Sunteți pe pagina 1din 17

CURS 7

II. SISTEMUL CARDIO-VASCULAR

Aparatul circulator este format dintr-un organ central – inima si un


sistem de canale – vasele sangvine si limfatice prin care circulă sângele
si respectiv limfa, toate alcătuind o unitate functională coordonată
permanent prin sistemul nervos si endocrin pentru a fi adaptate nevoilor
mereu schimbătoare ale organismului.

A. INIMA (CORDUL)

Inima este un organ musculo-membranos cavitar tetracameral,


acoperit la exterior de o seroasă – pericard. Ea este situată în mediastinul
anterior pe diafragm, îndreptată putin la stânga în spatele sternului si a
cartilajelor costale. Inima pompează ritmic, în permanentă, tesuturilor si
organelor, sânge prin sistemul arterial vascular, pe care-l primeste prin
vene.
La omul adult greutatea inimii este în medie de circa 300 g, iar
mărimea de aproximativ a unui pumn strâns. Inima are o bază îndreptată în
sus si la dreapta, si un vârf spre în jos si la stânga.

1
Fig. 1. Pozitia inimii si raporturile sale

Inima, cu cele patru cavităti – 2 atrii (A), spre baza inimii si 2


ventricule (V), spre vârful ei, prezintă la exterior trei fete, o bază si un
vârf. Pe fete se observă santuri care corespund septurilor ce împart intern
inima în cavităti. Astfel este un sant coronar ce separă atriile de ventricule,
un sant interventricular, ce corespunde septului profund ce separă
ventriculele, si un sant interatrial, ce corespunde septului interatrial.
Fata sterno-costală priveste anterior si putin la dreapta si superior,
fiind acoperită, partial, de fundurile de sac pleurale anterioare, ce au în
interior marginile anterioare, ascutite, ale pulmonilor. Această fată
corespunde cel mai mult ventriculelor, dar mai ales celui drept, prezentând
si santul interventricular, ce se va continua si pe fata diafragmatică. Atriile
sunt mascate de emergenta din ventricule a celor două artere mari –
pulmonara la stânga si aorta la dreapta ei, ambele vase fiind acoperite
lateral de câte o urechiusă, dreaptă si respectiv stângă, ce reprezintă
prelungiri ale celor două atrii.
Fata diafragmatică, aproape orizontală, corespunde cel mai mult
ventriculelor si foarte putin atriilor si septului interatrial, la dreapta fiind
vărsarea venei cave inferioare în atriul drept.
Fata pulmonară, lateral stângă, este convexă si corespunde fetei
mediastinale a pulmonului stâng, atriul stâng fiind putin reprezentat; în cea
mai mare parte această parte apartine ventriculului stâng.
Baza cordului, îndreptată posterior si la dreapta, este separată printr-
un sept interatrial în două portiuni:
- portiunea stângă corespunde atriului stâng si în care se varsă cele
patru vene pulmonare;
- portiunea dreaptă corespunde atriului drept, în care se varsă cele
două vene cave – superioară si inferioară.
Vârful inimii, apartine ventriculului stâng, si se proiectează în spatiul
V intercostal stâng, pe linia verticală medio-clavicular, unde se palpează
socul apexian.
În interiorul inimii cele două atrii, drept si stâng, sunt separate
complet prin septul interatrial, iar cele două ventricule, drept si stâng, sunt
separate de asemenea de septul interventricular.
În atrii se deschid venele care aduc sânge încărcat cu dioxid de
carbon – în atriul drept, si sânge încărcat cu oxigen, de la plămân – în atriul
stâng. Fiecare atriu comunică cu baza ventriculului respectiv prin câte un
orificiu atrio-ventricular, fiecare prevăzut cu câte o valvă care are valvule
(cuspide), ce se deschid doar spre ventricule.
Astfel, la dreapta este valva tricuspidă prevăzută cu trei valvule, iar la
stânga valva bicuspidă cu două valvule.
Tot la baza ventriculelor se mai găsesc câte un orificiu arterial: al
arterei pulmonare (la ventriculul drept), situat cel mai anterior, si al arterei
aorte (la ventriculul stâng), situat posterior precedentului, ambele anterior
orificiilor atrio-ventriculare. Fiecare orificiu arterial are câte trei valve
semilunare, în cuib de rândunică, ce se deschid într-un singur sens, spre
artere.
Structura peretilor inimii, deci a cavitătilor, cuprinde trei straturi
concentrice, care dinspre interior spre exterior sunt: endocard, miocard

