Sunteți pe pagina 1din 33

Universitatea Bucureşti

Facultatea de Istorie
Şcoala Doctorală
 

Educaţia în sistemul comunist din România


(anii 1965-1989)
Rezumatul tezei de doctorat
 

Coordonator științific:
Acad. Prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu
 

Doctorand:
Tudosoiu Silvia - Nicoleta
 

2010


 
CUPRINS
INTRODUCERE…………….…….….........................................................….....…6-12

CAPITOLUL I
SISTEMUL EDUCAŢIONAL ROMÂNESC – PERSPECTIVĂ ISTORICĂ.
A. Câteva repere ale învăţământului românesc înainte de anul
1948…………………………………………………………………….....................……13-14
B. Adoptarea principalelor reforme înainte de 1944………........................……14-18
C. Principiile sistemului de învăţământ din România sub regimul democrat
popular (1947-1965) și socialist (1965- 1989)…………….….........................................18-21

CAPITOLUL AL II - LEA
LEGISLAŢIA PRIVIND ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1948 -
1989.
A. Legislaţia învăţământului în
regimul de democraţie populară al lui
Gheorghe Gheorghiu-
Dej.………………………………….…........................................……..…...................…22-42
1. Legea învăţământului din anul 1948………………..................……..............22-34
2. Consecinţele legii învăţământului din anul 1948……….................................34-42
B. Transformări legislative in educaţie după anul
1965…….....................…....................................................................................................42-73
1. Legea învăţământului din anul 1968……………….................................….42-47
2. Legea învăţământului din anul 1978……………..............................…….….47-56
3. Consecinţele legilor din anii 1968 și 1978………………................................56-63
4. Alte reglementări legislative în sistemul educaţional
românesc………………..…………………………………….......................……………63-73

CAPITOLUL AL III-LEA
DIRECTIVE ÎN DOMENIUL EDUCAŢIEI.
A. Lupta de clasă după adoptarea legii din anul 1948……..…............................74-81
1. Definirea conceptului de „luptă de clasă”……………..................................74- 76
2. „Lupta de clasă” în educaţie…………………………….................................76-81
B. Organizarea generală a sistemului educaţional (anii 1965-
1989)………………………………………………………………………......................81-141


 
1. Învăţământul preşcolar…………………………..………...............................81-86
2. Învăţământul primar şi secundar:……………….........................................86-104
3. Învățământul profesional…………………………….................................104- 110
4. Învăţământul superior şi legislaţia românească între anii 1965-
1989……………………………………………………………..…...............................110-130
5. Sprijin pentru învăţământul special………………….................................130-132
6. Formarea cadrelor didactice şi condiţiile de muncă…...............................132-141

CAPITOLUL AL IV-LEA
SISTEMUL „CALITATIV” AL EDUCAȚIEI DUPĂ ANUL 1965.
A. Eşec sau succes în educaţie?...........................................................................142-176
1. Aspectele pozitive ale învăţământului……………...............................…...143-158
2. Aspectele negative ale sistemului de învăţământ între anii 1965-
1989…………………………………………………………….................................…158-167
3. Factorii eşecului sau succesului în educaţie …………................................167-176
B. Didactica şcolară pentru un învăţământ de
calitate………………………………………………………….....................................177-230
1. Manuale şcolare şi auxiliare curriculare. Rolul programelor şi al manualelor
şcolare. ………………………………………..…….....................................................177-193
2. Metode, mijloace şi forme de organizare ale procesului de
învăţământ………….………………………..………………………….......................193-211
3. Publicaţiile ……………………………………………………….................212-220
4. Mass media – factor educativ……………………………………………....220-230

CAPITOLUL AL V-LEA
POLITIZAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI.
A. Limbajul de lemn în educaţie………………………………………….……231-249
1. Definirea limbajului de lemn…………………………………………...….231-242
2. Legitimarea regimului comunist prin limbajul de lemn şi
educaţie………………………………………………………………………………...243-249
B. Educaţia, între propaganda de partid şi realitatea românească (anii 1965-
1989)……………………………....................................................................................249-281


 
1. „Omul nou” şi educaţia socialistă. Caracteristici generale. …..................249-257
2. Propaganda de partid şi educaţia ……….……………………………..….257-262
3. Intensificarea propagandei…………...……….……………………..…….262-281

CONCLUZII…………………………………….………………………….…282-286

BIBLIOGRAFIE……………………………….…............................................287- 298

ANEXE………………………………………...…………………………….…..299-316

 

 
CUPRINS (VOLUM ANEXE)

1. Cuvânt înainte………………………………………………………………...................... 3

2. Introducere……………………………………………………………….........................4-5

3. Opis al documentelor…………………………………………...………....................... 6-15

4. Documente inedite…………………………………….……………........................ 16- 309

5. Concluzii…………………………………………………….…………….......................310


 
INTRODUCERE

Definirea educaţiei la nivelul unui concept pedagogic fundamental, presupune stabilirea unor
repere metodologice necesare pentru delimitarea funcţiilor specifice activităţii de formare-
dezvoltare a personalităţii şi a structurii specifice de proiectare şi de realizare a acesteia.

Etimologia cuvântului, de origine latină, sugerează complexitatea fenomenului educaţiei la


nivelul a trei semnificaţii:

a) Educatio= creştere, hrănire, formare;


b) Educo-educare= a creşte, a hrăni, a forma, a instrui;
c) Educo-educere = a scoate din(….), a ridica, a înălţa.
Cele trei semnificaţii reflectă, în mod gradual, percepţia socială a fenomenului educaţiei,
operabilă din diferite perspective istorice: a) perspectiva limitată, reducţionistă= creşterea,
cultivarea plantelor; b) perspectiva general-umană=„alimentarea”, formarea omului pentru viaţă; c)
perspectiva managerială modernă= conducerea, dirijarea, orientarea unei activităţi.
Comparativ, în funcţie de regimurile politice, putem spune că, educaţia democratică îşi
propune ca ideal dezvoltarea mai complexă a personalităţii umane. În regimul comunist, prin
învăţământ se urmărea ,,crearea” şi educarea omului nou, un om supus ideologiei marxist-leniniste,
partidului şi conducătorului unic al statului. Învăţământul era socotit ca fiind un ,,factor principal
de cultură şi civilizaţie”.

Sistemul de învăţământ asigură rezolvarea uneia dintre cele mai dificile şi mai importante
probleme socio-umane, educaţia şi pregătirea tinerei generaţii, a forţei de muncă, a specialiştilor. De
aceea, în mod firesc, filosoful german Immanuel Kant spunea că „Educaţia este cea mai mare şi
mai grea problemă ce i s-a dat omului spre rezolvare”. În acest context, în România învăţământul
este o prioritate naţională (aşa cum reiese din Legea învăţământului). Învăţământul ca prioritate
naţională este necesar să se dezvolte în contextul interacţiunii dintre cerinţele dezvoltării economico
- sociale şi cele ale dezvoltării resurselor umane.

Pentru intervalul 1948-1989, în educaţie se pot delimita trei mari faze ale evoluţiei şcolii în
R.P.R, şi R.S.R , anume:

a. învăţământul sub dictatul modelului sovietic şi al luptei de clasă (1948 până spre
începutul anilor `60)
b. revenirea spre o relativă normalitate şi spre unele tradiţii româneşti (din 1962/64
până spre anii 1978/1979;


 
c. accentuarea violenţei politice şi ideologice (1978/1979 până în decembrie 1989)
În perioada regimului comunist din România, a fost promovată educaţia în şcoală şi în afara
ei, aceasta reprezentând un simbol al sistemului. Oamenii erau supuşi ideologiei marxist-leniniste,
educaţia, reprezentând doar un mijloc prin care P.M.R. şi apoi P.C.R. s-au menţinut prin forţă
vreme de peste 40 de ani. Astăzi rolul educaţiei este la fel de important ca dintotdeauna, numai că
acum se pune accentul pe demnitatea omului, pe valoare, pe creativitate, competenţă şi calitate,
educaţia reprezentând o prioritate naţională pentru toate statele democratice.

Teza de doctorat propriu- zisă este structurată pe cinci capitole, așa cum reiese și din
cuprinsul lucrării. Astfel, sunt cercetate un complex de probleme ştiinţifico-practice cu referire la
rolul educației în vederea identificării problemelor cu care s-a confruntat societatea românească sub
regimul comunist. Identificând legile în vigoare din anii 1948, 1968, 1978, activitatea mea s-a
centrat pe ultimele două, identificând principiile care au stat la baza adoptării acestor legi, precum și
alte acte normative adoptate în vederea implementării unei orientări educaționale unitare. A fost
analizat sistemul de funcționare al unităților de învățământ din Republica Socialistă România,
investite cu atribuţii de ocrotire, protecţie și educare a copilului în diferite etape ale vârstei sale,
precum şi mecanismele, instrumentele, procedurile utilizate în acest scop. Actualitatea temei
investigate este determinată de problemele actuale cu care se cofruntă sistemul de învățământ chiar
si după anul 1989. Legislaţia, normele şi standardele impuse de partidul în domeniul educației avea
menirea de a promova reformele şi dezvoltarea social-economică, consolidînd capacităţile
administrative ale regimului comunist.

Elaboarea tezei de doctorat – Educația în sistemul comunist din România (anii 1965-
1989), și-a găsit motivația într-o problematică de maximă relevanță pentru preocupările societății
românești, atât la nivel academic, cât și la nivelul participării nemijlocite a cetățeanului la analiza
unui sistem educațional care a avut, plusurile și minisurile sale.

CAPITOLUL I: SISTEMUL EDUCAŢIONAL ROMÂNESC – PERSPECTIVĂ


ISTORICĂ.

A. Câteva repere ale învăţământului românesc înainte de anul 1948. 

Printr-un scurt istoric al sistemului de învățământ din România, se constată evoluția


ascendentă a sistemului educațional românesc, înainte de anul 1948. Educația în limba româna la
nivel superior a început cu secolul XIX , primordial în Moldova la Iași (1814) prin Gheorghe


 
Asachi și în Țara Românească în 1818 prin Gheorghe Lazar. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a
promulgat în anul 1864 învățământul primar obligatoriu și gratuit și tot în timpul domniei lui Cuza
au fost înființate primele universităţi, cea de la Iaşi în 1860 şi de la Bucureşti în 1864, apoi la Cluj
în 1872 şi la Cernăuţi în 1875. Evoluţia firească a învăţământului românesc a fost marcată de o serie
de legi adoptate în perioada interbelică şi de apariţia mai multor şcoli şi universităţi, până la
instaurarea regimului comunist în România.

