Sunteți pe pagina 1din 13

PĂDURILE VIRGINE DIN ROMÂNIA –

SANCTUARE ALE NATURII ŞI COMORI


ALE BIODIVERSITĂŢII
Elaborarea prezentei lucrări s-a realizat în cadrul
proiectului „Inventory and strategy for sustainable management
and protection of virgin forests in Romania”
(PINMATRA/2001/018).

Acest proiect este realizat cu finanţare din partea


Ministerului Agriculturii, Gestionării Naturii şi Pisciculturii şi a
Ministerului Afacerilor Externe din Olanda.

Text:
Dr.ing. Iovu-Adrian BIRIŞ
Dr.ing. Stelian RADU
Ing. Corina COANDĂ

Foto:

ICAS

Coordonatorul proiectului este Societatea Regală


Olandeză pentru Conservarea Naturii (KNNV) iar
implementarea acestuia este făcută de către Institutul
de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS).

2
Pădurile României: scurt istoric

Mult mai întinse decât în prezent, pădurile naturale însumau la


începutul erei creştine aproximativ 18 milioane de hectare şi acopereau nu
numai Carpaţii (cu excepţia pajiştilor şi golurilor alpine), ci şi dealurile şi o
mare parte a câmpiilor noastre – în total peste trei sferturi (80%) din
pământul românesc (Fig. 1).
Acest peisaj, predominant silvestru, în sânul căruia vieţuia o
populaţie rustică, mai puţin numeroasă şi dispersată, de păstori şi mici
agricultori, a cunoscut de-a lungul veacurilor, ca de altfel şi în alte ţări ale
Europei, grave amputări teritoriale, pe măsura dezvoltării agriculturii şi mai
târziu a industriei şi reţelei de localităţi.
În consecinţă, după cum arată mărturiile istorice şi evidenţele
cartografice şi funciare, acest procent ridicat de împădurire s-a redus
succesiv la finele secolului al 19-lea la jumătate (40%), la 28% în anul
1948, pentru ca în prezent să se limiteze la 26,7% (Fig. 2), sub media
europeană de 33%.
Cele două hărţi pun în evidenţă întinderea şi aspectul compact al
pădurilor noastre dintr-o etapă istorică iniţială, în comparaţie cu cel restrâns
şi fărâmiţat al acestora din zilele noastre.
Mult mai tragică a fost restrângerea suprafeţei ocupate de pădurile
virgine*) şi cvasivirgine**), îndeosebi în ultimul secol, perioadă în care, de la
aproximativ 2 milioane de ha în jurul anului 1900, acestea s-au restrâns la
700 mii ha în anul 1947, apoi la 400 mii ha în 1984, pentru a ajunge în
prezent la numai 250-300 mii ha.
Mutaţii majore au intervenit în decursul vremurilor şi în ponderea
teritorială a speciilor ce alcătuiesc pădurile noastre. Odinioară, pe teritoriul
Daciei predominau speciile de stejari (56%), urmate de făgete (18%), de
pădurile din lunci (10%) şi în măsură egală de molidişuri (8%) şi de
amestecurile de fag cu răşinoase (8%). Astăzi întinderea cea mai mare o
au făgetele şi arboretele de răşinoase (câte 30,7% fiecare), urmate de alte
specii de foioase (20.4%) şi de cvercinee (18.2%). Aceste cifre scot în
evidenţă procesele neîntrerupte de defrişări şi fărâmiţări ale pădurilor de
stejari, dispariţia aproape totală a pădurilor din luncă, care au făcut loc
terenurilor agricole şi creşterea ponderii răşinoaselor, îndeosebi ca urmare
a plantaţiilor masive din anumite perioade.

*)
Păduri formate numai sub acţiunea factorilor naturali şi în care procesele biologice se
produc fără vre-o influenţă directă sau indirectă din partea omului.
**)
Păduri virgine puţin modificate de către om, prin extrageri neregulate de arbori sau prin
păşunat ocazional, intervenţii care însă nu le-au schimbat semnificativ compoziţia şi structura
lor primară.

