Sunteți pe pagina 1din 74

ASE BUCUREŞTI

FACULTATEA DE FINANŢE, ASIGURĂRI, BĂNCI ŞI BURSE DE


VALORI
CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ – DEVA

ANALIZA CHELTUIELILOR PUBLICE


ŞI A EFICIENŢEI ACESTORA
STUDII COMPARATIVE

Coordonator:

Student:

2005
CUPRINS
1. INTRODUCERE...................................................................................................................................................3
2. CHELTUIELILE PUBLICE......................................................................................................................................4
2.1. Definire 4
2.2. Clasificaţia cheltuielilor publice______________________________________________________________5
2.3. Nivelul chletuielilor publice_________________________________________________________________7
2.4. Detalierea informaţiilor referitoare la tipurile de cheltuieli publice___________________________________9
2.5. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice_________________________________________17
2.6. Analiza teoretică a creşterii cheltuielilor publice________________________________________________19
3. ABORDAREA TEORETICĂ A EFICIENŢEI CHELTUIELILOR PUBLICE...........................................................................25
3.1. Semnificaţia eficienţei cheltuielilor publice____________________________________________________25
3.2. Cadrul conceptual privind eficienţa cheltuielilor publice__________________________________________26
3.3. Orientări moderne privind eficienţa cheltuielilor publice__________________________________________30
3.3.1. Eşecul pieţei şi externalităţile.................................................................................................33
3.4. Teoria surplusului consumatorului în abordarea eficienţei sociale a cheltuielilor publice_________________35
3.4.1. Formarea surplusului consumatorului......................................................................................36
3.4.2. Analiza surplusului consumatorului şi teorema lui Hicks-Kaldor privind compensarea socială a
utilităţilor...................................................................................................................................................37
3.5. Analiza cost – beneficiu - metodă de evaluare a cheltuielilor publice pe baza criteriului eficienţei_________40
3.5.1. Analiza cost-beneficiu – o alternativă a metodelor moderne de analiză a eficienţei cheltuielilor
publice......................................................................................................................................................40
3.5.2. Conceptele şi instrumentele de lucru ale analizei cost – beneficiu...............................................41
3.5.3. Analiza cost – beneficiu (ACB) şi externalităţile........................................................................44
3.5.4. Folosirea preţurilor umbră pentru eliminarea deficienţelor preţurilor pieţei...................................46
4. ANALIZA CHELUTIELILOR PUBLICE ŞI A EFICIENŢEI ACESTORA ÎN AUSTRIA...........................................................49
4.1. Nivelul, structura şi evoluţia cheltuileilor publice_______________________________________________49
4.2. Eficienţa cheltuielilor publice în Austria______________________________________________________52
5. ANALIZA CHELTUIELILOR PUBLICE ŞI A EFICIENŢEI ACESTORA ÎN MAREA BRITANIE...............................................57
5.1. Nivelul, structura şi evoluţia cheltuileilor publice_______________________________________________57
5.2. Eficienţa cheltuileilor publice în Marea Britanie________________________________________________61
6. ANALIZA CHELUTIELILOR PUBLICE ŞI A EFICIENŢEI ACESTORA ÎN ROMÂNIA..........................................................65
6.1. Nivelul, structura şi evoluţia cheltuileilor publice_______________________________________________65
6.2. Eficienţa cheltuielilor publice în România_____________________________________________________69
7. CONCLUZII.....................................................................................................................................................73

2
1. INTRODUCERE

Dezbaterile economice cu privire la mărimea şi rolul cuvenit statului este


universală, de la Adam Smith încoace. Cu toate acestea, măsurarea nivelului, evoluţiei şi
eficienţei cheltuielilor publice reprezintă o problemă empirică destul de delicată,
deoarece necesită date care, la nivel internaţional, sunt încă insuficiente. Aceleaşi motive
le fac, însă, de interes la momentul actual.
În ceea ce urmează, ne propunem să studiem comparativ cheltuielile publice şi
eficienţa acestora la nivelul a trei state europene, şi anume Austria, Marea Britanie, şi,
bineînţeles, România. Alegerea nu este aleatoare, deoarece ne propunem să comparăm
trei „sisteme” de management public: sistemul germanic, care se aplică şi în Austria,
sistemul anglo-saxon, care se aplică în Marea Britanie, şi sistemul românesc, de inspiraţie
franceză. Pentru fiecare dintre cele trei state se analizează situaţia cheltuielilor publice
pentru aceeaşi perioadă.

3
2. CHELTUIELILE PUBLICE

2.1. DEFINIRE

Componentă a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, cheltuielile publice


reprezintă etapa următoare constituirii fondurilor publice şi se referă la distribuirea
resurselor băneşti către diferite obiective sociale sau economice (reglementate de către
programe guvernamentale).
,,Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se
manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia
utilizării şi repartizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor
acestuia”1.
Aceste cheltuieli vizează diverse plăţi pentru atingerea obiectivelor conforme
politicii statului (servicii publice generale, acţiuni socio-culturale etc.). În funcţie de
destinaţia lor, se poate vorbi despre cheltuieli publice (cheltuielile publice) care consuma
definitiv o fracţiune a PIB (plătire curente de instituţiile publice) şi despre cheltuieli
publice care reprezintă o avansare de PIB (exprimă contribuţia statului la producerea
brută de capitol de natură materială sau nematerială).
Din perspectiva domeniului în care sunt realizate cheltuielile publice, putem
afirma că acestea conţin în structura lor:
a) cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat;
b) cheltuieli publice ale colectivităţilor locale;
c) cheltuieli publice finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;
d) cheltuieli publice ale organismelor internaţionale.
Cheltuielile publice totale reprezintă suma cheltuielilor efectuate de tipurile
diverse de administraţii publice. Cheltuielile publice totale, neconsolidate, pot fi
exprimate matematic cu ajutorul relaţiei:
n
C PT = ∑C Pj
j =1

1
Iulian Văcărel şi colectiv – Finanţe publice, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2002, pag. 147
4
Cheltuielile publice totale consolidate cuprind: cheltuieli publice ale administraţiei
publice centrale (finanţate de la bugetul de stat, din fondurile securităţii sociale şi fonduri
speciale), plus cheltuieli publice ale subdiviziilor politice şi administrative intermediare,
plus cheltuieli publice ale autorităţilor supranaţionale. Relaţia matematică de determinare
a cheltuielilor publice totale consolidate este:
C
C PT = C PT − Tig

Trebuie făcută o distincţie clară între cheltuielile publice şi cele bugetare, acestea
din urmă fiind o subcategorie. Cheltuielile publice cuprind în sfera lor: cheltuieli
bugetare, cheltuieli din fonduri cu destinaţie specială, cheltuieli extrabugetare şi cheltuieli
efectuate din bugetul trezoreriei publice.

2.2. CLASIFICAŢIA CHELTUIELILOR PUBLICE

Clasificaţia cheltuielilor publice se face pe mai multe criterii:


• clasificaţia administrativă – pe criteriul instituţiilor prin intermediul cărora se
efectuează cheltuieli publice (ministere, instituţii publice autonome, unităţi
administrativ teritoriale etc.).
• clasificaţia economică – pe două criterii: al scopului în care sunt efectuate plăţile
(cheltuieli publice curente sau de funcţionare şi cheltuieli publice de capital sau de
investiţii); al existenţei sau nu a unei contraprestaţii (cheltuieli publice ale
serviciilor publice, numite şi administrative şi cheltuieli publice de transfer).
• clasificaţia funcţională – pe criteriul sectoarelor de activitate către care sunt
repartizate resursele financiare publice (a) în domeniul social: învăţământ,
sanitare, ocrotire socială etc.; b) în domeniul cercetării; c) în domeniul economic
(investiţii, acordarea de subvenţii şi facilităţi; d) în domeniul apărării şi siguranţei
naţionale; e) în domeniul administrativ public central şi local; f) în ceea ce
priveşte dobânzile aferente datoriei publice).
• clasificaţia financiară
o pe criteriul momentului efectuării şi a efectului avut de acestea (cheltuielile
publice definitive caracterizate prin faptul că se finalizează cu plăţi la
scadenţe ferme, certificând lichidarea totală a angajării statului pentru

5
efectuarea cheltuielilor prevăzute în buget; cheltuieli publice temporare:
majoritatea sunt operaţiuni de trezorerie urmate de plăţi cu scadenţe certe;
cheltuieli publice virtuale: pe care statul le va realiza în anumite condiţii
doar);
o şi pe criteriul forme de manifestare (cu/ fără contraprestaţie; definitive/
provizorii; speciale/ globale)
• clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în reproducţia socială – pot fi:
cheltuieli publice negative (reale) şi cheltuieli publice pozitive (economice)
• clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. – pe criteriile:
a) funcţională (cheltuielile publice sunt împărţite în cheltuieli pentru: servicii
publice, apărare, educaţie, sănătate, securitate socială, locuinţe şi servicii
comunale, recreaţie, cultură şi religie, acţiuni economice, alte scopuri)
b) economică (cheltuielile publice reprezentând un consum final şi
cheltuielile publice în scopul formării brute de capital)
În România, legea bugetului de stat prevede o clasificaţie în conformitate cu cea
utilizată de O.N.U.
Astfel, cheltuielile publice se împart după criteriul economic în:
o cheltuieli curente (de personal, de materiale şi servicii, subvenţii, prime,
transferuri, dobânzi aferente datoriei publice, rezerve);
o cheltuieli de capital
o împrumuturi acordate (pentru finalizări de obiective stabilite prin
convenţii, pentru creditarea agriculturii, pentru acoperirea arieratelor către
RENEL şi ROMGAZ).
o rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite externe şi
interne
După criteriul funcţional, cheltuielile publice se împart în:
o servicii publice generale
o apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
o social-culturale
o servicii şi dezvoltare publică, locuinţe mediu şi ape
o acţiuni economice
o alte acţiuni

6
o transferuri
o împrumuturi acordate
o plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli aferente datoriei publice
o fonduri de rezervă

2.3. NIVELUL CHLETUIELILOR PUBLICE

Nivelul cheltuielilor publice poate fi privit din perspectiva statică (structură de la


un anumit moment) sau dinamica (ca evoluţie temporară) şi poate fi analizat urmărind
indicatorii:
- volumul cheltuielilor publice,
- ponderea cheltuielilor publice în PIB,
- volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor.
La nivel internaţional, cel mai utilizat indicator este pondere cheltuielilor publice
în Produsul Intern Brut, a cărei evoluţie o redăm mai jos, pentru principalele ţări membre
OECD.
Tabel
1.1
Cheltuieli publice totale în PIB în principalele ţări din G7 şi din zona euro % din PIB
1985 1990 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Statele Unite ale
Americii 36,5 36,6 36,5 36,1 34,9 34,2 33,8 33,7 34,6 35,3 35,7 35,2 35,2
Japonia 31,0 31,7 35,8 36,3 35,1 36,1 37,7 38,2 37,7 38,2 37,7 36,9 36,6
Germania 46,3 44,5 49,4 50,3 49,3 48,8 48,7 45,7 48,3 48,5 48,9 48,2 47,1
Franţa 53,3 50,7 55,1 55,4 54,9 53,7 53,5 52,5 52,5 53,4 54,5 53,8 53,4
Italia 50,9 54,4 53,4 53,2 51,1 49,9 48,9 46,9 48,7 48,0 48,9 48,7 49,0
Marea Britanie 45,9 42,2 44,6 42,7 41,0 39,8 39,2 37,0 40,3 40,9 42,6 42,6 43,3
Canada 48,3 48,8 48,5 46,6 44,3 44,4 42,5 41,0 41,4 40,6 40,1 40,1 39,9
Media aferentă ţărilor
din G7 44,6 44,1 47,8 45,8 44,4 43,9 43,5 42,2 43,4 43,6 44,1 43,6 43,5
Australia 40,0 36,2 39,1 38,2 37,1 36,8 35,7 35,6 37,1 36,3 36,4 36,2 36,2
Austria 54,7 53,1 57,1 56,6 53,9 54,0 54,0 52,3 51,6 51,3 51,2 50,5 50,2
Belgia 59,8 53,4 52,9 53,0 51,4 50,7 50,1 49,4 49,5 50,5 51,4 49,9 50,0
Republica Cehă — — 57,2 45,5 45,0 46,0 45,9 46,1 47,3 49,9 50,8 50,6 50,2
Danemarca 57,3 57,0 60,3 59,8 58,0 57,6 56,3 54,9 55,3 55,8 56,1 55,7 54,7
Finlanda 47,0 48,6 59,6 59,7 56,4 52,8 52,1 49,1 49,2 50,1 50,6 50,9 50,2
Grecia 47,0 50,2 51,0 49,2 47,8 47,8 47,6 49,9 47,8 46,8 47,2 47,4 47,1
Ungaria — — 56,9 53,9 51,8 52,8 50,0 48,0 48,5 53,4 50,1 50,6 49,9
Islanda 38,6 42,4 43,8 43,3 41,7 42,4 43,5 43,2 44,1 46,2 47,9 46,5 45,3
Irlanda 54,0 43,3 41,5 39,6 37,2 35,0 34,6 32,1 33,8 33,3 35,2 35,8 35,8
Coreea de Sud 19,8 18,5 19,5 20,5 21,2 23,5 22,5 22,0 24,0 22,2 24,3 24,2 23,9
Luxemburg — 43,2 45,5 45,6 43,3 42,0 41,3 38,5 39,1 44,3 46,9 46,6 47,2
Olanda 57,3 54,8 51,4 49,6 48,2 47,2 46,9 45,3 46,6 47,5 48,9 47,7 46,9

7
Noua Zeelandă — 53,3 41,9 41,0 41,6 42,9 41,4 40,2 39,0 38,6 38,5 38,7 38,5
Norvegia 46,0 52,8 51,6 49,2 47,3 49,7 48,3 43,4 44,8 47,6 48,4 47,6 47,6
Polonia — — 49,4 48,7 48,1 46,4 46,1 44,5 45,3 45,9 46,2 46,6 46,0
Portugalia 40,8 42,1 45,0 45,8 44,8 44,1 45,3 45,2 46,3 46,1 47,9 47,0 46,2
Republica Slovacia — — 54,1 61,5 65,0 61,9 59,2 63,6 54,3 49,5 46,6 44,7 43,4
Spania 43,1 43,4 45,0 43,7 41,8 41,4 40,2 40,0 39,6 39,9 39,5 39,3 39,1
Suedia 63,7 60,7 67,6 65,2 62,9 60,7 60,3 57,3 57,0 58,2 58,2 58,3 57,9
Media pentru ţările din
zona euro 49,5 48,5 50,6 50,1 48,3 47,3 46,9 45,6 46,1 46,6 47,6 47,2 46,9
Media pentru ţările
membre UE dinainte de
2004 49,6 49,4 52,0 51,3 49,5 48,4 47,9 46,4 47,0 47,6 48,5 48,2 47,9
Media pentru ţările
membre OECD 40,6 40,1 42,1 41,7 40,5 40,1 39,8 39,0 39,9 40,3 40,7 40,3 40,1
Sursa: Tabela anexă 25, OECD (2004), Prognoza Economică, Nr. 75, Iunie

Structura cheltuielilor publice este studiată conform clasificărilor folosite de


fiecare stat în parte (cea mai importantă fiind cea economică şi cea funcţională).
Stabilirea structurii cheltuielilor publice ajută la determinarea diferenţelor de politică
financiară dintre ţările dezvoltate, în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie, precum şi
evoluţia în timp a ponderilor acordate diverselor categorii de cheltuieli publice în acelaşi
stat.
Dinamica cheltuielilor publice are în vedere modificarea a şase indicatori:
• creşterea nominală şi cea reală a cheltuielilor publice;
• schimbarea raportului cheltuielilor publice în PIB;
• schimbarea volumului mediu al cheltuielilor publice pe cap de locuitor;
• schimbarea structurii cheltuielilor publice;
• corelaţia dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB;
• elasticitatea cheltuielilor publice raportată la PIB .
Factorii de influenţă asupra creşterii cheltuielilor publice sunt de natură:
• demografică (modificări ce au loc în numărul şi structura populaţiei ce ar
trebui să determine adaptări corespunzătoare în ponderea cheltuielilor
publice);
• economică (ce vizează în mod special funcţia statului de redistribuire a
resurselor financiare publice după criteriul eficienţei şi echilibrului);
• socială (se referă la funcţia de armonizare a veniturilor medii individuale
aparţinând diferitelor categorii sociale);
• legaţi de urbanizare (favorizează creşterea cheltuielilor publice);

8
• militară (cresc cheltuielile publice în eventualitatea unor conflicte armate);
• istorică (perpetuarea în timp a unor probleme ca datoriile publice moştenite
de la un regim politic la altul sau ca inflaţia);
• politică (se referă la complexitatea funcţiilor statului);

2.4. DETALIEREA INFORMAŢIILOR REFERITOARE LA TIPURILE DE CHELTUIELI


PUBLICE

A. Cheltuielile publice destinate acţiunilor social-culturale. Acest tip de


cheltuieli îşi au originea recentă în ideologia politico-economică intervenţionistă, apărută
în America după cel de-al doilea război mondial, aşa numita doctrină a statului
bunăstării. Obiectivele autorităţii publice într-un astfel de stat sunt: asigurarea unui venit
minim, susţinerea cetăţenilor în situaţii defavorizante (cum ar fi boala, bătrâneţea,
şomajul, handicapul), garantarea unui nivel de trai bun pentru întreaga populaţie, în
raport cu o anumită listă de servicii şi minimalizarea efectelor unor evenimente ce
implică riscuri sociale. Aceste servicii sunt puse la dispoziţia membrilor societăţii în mod
gratuit sau la un preţ mic, ori sunt acordate alocaţii, pensii, ajutoare ş.a. indemnizaţii prin
intermediul cărora populaţia să-şi poată permite un standard de viaţă decent. În ţările
dezvoltate, pentru asigurarea acestor facilităţi se cheltuieşte până la 50% din venitul
naţional.
Cheltuielile publice destinate acţiunilor de natură socio-culturală cuprind de
obicei: sănătate, învăţământ, cultură şi sport, acţiuni dedicate tineretului, securitate
sau protecţie socială. În ceea ce priveşte România, cheltuielile publice socio-culturale
vizează domeniile următoare:
1. învăţământ
2. sănătate
3. cultură, religia şi tineretul
4. asistenţa socială (alocaţii, pensii, ajutoare, alte îndemnizaţii)
5. ajutorul de şomaj
6. alte cheltuieli publice socio-culturale
7. pensia suplimentară