B. Adoptarea principalelor reforme înainte de 1944.

Legea din anul 1864, deschidea perioada adoptării celor mai importante reforme adoptate pe
teritoriul românesc. Învăţământul românesc de toate gradele a avut ca punct de referinţă, legea
adoptată de Alexandru Ioan Cuza. Învățământul românesc a trecut prin numeroase schimbări de tip
reformă, dar cea mai prolifică etapă pentru educație a fost adoptarea principalelor reforme din
perioada interbelică. În şcoala românească, în perioada interbelică, s-au elaborat şi adoptat cele mai
importante legi cu privire la învăţământ. Acestea au fost: Legea pentru învăţământul primar al
statului şi învăţământului primar normal, din 1924; Legea asupra învăţământului particular, din
1925- absolvenţii puteau intra în ,, anul preparator” al facultăţii, în funcţie de aptitudini şi înclinaţii.
Puteau continua astfel studiile superioare în funcţie de calitatea activităţii în anul preparator. Prin
aceste măsuri se urmărea de fapt o mai bună selecţie pentru învăţământul superior şi implicit
crearea unor elite pentru ţară; Legea pentru învăţământul secundar, din 1928; Legea pentru
organizarea şi funcţionarea învăţământului primar şi normal, din 1939. Legea din anul 1939,
prezintă o importanţă deosebită deoarece a adoptat o programă normală pentru toate şcolile din
România, dar şi o programă suplimentară de adaptare a şcolii la mediul local şi regional. Totodată
a impus obligativitatea fişelor individuale pentru elevi, pentru adaptarea procesului de învăţământ la
particularităţile acestora şi pentru orientare şcolară şi profesională.

După anul 1944, sistemul de învăţământ românesc a avut de suferit din cauza transformărilor
politice , prin venirea la conducerea în martie 1945 a unui guvern ,,de concentrare democratică”, în
frunte cu doctor Petru Groza. În componenţa guvernului de atunci au intrat şi reprezentanţi ai
Partidului Comunist Român, care au avut un rol predominant la Conferinţa Naţională din octombrie
1945. S-au stabilit principalele obiective din sistemul de învăţământ românesc: lichidarea
analfabetismului și reorganizarea întregului învăţământ, de la cel primar până la Universitate, pe
baze democratice.

Scopul declarat al acestei acţiuni era acela de a asigura un minimum de cunoştinţe generale
pentru tânăra generaţie dar şi pentru cei cu calităţi intelectuale deosebite.


 
C. Principiile sistemului de învăţământ din România sub regimul democrat popular
socialist .

Educaţia socialistă avea ca principale caracteristici:

a. Scopul educaţiei consta în socializarea de tip colectivist. Statul partid oferă posibilităţi
egale de instruire pentru toţi: aceleaşi obiective, aceeaşi şcoală, aceleaşi conţinuturi, manualul unic.
b. Adevărul universal este unul imuabil; ideologia marxist-leninistă era cea care îl garanta.
Scopul acţiunilor întreprinse în acest sens era misiunea istorică de desăvârşire a revoluţiei
socialiste.
c. Subiectul este înainte de toate o forţă de producţie. În consecinţă, învăţământul va fi
organizat de o asemenea manieră încât să asigure mâna de lucru conform planificărilor socialiste,
mai ales pentru industria grea, energie și agricultură. Obiectivele educaţiei erau subordonate
obiectivelor economice şi ideologice ale statului-partid.
d. Toate formele conştiinţei sociale (educaţie, ştiinţă, artă, filosofie), sunt subordonate
existentei sociale.
e. Educaţia prin şi pentru muncă era considerată ca fiind „superioară educaţiei burgheze,
intelectualiste şi speculative”. Munca productivă a elevilor şi studenţilor a permis trasarea liniei de
demarcaţie elitiste între intelectuali şi clasa muncitoare, anulând în acelaşi timp diferenţa dintre
munca fizica şi munca intelectuală. Cultul muncii constituia valoarea socialismului.
Integrarea învăţământului cu producţia şi cercetarea devine o temă prioritară, cu tot ansamblul
de aspecte particulare. Colocviul Naţional de Pedagogie din 22-23 decembrie 1980 (organizat de
ISPP sub egida Ministerului Educaţiei şi Învăţământului şi a Academiei de ştiinţe sociale şi
politice), avea ca temă „Modalităţi de integrare a învăţământului cu producţia în vederea
optimizări forţei de muncă” :
a. Învăţământul se fundamenta pe o organizare socială, puternic structurată;
subiectul nu era o entitate autonomă, ci o parte integrată a structurilor stratificate (stat, partid,
colectiv de muncă).
b. Intensificarea propagandei ca model politic.

CAPITOLUL AL II – LEA: LEGISLAŢIA PRIVIND ÎNVĂŢĂMÂNTUL


ROMÂNESC, ÎN PERIOADA 1948 -1989.
A. Legislaţia învăţământului în perioada regimului de democraţie populară a lui
Gheorghiu-Dej.


 
1. Legea învăţământului din anul 1948.

Reforma învăţământului din 3 august 1948, a fost impusă prin Decretul nr. 175 şi cuprindea
39 de articole preluând modelului sovietic în educaţie.

Trebuie reţinut caracterul de masă al învăţământului românesc stabilit prin legea din anul
1948. Tot prin legea din anul 1948, s-a redus durata învăţământului general obligatoriu de la 7 ani
(cât era în perioada interbelică) la 4 ani, iar limba rusă devine obligatorie ca disciplină de studiu în
şcoală după care, în legile învăţământului din anii 1968, 1978, obligativitatea ei a fost retrasă.
Printr-o decizie separată s-au înfiinţat şcoli speciale de doi ani, echivalente cu şcolile medii (liceul)
în Bucureşti, Cluj şi Iaşi , prin care muncitorii între 23 şi 40 de ani ,, indiferent de şcolaritatea
anterioară”, puteau urma cursuri, prin scoaterea din producţie. Absolvenţii şcolilor speciale de doi
ani, care erau admişi la examenul final, se puteau prezenta la examenul de admitere în orice şcoală
din învăţământul superior.

Legea din 1948 a produs schimbări cât se poate de vizibile, cauzate exclusiv de impunerea
unor manuale, a unor programe şi a planurilor de învăţământ existente în sistemul de învăţământ din
U.R.S.S. Reforma din anul 1948, a fost pusă în aplicare începând din anul şcolar 1948-1949 şi
sublinia pe prim plan, principiul orientării politice-ideologice a educaţiei a cărui finalitate era
realizarea „educaţiei comuniste”. Copierea sistemului de învăţământ sovietic, a însemnat pentru
români, reducerea perioadei de şcolarizare în învăţământul general de la 11 la 10 ani. Din anul
1956, s-a revenit la învăţământul de 11 ani.

Legea învăţământului din anul 1948, prin faptul ca a încercat să lichideze analfabetismul
pentru atingerea scopurilor politice şi economice, a contribuit la creşterea nivelului de cultură în
ţară, a oferit posibilitatea maselor să poată citi şi scrie în limba naţională. Se poate concluziona că,
după 1948, politicile de promovare a accesului la educaţie au înregistrat succese însemnate, în ceea
ce priveşte baza materială, efectivele cadrelor didactice, dar mai ales, efectivele şcolarizate de elevi
şi studenţi, în ciuda orientărilor eronate rezultate din copierea modelului educaţional sovietic total
străin tradiţiilor europene acumulate în România anterior anului 1948.

2. Consecinţele legii învăţământului din anul 1948.

Reforma învăţământului din anul 1948, a fost corectată de acte normative emise în perioada
imediat următoare.

10 
 
În anul, 1951 la Bucureşti a fost creat Institutul de perfecţionare a cadrelor didactice, după
care a urmat fondarea Institutului de ştiinţe pedagogice, a Serviciului Didactico - Metodic din
Ministerul Învăţământului şi Culturii, precum şi crearea cabinetelor metodice în centrele judeţene.
Evoluţia gândirii pedagogice şi a instituţiei şcolare, în mod spontan sau deliberat, evenimentele sunt
grupate în jurul principalelor schimbări radicale care intervin periodic în structura sistemelor de
învăţământ. În acest scop, Ministerul Învăţământului Public, a adoptat în martie 1956 o hotărâre
prin care s-a mărit durata învăţământului românesc de la 10 la 11 ani (era vorba de fapt despre o
revenire la nr. de ani alocaţi învăţării înainte de 1948). Învăţământul superior înregistrează, de
asemenea, evoluţii ascendente în ceea ce priveşte cifrele de şcolarizare, în comparaţie cu anul 1938
(28 700 studenţi) ajungându-se, în anul 1956, la un număr de 62 700 studenţi. Este evident că aceste
rezultate semnificative s-au datorat, în primul rând, sporirii permanente, după 1948, a alocaţiilor
bugetare repartizate Ministerului Învăţământului. De la 1 682 milioane lei alocaţii, în acest scop, în
1951, se ajunge la 2 196 milioane lei alocaţi în 1956, la 2 917 milioane lei, în 1959, la 6 529
milioane în lei, în 1965, la 9 235,1 milioane lei, în 1970, la 12 822,8 milioane lei, în 1975 şi la 17
691,2 milioane lei, în 1980.

Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din 19-20 august 1953 a dirijat practic întreaga politică de
învăţământ (până la legea învăţământului din anul 1968), deoarece odată cu acest eveniment,
conducerea întregului învăţământ a fost concentrată într-un singur minister, Ministerul
Învăţământului. Era vorba de fapt de contopirea Ministerului Învăţământului Public, a Ministerului
Învăţământului Superior şi Direcţia Generală a Rezervelor de Muncă. Noul minister îndruma,
conducea şi coordona învăţământul de cultură generală, învăţământul mediu şi superior. Avantajul
creării unui singur minister sub numele de Ministerul Învăţământului a reprezentat un avantaj al
sistemului de învăţământ românesc pentru că permitea dezvoltarea armonioasă a tuturor treptelor de
învăţământ, fără a mai exista discrepanţe între toate formele de învăţământ.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri de la începutul anului şcolar 1958-1959, se


generalizează învăţământul de 7 ani. Atunci se sărbătorea împlinirea a 10 ani de la reforma
învăţământului din august 1948, sub lozinca: „Hotar între şcoala burgheză şi şcoala nouă
socialistă”. Noul plan de învăţământ introdus odată cu începerea anului şcolar 1959/1960
reglementa predarea cunoştinţelor industriale şi agricole în şcoala generală şi liceu. Astfel, pentru
şcolile de la oraşe, s-a prevăzut predarea cunoştinţelor elementare despre producţia industrială şi
efectuarea lucrărilor practice de atelier în 3 ore pe săptămână la clasa a V-a şi 4 ore pe săptămână la
clasele a VI-a şi a VII-a. pentru şcolile de la sate s-a prevăzut predarea cunoştinţelor agricole şi
lucrărilor practice agricole în câte 4 ore pe săptămână la fiecare dintre clasele V-VII. La sate se

11 
 
făcea pregătirea practică agricolă continuă de 12 zile, pe an, a 5ore pe zi la clasele V-VIII, la
începutul anului şcolar.

