Sunteți pe pagina 1din 86

SPAȚII CULTURALE, nr.

57, martie/aprilie 2018


SPAŢII CULTURALE nr. 57 / 2018
Cuprins Apare sub egida Asociaţiei
Magda Ursache: „Risipind, risipind…”/ pag. 1
Lucian Mănăilescu: „Ultimul erou necunoscut”/ pag. 5
Culturale „Valman”, cu
Adrian Dinu Rachieru: In memoriam Dumitru Vlăduț/ pag. 6 sprijinul Centrului Cultural
Adrian Botez: Poeme/ pag. 7 „Florica Cristoforeanu” şi al
Irina Nechit: Interviu cu poetul Leons Briedis/ pag. 8
Leons Briedis: Poeme/ pag. 9 Primăriei Râmnicu Sărat
Victoria Milescu: Poeme/ pag. 10
Nicolae Bratu: Rondeluri/ pag.11
Ioan Dănilă: Interviu cu Mihai-Dan Chițoiu/ pag.12
Mihai Merticaru: Sonete/ pag. 13 Redactor-şef:
Ovidiu Bufnilă: Romanță/ pag. 14 VALERIA MANTA TĂICUŢU
Fapte culturale/ pag. 15
Cenaclul „Lira 21” (Gabriel Gherbăluță, Marius Nițov, Ana
Podaru)/ pag. 16 Colectivul redacțional:
Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag. 20
Silvia Ioana Sofineti: Poeme/ pag. 23 CAMELIA MANUELA SAVA
Adrian Munteanu: Lecturi regăsite/ pag. 25 DIANA VRABIE
Vasile Ghica: Despre mituri/ pag. 27
Leo Butnaru: Traduceri din Alejandra Pizarnik/ pag.28 NICOLAI TĂICUŢU
Nina Elena Plopeanu: Artistul cu blană/ pag. 31 PETRACHE PLOPEANU
Lidia Lazu: Poeme/ pag. 32
Cenaclul Ante Portas (Laurențiu Belizan, Maria Niculai, STAN BREBENEL
Simina Maria Sima, Valentin Tufan, Laura Cozma)/ pag.32
Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag. 38
Marius Manta: Interviu cu Andrei Pleșa/ pag. 39
Secretar de redacţie :
Mihaela Meravei: Poeme/ pag. 41 SILVIA IOANA SOFINETI
Iulian Moreanu: Insomnie/ pag. 42
Mircea M. Pop: Poeme/ pag. 46
Irina Lucia Mihalca: Poeme/ pag. 47 Redacţia şi administraţia:
Rodica Dascălu: Poeme/ pag. 49
Sandu Tudor: Poeme creștine/ pag. 50 Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Cărți prezentate de: Petre Isachi (pag. 51), Valentin Popa
(pag. 52), Tudor Cicu (pag. 55), Octavian Mihalcea (pag. 57),
Rm. Sărat, 125300,
Mircea Dumitriu (pag. 57), Mariana Gurza (pag. 60), Mihai jud. Buzău
Vintilă (pag. 61), Mioara Băluță (pag. 61), Ionel Popa (pag.
62), Mihaela Meravei (pag. 64), Valeria Manta Tăicuțu (pag. TELEFOANE:
66), Silvia Ioana Sofineti (pag. 67), Stan Brebenel (pag. 68),
Teo Cabel (pag. 69), Ioan Florin Stanciu (pag. 70), Camelia
Manuela Sava (pag. 74) 0765-797.097
Iulian Patca: Poeme/ pag. 55
Mircea Teculescu: Poeme/ pag. 65
0726-106.582
Ottilia Ardeleanu: Poeme/ pag. 70
Petrache Plopeanu: Ciori de Paște/ pag. 72
Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag. 75
Fapte culturale/ pag. 77
Reviste literare/ pag. 78

e-mail :
valeriamantataicutu@gmail.com
Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele
publicate.
0
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
transnaţional provenit din vechiul internaţional, atunci
proletar. Ah, foştii tovarăşi, deveniţi domni, cărora le
Magda URSACHE displace naţionalismul ca salvare a patriei, neamului,
statului, lăudând beneficiile regionalizării! O fi greşită
ideea lui Eminescu gazetarul: „elementul românesc să
rămână cel determinant”, să fie „norma de dezvoltare a
ţării”, când elementul autohton se subţiază continuu?
Sau clasa politică fără conştiinţă naţională aşează pe
prim plan nu interesul pentru naţie, ci interesele proprii,
personale, iar noii propagitatori ne mint cu o idilică
imagine a UE (ca altădată „bunăstarea generală” a
Ceauşescului), sub direcţia noii ordini: regionalism,
multiculturalism, paternalism germanic, cum pune
degetul pe multiple răni Mircea Platon, în vol. Elitele şi
conştiinţa naţională, cu subtitlul De la naţionalitatea
genetică la personalitatea naţională: Despre rolul
elitelor în articularea conştiinţei naţionale, Ed.
Contemporanul, 2017, 418 pag.
Risipind, risipind... Se vede limpede că reperele absolute (Maiorescu,
Eminescu, Iorga, Eliade, Noica, Ţuţea, Mircea
Ne risipim şi risipim. Suntem din ce în ce mai Vulcănescu, Stăniloae, Vintilă Horia) sunt supuse unei
risipitori. Mentalul stabil şi tradiţional e batjocorit în fel intense de-canonizări, iar „publiintelectualii autoelitei”,
şi chip, personalităţile sunt şi ele minimalizate, ţintele cum le spune Camelian Propinaţiu, se străduiesc să se
fiind elitele cu reală conştiinţă naţională. promoveze prin supradimensionare. Inşi pe care cultura
Depreciem, depreciem, poate nu mai rămâne românească nu putea să-i mai încapă se întrec să
nimic. Sub un titlu ambiguu, În silă, dar fără dragoste constate cât de fragilă, de minoră e cultura noastră, de
se poate, europarlamentarul băsesc TRU afirmă de ţară mică. Numai că nu suntem ţară mică, suntem ţară
Crăciun, 2017 (25 decembrie, adevărul.ro): „Căci mijlocie; şi nu avem o cultură minoră, ci mică, pe care o
societatea românească nu a cristalizat nicicând şi nu a vrem şi mai mică, risipind-o.
degajat o ideologie cu adevărat naţională, o cultură Se luptă mult la dezbinarea românilor. Se
ultimă şi o identitate nenegociabilă.” Iar covârşitorul întreţine harţa continuă între moldoveni şi dâmboviţeni,
Patapievici susţine că votul ţăranului a degradat politica între moldovlahi şi transilvani, între Banatul bogat şi
României interbelice, mentalul său fiind „arhaic”. Moldova săracă (deşi ei, moldovenii, au suportat greul
„Carurile” (pluralul aparţine filozofului) cu boi pictate plăţilor la ruşi, „înnăduşirea slavă”). Centenarul ne
de Nicolae Grigorescu i se par temă „răsuflată”, cum găseşte în dezbinare internă maximă, care Centenar e
ţine să aprecieze pe un canal televizual. contestat, ca şi Unirea Mare, moment sublim în
Idealul lui Mircea Eliade? După terminarea existenţa noastră etnică. „Elitele” (e pluralul lui Mircea
Războiului Mondial prim, când se împlinise Unirea Platon) par a dori nu să articuleze, ci să dezarticuleze
Mare, trebuia ca generaţia sa să se jertfească pentru conştiinţa naţională, antinaţionalismul fiind cu mult mai
împlinirea spirituală a României: să lupte în alt fel de agresiv decât naţionalismul progresist. Loaialitatea faţă
tranşee, pentru ridicarea ţării. Ca să-l citez pe Petru de neam nu mai e o calitate. Dimpotrivă, mainstream-ul
Ursache, din Prefaţa la antologia Mircea Eliade, cere să bagi în mintea (redusă) a românului că n-am fi
Meşterul Manole. Studii de mitologie şi etnologie, ed. a popor, ci populaţie: „Nu e zi de la Dumnezeu (mai
II-a, Eikon, 2008, „linia de rezistenţă a generaţiei lui degrabă de la Satana, zic eu, Magda U.) în care să nu
Eliade era «să fim prezenţi în cultură, făcând mai bine aud rostită, cu lehamite şi ridicări din umeri, formula
decât ceilalţi». Generaţia anterioară voia să facem ca ei, «aşa sunt românii»: «leneşi», «hoţi», «neserioşi»,
ca europenii; următoarea îşi propunea competiţia.” «murdari», «buni de nimic».” Şi câţi sâcâiţi de naţie nu
Numai că de Eliade se lipesc etichete ca fascist, şovin, adoră serialul Las Fierbinţi, nepierzând nici un episod.
rasist. Spus net: rasiştii nu agreează alte rase. Nu şi Poate pentru că acolo ţăranii toţi nu-s buni de nimic.
Eliade! Nimic. Nimic. Nimic.
În fapt, nazismul a compromis urât ideea de Cum să susţii că românii sunt oameni cordiali
conservare a rasei, a etniei, ceea ce nu înseamnă că nu (asta dacă nu-ţi place cuvântul ospitalier), inteligenţi,
trebuie să ne păstrăm pecetea etnică, aşa cum vor rolerii (prea) adaptabili, de vreme ce vrei să obţii fonduri de la
II (mulţumesc, Paul Goma!), elita de dumping magnatul american? Interesant de văzut lista cu lucrări
(mulţumesc, Mircea Platon!), care transgresează de la finanţate de Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă.
tanc la think tank, de la megafoane sovietice la Prima pe listă, Firea românilor, coordonată de Daniel
„megafoane euro-atlantice”, pledând pentru un Barbu, Ed. Nemira, 2004.

