop garantarea și asigurarea democrației.
Principiul legalității reprezintă temelia oricărui Stat de Drept.
Principiul legalității este aceea de a asigura ordinea socială și juridică din cadrul unui stat.
Numai prin lege un stat poate fi legitimat și guvernat. El „trebuie să stabilească cu precizie
limitele competenţelor sale sub forma legii, aşa cum face în privinţa libertăţilor cetăţenilor, el nu
trebuie să acţioneze mai mult decât ţine de competenţa sa legală”.48
Principiul legalității vizează două aspecte:
- cele trei puteri ale statului și respectiv, autoritățile care exercită aceste puteri să fie
organizate și să funcționeze strict prin lege;
47
Bergel, J.-L., op. cit., pag. 113.
48
Alexandru, I., op. cit., p. 81.
23
 - orice conduită și orice activitate întreprinsă de subiectele de drept (public sau privat),
persoane fizice și juridice, să fie conformă în sens strict normelor juridice.

Principiul egalității și al libertății

Primul articol din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea
Generală a Organizației Națiunilor Unite, văzută „ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate
popoarele şi toate naţiunile”49, consacră acest principiu prin textul său: „Toate fiinţele umane se
nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi
trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii ”, iar în articolul 2 ”fiecare
om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate”, fără criteriu discriminatoriu.
Egalitatea și libertatea sunt caracteristici vitale ale oricărei democrații, fiind valori
fundamentale ale vieții sociale.
Egalitatea presupune aplicarea aceluiași tratament în fața legii, în situații similare, identice,
nefăcându-se diferențe între indivizi, autorități publice, state și alte subiecte de drept public sau
privat. Acest principiu al egalității se află în strânsă legătură cu principiul nediscriminării, fiind
excluse toate criteriile sau motivele ce pot aduce diferențieri între aceste subiecte precizate mai
sus.
Ramurile acestui principii sunt: principiul egalității între femei și bărbați, principiul egalității
în fața angajatorului, principiul egalității de salariu între femei și bărbați, egalitatea între cetățenii
Uniunii Europene și așa mai departe. Observăm că acestea pot fi încadrate in diverse ramuri de
drept (constituțional, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul Uniunii Europene).
Libertatea este strâns legată de respectul demnității ființei umane. Ea semnifică „capacitatea
oamenilor de a acționa fără opreliști”.50 Cu toate acestea, așa cum spunea John Stuart Mill,
„libertatea unuia se termină acolo unde începe a altuia”. Astfel, atunci când sub pretextul
libertății de acțiune, un individ îl vătămează pe altul, ea trebuie limitată și respectiv, fapta
vătămătoare trebuie sancționată. Pentru a nu preveni și combate astfel de abuzuri, dreptul caută să
impună anumite limite de comportament. Cu alte cuvinte, ceea ce afirma Montesquieu, și anume
că „libertatea este dreptul fiecăruia de a face tot ceea ce legea îngăduie” este perfect valabil.
În Declarația Universală a Drepturilor Omului libertatea apare sub diferite forme: libertatea
de gândire, libertatea de conștiință și de religie, libertatea de exprimare – articolele 3, 18, 19, 20
(1) ș.a.m.d.51
49
Preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului.
50
Popa, N., op.cit., p. 97.
51
Articolul 3: „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.”
Articolul 18: „Orice om are dreptul la libertatea gîndirii, de conştiintă şi religie; acest drept include libertatea de
a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau
24
 Principiul responsabilității
A fi liber atrage după sine asumarea responsabilității, a răspunderii pentru fapta săvârșită în
temeiul dreptului la libertate.
Ramurile acestui principiu sunt: principiul răspunderii părinților pentru faptele copiilor,
principiul răspunderii pentru fapta proprie, principiul răspunderii comitentului pentru fapta
prepușului său ș.a.m.d.

Principiul echității și al justiției

Echitatea și justiția se corelează cu noțiunea de „dreptate”. Acest principiu exprimă
raportarea justiției la lege, legea trebuie să fie dreaptă, Justiția fiind instituția de aplicare a legii și
deci, de înfăptuire a dreptății. Una dintre definițiile dreptului menționate anterior descrie acest
concept ca „arta binelui și a echități” 52. Dreptul guvernează o sumedenie de categorii sociale, iar
principiul echității și al justiției constituie temelie a organizării lor în orice Stat de drept.
Echitatea și justiția, înțelese ca dreptate, presupun egalitate, imparțialitate și lipsa oricărei nuanțe
de subiectivism. Cu toate acestea, echitatea nu se identifică întotdeauna cu egalitatea, în sensul
strict al acesteia. Spre exemplu, în dreptul fiscal, unul dintre principiile impunerii fiscale este,
desigur, principiul echității. În cazul impunerii fiscale, dat fiind faptul că obiectul impunerii are o
valoare diferită, de la un subiect la altul, cuantumul impozitelor directe (de exemplu, impozitul pe
venit, impozitul pe avere) se stabilește ținând seama de capacitatea contributivă a fiecărui subiect,
ci nu prin stabilirea aceleiași sume. Aici, echitatea nu se mai identifică cu noțiunea de „egalitate”,
ci mai degrabă cu aceea de „echilibru”.

2.3. Izvoarele de drept. Factorii de configurare și evoluție ai dreptului

Prin „izvor de drept” se înțelege sursa, originea dreptului, adică acea împrejurare care
cauzează necesitatea creării dreptului, a normelor de conduită.
Astăzi, izvoarele de drept se clasifică în două mari categorii:
- izvoare reale sau materiale și
- izvoare formale.

împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor.”
Articolul 19: „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea
opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspîndi informaţii şi idei prin orice
mijloace și independent de frontierele de stat.”
Articolul 20 (1): „Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică.”
52
A se revedea pagina 21.
25
 În studiul dreptului, izvoarele formale sunt cele care prezintă cea mai mare importanță, însă
înainte de a le studia pe acestea, este necesar studiul izvoarelor materiale, precum și determinarea
factorilor de configurare și evoluție ai dreptului.

2.3.1. Izvoarele reale (materiale)

Izvoarele reale sau materiale ale dreptului însumează „toate acele condiții preexistente
dreptului, cadrul economic, social, politic, cultural, ideologic, ce se impun legiuitorului în
procesul de creare a dreptului”53. Cu alte cuvinte, izvoarele reale constau în factorii exteriori
fenomenului juridic care determină crearea unor reguli de conduită umană.
Reputatul metodolog François Gény54 asociază procesului de creare a dreptului conceptele de
„dat” și „construit”. Dat-ul dreptului reprezintă, în concepția acestuia, „acea realitate socială
exterioară dreptului pozitiv care-i conferă acestuia substanţialitatea necesară pentru a exista”,
însumând patru elemente: dat-ul natural (mediul natural, construcția anatomică a omului et
caetera), dat-ul istoric (dat-ul natural consolidat de istorie), dat-ul rațional (care constă în reguli
de conduită conștientizate de individ din relațiile sale de natură socială) și dat-ul ideal (tendinţa
către o organizare dezirabilă a raporturilor juridice55).

Factorii de configurare și evoluție ai dreptului

Cercetătoarea română Anita Naschitz56 susține că la baza creării dreptului se află trei factori:
natural, economic și uman.

1) Mediul natural
Mediul natural are caracter pur geografic, demografic sau biologic, influențând in mod
indirect voința legiuitorului, prin intermediul factorilor aferenți celorlalte două tipuri de medii.
Organizarea vieții sociale depinde trebuie să se facă întotdeauna în armonie cu mediul
înconjurător, fiind necesar să se aibă în vedere la elaborarea normelor ce dictează conduita umană
condițiile climatice, relieful geografic, varietățile de resurse geografice de care dispune
comunitatea respectivă, aspectele demografice și biologice (densitatea populației, rata natalității,
rata mortalității, mortalitatea infantilă, rata migrației și așa mai departe). Astfel, în procesul de

53
Cristea, S., op. cit., p.37.
54
Gény, F., Science et technique en droit privé positif, Première Partie, Recueil Sirey, Paris, 1922, p.96-97 citat
în Vida, I., Statul şi administraţia publică în societatea modernă, Suport de curs, Facultatea de Administrație Publică,
SNSPA, București, p. 38.
55
Vida. I, op. cit., p. 40.
56
Ibidem.
26
creare a dreptului, legiuitorul va ține cont de toate aceste aspecte. 57 Spre exemplu, în ceea ce
privește factorul geografic, atunci când se impune, el va elabora norme juridice care să dicteze o
anumită conduită cu privire la acesta acesta (protejarea mediului prin interzicerea folosirii
cianurilor în minerit, interzicerea exporturilor de lemn, măsuri de întervenții în caz de calamități
naturale produse de incendii et caetera), în privința factorului demografic, în cazul suprapopulării
statului, legiuitorul poate impune anumite norme urmărind să stagneze temporar numărul de
locuitori, în cazul crizelor migrațiilor – adoptarea de politici publice privind gestionarea
frontierelor și a fluxurilor de migrație și combaterea persoanelor care introduc ilegal migranți 58 și
așa mai departe.