9
Resursele de finanţare pentru cheltuielile cu acţiuni socio-culturale pot fi de natură
internă sau externă, publică sau privată, după cum urmează:
1. fonduri bugetare (ale statului, regiunilor, provinciilor),
2. cotizaţii ale unor persoane fizice / juridice (f. asigurărilor sociale, pentru şomaj);
3. fonduri proprii ale organizaţiilor publice / private (pentru finanţare traininguri);
4. veniturile instituţiilor social-culturale din activităţi specifice;
5. veniturile populaţiei (din taxe),
6. fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ (O.N.G-uri, instituţii de caritate etc.);
7. finanţări externe (rambursabile şi nerambursabile, oferite de organizaţii ca:
UNICEF, UNESCO, Banca Mondială etc.).
1) Cheltuielile publice pentru învăţământ trebuie să urmărească o dezvoltare a
educaţiei publice în concordanţă cu cerinţele contextului economico-social pentru a
contribui în cât mai mare măsură la progresul societăţii. Factorii care determină politica
financiară în învăţământ sunt: demografici (structura specifică a populaţiei), economici
(cererea pentru forţa de muncă calificată şi adaptarea inovaţiilor tehnologice de ultimă
oră şi nu numai), politici (principiile ideologice pe care se bazează stabilirea politicii
şcolare). Structura sistemului de învăţământ diferă de la o ţară la alta, conform tradiţiei
statelor respective însă aici va fi preluată împărţirea realizată de UNESCO în învăţământ:
preşcolar, primar, secundar, superior.
Cheltuielile publice bugetare pentru învăţământ sunt canalizate în cea mai mare parte
către ministerul corespunzător – Ministerul Învăţământului / Educaţiei – dar şi către alte
ministere care urmăresc să instruiască în domeniul specific lor cadre competente
(Ministerul Apărării, Ministerul de Interne etc.). Cheltuielile publice pentru învăţământ
pot fi privite şi din perspectiva conţinutului lor economic; în acest caz putem vorbi de:
• cheltuieli curente (de funcţionare şi întreţinere);
• cheltuieli de capital (înzestrarea şi construirea unităţilor de învăţământ).
2) Cheltuielile publice pentru sănătate reprezintă un punct de interes social pentru
faptul că sănătatea generală a membrilor societăţii înseamnă bunăstare fizică şi mentală,
condiţii esenţiale ce facilitează dezvoltarea socială. Acest tip de cheltuieli înregistrează la
nivel mondial o tendinţă crescătoare (ţările dezvoltate alocă între 5,5–10,5% din PIB, cele
în curs de dezvoltare ating niveluri uneori foarte scăzute, sub 1%). Cheltuielile publice
din acest sector se împart în cheltuieli curente (salarii, materiale de laborator,

10
medicamente etc.) şi cheltuieli cu caracter de investiţii (construcţia şi utilarea unităţilor).
Având în vedere scopul special pe care şi-l propun aceste cheltuieli publice, serviciul
sănătăţii publice nu poate fi tratat doar ca o afacere condusă după legile pieţei – relaţia
dintre cerere şi ofertă având în acest caz mai degrabă o dimensiune umanitară.
Sistemele de cheltuieli publice pentru sănătate cunosc diferenţe de organizare în
fiecare ţară, în privinţa ponderii instituţiilor de stat sau private, dar ceea ce este comun
este faptul că ele urmăresc îmbunătăţirea calităţii vieţii indivizilor.
Sursele din care se obţine finanţarea sistemului de sănătate sunt fondurile
bugetare, cotizaţiile de asigurări de sănătate, fonduri speciale pentru sănătate, resurse ale
populaţiei care au fost cheltuite în ipostaza de pacienţi, ajutor din exterior (OMS, Crucea
Roşie etc.).
3) Cheltuieli publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi tineret
contribuie la educarea spirituală estetică, morală a populaţiei prin activităţi artistice,
culte, sportive sau divertisment.
Aceste cheltuieli finanţează instituţii cu obiective cultural – artistice (edituri,
muzee, patrimoniu cultural, biblioteci cinematografe, teatre etc.) care produc fie bunuri
materiale dar de valoare spirituală, fie servicii de valoare spirituală. Preţul acestor
produse poate fi suportat în totalitate de către stat sau doar parţial prin subvenţionare.
Finanţarea se face din resurse bugetare integral, din venituri extrabugetare şi alocaţii de la
buget, din venituri extrabugetare în totalitate, (pentru instituţiile care se pot autoîntreţine
prin activitatea economică desfăşurată), din fonduri extrabugetare (de exemplu: Fondul
Cinematografic Naţional, Fondul Cultural Naţional). Nu trebuie uitate nici sponsorizările,
deosebit de avantajoase pentru cel care le primeşte – el neavând altă obligaţie decât aceea
de a declara deschis numele sponsorilor săi.
Cheltuielile publice din această categorie finanţează de asemenea activitatea
religioasă a cultelor recunoscute de stat (salarii pentru slujitorii bisericii) şi pe cea
sportivă şi de tineret (în proporţie de 75% în România).
4) Cheltuieli publice pentru securitatea socială înglobează următoarele tipuri de
cheltuieli: alocaţii, pensii, indemnizaţii, ajutoare în anumite condiţii pe care persoanele ce
le primesc trebuie să le îndeplinească. Ele sunt menite să elimine cât mai mult posibil
efectele riscurilor fizice, economice şi sociale ce planează asupra vieţii fiecărui membru
al societăţii. Caracteristicile principale ale actualului sistem de finanţare a activităţilor

11
legate de securitatea socială vizează faptul că fondurile sunt obţinute din cotizaţii sociale,
legitimate social prin principiul solidarităţii. Pentru aceasta sunt create planuri sau politici
de reducere a şomajului şi sărăciei, ajutoare a familiilor în dificultate financiare, sau a
persoanelor aflate în dificultate financiară, sau a persoanelor defavorizate (care se
consideră a fi în general copii, tineri proaspăt absolvenţi, persoanele în vârstă, persoanele
handicapate). Finanţarea acestor cheltuieli se face din următoarele categorii de resurse:
contribuţii ale salariilor, liber profesioniştilor şi patronilor; subvenţii bugetare; fonduri
speciale (acumulate din donaţii sau resurse ale ONG).
5) Cheltuielile publice pentru ajutorul de şomaj sunt îndreptate către acele
persoane care nu dispun temporar de un loc de muncă prin care să-şi asigure existenţa. În
afara ajutorului de şomaj (numit şi forma pasivă de într-ajutorare a persoanelor rămase
fără lucru), sunt recomandate şi alte modalităţi care nu au o natură materială imediată
constituind o într-ajutorare activă – crearea unor noi locuri de muncă, ce asigură scăderea
şomajului pe termen lung. Este deci preferabilă o creştere a prestaţiilor active (facilităţi
pentru cei ce angajează şomeri), în favoarea soluţiei de creştere a valorii ajutorului de
şomaj (ce poate duce pe termen lung la creşterea ratei şomajului). Cheltuielile sunt
suportate din fondurile firmelor şi resurselor bugetare, şi sunt plătite beneficiarilor sub
două forme: alocaţia de şomaj (contează vechimea în muncă) şi ajutorul de şomaj.
6) Cheltuielile publice pentru asistenţa socială au ca principale forme:
ajutorul social pentru • alocaţii simple (persoanele fără pensie de peste 65 ani);
persoanele în vârstă • alocaţii pentru servicii menajere;
• plasament familial;
• plasament în azil;

• masa la un cămin restaurant sau contravaloarea acesteia.


ajutorul social pentru • alocaţie compensatorie pentru terţe persoane;
persoane cu handicap • alocaţie compensatorie pentru cheltuieli profesionale;
• plasament familial;
• plasament instituţii pentru handicapaţi;

• cantine – restaurant;
ajutorul medical • alocaţii pentru ajutor medical;
(pentru persoane • ajutor medical la domiciliu;
asistate social)

12
• ajutor medical pentru spitalizare.

Toate aceste cheltuieli menţionate mai sus reprezintă investiţii în resurse umane
deoarece ele au ca efect dezvoltarea capacităţilor indivizilor, menţinerea stării fizice şi
mentale la nivele ridicate ceea ce duce, implicit, la dezvoltare economică şi socială.
Putem spune deci că banii cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale nu
reprezintă un consum definitiv de venit naţional ci, dimpotrivă, sunt generatoare de
dezvoltare (,,profit” social). Pentru ca dezvoltarea umană să aibă un caracter durabil,
trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: membrii societăţii să aibă parte de o bună
stare a sănătăţii, să aibă loc o acumulare de cunoştinţe la nivelul societăţii, să existe acces
la resursele care asigură un standard de viaţă decent.
B) Asigurările sociale au apărut iniţial ca reacţie a asociaţiilor de muncitori care
au pledat pentru drepturile lor, organizându-se în sindicate care să-i protejeze în privinţa
condiţiilor de lucru – igiena şi securitatea muncii ca elemente care să prevină ajungerea la
accidente ce pun persoana în imposibilitate de a munci, iar dacă, dintr-o cauză sau alta, se
ajunge la incapacitate de muncă, existenţa unor fonduri financiare care să le asigure
acestora un trai decent. Pentru a îndeplini obiectivele menţionate, s-a creat un sistem
naţional de asigurări sociale care are trăsături speciale (derivate din contextul economic
în care finanţează).
Prin asigurările sociale se direcţionează o fracţiune din PNB către protejarea
persoanelor salariate şi pensionare ,,actuale sau foste angajate ale societăţilor comerciale
private sau de stat, ale regiilor autonome, a persoanelor membre în asociaţii
meşteşugăreşti ori agricole, a întreprinzătorilor particulari a slujitorilor cultelor, a
personalului casnic, a persoanelor ce deservesc blocurile de locatari, atunci când se află
în incapacitate de muncă. Sunt prevăzute de lege o serie de situaţii în care intervine plata
către indivizi a unor sume de asigurări – pentru menţinerea stării de sănătate, asigurarea
traiului în cazul bolilor, accidentelor, depăşirii limitei de vârstă. În România, sistemul
naţional de asigurări cuprinde: asigurările sociale de stat, asigurările sociale din
cooperaţia meşteşugărească şi celor independenţi, asigurările sociale ale asociaţiilor
agricole, asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie, asigurările sociale
ale avocaţilor, asigurările sociale ale slujitorilor cultelor.
Principiile pe care este construit sistemul naţional de asigurări sunt:
13
• unicitatea (există unul singur – expresie a solidarităţii sociale) ;
• obligativitatea (toate persoanele încadrate în muncă beneficiază de ele) ;
• ocrotirea pe toată perioada de incapacitate de muncă;
• statul este acela care garantează drepturile asiguraţilor;
• contributivitatea (fondurile de care dispune sistemul naţional de asigurări provin
din contribuţiile companiilor naţionale şi acelora private, a regiilor autonome, a
întreprinderilor mixte etc.);
• egalitatea în drepturi a beneficiarilor ce cad sub incidenţa aceloraşi condiţii
îndeplinite ;
• ocrotirea cetăţenilor în concordanţă cu etica şi echitatea sociala (sunt acordate
conform participării pe care indivizii au avut-o în dezvoltarea socială, şi conform
unui raport echitabil între salarii şi pensii – stimulator pentru ca ei ce reprezintă
populaţia ocupată) ;
• pensiile de asigurări sociale scutite de în totalitate de taxe;
• imprescriptibilitatea dreptului la pensie (persoanele care au contribuit la fondul
sistemului naţional de asigurări au dreptul să ceară oricând acordarea pensiei sau
diferitelor indemnizaţii);
• indemnizaţiile şi pensiile nu pot fi cedate altor persoane;
• descentralizarea şi autonomia.
Finanţarea sistemul naţional de asigurări se face cu resurse provenite din
următoarele sfere: contribuţii pentru asigurările sociale, contribuţii pentru asigurările
sociale a unităţilor particulare, contribuţii diferenţiate ale angajaţilor şi pensionarilor care
merg în centre de tratament şi odihnă, contribuţii pentru constituirea fondului de şomaj, a
ajutorului de integrare profesională şi a alocaţiei de sprijin, alte venituri, contribuţia
pentru pensie alimentară în valoare de 5%.
În privinţa formelor de acordare a diferitelor tipuri de ajutoare sociale,
menţionăm: pensiile, trimiterile la tratament şi odihnă, indemnizaţiile şi ajutoarele,
cheltuieli pentru ocrotirea sănătăţii, ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin , ajutorul de
integrare profesională.
Pensiile sunt de mai multe feluri:
1. pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă (persoana trebuie să corespundă
concomitent la două condiţii: să aibă o minimă vechime de muncă acceptată – 25

14
ani şi să depăşească limita de vârstă la care se presu-pune că o persoană nu mai
poate lucra la capacitate normală – 57/62 ani);
2. pensia pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza unor accidente sau boli
profesionale;
3. pensia pentru pierderea capacităţii de muncă în afara procesului muncii
4. pensia de urmaş;
5. pensia suplimentară.
Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale se clasifică în mai multe tipuri:
• indemnizaţia pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea
sănătăţii;
• indemnizaţia pentru pierderea momentana a capacităţii de muncă;
• indemnizaţia în caz de maternitate;
• indemnizaţia de naştere;
• indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani;
• ajutorul de şomaj;
• ajutorul de integrare profesională;
• ajutorul în caz de deces.
C) Asigurările sociale pentru sănătate se fundamentează pe următoarele
principii: încadrarea întregii populaţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate,
solidaritate socială (plata se face raportat la un anumit procent din salariu), prestarea
pentru asiguraţi a unei liste de servicii definite, finanţarea autonomă şi echilibrul
financiar. Beneficiază de pachetul de servicii persoanele cu cetăţenie română cu
domiciliul în ţară sau temporar plecaţi peste graniţă, cetăţenii străini sau apatrizi care au
reşedinţa în România, tinerii şi copiii de maxim 26 ani (în condiţiile în care sunt încadraţi
într-o formă de învăţământ şi nu obţin venituri proprii), persoanele handicapate fără
venituri, membrii familiei care se află în întreţinerea unei persoane asigurate, persoanele
care au obţinut acest drept prin legile speciale. Aceste persoane devin asigurate în
momentul în care încheie un contract individual de muncă.
Sursele de finanţare sunt reprezentate de contribuţii egale ale persoanelor fizice şi
juridice, subvenţii de la buget, alte venituri care sunt plătite Casei Naţionale de
Asigurări pentru Sănătate. Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate are ca organe
de conducere: adunarea generală a reprezentanţilor, consiliu de administraţie (ales de
15
adunarea generală a reprezentanţilor). Contribuţiile la CNAS sunt obligatorii, cu
următoarele excepţii: acele persoane aflate în concediu medical sau concediu de îngrijire
a copilului de până la 6 ani, persoanele ce efectuează stagiul militar, persoanele ce
execută o pedeapsă prin privare de libertate, persoanele aparţinând unor familii ce nu
beneficiază de ajutor social.
D) Cheltuielile publice pentru obiective economice, pentru protecţia mediului
şi cercetare
Cheltuielile publice destinate obiectivelor economice au în vedere acele ramuri de
activitate strategice sau care au nevoie de resurse financiare mari (ce altfel nu ar putea fi
asigurate) şi cuprind regiile autonome, companiile cu capital de stat, privat sau mixt.
Intervenţia statului are însă un efect constrângător şi s-a dovedit ca privatizarea activităţii
în sectorul public creste rentabilitatea întreprinderilor respective, realizându-se o mai
bună alocare a resurselor în acest fel. Ajutoarele financiare acordate de stat
întreprinderilor de interes naţional pot veni sub formă directa a unor: subvenţii, investiţii,
împrumuturi cu dobândă subvenţionată, ajutoare financiare pentru difuzarea de
informaţii şi studii de marketing; sau în formă indirectă: acordarea de avantaje fiscale şi
împrumuturi garantate de stat. Ramurile economiei cel mai des vizate de astfel de
politici sunt: transporturi, construcţii (de locuinţe în special), industria (extractivă,
minieră, a construcţiei de maşini şi navală, siderurgică), agricultură.
Cheltuielile publice cu protecţia mediului sunt foarte importante pentru păstrarea
unui echilibru natural şi prevenirea degradării mediului, care poate fi considerat un bun
public ce trebuie ocrotit prin lege. Cea mai importantă măsură adoptată în ceea ce
priveşte poluarea este aceea conform căreia poluatorul plăteşte “reparaţiile” necesare în
urma distrugerilor de mediu pe care le-a făcut.
Cheltuielile publice pentru cercetare au in vedere următoarele tipuri:
• fundamentală (scopul este unul general de avansare a cunoaşterii, fără
obiective specifice);
• aplicativă (presupune punerea în practică şi inovarea noilor cunoştinţe
dobândite);
• de dezvoltare (fondată pe cunoştinţe deja existente, ea urmăreşte aplicarea
practică a acestora pentru obţinerea unor rezultate cat mai bune);

16
Este finanţată din: fonduri bugetare in special cercetare – dezvoltare) ,ale
industriei (în ţările dezvoltate are o pondere de chiar 74,5% din finanţările pe acest
domeniu), ale universităţilor (de exemplu granturile acordate de Academia Română),
surse externe.
E) Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţa
naţională şi apărare
Servicii publice generale (sau autorităţile publice generale) cuprind în structura
lor: organele puterii şi administraţiei publice (instituţia prezidenţială, organele puterii
legislative centrale, organele puterii judecătoreşti, organele executive centrale si locale);
organele de ordine publică (politie, jandarmerie, grăniceri, pompieri, penitenciare,
paşapoarte, arhivele statului).
Cheltuieli publice pentru apărare finanţează funcţia externă a statului. Acest tip
de cheltuieli se împart în directe (întreţinerea forţelor armate în ţară sau în bazele din alte
ţări) şi indirecte (legate de lichidarea urmărilor unor conflicte).

2.5. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CREŞTEREA CHELTUIELILOR PUBLICE

Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creşterea cheltuielilor publice


impune o delimitare a acestora în următoarele categorii:
a) Factorii demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea
structurii acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină
creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine
publică etc. precum şi a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul
public;
b) Factorii economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia
pe baza cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri
materiale ţi servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea
unor acţiuni economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la
repararea prejudiciilor create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel,
bugetul joacă rol de filtru şi asigură redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate pe
eficienţă;

17
c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează
preocuparea statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru amortizarea
veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă
sau care necesită asistenţă socială;
d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice,
antrenând resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi
pentru finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;
e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea
cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor
nefavorabile ale acestora pe plan economic şi social;
f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a
nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin
împrumuturi publice. La fel se explică şi propagarea în timp şi spaţiu a fenomenului
inflaţionist sau preluarea de către noul regim, instalat în urma revoluţiei a datoriilor
contractate în vechiul regim;
g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor
statului contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului,
pentru îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.
Consecinţe ale creşterii cheltuielilor publice. Creşterea continuă a cheltuielilor
publice ridică probleme de ordin politic, de ordin financiar şi de ordin ştiinţific.
Problemele de ordin politic se referă la influenţa creşterii cheltuielilor publice
asupra structurilor politice. Astfel, creşterea cheltuielilor publice face necesară gruparea
unor state pentru a efectua împreună anumite cheltuieli de interes comun, cărora statele
respective, luate în mod individual, nu ar putea face faţă. De exemplu, gruparea unor
state din Europa occidentală în Comunitatea Economică Europeană, lărgirea acesteia ţi
transformarea ei în Uniunea Europeană; formarea unor organizaţii cu caracter militar din
state care au aceeaşi orientare politică, împărtăşesc aceeaşi ideologie, au tendinţa de a
depăşi concepţiile naţionaliste şi de a se grupa cu succes pentru a efectua împreună
cheltuieli legate de apărare; gruparea unor state în curs de dezvoltare care se unesc pentru
a efectua cheltuieli de cercetare sau alte servicii; efectuarea în comun a eforturilor
financiare din domeniul cercetării spaţiale etc.