1
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Mircea Platon caută şi găseşte exemple de Mircea Platon: „România să nu fie «statul cârpă al unui
intelectuali cu acea „iubire de neam, ideală şi darnică”, popor – zdreanţă care nu înţelege să fie stăpân acasă la
pe care şi-o mărturiseşte Sever Dan. I s-a spus – copil – dânsul».” Şi cum să ne europenizăm cu Doina lui
că poporul lui e „laş, fricos, anost, umilit, menit să Eminescu, declarată xenofobă, toxică, poluantă, epitete
slujească şi să mai primească o fărâmitură din mila culese de P. Ursache de la detractori. De ce? Pentru că,
Ungurilor”. Liceanul a fost ofensat de maghiari ca în absolut toate variantele, Eminescu a păstrat versul
„puturos, opincar, urs”. Apoi, cartea l-a dumirit: „când „de la Nistru pân' la Tisa”? Nu lipseşte, repet, din
apucasem la carte mi s-au schimbat cu totul niciuna dintre variante, cum subliniază Petru Ursache în
orizonturile.” Aflase (şi-i scria fratelui său, în 23 iulie, prefaţa la ediţia Doina, Timpul, Iaşi, 2000. În cazul ăsta,
1906) că „avem şi noi istoria noastră plină de mândrie”. nu numai poetul, dar România toată e un cadavru de
Martiriul său pentru neam? Arestat în ’47, după înghesuit într-un troller căruia trebuie să-i tragem
înscenarea de la Tămădău, re-arestat în ’50, ca „vaidist” fermoarul, cum propusese un de-sacralizant.
şi „naţional-ţărănist”, eliberat în ’55 de la Sighet, a Tot P. Ursache analizează frisonul europenizării,
murit repede, după chinurile puşcăriei. Comandantul care nu ne-a cuprins de azi – de ieri. Romanticii
Vasile Ciolpan îi găsise la percheziţie crucea făcută din (generaţia Eminescu) voiau o familie europeană „unită”,
două lemne. L-a bătut în cap cu ea, i-a rupt-o, i-a pe temei idealist. Se cerea patetic integrarea „de fond şi
aruncat-o. Iară noi, noi, epigonii, cât de uşor ne stil de viaţă” (P. U.) „din Carpaţi în Sicilia, din Alpi în
debarasăm de marile repere morale! Pirinei”. Şi mai spune Petru Ursache despre domnitori şi
Pentru Adrian Cioflâncă, Valeriu Gafencu e „erou cărturari - movileşti, cantacuzini, cantemiri, brâncoveni
contrafăcut” (în revista „22” a GDS). Alţi oportunişti ne – că au trecut prin lumina Italiei „ca la ei acasă”, fără
persuadează să sfârşim odată cu „bravii şi celebrii”. a-şi trata ţara ca pe o bolnavă incurabilă, „altfel” decât
Sacrificiul suprem, pentru a-ţi apăra patria („moartea ţările normale, aşa cum o fac istoricii „altfel”. Lor nu le
vitează”), e ridiculizat, ca şi rezistenţa anticomunistă. mai place cuvântul patrie (spuneţi-i atunci moşie, dar
Poporul român să fie „nedemn şi fără caracter”, de iubirea de moşie e un zid), nu le mai plac cuvinte ca
vreme ce a dat atâţia martiri? Mă întreb: domnul Florian vatră, sat, chit că pe acolo s-a născut veşnicia, nu în
conduce un Institut sau un Tribunal neokominternist, de satul global planetar. Cât despre ţăran – wow! – el a
vreme ce, cu agresivitate bolşevicioasă, foloseşte murit „ca proasta” în războaie, ca să-şi apere, din linia
argumentele fostului Tribunal al poporului, întâi, fâşia de pământ, mica şi marea familie creştină. Iar
condamnându-i la pătimiri postume pe Valeriu Gafencu, nouă ni se tot repetă că trecutul istoric e penibil ca şi
pe Iustin Pârvu, pe Mircea Vulcănescu, pe Ţuţea, pe românul, ca şi limba lui, ca şi cultura lui, tăindu-se
Gyr, pe Crainic... Pentru domnul Florian nu există un predilect firele care-l ţes pe homo sapiens: mitul şi
cetăţean de onoare ca Vintilă Horia, care, în revista religia.
„Meşterul Manole”, la fel ca Mircea Eliade mai Mircea Platon cheamă în sprijin „elitele României
devreme, expunea crezul intelectualităţii interbelice: vechi, de până la 1948 – anul cumplitei Reforme” –
„Noi tindem să realizăm fenomenul invers: inocularea pentru că „avem moduri de acţiune, modele de edificare
Europei cu ser românesc.” a naţiunii române pe care le ignorăm”. Şi, cu „optimism
Aleşii, ca Mircea Vulcănescu, ca Iorga, ca Gh. I. disperat” (sintagma lui Marian Popa, din interviul luat
Brătianu, care s-au dedicat neamului (şi nu consumului de Cassian Maria Spiridon în „Convorbiri literare”, nr.5,
de Vinul Cavalerului şi alergatului la volanul bolizilor mai 2000), optimism pe care îl resimt şi eu, notează
de lux), oameni întregi, incapabili „de veşnica forfecare decis: „România are tot ce trebuie pentru a fi o naţiune
a propriului popor” (M. Platon) sunt ca şi scoşi din cărţi. bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greşit”
În acel nefast Index librorum prohibitorum proletcult, (lucr. cit., pag. 9). Vinovată? Pseudo-elita, care îşi face
au figurat Origines et formation de l'unité Roumaine şi selfie în jurnale, ignorând „potenţialul identitar
O enigmă şi un miracol istoric: poporul român de Gh. I. moştenit”. Ideea naţională trebuie uitată în debaraua cu
Brătianu, mort martiric în temniţă. Iar aceste cărţi lucruri inutile, nefuncţionale. Muncă şi merit, formula
capitale nu se bucură de un tiraj de 15000 de exemplare eminesciană, se aplică oare sub ghinion Iliescu, sub
ca În jurul Marii Uniri de la 1918, lucrarea ghinion Constantinescu, sub ghinion Băsescu sau sub
demitificatorului Lucian Boia. Îl mai punem pe Brătianu molcomul ghinion Iohannis? „Forme fără fond” sau,
în mâna elevilor? De ce-am face-o când soluţia cum le numea Eminescu, „forme lipsite de cuprins”,
ghermanilor e stat federativ? După Boia, am avut parte avem din abundenţă. Şi tot înapoi la Eminescu trebuie
de „statalitate întârziată”. Ce s-o mai păstrăm? să meargă politicienii care-i nesocotesc spusa: „Oricât
Mircea Vulcănescu, mort martiric în celula de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se
îngheţată, se află încă sub sentinţa „criminal de război”. găseşte nici unul care ar cuteza să pună numele său sub
Neadevăr! Nedreptate strigătoare la cer! Iorga, ucis o învoială prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra
martiric, e văzut în siajul lui I. Ludo, ca „vulcan care strămoşilor noştri”. Postsocialist, s-au găsit.
scuipă borş”. De ce? Pentru că nu place spusa lui tăioasă A rebours, Mircea Platon s-a întrebat şi se
din Lupta pentru limba română, 1906, pe care o citează întreabă ale cui sunt „elitele” astea. Ale cărui popor?