2) Factorul social-politic
Factorul social-politic constă în organizarea socială și politică a statului, cuprinzând toate
organizațiile politice și partidele politice, societatea civilă, relațiile de putere între guvernanți și
guvernați și formele de manifestare a acestora.
Factorul social-politic cuprinde atât elemente istorice de organizare socială și politică a
statului, cât și elemente actuale ale acesteia, reprezentând „o sursă permanentă de inspiraţie a
legiuitorului şi prin faptul că în acest mediu se cristalizează sistemul de valori ale societăţii,
fundament ce configurează viitoarea înfăţişare a acţiunii politice şi, în cele din urmă, a legii”59.

3) Factorul uman
În procesul de creare a dreptului, factorul uman – omul – joacă rol dublu: acela de subiect al
procesului de creare al dreptului, cât și acela de subiect de drept. Cu alte cuvinte, dreptul „pleacă”
de la om pentru om. Fiind înzestrată cu rațiune, ființa umană este singura care poate adopta și
impune o conduită de urmat și singura care poate impune și respectiv, căreia i se poate impune
sancțiuni pentru încălcarea normelor de comportament. Dreptul este adresat omului, fiind creat de
om, din necesitatea organizării sociale și respectiv, juridice, în scopul binelui comun.

57
A se vedea cazul Chinei suprapopulate, controversata reformă „One-Child Policy”,
https://www.amnesty.org/en/latest/news/2015/10/china-one-child-reform/, accesat la data de 13 aprilie, 2017.
58
https://ec.europa.eu/home-affairs/sites/homeaffairs/files/what-we-do/policies/european-agenda-
migration/background-information/docs/communication_on_the_european_agenda_on_migration_ro.pdf, accesat la
data de 13 aprilie 2017.
59
Vida, I., op. cit., p. 42.
27
 2.3.2. Izvoarele formale
Izvoarele formale desemnează modalitățile de exprimare a normelor juridice. Acestea pot fi
scrise sau nescrise, după criteriul formei lor.
Sunt izvoare scrise legea, jurisprudența, doctrina și nescrise – cutuma.
O altă distincție se face între izvoarele directe – legea, cutuma – și izvoarele indirecte –
jurisprudența, doctrina.
În unele sisteme de drept, inclusiv în sistemul de drept românesc, sunt considerate izvoare și
principiile de drept, deoarece ele constituie premise ale unor norme de comportament.
Cel mai important izvor de drept în majoritatea sistemelor de drept este legea60.

1) Legea sau actul normativ

Actele normativ sau legile (lato-sensu) reprezintă principalul izvor de drept în sistemul
romano-germanic.
Legea reprezintă, în sens larg, orice act normativ emis de autorităţile publice 61. Legea este
considerată izvor de drept doar în măsura în care întrunește trei trăsături: procedura specifică de
elaborare, caracterul normativ, competența de reglementare primară și originală62.
În toate sistemele de drept există o anumită ierarhie a Legii. Astfel, în sistemul de drept
românesc, cele mai importante legi sunt cele fundamentale – Constituția, urmată de legi organice,
legi ordinare, ordonanțe ale Guvernelor, actele normative emise de autorităţile puterii executive şi
ale administraţiei publice.
Tot în ceea ce privește ierarhia Legii, o situație deosebită este cea a textelor Uniunii
Europene. Întâlnim în acest caz, cunoaștem două tipuri de izvoare: primare sau originale și
secundare.
Izvoarele primare constau în tratatele constitutive ale Uniunii Europene, și anume: Tratatele
de la Paris și Roma, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam,
Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona, cele secundare fiind emise pentru dezvoltarea
dreptului primar și se împart în regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. În ceea ce
privește regimul de aplicare al acestor norme în dreptul național, s-a consacrat principiul
preeminenței dreptului european față de cel intern, astfel că actele normative care emană de la
Uniunea Europeană au un caracter supranațional.

60
Există și sisteme de drept în care principalele izvoare de drept sunt cutuma și jurisprudența, legea având un
rol mai mult de lex specialia. Un astfel de sistem este cel anglo-saxon.
61
Actele normative emise de Parlament, actele normative emise de autorităţile puterii executive şi ale
administraţiei publice.
62
Popa, N., op. cit., p. 170.
28
 În materia drepturilor omului, întâlnim aceeași situație, aceste prevederi fiind prioritare
normelor de drept intern.

2) Cutuma
Cel mai vechi izvor de drept este cutuma. Prin cutumă se înțelege totalitatea obiceiurilor,
tradițiilor și riturilor care stau la baza organizării sociale a unei comunități.
Cutuma juridică este un produs al două elemente: unul material și altul psihologic.
Elementul material constă în practica generală îndelungată a unor acte (longa diuturna inveterata
consuetudo), iar cel psihologic, subiectiv constă în conștientizarea normei cutumiare de către
destinatarii săi și recunoașterea caracterului său obligatoriu de către aceștia (opinio necessitatis).
În familia anglo-saxonă de drept, cutuma reprezintă principalul izvor de drept 63, în timp ce în
majoritatea statelor de drept din familia romano-germanică are un caracter secundar; ea este
chemată acolo unde legea nu prevede anumite situații sau la interpretarea unor norme. Importanța
cutumei ca izvor de drept diferă, de asemenea, și în cazul ramurilor de drept. În anumite ramuri
de drept, cutuma are caracter secundar, însă în materie de drept internațional public, cutuma este
un izvor principal de drept, alături de tratatele internaționale și principiile generale de drept64.

3) Doctrina
În doctrină sunt cuprinde toate interpretările și soluțiile juridice impuse de specialiștii
științelor juridice în ceea ce privește fenomenul juridic. Doctrina aduce comentarii sau critici
asupra unor soluții jurisprudențiale, influențând practica judiciară viitoare.65
Doctrina poate juca un rol important în anumite sisteme de drept (sistemul romano-
germanic) propunând soluții de care legiuitorii sau judecătorii țin seama în procesul de creare și
realizare a dreptului sau auxiliar în alte sisteme de drept (sistemul de drept anglo-saxon).

4) Jurisprudența
Cea mai concisă definiție a jurisprudenței – totalitatea hotărârilor judecătorești. Importanța
acestui izvor de drept diferă, de asemenea, de la un sistem de drept la altul.
În familia de drept romano-germanică, jurisprudența nu are o astfel de valoare decât dacă
poartă amprenta justiției constituționale sau a instanței supreme a statului.
În sistemul de drept anglo-saxon, unde așa cum a fost precizat, se aplică principiul „judge
made law”, deci judecătorul poate juca un rol important în procesul de creare al dreptului, prin
soluțiile pronunțate66.
63
Constituția Regatului Unit al Marii Britanii este nescrisă, cutumiară.
64
Paraschiv, D.Ș., Paraschiv, R.G., Paraschiv, G., op. cit, p 25.
65
Cristea, S., op. cit., p. 42.
66
Întreg sistemul britanic are o structură tripartidă: common law (dreptul comun) - soluții jurisprudențiale
(reguli de procedură, soluții de fond și cazuri precedente), equity law și statute law (legea scrisă). Cele două din urmă
29
 Jurisprudența are un rol esențial acolo unde dreptul prezintă lacune, goluri. Soluțiile
pronunțate de judecători pot avea efecte erga omnes, „metamorfozându-se” în norme juridice.
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și cea a Curții Europene a
Drepturilor Omului sunt izvoare de drept principale; acestea fac parte din dreptul intern al statelor
membre, având caracter obligatoriu.