2
si pericard, stratul mijlociu, cel mai dezvoltat, având si rolul cel mai
important.
Endocardul - este format dintr-un endoteliu situat pe o membrană
bazală, sub care se găseste un strat subendotelial cu fibre si rare celule
conjunctive, precum si numeroase terminatii nervoase senzitive. La nivelul
orificiilor de deschidere ale vaselor, endocardul se continuă cu endoteliul
vascular.
Miocardul – muschiul inimii, mult mai gros la ventricule (cu
deosebire în cel stâng) decât în atrii, este format din fascicule de fibre
musculare cardiace, care au o dispozitie circulară în peretii atriilor si oblic
spiralate în ventricule.
Fasciculele musculare miocardice se desprind de pe un element fibros
situat la baza ventriculelor, ca niste inele, dispuse în jurul celor 4 orificii,
atrio-ventriculare si arteriale. La nivelul fetelor interne ale atriilor muschiul
este neted, iar la nivelul ventriculelor are aspect cavernos cu multe
proeminente, unele alcătuind muschii papilari, care de la vârful lor se
continuă cu cordaje tendinoase fixate pe valvulele atrioventriculare.
Tesutul muscular cardiac (kardia, gr. = inimă) este format din
două structuri musculare:
- miocardul comun, contractil, cu fibre musculare striate (cardiace
sau miocardice), ce contin echipament enzimatic bazat pe
metabolismul aerob;
- miocardul specific, ce asigură contractia ritmică si automată a
miocardului comun, fiind alcătuit din structuri musculare de tip
embrionar cu activitate predominant anaerobă, cu foarte mare
rezistentă la anoxie.
Miocardul comun este alcătuit din fibre musculare orientate putin
diferit fată de cele ale musculaturii scheletice, având lungimea mai mică si
prezentând legături longitudinale si transversale între ele. Se realizează
astfel un sincitiu, care electrono-microscopic arată limite între membranele
celulare dar cu discuri intercalare ce le uneste. Fiecare fibră miocardică
are sarcolema subtire, nucleul mic, iar sarcoplasma abundentă cu
miofibrele de structură striată, asemănătoare fibrei musculare scheletice.
Miocardul specific, tesutul nodal sau autoexcito-conducător este
format din celule miocardice modificate, alungite fusiform, cu striatii, dar
incomplete, si mai multă sarcoplasmă si glicogen decât în fibrele
miocardului comun. Specializarea structurală si functională a acestui tip de
miocard este pentru a realiza legătura anatomică si functională dintre atrii
si ventricule.
Acest miocard specific este format din mai multe grupe nucleare,
numite noduli, si fascicule de legătură si terminale, situate printre fibrele
miocardului comun. Fiecare nodul sau fascicul imprimă un anumit ritm
contractil inimii, precum si o viteză specifică influxului nervos. Astfel,
nodulul sinoatrial situat în peretele atriului drept lângă orificiul de
vărsare al venei cave superioare, reprezintă principalul centru de comandă
în activitatea cardiacă, generând impulsuri de 70-80/minut, ce difuzează
rapid în tot miocardul atrial.
Nodulul atrioventricular, situat în septul interatrial, preia
impulsurile precedentului, dar poate şi emite impulsuri cu o ritmicitate mai
redusă de 40 impulsuri/minut. Fasciculul His, ce continuă nodulul

3
atrioventricular ajungând şi spre septul interventricular pe un scurt traiect,
se divide apoi subendocardic în două ramuri, dreaptă şi stângă spre cele
două ventricule, unde prin reţeaua Purkinje se răspândeşte în tot
miocardul ventricular.

Fig. 2. Inima si tesutul excitoconducator


Pericardul acoperă inima la periferie şi este format din trei foiţe. La
exterior pericardul fibros, mai gros, care spre baza inimii se continuă cu
adventicea marilor vase; el este fixat de stern, diafragm şi alte formaţiuni
din jur prin ligamente.
În interiorul sacului pericardic fibros se găseşte pericardul seros, cu
două foiţe, viscerală şi parietală. Foiţa viscerală – epicardul reprezintă
o membrană conjunctivă subţire care acoperă exteriorul miocardului,
nefiind altceva decât foiţa viscerală a pericardului seros, după ce acoperă
periferic feţele inimii se reflectă pe marile vase dinspre baza inimii,
formând nişte funduri de sac pericardice, pentru a se continua cu foiţa
parietală, ce tapetează faţa internă a pericardului fibros.
Între cele două foiţe ale seroasei se delimitează cavitatea
pericardică, care este virtuală şi conţinând o fină peliculă de lichid
pericardic cu rol de facilitare a mişcărilor permanente ale inimii.
Vascularizaţia inimii este foarte bogată şi provine din aortă prin
cele două artere coronare, dreaptă şi stângă, desprinse în dreptul a
două valvule semilunare şi dispuse în şanţurile de la suprafeţele exterioare.
Fiecare ram arterial se ramifică foarte variat pătrunzând şi în pereţii inimii
unde se anastomozează între ele foarte puţin sau deloc, astfel că obstrucţia