2
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
„Elitele de astăzi sunt caimacul altui lapte”, nemaifiind profesoară de socialism ştiinţific) n-ar fi – se zice –
„organice”, ci „parazitare şi necinstite”. Nu numai că corect politic. Atunci de ce s-a vrut excluderea lui
dau la o parte interesul etnic, dar intră în conflict cu el. Nichifor Crainic, în '41 ministrul Propagandei
Homines novi taie rădăcinile, refuză modelele, sfărâmă Naţionale, trimis la Aiud în 1947 şi eliberat în 1962?
statuile, opţiunea pedagogilor de şcoală nouă fiind omul Discriminăm, discriminăm, mereu în favoarea stângii.
poster, supus la ceea ce sociologul Leo Kuper numeşte Scrierile horiene, spre a le spune ca Dan Anghelescu,
„colonizarea minţii” (p. 383). Şi ce face un ins colonizat vintilăhorian convins şi convingător, sunt supuse
mental? Îşi denigrează poporul, istoria, cultura. Specific denigrării, dar Dumitru Popescu-Dumnezeu apare în
naţional? La el au dreptul doar naţiunile avansate şi asta miezul paginilor „României literare”.
pentru că ne aflăm în post-naţionalism etnic, aşadar Dimitrie Stelaru a fost pus pe un pat de cuie,
membri ai „naţiunii noţionale, fără popor” (p. 399). metaforic vorbind: atacat în „Lupta de clasă” pentru că a
Cum spuneam în altă parte, tânărul eseist a fost scris Odă pentru Mareşal în „Fapta” lui Mircea Demian,
acuzat de crypto-fascism; Proust-ul comunismului, unde lucra atunci. Un împrumut modest de la Fondul
Vl.Tismăneanu, care a impus prin Raport viziunea sa literar i-a fost refuzat. Dan Deşliu nu-l mai saluta.
nostalgică şi edulcorată asupra stalinismului, l-a Sadoveanu, Cicerone Theodorescu, Jebeleanu scoseseră
persiflat ca pe un soi de „Căpitan”. În criza morală pe „Cuvântul Mareşalului”, pentru sate. N-au avut
care o traversăm, lecţiile de verticalitate sunt înghiţite probleme pentru asta, dimpotrivă, trecând (din
cu noduri sau violent respinse. Platon s-a văzut convingere?) pe baricada stângii comuniste ori
”demascat”, judecat şi condamnat ca reacţionar, închinând condace nu lui Dumnezeu, ci Partidului.
conservator, „momit de sloganuri religios-naţionale”; şi Gyr, Crainic, Vinea au scris articole pe linie la
colivar, ţinând adică de farfuria cu colivă peste groapa „Glasul patriei”, fapt incriminat tocmai de cei care
vechilor naţionalişti „expiraţi”. vegheau la respectarea liniei PCR. Noica, om cu
„Apostolatul în spiritul etnicului românesc” „pension”, puşcărizat 6 ani şi cu DO zece, în lotul cu
(formularea lui C. Rădulescu-Motru) a fost lung şi greu, numele său (condamnaţi: Sergiu Al.-George, Al.
iar M. Platon bine ştie că de-mitizarea elitei adevărate, Paleologu, Dinu Pillat, Arşavir Acterian, Al.O.
cu grija trecutului comun, nu-i de-a bună. Că procesul Teodoreanu, N. Steinhardt) a fost acuzat ca „antrenor de
de distrugere întreprins de risipitorii, deloc puţini, de marxism”, scriind „tâmpenii” cu românească în titlu. În
patrimoniu nu poate fi stopat, măcar încetinit, decât prin ce mă priveşte, şi eu prefer sufixarea cuvântului român
coeziunea celor încă tăcuţi. Tăcuţii cum-se-cade. cu -esc Sună mai… româneşte; dar guvernul e român,
Agenţii de dizolvare invită la nation–bulding, nu românesc.
adică la de-construcţia şi la re-construcţia naţiunii Blaga a fost şi el taxat pentru „un articol de
româneşti, atâta timp cât ea (mai) este. Refuzul lui compromis” în „Contemporanul” (unde Ivaşcu i-a
Mircea Platon e unul ferm. „Micşorăm noi înşine publicat în 15 ani 25 de poezii), reprodus de „Scânteia”.
valoarea trecutului nostru naţional”, constată eseistul. Şi Leonte Răutu îi promisese lui Dorli că va apărea un
culmea este că nesăbuita Lege 217/2015 a fost volum Blaga. Radu Gyr (Demetrescu Ştefan), supus
promovată în Parlament tocmai de un profesor de unei detenţii riguroase în '45 pentru „crime care au dus
istorie, Crin Antonescu. Pierdem cu uitare de sine, cum la dezastrul ţării”, condamnat la moarte în '58 pentru
avertiza în şiruri clare Eminescu (Nu suntem dispuşi a activitate legionară (pedeapsa i s-a comutat în '60, fără
reveni, „Timpul, 30 sept. 1878), „razimul moral al s-o ştie, în muncă silnică pe viaţă) a fost eliberat în '63.
personalităţilor”. Nu şi-a văzut nici un poem publicat, până a murit.
„Oamenii de vocaţie” (tot formularea lui C. Balotă, după detenţie, a scris în „Scânteia” ca să
Rădulescu-Motru), factori de evoluţie etnică, poată publica. Trebuia supus oprobriului public pentru
naţionalişti raţionali şi conştienţi, sunt traşi pe dreapta, că „s-a dat cu regimul”? Am şi eu dreptul, după 13 ani
pe extrema dreaptă, de domnul Alexandru Florian, ca de interdicţie în presa ieşeană, să spun ce cred că merită
fascişti, rasişti, xenofobi, „personalităţile vinovate” fiind să spun: dreapta măsură nu e respectată, câştigând iarăşi
Eliade, Vintilă Horia, Gyr, Crainic, Ţuţea, al căror cult e stânga măsură. Eminescu e blamat ca „protolegionar”
interzis. Şi-n vremea asta, vreme din nou închisă prin (ei, mai greşeşte şi Ion Negoiţescu!), iar Mircea Eliade e
Legea 217, se plânge de mila „marginalizaţilor” de blamat ca legionar de o curăţătoare de ţară, care nu-i ştie
stânga, ca C.I. Gulian, Dodu Bălan, Pavel Apostol, nici titlul corect (De la Zalmoxis la Genghis-Han,
Radu Florian… Dacă, aşa cum pledează domnul Al. coniţă!).
Florian, Vintilă Horia trebuie condamnat pentru Ţuţea e bătrânul legionar, ostracizat ca
„activismul jurnalistic”, considerându-se că „prin fundamentalist conservator, iar Crainic e acuzat de
mesajul său a susţinut regimul Antonescu”, atunci şi legionarism (deşi nici măcar n-a fost legionar) şi de
domnul Florian, cu tată cu tot, ar trebui condamnat fascism corporatist. Ortodoxia, văzută de el ca lege a
pentru că a susţinut regimul dictatorial ceauşesc. A le etniei, nu convine. La moara domnului Al. Florian curge
aminti că taţii lor au fost dacă nu ilegalişti, atunci apă destulă contra lui N. Crainic, arestat în '47 tot pentru
kominternişti (cazul Radu Ioanid: tată ilegalist, mamă – „crime de dezastrul ţării”. I-au oferit zile aliturgice, de