3
Fig. 1 – Harta pădurilor din spaţiul carpato-danubiano pontic acum trei milenii

Fig. 2 – Harta pădurilor din România în zilele noastre

4
Cum arătau pădurile virgine şi cum au fost ele
decimate în decursul timpului

Răspunsuri elocvente la aceste întrebări regăsim îndeosebi în


paginile marilor noştri prozatori***), cărora le revine prioritatea şi meritul de a
fi descris cu multă sensibilitate şi cu o acurateţe uimitor de “ştiinţifică”, cu
mult înaintea oamenilor de ştiinţă, imaginea, tainele şi destinul acestor
păduri, în toată complexitatea şi ipostazele lor.
În aceste descrieri, pădurile virgine apar în stadiile lor primordiale
ca “păduri întinse şi întunecoase, nestrăbătute încă de pas omenesc”, cu
“arbori voinici, cât lumea de bătrâni, ce mor de bătrâneţe ori în lupta cu
furtunile” (C.H.; A.V.; I.S.). Aici “brazi lungi, doborâţi de bătrâneţe zăceau
pe pământ de cetină, acoperiţi cu muşchi sau rămâneau în picioare,
putreziţi, înconjuraţi de semenii lor voinici, zvelţi şi plini de viaţă” (A.V.). În
aceste păduri – după cum consemna I. Simionescu – “la tot pasul apare
ritmica legătură între viaţă şi moarte”, iar “pădurea îşi trăia viaţa de milenii...
Cădeau moşnegii, se făceau humă şi din ţărâna lor culegeau viaţă
brăduştenii şi în pas de veac le luau locul” (I.P.), “fagul ţine adăpost
brădetului tânăr, iar când umbli printre fagi vezi dedesubt puzderia brăduilor
şi brădanilor năzuind în sus” (M.S.).
Excepţionala biodiversitate a acestor păduri este confirmată de
faptul că “ele tăinuiesc îmbelşugate forme de viaţă” (P.C.), iar “arborii ce le
alcătuiesc sunt atât de bătrâni încât nu seamănă unul cu altul” (G.B.). Chiar
pădurile Moldovei, atât de fărâmiţate şi sărăcite în prezent, erau pe vremea
lui Dimitrie Cantemir (1717) “populate de turme de cerbi, de căprioare, de
urşi şi mistreţi, de haite de vulpi, de râşi sau de lupi”. Se mai întâlneau
atunci “elani, zimbri, bivoli sălbatici, dropii, găini de munte, alături de raţe şi
gâşte (sălbatice) şi alte păsări” (D.C.). “În mijlocul codrului de brazi, până la
hotare, nu se află ţipenie de om, doar cerbi prin poiene, urşi în tihării şi
vulturi pe seninul cerului” (S.M.), iar pădurile “aveau căprioare, izvoarele
păstrăvi şi Bistriţa – lostriţe” (A.V.).
Parcurgând cu ochii minţii aceste relatări putem reconstitui
imaginar nu numai măreţia, dar şi localizarea unora din fostele păduri
virgine ce împodobeau odinioară pământul nostru, dar care între timp au
dispărut într-o mare şi regretabilă măsură. Aflăm de “codrii virgini din fundul
de nepătruns al Văii Teleagenului” (A.V.), de “codrul cel bătrân al Delenilor