Totuşi, reforma stalinistă a învăţământului din 1948 îndepărtase şcoala românească de la


tradiţiile sale moderne de şcoală europeană de dinainte de 1948, prejudiciind calitatea actului
educativ.

B. Transformări legislative în educaţie după anul 1965.

1. Legea  învăţământului din anul 1968.

La 13 mai 1968 Marea Adunare Naţională votase cu 430 pentru şi 2 contra, Legea nr. 11
privind Învăţământul în Republica Socialistă România.  Expunerea de motive preciza că legea a ţinut
seama de ,,valoroasele tradiţii ale învăţământului românesc şi experienţa înaintată a pedagogiei
universale. Conform acestei legi, accesul la educaţie a fost garantat pentru toţi, indiferent de
naţionalitate, rasă, sex sau religie, învăţământul a fost stabilit ca fiind de stat şi gratuit -
învăţământul obligatoriu - stabilit în 1965 la 8 ani - a fost prelungit la 10 ani. Cultelor religioase
recunoscute de stat li s-a garantat dreptul de a organiza şcoli pentru personalul clerical, minorităţilor
naţionale li s-a garantat dreptul de a studia în limba maternă.

Prin legea din anul 1968 se stabileau 6 trepte de instruire: preșcolar, cu grădiniţe de copii de la
3 la 6 ani; învăţământul obligatoriu de cultură generală cu o durată de 10 ani, clasele IX și X fiind în
acelaşi timp și anii I şi II de liceu; licee de 2 tipuri: a) de cultură generală (4 ani) cu secţii real sau
umanist (art.33) b) de specialitate (4-5ani) cu diferite profile. În unele unităţi instruirea „se poate
desfăşura şi într-una din limbile moderne de largă circulaţie" (articolul 10).

Învăţământul profesional şi tehnic, şcolile de maiştri şi cele de specializare postliceală


formează un titlu separat (al IV-lea) al legii (articolele 71-117). Învăţământul superior cu durata de
la 3 la 6 ani (art.118- 152) se desfăşura în universităţi si institute (inclusiv cele pedagogice).

2. Legea învăţământului din anul 1978.

Legea educaţiei şi învăţământului nr. 28 din 21 decembrie 1978, publicată în Buletinul


Oficial nr. 113 din 26 dec. 1978, reliefeaza relaţia de subordonare a învăţământului, ideologiei
comuniste şi politicii PCR. În şedinţa din data de 21 decembrie 1978, Marea Adunare Naţională a
adoptat noua lege a educaţiei şi învăţământului- Legea nr. 28. Obiectivele fundamentale ale
învăţământului, aşa cum sunt prezentate în preambul, erau fixate pe temeiul „Programul Partidului
Comunist Român de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României

12 
 
spre comunism”.  Legea nr. 28, care era de fapt cea de a treia lege a perioadei comuniste în
România, era o emanaţie pur comunistă fiind rezultatul unei gândiri şi a unor principii socialiste.

Legea din 1978 conţine o parte introductivă foarte detaliată care ,,lămureşte” rolul
învăţământului în ,,traducerea în viaţă a programului partidului de făurire a noii societăţi” .
Prezintă astfel în mod categoric subordonarea învăţământului, faţă de politica de partid.

Ideile şi directivele liderului P.C.R. privind școala au fost încorporate în Legea educaţiei si
învăţământului (nr.28) din 21 decembrie 1978. Pe lângă cuprinderile ce reluau pe cele din 1968,
sunt de reţinut: politizarea accentuată; o anume ierarhizare a disciplinelor, precum şi principiul
obligatoriu al integrării învăţământului cu producţia.

Ierarhizare disciplinelor serealiza prin însuşirea concepţiei revoluţionare despre lume; ştiinţe
fundamentale exacte - matematică, fizică, chimie, biologie, etc.; cunoaşterea istoriei şi culturii
patriei (art. 10); Practica de producţie era programată în şcoli şi întreprinderi şi alte unităţi
economice.

Din legea nr. 28 se desprind câteva aspecte:

- Legea are un caracter naţional, dar fără a fi ruptă de caracterul legilor din celelalte ţări ale
lumii;
- Legea respectă caracterul totalitar al legilor emise în anul 1948 şi anul 1968.
O alta noutate a legii din 1978 este aceea, că prin legea mai sus amintită se precizează rolul
politico-ideologic al ştiinţelor sociale într-un text de lege. În capitolul IV, referitor la Bazele
generale ale educaţiei si învăţământului, nouă articole prezintă amănunţit importanța ştiinţelor
sociale în realizarea activităţii politico-ideologice.
3.Consecinţele legilor din anii 1968, 1978.
Disfuncţiile înregistrate în aplicarea în practică a unora dintre prevederile legii învăţământului
din 1968 deja prezentate – fluctuaţiile cifrei de şcolarizare, la unele categorii de învăţământ,
nerespectarea calendarului prevăzut pentru generalizarea deplină a şcolii de cultură generală de 10
ani, creşterea procentului de abandon şcolar după clasa a VIII-a, dar, mai ales, intenţia declarată a
conducerii statului de a proceda la o sporire a controlului politico-ideologic, asupra şcolii româneşti,
alterându-i astfel misiunile tradiţionale formativ-educative, au determinat o serie de perturbări şi
dificultăţi în funcţionarea unităţilor şcolare în anii `70, agravate, ulterior, de colapsul economic din
ultimii ani ai dictaturii ceauşiste (1980–1989). Totuși între anii 1968 și 1989, s-au înregistrat
progrese remarcabile, în privința creșterii numărului de elevi încadrați în unitățile de învățământ. În

13 
 
1972/1973, se aprecia că în şcolile din România învăţau peste patru milioane şi jumătate de elevi şi
studenţi şi că un locuitor din 5 era cuprins într-o formă de învăţământ. În acelaşi an funcţionau
2.465 şcoli de cultură generală cu clasele 1–10 ce cuprindeau aproape 91% din copiii între 6–16 ani,
în timp ce în învăţământul liceal erau cuprinşi 505.000 elevi.

Învăţământul profesional pregătise între 1949 şi 1972 un număr de cca. 1. 200.000 muncitori,
alţi 2.500.000 fiind calificaţi prin cursuri organizate la locul de muncă. Corespunzător, numărul
studenţilor practic s-a dublat, între 1960/1961 şi 1972/1973, ajungând să se cifreze la un număr de
144.000 studenţi la nivelul întregii ţări.

Se înregistrau însă şi unele neajunsuri. Deşi numărul studenţilor se dublase în 1972/1973,


comparativ cu 1960/1961, el scăzuse faţă de efectivele de 151.885 studenţi, înregistrate în
1970/1971. De asemenea, nu se reuşise stabilizarea în suficientă măsură a şcolii generale de 10 ani,
în acest sens înregistrându-se sporirea procentului copiilor care întrerupeau şcoala, după terminarea
clasei a VIII-a, de la 40% în anul şcolar 1969/1970, la circa 63% în anul şcolar 1972/1973. De
aceea, s-au adoptat măsuri energice de consolidare a organizării şi funcţionării şcolii de 10 ani, a
cărei generalizare a fost prevăzută a se încheia în anul şcolar 1976/1977, în loc de 1972/1973, cât se
stabilise, iniţial, prin lege, în 1968.

Corespunzător, în învăţământul preşcolar erau înregistrate în anul şcolar 1972/1973, un număr


de 11.542 grădiniţe de copii, ce cuprindeau un procent mediu de 44,3% din totalul copiilor între 3–6
ani, din întreaga ţară (47,5% în mediul urban, 42,4% în mediul rural), foarte departe însă de
procentul total de 80% stabilit în 1968.

Tot ca o consecință a legilor aplicate în perioada comunistă, legea din anul 1968, renunţase la
noţiunea de învăţământ mediu şi vorbea direct de învăţământul liceal - licee de cultură generală şi
licee de „specialitate”. În anii `70 au existat cu precădere licee industriale şi agricole, iar odată cu
anul şcolar 1977/1978 dispar liceele ,,real – umaniste” înlocuite cu cele de matematică fizică. La
începutul anilor `80 liceele industriale, agro -industriale şi silvice reprezenta cca 86, 5%; toţi ceilalţi
cca. 13,5%.Școala pregătea îndeosebi muncitori calificaţi şi tehnicieni, repartizaţi în producţie de
îndată ce absolveau unul dintre profilele amintite mai sus. Scopul sistemului educaţional românesc,
în anii `70 şi `80, era acela de a forma cadre medii, pentru a asigura o clasă muncitoare foarte
numeroasă. Fără a pune în practică acest scop, sistemul comunist din România, putea să-şi piardă
credibilitatea pentru că regimul însuşi se identifica cu masele.

14 
 
Începând cu anul 1980, s-a ţinut primul Congres al Educaţiei şi Culturii Socialiste. Desfăşurat
la data de 12-13 februarie 1980, Congresul, aproba „problemele fundamentale ale dezvoltării şi
perfecţionării învăţământului de toate gradele în concordanţă cu cerinţele dezvoltării economice şi
sociale ale ţării, planurile de învăţământ şi asigurarea pregătirii şi perfecţionării cadrelor didactice, a
manualelor şi bazei materiale necesare îmbunătăţirii necontenite a procesului instructiv- educativ ;
creşterii rolului şcolii în viaţa societăţii, în instruirea şi educarea tinerei generaţii.

4. Alte reglementări legislative în sistemul educaţional românesc.

Ca urmare a aplicării legilor din anii 1968 și 1978, învățământul românesc a fost completat cu
o serie de reglementări legislative. Prin legea nr. 2 din 18 martie 1971, se stabilea modul prin care
urma să se desfăşoare perfecţionarea pregătirii profesionale a lucrătorilor din unităţile socialiste. Era
vorba practic despre o ,,reeducare” deoarece, activităţile de perfecţionare a pregătirii profesionale
reveneau ministerelor.

Prin Decretul nr. 261, din 29 iulie 1971, Ministerul Învăţământului avea să fie condus de
Colegiul Ministerului, format din ministru, primul adjunct al ministrului, adjuncţii ministrului şi
secretarul general, directori generali şi directori din minister, din conducători ai unor unităţi
subordonate, precum şi din cadre didactice, oameni de ştiinţă şi alţi specialişti.

La alineatul 4 al articolului 6 din decretul amintit mai sus, se specifica faptul că:,, Ministrul
este preşedintele colegiului şi îndrumă şi coordonează întreaga activitate a acestuia: în lipsa
ministrului, atribuţiile de preşedinte se îndeplinesc de primul adjunct al ministrului”.

În numele educaţiei comuniste şi pentru a preamări cultul conducătorului, Nicolae Ceauşescu


a luat iniţiativa de a realiza Festivalul Naţional al Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste
,,Cântarea României”. Prima ediţie s-a desfăşurat în 1976-1977, cu etape de masă, judeţeană sau
republicană. Acest festival s-a desfăşurat cu regularitate până în anul 1989, şi a antrenat din ce în ce
mai mulţi elevi, cadre didactice, artişti. De exemplu, amploarea acestui festival este reliefată de
numărul mare al participanţilor - la ediţia din 1979-1980 au participat peste 120.000 de formaţii
cultural-artistice şi circa 2.500.000 de artişti şi creatori.