4
unei coronare, sau a unei ramuri, provoacă necroza teritoriului miocardic
deservit, boala numindu-se infarctul de miocard. Venele din pereţii cordului
se colectează prin venele coronare într-un sinus coronar, care se deschide
direct în atriul drept.
Inervaţia extrinsecă a inimii se realizează prin fibrele sistemului
nervos vegetativ care alcătuiesc plexul cardiac situat la baza inimii, iar
fibrele acestuia se termină în miocard sub forma unor fine arborizaţii.
Fibrele simpatice, provenite din ganglionii cervicali au efecte
vasodilatatoare coronariene şi de stimulare miocardică, iar fibrele
parasimpatice, provenite din nervii vagi, sinapsează mai ales nodulii
sinoatrial şi atrioventricular, având efect inhibitor asupra activităţii inimii.
Din punct de vedere funcţional, datorită proprietăţilor specifice
miocardului, ca ritmicitatea (automatismul), conductibilitatea,
excitabilitatea şi contractilitatea, inima se comportă ca o dublă pompă,
deservind două circulaţii, mare şi mică:
- circulaţia mare (sistemică) începe din ventriculul stâng prin
artera aortă şi ramificaţiile ei în tot corpul până la capilare, revenind în
atriul drept prin două vene cave, superioară şi inferioară;
- circulaţia mică (pulmonară) pleacă din ventriculul drept prin
trunchiul arterei pulmonare care prin bifurcare se ramifică în fiecare
pulmon până la capilare, urmate de venele pulmonare câte două de la
fiecare pulmon, ce se deschide în atriul stâng.

Revolutia cardiaca

Inima functioneaza ca o dubla pompa aspiratoare - respingatoare,


contractiile ventriculare ritmice asigura circulatia sangvina permanenta prin
cele doua circuite, sistemic si pulmonar, iar aparatul valvular al inimii
imprima un sens obligatoriu circulatiei intracardiace a sangelui.
Succesiunea unei contractii (sistola) si a unei relaxari cardiace
(diastola) constitute ciclul sau revolutia cardiaca, avand o durata de 0,8 s
(70/min).
In timpul diastolei atriale sangele adus la cord de venele mari se
acumuleaza in atrii, deoarece valvele atrioventriculare sunt inchise. Dupa
terminarea sistolei ventriculare, presiunea intraventriculara scade rapid,
devenind inferioara celei atriale si, ca urmare, valvele atrioventriculare se
deschid si sangele se scurge pasiv din atrii in ventricule. Umplerea
ventriculara pasiva este raspunzatoare pentru aproximativ 70% din sangele
care trece din atrii in ventricule, restul de 30% fiind impins, ca urmare a
sistolei atriale.

5
Fig. 3. Sensul de circulatie al sangelui la nivelul inimii

Sistola atriala are durata scurta (0,1 s) si eficienta redusa, din cauza ca
miocardul atrial este slab dezvoltat. In timpul sistolei atriale, sangele nu
poate refula in venele mari, din cauza contractiei concomitente a unor
fibre cu dispozitie circulara, care inconjura orificiile de varsare ale
acestor vene in atrii; ca urmare, sangele trece in ventricule. Dupa ce s-
au contractat, atriile intra in diastola -0,7 s.
Sistola ventriculara urmeaza dupa cea atriala (0,3 s). Curand dupa ce
ventriculul a inceput sa se contracte, presiunea intraventriculara
depaseste pe cea intraatriala si, ca urmare, se inchid valvele
atrioventriculare. Urmeaza o perioada scurta in care ventriculul este
complet inchis, contractia ventriculara determinand cresterea presiunii
intraventriculare. Cand presiunea intraventriculara depaseste pe cea din
arterele ce pleaca din cord, se deschid valvulele semilunare de la baza
acestor vase si incepe evacuarea sangelui din ventricul.
Evacuarea sangelui se face la inceput rapid si apoi lent, presiunea
intraventriculara scazand progresiv. In timpul sistolei, ventriculele
expulzeaza in aorta si, respectiv, in artera pulmonara, 70-90 ml sange -
debit sistolic.
Dupa sistola ventriculele se relaxeaza, presiunea intraventriculara
scade rapid si, cand ajunge sub nivelul celei din arterele mari, se inchid
valvulele sigmoide.
Ventriculele continua sa se relaxeze si, o anumita perioada de timp,
sunt din nou cavitati inchise; treptat presiunea intraventriculara scade sub
nivelul celei intraatriale, se deschid valvele atrioventriculare, sangele din

6
atrii incepe sa se scurga pasiv in ventricule si ciclul reincepe; diastola
dureaza 0,5 s.
De la sfarsitul sistolei ventriculare pana la inceputul unei noi
sistole atriale, inima se gaseste in stare de repaus mecanic - diastola
generala (0,4 s).