18
Problemele de ordin financiar se referă la corelaţiile dintre tendinţele de creştere a
cheltuielilor publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi ale produsului intern brut.
Punctul optim al acestui raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a proporţiei
impozitelor în PIB (presiunea fiscală), care nu poate fi atinsă, iar pe de alta, de avantajele
sociale ale creşterii cheltuielilor publice. Primul aspect se referă la proporţia în care
produsul intern brut poate fi redistribuit prin cheltuieli publice. Cel de-al doilea aspect
vizează proporţia cheltuielilor publice în PIB, care trebuie determinată din punct de
vedere al utilităţii acestora (bunuri sau servicii independente, utile ţi fără utilitate netă).
Punctul optim este atins atunci când avantajul social al creşterii cheltuielilor publice este
depăşit de către inconvenientul social al prelevărilor publice. Acest optim poate varia în
funcţie de conjunctura economică. Astfel, perioada de prosperitate poate să fie folosită
pentru reducerea cheltuielilor publice în vederea realizării de economii sau pentru
rambursarea datoriei publice. În perioada de depresiune, creşterea nivelului cheltuielilor
publice poate să fie folosită pentru stimularea economică. Desigur că acest punct optim
variază în funcţie de gradul de etatizare a societăţii şi structurile economiei de piaţă.
Problemele de ordin ştiinţific privesc dimensionarea corectă a cheltuielilor
publice imperios necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale şi se referă la instituţiile
finanţelor publice, modul de abordare a cercetării domeniului şi de apreciere a
rezultatelor, de aplicare a soluţiilor descoperite în cercetarea ştiinţifică financiară.

2.6. ANALIZA TEORETICĂ A CREŞTERII CHELTUIELILOR PUBLICE

Pentru a se putea da o interpretare medie a datelor empirice privind dinamica


cheltuielilor publice, este necesară construirea unor modele capabile să folosească în
ansamblu factorii economici, politici şi sociali, care determină cheltuieli publice şi
creşterea lor. Sintetizarea unor asemenea influenţe se regăseşte în macro modelele
creşterii cheltuielilor publice.
În cele ce urmează, prezentăm succint următoarele trei modele:
1. modele ale dezvoltării creşterii cheltuielilor publice;
2. legea lui Wagner;
3. studiul clasic al lui Peacock şi Wiseman.
1. Modelele dezvoltării creşterii cheltuielilor publice

19
Această abordare a problemei este cel mai bine reprezentată în lucrările lui
R.A.Musgrave şi W.W.Rostow.
În stadiile de început ale creşterii şi dezvoltării economice, investiţiile sectorului
public, ca pondere în investiţiile totale ale economiei, erau considerate mari. Sectorul
public era chemat să asigure infrastructura socială globală, ca de exemplu: drumurile,
sistemul de transporturi, sistemul de canalizare, respectarea legii şi ordinii, sănătatea şi
învăţământul şi alte investiţii în resurse umane. Se susţinea astfel că aceste investiţii
publice erau necesare pentru adaptarea economiei la dinamismul spre stadiile mijlocii ale
dezvoltării economie şi sociale.
În stadiile de mijloc ale creşterii, guvernul continuă să asigure investiţii, dar, de
această dată, investiţiile publice sunt complementare creşterii investiţiilor private.
De-a lungul tuturor stadiilor de dezvoltare, insuficienţele pieţei există şi pot
împiedica saltul către maturitate. Pornind de la această idee, creşterea implicării
guvernamentale capabilă să trateze cu insuficienţele pieţei este susţinută teoretic şi
practic. Astfel, R.Musgrave susţine că, după perioada se dezvoltare, în timp ce investiţiile
totale, ca proporţie în PIB(PNB), cresc, proporţia investiţiilor sectorului public în PIB
scade. Argumentele lui Rostow sunt că, odată ce economia ajunge la stadiul de
maturitate, preponderenţa cheltuielilor publice se va transforma din cheltuieli publice
pentru infrastructură, în cheltuieli publice sporite pentru educaţie, sănătate şi asistenţă
socială.
Trebuie înţeles că atât modelele lui Musgrave, cât şi cele ale lui Rostow sunt
vederi largi ale procesului de dezvoltare. Opiniile lor constituie generalităţi obţinute din
examinarea unui număr mare de cazuri diferite de dezvoltare a economiilor.
2. Legea lui Wagner
Economistul german al sec. XIX, Adolf Wagner, era preocupat să explice partea
PNB însuşită de sectorul public. Concluziile lui au fost formalizate în legea cunoscută ca
Legea lui Wagner, definită de el însuţi ca o „lege a extinderii crescânde a activităţilor
publice şi în special ale statului”, astfel: „Cauzele interne ale extinderii activităţilor
statului şi în general, a activităţilor «publice» se pot deduce în parte din caracterul statului
şi comunei, stabilit prin experienţă la popoarele civilizate aflate în progres (a priori), iar
în parte ele rezultă inductiv din diferite fapte în care iese în evidenţă extinderea acelor
activităţi”. Wagner a subliniat că această lege „în finanţe, se poate transforma ca o lege a

20
nevoilor financiare crescânde ale statului şi organelor autonome”. Nu rezultă clar dacă
Wagner se referea la creşterea proporţiei cheltuielilor publice în PIB (sau PNB), cu alte
cuvinte creşterea relativă a sectorului public, sau dacă el se gândea la mărimea absolută a
sectorului public. Dar, folosind interpretarea lui Musgrave, ne putem referi la legea lui
Wagner, ca o expresie a creşterii mărimii relative a sectorului public. Astfel, putem
formula legea lui Wagner în următorii termeni: dacă veniturile pe locuitor, într-o
economie, cresc, mărimea relativă a sectorului public creşte, de asemenea.
Bazele formulării lui Wagner erau empirice. El a observat creşterea sectorului
public într-un număr de state europene, în SUA şi în Japonia în timpul secolului XIX.
Forţele care determină aceste mişcări în raportul dintre cheltuielile publice şi PNB erau
explicate pe seama factorilor politici şi economici. Explicaţia lui Wagner privind
expansiunea activităţilor la nivelul statelor relevă o mare intuiţie a autorului. Chiar din
sec. XIX, el a găsit o explicaţie primitivă a ideii moderne de faliment şi externalitate.
Wagner a recunoscut că, cu cât economia devine mai industrializată, cu atât natura
relaţiilor dintre pieţele extinse şi operatorii de pe aceste pieţe va deveni şi mai complexă.
Această complexitate a interacţiunii pieţei va solicita stabilirea unui sistem de
drept care să administreze asemenea legi. Urbanizarea şi marea densitate a locuitorilor
vor conduce la externalităţi şi suprapopulare care vor necesita intervenţia sectorului
public. De aceea, Wagner a explicat de ce el a observat apariţia serviciilor sectorului
public ca servicii legale, servicii politice şi servicii bancare.
Creşterea cheltuielilor publice pentru educaţie, recreaţie şi cultură şi pentru
serviciile de sănătate şi asistenţă socială era explicată de Wagner în termenii elasticităţii
cererii în funcţie de venituri. Pentru Wagner, aceste servicii reprezentau cereri superioare
sau elastice în funcţie de venit. De aceea cheltuielile publice pentru aceste servicii cresc,
pe măsura creşterii veniturilor reale din economie (deci şi a PIB), în proporţii mai mari
decât aceea a cheltuielilor publice totale în PIB.
Modelul lui Wagner, deşi conţine multe aprecieri realiste, prezintă un dezavantaj:
nu se bazează pe o teorie bine fundamentată a opţiunii publice. Într-adevăr, Wagner şi-a
prezentat propria sa teorie în afara problemelor opţiunii publice, formulând de fapt o
teorie organică a statului. Statul era presupus că se comportă ca şi când ar fi vorba de o
entitate care ia decizii independent de membrii societăţii.
3. Analizele lui Peacock şi Wiseman

21
Studiul lui A.T.Peacock şi J.A.Wiseman este poate unul dintre cele mai cunoscute
analize a dinamicii cheltuielilor publice. Autorii şi-au bazat analizele pe o teorie politică a
determinării cheltuielilor publice, conform căreia guvernele trebuie să ţină seama de
dorinţele cetăţenilor lor: să nu plătească impozite mari şi să beneficieze de servicii
publice sporite. De aceea, ei lasă cheltuielile publice la latitudinea legislativului. Peacock
şi Wiseman au văzut alegătorul ca un individ care se bucură de avantajele bunurilor şi
serviciilor publice, dar căruia nu-i place să plătească impozite. Când decide asupra
cheltuielilor publice din bugetul său, guvernul urmăreşte îndeaproape reacţia electoratului
la impozitarea implicită. Ei presupun că există un nivel tolerabil de impozitare care
acţionează ca un element de constrângere asupra comportării guvernului. Aceasta este o
variantă a şcolii lui Clark privind impozitele.
Peacock şi Wiseman au abordat impozitarea ca având o influenţă asupra
cheltuielilor publice. Astfel, dacă economia şi veniturile cresc în ritm egal, impozitele
cresc, de asemenea, paralel la cote constante de impunere, ceea ce face posibilă creşterea
cheltuielilor publice în ritmul creşterii PIB.
În perioadele de transformare socială, tendinţa graduală a creşterii cheltuielilor
publice este dereglată, după cum apar fenomene de criză economică, foamete, dezastre,
pe scară mare, care necesită o creştere rapidă a cheltuielilor publice. O asemenea creştere
determină guvernul să mărească nivelurile de impozitare, care pot fi privite ca acceptabile
de electorat în perioadele de criză.
Peacock şi Wiseman au numit acesta „efectul de transfer”: în perioadele de criză
cheltuielile private sunt transferate cheltuielilor publice. În perioada următoare crizei,
cheltuielile publice nu vor reveni la nivelul iniţial. Un război nu este plătit în întregime
din impozite, pentru că nici o naţiune nu are o asemenea capacitate de impozitare. De
aceea, ţările se împrumută şi sporesc datoriile pe care le suportă în perioadele următoare.
Autorii au definit şi un alt efect: „efectul inspecţiei”. Ei au sugerat că acesta
provine din vigilenţa mai mare a electoratului cu privire la problemele sociale în timpul
perioadei de transformare. Astfel, guvernul îşi exprimă scopul programului său de
îmbunătăţire a condiţiilor sociale pe baza percepţiei electoratului faţă de nivelul tolerabil
de impozitare, mai mare decât în perioada anterioară, capabil să finanţeze niveluri înalte
de cheltuieli publice, determinate de scopul de consum al guvernului şi datoriile
existente.

22
Deşi este supusă criticilor, teoria lui Peacock şi Wiseman poate fi aplicată
fenomenului creşterii cheltuielilor publice şi presiunii fiscale înregistrate în perioadele de
criză economică, contribuind la explicarea creşterii presiunii fiscale în asemenea
perioade.
Analiza creşterii cheltuielilor publice se poate efectua pornind de la constatarea
tendinţei de creştere mai rapidă a acestora faţă de ansamblul activităţilor economice,
exprimat sintetic într-un indicator agregat (PIB sau PNB). Un asemenea mod de abordare
porneşte de la studiul elasticităţii cererii de servicii publice, a cărei mărime este
supraunitară, situându-le în categoria bunurilor „superioare”, care au cererea foarte
sensibilă la dezvoltarea economică şi la creşterea nivelului de viaţă. În asemenea cazuri,
cheltuielile publice cresc mai repede decât PIB sau PNB.
O astfel de abordare a stat la baza studiilor unor cunoscuţi autori (A.
Wolfelsperger, Ph. Delmas, M. Albert), care susţin că în societăţile dezvoltate şi
democratice, faţă de menţinerea inegalităţilor sociale, creşterea cheltuielilor publice este
preţul ce trebuie plătit pentru pacea socială, menţinerea unei anumite coeziuni a structurii
sociale sau chiar supravieţuirea sistemului politic şi economic.
Alte analize se bazează pe studiul ofertei de bunuri publice emanată de la puterea
publică, demonstrând faptul că creşterea cheltuielilor publice nu rezultă din cererea
venită de la agenţi privaţi, ci din comportamentul de ofertă al administraţiilor şi
decidenţilor politici care încearcă să maximizeze satisfacţia lor în afara arbitrajului
eficient al contribuabililor-alegători. Această teorie emanată de curentul „opţiunilor
publice” aparţine concepţiei neoliberale despre stat care aplică raţionamentul economic în
analiza vieţii politice şi a opţiunilor politice. Acest curent a apărut în 1960 în SUA, prin
lucrările lui J.Buchanan, G. Tullok şi ale altor economişti, şi s-a dezvoltat puternic în anii
'70-'80, prin multiple teze care denunţă nivelurile excesive atinse de cheltuielile publice şi
de prelevările obligatorii, pe baza cauzelor acestor creşteri.
Literatura din domeniul finanţelor publice dezvoltă tezele privind creşterea
cheltuielilor publice şi progresia corelativă a prelevărilor obligatorii. Acestea sunt
orientate pe trei teme: piaţa politică; birocraţia; fenomenele de asimetrie şi de iluzie
financiară.
Aceste teorii dezvoltă mai multe raţionamente privind conţinutul şi rolul deciziei
privind cheltuielile publice şi eficienţa lor. Ele iau în studiu rolul partidelor politice în

23
formarea opţiunilor privind cheltuielile publice prin redistribuirea resurselor,
comportamentelor decidenţilor şi managerilor, ca subiecţi ai birocraţiei, şi fenomenele de
asimetrie şi iluzie financiară, prin încercările puterilor publice de a acorda avantaje
anumitor categorii sociale sau anumitor grupuri de interese, împărţind finanţarea
cheltuielilor asupra unui număr foarte mare de contribuabili. În acest fel, există o
asimilare a avantajelor, dar şi a costurilor puţin perceptibile, însă larg dispersate şi difuze.
Teoriile curentului „opţiunilor publice” au meritul de a fi introdus analize ale
comportamentelor politice în studiul unui domeniu în care acestea joacă în mod efectiv
un mare rol.

24
3. ABORDAREA TEORETICĂ A EFICIENŢEI
CHELTUIELILOR PUBLICE

3.1. SEMNIFICAŢIA EFICIENŢEI CHELTUIELILOR PUBLICE

Eficienţa sau eficacitatea cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui


raport determinat între eforturile financiare (consumul de resurse financiare publice) şi
efectele comensurabile sau estimative obtenabile pe seama obiectivelor finanţate de către
stat.
În condiţiile în care nevoile publice reclamă bunuri publice de valori ridicate, în
continuă creştere şi diversificare, pe de o parte, iar resursele financiare ale statului nu
sporesc la fel de rapid, se creează un decalaj de ritm, care conduce la o stare permanentă
de insuficienţă a resurselor necesare. Acest fenomen se petrece în condiţiile în care, în
mod conştient, guvernul procedează la trierea şi ierarhizarea nevoilor sociale şi,
respectiv, la dimensionarea cheltuielilor publice, în funcţie de mai multe criterii:
prioritate, oportunitate, eficienţă sau eficacitate a cheltuielilor publice, calitate a
serviciilor publice, nivelul standardelor internaţionale.
Eficienţa sau eficacitatea cheltuielilor publice ocupă din ce în ce mai mult locul
principal între criteriile de selectare a alternativelor proiectelor de dimensionare a
volumului acestora în vederea cuprinderii, în legile bugetare anuale, prin care cheltuielile
se adoptă ca sarcini maxime.
Aprecierea eficienţei sau a eficacităţii cheltuielilor publice este de competenţa
factorilor de decizie politică şi ai celor executivi, de coordonare a procesului de utilizare
a fondurilor alocate. Pe parcursul acestui proces pot fi găsite soluţii de minimizare a
costurilor, a investiţiilor sau a cheltuielilor curente privind serviciile publice.
În aplicarea metodelor de evaluare a indicatorilor înscrişi în bugetul anual, ca şi a
celor cuprinşi în programe având un orizont de timp mediu sau lung, cel mai important
obiectiv de atins trebuie să fie eficienţa utilizării resurselor. În acest fel, metodele aplicate
pot influenţa în mod real decizia financiară a administraţiei publice, la care se adaugă şi
puterea de amendament a Parlamentului. Acest aspect relevă echilibrul între puterea
legislativă şi cea executivă. Intervenţiile ulterioare cu ocazia rectificării legii bugetare, pe

25
baza unor ajustări în cursul unui exerciţiu trebuie să se apropie şi mai mult de criteriul
eficienţei sau al eficacităţii cheltuielilor.
Eficienţa cheltuielilor se realizează în cele mai bune condiţii, de optim social,
atunci când:
- este posibilă alegerea alternativei celei mai puţin costisitoare, în raport cu
rezultatul final al serviciului public, pentru care se doreşte creşterea cantitativă a
serviciului public;
- modernizarea, din punct de vedere al producerii serviciului public, în vederea
maximizării utilităţii la consumator, dată de satisfacţia performanţelor;
- maximizarea utilităţii la consumator, comportând şi latura economică (cel mai mic
preţ plătit şi cel mai mic cost în utilizare);
- puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp stabilit.
Coroborarea acestor aspecte implică minimizarea costurilor proiectelor
obiectivelor de finanţat, ceea ce permite costuri sociale minime (fiscalitate mai redusă,
renunţări cât mai puţine la îndeplinirea altor obiective, deficit bugetar minim şi altele);
preţuri accesibile plătite de consumatori (dacă asemenea preţuri se aplică în regimul de
producere şi distribuire a bunurilor publice); creşterea calităţii consumului de bunuri
publice şi, deci, a satisfacţiei consumatorului public etc. Toate acestea conduc la
maximizarea bunăstării sociale.

3.2. CADRUL CONCEPTUAL PRIVIND EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE

Caracterul limitat al resurselor financiare publice face ca problema utilizării


acestora să fie crucială. Cheltuielile publice implică limitarea ariei acţiunii pieţei şi
substituirea metodelor non-piaţă ale alocării. Există, de aceea, abordări ale eficienţei
relevând împărţirea activităţii economice între sfera pieţei libere şi aceea a statului.
Eficienţa poate fi privită ca valoare economică. Ea nu este însă singura valoare, dar
este singura care poate fi neglijată la o creştere a costului exprimată în termeni atât ai
bunăstării economice, cât şi ai abilităţii în atingerea obiectivelor sociale.
Problemele eficienţei au o importantă legătură în abordarea lor, după cum
urmează:
1. Împărţirea activităţii economice între sectoarele piaţă şi non-piaţă;

26
2. Împărţirea sectorului pieţei între mecanismele specifice sectorului public şi
celui privat;
3. Operarea sectorului public non-piaţă, atât în privinţa alocării resurselor între
utilizatorii competitori, cât şi a nivelului inputurilor , în ordinea atingerii
unor obiective date.
Concepţia economiştilor despre eficienţă este mai largă decât înţelesul obişnuit al
acestui termen. În plus, ea rămâne apropiată judecăţilor de valoare care trebuie să fie clar
specificate. Există două dimensiuni ale eficienţei economice care sunt utilizate separat,
dar intercondiţionat:
A. Eficienţa alocativă a resurselor;
B. X-eficienţa resurselor
A. Eficienţa alocativă a resurselor
În general, cercetarea eficienţei alocării resurselor este o temă sistematică, în
lucrările de specialitate, în care conceptul optimalităţii al lui Pareto joacă rolul central. O
alocare a resurselor este descrisă ca fiind corespunzătoare optimului lui Pareto, dacă nici
o alta nu poate fi făcută mai bine, fără să-i facă rău ultimei persoane consumatoare.
Economia bunăstării paretiene tratează propuneri referitoare la dorinţa alocării alternative
a resurselor. Astfel, ele se bazează, în mod necesar, pe judecăţi de valoare.
Este important de explicat aceste judecăţi, datorită faptului că s-a dezvoltat o
tendinţă nefericită, mai ales în literatura de specialitate, prin afirmarea că:
a. Criteriul lui Pareto se bazează pe motive obiective, sau că
b. Judecăţile de bază sunt în general acceptabile, necontroversate sau necunoscute.
Explicând judecăţile de valoare, care sunt mai puternice decât pot părea la prima
vedere, devine mai uşor de evaluat semnificaţia criteriului lui Pareto.
Există patru judecăţi de valoare şi anume:
1. Preocuparea pentru bunăstarea tuturor indivizilor din societate, luaţi în mod
separat, mai curând decât a unei entităţi, numită „societate” sau „stat” sau a unui grup
social sau a unei clase sociale;
2. Unii factori neeconomici afectând bunăstarea indivizilor pot fi ignoraţi; s-a crezut
că alocarea resurselor economice poate fi separată de factorii sociali, psihologici si
politici, cu condiţia ca ei să nu poată avea efect restrictiv direct asupra schimbului pe
piaţă;

27
3. O trebuinţă individuală trebuie să fie considerată cea mai bună judecată a
bunăstării sale proprii: cu alte cuvinte, există un consumator complet şi suveranitatea
producătorului;
4. Dacă o anumită schimbare în alocarea resurselor sporeşte bunăstarea la o anumită
persoană, fără să o reducă la altă persoană, atunci schimbarea trebuie considerată ca
având drept efect final creşterea bunăstării sociale.
Aceste ipoteze sunt instrumente ale lucrării economistului bunăstării - Alfredo
Pareto. Astfel, ipotezele 1şi 4 sunt intrinsec individualiste, fiind opuse celor colectiviste;
ipoteza 3 respinge paternalismul; ipoteza 2 impune o separare clară între economie şi
politică.
Asemenea caracteristici ale teoriei paretiene au contat pentru asocierea lor
tradiţională cu capitalismul competitiv. Cu toate acestea, teoria paretiană s-a dezvoltat
subsecvenţial în direcţiile care fac ambivalente implicaţiile lor pentru rolul statului.
Optimalitatea lui Pareto poate fi conceptualizată în trei subprobleme:
- eficienţa schimbului;
- eficienţa tehnică;
- omniprezenţa eficienţă a lui Pareto.
Eficienţa schimbului se referă la asigurarea că un anumit grup al bunurilor de
consum este alocat între indivizi într-o asemenea măsură încât să devină imposibile unele
realocări viitoare ale bunurilor care ar urmări să facă o persoană mai bogată, fără ca altă
persoană să devină mai săracă. Această alocare poate fi realizată pentru a permite
indivizilor să-şi ajusteze structurile lor de consum, ca răspuns la preţurile relative.
Eficienţa schimbului cere ca rata marginală a substituţiei între două bunuri să fie
egală pentru toţi consumatorii. Rata marginală a substituţiei măsoară o acceptare a
consumurilor de a da un bun în schimbul altuia. Când cantităţile fixate a două bunuri
trebuie să fie împărţite între doi consumatori, există multiple alocări alternative care
satisfac condiţia necesară a eficienţei schimbului, care constă în aceea ca ratele marginale
ale substituţiei să fie egale.
Eficienţa tehnică vizează combinarea optimală a factorilor de producţie. Rata
marginală a substituţiei între doi factori (oricare ar fi aceştia) trebuie să fie egală pentru
toate bunurile produse.