Prin Legea nr. 12 din 2 iulie 1976, Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste România
a adoptat un articol unic prin care ,,Se aprobă Decretul Consiliului de Stat nr. 14/ 1976 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unităţilor de producţie, cercetare, proiectare şi servicii
pentru integrarea învăţământului superior cu producţia şi cercetarea ştiinţifică”. Astfel studenţii
puteau fi integraţi în producţie mult mai uşor , fiecare pe specialitate lui. Toate aceste decrete legi,

15 
 
elaborate în afara legilor învăţământului, aveau menirea să îmbunătăţească sistemul de învăţământ
românesc, care deşi se îndepărta de modelul sovietic, tindea tot mai mult spre un sistem comparativ
cu al altor state comuniste.

În deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, s-au elaborat o serie de măsuri de către Ministerul
Educaţiei şi Învăţământului care, împreună cu toţi factorii consideraţi educaţionali, elaborează şi
trimite în unităţile de învăţământ o serie de regulamente, scrisori metodice, metodologii, precizări
etc. care au fixat cadrul general în care urma să se desfăşoare activitatea didactică. Aşa au fost:
Statutul personalului didactic; Regulamentul privind activitatea elevilor din învăţământul primar,
gimnazial, liceal, profesional şi de maiştri (1983); Regulamentele de organizare şi funcţionare a
internatelor şi cantinelor şcolare (1977); Regulamentul asociaţiilor sportive şcolare (1977);
instrucţiuni privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de educaţie fizică şi sport în învăţământul
preşcolar, primar, gimnazial, liceal şi profesional (1986); Regulamentul concursurilor şcolare pe
discipline de învăţământ şi pe meserii (1986); Precizări cu privire la organizarea şi desfăşurarea
orelor de informare politică în şcolile gimnaziale, licee şi şcoli profesionale (1987); Întrecerea
socialistă în învăţământ (pentru uz intern) (1984); Regulamentul de organizare şi funcţionare a
colonilor, taberelor, satelor de vacanţă, excursiilor, expediţiilor, cluburilor de vacanţă (1983).

Modernizarea învăţământului însemna de fapt acţiunea de adaptare a acestuia, în toate


componentele sale esenţiale la cerinţele actuale ale societăţii, de a fi în pas cu progresul, de a
răspunde adecvat la comanda socială.

CAPITOLUL AL III-LEA: DIRECTIVE ÎN DOMENIUL EDUCAŢIEI.

A. Lupta de clasă după adoptarea legii din anul 1948.

1.Definirea conceptului de „luptă de clasă”.

Karl Marx şi Friedrich Engels, prin lucrarea „Manifestul Partidului comunist”, din anul 1848
au dat, pentru prima dată în istoria gîndirii social-politice, o explicaţie ştiinţifică a luptei de clasă.
Ei au arătat că „istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria luptelor de clasă“.

Astfel, contradicţiile din societate au un caracter obiectiv şi se manifestă, atunci cînd sînt
ireductibile, prin lupta de clasă, care cuprinde principalele sfere ale vieţii sociale: economică, socio-
culturală, politică, religioasă.

16 
 
2. „Lupta de clasă” în educaţie.
Odată cu reforma învăţământului din anul 1948, începând cu anul şcolar 1948/1949, din
Universitatea Bucureşti, au fost scoşi din funcţii mai multe cadre didactice, proces ce a continuat şi
in 1949-1950. În anul 1950, doar 10% dintre cadrele didactice aflate în funcţie în anul 1944, îşi mai
desfăşurau activitatea. La facultatea de drept, din 45 de cadre didactice, după anul 1950, mai figurau
doar 4. Hotărârea 1003/1957 din 10 iulie 1957 avea ca scop , îndepărtarea din funcţii a cadrelor
didactice care nu corespundeau ,,din punct de vedere politic al originii sociale”. Lupta de clasă s-a
manifestat nu numai prin epurarea din şcoli şi universităţi a elevilor şi studenţilor, ci şi în rândul
cadrelor didactice. Revenirea spre normalitate în învăţământul românesc, s-a produs prin relativa
destindere în plan ideologic şi îndepărtarea României de U.R.S.S. Astfel s-au păstrat unele tradiţii
româneşti (din 1962/64 până spre anii 1978/1979); Mai mult după câţiva ani de represiune,
comuniştii au conştientizat că motivaţia ideologică şi politică a candidaţilor nu este suficientă
pentru că, persoanele selectate nu aveau o pregătire adecvată. Măsura imediată care s-a impus ca o
necesitate a dezvoltării industriei, a fost aceea de a selecta pentru politehnică şi alte institute
tehnice, candidaţii cei mai bine pregătiţi. Mai târziu, această măsură a fost implementată pentru
întreg învăţământul românesc.

B.Organizarea generală a sistemului educaţional (anii 1965-1989)


1. Învăţământul preşcolar

Învăţământul preşcolar românesc se numără printre subsistemele de învăţământ cu cea mai


lungă tradiţie, care încă de la începuturi a răspuns prompt noutăţilor din domeniul educaţiei copiilor
mici. Începând cu legea din anul 1948, s-a acordat o atenţie sporită învăţământului preşcolar. Copiii,
între 3 şi 7 ani, erau şcolarizaţi în unităţi de învăţământ preşcolar – grădiniţe cu orar zilnic,
săptămânal, sezonier – organizate, în timp, într-o adevărată reţea naţională subordonată şcolilor
elementare din teritoriul de reşedinţă, sau unor unităţi administrativ-economice. În anii ‘70-’80,
învăţământul preşcolar a fost permanent infuzat cu idei, concepţii, practici inovative, inspirate de
cercetări din ţară sau din străinătate, care au creat premisele unor schimbări întotdeauna benefice
pentru copil dar şi, de cele mai multe ori, cu impact deosebit asupra întregului sistem educaţional.

2. Învăţământul primar şi secundar


a. Învăţământul obligatoriu de 8 ani. Ciclul primar și ciclul gimnazial.

Era organizat după anul 1948 în şcoli de stat. Dispariţia şcolilor private ca urmare a legii din
anul 1948, s-a menţinut şi prin legile învăţământului din anii 1968 şi 1978. Totuşi, un fapt pozitiv,
înregistrat după 1948, l-a reprezentat încadrarea în învăţământul elementar (primar), în decurs de

17 
 
câţiva ani, practic, a tuturor copiilor de vârstă şcolară între 7–11 ani (deja, în anul şcolar 1948/1949,
fusese şcolarizat, în această categorie, un procent de circa 92,1%8, fapt ce reprezenta pentru acest
nivel de învăţământ împlinirea unui deziderat istoric – şcolarizarea integrală a tuturor copiilor de
vârstă şcolară.

Învăţământul primar (pe atunci de obicei clasele I-IV) dădea pregătirea necesară unui elev
silitor ca să reusească la examenul de admitere în liceu (pe atunci cu o durată de 8 ani), fără să
recurgă la meditaţii. Şcola a asigurat elevilor o bună pregătire (cu precădere între anii 1965-1989.
Munca patriotică era o condiţie impusă elevilor şi studenţilor. Pe lângă faptul că mergeau la şcoală,
dintre activităţile curente ale pionierilor mai amintim : plantarea de arbori şi de pomi fructiferi,
participarea la activităţi precum : strânsul recoltelor, înfrumuseţarea curţii şcolii şi parcurilor,
colectarea de maculatură, textile şi metale şi chiar sticlă. Mai mult aceste acţiuni aveau forme tot
mai diversificate, pentru o mai largă cuprindere în acţiuni cu caracter patriotic-revoluţionar. De
exemplu :,, Marșul Victoriei ”, „Asaltul Carpaţilor”, „Ambasadori prieteniei pioniereşti”,
„Căutătorii de comori”, festivalurile cultural- artistice, de poezie şi cântece patriotice etc.

Însă şi răsplata era pe măsura aşteptărilor. Elevii primeau burse, manuale gratuite, hrană la
cantine la preţuri foarte mici, se organizau pentru ei concursuri şi tabere şcolare şi se organiza chiar
şi pomul de Crăciun. Printr-un Decret al Consiliului de Stat din 9 decembrie 1976 (nr. 405), s-a
alocat suma de 60 de milioane lei în vederea organizării pomului de iarnă pentru copii (art. 1),,Se
alocă suma de 60 milioane lei din rezerva bugetară, în vederea organizării pomului de iarnă pentru
copii”.

c.Învăţământul liceal.

Liceul asigura o pregătire cuprinzătoare la secţiile "reală" sau "umanistă"; bacalaureatul era
un examen greu, iar diploma respectivă avea însemnătate. Industria me ditaţiilor dezvoltată tot mai
mult, la scară naţională, din anii '60 si '70, era chiar şi în anii războiului 1939-1943, o excepţie,
întâlnită în anumite cazuri la Politehnică si Medicină.

În anii `70 au existat cu precădere licee industriale şi agricole, iar odată cu anul şcolar
1977/1978 dispar liceele ,,real- umaniste,, înlocuite cu cele de matematică fizică. La începutul
anilor `80, liceele industriale, agro- industriale şi silvice reprezenta cca 86, 5%; toţi ceilalţi cca.
13,5%. Şcoala pregătea îndeosebi muncitori calificaţi şi tehnicieni, repartizaţi în producţie de îndată
ce absolveau unul dintre profilele amintite mai sus.

18 
 
La începutul anilor `80, planurile de învăţământ ale multor licee aveau prevăzute activităţi
tehnice practice foarte mari, ajungând în anumiţi ani de studii, la 4-5 ore pe săptămână, la care se
adăuga şi o perioadă în producţie ( de o zi pe săptămână in R.S.R.- în anul 1972). Deci, dintr-un
total de 31-33 ore pe săptămână, rezulta că pregătirea tehnico-practică depăşea 10-15 % din timpul
consacrat pregătirii elevilor.

3. Învățământul profesional:

Învățământul profesional reprezintă o formă pentru pregătirea muncitorilor calificați.