***)
Cele mai reuşite şi frumoase descrieri ale pădurilor naturale aparţin marilor noştri prozatori
şi oameni de ştiinţă : Dimitrie Cantemir, 1717 (D.C.), Alexandru Vlahuţă, 1901 (A.V.), Calistrat
Hogaş, 1909 (C.H.), Mihail Sadoveanu, 1914 (M.S.), Simion Mehedinţi, 1920 (S.M.), Marin
Drăcea, 1920, 1925 (M.D.), Nicolae Iorga, 1932 (N.I.), Ion Simionescu , 1941 (I.S.), Camil
Petrescu, 1954 (C.P.), Geo Bogza, 1985 (G.B.) şi Petru Creţia, 1985 (P.C.) ş.a. Acestea au
fost selectate şi prezentate de Valeriu Dinu în lucrarea “Pădurea în proza românească” Ed.
Sport Turism, Bucureşti, 1989. Aceiaşi autori enumeraţi mai sus au descris şi tabloul
apocaliptic al distrugerii acestor păduri.
5
ce se întindea până în apa Siretului” (M.S.), sau de “stejarul moldovean pe
care corăbierii îl preţuiau mai înainte de toate” (M.S.), de “Valea Frumoasei
(Sebeşului) unde se desfăşurau păduri după păduri şi iarăşi păduri
nesfârşite, adevărate împărăţii ale sălbăticiunilor” (M.S.). Chiar în Niculiţelul
Dobrogei mai străjuiau, cum arăta Sadoveanu în 1914 – “buchete de arbori
din pădurea de demult, iar pe dealuri erau păduri seculare”. Acestor codri
seculari li se pot adăuga cei din Vrancea, din lunca Siretului, întinşii codrii ai
Vlăsiei şi mulţi, mulţi alţii din aproape toţi munţii şi plaiurile noastre.
Să nu uităm că aceste păduri au fost nu numai izvor de bogăţie şi
de frumuseţe, de linişte şi echilibru durabil pentru acest pământ
binecuvântat şi mai ales pentru cei ce îl locuiau, ele au fost – cum arată N.
Iorga - “adăpost de vremuri rele, ascunzătoare de bejenuri şi loc de pândă
a străjerilor, singura casă de vară a haiducilor răzbunători”.
De aceea, pentru suflarea românească pădurile, “pământul marilor
popoare de copaci” – cum constată filozoful Petru Creţia - este un lăcaş
secret al lumii, un imperiu guvernat de stricte legi, dar sălbatic, însă în
acelaşi timp şi sfânt, un adevărat sanctuar al naturii.
Dar, ca de altfel peste tot în lume, şi la noi “pădurea fost prima
barieră pe care omul a întâlnit-o în calea lui” şi primul “serviciu” pe care
omul l-a cerut pădurilor – cum scria Déffontaines – a fost ca ele să dispară
şi să cedeze locul păşunilor şi ogoarelor (Deffontaines, 1933 : L’homme et
la forêt, Gallimard, Paris).
Şi la noi, după cum consemna marele silvicultor Marin Drăcea în
1920 – “în cursul domol al vremurilor, pădurea a fost încontinuu gonită de
către câmp din locurile fertile, uşor accesibile, lăsată însă neatinsă pe locuri
inaccesibile, sărace”. Dealtfel, inaccesibilitatea şi cantonarea lor în aşa-zise
“bazine înfundate”, lipsite de drumuri de exploatare, constituie principalul
aliat al supravieţuirii unor fragmente de păduri virgine şi cvasivirgine.
Exploatările barbare şi defrişările iraţionale, pentru lemn, păşuni şi
ogoare s-au declanşat cu o furie oarbă asupra acestor păduri, în diferite
etape istorice şi îndeosebi după cucerirea Daciei, în timpul dominaţiei
otomane, după pacea de la Adrianopol (1829), în perioada 1918-1940, şi
1944-1962 (a Sovromurilor), precum şi după anul 1990.
Aceste tablouri apocaliptice n-au scăpat neobservate de scriitorii şi
silvicultorii patrioţi. “Păduri întregi, abătute la pământ se scoborâseră din
munţi la vale şi nu aşteptau decât să intre pe dinţii ascuţiţi ai fierăstrăului de
pe malul drept al Bistriţei” consemna C.H. “La Brezoi, pe malul Lotrului,
funcţiona o fabrică de cherestea” – cea mai mare din Europa dinaintea
primului război mondial – un adevărat “abator al pădurilor” (G.B.)”. “Frigurile
exploatării au cuprins pe cei cărora puţin le pasă dacă puhoaiele vor pune
stăpânire peste ţinut … Munţii sunt despăduriţi de podoabele lor, iar
dărnicia naturii este irosită tot mai fără băgare de seamă… De pe fiecare
văiugă nu contenesc, iarna şi vara să se scurgă trunchiurile descojite; sus
6
munţii ajung pleşuvi, numai stânci şi ruguri” (I.S.). “S-a despădurit nu numai
cu nesocotinţă, ci şi cu sălbăticie. Munţi întregi au rămas pleşuvi, iar
povârnişurile lor, altădată umbrite de păduri măreţe, acum măcinate de
zăpezi şi geruri, s-au prefăcut tot mai mulţi în povârnişuri aride”(C.P.)
“În evoluţia pădurilor şi economia forestieră a unei ţări vine o epocă
– consemna Marin Drăcea în 1925 – în care poporul respectiv, cu o furie şi
o inconştienţă, uneori de proporţii uriaşe îşi jefuieşte şi îşi mutilează singur
patrimoniul său forestier, moştenit de la generaţiile anterioare”. Şi din
nefericire suntem nevoiţi să constatăm cu durere în suflet ca o astfel de
epocă nefastă şi prelungită parcurgem şi astăzi. Defrişărilor şi degradărilor
li se adaugă alte numeroase agresiuni mortale asupra pădurilor:
doborâturile produse de vijelii sau zăpezi moi – tot mai frecvente şi masive
în ultimele decenii, secetele prelungite, inundaţiile, alunecările de tern,
diferite boli şi dăunători, schimbările climatice şi ale regimului proprietăţilor
şi nu în ultimul rând poluarea atmosferică. Câte pacoste pe capul bietelor
păduri !
Defrişările, exploatările barbare, fragmentarea pădurilor virgine, ca
şi impactul negativ al celorlalţi factori de stres, au determinat în timp
extincţia (dispariţia) multor specii de păsări şi mamifere din fauna ţării,
specifice pădurilor întinse şi netulburate de activităţi umane.
Speciile menţionate în tabelul 1 permit, fără tăgadă, stabilirea unui
paralelism evident între restrângerea pădurilor virgine din ţara noastră şi
dispariţia unor specii din fauna silvicolă