Fig. 4. Valvele cardiace (valvele inimii). Diastola ventriculara

Activitatea mecanica a cordului este apreciata pe baza valorii


debitelor sistolic si cardiac.
- Debitul sistolic reprezinta cantitatea de sange expulzat de
ventricule la fiecare sistola si variaza intre 70-90 ml.
- Debitul cardiac, obtinut prin inmultirea debitului sistolic cu
frecventa cardiaca pe minut are valori de aproximativ 5,5 l, dar poate
creste in timpul efortului muscular pana la 30-40 l; debitul cardiac creste
si in timpul sarcinii, al febrei, si scade in timpul somnului.
Travaliul cardiac - lucrul mecanic efectuat de inima pe o anumita
perioada de timp - este de aproximativ 86 g/m pentru fiecare sistola a
ventriculului stang si de aproximativ 1/5 din aceasta valoare pentru
ventriculul drept. Deci, in decursul a 24 de ore, travaliul cardiac este
de aproximativ 10 000 kg/m.
Zgomotele inimii sunt consecinta activitatii mecanice
cardiace. In mod obisnuit, prin ascultatie se percep doua zgomote:
sistolic si diastolic.
- Zgomotul sistolic, prelungit si cu tonalitate joasa, este
produs de inchiderea valvelor atrioventriculare si de sistola ventriculara.
- Zgomotul diastolic, scurt si ascutit, este consecinta inchiderii
valvulelor semilunare ale aortei si arterei pulmonare.
Inscrierea grafica a oscilatiilor sonore determinate de activitatea
mecanica a cordului reprezinta fonocardiograma.

7
Variatiile potentialelor electrice din timpul revolutiei cardiace se pot
inregistra grafic sub forma de electrocardiograma si reprezinta metoda cea
mai folosita pentru a investiga activitatea cordului.

B. SISTEMUL VASCULAR

Sistemul vascular este format din vase sanguine şi limfatice.


Vasele sanguine sunt de calibru diferit – artere, arteriole, capilare,
venule şi vene, toate adaptate structural pentru îndeplinirea funcţiei
fiecărui ţesut irigat.

B. 1. CIRCULAŢIA SISTEMICĂ (MAREA CIRCULATIE)

Asigură transportul sângelui de la inimă spre organe şi ţesuturi prin


artere, până la capilare, şi reîntoarcerea sângelui la inimă prin vene.

a. Circulaţia arterială

Aceasta se realizează prin artera aortă, care prezintă trei porţiuni:


aorta ascendentă, cârja aortei şi aorta descendentă.
Aorta descendentă are două segmente:
- aorta toracică, situată în mediastin, pe peretele posterior, care se
continuă, după ce a pătruns printr-un orificiu diafragmatic cu aorta
abdominală. Situată prevertebral şi puţin la stânga liniei mediane, aorta
abdominală se termină prin bifurcare în dreptul vertebrei a IV-a lombară, în
arterele iliace comune, dreaptă şi stângă.
Pe parcursul ei aorta are mai multe ramuri colaterale.
Aorta ascendentă dă cele două artere coronare, ce irigă inima.
Din cârja aortei se desprind, spre baza gâtului, trei ramuri, care
se distribuie, în principal, jumătăţii capului şi gâtului, precum şi membrului
superior, de partea respectivă. Aceste ramuri sunt:
- Trunchiul brahio-cefalic care se bifurcă în:
- artera subclaviculară dreaptă destinată a iriga membrul
superior prin arterele axilară, humerală, ultima ramificându-se în radială şi
cubitală, ce realizează la nivelul mâinii arcade arteriale, una superficială şi
alta profundă, anastamozate între ele, din care se desprind arterele
digitale;
- artera carotidă comună dreaptă, ce urcă lateral de viscerele
gâtului, pentru a se bifurca sub osul hioid în:
1. carotida externă, care irigă regiunile superficiale ale capului,
superficiale şi profunde ale feţei, precum şi parţial gâtul;
2. carotida internă, ce pătrunde în neurocraniu, contribuind la
irigarea encefalului.
- Artera carotidă comună stângă urmează traiectul similar celei
drepte, fiind destinată jumătăţii stângi a capului şi gâtului.
- Artera subclaviculară stângă are traiectul şi distribuţia
asemănătoare celei drepte.
Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale.
Ramurile parietale – arterele intercostale irigă peretele artero-lateral
al toracelui.