5) Contractul normativ
Contractul normativ este izvor de drepturi și obligații, el apare distinct ca izvor de drept în
unele ramuri de drept: constituțional (în cazul federațiilor de state), drept internațional public
(tratatele), civil (contractul de vânzare-cumpărare), dreptul muncii (contractul individual de
muncă). Contractul normativ, ca izvor de drept, reprezintă suma unor dispoziții generale valabile
pentru toate părțile contactante, acestea neputând insera sau modifica clauzele prevăzute.

2.4. Crearea și realizarea dreptului

2.4.1. Crearea dreptului

Procesul de creare al dreptului sau de elaborare a acestuia este un proces complex, având o
tehnică de elaborare specifică. Concis, procesul de creare a dreptului reprezintă „surprinderea
relațiilor sociale și armonizarea acestora în construcții juridice 67 durabile, capabile să le
anticipeze evoluția”68.
Tehnica de elaborare trimite la tehnica juridică - totalitatea mijloacelor și a procedeelor prin
care sunt oficializate relațiile sociale și la tehnica legislativă - selectarea relațiilor sociale supuse
oficializării și „formularea idealului juridic pentru a le putea exprima prin intermediul normei de
drept”69.
Acțiunea de legiferare diferă de la un stat la altul, în funcție tradițiile sale procedurale și de
evoluția normelor juridice care constituie sediul materiei elaborării actelor normative. Legiuitorul
este întotdeauna Parlamentul, Adunarea Națională, în funcție de denumirea autorității purtătoare a
puterii legislative în statele respective. În orice caz, însă, legiferarea este supusă unor principii:
fundamentarea științifică a actelor normative, asigurarea echilibrului între dinamica și statica
dreptului, corelarea sistemului actelor normative și accesibilitatea și economia de mijloace în
elaborarea actelor normative.

sunt pachete de norme integrate în sistemul de common law.

67
Concepte, categorii, clasificări, procedee juridice, limbaj și discurs juridic.
68
Cristea, S. op. cit., p. 69.
69
Popa, N. op. cit., p. 177.
30
 Stilul legiuitorului trebuie să fie clar, concis și sobru. La elaborarea normelor juridice trebuie
să se evite ambiguitățile și să se folosească un vocabular și un discurs juridic specific.

2.4.2. Realizarea dreptului

Punerea în practică a normelor juridice, aplicarea și respectarea lor se face sub două forme:
1) De bunăvoie de către destinatarii normelor juridice, prin acceptare și conformare, pe
cale necontencioasă sau contencioasă (prin apel la justiție) sau prin constrângere, sub aplicarea
sancțiunilor juridice.
2) De către autoritățile statale, prin parcurgerea a unor etape specifice:
- stabilirea stării de fapt;
- alegerea normei juridice aplicabile;
- interpretarea normei juridice selectate: clarificarea voinței concrete a organului legiuitor;
- elaborarea și emiterea actului de aplicare: voința autorității de a aplica legea.

Fiind clarificate cele două concepte care compun tema de cercetare în lucrarea dată, capitolul
următor va trata legătura cu precădere relația dintre acestea, ambele fiind produse ale evoluției
civilizației umane și valori fundamentale ale societății.

31
 CAPITOLUL 3. RAPORTUL DINTRE STAT ȘI DREPT

3.1. Originea dreptului și a statului

Existența statului și a dreptului depășește realitatea contemporană, motiv pentru care, pentru
a putea stabili legătura dintre cele două concepte care stau la baza lucrării de cercetare, se impune
mai întâi determinarea dimensiunilor istorice ale acestora, prin retrospecție.

3.1.1. Originea statului. Premisele apariției statului

În prezent, statul este cea mai însemnată și viabilă formă de organizare politică a societății la
nivel mondial, deși în trecut el nu a existat întotdeauna în această formă.
Primele forme de organizare (și forme premergătoare statului), așa cum a fost precizat în
primul capitol, au fost hoarda, ginta, fratria și tribul.
Filosoful Jean-Jacques Rousseau afirma într-una dintre lucrările sale - ”Contractul social”,
că „cea mai veche dintre toate societățile - și singura naturală - este familia. [...] Familia este,
deci, dacă vreți, primul model al societăților politice”70.
Hoarda reprezenta acel grup de oameni uniți, un grup nomad, în cadrul căruia nu erau reguli.
Ginta, uniune de oameni ale căror raporturi sociale au la bază rudenia (ginți matriarhale și ginți
patriarhale) și împărtășesc aceleași cutume, obiceiuri, rituri, limbă și proprietăți. Spre deosebire
de hoardă, ginta era organizată după anumite reguli, având organe de conducere alese (căpetenia -
cel mai vârstnic bărbat și adunarea populară - un grup de indivizi aleși de gintă). Mai târziu,
gințile se unesc în fratrii71, iar mai apoi triburi. Cele din urmă, triburile, se caracterizează prin
existența unor norme sociale, predominant cu caracter religios și mai apoi moral. Triburile erau
conduse de Sfat (conducătorii ginților), Adunare obștească și basileus (conducătorul militar).
Astfel, începe să se contureze societatea statală, iar ca factori determinanți ai apariției statului
se pot preciza factorul social (interese culturale, introducerea unor instituții), factorul economic

70
Rousseau, J.-J., Contractul social, ed. a II-a, Editura Antet, București, 2013, p. 6 și urm.
71
Grupări ale ginților pe baza relațiilor de rudenie, subdiviziuni ale triburilor.
32
(mijloacele de producție, proprietatea privată) și factorul militar (amenințările străine). 72 Din
acest motiv, se apreciază că o altă formă premergătoare a statului este democrația militară.
În continuare, nu se va insista asupra formelor de organizare statală (a celor din Antichitate și
până în prezent), întrucât acestea au fost detaliate în primul capitol.
Deci, societatea începe să se organizeze treptat, iar statul prinde contur, odată ce indivizii
adoptă o anumită conduită religioasă și morală, conștienți de necesitatea ajungerii la „binele
comun”. Asupra acestui fapt s-au formulat mai multe teorii, una dintre cele mai semnificative
fiind teoria lui Aristotel asupra calității individului de a fi parte componentă a unui sistem social
și respectiv, a unui sistem politic - teoria „zoon politikon” (animal politic). Pentru Aristotel,
socialitatea este naturală, omul nu poate trăi decât în cadrul unei comunități.
O altă teorie este teoria biologică, unul dintre reprezentanții acestei teorii fiind sociologul
Herbert Spencer. Potrivit acesteia, statul este un produs al societății și al inteligenței umane.
Herbert Spencer caracteriza societatea ca un colectiv alcătuit din grupări de instituții (familii,
economii, religii și așa mai departe).
Teoria contractualistă, cea mai notorie dintre acestea, susținută de personalități precum Jean-
Jacques Rousseau, John Locke sau Thomas Hobbes, ilustrează statul ca un produs al unui pact
social încheiat între indivizi și deținătorii puterii politice, prin care indivizii renunță la libertatea
lor naturală în favoarea unei libertăți convenționale, protejate prin contract, de către stat73.
Toate aceste teorii au o teză comună: oamenii nu sunt capabili să-și protejeze și să își
garanteze singuri drepturile și libertățile, ci doar unindu-și forțele și instituindu-și un cadru social
reglementat (prin legi, cutume, tradiții et caetera.).