Tabelul 1
Câteva specii de păsări şi mamifere specifice ecosistemelor forestiere şi montane, dispărute
din fauna ţării noastre (după Drugescu, 1994 şi Enciclopedia zoocinegetică, 1996)
Specia Perioada sau anul Observaţii
dispariţiei
Potârnichea alpină (Lagopus mutus) 1884
Zăganul, vulturul bărbos (Gypaetus barbatus 1934
aureus)
Vulturul pleşuv brun / negru / (Aegypius sec. XX
monachus)
Vulturul pleşuv sur (Gyps fulvus fulvus) sec. XX
Bourul (Bos taurus primigenius) sfârşit. sec. XV-
început sec. XVI
Calul de pădure (Equus cabalus silvaticus) după 1700
Elanul (Alces alces) 1813 – 1850 reapărut după 1960
Zimbrul (Bison bonasus bonasus) după 1852 reintrodus în câteva
rezervaţii
Marmota (Marmota marmota) 1890 – 1900 reintrodusă în câteva
masive muntoase
Castorul, brebul (Castor fiber) 1928 reintrodus în 1998

În ţări ca Anglia, Franţa, Germania, Olanda şi Danemarca pădurile


virgine au dispărut în totalitate sau mai sunt reprezentate prin insuliţe mici,
7
răzleţe. Suprafeţe mai întinse s-au conservat în ţările scandinave
(îndeosebi în Suedia şi Finlanda) şi bineînţeles în zona siberiana a Rusiei.
În general, le mai întâlnim dispersat în lanţurile muntoase ale Pirineilor,
Alpilor şi Carpaţilor. În vecinătatea noastră ele s-au mai păstrat în Slovacia,
Polonia şi Slovenia.
În România, pădurile virgine şi cvasivirgine se mai întâlnesc
fragmentar şi dispersat în lungul lanţului carpatic, îndeosebi în teritoriile
arondate Parcurilor naţionale Rodna, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului –
Hăşmaş, Bucegi, Piatra Craiului, Cozia, Retezat, Valea Cernei, Semenic –
Cheile Nerei, Cheile Caraşului – Beuşniţa şi Apuseni. Insular mai apar în
masivele muntoase Penteleu, Ciucaş, Parâng, Zarand şi în Delta Dunării.