8
Ramurile viscerale sunt destinate celor doi plămâni – arterele
bronhice esofagului, - arterele esofagiene, şi altor structuri mediastinale.
Aorta abdominală are de asemeni ramuri parietale şi viscerale.
Ramurile parietale – diafragmaticele inferioare şi lombare, destinate
pereţilor superior şi respectiv posterior, al abdomenului.
Ramurile viscerale sunt, de sus în jos, următoarele:
- trunchiul celiac, pentru ficat, stomac şi splină;
- mezenterica superioară, pentru pancreas, intestin subţire şi colonul
drept;
- două artere renale, dreaptă şi stângă pentru rinichi,;
- mezenterica inferioară, pentru colonul stâng şi partea superioară a
rectului;
- două artere genitale, spermatică sau ovariană.
La terminarea aortei fiecare arteră iliacă comună se bifurcă în:
- artera iliacă internă (hipogastrică), destinată organelor micului
bazin şi perineului;
- artera iliacă externă care irigă membrul inferior prin arterele
femurală, poplitee, tibiale (anterioară şi posterioară), fibulară,
pentru ca la nivelul piciorului să se formeze arcade, una dorsală şi
una plantară, anastomozate între ele, din care se desprind arterele
digitale.

9
Fig. 5. Schema circulatiei sangelui

STRUCTURA PEREŢILOR VASELOR ARTERIALE

Pereţii arterelor au trei tunici:


- tunica internă, formată din endoteliu sub care se află un strat
conjunctiv bogat în reţele de fibre elastice;
- tunica medie alcătuită din lame elastice concentrice de care se
ataşează fibre musculare netede;

10
- tunica externă (adventicea) formată din ţesut conjunctiv, vase şi
nervi.

Fig. 6. Structura peretilor arteriali si venosi

Arterele mari, ca aorta şi ramurile ei principale, au în structura


tunicii medii ţesut elastic predominant, pe când în arterele mici şi arteriole
predomină fibrele musculare cu dispoziţie circulară.
Circulaţia sângelui în artere, asigurată de activitatea ritmică
a cordului, determină în fiecare sistolă (contracţie) ventriculară
propulsarea în aortă şi arterele mari a sângelui, care destind pasiv pereţii
acestora. În diastolă (relaxare) pereţii revin la dimensiunile de repaus,
comprimând sângele care, neputând reflua în ventriculul stâng, din cauza
închiderii valvelor semilunare, este împins spre ţesuturi. Astfel se
realizează scurgerea sângelui într-un flux continuu la nivelul arterelor spre
capilare.
Dilataţia şi concentraţia arterelor mici şi arteriolelor influenţează
profund debitul sanguin, acestea realizându-se sub influenţa impulsurilor
nervoase, care modifică irigaţia tisulară în funcţie de necesităţi.
Viteza de circulaţie a sângelui în arterele mari este de circa 0,5 m/s,
pentru ca apoi lent să scadă în colateralele lor, pentru ca în arteriole să
ajungă la circa 0,5 mm/s. Aceasta se datoreşte creşterii foarte mari a
suprafeţei totale de secţiune a acestui ultim sector vascular, dar şi datorită
vâscozităţii şi creşterii frecării sângelui, determinată de micşorarea
calibrului vascular.
Capilarele, porţiunea cea mai distală a tuturor ramificaţiilor
arteriolare, reprezintă vase sanguine foarte mici, cu lungime medie de circa
0,5 mm şi diametrul lumenal de 5-20 microni, realizând, dacă ar fi puse cap
la cap, o lungime impresionantă, de aproximativ 2500 km şi o suprafaţă de
circa 6200 m2.
Structura peretelui capilar, adaptată ideal pentru realizarea
schimburilor dintre sânge şi ţesuturi, este format dintr-un strat de celule

11
turtite endoteliale, aşezate pe o membrană bazală şi înconjurată de un
periteliu cu ţesut conjunctiv lax.
Capilarele continuă ultimele arteriole care mai au încă un strat
muscular, şi se continuă cu capilarele venoase şi mai apoi cu venulele.
Numărul lor este direct proporţional cu activitatea pe care o depune
organul. Astfel numărul capilarelor din miocard pe mm3 este dublu faţă de
cel din muşchiul striat. Însă într-un muşchi striat nu toate capilarele sunt
permanent irigate cu sânge, deoarece în repaus numărul acestora este de
10 ori mai mic comparativ cu numărul capilarelor aceluiaşi muşchi în
activitate.
Variaţia calibrului capilarelor depinde mai ales de tonusul unui
sfincter precapilar format din fibre musculare netede care se contractă
periodic în repaus (capilarele nefiind irigate) şi se relaxează în activitate
deschizând lumenul capilar.

