Sunteți pe pagina 1din 8

Criza spiritului americanRecitindu-l pe Allan Bloom dupa douazeci de ani

SORIN ANTOHI - - - -

Allan Bloom si lumea lui: realitati si fictiuni

Allan Bloom (1930-1992) a fost unul dintre cei mai straluciti universitari americani din
stiintele socio-umane nascuti în anii 1920-1930, instruiti în solidele scoli publice ale
anilor 1930-1940 si formati în atmosfera studioasa si optimista de dupa cel de-al doilea
razboi mondial. Accesul la educatie era practic nelimitat, gratie bugetelor publice sporite
si unui viguros sistem filantropic, astfel ca originea sociala a elevilor si studentilor nu
prea conta. (...)

Universitatile nord-americane, întarite imediat dupa instalarea lui Hitler la putere prin
masivul influx de savanti si tineri studiosi evrei siliti de nazisti sa fuga din Europa,
începeau sa genereze propria lor elita, daca nu integral nascuta, cel putin educata
preponderent în Lumea Noua. În Lumea Noua, dar cu fata catre Europa, asa cum
ramasesera si stralucitii imigranti care au ridicat dupa 1933, aproape instantaneu,
universitatile de varf ale patriei lor adoptive la nivelul celor mai bune din patriile parasite
cu forta. (...)

Doua au fost, în esenta, traseele ideologice si politice ale primei generatii americane
studentesti postbelice: a) activismul de stanga, mergand în anumite cazuri si împrejurari
pana la stalinism, dar în genere focalizat pe antifascism, pacifism, justitie sociala,
redistribuirea avutiei create de relansarea economiei, lupta împotriva discriminarii rasiale,
temperarea a ceea ce ei divulgau ca fiind mecanismele alienante ale capitalismului; b)
alegerea unor pozitii conservatoare, la randul lor organizabile în doua clase - b1)
economiste, avand în centru ceea ce George Soros a numit candva "fundamentalismul
pietei", iar John Gray a numit "paleoliberalism", un fel de idolatrie a mainii invizibile; si
b2) culturaliste, mergand de la apologia culturii clasice, trecand prin filozofia politica
elina, apoi prin cea liberala clasica europeana (devenita în America tot mai
conservatoare), ajungand pana la adoptarea unor formule antimoderne, chiar reactionare,
de confesionalism, în unele cazuri de fundamentalism.

Ceea ce a unit toate aceste optiuni si angajamente pana în anii 1960 a fost comuna lor
înradacinare în înalta cultura si centralitatea educatiei în viziunile lor sociale, civice si
politice. Intr-un anume sens, chiar adeptii revolutiei bolsevice, precum corifeii ei la
timpul potrivit, împartaseau cu preopinentii lor credinta în virtutea cardinala a formarii,
de la paideia la îndoctrinare. Cu totii se bucurau ca studentii lor, tabulae rasae al caror vid
era înteles ca infinita sansa de a învata (numai de la ei!), stau în amfiteatru si sali de
seminar, vin la consultatii oricand nu sunt în clasa ori la biblioteca, arhiva, librarie, opera,
filarmonica, muzeu, expozitie.

Iconoclasmul si activismul stangii occidentale din anii 1960 au pus capat acestei stari
ideale. Greve, sit-ins, revolte, demonstratii, lupte de strada si alte asemenea au destramat
violent (si nu numai în sensul violentei simbolice) pacea aproape idilica a universitatilor
din Vest, institutii din care tensiunile si conflictele nu au lipsit niciodata, dar care pana
atunci, cu exceptia gravelor tulburari din anii 1920-1930, provocate în special de extrema
dreapta, ramasesera în general aulice si intelectuale. In anii 1960 în schimb, agitatia
studenteasca a redevenit violenta si antiintelectuala, reusind sa clatine serios, dar nu
decisiv tot ceea ce era de schimbat si sfarsind prin a submina cu mare succes
fundamentele si însasi ratiunea de a fi ale universitatii. Daca societatea occidentala pare
perfect refacuta dupa socul anilor 1960 (inclusiv în ceea ce merita abolit ori reformat cu
adevarat, dincolo de discurs), universitatea nu si-a mai revenit niciodata: mergand din
nonconformism în relativism, din postmodernism în constructivism social si din
multiculturalism în postcolonialism si corectitudine politica, lumea academica vestica, în
special cea nord-americana, s-a separat tot mai net de societate, esuand în irelevanta. Desi
inginerii, medicii, avocatii, economistii, informaticienii si altii continua sa fie evident
necesari, utilitatea sociala a stiintelor umane (si chiar sociale, dincolo de iluzia - si alibiul
- unor aplicatii practice mergand de la sondajul de opinie la propunerile de politici
publice) este si astazi contestata vehement.