3.1.2. Originea dreptului

Apariția dreptului este strâns legată de apariția statului, odată ce indivizii conștientizează că
binele comun nu poate fi atins decât prin instituirea unor norme, la nevoie, asigurate prin
coerciție. Normele și principiile sociale și în special normele morale, au jucat întotdeauna un rol
important în ceea ce privește traiul cotidian comun, devenind condiții sine qua non pentru acesta.
La începuturile civilizației, normele care ghidau traiul în comun al indivizilor erau
predominant religioase, jucând un rol crucial în enunțarea normelor morale și respectiv, în
modelarea morală a conduitei umane. Mai târziu însă, forța religiilor scade sub triumful Legii. În
Europa mai ales, reformele protestante au avut un impact major asupra forței normelor religioase,

72
http://www.usem.md/uploads/files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/001_-_Teoria_general
%C4%83_a_dreptului.pdf, pagina 13, accesat la data de 4 mai 2017.
73
Rousseau, J.-J. op. cit., p. 15.
33
Biserica Catolică pierzându-și jurisdicția și puterea politică în multe dintre statele pe care le
controla74.
Dar normele juridice, parte componentă a normelor sociale, înseamnă mai mult decât religia
sau morala. Dreptul trimite la morală, tratând deseori aceleași domenii, așa cum a fost precizat la
începutul celui de-al doilea capitol, însă prin natura sa, dreptul se situează pe o treaptă superioară
treptei moralei. Normele religioase au forță doar asupra adepților religiei respective și asupra
conștiinței acestora, pe când normele juridice au același efect asupra cetățenilor întregului stat.
Juristul Munroe Smith75 clasifică grupul normelor sociale astfel:
- norme juridice,
- norme morale și
- moravuri.
În încercarea de a le distinge, acesta folosește drept criterii, pe rând, domeniul normelor,
scopul acestora, efectele încălcării fiecărei categorii și voința socială 76. Primele două criterii însă,
nu sunt valide, întrucât cele trei categorii de norme sociale nu se diferențiază prin domeniul și
scopul lor. Legea, morala și moravurile sunt aplicabile unor domenii comune, iar scopul acestora
este reprezentat de asigurarea unei ordini sociale și prevenirea și combaterea unor factori care o
pot perturba. Pentru îndeplinirea scopului său, legea apelează la celelalte două categorii.
Orânduiala, organizarea reprezintă temelia oricărei comunități. Nicio comunitate nu se poate
desfășura în neorânduială și haos, prin nesupunerea față de normele sociale, față de lege, de
obiceiuri și tradiții cu valoare morală. Interesele și libertățile indivizilor și progresul social nu pot
fi garantate, protejate și realizate prin forțe individuale. Tocmai de aceea, în orice comunitate au
fost adoptate norme sociale (de natură juridică, morală sau moravuri), principii și credințe care să
reglementeze comportamentele indivizilor și activitățile cotidiene ale acestora. Finalitatea
normelor juridice constă tocmai în asigurarea, realizarea, protejarea și mai ales, legitimarea
acestei orânduieli, în corelație cu viziunea politică a comunității respective.
Urmărind relația dintre normele juridice și celelalte două categorii, se poate afirma că pentru
legitimarea ordinii sociale legea apelează la morală și la moravuri. Este vorba, așadar, despre

74
Sfârșitul Evului Mediu și respectiv, începutul Renașterii, reprezintă momentul de maximă glorie a jurisdicției
papale, bizuită pe morală. Renașterea însă, aduce o mare schimbare pe scena politică europeană, Reforma Protestantă
rupând relațiile Angliei și a statelor Europei Centrale și de Nord (Germania, țările scandinave) cu dreptul canonic
original.
75
Vanderbilt, A. T., op. cit., p. 165.
76
Idem, p. 165 și urm.
34
atingerea unor idealuri etice, iar atunci când valorile și principiile care constituie drept izvoare
pentru normele juridice sunt împărtășite și acceptate de toți indivizii colectivului respectiv, acesta
devine puternic și legitim.
Scopul moralei este reprezentat de „bine”, atât individual, cât și colectiv, iar acest bine
poate fi realizat numai prin respectarea unor reguli de comportament care să asigure un climat
social echilibrat și care să amelioreze calitatea relațiilor interumane. Uneori însă, adoptarea unor
astfel de conduite nu este voluntară, iar la nevoie comunitatea statală, prin organele sale, apelează
la forța coercitivă. Mânat de satisfacerea interesului personal, individul îi poate pune în pericol pe
ceilalți membrii ai comunității, mediul natural, mediul social sau mediul ambiant fizico-social.
Acțiunile săvârșite în scopul satisfacerii interesului personal pot avea consecințe dezastruoase
asupra celorlalți, iar pentru prevenirea și combaterea unor astfel de situații, statul apelează la
normele juridice. Astfel, cetățenii acceptă și își asumă îndatoririle ce le revin fie voluntar, fie prin
constrângerea statală, sub presiunea aplicării unor măsuri sancționatorii, norme punitive sau
stimulative. Prin urmare, legitimarea ordinii sociale are la bază consensul și constrângerea și
presupune, de astfel, un raport de putere și autoritate între cetățeni și stat. Morala și moravurile
sunt deci, anterioare dreptului.
Prin urmare, pe baza celor prezentate, cea care trasează linii clare între normele juridice,
normele morale și moravuri este voința socială, coroborată cu efectele încălcării fiecărei
categorii de norme. În primul rând, moravurile, susține Smith 77, reprezintă acel grup de reguli,
care prin încălcarea lor, generează o reacție de surpriză și uneori, de ridiculizare a făptașului.
Normele morale generează reacții care se pot situa de la dispreț prin batjocură până la
dezaprobare socială și mustrări de conștiință. Însă, spre deosebire consecințele încălcării
normelor juridice, consecințele încălcării acestor două categorii de norme sociale au doar caracter
pur psihologic. Legea depășește această dimensiune, generând reacții care pot afecta persoana sau
patrimoniul78 (privarea de libertate, confiscarea unor bunuri, aplicarea unor contravenții et
caetera.). Intervine aici voința socială, formulată prin procese specifice și prin organe special
abilitate în acest sens, având deci, și un caracter politic, iar autoritatea jurisdicțională diferă de la
un sistem de drept la altul.
La originea dreptului stă instituționalizarea obiceiurilor și riturilor sociale care constituie
norme sociale într-o comunitate statală, în virtutea voinței sociale. Așadar, pe lângă izvoarele
reale (factorul natural, factorul social-politic și factorul uman) și formale ale dreptului (legea,

77
Ibidem, p. 167.
78
Ansamblul drepturilor și obligațiilor cu valoare economică.
35
cutuma, jurisprudența, doctrina și contractul normativ), expuse în cel de-al doilea capitol, la
originea dreptului stau și voința socială, acordul formal al comunității, precum și puterea și
autoritatea conducătorului militar79.

Dreptul antic
Dreptul babilonic este considerat a fi cel mai vechi sistem de drept (3000 - 2000 îdC).
Sugestive pentru această concluzie sunt tăblițele de argilă pe care erau „înregistrate” normele de
conduită umană. De astfel, pentru dreptul babilonic, cel mai sugestiv material documentar este
Codul lui Hammurabi (Codex Hammurapi), pe material de piatră, expus în prezent la Muzeul
Luvru din Paris. Ceea ce este surprinzător la acest Cod și respectiv, la dreptul babilonic, este
faptul ca acestea cuprind instituții juridice complet dezvoltate, spre deosebire de alte sisteme de
drept antic, unde aceste instituții sunt dezvoltate și definitivate mult mai târziu. De astfel, tot
acest Cod scoate în relief caracterul divin al dreptului, întrucât acesta cuprinde și norme
religioase, iar în expoziția de la Luvru, Hammurabi este reprezentat închinându-se zeului justiției
- Shamash. Printre reglementările Codului lui Hammurabi se regăsesc norme privind instituția
căsătoriei, norme privind relațiile dintre sclavi și stăpâni, norme privind proprietatea și regimul
juridic al bunurilor, norme de drept comercial et caetera80.

Dreptul indian
În dreptul indian, un rol esențial l-au jucat Legile lui Manu, un cod care cuprindea norme de
natură juridică, civilă, penală sau religioasă. În general, în India, normele religioase aveau forța
de a reglementa juridic orice relație socială.

Dreptul egiptean și dreptul ebraic

În Regatul Vechi al Egiptului, până ca acesta să devină o provincie romană, justiția constituia
o funcție distinctă a statului, existând aici centre de judecată și tribunale politice, precum și un
Tribunal suprem. Existau și aici norme juridice și instituții destul de dezvoltate, posibil inspirate
din dreptul babilonic, dar care în mod cert au influențat viziunea juridică și politică europeană
(Platon, Solon).
În dreptul ebraic, un rol important îl joacă chiar scrierile Vechiului Testament, un adevarat
cod de norme sociale, morale și mai ales, religioase. Sunt de asemenea, sugestive și Cele zece

79
Ordinul suveranului militar nu este acceptat ca izvor de drept în majoritatea familiilor de drept, fiind
considerat o simplă măsură administrativă, însă în dreptul englez reprezintă una dintre sursele primordiale ale
dreptului. A se vedea în acest sens, Vanderbilt, A. T., op. cit., p. 175.
80
http://www.louvre.fr/en/oeuvre-notices/law-code-hammurabi-king-babylon, accesat la data de 6 mai 2017.
36
porunci primite de profetul Moise pe Muntele Sinai, norme care au influențat și care continuă să
înfluențeze nu doar întreaga creștinătate, ci întreaga lume, precum și normele cuprinse în Talmud.