Presiunea arteriala. Presiunea sub care circula sangele in


artere si care se transmite peretilor vasculari reprezinta tensiunea
arteriala. Ea este corelata cu sistola si diastola; astfel, in timpul sistolei
ventriculului stang presiunea in aorta si ramificatiile ei mari creste brusc
pana la 120-140 mm Hg, valoare care reprezinta presiunea (tensiunea)
arteriala maxima (sistolica). In timpul diastolei are loc scaderea presiunii
arteriale pana la 70-80 mm Hg, valoare denumita presiune (tensiune)
arteriala minima (diastolica). Diferenta dintre presiunea maxima si minima
diminua progresiv, pe masura micsorarii calibrului arterial.
Presiunea arteriala se masoara la nivelul arterei brahiale cu ajutorul
unor aparate speciale denumite tensiometre.
Presiunea arteriala este mentinuta in limite normale datorita unor
mecanisme neuroumorale foarte complexe. Valoarea presiunii arteriale este
conditionata de o serie de factori, cei mai importanti fiind: debitul cardiac,
rezistenta vasculara, volumul si calitatile sangelui, elasticitatea peretilor
vasculari.
- Rezistenta vasculara periferica depinde de calibrul vascular si
de viscozitatea sangelui. In vasele cu calibru mare, rezistenta este
scazuta; de aceea tensiunea arteriala in artera brahiala, de exemplu, este
doar cu 5 mm Hg inferioara celei aortice. La nivel arteriolar, presiunea
sangvina se prabuseste, ajungand la 35-40 mm Hg, din cauza cresterii
enorme a suprafetei de sectiune totala a vaselor si a scaderii vitezei de
circulatie prin cresterea frecarii. Rezistenta vasculara arteriolara poate fi
mult modificata prin influente nervoase si umorale, constrictia sau
dilatatia arteriolelor putand modifica rapid nivelul tensiunii arteriale
sistemice.
- Volumul sangvin influenteaza, de asemenea, nivelul presiunii
arteriale, fapt dovedit de variatiile tensionale produse de hemoragii sau de
transfuzii de sange.
- Viscozitatea sangvina modifica frecarea de peretii vasculari:
cresterea viscozitatii incetineste fluxul sangvin prin artere si mareste
presiunea arteriala, iar scaderea viscozitatii are efecte contrarii.
- Elasticitatea peretilor vasctilari, care scade cu varsta, reprezinta un
factor important de care depinde rezistenta vasculara, aceasta crescand cu
scaderea elasticitatii.

12
Viteza de circulatie a sangelui in artere (0,5 m/s in aorta) scade lent in
vasele mari si scade intens in arteriole, ajungand la 0,5 mm/s, datorita
cresterii imense a suprafetei totale de sectiune a acestui sector vascular si a
cresterii frecarii datorita micsorarii calibrului vascular.
Pulsul arterial, perceput cand se comprima o artera pe un plan
osos, este rezultatul undei determinate de distensia peretilor aortei, ca
urmare a evacuarii bruste a sangelui din ventriculul stang.
Unda pulsului se propaga prin peretii arteriali cu viteza de 10 ori mai
mare decat unda fluxului sangvin. Palparea pulsului informeaza asupra
frecventei si ritmului cardiac, iar inregistrarea grafica a undei pulsatile -
sfigmograma - da informatii asupra particularitatilor ei.
Circulaţia sângelui în capilare este foarte lentă, de circa 0,7
mm/s, realizând schimburi în dublu sens:
- unele de importanţă vitală, dintre plasmă şi lichidele interstiţiale
din jurul capilarelor, cărora le asigură oxigenul, substanţele
energetice şi plastice necesare;
- altele invers, preluând din ţesuturile interstiţiale în sânge, dioxidul
de carbon şi substanţele nevolatile rezultate din metabolism.
Aceste schimburi se realizează prin diverse procese, dar sunt profund
influenţate de factori fizici, chimici, termici, tisulari, care produc
modificarea calibrului capilar. Astfel frigul are efect vasoconstrictor, iar
acidoza vasodilatator cu mărirea fluxului sanguin capilar.
Dinamica mediilor lichidiene în organism (îndeosebi sângele şi limfa)
este importantă atât pentru vehicularea, cât şi pentru resorbţia
medicamentelor. Împreună cu presiunea hidrostatică şi osmotică, viteza de
circulaţie a acestor medii în funcţie de concentraţia substanţelor dizolvate,
sunt factorii importanţi pentru absorbţia medicamentelor din ţesutul unde
au fost administrate spre mediul intern, ca şi pentru reabsorbţia lor din
mediul intern în ţesuturi.
Împreună cu arteriolele, din care derivă, şi venulele, cu care se
continuă, capilarele alcătuiesc patul vascular terminal al microcirculaţiei,
cu roluri deosebite, dintre care mai importante sunt:
- rolul nutritiv, al schimburilor tisulare;
- menţinerea temperaturii constante a corpului prin
capilaromotricitate, ce acţionează ca un adevărat radiator reglabil;
- homeostazia circulatorie.
Reglarea circulaţiei capilare se face prin două modalităţi:
- Reglarea nervoasă realizată atât de fibrele vasoconstrictoare
simpatice (în teritoriile pre şi post capilare) şi cele capilaro-dilatatoare
parasimpatice sau simpatice colinergice (caile aferente), cât şi de reacţii
neuroflexe locale capilomotorii sub controlul centrilor vasomotorii medulari
şi bulbari, centri a căror tonus este întreţinut de alţi centri superiori
cortico-diencefalici. Centrii nervosi care coordoneaza activitatea cordului si
vaselor se gasesc in formatiunea reticulata bulbo-pontina. In aceasta
structura nervoasa exista doua categorii de neuroni:
1. unii implicati in esential in reglarea activitatii cordului – centrii
cardiomotori;
2. altii implicati in reglarea tonusului vascular – centri vasomotori.
- Reglarea umorală este dată în afara mediatorilor chimici
simpatico-adrenergici (adrenalina şi noradrenalina) cu acţiune