3
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
post aspru, iar Crohmălniceanu, în timp ce se hrănea „soră cu româna”, l-a lăudat pe lingvistul Marr, ca apoi
copios la Capşa, l-a ocărât, în Amintiri deghizate, că a să se dezică de Marr, după evanghelia Iosif
cedat, de foame, gardienilor, visând la coşul hristic cu Vissarionovici. Celălalt Petrovici, Ion, ca ministru
fărâmituri de pâine. („Recunosc, mie mi-a plăcut să fiu ministru”) al Culturii
Voiculescu, un fundamentalist ortodox? Blândul Naţionale şi Cultelor în guvernarea Antonescu, a
doctor fără arginţi, Vasile Voiculescu, a fost condamnat înfăptuit multe şi bune: a înfiinţat editura Casa Şcoalelor
la muncă silnică şi eliberat, pe moarte, în '63, iar pe (Bucureşti) şi Filarmonica ieşeană. Maiorescian, a
Ovid Densusianu l-au condamnat ca „agent fascist” în comandat statuile Maiorescu, dar şi Conta şi A.D.
'59 la 25 de ani de muncă silnică şi l-au eliberat în '64. Xenopol, din Iaşi, apoi rotonda scriitorilor din Cişmigiu
Soţia filozofului Anton Dumitriu, fiu de ţărani săraci din (24 de statui). În 2 noiembrie '41, a înfiinţat Radio
Teleorman, Adalgiza (Giza), nu l-a recunoscut în iulie Moldova, pentru front.
'64, când a ieşit din închisoare. Nici fiica Monica pe În 30 decembrie '44, Ion Petrovici a fost trecut pe
Dinu Pillat, după 6 ani de detenţie pentru „uneltire lista criminalilor de război. Groza a vrut să-l scape, dar
contra ordinii sociale”. Lui Anton Dumitriu i s-a strigat Iorgu Iordan, atunci ambasadorul României la Moscova,
în presă „Pa, Toni!”. De ce? Pentru că a apărut în seria a reparat „eroarea” lui Groza. La Ministerul Culturii,
scoasă de Editura Eminescu? Nici romanul lui Dinu locul lui Ion Petrovici a fost luat de Ştefan Voitec. L-au
Pillat n-a avut mare noroc la critica de întâmpinare. epurat din învăţământ în noiembrie '44 şi din SSR, unde
Pe Andrei Ciurunga (Robert Kahuleanu) l-au fusese preşedinte de onoare. În '48, a fost eliminat din
condamnat în februarie '50 pentru „activitate Academie, împreună cu Blaga, Crainic, Rădulescu-
publicistică”. Fusese salariat la Ministerul Propagandei Motru, P.P. Negulescu... Şi pentru că Academia se
între '41-'44, scrisese articole şi poezii „cu caracter mutase în puşcărie, a trăit în celulă, la Aiud, cu V.
antisovietic”. Când a ieşit, n-a putut fi decât îngrijitor de Voiculescu, cu D. Stăniloae (fost director al Academiei
local, portar, instalator… Mai apuca să semneze cu Teologice din Sibiu) şi cu avocatul legionar Nestor
Radu Calomfir în „Rebus” şi-n „Urzica”. Ca şi cum n-ar Chioreanu (v. Morminte vii, Ed. Institutului european,
fi fost prea destul, în '58 l-au arestat din nou şi l-au Iaşi, 1992). „Agent hitlerist” Ion Petrovici, cum îl
condamnat la 11 ani muncă silnică pentru că difuzase „demasca” „Scânteia”, în '44-'45? Când Killinger i-a
poezii scrise în prima detenţie. După graţierea din '64, cerut să scoată din manualele şcolare fraza supărătoare
naveta la 10 km de Bucureşti. Făcea contabilitate cu pentru orgoliul german, Petrovici i-a spus că manualele
minus 18 dioptrii. germane conţin pasaje mult mai vexatorii pentru
În '49, Sergiu Dan a fost condamnat la temniţă români: „Să le scoată nemţii întâi”. Şi tot Ion Petrovici a
grea pentru „crime contra umanităţii” şi eliberat în '54. refuzat ca germana să aibă prioritate faţă de franceză.
Dar Marcel Petrişor de ce a stat închis 12 ani (1952- Altfel a fost cu rusa, pe care am fost obligaţi s-o
1964), cu întrerupere de câteva luni, în '56? Romulus învăţăm cântând. După temniţă grea la Aiud ('48-'58),
Vulcănescu, etnolog şi folclorist, sociolog, autorul unui Râmnicu Sărat şi DO în Bărăgan, având Securitatea pe
fastuos dicţionar de mitologie, a fost arestat şi torturat urme 14 ani, a murit pe stradă, în 17 februarie '72. N-a
de Securitate, apoi condamnat într-un proces înscenat. făcut cerere de pensie, n-a tipărit nimic. Două destine
Numai pentru că aparţinea familiei Vulcănescu. Dar Petrovici, fără a fi vreo rudenie de sânge între Emil şi
Emil Manu n-a fost condamnat ca prieten al lui Ion Ion.
Caraion? Şi câţi telemoderatori şi telemoderatoare ne cer să
Traian Chelariu, doctor în psihologie, poliglot, rupem cu orice, dar nu cu regimul comunist! Să preluăm
poet, prozator, a fost exclus din Universitate, puşcărizat ce-a fost bun din doctrină, ca şi cum valorile înalte
şi ajuns, ca eroul lui Marin Preda, la deratizare: pus să româneşti n-ar fi fost împiedicate să-şi împlinească
stârpească şobolani. destinele de scriitori, de filozofi, de sociologi, de
Romulus Dianu a fost arestat în '45 pentru „crimă etnologi. Mai ales de educatori.
de război”, egal 20 de ani de detenţie grea. Pe Ion În plină anormalitate, Mircea Platon caută şi
Dezideriu Sîrbu l-au înhăţat în '58 pentru „agitaţie”, ca găseşte repere ale „normalităţii naţionale româneşti”,
şi pe Marin Tarangul, arestat la o petrecere unde se sperând în „posibilitatea unei renaşteri a elitelor
citise Mein Kampf. Eliberaţi în '63, respectiv '64, în naţional-patrimoniale centrate pe ideea şi realitatea
urma graţierii. Lui Tarangul, într-un proces la fel de rămânerii, a permanenţelor” (lucr. cit., p. 139);
înscenat ca toate celelalte, i s-a pus în cârcă organizarea nicidecum dintre personajele unei false elite, „care nu
unei societăţi numite Hexagon, care protesta contra simte că a locuit, locuieşte şi va locui în România” (p.
abuzurilor regimului comunist. Postsocialist, incriminat 138). Numai că am ajuns o naţiune de şomeri şi de
ca marxist. emigranţi, cum vede limpede tot M. Platon; de
Două destine Petrovici? Slavistul Emil Petrovici a necalificaţi, adaug eu. Ne-am căptuşit, de 28 de ani
fost suit de Groza rector la Cluj, în locul botanistului încoace, cu neprofesionişti. Spune, cu năduf, un
Alexandru Borza. Acest Petrovici (cu altă soartă decât pamfletar, Marin Ifrim: „Grădina Maicii Domnului e
Ion Petrovici), omagiator de Stalin şi de limba rusă, plină de viermi. Ţara e plină de viermi.”