In aceasta tranzitie rapida - pe durata unei generatii istorice - de la centralitate simbolica


(în Statele Unite, un statut înca recent în anii 1940-1950) la irelevanta s-a ridicat Allan
Bloom, copil unic al unei familii de asistenti sociali de origine evreiasca europeana din
Indianapolis. A intrat la University of Chicago la doar 16 ani, gratie unui program pentru
supradotati, luandu-si doctoratul cu Leo Strauss la doar 25, dupa studii stralucite sub
auspiciile faimosului Committee on Social Thought si la Paris - unde si predase. In 1957
a studiat si la Heidelberg, dupa care a predat la University of Chicago în programul de
educatie a adultilor ("la seral", cum se spunea la noi), începandu-si deci activitatea
pedagogica în spiritul Marilor Carti, prevalent în celebra institutie. A predat apoi pentru
scurt timp la Yale, Cornell, Toronto - au mai fost si cateva visiting professorships - pentru
a se întoarce la alma mater si a-si încheia acolo prematur cariera si viata, dupa o atroce
suferinta finala.

Opera lui Allan Bloom, naturala prelungire a activitatii sale de spiritus rector si de
mentor, include în principal, pe langa The Closing of the American Mind: a) traducerea
adnotata, însotita de o interpretare provocatoare, a dialogului platonic Republica; pe
urmele lui Leo Strauss, care a teoretizat demersul în cartea lui din 1952, Persecution and
the Art of Writing, Bloom se apropie de Platon "paganul", cel transmis de Al-Farabi si
Maimonides printr-o manevra apropiata de ketman, pentru a însela vigilenta
dogmaticilor; aici se gaseste una dintre cheile ezoterismului imputat deopotriva lui
Strauss si discipolilor sai; b) traducerea comentata a lui Emile, de Rousseau; în esenta, o
alta utopie pedagogica, asemeni scrierii lui Platon - în acelasi spirit, Bloom a comentat si
Banchetul; c) o masiva antologie de eseuri, Giants and Dwarfs: Essays 1960-1990; d) un
comentariu erudit si original, scris împreuna cu Harry V. Jaffa, Shakespeare’s Politics; e)
o la fel de masiva carte postuma, Love and Friendship, încheiata cu putin înainte de
moarte, în care se regasesc toate pasiunile intelectuale si sufletesti ale autorului, de la
deja-amintitii Platon, Rousseau si Shakespeare la Tolstoi, Jane Austen, Montaigne si
Flaubert; din nou, filozoful care era Bloom se distinge de majoritatea colegilor sai printr-
o fascinatie pentru marea literatura, pe care nu a obosit s-o analizeze si s-o recomande,
inclusiv ca modalitate de autocunoastere si de traire, fie si prin transfer, a unor stari
sufletesti de regula absente din vietile noastre mai curand banale - între altele, cum stim si
din The Closing, Bloom împartasea pesimismul antropologic revelat de Tocqueville în
portretul pe care-l face omului democratic; ca si The Closing, dar pe un ton mai sfasietor
- autorul îsi astepta sfarsitul -, ultima carte a lui Bloom este o condamnare a vulgaritatii
epocii noastre; capitolul despre Banchetul lui Platon reia comentariul mentionat anterior,
fiind cel mai explicit text în care Bloom se refera la iubirea homosexuala, dand un fel de
filozofie a prieteniei, iubirii si erotismului, dar fara a face altminteri elogiul vreunei
pasiuni anume dintre multele pe care le discuta. Numeroase alte comentarii, studii
monografice pe cat de substantiale, pe atat de scurte - incluse uneori în volume colective,
alteori aparute ca texte liminare -, care ar trebui editate mai sistematic, întregesc
productia intelectuala a lui Bloom, înca insuficient analizata în ansamblu. Exceptia este
frumosul Denkschrift coordonat de Michael Palmer si Thomas L. Pangle, cu un titlu atat
de potrivit: Political Philosophy and the Human Soul: Essays in Honor of Allan Bloom
(Lanham, Rowman and Littlefield, 1995).