13
capilaroconstrictoare şi colinergici (acetilcolina) capilarodilatatoare, şi de
către cataboliţi acizi nespecifici (CO2, H+, acid lactic) sau alte substanţe,
cum ar fi: adenozina, histamina, serotonina, plasmakinele,
prostaglandinele, etc.

b. Circulatia venoasă

Aceasta reprezintă continuarea circulatiei capilare din tesuturi, prin


vase din ce în ce mai mari, care formează două vene cave, superioară si
inferioară, ce se deschid în atriul drept.
Vena cavă superioară se formează prin unirea, în partea de sus
a mediastinului si în spatele sternului, două triunghiuri venoase
brahiocefalice, drept si stâng. Tot în vena cavă superioară se varsă si
marea venă azigos care culege sângele venos din peretii si viscerele
toracelui, cu exceptia inimii.
Trunchiul brahiocefalic drept se formează din unirea, la baza
gâtului, a venelor jugulară dreaptă si subclaviculară dreaptă, care
culeg sângele venos din jumătatea dreaptă a capului si gâtului si respectiv
a membrului superior drept.
Trunchiul brahiocefalic stâng, prin vase similare celui drept,
culege sângele venos din jumătatea stângă a capului si gâtului, respectiv a
membrului superior stâng.
Vena cavă inferioară culege sângele venos din peretii si
organele abdomenului, bazinului si membrelor inferioare. Ea se formează la
dreapta bifurcării terminale a aortei, prin unirea a două vene iliace
comune, fiecare rezultată din confluenta altor două vene:
- vena iliacă internă, ce drenează sângele din peretii si viscerele
bazinului;
- vena iliacă externă, care culege sângele de la nivelul membrului
inferior.
După formare vena cavă inferioară are un traiect ascendent la dreapta
aortei abdominale, pătrunde printr-un orificiu diafragmatic în torace si
după un foarte scurt traiect, se deschide în atriul drept. Afluentii venei cave
inferioare sunt:
- vene parietale (diafragmatice si lombare);
- viscerale (genitale, renale si hepatice).
Reamintim importanta deosebită a unei derivatii venoase – vena
portă, care se formează din capilarele peretilor dubli digestivi
subdiafragmatic (fără 2/3 inferioară a rectului), si în plus a celora din splină
si pancreas, pentru a se recapilariza în sinusoidele hepatice, de unde prin
venele centrolobulare si venele hepatice se varsă în vena cavă inferioară.

14
Fig. 7. Sistemul venos port

STRUCTURA VENELOR

Venele au un volum de circa 3 ori mai mare decât al arterelor, iar


structura peretilor lor cuprinde aceleasi trei tunici ca al arterelor, însă sunt
mai subtiri, ceea ce le permite să se destindă mai usor. Venele situate sub
nivelul inimii au musculatura mai dezvoltată, iar endoteliul prezintă mici
pliuri numite valvule.
Circulatia sângelui în vene este mult mia lentă, de la 0,5 mm/s în
venule până la 10 cm/s în venele mari, datorită cresterii diametrului
vascular si scăderii presiunii intravenoase din venele mari înaintea intrării
în atriul drept. Circulatia sângelui prin vene spre inimă se datorează si
altor cauze:
- aspiratia toracică;
- aspiratia ventriculară în timpul sistolei;
- presiunii sângelui în capilare;
- contractiei musculaturii striate;
- pulsatiilor arteriale.