Dreptul grec - despre acest sistem de drept nu sunt multe de spus, întrucât, spre deosebire de
dreptul roman, grecii nu și-au dezvoltat atât de puternic legislația, în cazul acestora existând
„prea multă echitate pentru a da stabilitate dreptului”81. În Grecia Antică, primele legiuri pot fi
considerate scrierile lui Lycurg și Solon.

Dreptul roman
Despre romani se poate afirma că au promovat întotdeauna dreptul. Primerile scrieri cu
putere de lege sunt binecunoscutele Cele douăsprezece table. Normele exprimate de acestea erau
clare, concise și într-un limbaj bine delimitat de cel comun, normelor juridice fiindu-le
caracteristic cuvântul „jus”, iar celor de natură religioasă cuvântul „fas”, una dintre preocupările
romanilor fiind diferențierea clară a normelor juridice de celelalte tipuri de norme sociale și
religioase82. Un alt document de o valoare excepțională în dreptul roman îl reprezintă Digestele
lui Justinian, o culegere de texte aparținând jurisconsulților clasici și adaptate la realitatea socială
respectivă83.
Instituțiile și ideologia juridică romană s-au dezvoltat secular, însă ele și-au pus amprenta
asupra unor vaste teritorii europene și chiar dacă inițial, romanii nu impuneau sistemul lor juridic
provinciilor cucerite, unele dintre acestea fiind mult mai dezvoltate din punct de vedere economic
și social. Treptat, sistemul de drept roman se dezvoltă în diverse arii, iar aplicabilitatea acestuia se
întinde și în societatea medievală, feudală și modernă. În Evul Mediu, apar de astfel, Școlile de
drept roman, mai întâi în Peninsula Italică (Școala de la Ravenna, Școala de la Pavia, Școala
Glosatorilor și a Post-glosatorilor), după care și în alte state europene, cele dintâi menționate
reprezentând surse de inspirație pentru acestea (Franța, Germania). Se conturează acum (secolele
XI-XIV) familia dreptului romano-germanic, prin adoptarea și respectiv, adaptarea dreptului
roman, prin interpretarea Digestelor lui Justinian și prin alăturarea la acestea a unor noi principii
de drept, familie care însumează trei mari sisteme existente și astăzi: sistemul francez, sistemul
german și sistemul nord-european de drept.

81
Vanderbilt, A. T., op. cit., p. 204
82
http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf, pagina 10, accesat la data de 6 mai
2017.
83
Pentru dezvoltări, a se vedea http://drept.unibuc.ro/dyn_doc/publicatii/revista-stiintifica/Digestele-lui-
Justinian-2011.pdf, accesat la data de 6 mai 2017.
37
 3.2. Teorii privitoare la relația dintre stat și drept

3.2.1. Considerații generale

Traiul în comun al indivizilor dintr-o societate presupune, așadar, organizare, orânduială,
echilibru și armonie în relațiile interumane.
Statul devine încă din Antichitate cea mai eficientă, cea mai semnificativă și cea mai durabilă
formă de organizare a societății la nivelul unor spații geografice clar determinate (Babilon, Egipt,
Roma, Grecia et caetera.), indiferent de forma și structura sa. El cunoaște de-a lungul timpului o
serie de reforme, însă nu încetează a mai dăinui ca formă de organizare și nicio altă formă de
organizare a societății nu s-a putut dovedi mai eficientă decât acesta.
Relația dintre aceste două concepte - stat și drept - a reprezentat de-a lungul timpului o temă
de cercetare de mare interes, formulându-se numeroase teorii, de la o epocă la alta, teorii ce vor fi
expuse în cele ce urmează.

3.2.2. Evul Mediu și Școala dreptului natural

Filosofia medievală a dreptului avea în centrul atenției sale sacrul și profanul. Sunt exemple
sugestive în acest sens teoriile Sfinților Augustin și Toma d’Aquino.
Primul dintre aceștia susținea că justiția are natură divină, dreptul nu poate exista decât
dacă vine de la Dumnezeu, iar dreptul roman este unul injust, neavând la baza sa creștinismul 84.
Legile profane trebuie să fie respectate, însă în mod obligatoriu, ele trebuie să se afle în echilibru
cu cele divine, eterne, să contribuie la realizarea unei ordini sociale și a binelui comun. Dreptul
creștin are drept finalitate perfecțiunea, excluzând orice interes personal. În concepția acestuia,
statul are datoria de a apăra Biserica creștină și de a sancționa orice atingere adusă acesteia. Statul
creștin trebuie să meargă în direcția unei cetăți creștine, iar dreptul terestru, profan, trebuie să
preia acest model și să devină, de astfel, creștin85.
Teologul și filosoful catolic Toma d’Aquino plasează și el dreptul natural, terestru pe o
treaptă inferioară rațiunii divine. El susține teoriile lui Aristotel privind socialitatea omului și
natura socială a acestuia, astfel că statul „asigură la cel mai înalt grad desăvârșirea individului
uman”86, asigurând ordinea socială din interiorul acestuia. El încurajează participarea cetățenilor
la procesele politice, însă cetățenii trebuie să se subordoneze statului, precum statul, în ansamblul

84
Georgescu, Ș., Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani, Ed. All Beck, București, 2001,
pp. 34-35 citat în Cristea, S., Doctrine juridice, ed. a IV-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 47.
85
Cristea, S., op. cit., p. 55.
86
Cărăușan, M. V., op. cit., p. 28.
38
său, trebuie să se subordoneze legii divine. Iată, și aici legile umane se împletesc cu dreptul divin,
cele dintâi precizate sunt subordonate dreptului divin. Prin urmare, în dreptul public, statul
suveran, destinat tuturor, creștini sau nu, are un caracter terestru. Puterea politică a suveranului
este naturală, acesta rezolvând problemele de natură materială ale supușilor săi, însă în ceea ce
privește chestiunile spirituale, suveranul se supune jurisdicției papale.
Reprezentantul cel mai de seamă al Școlii dreptului natural, Hugo Grotius, realizează o
separare netă între legea naturală și legea divină. El susține teza potrivit căreia dreptul natural
este independent de divinitate, el decurge din nevoia indizivilor de a se organiza social, pe baza
unui consens și a capacității raționanale a indivizilor. Grotius susține că dreptul natural este un
produs al rațiunii, iar statul este rezultatul unui pact expres sau tacit al cetățenilor, fiind
indispensabil vieții umane, un pact încheiat din propria inițiativă a indivizilor, în mod conștient,
cu rațiune, nefiind implicată divinitatea.
Statul, spune Grotius, este mijlocul cel mai sigur și eficient de realizare a intereselor
colective, morale și pașnice. Contractul social este unul dual: oamenii încheie un contract de
liberă asociere, pentru realizarea dezideratelor lor și un contract de supunere față de conducător.
Cu alte cuvinte, statul, prin suveranul său, impune obligații absolute cetățenilor săi, tocmai pentru
a-și duce la îndeplinire misiunea, iar cei din urmă renunță la putere87.
Pactul social încheiat are forma tratatului internațional, ci nu a unui simplu act de drept
intern, accentuându-se caracterul său obligatoriu88. Cu toate acestea, Grotius lasă să se
interpreteze că suveranul nu poate fi controlat de supuși, el poate domni chiar dacă este detronat
de către aceștia, iar promisiunile sale față de supuși pot rămâne neîndeplinite. Grotius
promovează monarhia absolută, iar ceea ce este de remarcat la filosofia acestuia este faptul că
acest contract este încheiat nu între cetățeni și stat, ci între cetățeni și suveranul lor, concepție
pentru care este criticat aspru de către Jean-Jacques Rousseau, care afirma că raționamentul
acestuia este același cu raționamentul Împăratului roman Caligula89.
Ulterior, Charles Montesquieu propune un alt mod de a percepe statul, acesta fiind nu doar
un mijloc de organizare bazat pe norme, ci la baza lui stau și factorii fizico-geografici.
Montesquieu susține că nu doar normele juridice definesc statul (fie el monarhie, republică sau un
stat condus de un despot90), ci și climatul. Clima înfluențează direct atitudinea indivizilor care, în

87
Idem, pp. 30-31.
88
Cristea, S., op. cit., p. 67.
89
Rousseau, J.-J., op. cit., p. 8.
90
Sursele principale de inspirație ale lui Montesquieu constau în operele aristotelice; acesta preia clasificarea
aristotelică a regimurilor politice.
39
virtutea stabilirii unei orânduieli, instituie normele social-juridice 91. Astfel, acesta consideră că în
zonele cu climat mai rece, oamenii sunt mai raționali și își modelează conduita în mod conștient,
ci nu pe baza impulsurilor și a pasiunilor. Rațiunea se diminuează treptat odată cu creșterea
temperaturilor, omul acționând impulsiv, vehement. Astfel, și la Montesquieu, dreptul trebuie să
se întemeieze pe rațiune.