Sa revenim la activitatea didactica, la magisteriul lui Allan Bloom. Aratam mai sus ca a
umblat mult, din universitate în universitate, lucru obisnuit în Statele Unite. Ca si în
Europa medievala, cand magistrii erau urmati de discipoli peste tot, construind astfel
itinerariile unei neobosite peregrinatio academica si prefigurand formele actuale de
networking, Bloom a fost urmat de multi studenti, în special doctoranzi, de la Cornell la
Toronto, apoi de la Toronto la Chicago. La Cornell, unde a ajuns deja perfect articulat, el
a avut doua experiente fundamentale. In primul rand, a facut parte din Telluride
Association, o grupare voluntara de profesori si studenti angajati într-un fel de utopie
comunitara: studentii primeau gratis casa si masa, locuiau în comun, se autoadministrau,
învatand oarecum in vitro, sub îndrumarea profesorilor, cum sa faca sinteza dintre idei si
viata.

Influenta lui Allan Bloom asupra unora dintre locatarii din Telluride House a fost enorma,
inspirand unul dintre "miturile" cele mai rezistente ale stangii academic-mediatice, si
anume rolul crucial al filozofului în formarea marilor figuri de mai tarziu ale
neoconservatorismului. Astfel, Bloom, format la randul sau de Leo Strauss, s-ar înscrie
într-o cabala transgenerationala a filozofilor-regi si a mentorilor lor, avandu-i la un capat
pe Dion din Syracuza, Socrate si Platon, iar la celalalt pe George W. Bush, Francis
Fukuyama si Paul Wolfowitz. Ascensiunea asa-zisilor "neoconservatori" în administratiile
prezidentiale americane date de Partidul Republican, în special sub cele patru mandate
ale lui Reagan si ale familiei Bush - mai nou, spectrul unui al cincilea pluteste în aer! -, a
exasperat Stanga, exacerband teoriile conspiratiei potrivit carora cea mai veche
democratie din lume ar fi captiva unui grup diabolic de neocons care controleaza mediile,
viata politica, mintile cetatenilor, întregul glob pamantesc. Grupul neocon nu poate fi
decat diabolic, fiindca Diavolul este mai ecumenic decat institutiile religioase: cum altfel
s-ar putea explica alianta contra naturii dintre evrei si (neo)protestanti? O alta proba, ceva
mai indirecta, citata în sprijinul ideii ca Bloom ar fi facut parte din cabala mentionata,
este reala fascinatie a unor figuri cu evidente afinitati elective si statornice contacte - Leo
Strauss, Alexandre Kojève, Allan Bloom, pentru a nu mentiona decat pe cei mai
importanti, fiecare avand o lista lunga de discipoli (aproape) la fel de faimosi - pentru
arcanele guvernarii, pentru transmiterea (cvasi)secreta a cunoasterii, prin contact
pedagogic direct, mergand pana la forme fizice de eros paidikos.
Este imposibil sa repertoriez aici toate cele ce s-au pus în seama lui Allan Bloom dupa
succesul epocal al cartii care apare acum în romaneste. Antologia acestor inventii,
acuzatii si calomnii ar acoperi mii de pagini, iar vasta productie nu a încetat cu moartea
celui care le inspira. Ma astept la noi rabufniri în 2007, cand aniversarea a douazeci de
ani de la aparitia editiei originale va prilejui cu siguranta si un bilant al impactului sau
public. Deocamdata, urmarind conversatiile din mediile academic-publicistice nord-
americane, am observat unele încercari inedite de apropriere genealogica, de
"recuperare", inclusiv de catre unii autori de stanga!