Pregătirea muncitorilor se realiza prin cursuri profesionale pentru ucenici și gimnazii


industriale.
Pentru a putea fi admis la aceste școli, studiile necesare pentru admitere erau: - la cursurile
profesionale pentru ucenici- cel puțin 4 clase primare;
- la gimnazii era nevoie doar de 4 clase primare.
În privința vârstei pentru admitere și a duratei studiilor:
- La cursurile profesionale pentru ucenici vârsta era de cel puțin 14 ani, iar durata studiilor de
3-4 ani în funcție de complexitatea meseriilor;
- La gimnazii, vârsta minimă era de 11 ani iar cea maximă de 15 ani, iar durata studiilor era
de 4 ani.
Dacă în anul școlar 1938/1939 în acest tip de învățământ erau încadrați 39.250 elevi, în anul
școlar 1972/1973 numărul lor se ridica la peste 330.000.
Începând cu anul școlar 1976/1977, s-au creat condiții favorabile ca școala profesională și
ucenicia să dea tinerilor numai cunoștințe profesionale și deprinderi practice pentru exercitarea
profesiei. Formarea muncitorilor calificați era asigurată prin:

- dezvoltarea pregătirii profesionale prin cursuri de calificare de scurtă durată (până la 6 luni)
pentru fracțiuni de meserii și meserii simple; pregătirea muncitorilor din aceste categorii de meserii
prin cursuri de lungă durată era interzisă.
- pregătirea muncitorilor pentru meserii cu un grad de complexitate mai ridicat s-a realizat
prin școala profesională și de ucenicie; În condițiile generalizării primei trepte a liceului, se putea
realiza o pregătire politehnică ( în două meserii apropiate) și totodată se reducea durata școlii
profesionale la maximum un an/ un an și jumătate.
Procesul instructiv- educativ se desfășura pe baza unor planuri de învățământ elaborate
diferențiat, în funcție de meseriile în care se pregăteau elevii. Ponderea pregătirii practice reprezenta
la jumătatea anilor `80 circa 71,5% din totalul timpului destinat școlarizării, cea a disciplinelor de

19 
 
specialitate, tehnice și tehnologice specifice meseriei- 21,5%, iar a disciplinelor și activităților
politico- educative și sportive, care formează trunchiul comun pentru toate meseriile – 7%.

4. Învăţământul superior şi legislaţia românească între anii 1965-1989.


Învăţământul superior din Republica Socialistă România se regăsea în toate cele trei legi
adoptate în perioada comunistă. Trebuie precizat faptul că: ,,La examenul de admitere în
învăţământul superior, teoretic, se putea prezenta orice absolvent de studii liceale sau şcoli
pedagogice”, însă în realitate conta mai mult ,, originea sănătoasă” decât pregătirea viitorului
student. . Ca o consecinţă a aplicării legilor, la sfârşitul anului 1970, erau înmatriculaţi 164.567 de
studenţi în cele 42 de instituţii de învăţământ superior existente, inclusiv în cele şapte universităţi
(Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Craiova, Braşov, şi Galaţi). Învăţământul superior, în anul
şcolar 1970-1971 era reprezentat de 18 centre universitare cu 195 de facultăţi.
Odată cu Tezele din iulie 1971, România intrase în etapa ''revoluţiei culturală'' şi faza finală a
regimului comunist: faza dictaturii comuniste. Păstrând câteva dintre prevederile legii din 1968
(principii de bază, durata învăţământului obligatoriu etc.), noua Lege a Învăţământului promulgată
în 1978 de regimul totalitar a introdus oficial propaganda ideologică în şcoli şi a combinat
învăţământul cu producţia industrială. Instituţiile de învăţământ superior au fost trecute sub tutelajul
întreprinderilor de stat, iar elevii şi studenţii au primit chiar şi cote de producţie.

5.Sprijin pentru învăţământul special.

În timpul regimului comunist, educaţia copiilor în dificultate a suferit sever, atât datorită
politicii specifice de negare cât şi sub-finanţării. Pentru preşcolarii şi elevii cu dificultăţi de
învăţare, adaptare şi integrare socială, precum şi pentru cei cu deficienţe mintale, fizice, senzoriale,
de limbaj, socio-afective şi de comportament, sau cu deficienţe asociate. Învăţământul special avee
ca scop instruirea, educarea, recuperarea, reabilitarea şi integrarea socială a copiilor/elevilor.

Excluderea şi izolarea aproape completă a majorităţii copiilor aflaţi în dificultate în instituţii


de tip rezidenţial ( în mod obişnuit organizate în locuri izolate), devenise o practică curentă a
regimului comunist care prin sindromul perfectionist a anulat existenţa unor astfel de probleme
sociale. Datorită degradării continue a condiţiilor de viaţă în ultima perioadă, (cu precădere în anii
80), un număr important de copii din instituţiile rezidenţiale nu erau în realitate copii cu nevoi
educaţionale speciale - fiind înmatriculaţi de părinţii lor pentru a beneficia de asistenţa minimă
asigurată de aceste instituţii.

6. Formarea cadrele didactice şi condiţiile de muncă.

20 
 
În timpul regimului comunist, s-a accentuat managementul centralizat al resurselor umane în
învăţământ şi planificarea educaţională privind angajarea cadrelor didactice, care a devenit din ce în
ce mai rigidă. Angajarea iniţială a cadrelor didactice se realiza pe baza ''repartiţiei'' reglementată şi
supravegheată de autorităţile centrale.
Anul şcolar 1959/1960 a fost anul în care s-a ţinut prima sesiune de examene pentru
definitivare în învăţământ, pentru ca apoi în anul şcolar următor (1960-1961) să se organizeze
pentru prima oară examenele pentru obţinerea gradului didactic II, examen care consta în elaborarea
de către candidat a unei lucrări personale, cu caracter metodico - ştiinţific, ce urma să fie susţinută
în faţa unei comisii. Pe lângă aceasta, candidatul înscris la examenul de grad avea obligaţia de a mai
susţine şi două examene orale: unul la specialitate şi altul la marxism - leninism. Ulterior a fost
introdus şi examenul pentru obţinerea gradului didactic I.

CAPITOLUL AL IV-LEA. SISTEMUL „CALITATIV” AL EDUCAȚIEI DUPĂ ANUL


1965.

A. Eşec sau succes în educaţie?

Perfecţionarea învăţământului în România sub regimul comunist a avut câteva repere foarte
importante, care în linii mari se regăsesc şi astăzi în învăţământul românesc. Dintre acestea
amintim: a. Asigurarea cuprinderii tinerilor în şcoală pentru un învăţământ de 12-13 ani;
b.Actualizarea conţinutului învăţământului, prin raportare la noile descoperiri ştiinţifice; c.
Policalificarea; d. Integrarea învăţământului cu activităţile practice.

De aceea , valori ca dreptate, egalitate, echitate, omenie, conştiinciozitate, disciplină,


participare la munca activă de dezvoltare a societăţii, cinste, corectitudine, încredere reciprocă etc.
sunt elemente cu funcţie formativă în structura şi dinamica internă a educaţiei, un model de
atitudine înaintată în întreaga lor viaţă.
1. Aspectele pozitive ale învăţământului românesc.
Ca aspect pozitiv pe deoparte, dar necesar si obligatoriu pe de alta parte, sunt sumele mari de
bani alocate pentru învățământ de către regimul comunist.

Un alt aspect pozitiv a fost atribuirea unor denumiri noi care să elogieze personalităţi prin
prisma unor institute (ex. Institutul de istorie din Bucureşti al Academiei Republicii Socialiste
România va purta denumirea de ,, Nicolae Iorga”, prin Hotărârea nr. 1621 din data de 24 noiembrie
1965 de la Bucureşti.

21 
 
Tot ca un aspect pozitiv poate fi considerat şi, înfiinţarea unor unităţi de învăţământ special
(încă din anul 1948) pentru copiii cu handicap psihic şi locomotor precum şi a mai multor institute:
Institutul de Construcţii Bucureşti, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”
Bucureşti, Institutul de Petrol şi Gaze Bucureşti şi Institutul de Mine din Petroşani. Ca aspect
pozitiv este privit şi nivelul de pregătire al elevilor care ajungeau în învăţământul superior, în
special în ceea ce priveşte disciplinele fundamentale (matematica şi ştiințele naturii: fizica, chimie,
biologie, psihologie). Între studenții diferitelor facultăţi (în învăţământul superior tehnic, in special)
exista o deosebire netă în privinţa pregătirii profesionale; o deosebire de valoare ţinând cont de
nivelul de educaţie şi de zona din care proveneau studenţii. De asemenea, între studenţii aceleiaşi
facultăţi exista o plaja larga în privinţa valorilor; Pregătirea practica a studenților pe care o dau
universitățile tehnice viitorilor ingineri era destul de eficientă. Se predau multe cursuri tehnologice
la tablă fără a avea laboratoare, însă fabricile şi uzinele erau locul ideal în care tinerii studenţi
puteau sa-şi desfăşoare activitatea.

2. Aspectele negative ale sistemului de învăţământ românesc între anii 1965-1989.


Disfuncţiile înregistrate în aplicarea în practică a unora dintre prevederile legii învăţământului din
1968 deja prezentate – fluctuaţiile cifrei de şcolarizare, la unele categorii de învăţământ,
nerespectarea calendarului prevăzut pentru generalizarea deplină a şcolii de cultură generală de 10
ani, creşterea procentului de abandon şcolar după clasa a VIII-a, dar, mai ales, intenţia declarată a
conducerii statului de a proceda la o sporire a controlului politico-ideologic, asupra şcolii româneşti,
alterându-i, astfel, misiunile tradiţionale formativ-educative, au determinat o serie de perturbări şi
dificultăţi în funcţionarea unităţilor şcolare, în anii 70, agravate, ulterior, de colapsul economic din
ultimii ani ai dictaturii ceauşiste (1980–1989).

Este evident că, în lipsa suportului material-financiar, în anii ’80 se înregistrează, în ceea
priveşte evoluţia generală a învăţământului românesc, o situaţie nesatisfăcătoare, tradusă prin
reducerea numărului unităţilor şcolare, diminuarea efectivelor cadrelor didactice şi, deci, scăderea
pe total a capacităţilor de şcolarizare, mai ales în învăţământul preşcolar şi în cel superior. De altfel,
şi la nivelul populaţiei, criza economică a determinat, în cursul aceleiaşi perioade, o diminuare
constantă a cheltuielilor dedicate necesităţilor de învăţământ, educaţie şi cultură.  

La fel de semnificativă a fost şi diminuarea alocaţiilor pentru învăţământ asigurate din


bugetele de venituri şi cheltuieli ale administraţiilor locale.

2. Factorii eşecului sau succesului în educaţie.

22 
 
Într-adevăr, procesul de politehnizare a învăţământului românesc, de cultură generală, a fost
de lungă durată, practic el s-a încheiat odată cu evenimentele din decembrie 1989. Acest proces de
politehnizare al învăţământului a purtat diferite denumiri de-a lungul timpului (de când a început
aplicarea sa în anul şcolar 1956/1957), dar cea mai cunoscută dintre toate denumirile este aceea de
„integrarea învăţământului cu producţia şi cercetarea”. Reducerea programelor de învăţământ,
uneori nu s-a realizat cum trebuie ( nu într-un mod raţional) ci alambicat, deşi uneori noţiunile
scoase din programe au mare importanţă în ceea ce priveşte dezvoltarea armonioasă a fiinţei umane.