4
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Avem parte de conducători „nemiloşi cu România o biserică şi cum se dă „Bună ziua!”
şi indulgenţi cu ei înşişi” (M.P., p. 165). Datorie morală
la elita politică? Ce le pasă potentaţilor de soluţia Când Patria i-a dat ordin să treacă Prutul
junimistului Petru Th. Missir: competenţă şi onestitate? a pornit la asalt şi tinereţea i-a
E poporul vinovat de starea sa? Nu. Poporul, subliniază fost înmormântată acolo, pe malul abrupt,
Mircea Platon, şi-l aprob, are putere doar „în momentul împreună cu alţi eroi necunoscuţi.
şi pe durata votării” (p. 155). Dă cale liberă noii Puteri
votând şi suportă consecinţele. „Elita reprezintă Opt ani s-a târât prin hârtoapele gloriei,
adevărul unui popor şi îi reprezintă poporului adevărul, opt ani a tot murit pentru Patrie...
atunci când poporul l-a uitat şi decade” (p. 161). Însă Moartea lui avea mereu ochi albaştri!
„Cuvântul nu mai este cuvânt ca odinioară”. Ein Man,
ein Wort e promisiune absolută. „Oameni întregi” A luptat şi în Răsărit şi în Apus,
(sintagma lui N. Iorga) s-ar găsi, cu siguranţă, dar aşa cum a primit ordin...
treptele spre vârf sunt tăiate. Şi iar a murit la Oarba de Mureş, ducând
Îndemnul consecvent al lui Mircea Platon e, pe unsprezece mii de cruci în spate.
parcursul a peste 400 de pagini ale cărţii, acela de a
penaliza anormalitatea. Una dintre ele fiind Când s-a întors acasă, s-a apucat
argumentarea lui Cătălin Avramescu, şef al cancelariei să orânduiască istoria: să dea la animale,
preşedintelui Traian Băsescu, din Un surplus de să are, să semene, să-şi plătească dările
populaţie („Cotidianul”, 12 dec. 2006), cum că România din pensia amărâtă de veteran de război.
n-ar putea suporta o populaţie de 23-24 de milioane şi
că ar fi bine ca românii să plece din ţara lor. Şi câte alte „ Să ferească Dumnezeu ce viaţă am dus…”
afirmaţii bezmetice, ba chiar, cu vocabula lui Eminescu, i-a spus ultimul supravieţuitor de la Oarba de Mureş
netrebnice, nu fac cei pentru care patrie a ajuns horrible unui reporter, înainte de a pleca să se odihnească
dictu. Gata, să ne dezlegăm de ţară, de glie, de neam, ba în cimitirul din sat, în septembrie 2017,
chiar să cultivăm răzbit scârba de identitate! când împlinise 103 ani şi cine ştie câte morţi
Spune Mircea Platon (p. 407): „Distrugerea pe care Patria n-a putut să i le înnumere.
economiei şi şcolii româneşti a fost distrugerea locurilor
unde se puteau impune lideri şi soluţii. Blocajul A fost o înmormântare cu lume puţină...
economic şi educaţional e legat de blocaj conceptual şi
de elite. În lipsa elitelor organice, scoase la suprafaţă de Copaci cu mantalele-n zdrenţe
chiar munca şi piaţa noastre, am rămas cu elita culturală i-au prezentat onorul şi au tras
«aclamată» de ea însăşi”. cuvenitele salve de frunze în cer.
Soluţia nu-i alta decât să ieşim din ameţeală şi din
amorţeala civică. Să ne reconectăm la tensiunea Patria îi va fi veşnic recunoscătoare!
naţională a marilor modele. Altfel, ne risipim şi risipim.

Imposibila întoarcere

Ulise a îmbătrânit
Lucian MĂNĂILESCU pe corabia lunii...

