Sunteți pe pagina 1din 2

Probleme cu limitele? Respiră adânc!

de Cristina Petrescu - Ghenea

Cred că mulți dintre noi au probleme cu limitele și regulile. Cel puțin, asta am eu nevoie să
cred, ca să nu mă simt singură și defectă în această situație. Fie că vorbim de limita de timp –
mulți dintre noi fie întârzie, fie ajung mult prea devreme la întâlniri (indiferent ce-ar crede
unii, a ajunge cu 15-20 de minute în avans la o întâlnire nu înseamnă că ești punctual!) – de
limite legate de intimitate (avem tendința de a fi intruzivi față de viețile celorlalți, de la
parteneri până la cunoscuți și vedete din lumea largă), de limite legate de etică, moralitate și
conviețuire civilizată. Ce să mai vorbim despre înfrânarea impulsurilor de a mânca, bea, fuma
și a practica multe alte obiceiuri nocive în exces?

Pe întreaga perioadă a copilăriei și adolescenței, cei responsabili cu trasarea limitelor sunt


adulții. Dar ce ne facem, când acești adulți sunt cei care au mari dificultăți în interiorizarea
regulilor sau, dimpotrivă, sunt mult prea rigizi în aplicarea lor?

Am ajuns să mă gândesc serios la acest subiect, după ce am realizat cum această dificultate în
respectarea unor reguli mă afecta în interacțiunile mele profesionale cu copiii. În încercarea
de a ieși din zona de confort, alături de prietena și colega mea Nora, organizez săptămânal
grupuri de educație socio-emoțională pentru școlarii mici și pot spune că este o mare
provocare. De ce? Tocmai din cauza faptului că eu sunt unul dintre acei adulți cu dificultăți la
capitolul „limite și reguli“. Și copiii, dar și adulții au nevoie de structură. Copiii crescuți fără
limite și reguli pot fi considerați copii abuzați. Dar ce te faci, când numai verbul „a impune”
te face să o iei la fugă?!

Venind dintr-o familie cu limite destul de rigide, care „nu se discutau”, dar erau totuși aplicate
cu o oarecare inconsecvență, am devenit de la o vârstă fragedă o foarte bună „mincinoasă și
manipulatoare”. Aversiunea mea față de limite și reguli încă îmi mai dă de furcă și la vârsta
adultă, când aș face orice să mai întind puțin (mai mult) un deadline, să evit să merg pe la
vreo instituție cu dosare de hârtii (inutile) sau când merg cu 140 km/h pe autostradă, deși
limita este de 130 km/h (nu că mi-ar plăcea viteza, dar este exact cât trebuie peste limită ca să
încalc regula fără a fi amendată). Recunosc, trișez! Zilnic.

Acestea fiind spuse, evident că mă simt ca o mare impostoare când, în fiecare zi de marți,
trebuie să dau piept la ceas de seară cu 7-8 școlari micuți, care nici nu prea înțeleg ce se
întâmplă cu viețile lor, și să îi determin totuși să facă și altceva decât să se joace. Atunci încep
dilemele: care limite sunt cu adevărat necesare și care pot fi flexibilizate? Dacă sunt apoi prea
flexibile? Cum fac să nu mă enervez și să nu o iau personal (cum făceau părinții mei), când
copiii din grup testează limitele? Cum facem să îndeplinim nevoia de structură, fără să rănim?
Putem fi respectate și plăcute de copii, în același timp? Astea sunt doar vreo 10% dintre
lucrurile care ne frământă înainte, în timpul activității cu grupul de școlari și o vreme după…
Pentru ca săptămâna următoare să o luăm de la capăt!