3.2.3. Școala raționalistă

Filosofia lui Baruch (Benedict) Spinoza se întemeiază pe ideea că orânduirea socială (prin
norme juridice) trebuie să aibă la bază rațiunea și libertatea de gândire. Statul și dreptul sunt
consecințe ale faptului că indivizii au înțeles că pentru a putea trăi în armonie și în siguranță sunt
nevoiți să își unească forțele individuale prin lege, însă fără cedarea totală a puteri. Ei au datoria
să conlucreze spre binele colectiv și de a sancționa statul (prin păstrarea drepturilor naturale)
atunci când intenția sa nu mai este aceea de a-și proteja cetățenii. Deciziile trebuie luate în mod
colectiv, cu votul majorității, iar atunci când soluțiile respective nu mai sunt favorabile trebuie
schimbate tot prin același mijloc. Spinoza arată că democrația este regimul politic ideal, însă
pentru aceasta subliniază necesitatea educației, a cunoașterii la nivelul întregului stat, astfel încât
legile să poată fi juste și raționale.

3.2.4. Teoriile contractului social

Deși ideea de contract social apare și la teoreticienii dreptului natural (Grotius), adevăratele
baze teoretice ale acestuia sunt puse de reprezentanții teoriei contractualiste, precum Thomas
Hobbes, John Locke și Jean-Jacques Rousseau. Teoria contractualistă se fundamentează pe
ideea că statul, ca formă de organizare politică, a apărut ca rezultat al unui pact social acceptat de
către indivizi, aducând argumente pentru aceasta.
Thomas Hobbes susține că statul suveran este unica sursă a dreptului. În viziunea acestuia,
omul este lup pentru om - „homo homini lupus”, iar statul a apărut ca urmare a încheierii unui
contract social în vederea păcii. Oamenii sunt răi de la natură; starea naturală a oamenilor este
una de război, conflictuală. Statul este singurul care poate realiza și menține pacea, fiind creația
unui contract social prin care cetățenii renunță la anumite drepturi naturale92 în favoarea statului.

91
Cărăușan, M. V., op. cit., p. 32.
92
Ci nu la putere, așa cum susține Hugo Grotius. Contractul se încheie de astfel, între cetățeni și statul totalitar,
Hobbes considerând că aceștia trebuie conduși de un despot. A se vedea în acest sens, Cristea, S., op. cit., p. 67.
40
 John Locke susține de asemenea, că individul este o ființă socială de la natură, însă acesta
nu consideră că starea naturală este neapărat una de război. În teoriile sale, el susține că dreptul
natural are ca fundamente socialitatea indivizilor93 și rațiunea, iar viziunea sa este una cât se poate
de liberală. Indivizii s-au organizat în mod conștient, iar odată cu trecerea timpului relațiile
interumane s-au dezvoltat, complexitatea acestora determinând apariția statului, în urma
încheierii unui contract social între indivizi și stat, cel din urmă având obligația de a-i proteja atât
pe ei, cât și drepturile lor naturale (dreptul la viață, dreptul la libertate, dreptul la proprietate et
caetera.). Se încheie o convenție în urma căreia statului i se deleagă menirea de a garanta și apăra
aceste drepturi (în caz contrar, cetățenii își pot lua înapoi suveranitatea), iar indivizii au obligația
de a fi supuși imperativelor statului.
Ultimul dintre acești reprezentanți și cel împortant, Jean-Jacques Rousseau, privește
contractul social ca „totalitatea voințelor individuale care se contopesc într-o voință generală,
ajungându-se la o comunitate politică prin fuziune”. Starea naturală a omului este strâns legată de
libertate și egalitate, de aceea statul trebuie să garanteze acest drept natural prin normele sale.
Contractul social este pactul prin care indivizii renunță la libertatea lor naturală în favoarea unei
libertăți convenționale, protejate prin contract, de către stat 94.Renunțând la starea sa naturală,
individul devine parte componentă a poporului suveran și se manifestă rațional pentru atingerea
unui ideal comun, conformându-se voinței generale (legii). El trebuie să participe la procesele
politice, având o suveranitate relativă (făcând parte din poporul suveran). Astfel, în lucrarea sa de
referință, „Contractul social”, Rousseau spune că „în locul fiecărui particular contractant, actul
acesta de asociere dă naștere unui corp moral și colectiv, alcătuit din tot atâția membri câte
voturi sunt în adunare [...]un eu colectiv, [...] iar astăzi poartă numele de republică sau corp
politic, fiind numit de către membrii săi stat, atunci când este pasiv, suveran când este activ și
putere când este comparat cu alte formațiuni asemănătoare ”95. Colectiv, contractanții devin
poporul, iar luați individual, ei sunt numiți cetățeni „întrucât participă la autoritatea suverană ăi
supuși, întrucât se supun legilor statului”96.
Suveranitatea poporului este cea care dă legitimitate statului, iar legea nu are valoare decât
prin pactul colectiv.

93
A se înțelege prin socialitate, capacitatea indivizilor de a fi parte componentă a unei comunități și de a se
supune normelor existente în comunitatea respectivă.
94
Rousseau, J.-J. op. cit., p. 15.
95
Idem, pp. 16-17.
96
Idem.
41
 3.2.5. Concepția hegeliană
Filosoful german Georg Willhelm Friedrich Hegel afirma în urma studiilor sale că dreptul
este rațiunea de a fi individului, iar viața acestuia nu poate fi concepută fără existența sa în cadrul
unei comunități. Individul se afirmă prin intermediul dreptului, iar statul se constituie ca un
produs al rațiunii imanente, morale, care se „autorealizează ca istorie, adică în calitate de drept
abstract în care indivizii participă inconștient la autorealizarea ideii de familie, societate civilă,
stat”97.
Hegel atribuie individului o dublă latură, prima în raport cu statul rațional, având obligații
imanente (referitoare la interesul său subiectiv), iar cea de a doua latură fiind legată de statul
propriu-zis, având obligații juridice, transcendente.

3.2.6. Pozitivismul
Pozitiviștii (Auguste Comte, Leon Duguit) consideră că oamenii sunt legați între ei printr-o
interdependență. Ei sunt nevoiți să trăiască solidar, având diverse nevoi, unele individuale, altele
comune, motiv pentru care, pentru a se asigura un echilibru între acestea, impunerea unor norme
juridice generale și universale este absolut obligatorie. Normele devin obligatorii atât pentru
cetățeni, cât și pentru stat, dreptul devenind elementul principal din această trinitate. Dreptul este
cel care fixează rațiunea de a fi a statului și modelează conduita umană.
Hans Kelsen a definit statul prin drept, enunțându-l ca o ordine normativă, o totalitate de
norme juridice impuse în vederea reglementării relațiilor interumane. Statul și dreptul sunt
identice, cel dintâi fiind o personificare a celui din urmă98.
Pe de altă parte, Carré de Malberg considera că statul se supune dreptului, existând un drept
superior dreptului pozitiv creat de stat, drept care decurge din natura solidară a oamenilor. Se
formulează teoria autolimitării statului prin drept, iar ordinea de drept este văzută ca ierarhia
organelor de stat având în frunte Parlamentul - organul legiuitor, ci nu de norme juridice. Modul
de constituire a acestora coincide cu modul de stabilire a normelor juridice care acordă statut
statal autorităților și le oferă competența în diverse domenii. Dreptul este cel care stabilește
ierarhia autorităților statului99.