B. 2. CIRCULATIA MICĂ (PULMONARĂ)

15
Circulatia mică cuplată în serie cu cea sistemică, se realizează între
ventriculul drept, pulmoni si atriul stâng.
Artera pulmonară transportă sângele, venos din ventriculul drept
spre pulmoni prin fiecare ram de bifurcatie, unde se ramifică până în
bogata retea capilară perialveolară, în vederea efectuării hematozei.
Venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân, începe prin
continuarea capilarelor perialveolare, sângele continând oxigen pentru a se
vărsa în atriul stâng.
Structura peretilor arterei pulmonare. Peretii sunt mult mai
subtiri decât cei din aortă, chiar dacă au calibrul asemănător. În schimb
peretii arterei pulmonare sunt mult mai putin elastici, ca si a arteriolelor
care rezultă prin diviziunea ei. Aceasta conferă teritoriului de distributie
intrapulmonar o mare variatie dimensională, astfel că în inspiratie
capacitatea vasculară pulmonară creste, iar în expiratie scade. De
asemenea circulatia pulmonară, datorită unei bogate inervatii vegetative
simpatice vasoconstrictoare intraparietale, prezintă si variatii active ale
calibrului vascular.

B. 3. CIRCULATIA LIMFATICĂ

Circulatia limfatică, o derivatie a marii circulatii, reprezintă un sistem


închis de vase prin care o parte din lichidele interstitiale se reîntorc în
sistemul venos.
Această circulatie începe la nivelul tesuturilor prin capilare terminate
în „fund de sac”, continuate cu vase limfatice, care prin două colectoare –
canalul toracic si marea venă limfatică, se termină la baza gâtului unde
se varsă în venele subclaviculare.
Pe traiectul acestor vase limfatice se găsesc unul sau mai multi
ganglioni limfatici de unde primesc limfocite si imunoglobuline.
Canalul toracic, cel mai mare vas limfatic, se formează în spatele
aortei abdominale, imediat sub diafragm, sub forma unei formatiuni
dilatate numite cisterna chili. De la această cisternă chili porneste canalul
toracic care ajunge în torace înaintea coloanei vertebrale, până la baza
gâtului, unde face o crosă spre înainte pentru a se vărsa în vena
subclaviculară stângă.
Canalul toracic culege limfa din tot teritoriul somatic si visceral
subdiafragmatic, din jumătatea stângă a toracelui, capului si gâtului,
precum si de la nivelul membrului superior stâng, al teritoriului
supradiafragmatic.
Canalul limfatic drept este un colector scurt situat la baza gâtului,
în partea dreaptă, care se varsă în vena subclaviculară dreaptă. Acest canal
culege limfa din jumătatea dreaptă a toracelui, capului si gâtului, precum si
de la nivelul membrului superior drept.
Structura capilarelor limfatice este asemănătoare cu a celor
sanguine, dar având endoteliul foarte permeabil.
Vasele limfatice au aceeasi structură ca a venelor, pe care le însotesc,
dar sunt mai subtiri si prezintă valvule semilunare.
Ganglionul limfatic este o formatiune mică, ovalară, care formează
în anumite regiuni grupuri ganglionare cum ar fi cele axilare, inghinale,
mediastinale, latero-cervicale, abdominale s.a. Fiecare ganglion este

16
format din tesut limfoid dispus în două zone. Cele din zona corticală – de
la periferie, are aspectul unor foliculi limfatici, iar cel din zona medulară –
centrală, se dispune în cordoane ramificate de celule ce prezintă
anastomoze, între care se găsesc sinusuri limfatice.
În afara acestor structuri limfatice, mai întâlnim organe limfoide în
peretele intestinului ca foliculi limfatici solitari, amigdale, timus, sau pulpa
albă a splinei.
Functiile sistemului limfatic sunt numeroase si anume:
- prin vasele limfatice este drenată o anumită parte a lichidelor interstitiale;
- prin aceste vase se readuc în circulatia sistemică proteinele extravazate
(mai ales în ficat si intestin);
- prin aceleasi vase sunt transportati acizii grasi cu lant lung de carbon si
colesterolul, care au fost resorbiti din intestin, dar si unele enzime si
hormoni descărcati direct în lichidele interstitiale;
- rolul foarte important în imunitatea organismului.
Cunoasterea topografiei vaselor limfatice si a ganglionilor limfatici
din corp este de o mare importantă clinică, deoarece majoritatea infectiilor
acute si cronice, precum si tumorile maligne, se propagă pe cale limfatică.
În aceste situatii, ganglionii se măresc de volum si devin adesea durerosi si
pot fi palpati sau explorati paraclinic prin limfografii.

17

S-ar putea să vă placă și