Problemele centrale: un examen critic-hermeneutic

The Closing of the American Mind este organizata ca o trilogie. Inainte de a intra în
substanta ei, autorul pregateste minutios terenul. Cuvantul înainte al lui Saul Bellow,
presarat cu multe elemente autobiografice si de critica a culturii - între ele, o judicioasa
analiza a dispretului europenilor pentru americani si interesanta idee ca eliberarea de
istorie si cultura ar putea fi un avantaj în conditiile declinului actual al Occidentului -, îl
prezinta pe Allan Bloom cu mare simpatie si admiratie, ca pentru a-l legitima (Bellow
avea prestigiul Premiului Nobel pentru literatura, pe cand Bloom era necunoscut marelui
public, chiar si mediilor universitare nespecializate); în prefata, Bloom face elogiul
profesorului (ideal), al educatiei liberale (se introduce astfel tema centrala a întregii
lucrari), al spiritelor superioare (în sens nietzschean), pentru a-si anunta apoi intentia de a
contribui la întelegerea noii generatii de studenti (cea a anilor 1980), de care marele
educator începea sa se simta strain; criza universitatii este grava, sustine autorul, fiindca
societatea depinde esential de universitate (o teza oarecum pro domo, contrazisa de
ruptura dintre gown si town în Statele Unite); în fine, substantiala introducere face o
acerba critica a relativismului, divulgandu-i efectele pernicioase în plan epistemologic,
etic si moral, civic si politic, fiindca relativismul proclama falsa "virtute" unica a
"deschiderii", dar în fapt conduce catre contrariul ei, omogenizand cultura americana în
numele unei pseudo-deschideri catre alteritatile non-occidentale si esuand - reformulez
aici, dar raman în spiritul acestei diatribe tocquevilliene - într-un fel de "tiranie a
minoritatii". Dincolo de virulenta ieremiadei lui Bloom, semnalez o buna doza de ironie,
care ne ajuta sa o... relativizam întrucatva, fara a-i subestima gravitatea si îndreptatirea.

In aceasta istorie intelectuala a proto-corectitudinii politice (daca-mi este permis un


termen propriu), Bloom divulga deja dezagregarea curriculumului universitar nord-
american sub presiunea unui fel de proiect de sinucidere culturala si stiintifica bazat pe
abjurarea radacinilor greco-romane ale universitatii si asumarea unei vinovatii infinite
pentru tot ce a facut vreodata lumea occidentala. Solutia propusa de autor în întreaga
lucrare, de fapt în întreaga sa viata si în ansamblul operei, este tocmai restaurarea
legaturilor noastre esentiale cu traditia; cu alte cuvinte, "re-vrajirea lumii", refacerea
"corolei de minuni a lumii". Furibunda sentinta împotriva "mandrei lumi noi" care se
îndrepta deja hotarat spre institutionalizarea corectitudinii politice trebuie citita si recitita
cu multa atentie înainte de a merge mai departe cu lectura.

Pana aici, desi nu împartasesc multe din accentele polemice ale autorului, îmi înregistrez
un singur mare dezacord cu el: Bloom, pe fondul unei juste sarje împotriva stiintelor
sociale (sarja care trebuie înteleasa în spiritul, nu în litera ei), formuleaza primul dintr-o
lunga serie de atacuri la adresa istorismului, pe care îl întelege pur si simplu gresit. Astfel,
fapt întristator la un om de inteligenta si acuitatea sa analitica, Bloom se aliniaza tuturor
filozofilor care resping stiintele istorice în numele unei pretinse perenitati transistorice a
valorilor si ideilor. Nu pot intra aici în detalii, desi ar merita, fiindca neîntelegerea
istoricitatii - adica a ceea ce este cu adevarat istoric în istorie - îl determina pe Bloom sa
emita mai multe judecati eronate de-a lungul cartii, inspirate de preferinta sa declarata cu
seninatate pentru anumite forme culturale si anumite idei considerate eterne, desi nici ele
nu pot scapa istoricitatii, fiind ale unui anume timp-loc; ratiunea ultima a atasamentului
bloomian pentru cultura - si, în genere, lumea - elina nu poate fi în nici un caz aceasta pur
si simplu banala prejudecata a filozofilor "fara organ" pentru istorie. Altele trebuie sa fie
argumentele unuia care sustine relansarea modelului paideic al Eladei în plina (post)
modernitate. Din fericire, Bloom însusi le ofera, deci îi putem trece cu vederea diversele
idiosincrazii si erori categoriale.