97
Cărăușan, M. V., op. cit., p. 48
98
Kelsen, H., Teoria generală a statului, Ed. Tiparul „Oltenia”, București, 1928, p. 6 și urm citat în Manda, C.
C., Teoria administrației publice, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 3
99
Cristea, S., op. cit., pp. 99-100.
42
 3.3. Statul de Drept
3.3.1. Considerații generale
Teoria propriu-zisă a statului de drept prinde contur în secolul al XIX-lea, conceptul de stat
de drept - Rechstaat - fiind formulat de doctrina germană, iar mai apoi preluat de doctrinarii altor
state.
Hans Kelsen concepea statul și dreptul ca fenomene identice, deși ideea de stat de drept
apare mult mai devreme100. Pentru acesta, „orice drept este drept de stat și orice stat este stat de
drept, iar ideea de domnie a legii este un principiu formal ce desemnează ansamblul
procedurilor de generare a dreptului. [...] Se poate spune că esența statului de drept este
normativismul”101.
Filosoful de origine germană Immanuel Kant, ca și Rousseau, consideră că că egalitatea
dintre indivizi și libertatea acestora constituie valorile fundamentale ale statului care trebuie
reglementate prin drept. El definește dreptul ca ansamblul reglementărilor care pune în armonie
preferințele arbitrare ale indivizilor, iar statul ca ansamblul de reguli de drept, instituții și indivizi.
Rudolf von Gneist definește explicit statul de drept, acesta fiind unitatea dintre stat și drept,
statul funcționează potrivit regulilor de drept, iar dreptul public primește recunoaștere ca atare și i
se conferă un regim juridic distinct102.
Teoriile statului de drept, de-a lungul timpului, au variat, însă el este specific democrațiilor,
iar principiile după care acesta este organizat rămân valabile pentru fiecare. Aceste principii sunt
separarea puterilor în stat, principiu ce va fi teoretizat în cele ce urmează, alegerea oficialilor
prin votul popular, exprimat în condiţiile respectării regulilor democratice 103, acțiunile statului să
se întemeieze pe lege, suveranitatea poporului,independența justiției și proporționalitatea.
Prin urmare, Statul de drept reprezintă suma a doi termeni: legalitatea (principiul legalității,
„Rechstaat”, „rule of law) sau limitarea și controlul acțiunii statului și a tuturor organelor sale

100
În secolul al XVII-lea, în Anglia aflată sub domnia dinastiei Stuart se promovează „rule of law” - domnia
legii, puterile sunt separate în stat și se organizează justiția independentă. Mai tarziu, în Franța are loc Revoluția
franceză, care instaurează republica democratică și un „sistem nou, a cărui durabilitate se justifică prin eficiența sa”
despre care Jean Rivero conchidea că „a luat ființă ca urmare a unor evenimente istorice” (referitor la birocrația
franceză). A se vedea în acest sens Rivero, J., Droit administratif, ed. a VIII-a., Ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 121.
101
Cărăușan, M. V., op. cit., p. 72.
102
Idem, p. 77
103
Robert Dahl susține că democrația se caractereizează prin garantarea a șase instituții: oficialii aleși prin vot,
alegeri libere și periodice, dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la informare, dreptul de asociere și cetățenie
cuprinzătoare. A se vedea Iancu, D. C., Decizia publică în context democratic - contestare şi negociere, notițe de
curs, Facultatea de Administrație Publică, SNSPA, București.
43
prin lege și respectiv, capacitatea statului de a o asigura și garantarea și respectarea cu strictețe
a drepturilor omului, a libertăților civile, politice, sociale și economice.
Statul de drept este o organizație instituționalizată constituind „un instrument în folosul
oamenilor care îl alcătuiesc, iar existența acestuia presupune un sistem legislativ preocupat în
mod constant de a ocroti personalitatea umană în integralitatea sa și de a-i oferi condiții optime
de dezvoltare”104.

3.3.2. Teorii ale separației puterilor în stat

Democrațiile liberale au ca fundament principiul separării puterilor în stat, a cărui finalitate
constă în protejarea cetățenilor de riscul tiraniei, al instaurării unui regim totalitar sau autoritar
care ar putea pune în pericol drepturile și libertățile acestora.
Principiul separării puterilor în stat a fost enunțat pentru prima dată de către Aristotel, în
lucrarea sa „Politica” afirmând că statul(-cetate) se organizează și funcționează astfel „cea dintâi
dintre aceste părți este adunarea generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; a
doua este corpul magistraților, căruia trebuie să i se hotărască natura, atribuțiunile și modul de
numire; a treia este corpul judecătoresc”105.
Mai târziu, John Locke realizează la rândul său, o analiză a acestor părți sau puteri civile,
clasificându-le astfel: constituantul, legiuitorul, reprezentat de Camera Lorzilor, aceasta fiind
puterea supremă în stat, puterea executivă (aplicarea legilor) şi federativă (deținătoare a puterii
militare și a atribuțiilor privind afacerile externe) și judecătorul.
Având în vedere acestea, Locke descrie două situații, indicând o schemă tripartiă pentru
fiecare dintre acestea. Prima vizează caracterul politic al societății, statul având următoarele trei
funcții/puteri: puterea legislativă, puterea executivă (care include și justiția) și puterea federativă.
Cealaltă situație se referă la cauzele contractului social, distingând astfel între puterea
legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească.
Ulterior, adevăratele baze teoretice ale acestui principiu sunt puse de Charles
Montesquieu, lucrarea sa de referință fiind „Despre spiritul legilor”, prin aceste enunțări punând
bazele statului modern și respectiv, al statului de drept.
El enunțează schema celor trei puteri vitale pentru existența unui stat „sănătos”, lipsit de
tiranie, de excese ale autorității publice și de încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești,
teorie care este încă de mare actualitate, fiind preluată de multe din Constituțiile statelor lumii și
adoptată ca principiu fundamental al unor organizații internaționale: puterea legislativă – puterea

104
Apostol Tofan, D., Instituții administrative europene, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p .34.
105
Aristotel, op.cit., p. 152.
44
de a face legi, executivă – puterea de a pune în aplicare legile și judecătorească – puterea de a
judeca infracțiunile la nivelul particularilor.

La baza organizării statului stă Constituția, legea fundamentală, care stabilește norme privind
structura, organizarea, funcționarea și modul de control al organelor sale, mecanismele de
funcționare statului și de interferență a puterilor sale. Puterile sunt separate în stat, însă ele au
propriile mijloace prin care colaborează, în vederea realizării dezideratelor majore ale statului. În
funcție de aceste mecanisme, se conturează regimul politic al statului. Asupra regimurilor juridice
nu se va mai insista, întrucât ele au fost teoretizate anterior106.

3.3.3. Perspective contemporane

Principiile statului de drept sunt totodată și valori fundamentale ale societății moderne
europene, valori care sunt inalienabile și imprescriptibile cetățenilor. La nivelul Uniunii
Europene, statul de drept reprezintă o cerință obligatorie pentru aderarea la aceasta, fiind
numitorul comun al statelor membre. Aceste valori sunt stipulate în Articolul 10 A din Tratatul de
la Lisabona (2007) astfel că „acţiunea Uniunii pe scena internaţională are la bază principiile
care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea sa şi pe care intenţionează să le promoveze în
lumea întreagă: democraţia, statul de drept, universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidarităţii,
precum şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a dreptului
internaţional”.
Statele membre ale Uniunii se proclamă expres ca state de drept prin Constituțiile lor (sau
prin textele cu valoare constituțională). Spre exemplu, Spania proclamă statul de drept chiar din
primul articol din textul constituțional: „Spania este constituită ca un stat de drept social și
democratic, care apără libertatea, justiția, egalitatea și pluralismul politic ca valori superioare ale
ordinii sale juridice”. Republica Italiană107 și Republica Federală Germană, de asemenea, prin
106
A se vedea Capitolul I, pp. 17-18.
107
Constituția Republicii Italiene, articolul 1: „Italia este o republică, democratică, fundată pe muncă.
Suveranitatea aparţine poporului, care o exercită prin formele şi în limitele Constituţiei” și articolul 2: „Republica
recunoaşte şi garantează drepturile inviolabile ale omului, fie luat aparte fie în formaţiuni sociale unde se dezvoltă
personalitatea sa, şi cere îndeplinirea obligaţiilor inderogabile de solidaritate politică, economică şi socială.”
Constituția Republicii Federale Germane, articolul 1 „(1) Demnitatea umană este inviolabilă. Respectarea și
protejarea acesteia reprezintă obligația tuturor autorităților statului. (2) Poporul german recunoaște că drepturile
omului, inviolabile și inalienabile, reprezintă baza fiecărei comunități, a păcii și a justiției în lume. (3) Drepturile
fundamentale menţionate mai jos sunt obligatorii pentru puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească,
45
Constituțiile lor, sunt state democratice, de drept; suveranitatea lor emană de la popor, ea se
exercită de popor prin alegeri și plebiscite și prin organele care exercită cele trei puteri: puterea
legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească.
Franța proclamă încă din preambulul textului constituțional statul de drept, prin proclamarea
„ataşamentului pentru respectarea drepturilor omului şi principiile suveranităţii naţionale, aşa
cum au fost definite prin Declaraţia din 1789, confirmată şi completată prin preambulul
Constituţiei din 1946 şi pentru drepturile şi îndatoririle definite de Carta pentru mediul
înconjurător din 2004”.
Constituția României stipulează în articolul 1 alineatul 3 că , după cum urmează: „România
este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile
cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă
valori supreme.”.
Democratizarea societății europene (și nu numai) este puternic promovată în ultimele secole,
iar funcționarea democratică a statelor și respectiv, aplicarea principiilor domniei legii și a
separației puterilor statului și garantarea și respectarea drepturilor omului devin un barometru în
ceea ce privește nivelul de consolidare a statului de drept.