Excepţionala biodiversitate a pădurilor, în general, şi a


celor virgine în special

Biodiversitatea sau diversitatea biologică este o noţiune globală


prin care oamenii de ştiinţă definesc ansamblul formelor de viaţă de pe
planeta noastră, sub toate formele ei de manifestare şi la toate nivelele de
organizare a lumii vii, de la gene până la biosferă. În funcţie de aceste
trepte de organizare, biodiversitatea este studiată la nivel intraspecific
(genetic), al speciilor, ecosistemelor şi al peisajelor, acestea din urmă fiind
definite ca “ansambluri localizate de ecosisteme interdependente, care au
fost modelate de o istorie ecologică şi umană comună”.
Se ştie că în privinţa speciilor, oamenii de ştiinţă au semnalat şi
descris până în prezent în jur de 1.7 milioane de specii de vieţuitoare, dar
efectivul total al acestora este estimat între 5 şi 30 milioane de specii, după
alţi autori la peste 80 milioane, ceea ce demonstrează că suntem încă
departe de a cunoaşte nenumăratele forme de manifestare ale vieţii pe
planeta noastră. Speciile de mamifere şi păsări şi în parte cele de plante
superioare sunt mai bine cunoscute decât insectele, ciupercile, nematodele,
bacteriile şi viruşii. În general, cunoaşterea microorganismelor este încă
relativ limitată, deşi rolul lor poate fi deosebit de important.
Ecosistemele sunt constituite dintr-o comunitate de organisme vii
(biocenoza), din mediul ocupat de aceasta (biotopul) şi din interacţiunile
care există între aceste două componente. Ecosistemele se formează la
nivele foarte variate, mergând de la o microstaţiune până la biosferă. O
pădure constituie un ecosistem, tot aşa după cum trunchiul unui arbore
mort, un râu, o baltă, un munte, o mare – constituie şi ele ecosisteme
distincte.
Dintre toate ecosistemele terestre, cele forestiere – adică pădurile –
se disting prin marea lor complexitate şi biodiversitate (Fig. 3), aceasta din
urmă conferindu-le şi o mare stabilitate. Aceste atribute superioare se
datoresc faptului că extinderea spaţială, complexitatea structurală şi
8
perenitatea (permanenţa) le asigură pădurilor şi mediilor silvicole
posibilitatea de a reuni biotopuri extrem de diversificate şi biocenoze
specifice, constituite din numeroase populaţii de arbori, arbuşti, liane,
ierburi, muşchi, licheni, ciuperci, mamifere, păsări, batracieni, reptile,
insecte, viermi şi microorganisme – pentru a enumera numai principalele
grupe de vieţuitoare.

Fig. 3 Complexitatea stratificării verticale într-o pădure de foioase. I - orizontul


mineral al solului ; II – orizontul organic al solului; 1 – larvă de insecte; 2 – ciuperci; 3 –
bacteriofagi; 4 – bacterii; 5 – nematod; 6 – amibă; 7 – râmă; 8 – Geophylus ; III – litieră ; A –
colembole ; B - frunze uscate şi izopode ; IV – strat ierbaceu cu căprior (Capreolus
capreolus) ; stratul arbuştilor şi subarbuştilor cu Litta vesicatoria ; VI – stratul arborescent
(tulpini) ; a – omidă ; b – tuneluri de ipide în tulpină ; cojoaică (Certhia familiaris) ; d –
păianjen ; VIII – stratul arborescent (coronament) ; e – buha (Bubo bubo) ; f – veveriţă (Sciurus
vulgaris) ; g – şoim (Falco sp.).

9
Desigur, numărul relativ de specii din cadrul diferitelor grupe de
organisme variază în spaţiu şi timp, dar, ca regulă generală, în pădurile
zonelor temperată şi boreală sunt incomparabil mult mai multe specii de
insecte decât de mamifere şi mai multe specii de arbori foioşi în comparaţie
cu răşinoasele. În acest sens, ni se pare destul de sugestivă ilustraţia
alăturată, care arată figurativ ponderea (numărul de specii) ce revine
diferitelor categorii de organisme din pădurile Canadei (după Canadian
Forest Service – Ontario, 1994) (Fig. 4).

Fig. 4 – Dimensiunile categoriilor de vieţuitoare prezentate în acest desen


redau numărul de specii prin care acestea sunt reprezentate în pădurile
Canadei (după Canadian Forest Service – Ontario, 1994)