28
Eficienţa omniprezentă a lui Pareto este atinsă atunci când rata marginală a
transformării factorilor este egală cu rata marginală comună a substituţiei. Într-un
asemenea punct al eficienţei omniprezente a lui Pareto, nici o realocare a bunurilor sau
factorilor nu poate face o persoană mai bogată, fără să facă simultan pe alta mai săracă.
Există o unică alocare a resurselor, şi anume aceea a optimului lui Pareto. În
schimb, există o infinitate de asemenea puncte, fiecare corespunzând diferitelor distribuţii
ale bunăstării, în afara optimului: care dintre aceste puncte sunt atinse depinde în mod
critic de factorul înzestrărilor care furnizează punctul de plecare pentru schimbul pieţei.
Cu toate acestea, însuşi criteriul lui Pareto nu oferă un mecanism de alegere între ele.
Pentru o economie de piaţă, atingerea optimalităţii lui Pareto presupune
următoarele condiţii:
- să existe o informaţie perfectă;
- toţi indivizii să dorească să-şi maximizeze utilitatea lor;
- să nu existe nici o externalitate;
- să existe o perfectă competiţie între cumpărători şi între vânzători;
- toţi producătorii să-şi maximizeze profitul.
Nerespectarea fiecăreia dintre aceste condiţii reprezintă ipotezele considerate ca
puncte de plecare în dezvoltarea teoriei eşecului pieţei.
Pentru obţinerea optimului social, eficienţa alocativă necesită ca preţurile să fie
egale totdeauna cu costurile marginale.
B. X- eficienţa resurselor
Fiind formulate condiţiile necesare pentru eficienţa alocativă, presupunerea
maximizării profitului garantează că firmele pot produce rezultate cu costuri minime. În
teoria economică s-a argumentat că bunăstarea, ca efect al proastei alocări directe a
resurselor provine din distorsiuni, asemenea monopolului, se obţine cu un cost foarte mic
comparativ cu costurile determinate de mai multe inputuri absolut necesare pentru
producerea unui nivel al outputurilor. Se foloseşte „x - ineficienţă” pentru descrierea unor
asemenea pierderi. Gradul de x - ineficienţă este definit ca fiind: diferenţa dintre
eficacitatea maximală a utilizării intrărilor şi utilizarea actuală. Realizarea eficienţei
alocative ca toate x - ineficienţele să fie eliminate. În timp ce în economie s-au făcut
frecvent presupuneri asupra x - ineficienţei, concentrându-se atenţia asupra problemelor
alocării optime, s-a argumentat că x - ineficienţa este omniprezentă.

29
3.3. ORIENTĂRI MODERNE PRIVIND EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE

Concluziile la care a ajuns cercetarea ştiinţifică actuală în acest domeniu sunt


următoarele:
1. Serviciile publice nu trebuie să fie furnizate întotdeauna în mod gratuit;
2. Oriunde este posibil, furnizarea publică de servicii publice trebuie să fie înlocuită
cu furnizarea privată;
3. Opţiunea privind furnizarea serviciilor publice poate fi restabilită la mecanismele
cvasipiaţă, prin utilizarea de cupoane sau bonuri valorice.
În ceea ce priveşte redistribuirea dorită a veniturilor, acestea trebuie să fie
implementată prin transferuri în bani, iar nu prin avantaje (servicii) în natură.
1. Serviciile nu trebuie să fie procurate întotdeauna în mod liber şi cu titlu gratuit
În figura următoare se prezintă eficienţa alocativă raţională în concepţia
concluziilor de mai sus. Pe abscise sunt reprezentate cantităţile bunului X (de exemplu,
educaţia) iar, pe ordonate – preţul şi costul bunului considerat; DD’ este curba cererii
individuale a bunului X. Pentru simplificare, s-a presupus ca fiind constant unitar al
ieşirii, şi de aceea costul marginal (Cm) este egal cu costul mediu (CM).

Figura 1
Nivelul opţional al outputului este 0Qm unităţi, care satisface condiţia potrivit
căreia preţul trebuie să fie egal cu costul marginal. Acest nivel al outputului ar trebui să
rezulte dintr-o competiţie perfectă a pieţei, în care toţi consumatorii lui X plătesc preţul
pieţei 0. Acest rezultat poate fi contrastat acum cu ceea ce se va întâmpla dacă guvernul
furnizează bunul X către consumatorii „liberi ai cererii”, la punctul consumului şi aşează
costurile producţiei în afara taxării. Consumatorii vor dori acum să consume 0Qs unităţi
30
din bunul X, indicat prin punctul B la care curba cererii DD’ intersectează nivelul dorit al
outputului transmis prin furnizarea gratuită liberă a statului.
Consumatorii capătă utilitatea pentru fiecare din unităţile extra între 0Qm şi 0Qs.
Ei evaluează însă fiecare din aceste extra unităţi (Qm-Qs) la mai puţin decât costul lor
marginal. Extra beneficiile din expansiunea outputurilor sunt măsurate prin suprafaţa
QmAQs şi extra costurile prin QmABQs. Există o pierdere netă (suprafaţa ABQs),
rezultând din substituirea aprovizionării gratuite libere a statului, cu preţurile pieţei.
Aprovizionarea publică a bunului X este de aceea neraţională, în sensul că ea va conduce
la expansiunea outputului peste nivelul pentru care consumatorii vor fi fost dispuşi să
plătească.
Pot să apară alte două surse ale ineficienţei alocative. Prima va fi dată de
distorsiunile induse prin impozitele instituite de autorităţile publice. A doua constă în
aceea că este posibil ca, din cauza altor pretenţii faţă de venitul public şi a rezistenţei la
viitoarea impozitare, outputul să nu fie cheltuit la 0Qs. Guvernul decide asupra nivelului
outputului (destul de arbitrar posibil), iar apoi foloseşte raţionamentul non-preţ (gratuit)
să aloce bunul între consumatori. Spre deosebire de mecanismul preţului liber, asemenea
proceduri „raţionale” nu asigură că bunurile (Qs) sunt alocate celor care le apreciază cel
mai mult (în sensul dorinţei de a plăti), prin aceasta încălcând condiţiile necesare pentru
eficienţa alocării. Mai mult, nu doar resursele sunt absorbite în procesele de raţionalizare,
dar există şi posibilitatea abuzului puterii birocratice, datorită discreţiei existente.
2. Înlocuirea furnizării publice cu cea privată
Aceste concluzii rămân aproape afirmaţii referitoare la faptul că producţia publică
circumscrie mai puţin eficienţa - X, decât producţia privată , deoarece, pentru acestea din
urmă se manifestă o solicitare reziduală, pe seama căreia îşi poate însuşi beneficiile
pentru x - eficienţa ridicată.
Figura următoare reproduce curba cererii DD’ din figura 1 precedentă. Există
acum, însă două curbe diferite ale costurilor, fiecare reprezentând atât Cm, cât şi CM, în
situaţiile distincte privind cele două alternative: producţia publică şi producţia privată.

31
Figura 2
Notaţia „s” înseamnă producţia publică şi notaţia „p” înseamnă producţia privată.
Curbele costului pentru producţia publică sunt trasate la acelaşi nivel corespunzător cu
curbele din figura 1. Cum producţia privată este stabilită să întruchipeze un nivel ridicat
al eficienţei – x, curbele costului pentru aceasta sunt trasate sub cele pentru producţia
publică.
Nivelul dorit al producţiei publice la preţurile zero rămâne la 0Qs. Totuşi, nivelul
ieşirii în concurenţa perfectă s-a schimbat: acum preţul egalează costul marginal la ieşirea
0Q’p, unde DD’ intersectează Cmp. Producţia publică la 0Qs este încă ineficient alocată,
chiar dacă 0Q’p este mai mare decât 0Qp, ea rămâne sub 0Qs. Pierderea din ineficienţa
alocativă este dată de suprafaţa triunghiului EFQs. Există o pierdere în plus dată de X -
ineficienţa producţiei publice. Aceasta este arătată prin suprafaţa PpGHF, care este
cuprinsă între Cms şi Cmp măsurată de nivelul outputului producţiei publice 0Qs.
3. Utilizarea cupoanelor pentru disciplina producţiei publice
Atunci când un serviciu nu este transferat direct sectorului privat, opţiunea
ofertantului poate fi restabilită către consumator prin introducerea cupoanelor. Acestea
ar trebui să fie răscumpărabile pentru achiziţionarea unui serviciu specific, de la furnizori
alternativi. Pe această cale, sunt introduse recompense pentru x - eficienţă, stimulând
mecanismele pieţei în sectorul public.
Concluzie la eficienţa faţă de cheltuielile publice. Preţul pieţei este preferabil
achiziţiei publice la preţuri zero. Spre deosebire de firmele competitive, serviciile publice
nu au încă mecanisme încorporate care promovează x - eficienţa. În întreprinderea
privată, x - ineficienţa este cuprinsă în politica managementului şi a forţei de muncă de
către proprietarii care îşi pot însuşi orice economii la cost. În sectorul public, interesele
32
consumatorului sunt susceptibile să fie subminate printr-o alianţă a producătorilor
(manageri şi lucrători) care va substitui propriile ei ţeluri, eliberată de riscul falimentului.
La ineficienţa alocativă cauzată prin îndepărtarea de la nivelul optimal al
outputurilor, trebuie adăugată pierderea adiţională provenită de la X- ineficienţa care
emană din orice combinaţii din costurile de producţie care sunt cu mult peste minimul
atins de costurile altora.
Oriunde este posibil, producţia privată trebuie să fie substituibilă producţiei
publice. Unde această opţiune nu este posibilă, trebuie să fie introduse mecanismele
cvasipiaţă, asemenea cupoanelor, care combină finanţarea publică cu utilizarea privată.

3.3.1. Eşecul pieţei şi externalităţile


Figurile 1 şi 2 sunt simple, dar ele reprezintă puternice construcţii care sintetizează
mai mult criticismul sectorului public ca ineficient şi neraţional. Cazul prezentat în figura
1 privind eficienţa cheltuielilor publice neglijează abordarea eşecului pieţei. Economia
bunăstării paretiene are implicaţii ambivalente pentru piaţă faţă de participarea statului.
Datorită emfazelor pe externalităţi a bunurilor publice şi a monopolului, economia
bunăstării paretiene a diminuat sever importanţa generală a rolului pieţei libere ca un
alocator eficient al resurselor.
Există două tipuri ale interdependenţei în interiorul unor sisteme de piaţă:
1. Interdependenţa comunicată prin procesul însuşi al pieţei. Opţiunile unei
gospodine asupra pachetului de consum şi factorul ofertei influenţează opţiunile întâlnite
de alte gospodine prin efectele asupra preţurilor relative. Acesta este semnalul penuriilor
de resurse, care este funcţia centrală a preţurilor.
2. Ideea-cheie despre externalităţi este cea a interdependenţei necomercializate:
efectele prin utilitate şi funcţiile producţiei se manifestă direct şi nu prin mecanismul
pieţei. Poluarea mediului este un exemplu al externalităţilor negative (nedorite). S-a
argumentat adesea că sănătatea, locuinţele şi educaţia generează beneficii externale celor
trei părţi.
În loc de o reglementare a fixării preţului la egalitate cu costul marginal,
reglementarea revizuită care asigură nivelul optimal social al ieşirilor este cea a
beneficiului social marginal egal cu costul social marginal. Totuşi, în practică, măsurarea

33
beneficiilor sociale şi a costurilor sociale prezintă serioase probleme metodologice şi
empirice.
Figura 1 a fost trasata pe presupunerea că bunul X va produce beneficii numai
consumatorului. Dacă există beneficii externale, sunt necesare noi alocări, care sunt
ilustrate în figura următoare (3). De exemplu, bunul X poate fi din nou educaţia, iar mai
multă ştiinţă de carte conferă beneficii pentru alţii. Concluzia că furnizarea de către stat a
bunului X este prea mare şi risipitoare nu mai este necesar valabilă.

Figura 3
Output-ul optimal al unui bun furnizat este flexibil la beneficii externale. EE’ este
trasată pe presupunerea arbitrară, dar posibilă, că beneficiul external al unei unităţi a
bunului X se reduce, în timp ce ieşirea bunului X creşte.
În construcţia figurii 1 a fost adăugată curba cererii EE’ care măsoară dorinţa de a
plăti a ambilor cumpărători şi cărora le revin beneficiile externe. Beneficiul external al
unei unităţi a bunului X este măsurat prin distanţa verticală între EE’ şi DD’; de exemplu,
pentru unitatea numărul Qp, aceasta este AJ.
Output-ul pieţei perfect concurenţiale este la 0Qp la care beneficiul privat marginal
QpA este egal cu preţul 0Pp. Însă beneficiul external marginal este egal cu AJ şi
beneficiul social marginal este egal cu QpJ. De aceea, 0Qp nu poate fi output-ul social
optimal. Chiar dacă consumatorii îşi extind consumul până la punctul unde beneficiul
privat marginal 0Qs este egal cu zero, beneficiul social marginal QsK tot depăşeşte costul
marginal 0Pp. Output-ul social optimal se înregistrează atunci când beneficiul marginal

34
social este egal cu costul marginal social. Acesta se găseşte la 0Q*e, unde 0Q*eL
egalează 0Pp.
Trebuie subliniat că pentru ca rezultatul să nu fie o pierdere, chiar dacă furnizarea
de către stat este extinsă până la punctul în care beneficiul privat marginal este egal cu
zero, depinde în întregime de modul în care au fost trasate curbele. Dacă EE’
intersectează curba MC la stânga lui Qs, ar trebui să existe „risipă”, în sensul că valoarea
socială a unităţilor marginale este mai scăzută decât costurile lor sociale. Totuşi, scopul
figurii 3 este de a dezvălui supra simplicitatea din figura 1 . Foarte puţin este cunoscut
despre forma lui EE’, dar nu există nici o scuza pentru simpla controversă a problemei
beneficiilor externale.
Prezenţa externalităţilor înseamnă că urmărirea separată a propriilor interese de
către indivizi şi firme nu va conduce în mod necesar la o alocare socială optimă a
resurselor. Această analiză direcţionează uşor către pledoaria intervenţiei statui pentru a
„corecta” proasta alocare a resurselor, aşa cum a făcut-o de-a lungul istoriei.
În figura 3, output-ul social optimal poate fi atins, dacă cumpărătorii bunului X ar
plăti o subvenţie egală cu beneficiul marginal external. Această subvenţie ar fi egală cu
distanţa verticală dintre EE’ şi DD’. Cea mai clară dificultate constă în cerinţele
informaţionale: mărimea beneficiului marginal external trebuie să fie cunoscută la toate
nivelurile, ceea ce ar include cu siguranţă o distanţă faţă de experienţa practică. Folosirea
unui asemenea sistem de subvenţii ar implica costuri administrative şi ar absorbi venituri
publice. Multe propuneri politice fundamentale au derivat din economia bunăstării,
creând o imagine a statului ca autocunoscător şi altruist. Dacă, totuşi alte obiective decât
maximizarea bunăstării sociale sunt căutate, costul unui astfel de „eşec al statului” este
aşezat faţă de costul eşecului pieţei, înainte ca o concluzie politică finală să poată fi luată.
Existenţa externalităţilor nu conduce direct la propuneri pentru alegerea între
proprietatea publică şi aprovizionarea publică la preţul zero. Includerea acesteia în
analiză implică, totuşi, sancţiunea intervenţiei statului pe piaţă, asigurată de faptul că
beneficiile din asemenea acţiune au depăşit costurile sale.

3.4. TEORIA SURPLUSULUI CONSUMATORULUI ÎN ABORDAREA EFICIENŢEI


SOCIALE A CHELTUIELILOR PUBLICE

35
3.4.1. Formarea surplusului consumatorului
Deşi preţurile joacă un rol crucial în promovarea eficienţei alocative, există cazuri
stabilite în teorie, în care eficienţa alocativă poate fi îmbunătăţită prin alterarea sau
suprimarea rolului preţurilor.
Surplusul consumatorului este diferenţa dintre posibilităţile consumatorului de a
plăti un bun la un preţ iniţial şi nivelul plătit la preţul actual. Dupuit (1844), un inginer
francez, a introdus ideea surplusului consumatorului şi a dezvoltat-o ca un sofisticat
argument contra taxelor pe poduri şi şosele. Dezvoltările sale teoretice sub secvenţiale au
adus unele rezultate puternice care sunt superior relevante pentru rolul autorităţilor
însărcinate pentru utilizarea facilităţilor publice.
Figura ce urmează ilustrează argumentul pentru înlăturarea taxelor.