Sa ne apropiem acum de trilogia propriu-zisa. In prima parte, Bloom îi descrie în mare


amanunt pe studenti, dintr-o perspectiva multipla: culturala, pedagogica, sociologica,
psihologica, ideologica, antropologica. In a doua parte, cea mai rezistenta a trilogiei,
nucleul sau ideatic, Bloom se ocupa de transformarea profunda a culturii si, în general, a
lumii americane sub influenta nihilismului european, mai ales german, avansand o
comparatie (riscata) între Republica de la Weimar si Statele Unite de dupa anii 1960. In
fine, a treia parte a trilogiei este o vasta fresca analitica a universitatii, cu accent pe
originile intelectuale si ideologice europene ale crizei spiritului american (o criza
masurata mai ales în institutiile academice), pe mutatia pernicioasa petrecuta în anii 1960,
pe consecintele tuturor acestor derive, degringolade si mutatii.

Sa luam pe rand cateva dintre criticile cele mai radicale formulate de Allan Bloom, pentru
a le supune aceluiasi examen critic-hermeneutic în spiritul caruia am oferit si pana acum
cateva elemente de analiza si evaluare. În acest context, "hermeneutic" înseamna tot ceea
ce înseamna de obicei, cu o insistenta speciala asupra empatiei. Eu cred ca empatia -
chiar "empatia rece", cum s-a propus - este esentiala în judecata critica; "executiile"
politico-ideologice, de regula retrospective si adesea tardive, sunt pana la urma
ineficiente, nu doar partizane si partiale: pentru a fi critic în mod veritabil, prima operatie
intelectuala este reconstruirea empatica a pozitiei si contextelor "obiectului".

Vorbind despre studentii americani, Bloom are multe de reprosat. Nu neaparat studentilor
însisi, pe care-i învaluie cu o generozitate pedagogica uneori de-a dreptul tandra
(malitiosii au explicat asta prin atractia fizica pe care o simtea profesorul pentru efebii
Lumii Noi). Bloom deplange în stilul unui moralist clasic descompunerea familiei
traditionale, a carei bogatie spirituala provenea candva din combinarea virtutilor private
si publice cu o solida baza etica si culturala comuna, articulata în jurul Bibliei.
Autorul crede ca universitatile americane au irosit si deturnat entuziasmul tinerimii
postbelice, o categorie sociala setoasa de cunoastere, debordand de energie si entuziasm,
încarnare colectiva a promisiunii unei lumi mai bune. Dupa cum Mao a lansat lozinca
"Sputnikul nostru - educatia fizica!", obligandu-si tineretul sa se extenueze în exercitii
gimnastice sterile, pe deasupra muncii epuizante, Bloom sugereaza ca socul lansarii
primului satelit de catre sovietici a generat un mare avant educativ în Statele Unite, din
nefericire scapat din vedere de stiintele socio-umane. In consecinta, "elanul vital" - ca sa
spun asa - al tineretului american nu a fost inteligent si responsabil "recuperat", gasindu-
si singur debuseul în revoltele studentesti din anii 1960. Asadar, desi studentul venea la
universitate ca perfecta tabula rasa, universitatea a pierdut ocazia de a-i imprima ideile,
valorile, deprinderile de gandire critica si celelalte elemente ale educatiei liberale
(clasice).

E curioasa, la un comentator si traducator al lui Platon, aceasta apologie a ignorantei


initiale ca teren al virtualitatii pedagogice infinite. Psihologia cognitiva si teoria educatiei
care au în centru conceptul de tabula rasa au fost, ne amintim, inaugurate de Aristotel în
De anima, pentru a fi reluate de Locke într-o maniera care s-a pastrat pana azi, dupa ce au
trecut prin psihanaliza lui Freud. Cred ca explicatia filozofica trebuie cautata în
raporturile lui Bloom, deja amintite, cu neotomismul de la Chicago (Toma din Aquino a
relansat tabula rasa în Summa theologica, 1.79.2), aflat la temelia programului Great
Books. Explicatia psiho-sociologica si cultural-ideologica este probabil o combinatie de
captatio benevolentiae, resemnare si spirit practic (ce altceva sa faci daca studentii îti vin
în clasa complet ignoranti?).