În privinţa speciilor de arbori şi a biodiversităţii în general, recordul


îl deţine pădurea tropicală din Brazilia, unde s-au inventariat nu mai puţin
de 476 specii arborescente pe 1 ha de pădure, fără a lua în considerare
restul celorlalţi reprezentanţi ai florei, faunei şi microorganismelor locale. Nu
însă toate speciile au aceiaşi importanţă în viaţa pădurii, întrucât numai
unele (“dominante” sau “cheie”) pot avea un rol determinant în controlul
structurilor şi funcţionării ecosistemelor forestiere.
Se mai ştie că atunci când sunt gospodărite raţional, pădurile se
regenerează pe cale naturală, asigurând nu numai perenitatea pe acelaşi
teritoriu, ci şi continuitatea produselor şi nenumăratelor servicii pe care ele
le aduc omenirii.
Cercetările au scos în evidenţă şi faptul că pădurile virgine şi
cvasivirgine din România se caracterizează printr-o pronunţată diversitate
compoziţională, structurală şi peisagistică. Ele adăpostesc o floră valoroasă
şi o faună bogată, constituită din mamifere silvicole aproape dispărute în
10
vestul Europei (urşi, lupi, râşi), din numeroase specii de păsări şi alte
vertebrate şi nevertebrate. Supravieţuirea majorităţii acestor specii este
strâns legată de menţinerea integrităţii şi de conservarea acestor refugii
naturale.
În tabelul 2 sunt prezentaţi comparativ câţiva indicatori cantitativi ai
acestei biodiversităţi, la nivelul întregii ţări, al ecosistemelor forestiere şi al
pădurilor virgine, din care se desprinde rolul acestora din urmă de depozitar
şi conservator principal al unei mari părţi din biodiversitatea silvicolă şi
naţională.
Tabelul 2
Biodiversitatea din teritoriul naţional, din ecosistemele forestiere şi din
pădurile virgine şi cvasivirgine din România (număr de specii)
Unităţi şi subunităţi Număr de specii semnalate
taxonomice În România În ecosistemele forestiere şi În pădurile virgine
mediile asociate acestora şi cvasivirgine
Plante superioare 3567 1251 X
Arbori 58 58 27-51
Arbuşti 118 118 31-84
Ierburi de pădure 1075 1075 X
Mamifere 102 43 36
Păsări 387 >250 >156
Reptile 30 15 13
Batracieni 20 16 15
Peşti de apă dulce 91 21 13
X - lipsă de date

În aceste păduri se întâlnesc principalele specii de arbori şi arbuşti


ce cresc spontan în ţara noastră, inclusiv unii taxoni termofili balcano-
submediteraneeni şi numeroşi arbuşti rari.
Datorită rolului lor de barieră şi refugiu pentru plante şi animale în
timpul glaciaţiunilor, Carpaţii României şi pădurile virgine (ce au supravieţuit
aici) adăpostesc unele specii relicte şi un mare număr de specii endemice.
Speciile noastre lemnoase se caracterizează printr-o remarcabilă
diversitate genetică şi fenotipică, manifestată prin prezenţa a numeroase
subspecii, varietăţi, forme, ecotipuri (climatice, edafice), provenienţe
(populaţii) şi hibrizi, cu deosebite valenţe adaptive şi productive. În Carpaţii
româneşti sunt localizate şi unele dintre cele mai valoroase centre de gene
din Europa, pentru speciile de molid, brad, fag şi gorun.
În pădurile virgine, arborii găsesc condiţii optime pentru a
demonstra din plin potenţialul lor genetic, atât sub raportul biodiversităţii,
dar şi dimensional, atingând diametre mari şi o înălţime de 60 m la molid,
55 m la brad, peste 45 m la fag şi 40 m la gorun. Astfel, în Ocolul silvic
Tarcău s-a găsit în anul 1959 un molid înalt de 62,5 m, ceea ce constituie
un record pentru răşinoase în Europa.
În pădurile virgine se mai pot întâlni arbori seculari, adevăraţi
patriarhi şi giganţi ai lumii vegetale din zona temperată, depozitari ai unor
11
preţioase arhive informaţionale dendrocronologice, demne de studiat. Chiar
după moartea lor, la vârste multiseculare, aceşti giganţi se menţin multe
decenii în ecosistem (sub formă de iescari sau de trunchiuri doborâte la
sol), în diferite stadii de descompunere, favorizând instalarea şi dezvoltarea
unor cohorte succesive de vieţuitoare (mamifere mici, păsări, insecte,
ciuperci, ierburi sau puieţi de arbori) cu roluri bine determinate în
structurarea şi funcţionarea ecosistemului şi mai ales a regenerării lui.
Pădurile virgine adăpostesc mari şi dense populaţii de urs brun, de
lupi şi de râşi (specii aproape dispărute în Europa), ca şi de cerbi, capre
negre şi mistreţi.
Fauna avicolă este reprezentată printr-un număr de peste 156
specii de păsări căţărătoare, insectivore, granivore sau de pradă, o
importanţă biologică deosebită având vulturii şi acvilele (majoritatea pe cale
de dispariţie), cocoşul de munte şi cel de mesteacăn – şi acesta ameninţat
cu dispariţia.
În apele curgătoare de munte se întâlnesc populaţii piscicole,
constituite din păstrăvi, lostriţe (destul de rare în prezent) şi din alte specii,
la limita inferioară a pădurilor.
Această diversitate faunistică este determinată, îndeosebi în cazul
speciilor de interes cinegetic (ursul, lupul, cerbul, râsul, capra neagră,
cocoşul de munte ş.a.) de existenţa unor păduri seculare (întinse, compacte
şi puţin accesibile), cu resurse suficiente de hrană (de natură animală sau
vegetală), de apă şi cu locuri de refugiu, pentru odihnă, reproducere sau
hibernare.
O mare parte din plantele şi animalele silvicole declarate
“monumente ale naturii” sau ocrotite pe baza unor acte juridice este
cantonată parţial sau chiar integral în pădurile virgine încadrate în prezent
în parcuri naţionale sau rezervaţii naturale şi beneficiază de un anumit
statut de protecţie, deşi şi asupra acestora acţionează degradarea prin
păşunat, recoltări de flori, tăieri abuzive sau braconaj cinegetic.
Din această categorie fac parte: tisa, zâmbrul, pinul de Banat,
laricele spontan, ghimpele, mesteacănul pitic, strugurii ursului, smirdarul,
floarea reginei, garofiţa Pietrei Craiului, iedera albă, papucul doamnei,
bulbucii, laleaua pestriţă ş.a.
Dintre animale, beneficiază de acest statut de protecţie: ursul,
capra neagră şi râsul, iar dintre păsări: acvilele şi vulturii, cocoşii de munte
şi de mesteacăn.
Cercetările preliminare au arătat însă că multe specii de plante şi
animale silvicole, unele cantonate chiar în pădurile virgine sunt ameninţate
cu dispariţia, deşi au fost încadrate în categoriile speciilor “periclitate” sau
“vulnerabile” şi reclamă măsuri ferme de protecţie, pentru a stopa declinul şi
îngustarea actualei biodiversităţi.