Totuşi cele trei legi ale învăţământului românesc, adoptate în perioada comunistă, au pus
bazele unui învăţământ de calitate, deoarece învăţământul din toate ciclurile (învăţământ primar,
gimnazial, liceal) erau foarte bine organizate, unitare din punct de vedere tematic. Mai mult
cunoştinţele dobândite de elevi şi calificarea într-u domeniu de activitate (prin intermediul şcolii),
aveau menirea de a ajuta şi de a susţine tânărul absolvent în carieră.

Subfinanţarea învăţământului tot mai evidentă până în anul 1989 din Republica Socialistă
Romania, a contribuit la creşterea nemulţumirilor sociale şi la adâncirea unei crize a sistemului
educaţional din care , din păcate, Romania nu poate ieşi nici astăzi. Este vorba de fapt de
implementarea unui sistem educaţional , care de fapt doar experimentează reforma.

B. Didactica şcolară pentru un învăţământ de calitate.

1. Manuale şcolare şi auxiliare curriculare. Rolul programelor şi al manualelor


şcolare.
Începutul anilor `60 este marcat de problemele trecerii la şcoala de opt ani (trecerea la
învăţământul general, obligatoriu şi gratuit cu durata de 8 ani, începând cu anul şcolar 1961/1962
fusese legiferată, printr-un Decret al Consiliului de Stat). Cercetătorii şi colaboratorii Institutului
abordează această temă sub diverse unghiuri- al politicii educaţionale, al finalităţilor urmărite,
organizatoric, al didacticii unor discipline- relevându-se implicaţiile în oganizarea şi desfăşurarea
activităţilor practice a cadrelor didactice , în pregătirea lor pedagogică.
Cea mai semnificativă schimbare constă în uşoara liberalizare a tematicii: se organizează
primele cercetări de instruire programată, studii privind abordarea instruirii în viziune
cibernetică.Această nouă direcţie de investigare va reprezenta o preocupare centrală pentru
perioada următoare până în anul 1989.
Analiza transformarilor ce au loc în învatamantul românesc (după anul 1948 şi până în anul
1989), prospectarea dinamicii acestuia, a direcțiilor si tendințelor dezvoltarii lui, pun în evidență
afirmarea din ce in ce mai pregnantă a unor principii didactice . În totalitatea lor, principiile

23 
 
didactice sunt orientate în direcția activizării maxime a elevului pe plan intelectual. Scopul practic
al acestor actiuni este acela prin care, elevul devine coparticipant la procesul instruirii şi educării
sale, subiect activ care, învăţând prin efort propriu dar şi prin studiu de laborator sau activitate în
întreprinderi, contribuie la modelarea propriei personalitatii.

2. Metode, mijloace şi forme de organizare ale procesului de învăţământ.


Metodele didactice aplicate în învăţământul preşcolar sunt alese astfel încât să conducă la
atingerea finalităţilor propuse pentru nivelul educaţional, la realizarea obiectivelor propuse pentru
fiecare categorie de activitate şi, în special, să corespundă particularităţilor de vârstă şi individuale
ale copiilor.
În privinţa metodelor de învăţământ, sistemul comunist din România avea în vedere mai
multe obiective, care cu timpul vor fi puse în practică. Dintre acestea amintim:
- Realizarea unui învăţământ cu prioritate formativ;
- Raporturi noi între profesor şi elev, care să-l transforme pe acesta din urmă în subiect activ
al propriei sale formări, prin promovarea cu precădere a unor metode active în locul celor
expositive, verbale.
În raport cu metodele de învăţământ, mijloacele de învăţământ au accentuat latura tehnică
integrată procesului educativ. S-a încercat astfel o modernizare şi în acest sens în fiecare unitate
şcolară pentru ca elevul odată absolvent de şcoală poate să facă faţă unei slujbe care necesită
cunoştinţe tehnice.

3. Publicaţiile.
Susţinerea ştiinţei de carte, precum şi numeroase tipărituri din perioada comunistă (accesibile
ca preţ pentru aproape toţi cetăţenii), în România aveau drept scop „necesitatea ridicării nivelului
de cultură al maselor populare”.

Preţul redus al cărţilor a reprezentat o modalitate eficientă de culturalizare, pentru că oamenii


au început să aibă acces la nişte cărţi, care uneori erau dificil de găsit sau la preţuri mai ridicate.

Perioada anilor `70 a fost cea mai rodnică în publicaţii, numeroase monografii, culegeri de
studii şi articole în presa pedagogică sunt elaborate de cercetătorii şi colaboratorii ICPP,
îmbogăţind literatura domeniului.
Începând cu anul 1975, Editura Albatros tipăreşte colecţia –Lyceum, în care apar cele mai
reprezentative opere literare din literatura naţională şi universală, iar după anul 1980, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică tipăreşte colecţia : Ştiinţa pentru toţi, în care apar peste 300 de lucrări,

24 
 
cu conţinut referitor la învăţământ (Modelul matematic-instrument şi punct de vedere – de Cristian
Calude şi Gh. Păun din anul 1982) sau Învăţarea din experienţă de Ion Zară din anul 1985 etc.

În anii `80, la Editura Ştiinţifică, apare colecţia - Sinteze sociologice, care cuprinde lucrări
precum : monografii, probleme ale sociologiei etc. Preţul redus precum şi tipărirea în sute de
exemplare a facilitat acesul unui public larg la aceste publicaţii.

Dacă Editura Ştiinţifică, s-a axat pe probleme sociologice, tot la începutul anilor `80, Editura
Didactică şi Pedagogică s-a axat şi pe probleme de pedagogie . În acest sens a fost tipărită şi
publicată colecţia -Pedagogia secolului XX, cu lucrări ale unor autori străini dar şi români.
(exemplu B.F. Skinner- Revoluţia ştiinţifică a învăţământului, sau Nazareno Padellaro, Şcoala
medie şi problemele ei didactice).

4. Mass media – factor educativ.


Din anul 1975 cenzura se înăsprise tot mai mult. Autorităţile politice au considerat necesar ca
anumite categorii de funcţionari (cei care gestionau fonduri importante de informaţii publice,
inclusiv bibliotecarii), să depună jurământ de fidelitate faţă de Partidul Comunist. Se încerca astfel
evitarea intenţiilor de a se abate de la instrucţiunile date de partid, pentru că orice formă de protest
era de neconceput.

Emisiunile de radio şi de televiziune erau cuprinse în „fiorul luptei pentru independenţă şi


suveranitate naţională”, acoperind astfel orice tendinţă de a vorbi sau de a scrie altfel decât oficial.
Toate formele de exprimare au fost aspru cenzurate, menţinându-se astfel transmiterea mesajului
propagandistic. Efortul depus în acest sens atinge apogeul în aplicarea cenzurii în momentul când în
regimurile totalitare se identifică acţiunile propagandistice. Discursul ziariştilor şi al oamenilor de
televiziune şi radio este în subordine totală faţă de limba de lemn. Ei sunt transformaţi în anexe ale
partidului de care conducătorul dispune după bunul său plac, generând un discurs dogmatic şi
uniform, rupt de realitate şi în acelaşi timp în conformitate cu o aparentă realitate sau o pseudo
realitate.

CAPITOLUL AL V- LEA. POLITIZAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI.

A.Limbajul de lemn în educaţie.

1. Definirea limbajului de lemn.

Sensul limbajului de lemn (care la începutul secolului al XX-lea se traducea ca fiind „limbă
de stejar”, „limbă de maimuţă” şi chiar „limbă îngheţată), a evoluat, ajungând ca astăzi să

25 
 
desemneze anumite discursuri politice şi un stil viciat de jargon, caracteristici pe care le putem
atribui şi comunismului românesc.

În anul 1965, când preia puterea în urma morţii lui Gheorghiu Dej, Ceauşescu păstrează
structura gramaticală a limbajului (nu face nici o modificare la nivel lingvistic) numai că, ceea ce
transmite prin acel discurs, este ceva care corespunde aşteptărilor tuturor românilor. Auditoriul
considera că în acea zi, prin cuvintele conducătorului, a descoperit sensul muncii şi al vieţii în
,„era” comunistă.

De asemenea se poate constata că există două etape distincte în evoluţia limbajului de lemn în
perioada lui Nicolae Ceauşescu:

O primă etapă poate fi încadrată între anii 1965-1971/1974 şi se caracterizează printr-o


preluare a tehnicilor discursive, a „moştenirii culturale” lăsată de Gheorghiu-Dej, dar adaptata la
linia noului conducător, care se dorea a fi un lider comunist desprins de sub tutela Moscovei.
Concepte precum: dezvoltare, perfecţionare, creştere, avânt, înflorire, consolidare, lărgire, etc.,
sunt parte componentă a discursului existent în perioada comunistă în Romania. O parte din fazele
și cuvintele din perioada lui Gheorghiu Dej au dispărut. de exemplu: acţiuni burghezo- moşiereşti,
închisori burghezo - moşiereşti, revoluţia proletară.

II. O altă etapă se identifică cu perioada cuprinsă între anii 1971/1974-1989 şi se


caracterizează printr-o diversificare a clişeelor verbale, propagandistice şi prin adoptarea unei
politici de sorginte neo-stalinistă.

2. Legitimarea regimului comunist prin limbajul de lemn şi educaţie.

Între anii 1965 – 1969, popularitatea de care se bucura Nicolae Ceauşescu se afla la cote
înalte. El era văzut ca fiind un erou patriot atât în ţară cât şi pe plan extern.. Prin puterea cuvântului,
a discursului în care vorbea despre continua dezvoltare a ţării, dar şi prin represiune şi având ca
suport Securitatea, liderul comunist a ştiut să se impună în faţa maselor printr-o politică abilă să
manipuleze oamenii după propria dorinţă. Elogii precum „fiu al poporului” sau „tribunul
demnităţii” erau folosite în vorbirea directă, iar conducătorul era „garantul unităţii poporului
român”.

Revoluţiei culturale chineză care a declanşat şi la noi conturarea cultului personalităţii


conducătorului a contribuit în mod decisiv la o mai mare rigoare în ceea ce priveşte educarea tinerei
generaţii. Îndoctrinarea în şcoală a fost perpetuă, atât la nivelul elevilor cât şi al cadrelor didactice.

26 
 
De atunci excesele verbale s-au amplifică într-un ritm alert. În fiecare clasă din orice unitate de
învăţământ din România, exista portretul conducătorului, pentru a „educa” tânăra generaţie să
preamărească conducătorul. De aceea era considerat şi ca fiind „înscris de-a pururi în şirul marilor
ctitori de istorie a patriei”, adică în galeria „genialilor gânditori şi luptători revoluţionari” iar
românii ar trebui să fie mândrii că sunt contemporani cu un „genial ctitor şi arhitect de ţară”, „unul
dintre cei mai mari înţelepţi conducători ai timpului nostru”.

B. Educaţia, între propaganda de partid şi realitatea românească (anii 1965-1989).


1. „Omul nou” şi educaţia socialistă. Caracteristici generale.