Ultimul erou necunoscut Acasă e oricum foarte departe


şi el nu mai ştie dacă înapoi
Dumitru Şomlea din Miheşu de Câmpie sau înainte.
pleca în zori pe câmp, flămând
de mirosul reavăn al pământului Un ocean de cioburi freamătă
şi muncea până noaptea, târziu. în amintirile lui glorioase
Dar îi ajungea şi atât... şi, undeva, presimte o insulă
pe care debarcă singurătatea...
Primăvara era bogat în fire de iarbă,
vara în cântec de cuc, toamna în ploi Dar nu e Itaca...
de aur şi iarna în gânduri.

Îi mulţumea bunului Dumnezeu


învăţându-şi copii desculţi cum
se face o casă sau cum se zideşte
5
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
întinse, metabolizate, precum în Text, figură,coerenţă
(1987), Semiotică şi poetică (1992), La Terre et l’Écrit
In memoriam: Dumitru VLĂDUȚ (2000), dezvoltând, spuneam,
comparatistă, cu abundente trimiteri.
o perspectivă

Fostul vâlcean (n. 3 martie 1950, la Ciorăşti), cu


RESPONSABILITATEA SCRISULUI studii în cetatea de pe Someş (română-franceză), fixat,
din 1973, în urbea timişoreană, se dovedeşte, aşadar, în
Valorificând editorial o parte din recolta sa tot ceea ce întreprinde, un spirit avizat. El debuta, în
publicistică, întinsă pe vreo patru decenii, Dumitru 1987, cu Teoriile simboliste româneşti, după ce, în
Vlăduţ, un cititor harnic şi serios, de o onestitate fără 1976, intra convingător în peisajul revuistic (v. Orizont,
cusur, ne propunea, odată cu ultimul său volum Cărţi nr. 13/2 aprilie 1976, scriind despre sinteza lui Ov. S.
din două veacuri (Eurostampa, 2017), o selecţie dură, Crohmălniceanu). Ca dovadă, adunând studii risipite în
sub imboldul unei etici scriitoriceşti nicicând diverse publicaţii (de ţinută academică, precizăm), s-a
dezminţită, vegheată – în toate desfăşurările sale – de un aplecat, sintetizator, asupra operei lui Ion Budai-
acut sentiment al responsabilităţii scrisului. De Deleanu. Cartea din 2010 (Noi ipostaze ale literaturii
altminteri, exegetul, cinstind efortul intelectual, lui Ion Budai-Deleanu) încerca a oferi, din unghiul
mărturisea (repetat!) că nu iubeşte critica distructivă ori tematologiei, retoricii şi teoriei argumentării, „noi
comentariul zglobiu, „pe de lături” ori chiar pe necitite! sensuri”, văzând în Ţiganiada o creaţie majoră,
Cum, din păcate, se cam întâmplă. Chiar dacă actul nicidecum o operă muzeală. Era vorba, mărturisea
critic este fatalmente subiectiv, „textul critic – ne autorul, de un „contact stăruitor”, de vreme ce relua/
reamintea pedagogic D. Vlăduţ – trebuie să fie validat reevalua teza de licenţă, susţinută sub îndrumarea Ioanei
de textul obiect”. Iată premisele travaliului său critic, Em. Petrescu, insistând pe binomul nebunie/
respectate cu sfinţenie în contribuţiile hermeneutice, înţelepciune. Oricum, „jucăreaua” lui Budai,
unele reluate, adâncite, cu deosebire cele de stilistică, confirmând că avem în scriitorul ardelean „un mare
poetică şi retorică şi, accidental, stăruind asupra celor înaintaş” (după spusa lui G. Călinescu), lamentându-se
privitoare la analiza fenomenului literar, fără pretenţia de insuficienţa („neajungerea”) limbii, îi procură
de a consemna vitezist apariţiile „la zi”. delicioase similarităţi, plonjând în realităţile româneşti
Deloc întâmplător, volumul se deschide cu un de azi. Precum, de pildă, şi oferta caragialescă, deloc
studiu din 1976, dedicat profesorului G.I. Tohăneanu, vestejită; „cel înţălept, ca să reluăm avertismentul lui
venit de la şcoala stilistică a lui T. Vianu. Or, D. Vlăduţ, Budai-Deleanu, va înţălege”, desigur. Dar filonul eroic-
recunoaşte franc că „marelui slujitor al literelor comic, exploatat cu dezinvoltură aici, citând masiv din
contemporane”, „unul din întemeietorii învăţământului opera ilustrului ardelean, puţin cunoscut, se completează
filologic superior timişorean”, îi datorează multe în fericit, prin insaţiabilitate, cu apropierea altor orizonturi
formare sa ştiinţifică şi intelectuală. Să reamintim aici culturale, Dumitru Vlăduţ „acuzând”, benefic, un
că, prefaţând volumul lui Dumitru Vlăduţ, Poetici ispititor impuls hispanic.
simboliste (1999), admirabilul cărturar G.I. Tohăneanu Cu ani în urmă, descopeream în seria nouă a
nota că autorul, dovedind o curiozitate „nicicând revistei timişorene Banatul (v. nr. 2, 3/1994), sub
ostenită”, nu este un zornic. Observaţie esenţială, semnătura lui D. Vlăduţ, un serial intitulat Spiritul
constatăm, doarece exegetul în cauză, harnic şi riguros, românesc într-o interpretare spaniolă, anunţând –
survolând o bibliografie luxuriantă, deşi a semnat în probabil – această fertilă deschidere. Acolo, D. Vlăduţ
răstimp un şir de cărţi, nu s-a grăbit să bată la porţile recupera o carte a diplomatului Ramón de Basterra (La
Uniunii Scriitorilor. Vădind limpezime şi acribie, un obra de Trajano, apărută la Madrid, în 1921), insistând,
ochi ordonator, topind – într-un larg registru comparativ pe urmele lui Iorga, pentru traducerea ei. Ceea ce s-a
– contribuţii fragmentarizate, opul cu pricina, întâmplat abia în 2010, graţie stăruinţelor d-nei Carmen
dezvoltând teza de doctorat consacrată Simbolismului Bulzan! Ramón de Basterra, convins de excepţionala