Figura 4
În figura 4, DD’ este curba cererii pentru trecerile zilnice pe poduri şi râuri.
Costurile medii şi marginale operate sunt presupuse a fi zero şi costurile marginale
de colectare a taxelor sunt 0T. Podul este presupus să fie privat pentru un profit
maximizat. Proprietarul podului setează egalitatea dintre venitul marginal şi costul
marginal. Presupunem că aceste curbe se intersectează în E, care corespunde cu 0Qt
traversări. Taxa este 0Pt şi profiturile totale sunt TPtBE.
Deci, 0Qt asigură nivelul profitului maximizat al traversărilor, dar el nu este
nivelul social optimal. În 0Qt, beneficiul marginal (QtB) excede costul marginal QtE.
Acest cost marginal, constând exclusiv din costul marginal al colectării taxei, a fost
presupus să fie zero. Utilitatea totală poate fi măsurată prin suprafaţa de sub curba cererii

36
DD’ a numărului actual al traversărilor. Când există taxă, surplusul consumatorului este
calculat ca diferenţă dintre utilitatea totală minus taxele plătite. În figura 4, utilitatea
totală a 0Qt traversări este 0ABQt şi surplusul consumatorului este PtAB. Dacă taxa este
înlăturată, costul marginal este zero. Numărul de traversări este acum 0Qs şi surplusul
consumatorului, care este identic cu utilitatea totală de traversări, este 0AQs. Nivelul
optimal social al outputului este acum realizat: valoarea călătoriilor tuturor traversărilor
este 0Qs, al cărui beneficiu marginal este egal cu costul marginal, amândouă din fiecare
fiind zero.
Suprafaţa 0PtBQt este câştigul exprimat în surplusul consumatorului când taxa a
fost înlăturată. Suprafaţa 0TEQs este economia reală de resurse de la colectarea taxei
abolite. Suprafaţa TPtBE este pierderea profitului proprietarului.
O particularitate a pieţei, de la care adesea economiştii fac abstracţie este prezenţa
costurilor tranzacţiilor. Abolirea taxei asigură o reală economie de resurse 0TEQt.
Operarea unui sistem de preţuri include utilizarea resurselor, iar abolirea taxei elimină
costurile de colectare a proprietarului podului. Însă acestea sunt departe de a fi numai
costuri: traversările atrag pierderi de timp datorită taxelor, costuri ale operaţiilor
vehiculelor mai mari şi costul ocolurilor de evitare a taxei. Acestea sunt economii
adiţionale de resurse, odată ce taxa este abolită. Mecanismul preţurilor include tranzacţii,
politică şi costuri consolidate, care sunt frecvent neglijate pe piaţă, faţă de dezbaterile
statului. Este adesea presupus, fără evidenţă, că mecanismele raţionale ale sectorului
public absorb de departe mai multe decât contra părţile pieţei sale.

3.4.2. Analiza surplusului consumatorului şi teorema lui Hicks-


Kaldor privind compensarea socială a utilităţilor
În cadrul acestui tip de analiză se operează cu noţiunile de surplus (rentă) al
consumatorului şi surplusul (rentă) producătorilor, obtenabile în economia de piaţă, pe
care statul le foloseşte în gestiunea finanţelor publice, orientată către obiectivul bunăstării
sociale.
Folosind teoria cererii şi ofertei, definite ca fiind funcţii de preţ, respectiv funcţia
cererii, o funcţie descrescătoare de preţ şi funcţia ofertei, o funcţie crescătoare de preţ,
definim surplusul din cele două forme, astfel:

37
a. Surplusul consumatorilor este definit, în figura următoare (5) de suprafaţa dată pe
grafic de modificarea preţului de cumpărare, de la un nivel superior acceptat iniţial de
cumpărător (p0), la un nivel inferior (p1), ca urmare a coborârii acestuia . Astfel, suprafaţa
descrisă de curba cererii, coboară preţul şi creşterea cantităţilor cumpărate reprezintă
surplusul consumatorului: p0C0C1p1.

Figura 5
Matematic, pornind de la o cerere normală, adică descrescătoare de preţ, cantităţile
cumpărate (q) sunt funcţie e preţ, f(p), iar derivata (modificarea) cererii în funcţie de preţ

dq
este negativă: q = f(p), cu dp
<0

Dacă preţul scade (p1<p0), variaţia surplusului (rentei) consumatorului va fi:


p1
ΔRc = ∫ p0
f(p)dp. în care: ΔRc = surplusul consumatorului

Pe graficul din figura 5, surplusul (renta) consumatorului este suprafaţa


dreptunghiului P0C0AP1, crescută cu suprafaţa AC0C1, ca urmare a creşterii cantităţilor
cumpărate.
Se poate spune că, pentru a se asigura surplusul consumatorului, preţurile se
menţin sub nivelul celor ale pieţei (reale sau de echilibru).
b. Analog, se demonstrează surplusul producătorului, raţionând asupra curbei ofertei:
pentru a se obţine surplusul producătorului, preţurile vor fi, deci, menţinute artificial la
un nivel superior preţului de echilibru. Scopul este de a se garanta veniturile
producătorilor.

38
Figura 6
Pe graficul din figura 6, surplusul (renta) producătorului este exprimat în suprafaţa
P0P1AO1, crescută cu suprafaţa O1AO2, ca urmare a creşterii preţului de la P0 la P1.
Matematic, se scrie:
dq
q = f(p), cu dp
>0
p1
ΔRp =- ∫p 0
f(p)dp. în care : ΔRp = surplusul producătorului

Într-adevăr, variaţiile preţului sub influenţa politicii financiare şi fiscale a statului


(subvenţii sau, dimpotrivă, impozite indirecte) provoacă modificări, în sens opus
(pozitive sau negative) ale rentelor producătorilor şi ale consumatorilor, aceasta cu
condiţia ca variaţia surplusului global (ΔR) să fie pozitivă şi ţinând cont de relaţia
generală:
ΔR = ΔRc + ΔRp > 0,
este posibil ca puterile publice să asigure un arbitraj în dirijarea resurselor financiare
publice pe categorii de cheltuieli. De exemplu, nivelul cheltuielilor de transfer poate fi
determinat în funcţie de variaţia pozitivă a surplusului global.
Pornind de la ideea că, într-o economie în expansiune, surplusul global este
totdeauna pozitiv şi că întotdeauna este posibilă finanţarea transferurilor, Hicks-Kaldor a
enunţat teorema privind compensarea socială a unităţilor, având câmpul de aplicare la
avantajele neconcurenţiale şi cu condiţia ca să fie posibilă generalizarea conceptului preţ.
De aici se trage concluzia că o politică financiară şi fiscală bine condusă poate să
contribuie la creşterea bunăstării colective.

39
3.5. ANALIZA COST – BENEFICIU - METODĂ DE EVALUARE A CHELTUIELILOR
PUBLICE PE BAZA CRITERIULUI EFICIENŢEI

3.5.1. Analiza cost-beneficiu – o alternativă a metodelor moderne


de analiză a eficienţei cheltuielilor publice
Metodele de evaluare a eforturilor şi a efectelor directe şi indirecte ale proiectelor
de obiective publice sunt diferite. Cele care se utilizează în mod frecvent sunt:
- analiza costurilor – avantaje, cunoscută pe larg în literatură sub denumirea de
analiză cost – beneficiu;
- analiza cost – eficacitate, bazată pe un sens mai larg decât cel economic,
atribuit avantajelor;
- metode multicriteriale.
Analiza cost – beneficiu
În această metodă, beneficiul reprezintă, de fapt, avantajul obţinut pe seama
furnizării serviciului public, pentru care s-au elaborat variantele de proiect. În cadrul
metodei se apelează la raportul cost/beneficiu, al cărui nivel optim este folosit ca un
criteriu de exprimare a eficacităţii deciziilor publice, în cadrul unui program actualizat.
Condiţia de a nu se respinge un proiect este: cost/beneficiu = minim sau , invers,
beneficiu/cost = maxim.
Analiza cost – eficacitate
După elaborarea prealabilă a unui indicator de eficacitate, această analiză se aplică
în absenţa unei evaluări monetare a avantajelor. În anumite ipoteze clar formalizate, în
care obiectivul este unic, va fi ales programul cel mai puţin costisitor.
Sfera de aplicare a acestei metode este aceea a cheltuielilor social – culturale:
învăţământ, sănătate, asistenţă socială etc.
Metode multicriteriale
În ipoteza în care există pluritatea criteriilor şi imposibilitatea se a le sintetiza într-
un indicator unic, decizia va fi elucidată prin metode multicriteriale. Proiectele
independente sunt astfel apreciate în raport cu fiecare din criteriile reţinute, ceea ce
antrenează mai multe clasamente ale proiectelor, fiind dificilă stabilirea unui clasament
general. Diferite metode permit degajarea unei soluţii empirice, care ţine cont de aceste
criterii diferite şi este, astfel, utilizabilă de către decidentul politic.

40
În continuarea paragrafului, ne ocupăm pe larg de analiza cost – beneficiu, care
este preferată, atât în literatura de specialitate, cât şi în practică, fiind agreată de către
economişti.

3.5.2. Conceptele şi instrumentele de lucru ale analizei cost –


beneficiu
Orice proiect al unei investiţii necesită o analiză atentă, indiferent dacă investiţia
se face în sectorul public sau în cel privat. O analiză a proiectului de investiţii trebuie să
se bazeze pe faptul că unele costuri pot fi experimentate în viitor.
Să presupunem că un proiect de investiţii aduce un câştig din producţie în fiecare
an al vieţii lui. Dacă investiţia este făcută de o firmă privată, aceste câştiguri ar putea fi
considerate ca nişte venituri adunate ca rezultat al investiţiei.
În sectorul public, beneficiile sunt probabil mai largi. Să presupunem că există
estimări ale valorilor băneşti ale beneficiilor sociale (B1, B2. ….Bn) pentru a fi
experimentate în fiecare n ani, pe durata de viaţă a proiectului. Este posibil să adăugăm
aceste sume chiar dacă ele sunt experimentate la diferite perioade. Beneficiile obţinute în
fiecare an pot fi convertite în valorile prezente şi apoi adăugate. Valoarea prezentă a
acestor câştiguri obţinute este :
B1 B2 B3 Bn
VP = + 2 + 3 + … + ,
(1 + r ) (1 + r ) (1 + r ) (1 + r ) n

în care:
VP = valoarea prezentă a proiectului;
r = rata de actualizare.
Analizele cash – flow – ului actualizat al invenţiei sunt cunoscute în afacerile
economice. Ele sunt cerute pentru faptul că încasările şi costurile care decurg din
investiţii vor apărea la diferite perioade. Costurile proiectelor sunt împărţite între costuri
de capital, respectiv costuri ale investiţiilor (I), care trebuie să fie incluse într-un proiect
nou în perioada prezentă şi costurile curente (C1, C2, … Cn), care vor fi efectuate pe
parcursul realizării proiectului. Pe această cale, un proiect al capitalului va genera un flux
de beneficii nete. În timpul perioadei de viaţă a proiectului, beneficiile nete anuale (B-C)
trebuie să fie actualizate, pentru a evalua valoarea prezentă netă (VPN) a proiectului.

41
Aceasta reprezintă diferenţa dintre suma actualizată a fluxurilor câştigurilor şi costurile
iniţiale ale proiectului, conform formulei:
( B − C )1 ( B − B ) 2 ( B − C ) 3 (B − C) n
VPN = -I0 + + + + ... + , în care:
(1 + r ) (1 + r ) 2 (1 + r ) 3 (1 + r ) n

VPN = valoarea prezentă netă a proiectului;


I0 = capitalul iniţial investit;
B-C = câştigurile obţinute în fiecare din cei n ani ai proiectului.
Valoarea prezentă netă a unei investiţii poate fi re scrisă:
(B − C)i
n

VPN = I0 + ∑
i =1 (1 + r )
i

Proiectele investiţiei pot fi ierarhizate în funcţie de valoarea netă prezentă a


acestora. Vor fi luate în considerare numai acele proiecte pentru care VPN > 0. Cele mai
bune proiecte vor fi acelea care au VPN-ul cel mai ridicat, adică VPN = maxim. Dintre
alternative, proiectele pot fi ierarhizate şi în concordanţă cu rata internă a rentabilităţii
fiecărui proiect, respectiv valoarea lui r care face fluxul beneficiilor nete actualizate egal
cu costul iniţial al capitalului. Aceste proiecte care ar conduce la o valoare prezentă netă
ridicată, vor înregistra, de asemenea, o rată tipică ridicată de rentabilitate. Totuşi, există
motive pentru a prefera o altă formă de ierarhizare. În general, este preferabil să se
ierarhizeze proiectele în funcţie de valoarea prezentă netă, decât după ratele de
rentabilitate, pentru următoarele motive:
În primul rând, nu poate fi o soluţie unică a ratei interne de rentabilitate. Pentru un
proiect particular, mai mult decât o rată de actualizare, poate reduce un flux al
câştigurilor viitoare la zero.
În al doilea rând, la proiectele care se exclud reciproc, rata internă a rentabilităţii
poate conduce la selectarea proiectelor care nu pot fi alese după criteriul valorii nete
prezente. În figura următoare (7), valoarea prezentă netă pentru două proiecte Aşi B sunt
arătate pentru variate rate de actualizare. Rata internă de rentabilitate (acea rată de
actualizare care face ca VPN = 0) pare a fi mai mare pentru A decât pentru B. Totuşi,
dacă VPN este considerată la rate de actualizare mai mici decât 0c, proiectul A are o
VPN mai mare decât B. Dacă obiectivul ar fi acela de maximizare a VPN ar indica
proiectul corect, dar dacă se bazează pe rata internă de rentabilitate va indica proiectul
greşit. Concluzia este că folosind VPN prin definiţie, se ajunge către proiectul corect. În

42
timp ce testul cu rata internă de rentabilitate poate fi modificat pentru a avea în vedere
această problemă, testul simplu al VPN, este adesea văzut ca superior.
Formula pentru determinarea valorii prezente nete (VPN) a unui proiect este
ajutătoare în înţelegerea următoarei întrebări: Ce este diferit în analiza cost – beneficiu în
sectorul public şi în cel privat? Atât în sectorul public, cât şi în cel privat, evaluarea
proiectelor revine unei perioade lungi, iar actualizarea, pentru a ţine seama de aceasta,
este necesară în ambele cazuri. Ce este special în legătură cu analiza cost – beneficiu?
Diferenţele dintre folosirea evaluării investiţiei în sectorul public şi folosirea ei în
sectorul privat constau în obiectivele diferite urmărite în ambele sectoare, şi anume:
1.Variaţia costurilor C şi variaţia câştigurilor B sunt calculate conform unei formule;
2.Principalele variaţii pentru valoarea acestor costuri şi câştiguri apar în sectoare
diferite;
3.Variaţia ratei de actualizare r apare în ambele sectoare.

Figura 7
Se presupune în mod uzual că, în sectorul privat, obiectivul urmărit de firmă este
maximizarea profitului. Deci, pentru firma privată, beneficiul va fi notat cu Bi , ca un
venit câştigat în fiecare an al proiectului; Ci, va fi costul privat cu care se confruntă în
fiecare an al proiectului şi I0 va fi investiţia iniţială zero pe care firma crede că o face. În
general, aceste venituri şi costuri vor fi estimate la preţurile de piaţă.
Pe de altă parte, obiectivul din sectorul public este maximizarea bunăstării, a
bunăstării sociale. Aceasta ne conduce la includerea în evaluarea investiţiei a costurilor şi
beneficiilor următoare, care nu vor introduce o evaluare a investiţiei private. Asta
înseamnă că preţurile de piaţă nu sunt întotdeauna bune pentru estimarea costurilor şi

43
beneficiilor. De asemenea, factorul de actualizare depinde şi de alţi factori decât rata
dobânzii. De aceea, în evaluarea investiţiei, întrebările de care se loveşte un analist al
costurilor şi beneficiilor sunt: care costuri şi beneficii sunt incluse? cum se evaluează ele?
la ce rată de actualizare vor fi ele evaluate?
Răspunsurile la aceste întrebări depind de aplicarea principiilor bunăstării
economice. Evaluarea cheltuielii publice comportă obţinerea bunăstării economice. De
exemplu, se argumentează că atunci când analiza cost – beneficiu caută o valoare de
proiect netă pozitivă, pentru a justifica investiţia, se utilizează un criteriu Hicks – Kaldor.
Aceasta înseamnă că atunci când valoarea prezentă netă a unui proiect de cheltuieli
publice se preconizează a fi pozitivă într-o analiză cost – beneficiu, interpretarea trebuie
să fie că dacă proiectul este acceptat, beneficiarii de investiţii vor câştiga mai mult decât
vor pierde cei învinşi. Acesta este un test ipotetic. Totuşi, această interpretare va fi
adevărată numai dacă analistul cost – beneficiu a acceptat studiul abordat. Prin aceasta
înţelegem că analistul are nevoie să ia decizii corecte, cu respect pentru răspunsurile mai
sus citate.

3.5.3. Analiza cost – beneficiu (ACB) şi externalităţile


Una dintre caracteristicile distincte ale ACB este faptul că se referă în principal la
costurile şi beneficiile sociale decât la cele private. În această privinţă se recunoaşte
existenţa externalităţilor. Se ştie că un efect external este prezent atunci când activitatea
unui operator economic afectează bunăstarea altuia şi când această independenţă nu este
inclusă în mecanismul preţului sau în altele. De exemplu, pentru studiul cost – beneficiu
al unui proiect pentru o linie nouă de metrou, beneficiile reducerii aglomerării pe străzile
localităţii considerate au fost adăugate veniturilor liniei, în scopul de a stabili o măsură a
beneficiilor sociale ale liniei. De asemenea, în proiectarea unui nou aeroport, costul
zgomotului avionului este luat direct în calculul proiectului. Este posibil să se facă o
distincţie între beneficii şi costuri directe şi indirecte, şi între beneficii şi costuri tangibile
şi intangibile în cadrul a două delimitări, şi anume: beneficii şi costuri reale (cu
cuantificări fizice); beneficii şi costuri pecuniare (exprimare valorică). În figura
următoare (8) se prezintă schematic această grupare.

44
Figura 8
Astfel, R.A. Musgrave descrie beneficiile direct tangibile ale unui proiect de
irigaţie în termenii creşterii rezultatelor proiectului în acţiunea fermei pe piaţă, în timp ce
beneficiile indirect intangibile pot fi reducerea eroziunii solului în apropierea dealurilor
sau conservarea vizibilităţii zonelor de agrement. Costurile directe ale schemei de irigaţii
pot fi costurile conductelor, în timp ce costurile indirecte intangibile pot include
distrugerea animalelor sălbatice. În proiectele de sănătate, beneficiile direct tangibile ale
investiţiilor în examinarea medicală pot fi economisirea costurilor medicale ale
tratamentului, în timp ce un beneficiu direct intangibil ar trebui să fie îmbunătăţirea
stilului de viaţă al persoanei considerate. Similar, în programele de învăţământ, beneficiul
direct tangibil poate fi creşterea câştigurilor viitoare ale studenţilor şi beneficiile indirecte
intangibile ar trebui să fie o reducere a costurilor crimei sau apariţia unui electorat mai
informat.
ACB se referă şi la distincţia care a fost făcută între externalităţile tehnice şi cele
băneşti. O externalitate tehnică este definită ca una care apare atunci când funcţia de
producţie a producătorului afectat sau funcţia utilităţii a consumatorului afectat este
alterată. Pentru un consumator, externalitatea poate face posibil ca mai puţină (mai
multă) utilitate să poată fi obţinută din diseconomie (economie), Pentru un producător,
pot fi obţinute mai puţine (mai multe) rezultate dintr-un set dat al intrărilor pe seama
diseconomiei (economiei).