Atât de tare mă tem de limite, încât instinctual refuz să fiu fermă cu copiii, de teamă că îi voi
face să sufere exact cum sufeream eu când primeam vreo interdicție fără niciun fel de
explicații. Nu-mi iese să fiu fermă, dar frustrarea se adună până la un punct, când îmi vine să
răbufnesc. Din fericire, grupul ține doar 50 de minute și nu o fac! Trecând prin toate astea,
mi-am dat seama cât de greu trebuie să le fie părinților care trăiesc zi de zi cu aceste
dificultăți. Poate că mulți dintre ei nici nu au luxul pe care eu încă mi-l permit, deoarece nu
am copii, de a-și petrece timpul meditând la originile luptei lor cu limitele și regulile… De
aceea cred că mai utile ar fi niște grupuri sau cursuri pentru părinți și educatori – în locul celor
50 de minute de activități de grup pentru copii, timp în care părinții stau și așteaptă cuminți să
iasă din camera alăturată niște copii mai calmi, mai echilibrați și mai ascultători.

Până când vor începe însă aceste grupuri și cursuri, iată câteva idei de limite clare și utile
propuse de Kathy Gordon, instructor de parenting în Los Angeles.

1. Limite legate de siguranță: Vom opri întotdeauna un copil care intenționează să se


rănească sau să rănească pe altcineva/altceva. „Nu te pot lăsa să mă lovești/să lovești cățelul.”
„Nu te pot lăsa să te cațeri acolo.”

2. Limite legate de valorile familiei. Așa cum spune și denumirea lor, aceste reguli sunt puse
în consecvență cu valorile și scopurile familiei dumneavoastră. Deci gândiți-vă bine înainte de
a scoate un „nu” pe gură: „Este acest lucru vital pentru respectarea valorilor noastre
familiale?” Frecvent, avem tendința de a spune „nu” față de aproape orice și ne mirăm mai
apoi când copiii ne imită. Câteva exemple de urmat: „Nu te pot lăsa să smulgi așa jucăria din
mâna unui alt copil”, „Nu, acum nu este timpul pentru ecrane, nu-ți pot da tableta!”, „Nu-ți
pot da bomboane la micul dejun”, „Nu te pot lăsa să vorbești/țipi așa”.

3. Așteptările. Sunt multe voci în parentingul modern care susțin că așteptările părinților
împovărează copiii. Și asta este, câteodată, adevărat. Dar voi susține, ca de fiecare dată,
nevoia de a fi echilibrați. Consider că lipsa de așteptări a părinților le poate fi la fel de
dăunătoare copiilor ca și împovărarea lor cu tot felul de dorințe absurde, care sunt, de fapt,
năzuințele neîmplinite ale adulților. Acest tip de limite ar trebui să le arate copiilor că avem
încredere că ei pot îndeplini o cerință, că pot depăși o provocare sau că își pot învinge o frică.
Ele ar putea fi formulate astfel: „Am încredere că te vei descurca!”, „Știu că este greu, dar
mai știu și că poți să finalizezi ceea ce ai început!”, „Îmi dau seama că te îngrijorează prima
zi de școală, dar sunt sigură că vei face față!”

Nu uitați să validați emoțiile de disconfort ale copiilor! Chiar dacă pentru voi nu au niciun
sens, pentru ei pot fi copleșitoare. Este minunat să auzi un „Înțeleg că te temi” în loc de un
„Dar n-ai de ce să te temi!” Acesta din urmă este răspunsul de care avem nevoie pentru a
înțelege că suntem văzuți și auziți de către cei mai importanți oameni din viața noastră.

4. Limite care sună ca niște propuneri. Încercați să propuneți, nu să impuneți. În acest fel,
copiii vor simți mai rar nevoia de a se opune doar pentru a se simți puternici. „Te voi înveli,
voi stinge lumina și voi mai sta cu tine un minut. Apoi voi pleca să mă culc și eu.”, „Hai să
intrăm în curtea școlii”, „Hai să ne strângem lucrurile! Este timpul să plecăm, dragule!”

Offf… sunt atâtea sfaturi și idei de care ar trebui să ținem seama, doar că în acele momente
dificile uităm să și respirăm… Ai nevoie să-ți menții creierul oxigenat și cortexul frontal
activ, ca să poți face față provocărilor relaționale. Așa că, data viitoare când îți este greu cu
cei mici, mai întâi de toate, RES-PI-RĂ!!!