Comuniştii aveau convingerea că numai prin socialism se putea lichida asuprirea şi


inegalitatea şi că socialismul era calea prin care se putea realiza fericirea şi bunăstarea întregii
societăţi româneşti. Scopul era acela al edificării „societăţii socialiste multilateral dezvoltate” iar
individul trebuia să fie mândru că reprezintă o parte din forţa partidului.

Principalii vizaţi în cadrul educării erau în special tinerii. Motivul era simplu: aceştia erau
deschişi spre ideal, erau mai dinamici şi entuziaşti şi nu erau informaţi. Lipsa informaţiilor făcea ca
aceştia să fie mult mai uşor de manipulat, devenind victime clare ale propagandei comuniste.
Înclinaţi spre ideal, tinerii ascultau şi acordau crezare vorbelor. Scopul implementării doctrinei
comuniste, l-a constituit fabricarea ,,omului nou”, conţinutul era ideologia comunistă, iar strategia
utilizată, era cea a constrângerii prin diverse activităţi cuprinse în şcoală sau în afara ei.

2. Propaganda de partid şi educaţia.


Propaganda a reprezentat un anumit tip de discurs, promovat de regimul comunist şi care s-a
bazat pe o doctrină oficială. Mulţi români nu o înţelegeau şi în consecinţă nu aderau la ea, iar alţii o
acceptau în schimbul obţinerii de privilegii sau funcţii cât mai înalte în acea ierarhie „bine
stabilită” de comunişti. Oamenii au început să vorbească în şoaptă despre nemulţumirile lor, pentru
a nu fii auziţi de ceilalţi şi denunţaţi ca fiind trădători şi duşmani ai regimului.

Propaganda regimului comunist avea menirea de a atrage un grup tot mai mare de oameni în
cercul vicios al dogmei marxist- leniniste. Ea a fost însă modelată- în funcţie de realităţile
româneşti şi mai ales de dorinţele conducătorului şi partidului. Nu exista o dinamică proprie a
propagandei sau discursului, ci influenţa venea din parte subiecţilor mai mult sau mai puţin avizaţi.
Sistemul era birocratic iar ierarhia bine stabilită pe treptele piramidei, realizate pe categorii sociale
în care activistul de partid era considerat „un element indispensabil”.

27 
 
În ajutorul şcolii veneau presa şi literatura. Ele erau considerate ca fiind o ilustrare a ceea ce
învăţau tinerii în şcoală. Deasemenea pictura, filmul şi teatrul era o ilustrare a tezelor leninismului –
stalinismului.

3.Intensificarea propagandei.

Chiar şi învăţământul era modificat odată cu intensificarea propagandei (odată cu tezele din
iulie 1971). Modificările s-au produs la nivelul mentalului colectiv, în încercarea de a crea un om
nou supus conducătorului şi partidului. Supunerea întregii societăţii româneşti de către un grup
mare de oameni se datora probabil, frustrării acestor indivizi fără cultură în faţa intelectualilor.

In general, discursul trebuia să fie lung pentru a nu scăpa din vedere nici un aspect. Această
teorie chiar a fost pusă în practică, dacă ţinem seama de expunerile din anul 1965 şi cele de după
anul 1974. Chiar dacă omagiile aduse liderului comunist român semănau cu cele dedicate de ruşi lui
Stalin, putem vorbi de o diferenţă la nivel structural a limbii. Frazele erau lungi, iar sensul de cele
mai multe ori se pierdea în amalgamul de cuvinte.

Cert este faptul că în perioada 1965 – 1969, popularitatea de care se bucură Nicolae
Ceauşescu este la cote înalte. El era văzut ca fiind un erou patriot atât în ţară cât şi pe plan extern.
Prin puterea cuvântului, a falsului discurs, în care vorbea despre continua dezvoltare a ţării, dar şi
prin represiune şi având ca suport Securitatea, liderul comunist a ştiut să se impună în faţa maselor
printr-o politică abilă să manipuleze oamenii după propria dorinţă. Mai mult sau mai puţin înclinaţi
spre o formă de conducere autoritară, românii l-au acceptat pe N. Ceauşescu ca fiind conducătorul
lor suprem. Elogii precum „fiu al poporului” sau „tribunul demnităţii” erau folosite în vorbirea
directă, iar conducătorul era „garantul unităţii poporului român”.Încă din anul 1965 (Congresul al
IX-lea), se elaborase „un program al dezvoltării multilaterale a României socialiste”, iar pe plan
extern exista o „puternică legătură de prietenie şi colaborare”,între România şi celelalte ţări din
lagărului socialist.

Concluzii

Instaurarea comunismului în România a impus un „model” politic şi educaţional, asemănător


celui din U.R.S.S. Reforma învăţământului, din august 1948, a avut ca principală preocupare
şcolarizarea fiilor de muncitori şi a muncitorilor tineri, care n-au avut posibilitatea să aspire la studii
liceale şi universitare. Preocuparea de bază prin adoptarea acestei legi, a constituit-o ideea formării
unei intelectualităţi cu origine socială muncitorească verificată. Întreruperea legăturilor ştiinţifice şi
didactice cu institute similare din Occident şi orientarea aproape exclusiv spre U.R.S.S, şi ţările

28 
 
satelite, obligativitatea învăţării limbii ruse pe parcursul a trei ani de studii, introducerea sistemului
pedagogic şi didactic sovietic, politizarea conducerii la toate nivelele, dar şi a procesului educativ,
supus unui veritabil mimetism faţă de modelul sovietic, au fost tot atâtea instrumente prin care orice
formă de autonomie universitară a fost sufocată.

Politica educaţională impusă de regim a fost mai accentuată la examenul de admitere în


învăţământul superior, unde se avea în vedere ca 75% din cei admişi să fie fii de muncitori, de
ţărani membrii ai C.A.P. şi fii ai activiştilor de partid etc. şi doar 25% să aparţină celorlalte categorii
sociale. Negativ este însă faptul că faptul că mulţi tineri bine pregătiţi erau respinşi la examenul de
admitere în facultăţi pe motiv de origine socială, în timp ce tinerii slab pregătiţi sau mediocri erau
admişi, iar în unele cazuri erau chiar bursieri ai statului sau ai Consiliilor Populare.

Slăbirea ideologiei comuniste pe plan internaţional precum şi venirea la conducerea României


a secretarului general al Partidului Comunist Român în persoana lui Nicolae Ceauşescu, au impus
adoptarea unei noi legi a învăţământului. Legea din anul 1968, urmată de legea învăţământului din
anul 1978, au „modelat” învăţământul românesc în concordanţă cu doctrina socialistă. O succintă
analiză semantică a limbajului oficial deconspiră etapele degradării instituţiilor: de la stilul demn,
chiar dacă oficial al documentelor purtând amprenta unui regim în care era preamărit cultul
conducătorului până la realele probleme cu care se confrunta sistemul educaţional românesc, este o
mare diferenţă.

Trecerea la învăţământul general obligatoriu de 8 ani a însemnat nu numai perspectiva


învăţământului general obligatoriu de 10 ani, ci şi apariţia învăţământului de 12 ani. Deci, s-a
proiectat şi liceul teoretic reluând tradiţia liceului românesc al lui Spiru Haret. Astfel, este proiectat
şi aprobat integral planul de învăţământ pentru liceul teoretic, aplicabil începând cu anul şcolar
1968/1969 cu clase IX-XII.

Criza generalizată a dictaturii ceauşiste de după 1980, ce a generat scăderi drastice ale
alocaţiilor bugetare destinate învăţământului, a determinat funcţionarea şcolii româneşti în condiţii
anevoioase, agravate doar după 1989 de criza generalizată postdecembristă. Mai mult, după anul
1980, sarcina principală a sistemului de învăţământ românesc a fost „pregătirea forţei de muncă”.
Prin aceste reforme, omul nu mai era doar un cetăţean educat cu abilităţi multiple, ci o „ investiţie
în dezvoltarea economică”.

La o privire detaliată, putem considera învăţământul românesc din perioada comunistă, ca


fiind învățământ unitar în uniformitate. Acest învățământ de mase a fost menținut după anul 1989

29 
 
de toate partidele care au condus și conduc țara. Este aproape normal, deoarece aceasta idee falsa a
egalitatii intre oameni si din punctul de vedere al mostenirii biologice a fost însușita inconstient de
la societatea comunistă, egalitate care se confunda cu egalitatea șanselor. Cert este faptul că
învăţământul de mase nu este unul eficient, deoarece lipsa competiţiei dintre indivizi nu crează
valori. Competiția în învățământ nu poate fi asigurată decât de către un învățământ diferențiat,
adică, de către un învățământ unitar în diversitate. Ce înseamnă învățământ unitar într-un domeniu –
învățământul unitar într-un domeniu presupune că se transmit aceleași noțiuni de bază din domeniu
tuturor subiecților (elevilor sau studenților li se transmite aceleași cunoștințe, în fiecare domeniu).

Bibliografie

Arhive
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar 11/1949
(Raport asupra Ministerului Învăţământului Public, prezentat de Gh. Vasilichi,)
Arhivele Nationale ale Romaniei, Fond Cancelaria CC a PCR,Dosar 12/1966 -Stenograma
sedintei de instructaj a aparatului CC al PCR din ziua de 4 februarie 1966, fila 6-7
Arhivele Nationale ale Romaniei, Sectia Cancelarie a CC al P.C.R., dosarul Stenograma
sedintei CC al PCR, din data de 7.04.1966
Documente oficiale:
Activitatea politico-organizatorică a P.C.R. în opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu, culegere
de texte Editată de Academia Ştefan Gheorghiu, Bucureşti, 1981 ;
Anuarul statistic al Republicii Socialiste România, 1980, Direcţia Centrală de Statistică,
Bucureşti, 1980
Anuarul Statistic al RSR, Direcţia Centrală de Statistică, Bucureşti, 1981,
Anuarul statistic al Republicii Socialiste România, Direcţia Centrală de Statistică, București,
1987,
Anuarul statistic al Republicii Socialiste România, 1988. Direcţia Centrală de Statistică,
București, 1988,
Anuarul statistic al României, 1990, Comisia Naţională pentru Statistică, Bucureşti, 1990,
Anuarul Statistic al României, Comisia Naţională pentru Statistică, Bucureşti, 1991,
Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Bucureşti, Partea I, Nr. 2, 1965
Buletinul oficial, București, partea I, nr.62, 1968,
Buletinul Oficial, nr. 150, 24 decembrie 1969 (Hotărârea Consiliului de Miniştrii nr. 2288),
Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, București, Anul XII- Nr. 111, 9 decembrie
1976 ,
Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România", anul XIV, Bucureşti, 1978
Buletinul Oficial, nr. 21, 30 martie 1983 (Decretul nr. 98, 28 martie 1983),
Ceauşescu N., Cuvântare la Plenara C.C. al P.C.R. (din 12-14 octombrie 1966), Editura
Politica, București, 1966,
Ceauşescu Nicolae, Expunere cu privire la politica externă a partidului şi guvernului, 24
iulie 1967, Editura Politică, Bucureşti, 1967,
Ceauşescu Nicolae, Expunere cu privire la programul PCR pentru îmbunătăţirea orientării
ideologice,Editura Politică, Bucureşti, 1971,
Ceauşescu Nicolae, Cuvântare la plenara CC. al P.C.R. din 18-19 iulie 1973 cu privire la
dezvoltarea şi perfecţionarea învăţământului, Ed. Politică, Bucureşti, 1973,