45
O externalitate pecuniară este percepută pe seama schimbării preţurilor, a
salariilor şi a profiturilor. O externalitate pecuniară nu alterează posibilităţile tehnice ale
producţiei sau consumului.
Cele subliniate în legătură cu distincţia dintre externalităţile tehnice şi cele
pecuniare por fi ilustrate prin următoarele exemple:
Să presupunem o analiză cost – beneficiu a unui proiect al unei şosele care
încorporează următoarele externalităţi:
a) Diseconomia externală generată când şoseaua taie proprietatea unei ferme în două,
culturile rămânând într-o parte, iar construcţiile, utilajele şi animalele în cealaltă parte;
b) Diseconomia externală generată când şoseaua blochează un peisaj şi reduce
utilitatea consumatorului.
Există mai multe căi de clasificare a beneficiilor şi costurilor care pot fi utilizate
într-o analiză cost – beneficiu. Costurile şi beneficiile tehnice sau reale pot fi, de
asemenea, tangibile (când beneficiile sau costurile pot fi măsurate pe piaţă) sau
intangibile (când nu există o piaţă specifică şi este necesar un preţ umbră, de exemplu, o
îmbunătăţire a mediului sau a peisajului care rezultă ca o consecinţă a unui proiect de
irigaţii). Ele sunt frecvent clasificate ca fiind directe sau indirecte, această clasificare
putând fi privită şi ca distincţie între costuri şi beneficii primare şi secundare.

3.5.4. Folosirea preţurilor umbră pentru eliminarea deficienţelor


preţurilor pieţei
Este evident faptul că, având de-a face cu analiza cost – beneficiu, vorbim mai
mult despre bunăstare. Teoria second best (cea de-a doua şansă bună) este o altă piesă
relevantă când analistul are de-a face cu metoda cost – beneficiu. Deoarece costurile şi
beneficiile trebuie evaluate, este necesar ca pentru aceasta să utilizăm preţurile. Trebuie
să folosim preţurile pentru a evalua intrările şi ieşirile, dar cât de încrezătoare este piaţa
preţurilor ca o măsură a beneficiilor şi costurilor? Folosirea conceptului surplusului
consumatorului şi începerea de a-l folosi ca un obiectiv ce trebuie maximizat se bazează
pe faptul considerat că pieţele sunt perfecte oriunde în economie. Folosirea preţurilor de
piaţă pentru a evalua resursele folosite sau ca o apropiere de valoarea bunurilor pentru a
fi furnizate de sectorul public se bazează pe convingerea că recordurile preţurilor de piaţă
se doresc a fi plătite pentru unităţile marginale ale bunurilor (resurselor) în discuţie. Dacă

46
acest lucru este adevărat oriunde, atunci preţurile de piaţă sunt o evaluare folositoare şi
probleme asociate cu teoria second – best nu sunt relevante. Dacă totuşi acesta nu este
adevărat, va fi necesar ca în analiza cost –beneficiu să se evite preţurile de piaţă şi acestea
să fie înlocuite cu preţurile umbră, care estimează cu mai multă precizie costul real al
resurselor şi costurilor în termenii dorinţei de a plăti.
Iată câteva exemple unde pot fi recomandate corecţiilor preţurilor de piaţă:

Monopolul
Cum se determină preţul umbră al intrărilor determinate când în cadrul unui
proiect acestea sunt furnizate de un monopolist? În acest caz, problema este că preţul de
piaţă al intrărilor nu va fi egal cu costul marginal social al intrărilor. O soluţie a acestei
întrebări este identificată considerând folosirea alternativă a intrărilor. Să presupunem că
cimentul este necesar pentru proiectul construcţiei unui sector public (pentru a construi o
şcoală) şi că acesta trebuie cumpărat de la un monopolist. Dacă rezerva de ciment creşte
ca răspuns la necesităţile proiectului atunci costul cimentului este egal cu valoarea
resurselor folosite pentru a-l produce şi, în acest caz, venitul din închiriere al
monopolistului nu trebuie inclus. Câştigul pecuniar al monopolistului nu este un cost real
al comunităţii. Totuşi, în alte circumstanţe, preţul pieţei ar fi preţul relevant în ACB.
Valoarea produsului sectorului public ar trebui stabilită atunci în termenii sumei care ar fi
plătită pentru produsul respectiv în sectorul privat. Cheia este dacă oferta de produse este
elastică. Dacă oferta se extinde, folosim valoarea costului marginal al resurselor incluse.
Dacă oferta este inelastică, atunci costul de oportunitate al resurselor este valoarea care ar
trebui plătită pentru produsul finit în sectorul privat.

Şomajul
Urmăm aceeaşi linie de argumentare, şi anume aceea că evaluarea muncii este
făcută la rata salariului, care să presupunem că reprezintă costul de oportunitate al
muncii. Dacă există şomaj, costul de oportunitate corespunzător tinde să fie zero. De
aceea, dacă proiectul A este început într-o regiune l, unde rata şomajului este mare, acest
proiect este preferat în comparaţie cu proiectul B, început în J, unde rata şomajului este
mică. Aceasta se întâmplă chiar dacă valoarea netă prezentă a proiectului (estimată pentru

47
ambele proiecte folosind rata salariului pentru muncă) este mai mare pentru B, decât
pentru A.

Impozitele
Aceleaşi principii se aplică la impozite şi subvenţii. Considerăm din nou bunurile
intermediare folosite în proiect. Producţia industrială va fi evaluată la preţurile pieţei
unde bunurile ar putea fi folosite şi în alte proiecte; de asemenea aceasta va fi evaluată la
costurile de intrare, fără impozite, acolo unde sunt furnizate pentru proiectul respectiv.

Comerţul internaţional şi dezvoltarea


Calculul eficienţei pentru un proiect simplu, având ca obiect exportul, poate fi
efectuat prin următoarea ecuaţie:
BNP = cs(X-M)-a(RSU.L+NL), în care:
BNP – beneficiul net al proiectului;
cs – cursul de schimb;
X – produsul proiectului, care este un bun pentru export;
M – materie primă importantă pentru proiect;
RSU – rata salariului umbră; L – munca angajată în proiect;
NL – materie primă care nu necesită prelucrare;
a – factorul de conversie, care converteşte intrările interne în evaluări la frontieră.
Această relaţie punctează aspecte de soluţionat în evaluare: cea a comerţului
internaţional de bunuri (X şi M); cea a bunurilor necomercializate (NL) şi cea a ratei
salariului umbră (RSU). Odată rezolvate aceste probleme, din punct de vedere economic,
proiectul se evaluează cu preţurile contabile eficiente.

48
4. ANALIZA CHELUTIELILOR PUBLICE ŞI A
EFICIENŢEI ACESTORA ÎN AUSTRIA

4.1. NIVELUL, STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA CHELTUILEILOR PUBLICE

În cele ce urmează vom analiza cheltuielile publice ale Austriei, pe o perioadă de


trei ani financiari, şi anume 2002, 2003 şi 2004.
Tabel 3.1
Evoluţia cheltuielilor publice ale Austriei, în structură
2002 2003 buget 2004 buget
mil. mil. mil.
Post cheltuieli Euro % Euro % Euro %
Educaţie 5.657 9,15% 5.703 9,30% 5.720 9,13%
Cercetare şi dezvoltare 2.566 4,15% 2.421 3,95% 3.514 5,61%
Artă şi cultură 689 1,11% 631 1,03% 489 0,78%
Sănătate 792 1,28% 853 1,39% 841 1,34%
Asigurări sociale 18.206 29,45% 18.386 29,97% 18.598 29,68%
Construcţii de case 1.807 2,92% 1.810 2,95% 1.810 2,89%
Infrastructură 571 0,92% 565 0,92% 586 0,94%
Transporturi 6.155 9,96% 6.067 9,89% 6.532 10,42%
Cheltuieli pentru acţiuni economice 3.200 5,18% 3.632 5,92% 3.654 5,83%
Apărare naţională 1.624 2,63% 1.702 2,77% 1.702 2,72%
Securitate naţională 2.253 3,64% 2.327 3,79% 2.310 3,69%
Alte cheltuieli ale administraţiei
publice 18.298 29,60% 17.258 28,13% 16.911 26,99%
TOTAL 61.818 100,00% 61.355 100,00% 62.667 100,00%

Alte cheltuieli ale administraţiei publice


Securitate naţională
100%
Apărare naţională
90%
80% Cheltuieli pentru acţiuni economice
70% T ransporturi
60% Infrastructură
50%
Construcţii de case
40%
Asigurări sociale
30%
20% Sănătate
10% Artă şi cultură
0% Cercetare şi dezvoltare
2002 2003 buget 2004 buget
Educaţie

Figura 3.1 Structura cheltuielilor publice ale Austriei

49
Tabel 3.2
2002 2003 2004
Populaţie mii locuitori 8084 8118 8171
Produs Intern Brut mld Euro 221 226,1 235,1

Deoarece mărimea absolută a cheltuielilor publice nu prezintă virtuţi operaţionale,


în practică pentru caracterizarea nivelului acestora, se folosesc mărimi relative.
Indicatorii de caracterizare utilizaţi sunt:
CP
a) ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut: ×100 ;
PIB
CP
b) cheltuielile publice medii pe locuitor: populatie ;

c) structura cheltuielilor publice, care este greutatea specifică a

C pi
n
×100
componentelor în ansamblul acestora:
∑C
i =1
pi

În cazul Austriei, pentru perioada analizată, ultimul indicator este prezentat în


tabelul 3.1, iar primii doi indicatori iau următoarele valori:
Tabel 3.3
2002 2003 2004
Cheltuieli publice în PIB % 27,97% 27,14% 26,66%
Cheltuieli publice pe locuitor mii Euro/loc 7,65 7,56 7,67

Grafic, evoluţia ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut se prezintă


astfel:

Cheltuieli publice în PIB

28,00%
27,00% 2002
2003
26,00%
2004
25,00%
2002 2003 2004

Figura 3.2
Evoluţia cheltuielilor publice pe locuitor este prezentată în următoarea figură:

50
Cheltuieli publice pe locuitor

7,70

7,60 Cheltuieli publice


pe locuitor
7,50
2002 2003 2004

Figura 3.3

După cum se observă, în bugetul consolidat al Austriei ocupă un loc foarte


important, pe întreaga perioadă de observaţie, cheltuielile cu asigurări sociale, urmate de
educaţie, şi transporturi – acestea din urmă constau în plăţi către companiile de poştă şi
către Căile Ferate Austriace. În ce priveşte o altă parte extrem de bine reprezentată în
cheltuielile bugetare austriace, cheltuielile cu servicii administrative constau, în principal,
din rambursări aferente datoriei publice.
Din cele expuse, reiese clar poziţia de stat dezvoltat a Austriei, deoarece alocă o
parte importantă acţiunilor social-culturale – 14 – 15% din total buget consolidat – şi se
menţine la cote relativ reduse – aproximativ 5% – cheltuielile pentru acţiuni economice.
Proporţia majoră a cheltuielilor cu asigurări sociale este specifică statelor europene, şi se
situează peste media ţărilor membre OCDE.
În ce priveşte ponderea cheltuielilor publice în PIB, concepţia clasică asocia
statelor dezvoltate un procent de peste 35% din PIB alocat cheltuielilor publice.
Evoluţiile recente, care au impus eficientizarea cheltuielilor publice, au condus, în mod
clar, la reducerea acestei limite. În toate economiile dezvoltate se tinde spre înlocuirea
furnizării de utilităţi publice cu cea privată.
De interes în analiza structurii şi eficienţei cheltuielilor publice este şi dezvoltarea
structurii cheltuielilor bugetului consolidat cu cea mai mare pondere în total, şi anume a
celor cu asigurări sociale.
Conform declaraţiilor ministrului austriac de finanţe, sistemul asigurărilor sociale
constituie o prioritate pentru guvernul federal austriac. Prin comparare cu alte state,
Austria are un sistem de asigurări sociale foarte dezvoltat, care se bazează pe contribuţia
majoră a statului la retribuirea schemelor de pensii şi la asigurarea fondurilor necesare
pentru susţinerea pieţei muncii şi a măsurilor pentru alocaţiile familiale.

51
Structura cheltuielilor sociale se prezintă astfel:
Tabel 3.4
Evoluţia cheltuielilor publice cu asigurări sociale ale Austriei în perioada 2002-2004
2002 2003 buget 2004 buget
Post cheltuieli mil. Euro % mil. Euro % mil. Euro %
Asigurări sociale de pensii 5.944 32,65% 6.978 37,95% 6.685 35,94%
Măsuri de protecţie socială 4.961 27,25% 4.535 24,67% 4.639 24,94%
Alocaţii şi subvenţii familiale 4.519 24,82% 4.821 26,22% 4.937 26,55%
Plăţi aferente altor reglementări legale 1.294 7,11% 1.333 7,25% 1.350 7,26%
Pensii pentru veteranii de război 381 2,09% 374 2,03% 369 1,98%
Alte cheltuieli 1.107 6,08% 345 1,88% 618 3,32%
TOTAL 18.206 100,00% 18.386 100,00% 18.598 100,00%

100% Alte cheltuieli

80% Pensii pentru veteranii de război

60% Pensii pentru veteranii de război

40% Alocaţii şi subvenţii familiale

20% Măsuri de protecţie socială

0% Asigurări socale de pensii


2002 2003 2004
buget buget

Figura 3.4
După cum se observă, cea mai mare pondere în cheltuielile cu asigurări sociale ale
Austriei o deţin pensiile, urmate de măsurile pentru protecţie socială şi alocaţiile şi
subvenţiile familiale.

4.2. EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE ÎN AUSTRIA

Eficacitatea reprezintă o modalitate de dimensionare a calităţii activităţilor


întreprinse. Din punct de vedere cantitativ, se poate determina ca raport între ceea ce s-a
realizat şi ceea ce s-a propus (prognozat, previzionat) a se realiza.

Obiective realizate
Efc =
Obiective propuse

52
În cazul cheltuielilor publice, eficacitatea poate fi privită prin prisma comparaţiei
dintre nivelul realizat al cheltuielilor publice la sfârşitul anului şi ceea ce s-a stabilit prin
legea bugetară. Chiar dacă acest raport, în cele mai multe cazuri, este supraunitar, trebuie
judecat în funcţie de ceilalţi factori determinanţi ai dinamicii cheltuielilor publice (de
exemplu dinamica PIB).
Din considerente legate de lipsa de informaţii cu privire la alte exerciţii bugetare,
eficienţa cheltuielilor publice determinată pe baza rapoartelor de mai sus se poate calcula
doar pentru anul financiar 2003, pentru care avem informaţii atât cu privire la prevederile
legii bugetare, cât la preliminatul execuţiei bugetare.
Tabel 3.5
Eficienţa cheltuielilor publice ale Austriei pentru exerciţiul 2003
2003 rezultat
2003 buget preliminar Eficienţa
Post cheltuieli mil. Euro mil. Euro %
Educaţie 5.703 5.745 100,74%
Cercetare şi dezvoltare 2.421 2.581 106,61%
Artă şi cultură 631 660 104,60%
Sănătate 853 871 102,11%
Asigurări sociale 18.386 18.882 102,70%
Construcţii de case 1.810 1.805 99,72%
Infrastructură 565 574 101,59%
Transporturi 6.067 6.005 98,98%
Cheltuieli pentru acţiuni economice 3.632 3.186 87,72%
Apărare naţională 1.702 1.721 101,12%
Securitate naţională 2.327 2.344 100,73%
Alte cheltuieli ale administraţiei publice 17.258 17.016 98,60%
TOTAL 61.355 61.390 100,06%

Luate ca atare, cifrele rezultate din calcul relevă o eficientă administrare a


cheltuielilor publice în Austria anului 2003, deoarece prevederile bugetare cu privire la
cheltuieli au fost depăşite foarte puţin (doar cu 0,06%). Pentru o apreciere mai corectă,
vom corela aceste cifre cu evoluţia produsului intern brut. În anul 2003, faţă de 2002, PIB

226 ,1
a crescut cu 2,3% (( -1)× 100), într-un ritm superior depăşirii prevederilor
221
bugetare, ceea ce confirmă eficienţa managementului bugetar austriac.
În ce priveşte eficienţa cheltuielilor sociale, vom compara în continuare, pe de o
parte, raportul între prevederile anuale şi execuţia preliminară, iar pe de altă parte,

53
eforturile depuse de statul austriac în exerciţiul 2003 cu efectul în evoluţia ratei
şomajului.
Tabel 3.6
Eficienţa cheltuielilor publice cu asigurări sociale ale Austriei 2003
2003 rezultat
2003 buget preliminar Eficienţa CP
Post cheltuieli mil. Euro mil. Euro %
Asigurări sociale de pensii 6.978 6.978 100,00%
Măsuri de protecţie socială 4.535 4.619 101,85%
Alocaţii şi subvenţii familiale 4.821 4.869 101,00%
Plăţi aferente altor reglementări legale 1.333 1.333 100,00%
Pensii pentru veteranii de război 374 362 96,79%
Alte cheltuieli 345 721 208,99%
TOTAL 18.386 18.882 102,70%

După cum se observă, una dintre cele mai mari probleme ale administraţiei
austriece este cea legată de asigurările sociale. Deşi acestea depăşesc cu doar foarte puţin
creşterea PIB, vor conduce în anul 2004 la majorare ponderii acestuia alocată
cheltuielilor publice, care va trebui compensată prin limitarea altor cheltuieli, pentru
menţinerea eficienţei sistemului.
Seria ratei şomajului pentru anii începând cu 2003, aferentă Austriei, este 4,5%;
4,6% şi 4,1% (pentru anii 2003, 2004 şi 2005) conform statisticilor U.E, şi se menţine la
cel mai scăzut nivel din Europa şi Grupul celor 7. Prin urmare, putem aprecia că efortul
statului în protecţie şi reconversie socială are un impact real asupra ocupării şi şomajului,
însă conduce la obţinerea unei îmbunătăţiri vizibile cu întârziere, începând cu anul 2005.
*
Eficienţa cheltuielilor publice poate fi exprimată ca valoarea optimă a raportului
între eforturile financiare (consumul de resurse financiare publice) şi efectele
comensurabile sau estimative, obtenabile pe seama obiectivelor finanţate de către stat.
Cost
Ef =
Re zultate

În cele ce urmează vom încerca să analizăm eficienţa cheltuielilor publice ale


Austriei sub acest aspect, pentru o perioadă cuprinsă între anii 2000 şi 2002., în cazul
cheltuielilor cu sănătatea.
În analiza eficienţei cheltuielilor publice cu sănătatea, ca raport între efort şi efect,
vom lua în considerare următoarele date:

54
Tabel 3.7
Indicatori utilizaţi în comprarea eficienţei cheltuielilor cu sănătatea
Indicator u.m. 2000 2001 2002
cheltuieli cu sănătatea în PIB % 8,1 7,7 7,9
din care publice % 51,6 69,9 68,5
cheltuieli cu sănătatea pe locuitor USD/loc 2061 2220 2191
paturi spitalizare la mia de
locuitori pat/1000loc 8,8 6,1 6,2
durata medie de spitalizare zile 8,9 8,1 8,6
medici practicieni la mia de medici/1000
locuitori loc 3 3,3 3,2
cazuri/1000
mortalitatea infantilă naşteri vii 4,8 4,1 4,8
speranţa medie de viaţă ani 78,1 78,8 78,6
Sursa: OECD in figures anii 2002, 2003, 2004
În baza acestor date, vom determina eficienţa cheltuielilor cu sănătatea ca raport
între cheltuieli cu sănătatea pe locuitor şi numărul de paturi de spitalizare la 1000
locuitori, precum şi ca raport între cheltuieli cu sănătatea pe locuitor şi numărul de medici
practicieni la mia de locuitori. Restul datelor sunt prezentate din raţiuni ce ţin de
comparaţia eficienţei cheltuielilor între state.
Calulele pentru prima formă a raportului:
cheltuieli cu sanatatea 2000 2061 ×1000
Ef ch . san 2000 = = = 234 .204 ,5 USD / pat
numar paturi 2000 8.8

cheltuieli cu sanatatea 2001 2220 ×1000


Ef ch . san 2001 = = = 363 .934 ,4 USD / pat
numar paturi 2001 6,1

cheltuieli cu sanatatea 2002 2191 ×1000


Ef ch . san 2002 = = = 353 .387 ,1 USD / pat
numar paturi 2002 6,2

Calculele pentru cea de-a doua formă a raportului:


cheltuieli cu sanatatea 2000 2061 ×1000
Ef ch . san 2000 = = = 687 .000 USD / medic
numar medici 2000 3

cheltuieli cu sanatatea 2001 2220 ×1000


Ef ch . san 2001 = = = 672 .727 ,3 USD / medic
numar medici 2001 3,3

cheltuieli cu sanatatea 2002 2191 ×1000


Ef ch . san 2002 = = = 684 .687 ,5 USD / medic
numar medici 2002 3,2

Centralizat, rezultatele se prezintă astfel:

Tabel 3.8

55
eficienţa cheltuielilor cu
sănătatea u.m. 2000 2001 2002
raport 1 USD/pat 234.204,55 363.934,43 353.387,10
raport 2 USD/medic 687.000,00 672.727,27 684.687,50

Grafic, evoluţia indicatorilor se prezintă astfel:

Eficienţa cheltuielilor cu sănătatea

800.000,00
600.000,00
raport 1
400.000,00
raport 2
200.000,00
0,00
2000 2001 2002

Figura 3.5
După cum se observă, nivelul cheltuielilor cu sănătatea pe pat de spital şi pe medic este
destul de mare în Austria, sitauaţia fiind specifică statelor dezvoltate. În timp, evoluţia acestora
reflectă oscilaţii foarte mici, ceea ce denotă importanţa dată sănătăţii.