ca drept aplicabil în mod nemijlocit”.

46
 CONCLUZII

În concluzie, percepția asupra statului și a dreptului a survenit de-a lungul timpului

modificări, fiecare școală de gândire susținându-și teza proprie, fie inspirată de școlile anterioare,
așa cum teoriile lui Montesquieu și-au găsit inspirația în filosofia aristotelică, fie ca o reacție la
teoriile elaborate anterior, așa cum adeptul teoriilor contractualiste Jean-Jacques Rousseau
reacționează împotriva teoriilor lui Hugo Grotius.
Forma actuală a statului și a dreptului au fost modelate de-a lungul timpului însă, chiar și așa,
ele și-au conservat unele valori istorice, chiar antice: dreptul ca artă a binelui și a echității,
principiile honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere (a trăi în mod onorabil, a nu
vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său) et caetera. Cu toate restructurările pe care acestea le-
au suferit, ele și-au păstrat unele constanțe și în special dreptul, care se continuă din drept.
Statul și dreptul sunt de astfel, dinamice, în concordanță cu societatea globală,
intercondiționându-se reciproc. Teoriile de referință cu privire la raportul dintre acestea au arătat
fie că statul și dreptul sunt identice (pozitivistul Hans Kelsen), fie că statul se situează pe o
treaptă inferioară dreptului, iar statul este creat de drept, fie că în cadrul statului dreptul se
manifestă intrinsec.
Ceea ce este cert însă, pe baza tuturor prezentate, este faptul că statul și dreptul nu pot exista
unul fără celălalt.
Indiferent de evoluția statului, organizarea se realizează prin aplicarea și respectarea unor
reguli, iar pentru ca aceste reguli să poată fi impuse, statul acționează prin organele sale, prin
instituțiile de stat, îndeplinind anumite funcții (legislativă, executivă, judecătorească) și la nevoie,
recurge la forța coercitivă. Instituționalizate, toate aceste reguli sociale devin reguli sau norme
juridice, formând dreptul. Exercițiul puterii de stat trebuie să fie încadrat de drept, care conferă
competență organelor prin care statul își exercită funcțiile și își duce la îndeplinire menirea și
anume satisfacerea interesului general.
Viața statului se desfășoară în conformitate cu normele juridice; prin normele juridice sunt
reglementate mecanismele de organizare, funcționare și control al statului, organele și structurile
sale și tot normele juridice sunt expresia voinței sociale a statului. Dreptul este creat de stat,
pentru stat, ca subiect al raportului juridic de drept. Dreptul legitimează statul, dar este totodată și
instrumentul prin care statul își realizează funcțiile și dezideratele. Statul nu poate schimba
ordinea juridică fără a-și reformula toate fundamentele.
Statul și dreptul sunt astfel, interdependente și inseparabile.
47
 BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii

1. Alexandru, Ioan, Tratat de administrație publică, Ed. Universul Juridic, București, 2008;
2. Alexandru, Ioan, Gilia, Claudia, Ivanoff, Ioan Vasile, Sisteme politico-administrative
europene, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2008;
3. Apostol Tofan, Dana, Instituții administrative europene, Ed. C.H. Beck, București, 2006;

4. Aristotel, Politica, Ed. Antet, București, 2011;

5. Bergel, Jean-Louis, Théorie générale du droit, ed. a V-a, Ed. Dalloz, Paris, 2012;

6. Cărăușan, Mihaela Victorița, Drept administrativ. Volumul I, Ed. Economică, București,

2012;
7. Cristea, Simona, Doctrine juridice, ed. a IV-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

8. Cristea, Simona, Teoria generală a dreptului, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2016
9. Iancu, Diana Camelia, Decizia publică în context democratic - contestare şi negociere,
notițe de curs, Facultatea de Administrație Publică, SNSPA, București;
10. Machiavelli, Niccolò, Principele, Ed. Cartex, București, 2016;
11. Manda, Cezar Corneliu, Elemente de știința administrației, Ed. Universul Juridic,
București, 2012;
12. Manda, Cezar Corneliu, Teoria administrației publice, Ed. C.H. Beck, București, 2013;
13. Montesquieu, Charles, Despre spiritul legilor, Ed. Antet, București, 2011;
14. Năstase, Adrian, Aurescu, Bogdan, Drept internațional public. Sinteze, ed. a VII-a, Ed.
CH Beck, București, 2012;

15. Paraschiv, Daniel-Ștefan, Paraschiv, Ramona-Gabriela, Paraschiv, Gavril, Drept

internațional public, Ed. Pro Universitaria, București, 2014;
16. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
17. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, ed. a IV-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012;
18. Profiroiu, Alina, Știința administrativă, Ed. Economică, București, 2007;
19. Rădulescu, Crina, Bazele constituționale ale administrației publice, suport de curs,
Facultatea de Administrație Publică, SNSPA, București;
20. Rivero, Jean, Droit administratif, ed. a VIII-a., Ed. Dalloz, Paris, 1996;
21. Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, ed. a II-a, Editura Antet, București, 2013;
22. Vanderbilt, Arthur T., Studiind dreptul, Ed. Viga, București, 2016;

48
 23. Vida, Ioan, Statul şi administraţia publică în societatea modernă, Suport de curs,
Facultatea de Administrație Publică, SNSPA, București.

Legislație și documente strategice

24. Declarația Universale a Drepturilor Omului.
25. Tratatul de la Lisabona;
26. Constituția în vigoare a Spaniei;
27. Constituția în vigoare a Italiei;
28. Constituția în vigoare a Germaniei;
29. Constituția în vigoare a Franței;
30. Constituția în vigoare a României.

Surse web
31. http://litigation.findlaw.com/legal-system/presidential-impeachment-the-legal-standard-
and-procedure.html, accesat la data de 5 martie 2017;
32. https://www.marxists.org/romana/m-e/1884/orig/c03.htm, accesat la data de 13 aprilie
2017;

33. https://www.amnesty.org/en/latest/news/2015/10/china-one-child-reform/, accesat la data

de 13 aprilie, 2017;
34. https://ec.europa.eu/home-affairs/sites/homeaffairs/files/what-we-do/policies/european-
agenda-migration/background-
information/docs/communication_on_the_european_agenda_on_migration_ro.pdf, accesat la data
de 13 aprilie 2017;
35. http://www.usem.md/uploads/files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/001_-_Teoria_general
%C4%83_a_dreptului.pdf, accesat la data de 4 mai 2017;
36. http://www.louvre.fr/en/oeuvre-notices/law-code-hammurabi-king-babylon, accesat la
data de 6 mai 2017;

37. http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf, pagina 10, accesat

la data de 6 mai 2017;
38. http://drept.unibuc.ro/dyn_doc/publicatii/revista-stiintifica/Digestele-lui-Justinian-
2011.pdf, accesat la data de 6 mai 2017.

49