Asadar, socoteste Bloom, potentialul acestor tabulae rasae (inocente) este irosit si
deturnat: în loc de Great Books, Petty Books (ca sa inventez un antipod convenabil),
pretentioase si pseudo-profunde, care tulbura mintile, nu le edifica; nici lectura ziarelor,
care înlocuise deja rugaciunea pe timpul lui Nietzsche, nu mai exista, fiind înlocuita de
televizor; toate formele de autoritate - de la parinti la profesori si oameni politici alesi
democratic - au fost decisiv subvertite, "deconstruite", dimpreuna cu tot ce constituia
traditia, inclusiv religia, dragostea, eroismul, sublimul, profunzimea si alte asemenea
virtuti si valori, "pasiuni si interese". Asta se vede din muzica tinerilor - MTV aparuse
deja! -, pe care Bloom o contrapune de-a lungul întregii carti muzicii culte, în special
operei. In Statele Unite, opera, am mai scris, este însa expresia absoluta a ambiguitatii
culturii înalte; e locul prin excelenta în care Stanga si Dreapta se întalnesc, ca într-un
ritual carnavalesc: haine de seara, cina formala dupa muzica etc.; si un topos la fel de
clasic, alaturi de muzica simfonica, al întalnirii dintre cultura populara si comportamentul
social alternativ/deviant, de la prostitutie si homosexualiate la omucidere - a se vedea
romane/filme ca Portocala mecanica, Pretty Woman, mai recent Written on the Body etc.
Atat de intensa este antipatia lui Bloom fata de rock, încat el ajunge sa compare festivalul
de la Woodstock cu marsurile naziste! Asemenea aprecieri extreme, pur si simplu
absurde, trecand mult dincolo de limitele unei firesti neîntelegeri "culturale"
intergenerationale (generation gap), sunt putine totusi în întreaga lucrare. Nu ele îi dau
masura, ci maiestuosul, miscatorul, tulburatorul, înaltul edificiu construit de Bloom în
The Closing of the American Mind.
Celelalte aspecte ale profilului studentului american prezentate critic de Bloom sunt:
relatiile interumane (trivializate, golite de emotiile nobile; asa, nici sexul nu mai este ce
era!); avansul irezistibil al egalitarismului (alta mare tema tocquevilliana: "egalizarea
conditiilor", cheie a transformarii democratice); tensiunile si conflictele rasiale, un
element important în gandirea lui Bloom, cristalizat initial sub impactul experientei sale
de la Cornell, unde a avut prilejul de a-i vedea în (re)actiune pe radicalii negri, de a
observa lasitatea oportunista a universitatii si universitarilor.

Partea a doua a trilogiei, Nihilismul în stil american, scruteaza fundamentele filozofice -


de la epistemologie la morala si metafizica - ale lumii nord-americane contemporane.
Pentru Bloom, aceste fundamente sunt de recenta sorginte europeana, iar figura centrala a
transplantului transatlantic este Nietzsche, fondatorul relativismului valoric, care ne
îndeamna sa mergem "dincolo de bine si de rau", proclama moartea lui Dumnezeu, ne
împinge într-un abis nihilist si antidemocratic. Faptul ca Nietzsche este mai popular la
Stanga decat la Dreapta nu trebuie sa ne însele; nici fascinatia unor egalitaristi pentru
creatorul "supraomului". Refacand "filiera germana" - în care evreii germani refugiati în
Statele Unite au jucat un rol esential -, Bloom arata memorabil în mai multe randuri cata
neintelegere si confuzie au însotit perniciosul transfer cultural, precum si ce rezultate
ciudate, aberante, distructive sau ridicole a avut el: acest "nihilism cu happy end" (daca ai
probleme, te duci la terapist) se gaseste la temelia "stilului de viata american", "o
versiune Disneyland a Republicii de la Weimar pentru întreaga familie"; în fine, cu mai
multe referinte muzicale (ca fan de jazz, o recomand pe aceea în care patosul german
americanizat este reprezentat de Louis Armstrong cantand o melodie din Opera de trei
parale a lui Brecht), Bloom ironizeaza aspru hibridul amintit: "Starurile noastre canta un
cantec pe care nu-l înteleg, tradus dupa originalul german" ai carui textieri sunt Nietzsche
si Heidegger. Hibridul nihilist "euroatlantic" - "un nihilism fara abis" - rateaza în primul
rand din cauza absentei unor trasaturi indispensabile ale receptorului, în primul rand lipsa
dimensiunii tragice: "pe fermecatul taram american sentimentul tragicului nu-si prea afla
locul". Tocqueville însusi observase acest lucru, înca din anii 1830. Ironia istoriei face ca
nici astazi americanii sa nu poata citi cu adevarat cel de-al doilea volum al Democratiei în
America - o meditatie profetica si tragica despre ceea ce reveleaza omul democratic
("omul nou", pentru marele ganditor francez) despre natura umana. (...)