56
5. ANALIZA CHELTUIELILOR PUBLICE ŞI A EFICIENŢEI
ACESTORA ÎN MAREA BRITANIE

5.1. NIVELUL, STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA CHELTUILEILOR PUBLICE

În cele ce urmează vom analiza cheltuielile publice ale Marii Britanii, pe aceeaşi
perioadă de referinţă ca şi în cazul Austriei, 2002 – 2004.
Principalele articole de cheltuieli bugetare aferente perioadei se prezintă astfel:
Tabel 4.1
Evoluţia cheltuielilor publice ale Marii Britanii în perioada 2002-2004
2002 buget 2003 buget 2004 buget
Post cheltuieli mld. GBP % mld. GBP % mld. GBP %
Educaţie şi formare profesională 53,60 21,97% 59,40 22,39% 64,50 22,94%
Sănătate 59,50 24,39% 65,80 24,80% 72,20 25,68%
Cultură, media şi sport 1,40 0,57% 1,60 0,60% 1,70 0,60%
Transport 9,00 3,69% 11,30 4,26% 11,60 4,13%
Asigurări sociale 17,50 7,17% 8,60 3,24% 8,70 3,09%
Dezvoltare internaţională 3,60 1,48% 3,90 1,47% 3,90 1,39%
Agricultură şi mediu 3,10 1,27% 8,60 3,24% 3,50 1,24%
Comerţ şi industrie 5,00 2,05% 5,30 2,00% 5,50 1,96%
Apărare 47,70 19,55% 38,70 14,59% 39,20 13,94%
Administrare locală 37,60 15,41% 41,20 15,53% 43,70 15,54%
Alte cheltuieli ale administraţiei
publice 6,00 2,46% 20,90 7,88% 26,70 9,50%
TOTAL 244 100,00% 265,3 100,00% 281,2 100,00%

Alte cheltuieli ale administraţiei publice

Administrare locală
100%
Apărare
80% Comerţ şi industrie

60% Agricultură şi mediu

Dezvoltare internaţională
40%
Asigurări sociale
20% T ransport

Cultură, media şi sport


0%
2002 buget 2003 buget 2004 buget Sănătate

Educaţie şi formare profesională

Figura 4.1 Structura cheltuielilor publice în Marea Britanie

57
Tabel 4.2
2002 2003 2004
Populaţie mii locuitori 59051 59232 59553
Produs Intern Brut mld GBP 994,3 1011,9 1034,6

Pentru perioada analizată, structura cheltuielilor publice este prezentată în tabelul


4.1, iar ceilalţi indicatori pe baza cărora se evaluează acestea iau următoarele valori:
Tabel 4.3
2002 2003 2004
Cheltuieli publice în PIB % 24,54% 26,22% 27,18%
Cheltuieli publice pe locuitor mii Euro/loc 4,13 4,48 4,72

Grafic, ponderea cheltuielilor publice ale Marii Britanii în PIB se prezintă astfel:

Cheltuieli publice în PIB

28,00%
26,00%
Cheltuieli publice
24,00% în PIB
22,00%
2002 2003 2004

Figura 4.2
Cheltuielile publice pe locuitor au o evoluţie crescătoare în Regatul Unit:

Cheltuieli publice pe locuitor

5,00
4,50
Cheltuieli publice
4,00 pe locuitor
3,50
2002 2003 2004

Figura 4.3
După cum se observă, în bugetul consolidat al Marii Britanii ocupă un loc foarte
important, pe întreaga perioadă de observaţie, cheltuielile cu sănătatea, urmate de
educaţie şi formarea profesională, şi apărare. În ce priveşte asigurările sociale, se observă
o diferenţă între politica anglo-saxonă de participare a statului la scheme de pensii şi
protecţie socială, faţă de sistemul austriac (în principiu faţă de sistemul continental).

58
Din cele expuse, reiese clar poziţia de stat dezvoltat a Marii Britanii, deoarece
alocă o parte importantă acţiunilor destinate educaţiei şi celor social-culturale – 22% din
total cheltuieli bugetare – şi se menţine la cote relativ reduse – sub 5% – cheltuielile
pentru acţiuni economice. În ce priveşte ponderea cheltuielilor publice în PIB, evoluţia
acestora vine să întărească rezultatele din cazul Austriei. Eficientizarea cheltuielilor
publice, a condus, în mod clar, la reducerea acestei ponderi în toate statele dezvoltate.
Nivelul şi structura cheltuielilor publice sunt variabile în timp. Pe termen lung,
evoluţia cheltuielilor publice arată o tendinţă crescătoare, având caracter legic. Calculul
creşterii se face cu ajutorul relaţiilor:
- pentru creşterea în mărime absolută: ∆ Cpa=Cp1-Cp0

Cp 1
- pentru creşterea în mărime relativă: ∆Ic p r = ×100 −100
Cp 0

În analiza evoluţiei cheltuielilor publice, de mare însemnătate este abordarea


comparată a evoluţiei cheltuielilor publice şi a P.I.B., reflectată în indicatori
caracteristici.
Elasticitatea cheltuielilor publice arată dimensiunile antrenării resurselor
financiare la acoperirea nevoilor de utilităţi publice. Calitativ, semnifică reacţia
cheltuielilor publice la creşterea P.I.B., iar cantitativ, cu câte procente se modifică
cheltuielile publice când P.I.B. se modifică cu un procent. Forma relaţiei cantitative este:
∆Cp ∆P. I. B
ecp = :
Cp P. I. B.

unde: ecp = elasticitatea cheltuielilor publice; Cp = cheltuielile publice; ∆ Cp =


modificarea acestora faţă de perioada de referinţă; PIB şi ∆ PIB = produsul intern brut şi
creşterea acestuia faţă de perioada de bază.
Reacţia cheltuielilor publice poate fi elastică, când ecp > 1, sugerând tendinţa de utilizare

într-o măsură mai mare a P.I.B. pentru finanţarea cheltuielilor publice; inelastică, dacă ecp < 1,
sugerând o situaţie de restrângere a cheltuielilor publice în P.I.B.; neutră, când ecp = 1,
tendinţa nu se schimbă
În analiza evoluţiei cheltuielilor publice din Marea Britanie, vom determina
variaţia acestora şi elasticitatea lor faţă de PIB.
Variaţia în mărimi absolute şi în mărimi relative a cheltuielilor publice ale Marii
Britanii se prezintă astfel:
Tabel 4.4
59
Indicatori 2002 2003 2004
Total cheltuieli publice 244 265,3 281,2
Variaţia cheltuielilor publice în mărimi absolute * 21,3 15,9
Indicele de creştere a cheltuielilor publice * 108,73% 105,99%

Graficul evoluţiei cheltuielilor totale ia următoarea formă:

Total cheltuieli publice


300
280 Total cheltuieli
260 publice

240
220
2002 2003 2004

Figura 4.4
Cheltuielile bugetate ale Marii Britanii prezintă pentru întreaga perioadă un trend
crescător, încetinindu-se doar ritmul lor de creştere în 2004/2003 faţă de 2003/2002.
Elasticitatea cheltuielilor publice britanice faţă de PIB se prezintă astfel:
Tabel 4.5
Indicatori 2002 2003 2004
Total cheltuieli publice 244 265,3 281,2
Variaţia cheltuielilor publice * 21,3 15,9
PIB 994,3 1011,9 1034,4
Variaţia PIB * 17,6 22,5
Elasticitatea cheltuielilor publice * 4,93 2,70

Grafic, elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB în Marea Britanie, precum şi


evoluţia lor, se prezintă astfel:

25 Variaţia
cheltuielilor
20
publice
15 Variaţia PIB
10
5
Elasticitatea
0 cheltuielilor
2003 2004 publice

Figura 4.5
După cum se observă, elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB este
supraunitară pentru întreaga perioadă analizată, însă scade în 2004 faţă de 2003. Tot mai

60
mult din produsul intern brut al Marii Britanii este alocat cheltuielilor publice, însă ritmul
de creştere al acestei alocări scade de la un an la altul. În 2004 cheltuielile publice devin,
dacă se poate spune, puţin mai « inelastice » la creşterea PIB faţă de 2003. Procesul ca
atare este specific economiilor dezvoltate, demonstrând poziţia tot mai puternică a
statului în raporturile de piaţă.

5.2. EFICIENŢA CHELTUILEILOR PUBLICE ÎN MAREA BRITANIE

În analiza eficienţei cheltuielilor publice ale Marii Britanii vom utiliza aceiaşi
indicatori pe care i-am utilizat în cazul Austriei. Datele ne permit să extindem analiza
eficienţei cheltuielilor publice pe două exerciţii.
Tabel 4.6
Eficienţa cheltuielilor publice în Marii Britanii în 2002
2002 execuţie
2002 buget bugetară Eficienţa CP
Post cheltuieli mld. GBP % mld. GBP % %
Educaţie şi formare profesională 53,60 21,97% 53,90 20,26% 100,56%
Sănătate 59,50 24,39% 57,90 21,77% 97,31%
Cultură, media şi sport 1,40 0,57% 1,20 0,45% 85,71%
Transport 9,00 3,69% 9,30 3,50% 103,33%
Asigurări sociale 17,50 7,17% 7,60 2,86% 43,43%
Dezvoltare internaţională 3,60 1,48% 3,60 1,35% 100,00%
Agricultură şi mediu 3,10 1,27% 7,60 2,86% 245,16%
Comerţ şi industrie 5,00 2,05% 4,30 1,62% 86,00%
Apărare 47,70 19,55% 42,50 15,98% 89,10%
Administrare locală 37,60 15,41% 37,60 14,14% 100,00%

Alte cheltuieli ale administraţiei publice 6,00 2,46% 15,10 5,68% 251,67%
TOTAL 244 100,00% 240,60 90,45% 98,61%

După cum se observă, în execuţia bugetului de stat guvernul britanic a avut grijă în
exerciţiul 2002 (în fapt exerciţiul 2002-2003) să nu depăşească sub nici o formă
previziunile legii bugetare. Coroborând rezultatul global favorabil cu indicele de creştere
al PIB, putem trage concluzia că utilizarea resurselor bugetare britanice, deşi în creştere
pe majoritatea capitolelelor bugetare, a fost eficientă deoarece, per global, nu au fost
depăşite previziunile .
Pentru exerciţiul bugetar 2003 (în fapt 2003-2004), indicatorii de eficienţă se
prezintă astfel:

61
Tabel 4.7
Eficienţa cheltuielilor publice în Marii Britanii în 2003
2003 rezultat
2003 buget preliminar Eficienţa CP
Post cheltuieli mld. GBP % mld. GBP % %
Educaţie şi formare profesională 59,40 22,39% 59,30 22,29% 99,83%
Sănătate 65,80 24,80% 65,20 24,51% 99,09%
Cultură, media şi sport 1,60 0,60% 1,40 0,53% 87,50%
Transport 11,30 4,26% 10,80 4,06% 95,58%
Asigurări sociale 8,60 3,24% 8,50 3,20% 98,84%
Dezvoltare internaţională 3,90 1,47% 3,80 1,43% 97,44%
Agricultură şi mediu 8,60 3,24% 2,90 1,09% 33,72%
Comerţ şi industrie 5,30 2,00% 5,00 1,88% 94,34%
Apărare 38,70 14,59% 37,40 14,06% 96,64%
Administrare locală 41,20 15,53% 51,10 19,21% 124,03%
Alte cheltuieli ale administraţiei
publice 20,90 7,88% 20,60 7,74% 98,56%
TOTAL 265,3 100,00% 266,0 100,00% 100,26%

De la prima privire, se poate constata un lucru: în exerciţiul bugetar britanic 2003-


2004 eficienţa cheltuielilor publice scade faţă de anul precedent. Dar depăşirea execuţiei
bugetare faţă de previzionat se menţine la cote reduse. Pentru o evaluare corectă, va
trebui să comparăm acest indicator cu indicele de creştere al PIB pentru perioada de
analiză.
PIB 2003 1011,9
I PIB 2004 / 2003 = = = 1,0177 ⇔ 101,77 %
PIB 2002 994 ,3

Prin comparaţie, constatăm că administrarea cheltuielilor publice în 2003 se


situează foarte aproape, uşor peste limita de eficienţă (în timp ce cheltuielile publice au
crescut cu 0,26%, P.I.B. a crescut cu 1,77%). Păstrarea aceluiaşi mod de administrare
pentru anul următor va menţine prestigiul şi eficacitatea unui sistem public care, în
evoluţia sa recentă, s-a demonstrat stabil şi eficient. Singura dereglare în eficienţa
managementului cheltuielilor publice britanice o găsim în administraţia locală. Creşterea
acestora cu peste 20% faţă de prevederea bugetară a condus la scăderea eficienţei faţă de
anul anterior, deoarece aceste alocări deţin o pondere importantă în totalul cheltuielilor.
*
În cele ce urmează vom încerca să analizăm eficienţa cheltuielilor publice ale
Marii Britanii sub aspectul raportului între cost şi efect, pentru o perioadă cuprinsă între
anii 2000 şi 2002., în cazul cheltuielilor cu sănătatea.

62
În analiza eficienţei cheltuielilor publice cu sănătatea, ca raport între efort şi efect,
vom lua în considerare următoarele date:
Tabel 4.8
Indicatori utilizaţi în comprarea eficienţei cheltuielilor cu sănătatea
Indicator u.m. 2000 2001 2002
cheltuieli cu sănătatea în PIB % 7,1 7,7 7,6
din care publice % 83,1 83,4 82,2
cheltuieli cu sănătatea pe locuitor USD/loc 1666 2160 1992
paturi spitalizare la mia de locuitori pat/1000loc 4,1 3,9 3,9
durata medie de spitalizare zile 6,2 8,1 6,9
medici/1000
medici practicieni la mia de locuitori loc 1,8 2,1 2
cazuri/1000
mortalitatea infantilă naşteri vii 5,5 5,3 5,5
speranţa medie de viaţă ani 77,9 78 78,4
Sursa: OECD in figures 2002,2003,2004
În baza acestor date, vom determina eficienţa cheltuielilor cu sănătatea ca raport
între cheltuieli cu sănătatea pe locuitor şi numărul de paturi de spitalizare la 1000
locuitori, precum şi ca raport între cheltuieli cu sănătatea pe locuitor şi numărul de medici
practicieni la mia de locuitori. Restul datelor sunt prezentate din raţiuni ce ţin de
comparaţia eficienţei cheltuielilor între state.
Calulele pentru prima formă a raportului:
cheltuieli cu sanatatea 2000 1666 ×1000
Ef ch . san 2000 = = = 406 .341 ,46 USD / pat
numar paturi 2000 4,1

cheltuieli cu sanatatea 2001 2160 ×1000


Ef ch . san 2001 = = = 553 .846 ,15 USD / pat
numar paturi 2001 3,9

cheltuieli cu sanatatea 2002 1992 ×1000


Ef ch . san 2002 = = = 510 .769 ,23 USD / pat
numar paturi 2002 3,9

Calculele pentru cea de-a doua formă a raportului:


cheltuieli cu sanatatea 2000 1666 ×1000
Ef ch . san 2000 = = = 925 .555 ,5 USD / medic
numar medici 2000 1,8

cheltuieli cu sanatatea 2001 2160 ×1000


Ef ch . san 2001 = = =1.028 .571 ,43 USD / medic
numar medici 2001 2,1

cheltuieli cu sanatatea 2002 1992 ×1000


Ef ch . san 2002 = = = 996 .000 USD / medic
numar medici 2002 2

Centralizat, rezultatele se prezintă astfel:


Tabel 4.9

63
eficienţa cheltuielilor cu
sănătatea u.m. 2000 2001 2002
raport 1 USD/pat 406.341,46 553.846,15 510.769,23
raport 2 USD/medic 925.555,561.028.571,43 996.000,00

Grafic, evoluţia indicatorilor este prezentată mai jos:

Eficienţa cheltuielilor cu sănătatea

1.500.000,00
1.000.000,00 raport 1
500.000,00 raport 2
0,00
2000 2001 2002

Figura 4.6
După cum se observă, pe întreaga perioadă analizată, cheltuielile cu sănătatea aferente
unui pat de spitalizare, precum şi cele pe medic practician sunt foarte mari. Comparativ cu datele
obţinute în cazul Austriei, constatăm că, deşi cheltuielile cu sănătatea pe locuitor sunt mai mici
în Marea Britanie, efortul depus în menţinerea unui pat de spital sau în retribuirea şi utilarea unui
medic practician sunt mult mai mari.
Tot din analiza comparativă a datelor, putem observa că, la eforturi comparabile, sistemul
austriac de sănătate este mai eficient, deoarece rata mortalităţii infantile este mai scăzută decât în
Marea Britanie, iar speranţa de viaţă este usor superioară.