poetic românesc, sub tutela aceluiaşi inegalabil misiune a românităţii, cu rol singular, încredinţa
Profesor, „plesnea de informaţie”. Regretatul cercetător, neamului nostru, politicos cu străinii şi prea obişnuit cu
lucrând ani buni (şi rodnici) la Centrul de ştiinţe sociale adversităţile, lovit de nenoroc, o misie înaltă: va reface,
al Universităţii timişorene, a semnat, în timp, alături de prin cumpătare, răbdare, smerenie etc., „Dacia risipită”,
alţi reputaţi contributori, numeroase volume colective, fiind „santinela Occidentului la ţărmurile Mării Negre”.
interesat, de pildă, de Limbaj poetic şi versificaţie în Evident, analistul bemolează multe dintre afirmaţiile
secolul al XIX-lea, I-IV (Metafora, Epitetul, entuziaste din Opera lui Traian, sperând într-o „feerie
Comparaţia, Sintaxa poetică, Simbolul) sau de Stilurile răsăriteană”, după, ce, îndatoraţi ispitei franceze, ne-am
nonartistice ale limbii române literare (în acelaşi secol), edificat „interioritatea”. Mai degrabă, ne-am înscrie
I-V, manevrând, dincolo de eleganţa demersului celor care şi-au îndrăgit ţara „cu deznădejde” (cum
descriptiv, de cert rafinament analitic şi „transparenţă scria, pilduitor, A. Golopenţia, aflat, la studii, în
bibliografică”, un ferm aparat conceptual, sensibil la
codurile normative şi filiaţiile filosofice, cu lecturi
6
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Germania, prietenului H.H. Stahl), având la îndemână,
corectiv, un îndreptar „sănătos”: cel al realităţilor.
Studiul pomenit, reluat şi dezvoltat în
Fragmentarium hispanic (2010), confirma, alături de LUMEA CEALALTĂ
alte şapte articole docte, că francofonul Dumitru Vlăduţ
era un admirator (declarat!) al lumii hispanice. Desigur, ţi se va da ce n-ai voit nicicând
nu se pretindea un „hispanist specializat”, cum, excesiv- ţi se va lua tot ce-ai iubit tăcând
modest, ne prevenea. Dar, aventurându-se pe acest „vast va fi o lume scrisă doar pe faţă
continent cultural”, remarcând ponderea culturală a va fi o lume dreaptă – nu măreaţă
hispanităţii, îi dădea dreptate lui Vintilă Horia,
înţelegând hispanitatea ca „o bază pentru lumea de îi văd de-acum statuile de pini
mâine”, în conflict cu tehnicismul/ pragmatismul anglo- şi voci strămoaşe zgârie-mi cu spini
saxonităţii (deseori, cinic). Fragmentarium îi prilejuia nu amintiri – cât dorul de sfinţenii
savante raportări comparatiste, pensând şi ecouri …pe-aici nu bate niciun clopot de utrenii
româneşti, discutând despre contribuţiile lui Ortega y
Gasset, Dámaso Alonso, Carlos Bousoño ori Ernesto nu-s munţi în lumea care va să vină
Sábato. Evidenţiem, în treacăt, cazul lui Sábato, ai parte doar de ce-ai putut păstra
dezvoltat într-un eseu sclipitor despre identitate şi şi-ai apărat cu sânge şi cu viaţa ta
argentinitate (născută prin hibridare). Or, ca existenţă
luptătoare, Sábato denunţa Umanismul falimentar şi dar cerul tău aici e cer de tină…
invoca matria, în sensul spaţiului ocrotitor al patriei. …să n-aşteptaţi – când trece-veţi ascuns pârâu
Scrisul era pentru acest uriaş gânditor, interesat de îmbrăţişarea-a ce n-aţi văpăiat a grâu…
justiţia socială, o şansă esenţială pentru cercetarea
condiţiei umane, respingând net „ordinele” de la Paris,
ceasul modelor ori „bizantinismul formelor”. Altfel VALS FUNEST
spus, era străin de complexul periferiei, făcând atâtea
victime prin răsfăţ imitativ. Aşa cum ni se întâmplă un vals – un magic vals - trecuta vreme
nouă, repetat, regretabil, vădind în Istorie, cu o vorbă un vals e lumea făptuirilor de pai
dragă lui Budai-Deleanu, o minte „molişoară”. Or, aici e râsul gras – un altul geme
incursiunile în acest continent fabulos, enigmatic, dar toţi momâi: pe mirişti creşte scai…
obsedat de indigenism, repudiind oboseala literaturii, au
continuat cu aceeaşi competenţă şi pasiune, consemnând aţi 'nebunit cu toţii-n valsul deşuchiat
relaţia lui Julio Cortázar, un înnoitor al prozei, cu Musil ce-a trebuit să fiţi – demult voi aţi uitat
(cum o făcea, într-o carte madrilenă, Ilinca Ilian) sau o lume înecată în ocean
exegezele despre „magul realismului magic” (Márquez, valsând schelete-n arbori de mărgean
fireşte), marele columbian, văzând în Macondo „o stare
de spirit”. nu chiuiţi – destul că putreziţi
Ceea ce putem spune în chip concluziv, ochi s-au căscat orbite – ciuguliţi
cercetându-i cărţile, priveşte, cu deosebire, o de peşti de aur – ce v-au amăgit
recomandare: cercetătorul timişorean, grăbit să plece, ar
merita, negreşit, o lectură „de redescoperire”. Într-o cu dor nestins desfrâul v-au momit…
lume grăbită, confuză, asaltată de grafomani, D. Vlăduţ …şi-aici – în fund de bezne scufundaţi
se dovedea, într-adevăr, răbduriu şi temeinic; nu era un ciolane vii: valsaţi – valsaţi – valsaţi…
zornic, ca să reluăm vorbele seducător-meşteşugite ale
lui G.I. Tohăneanu (fost „surugiu la cuvinte”),
dovedind, în armura teoreticianului, „voluptate”
ştiinţifică. Iar volumul recent, referind asupra unor cărţi Adrian BOTEZ
„din două veacuri”, confirmă din plin că, urmându-şi
magistrul, Dumitru Vlăduţ (1950-2018), rânduind
cronologic, cu toată diversitatea lor, un şir de articole, se
mişca într-un larg orizont cultural.
Din păcate, chiar s-a grăbit să plece...