12
Aşadar, excepţionala biodiversitate prin care pădurile virgine se
situează cu mult deasupra altor ecosisteme terestre şi chiar forestiere este
conferită şi asigurată de multitudinea de nişe ecologice, de biocenoze şi
biotopuri pe care ea le cuprinde şi pe care le oferă cu generozitate unui
evantai larg de vieţuitoare, cărora le asigură condiţii de hrană şi adăpost.
În aceste păduri biodiversitatea este conservată şi dezvoltată în
mod permanent, după legităţi şi conexiuni complexe, încă puţin cunoscute,
dar garantate de întinderea lor teritorială, de longevitatea multiseculară a
arborilor şi perenitatea (regenerarea) acestor ecosisteme şi, nu în ultimul
rând, de armonia şi echilibrele ecologice dinamice ce se stabilesc aici, în
absenţa impactelor umane. Structurile complexe, multietajate şi mozaicate
ale acestor păduri contribuie şi ele din plin la formarea acestor “bănci de
maximă biodiversitate”, care la rândul lor asigură stabilitatea şi continuitatea
ecosistemului.
Depozitare încă insuficient cercetate a unor vaste surse
informaţionale, pădurile virgine, prin conservarea şi ocrotirea lor, permit
elaborarea unor modele eficiente şi viabile de gospodărire durabilă, nu
numai pentru “pădurile cultivate”, ci şi pentru ecosistemele terestre în
ansamblul lor.
Importanţa lor ştiinţifică şi patrimonială depăşeşte cu mult graniţele
ţării noastre şi constitue un inestimabil capital natural cu care poporul
nostru şi silvicultura românească se pregăteşte să-şi ocupe locul meritat în
marea familie europeană, în general lipsită de astfel de comori.
Conservarea excepţionalei biodiversităţi – asupra căreia ne-am
referit este strâns legată de soarta viitoare a pădurilor virgine şi
cvasivirgine, pe care avem obligaţia de a le ocroti şi transmite generaţiilor
viitoare, întru-cât ele reprezintă un patrimoniu natural de excepţie, de
importanţă naţională, europeană şi chiar mondială cu care Dumnezeu a
binecuvântat pământul românesc.

Bibliografie

13