64
6. ANALIZA CHELUTIELILOR PUBLICE ŞI A
EFICIENŢEI ACESTORA ÎN ROMÂNIA

6.1. NIVELUL, STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA CHELTUILEILOR PUBLICE

În cele ce urmează vom analiza cheltuielile publice ale României, pe baza datelor
avute la dispoziţie.
Principalele articole de cheltuieli bugetare aferente perioadei se prezintă astfel:
Tabel 5.1
Evoluţia cheltuielilor publice ale României în perioada 2002-2004
2002 buget 2003 buget 2004 buget
Post cheltuieli mld lei % mld lei % mld lei %
Autorităţi publice 14.965,00 6,33% 19.927,40 6,98% 23.335,30 6,64%
Apărare naţională 23.968,50 10,14% 29.266,00 10,25% 36.996,10 10,53%
Ordine publică şi siguranţa naţională 25.379,40 10,74% 33.260,40 11,64% 38.852,40 11,06%
Învăţământ 12.680,70 5,36% 15.652,10 5,48% 17.313,30 4,93%
Sănătate 10.136,30 4,29% 11.330,60 3,97% 12.316,00 3,51%
Cultură, religie, sport şi tineret 4.025,70 1,70% 6.005,40 2,10% 7.054,70 2,01%
Asistenţă socială, alocaţii, pensii,
ajutoare şi indemnizaţii sociale 27.656,90 11,70% 35.828,90 12,54% 46.104,40 13,12%
Servicii şi dezvoltare publică şi
locuinţe 4.699,70 1,99% 6.380,00 2,23% 7.895,90 2,25%
Mediu şi ape 2.185,80 0,92% 2.248,10 0,79% 2.469,20 0,70%
Industrie 8.279,40 3,50% 17.802,60 6,23% 17.537,90 4,99%
Agricultură şi silvicultură 11.907,00 5,04% 17.753,80 6,22% 24.017,20 6,84%
Transporturi şi comunicaţii 18.439,00 7,80% 28.441,20 9,96% 36.558,70 10,41%
Alte acţiuni economice 7.306,30 3,09% 6.048,10 2,12% 14.332,60 4,08%
Cercetare ştiinţifică 2.998,90 1,27% 3.647,70 1,28% 4.596,80 1,31%
Alte acţiuni 2.173,10 0,92% 3.151,20 1,10% 4.133,50 1,18%
Cheltuieli din fonduri la dispoziţia
guvernului 317,90 0,13% 233,40 0,08% 235,00 0,07%
Transferuri de la Bugetul de Stat 1.900,00 0,80% 7.845,30 2,75% 15.660,90 4,46%
Împrumuturi 218,00 0,09% 112,40 0,04% 207,70 0,06%
Dobânzi aferente datoriei publice 56.910,00 24,07% 40.633,70 14,23% 40.814,80 11,62%
Fondul de rezervă 238,70 0,10% 55,10 0,02% 888,20 0,25%
TOTAL 236.386,30 100,00% 285.623,4 100,00% 351.320,6 100,00%

Graficul structurii cheltuielilor publice ale României, aferent celor trei exerciţii
bugetare, oferă o perspectivă mai clară asupra componenţei şi importanţei pe care
capitolele de cheltuieli o au în buget:

65
Fondul de rezervă

Dobânzi aferente datoriei poublice

Împrumuturi
100%
T ransferuri de la Bugetul de Stat
90% Cheltuieli din fonduri la dispoziţia guvernului

80% Alte acţiuni

Cercetare ştiinţifică
70%
Alte acţiuni economice
60% T ransporturi şi comunicaţii

50% Agricultură şi silvicultură

Industrie
40%
Mediu şi ape
30% Servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe

20% Asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi


indemnizaţii sociale
Cultură, religie, sport şi tineret
10%
Sănătate
0% Învăţământ
2002 buget 2003 buget 2004 buget
Ordine publică şi siguranţa naţională

Apărare naţională

Autorităţi publice

Figura 5.1 Structura cheltuielilor publice ale României în perioada 2002-2004

Tabel 5.2
2002 2003 2004
mii
Populaţie locuitori 21795 21734 21673
Produs Intern Brut mld lei 1512616,8 1591275 1723350,8

Pentru perioada analizată, structura cheltuielilor publice este prezentată în tabelul


5.1, iar ceilalţi indicatori pe baza cărora se evaluează acestea iau următoarele valori:
Tabel 5.3
2002 2003 2004
Cheltuieli publice în PIB % 15,63% 17,95% 20,39%
Cheltuieli publice pe locuitor mii lei/loc 10845,90 13141,78 16210,06

Grafic, ponderea cheltuielilor publice ale României în PIB demonstrează un trend


crescător, pentru întreaga perioadă analizată:

66
Cheltuieli publice în PIB

30,00%
20,00%
Cheltuieli publice
10,00% în PIB
0,00%
2002 2003 2004

Figura 5.2
Cheltuielile publice pe locuitor au şi ele o evoluţie crescătoare în România:

Cheltuieli publice pe locuitor

20000,00

10000,00 Cheltuieli publice


pe locuitor
0,00
2002 2003 2004

Figura 5.3
După cum se observă, în bugetul consolidat al României ocupă un loc foarte
important, pe întreaga perioadă de observaţie, cheltuielile cu apărarea naţională, cu
ordinea publică şi siguranţa, asigurări şi protecţie socială şi dobânzi la datoria publică.
Este evidentă diferenţa între poziţia României şi cea a statelor dezvoltate, în special în ce
priveşte cheltuielile cu dobânzi. De asemenea, apartenenţa la ţările în curs de dezvoltare
este relevată şi de ponderea redusă a cheltuielilor cu învăţământul şi sănătatea în totalul
cheltuielilor publice ale ţării noastre.
Din datele expuse, cu privire la ponderea cheltuielilor publice în PIB, evoluţia
acestora vine să întărească statutul de ţară în curs de dezvoltare: dacă în cazul ţărilor
anterior analizate această pondere depăşea 24%, în România ele se situează, permanent,
sub 20%.
În continuare, în analiza cheltuielilor publice din România, vom determina variaţia
acestora şi elasticitatea lor faţă de PIB.
Variaţia în mărimi absolute şi în mărimi relative a cheltuielilor publice ale
României se prezintă astfel:
Tabel 5.4
67
Indicatori 2002 2003 2004
Total cheltuieli publice 236386,3 226823,6 281450,7
Variaţia cheltuielilor publice în mărimi absolute * -9562,7 54627,1
Indicele de creştere a cheltuielilor publice * 95,95% 124,08%

Graficul evoluţiei cheltuielilor totale ia următoarea formă:

Total cheltuieli publice

300000
200000 Total cheltuieli
100000 publice
0
2002 2003 2004

Figura 5.4
Cheltuielile publice ale României prezintă o evoluţie oscilantă, cu un punct de
minim în exerciţiul financiar 2003, şi o creştere mai accentuată în 2004.
Elasticitatea cheltuielilor publice româneşti faţă de PIB se prezintă astfel:
Tabel 5.5
Indicatori 2002 2003 2004
Total cheltuieli publice 236386,3 226823,6 281450,7
PIB 1512616,8 1591275 1723350,8
Variaţia cheltuielilor publice * -9562,7 54627,1
Variaţia PIB * 78658,2 132075,8

Elasticitatea cheltuielilor publice * -0,78 2,90

Grafic, evoluţia elasticităţii cheltuielilor publice faţă de PIB în cazul României se


prezintă astfel:

Elasticitatea cheltuielilor publice

4,00

2,00 Elasticitatea
cheltuielilor
0,00 publice
2003 2004
-2,00

Figura 5.5

68
După cum se observă, în anul 2003 cheltuielile publice prezintă o puternică
inelasticitate faţă de PIB, evoluând în sens opus cu acesta – la o creştere a PIB cu
78.658,2 mld. lei se constată o scădere a cheltuielilor publice cu 9.562,7 mld. lei. În anul
următor, însă, cheltuielile publice devin elastice la creşterea PIB, variind în acelaşi sens
cu ele.

6.2. EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE ÎN ROMÂNIA

În analiza eficienţei cheltuielilor publice ale României vom utiliza aceiaşi


indicatori utilizaţi anterior. Datele avute la dispoziţie ne permit să extindem analiza
eficienţei cheltuielilor publice pe cele două exerciţii: 2002 şi 2003.
Tabel 5.6
Eficienţa cheltuielilor publice ale României pentru exerciţiul financiar 2002
2002 buget 2002 execuţie bugetară Eficienţa CP
Post cheltuieli mld lei % mld lei % %
Autorităţi publice 14.965,00 6,33% 13.579,60 5,99% 90,74%
Apărare naţională 23.968,50 10,14% 23.759,00 10,47% 99,13%
Ordine publică şi siguranţa naţională 25.379,40 10,74% 25.331,10 11,17% 99,81%
Învăţământ 12.680,70 5,36% 12.632,70 5,57% 99,62%
Sănătate 10.136,30 4,29% 9.429,20 4,16% 93,02%
Cultură, religie, sport şi tineret 4.025,70 1,70% 4.211,00 1,86% 104,60%
Asistenţă socială, alocaţii, pensii,
ajutoare şi indemnizaţii sociale 27.656,90 11,70% 27.012,70 11,91% 97,67%
Servicii şi dezvoltare publică şi
locuinţe 4.699,70 1,99% 4.272,60 1,88% 90,91%
Mediu şi ape 2.185,80 0,92% 2.226,40 0,98% 101,86%
Industrie 8.279,40 3,50% 8.684,60 3,83% 104,89%
Agricultură şi silvicultură 11.907,00 5,04% 11.729,10 5,17% 98,51%
Transporturi şi comunicaţii 18.439,00 7,80% 18.485,60 8,15% 100,25%
Alte acţiuni economice 7.306,30 3,09% 3.739,30 1,65% 51,18%
Cercetare ştiinţifică 2.998,90 1,27% 2.982,10 1,31% 99,44%
Alte acţiuni 2.173,10 0,92% 2.008,90 0,89% 92,44%
Cheltuieli din fonduri la dispoziţia
guvernului 317,90 0,13% 302,10 0,13% 95,03%
Transferuri de la Bugetul de Stat 1.900,00 0,80% 3.264,70 1,44% 171,83%
Împrumuturi 218,00 0,09% 152,90 0,07% 70,14%
Dobânzi aferente datoriei publice 56.910,00 24,07% 53.020,00 23,37% 93,16%
Fondul de rezervă 238,70 0,10% 0,00 0,00% 0,00%
TOTAL 236.386,30 100,00% 226.823,60 100,00% 95,95%

69
Luate ca atare, cifrele demonstrează o eficientă administrare a cheltuielilor
bugetare ale României în anul 2002, statul preocupându-se în mod special de menţinerea
cheltuielilor publice în limitele aprobate prin legea bugetului, şi în mod cert de
menţinerea sau diminuarea deficitului bugetar.
Pentru exerciţiul următor, situaţia se prezintă astfel:
Tabel 5.6
Eficienţa cheltuielilor publice ale României pentru exerciţiul financiar 2003
2003 buget 2003 execuţie Eficienţa CP
Post cheltuieli mld lei % mld lei % %
Autorităţi publice 19.927,40 6,98% 19.620,90 6,97% 98,46%
Apărare naţională 29.266,00 10,25% 29.166,40 10,36% 99,66%
Ordine publică şi siguranţa naţională 33.260,40 11,64% 33.132,60 11,77% 99,62%
Învăţământ 15.652,10 5,48% 15.560,60 5,53% 99,42%
Sănătate 11.330,60 3,97% 11.091,00 3,94% 97,89%
Cultură, religie, sport şi tineret 6.005,40 2,10% 5.913,20 2,10% 98,46%
Asistenţă socială, alocaţii, pensii,
ajutoare şi indemnizaţii sociale 35.828,90 12,54% 35.602,30 12,65% 99,37%
Servicii şi dezvoltare publică şi
locuinţe 6.380,00 2,23% 6.358,20 2,26% 99,66%
Mediu şi ape 2.248,10 0,79% 2.241,30 0,80% 99,70%
Industrie 17.802,60 6,23% 16.524,80 5,87% 92,82%
Agricultură şi silvicultură 17.753,80 6,22% 17.724,50 6,30% 99,83%
Transporturi şi comunicaţii 28.441,20 9,96% 28.276,90 10,05% 99,42%
Alte acţiuni economice 6.048,10 2,12% 5.756,20 2,05% 95,17%
Cercetare ştiinţifică 3.647,70 1,28% 3.634,40 1,29% 99,64%
Alte acţiuni 3.151,20 1,10% 3.017,00 1,07% 95,74%
Cheltuieli din fonduri la dispoziţia
guvernului 233,40 0,08% 232,10 0,08% 99,44%
Transferuri de la Bugetul de Stat 7.845,30 2,75% 7.751,50 2,75% 98,80%
Împrumuturi 112,40 0,04% 112,30 0,04% 99,91%
Dobânzi aferente datoriei publice 40.633,70 14,23% 39.734,50 14,12% 97,79%
Fondul de rezervă 55,10 0,02% 0,00% 0,00%
TOTAL 285.623,4 100,00% 281.450,7 100,00% 98,54%

Chiar în lipsa unei comparări între evoluţia cheltuielilor publice şi cea a produsului
intern brut, se poate observa că exigenţa guvernanţilor români în ceea ce priveşte
menţinerea deficitului bugetar şi a cheltuielilor în limitele aprobate rămâne în prim plan.
Şi în această perioadă, măsurată prin raportul dintre realizat şi propus demonstrează
eficienţa administrării cheltuielilor bugetare în exerciţiul financiar 2003.
*

70
În cele ce urmează vom încerca să analizăm eficienţa cheltuielilor publice ale
României sub aspectul raportului între cost şi efect, pentru o perioadă cuprinsă între anii
2000 şi 2002, în cazul cheltuielilor cu sănătatea.
În analiza eficienţei cheltuielilor publice cu sănătatea, ca raport între efort şi efect,
vom lua în considerare următoarele date:
Tabel 5.7
Indicatori utilizati în comprarea eficientei cheltuielilor cu sanatatea
Indicator u.m. 2000 2001 2002
cheltuieli cu sănătatea în PIB % 5,8 6,1 6,3
din care publice % 67,9 67,8 65,9
cheltuieli cu sănătatea pe locuitor USD/loc 96 109 108
paturi spitalizare la mia de locuitori pat/1000loc 7,4 7,5 7,5
număr externări mii pers. 4303 4640 4867
medici practicieni la mia de locuitori medici/1000loc 18,9 18,9 19,1
cazuri/1000
mortalitatea infantilă naşteri vii 5,9 5,8 6,2
speranţa medie de viaţă ani 70,5 71,2 71,2
Sursa:
- Anuarul statistic al României 2003
- Cursuri medii anuale www.bnr.ro
- Date despre România www3.who.int

În baza acestor date, vom determina eficienţa cheltuielilor cu sănătatea ca raport


între cheltuieli cu sănătatea pe locuitor şi numărul de paturi de spitalizare la 1000
locuitori, precum şi ca raport între cheltuieli cu sănătatea pe locuitor şi numărul de medici
practicieni la mia de locuitori. Restul datelor sunt prezentate din raţiuni ce ţin de
comparaţia eficienţei cheltuielilor între state.
Calulele pentru prima formă a raportului:
cheltuieli cu sanatatea 2000 96 ×1000
Ef ch . san 2000 = = =12 .972 ,97 USD / pat
numar paturi 2000 7,41

cheltuieli cu sanatatea 2001 109 ×1000


Ef ch . san 2001 = = =14 .533 ,33 USD / pat
numar paturi 2001 7,5

cheltuieli cu sanatatea 2002 128 ×1000


Ef ch . san 2002 = = =14 .400 USD / pat
numar paturi 2002 7,5

Calculele pentru cea de-a doua formă a raportului:


cheltuieli cu sanatatea 2000 96 ×1000
Ef ch . san 2000 = = = 5.079 ,37 USD / medic
numar medici 2000 18 ,9

cheltuieli cu sanatatea 2001 109 ×1000


Ef ch . san 2001 = = = 5.767 ,20 USD / medic
numar medici 2001 18 ,91

71
cheltuieli cu sanatatea 2002 128 ×1000
Ef ch . san 2002 = = = 5.654 ,45 USD / medic
numar medici 2002 19 ,1

Centralizat, rezultatele se prezintă astfel:


Tabel 5.8
eficienţa cheltuielilor cu
sănătatea u.m. 2000 2001 2002
raport 1 USD/pat 12.972,97 14.533,33 14.400,00
raport 2 USD/medic 5.079,37 5.767,20 5.654,45

Grafic, evoluţia indicatorilor este prezentată mai jos:

Eficienţa cheltuie lilor cu sănătatea

20.000,00
15.000,00
raport 1
10.000,00
raport 2
5.000,00
0,00
2000 2001 2002

Figura 5.6
După cum se observă, pe întreaga perioadă analizată, cheltuielile cu sănătatea
aferente unui pat de spitalizare, precum şi cele pe medic practician sunt foarte mici, dacă
le comparăm cu cele ale statelor analizate anterior.
Tot din analiza comparativă a datelor, putem observa că, la eforturi mult mai mici,
sistemul românesc de sănătate este mai eficient, deoarece rata mortalităţii infantile este
mai mare decât în celelalte două cazuri, dar nu cu mult, iar speranţa de viaţă este cu doar
nouă ani mai mică – cu aproximativ 1,4% mai mică – faţă de raportul între eforturile
depuse – dacă analizăm comparativ cheltuielile cu sănătatea pe cap de locuitor.
Din cele expuse rezultă că eficienţa cheltuielilor statului într-un domeniu nu
depinde direct de mărimea şi puterea economică a acestuia, ci de un complex de factori,
dintre care unii conjuncturali, alţii socio-economici.

72
7. CONCLUZII

Pentru perioada aflată în analiză, evoluţia cheltuielilor publice pentru cele trei state
este comparativă, deoarece menţine un trend general crescător, cu o uşoară descreştere în
2003, pentru România.
Din analiza comparativă a eficienţei cheltuielilor publice prin raportul
realizat/obiective, se observă situarea pe primul loc a României, chiar dacă este o ţară cu
o putere economică mică şi în curs de dezvoltare, deoarece menţine pe perioada de
analiză execuţia bugetară (realizatul) în limitele prevederilor legii bugetare. Pentru
Austria, din lipsă de date, comparaţia se poate realiza doar pe parcursul unui exerciţiu
bugetar, şi anume 2003, când, deşi se păstrează în limitele de eficienţă, cheltuielile
publice totale depăşesc, uşor, preliminatul. În cazul Marii Britanii, cheltuielile publice se
dovedesc eficiente, sub nivelul impus în preliminat în 2002, cu o depăşire uşoară a
prevederilor în 2003, însă pe întreaga perioadă sub nivelul de eficienţă al României.
Analizând din perspectiva structurii cheltuielilor bugetare, se poate constata însă o
discrepanţă între modelul românesc şi modelele vest-europene. În timp ce România
acordă sub 6% din cheltuielile publice pentru învăţământ, Austria acordă 9% pentru
învăţământ, iar Regatul Unit, renumit, de altfel, pentru privatizarea sistemului de
învăţământ, peste 20%. Diferenţa este dată, în mod cert, de puterea economică a statului
şi de gradul de dezvoltare. În cazul cheltuielilor pentru sănătate, situaţia României este şi
mai dramatică, deoarece acordă sub 5% din cheltuielile publice pentru sănătate,
comparativ cu un 24% în Marea Britanie. Aici, însă, devansăm Austria, care are sistemul
de sănătate privatizat.
Concluzia generală este că structura cheltuielilor publice este influenţată în primul
rând de puterea economică a statului, de experienţa democratică – experienţa în bugetarea
„capitalistă” a cheltuielilor – şi de gradul de dezvoltare şi civilizaţie. Eficienţa
cheltuielilor publice, însă, este mai curând legată de urmărirea realizării unor propuneri,
şi depinde de capacitatea guvernelor de a menţine consumurile în limite minime şi de a
face sacrificii, la nivel economic, acolo unde este cazul.

73
BIBLIOGRAFIE

Petre Brezeanu Fiscalitate-concepte, metode, practici, Editura


Economică, Bucureşti, 1999
Florian Cătinianu Finanţe publice –studii de caz, Ed. Mirton,
Timişoara, 1999
Tatiana Moşteanu Finanţe publice – note de curs şi seminar, Editura
Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
Iulian Văcărel şi colectiv Finanţe Publice, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2002
*** www.mfinante.ro
*** www.insse.ro
*** www.hm-treasury.gov.uk
*** www.statistics.gov.uk
*** www.english.bmv.gv.at
*** www.statistik.at

74