Bloom, asa cum spuneam, vede America timpului sau ca pe un produs derivat al Europei,
incapabil de emancipare intelectuala veritabila: un fel de salbatici care nu au trait drama
revelatiei, deci sunt evanghelizati în zadar, si care depind de misionarii si intermediarii
germani pentru a cunoaste restul lumii, de la Grecia (americanii, sustine autorul, nu
auzisera de Oedip înainte de Freud!), Roma, iudaism si crestinism la modernitate.

Cariera modernitatii în Lumea Noua este într-adevar ciudata: Revolutia Americana,


înaintea celei franceze, a instituit modernitatea politica (Bloom accepta asta); dar
Revolutia Franceza a avut consecinte mult mai importante, pe termen mai lung,
neepuizate pana azi. Cele doua revolutii îi inspira lui Bloom o analiza contrastiva a
Statelor Unite si Europei: pe cand clasa mijlocie americana este considerata de toti un
factor de progres, burghezia europeana este vazuta invariabil negativ - Stanga si Dreapta
îl urasc deopotriva pe burghez; reactionarii, dezmostenitii Vechiului Regim, nu au avut
pondere în America; religia a fost domesticita durabil în Lumea Noua, fiind transformata
într-un fel de religie civica. Si în aceste puncte, Bloom se întalneste cu Tocqueville; as
putea spune chiar ca, dincolo de Elada, referinta sa cardinala, Bloom este mai apropiat de
Tocqueville si Montesquieu decat de Federalist; astfel, Bloom, desi nascut si format în
Statele Unite, e la fel de european - si de putin american - ca Leo Strauss, nascut si format
în Europa. Fara îndoiala, receptia mai curand ostila a lui Bloom în multe cercuri
americane are ceva de-a face cu senzatia ca autorul nu e un american veritabil. Eu cred
însa ca tocmai aici gasim una din cheile formidabilei patrunderi a criticii lui Bloom: o
disonanta cognitiva fertila si perspicace, o diferenta interiorizata si reflectata, de buna-
credinta în ciuda retoricii nemiloase, de luat în seama în ciuda faptului ca Bloom este, în
multe privinte, un excentric. Asa îl vad eu: un erudit într-o lume pentru care eruditia nu
conteaza; un dandy provincial, prizonier pe un campus asediat de lumea americana ostila,
filistina, arhaica, antimoderna, premoderna, postmoderna (dar niciodata moderna!),
tanjind bovaric dupa viata sociala si culturala a Parisului; un savant respectat într-un cerc
restrans, dar visand la arena publica, asa cum (idealizat) o vazuse el în Europa; un critic
cultural pesimist si adus la disperare de declinul si demonetizarea sferelor înalte în care
omul ar trebui sa evolueze pentru a împlini promisiunea naturii umane; un educator pus
în fata unor tabulae rasae care tind sa ramana astfel, ori sa se abandoneze noilor
Socrate/Pygmalion/Cicerone, tot mai vulgari, mai meschini, mai gaunosi. (...)

(Fragmente din studiul introductiv la Allan Bloom, Criza spiritului american, in curs de
aparitie la Editura Humanitas)