30 
 
Ceauşescu Nicolae, Tezele Comitetului Central al PCR pentru Congresul al XI-lea al
partidului, Editura Politica, București, 1974
Ceauşescu Nicolae, Activitatea ideologică şi politico-educativă, puternica forta a dezvoltarii
societatii socialiste, Editura Politică, București, 1986,
Ceauşescu Nicolae, Cuvântare la Plenara Comitetului Central al P.C.R. (din data de 2
aprilie1986), Bucureşti, Ed. Politică, 1986
Colecţia de Hotărâri ale Consiliului de Miniştrii şi alte acte normative (1969), vol. I, II,
Editura Colegiul Redacţional al Buletinului Oficial al Republicii Socialiste România
Congresul al II-lea al Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste, 24-25 iunie 1982, Editura
Politică, Bucureşti, 1982,
Comunicatul Şedinţei Plenare Extraordinare a C.C. al P.C.R. din 1 martie 1968, Editura
Politică, Bucureşti, 1968
Congresul al XIII-lea al P.C.R. (19-22 noiembrie 1984), Editura Politică, Bucureşti, 1984;
Decret al Consiliului de Stat nr. 203 din 30 iunie 1976, publicat în Buletinul Oficial nr. 61 din
30 iunie 1976 ;
Legea privind învăţământul în RSR, Bucureşti, 1968;
Legea nr. 2 din 18 martie 1971, publicată în B. Of. nr. 34 din 18 martie 1971;
Legea nr. 12 din 2 iulie 1976, publicată în B. Of. nr. 67 din 9 iulie 1976;
Legea nr. 33 din 29 decembrie 1976, publicată în B. Of. nr. 121 din 31 decembrie 1976;
Legea pentru adoptarea Bugetului de stat pe anul 1977 în Buletinul Oficial al Republicii
Socialiste România, Partea I, Nr.97;
Legea Educaţiei şi Învăţământului, nr.28 (1978);
M.E.Î,, Legea învăţământului din anul 1948;
M.E.Î, Legea Educaţiei şi învăţământului nr. 28- decembrie 1978;
Ministere de l’Enseigmement, Le Development de l’enseignement en RSR 1970–1971,
Bucureşti, 1971;
Ministere de l’Enseignement, Le Development de l’enseignement en RSR, Bucureşti, 1984;
Monitorul Oficial, CXVI, Partea I-a,nr.177, marţi 3 august 1945, partea I, nr.62, Marea
Adunare Naţională, Bucureşti, 1945,
Plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, Editura Politica, Bucureşti, 1968;
Tezele Comitetului Central al PCR pentru Congresul al XI-lea al partidului, Editura Politică,
București, 1974;
Lucrări speciale:
Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
Albulescu Ion- Educaţia şi mass-media . Comunicare şi învăţare în societatea
informaţională, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2003;
Bîrzea Cezar, Reforme de învăţământ contemporane. Tendinţe şi semnificaţii, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1976,
Blideanu Eugen, Invăţământul secundar de cultură generală din diferite ţări, E.D.P.,
Bucureşti, 1972;
Cerghit, Ion, Mass-media şi educaţia tineretului şcolar, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972;
Doboş Dănuţ, Reforma învăţământului, în ,,Arhivele totalitarismului,,, III, nr. 3, 1995;
Istoria modernă. Partea II. Manual pentru clasa a IX-a , Bucureşti, EDP, 1952;
Istoria lumii antice. Manual pentru clasa a V-a, Bucureşti, EDP 1953;
Istoria Evului Mediu, Manual pentru clasa a VI- a, , Bucureşti, EDP 1953;
Istoria moderna şi contemporană. Manual pentru clasa a VII, , Bucureşti, EDP 1953;
Istoria modernă. Partea I. Manual pentru clasa a VIII-a, EDP, 1953;
Istoria URSS. Manual pentru clasa a X-a (traducere din limba rusă), Bucureşti, EDP, 1953;
Metodica predarii istoriei patriei noastre în clasa a VII-a, Bucuresti, E.D.P., 1959;
31 
 
Milosz Czeslaw, Gândirea captivă. Eseu despre logocraţiile populare, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999, traducere de C. Geambaşu;
Momanu Maria, Educație și ideologie, Ed. Universității “ Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005 ;
Petrencu Adrian, Învăţământul istoric în România (1948-1989), Editura Ştiinţa, Chişinău,
1991;
Stanciu Ion, Dezvoltarea învăţământului între 1944-1970, în : Istoria învăţământului din
România. Compendiu, Bucureşti, EDP, 1971;
Tulpan Ioan, Dépenses sociales et culturelles de I'Etat Roumain, Bucarest, 1967;
Stoian Stanciu – Metodologia comparativă în educaţie şi învăţământ, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1970
Lucrări generale
Boia Lucian, Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, Bucuresti, 1998;
Bontaş Ioan, Pedagogie- (Tratat), Editura ALL, Bucureşti, 2001(ediţia a V-a revizuită şi
adăugită);
Bozgan Ovidiu, L'Université de Bucarest a l'époque du regime communiste, în
"Totalitarianism archives", volumes IV-V, nr. 13-14, Bucureşti,1996;
Durandine Catherine, Nicolae Ceauşescu. Adevăruri şi minciuni despre un rege comunist,
Editura Nemo, Bucureşti, 1990, traducere de Modreanu Simona;
Georgescu Vlad, Istoria Românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992;
Georgescu Vlad, România anilor `80, Colecţia „Clio fără mască”, Munchen, 1994;
Kunze Thomas, N. Ceauşescu. O biografie, Editura Vremea, Bucureşti, 2002;
Marino Adrian, Cenzura în România. Schiţă istorică introductivă,Editura AIUS ,Craiova
2000;
Marx şi Engeles „Rolul violenţei în istorie”, Editura Politică, Bucureşti, 1954 ;
Neagoe Stelian, Istoria guvernelor României, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995;
Orwell George, 1984, Editura Univers, Bucureşti, 1991, traducere de Gafiţă Mihnea;
Popescu- Doreanu N., Pentru o istorie ştiinţifică a României, Editura P.M.R., Bucureşti 1949;
Scorpan, Costin – “Istoria României” – Enciclopedie – Editura Nemira, Bucureşti, 1997;
Soulet Jean Francois, Istoria comparată a statelor comuniste, Editura Polirom, Iaşi, 1998 ;
Stanciu Gh. Ion, Pedagogia românească în secolul XX, Bucureşti, 1981 ;
Thom Francoise, Limba de lemn, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993;
Ţopa Leon, Sociologia educaţiei permanente, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973;
Articole publicate:
*** Bunescu, Vasile. Perfecţionarea învăţământului prin modernizarea şi descongestionarea
planurilor, programelor şi manualelor şcolare. În Revista de Pedagogie, 1973;
*** Constantinescu, E. ; Csengeri, E.; Filipescu V. Cercetări de didactică în slujba
perfecţionării învăţământului. În Revista de Pedagogie, 1974;
*** Constantinescu Emilia, Ecaterina Csengeri, Valentina Filipescu- Corelația dintre coțtinut
și tehnologia didactică, principiu de activitate a elevilor în procesul de invățământ, în Revista de
Pedagogie, organ al institutului de știinte pedagogice, anul XXIV, nr. 7, iulie 1975;
*** Velea Luciana Simona, Olimpius Istrate în Revista de Pedagogie 1-12/2005, Formarea
iniţială a cadrelor didactice, Editura Universităţii din Ploieşti,2005;

32 
 
VOLUM ANEXE
Anexele tezei de doctorat (documente inedite) „Educaţia în sistemul comunist din România
( anii 1965-1989)”au fost strânse într-un volum separat, făcând dovada unui demers ştiinţific pe
baza surselor primare.

CUVÂNT ÎNAINTE. Evidențiază importanța surselor cercetate. Documentele de faţă sunt în


cea mai mare parte originale şi au o valoare istorică deosebită. Fondul referitor la problema
educaţiei este C.C al P.C.R. iar sursele extrase din acest fond aparţin celor două secţii care deţin
documente referitoare la învăţământul românesc: Secţia Cancelarie şi Secţia Propagandă şi Agitaţie.

INTRODUCERE. Teza propriu-zisă, împreună cu volumul de faţă, clarifică exigenţele de


bază ale profesiei de cadru didactic. Documentele de arhivă fac referire la toate resursele umane şi
materiale mobilizate în vederea educării tinerilor şi reprezintă o sursă deosebit de importantă, prin
prisma faptului că oferă instrumentele necesare demersului critic în activităţile de cercetare ale
sistemului de învăţământ românesc între anii 1965-1989.
Scopul acestui demers ştiinţific, probat cu ajutorul documentelor din arhivă, este acela de a
oferi fiecărui participant la procesul educaţiei şi nu numai, o retrospectivă a împlinirilor şi
neîmplinirilor învăţământului românesc de dinainte de 1989. Fiecare factor implicat în activitatea
didactică are un rol esenţial în dezvoltarea şi promovarea învăţământului românesc, educaţia fiind
un subsistem vizibil al societăţii. De aceea fiecare dintre noi trebuie să medităm asupra propriului
rol şi să urmăm calea perfecţionării acestuia.
OPIS AL DOCUMENTELOR. Redă în ordine cronologică titlurile documentelor cercetate.
DOCUMENTELE INEDITE. Reprezintă cea mai mare parte a volumului de anexe, unde
sunt redate documentele cu explicațiile necesare pentru fiecare.
CONCLUZII: Tot acest demers ştiinţific, concretizat în două volume, referitor la sistemul de
învăţământ românesc între anii 1965-1989, are o bază solidă a surselor istorice. Volumul de faţă
poate juca rolul de catalizator al reflecţiei noastre asupra unui domeniu foarte important pentru
evoluţia şi dezvoltarea învăţământului românesc.
Toate documentele pe care le-am utilizat în lucrarea de faţă au fost supuse critic unei analize
detaliate. Există documente prezentate care printr-o corelare corectă şi obiectivă, atribuie o
importanţă deosebită considerentelor teoretice din volum.
În esenţă, învăţământul românesc trebuie să realizeze o nouă viziune asupra domeniului de
pregătire în învăţământ, indiferent dacă vorbim de educaţie timpurie (copii cuprinşi în creşe şi
grădiniţe) sau de învăţământ primar, gimnazial, profesional, liceal, universitar etc.

33