Adrian Dinu RACHIERU

7
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
urmat facultatea de limbi străine – am studiat limba
Irina NECHIT spaniolă şi alte limbi romanice.

Interviu cu poetul Leons Briedis, Riga, Din două nefericiri, s-a născut o fericire
Letonia
– Scriitoarea Maria Briede-Macovei este originară
din Basarabia. Unde v-aţi întâlnit cu ea? A acceptat
uşor să meargă în Letonia, în calitate de soţie a dvs.?

În mod paradoxal, pe noi ne-a apropiat regimul


totalitar. Maria provine dintr-o familie de răzeşi. Bunicii
ei au pierit în 1940, în Gulag, undeva în Vorkuta. La
vârsta de doi ani, a fost deportată împreună cu familia în
1949, în Siberia (în regiunea autonomă Buriat–
Mongolă). Ne-am întâlnit la Chişinău în 1972, iar Maria
a avut curajul să devină prietena şi iubita unui disident
leton, exmatriculat de la Universitatea din Riga. Din
două nefericiri, cum zic letonii, s-a născut o fericire. Am
Leons Briedis: „Cea mai adevărată parte a devenit unul pentru altul o patrie credincioasă. Căci
patriile adevărate ne-au trădat. Numai dragostea nu
sufletului meu trăieşte în Moldova” trădează niciodată. Pe mine şi pe Maria ne leagă
nenumărate fire spirituale care ne ajută să trecem
– Povestiţi-mi, vă rog, stimate dle Leons Briedis, zâmbind prin toate greutăţile.
cum aţi ajuns pentru prima dată la Chişinău?
– Dle Leons Briedis, aţi contribuit la editarea în
În ziua de 24 septembrie 1971, am ajuns pentru Letonia, în clandestinitate, a primei publicaţii de limbă
prima dată la aeroportul din Chişinău. Aveam în bagaj română cu grafie latină, „Glasul naţiunii”, la începutul
doar trei lucruri – tinereţe, curaj şi… un număr de anului 1989, publicaţie care a fost adusă în Moldova.
telefon al lui Grigore Vieru, pe care mi l-a oferit un Cum aţi participat la acest act istoric? Cât de periculos
coleg mai vârstnic, poetul leton Maris Ceaclais. Am era?
găsit în buzunar 2 kopeici şi i-am telefonat lui Grigore
care mi-a răspuns imediat. Aflând că sunt din Letonia şi, Noi am fondat în 1988, la Riga, Societatea de
mai ales, că sunt prietenul lui Maris, Grigore mi-a cultură a românilor „Dacia”. La 15 februarie 1989,
poruncit să iau îndată un taxi şi să vin la el acasă. Iată această Societate a editat, în oraşul Riga, primul număr
aşa, pe neaşteptate, am ajuns „pe un picior de plai, pe o al ziarului „Glasul”, cu grafie latină. Ziarul a fost editat
gură de rai”. De atunci, Grig a devenit fratele meu de în trei zile, la publicarea lui au contribuit lingvistul şi
cruce. De fiecare dată când venea la Riga, în primul filologul par excellence Vlad Pohilă, pictorul/
rând, venea în casa mea, a văzut cum creşteau fiii mei, graficianul Iuri Zavadschi, Maria şi subsemnatul. Dar,
ce fac eu, ce face soţia mea, Maria. ca o ironie a sorţii, numele noastre nici nu sunt
pomenite în ziar. Noi nici nu voiam asta, fiindcă ne
Grigore Vieru, eroul naţional al Letoniei făceam datoria faţă de Moldova, faţă de cultura şi
viitorul Moldovei. Tirajul de 60.000 de exemplare al
În 1988 am tradus şi am publicat cartea „Steaua acestui ziar a fost transportat cu un camion la Chişinău.
de vineri” a lui Grigore Vieru în limba letonă. Iar în Despre acest eveniment a scris imediat presa europeană.
1987 – poezia lui Grig „În limba ta”, tradusă în letonă, a Dar în ziarele din Moscova (Sovietskaja Kultura,
devenit un imn neoficial al renaşterii naţionale din Pravda, Izvestija) au apărut articole în care ziarul era
Letonia, aşa că Grig a devenit atunci eroul naţional al învinuit de „terorism ideologic”, cerându-se ca cei care
Letoniei. l-au publicat să fie „arestaţi” şi „condamnaţi”.
Aş mai preciza că apariţia mea la Chişinău s-a
desfăşurat pe un fundal destul de dramatic, căci în 1970 „Glasul naţiunii”, acuzat de „terorism ideologic”
am fost exmatriculat de la Universitatea din Riga pentru
activităţile mele antisovietice, fără dreptul de a studia Însă această retorică totalitară, plină de ură, care
undeva pe teritoriul fostei URSS. Totuşi am decis să venea din Moscova, a fost nimicită de valul puternic al
încerc în Moldova… şi am reuşit! Cu ajutorul lui libertăţii.
Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Ion Vatamanu, Liviu Mai târziu, Maria a fost corespondentă a ziarului
Damian, Gheorghe Vodă, Vitalie Tulnic, Anatol „Sfatul Ţării”, a colaborat cu Radioul naţional din
Ciocanu şi al multor oameni de cultură din Moldova, am Moldova şi cu departamentul român al postului de radio
devenit student al Universităţii din Chişinău, unde am
8
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
„Europa liberă”. A participat la toate activităţile deci cu nordul Europei, de aceea „plaiul mioritic” al
Frontului Popular din Letonia şi, la 29 februarie 1996, Moldovei se află, din păcate, la periferia interesului
pentru meritele sale deosebite faţă de Letonia, nostru estetic. Dar să fim optimişti! Sper că în viitorul
Parlamentul Letoniei i-a oferit cetăţenia letonă. apropiat să putem restabili contactele noastre pierdute.
Lucrul acesta îl putem face, ca de obicei, cu eforturi
– Cei doi fii ai dvs., Adrian şi Cornelius, au călătorit personale.
în ţara mamei lor?
– Vă mulţumesc pentru interviu şi sper să ne
Adrian, fiul nostru mai mic, a fost în Moldova de revedem la Chişinău!
două ori. Cred că îl cheamă la Chişinău „glasul sângelui
matern”. Mă bucur de asta. Probabil, pasiunea lui pentru
limba şi cultura maternă va fi şi pentru mine un imbold
de a-mi relua drumurile spre Moldova. Mi-e ruşine să
Leons BRIEDIS
recunosc, dar nu am fost la Chişinău din 1991. Dar ce
pot face? Sunt şi eu un fel de fiu rătăcitor al Moldovei.
ÎNTUNERICUL ÎNTUNERICIULUI
Dar sunt foarte legat sufleteşte de pământul Moldovei.
Probabil, cea mai adevărată parte a sufletului meu
1.
trăieşte veşnic acolo. În fiecare noapte, mă gândesc la
A trăi înseamnă a improviza
Moldova, parcă ţin o convorbire poetică cu plaiul
Fără a atinge cu degetele
moldav – izvorul permanent al inspiraţiei mele poetice.
Clapa eternităţii.
– Copiii dvs. scriu literatură? Adrian face şi teatru,
2
inspirat din folclorul român?
Noi cândva ne-am risipit
Din mâneca largă a lui Dumnezeu:
Adrian a ales, parafrazându-l pe poetul spaniol
Fărâmituri la masa de toate zilele a acestei lumi.
F.G. Lorca, cea mai tristă bucurie, aceea de a fi poet. În
2007 a publicat primul său volum, intitulat pur şi simplu
3
„Poezii”. Mai scrie piese, proză, visează să fie şi
Verdele în tăcere
cineast, şi actor. A jucat mai mult de zece roluri în
Sclipeşte pe deget:
Teatrul Dramaturgilor Letoni, precum şi nişte roluri
Inelul meu de logodnă.
episodice în diferite seriale televizate. Acum caută o
ieşire în lume prin intermediul culturilor romanice, deci,
4
prin Moldova şi România. Cunoaşte la perfecţie limba
Negură uşoară şi străvezie:
spaniolă. În curând, va fi publicat primul său roman –
Greutatea căruia o simte
un „roman gotic”, propunându-şi să exploreze căi noi în
Numai seninul.
literatura letonă.
5
“Plaiul mioritic”, la periferia interesului estetic
Sunt mai bătrân ca ploaia,
Sunt mai tânăr ca lanul de grâu:
Fiul nostru mai mare – Cornelius – a debutat
Este Calea de aur.
strălucit ca poet în timpul liceului. Pe urmă, influenţat
mai mult de bunicul său (tatăl meu, profesor de
6
matematică), a studiat matematica teoretică. În afară de
Paparudele de pădure
aceasta, Cornelius scrie eseuri filozofice, face muzică,
Au înflorit, în sfârşit:
manifestă interes faţă de artele vizuale, de designul
Sânzâienele.
cărţilor etc. Împreună cu el edităm revista „Kentaurus”.
Astfel noi, toţi patru membri ai familiei, scriem şi
7
rămânem mereu în suflet poeţi.
Strigătul mut în noapte:
Fulgerul transparent
– Cum poate fi înviorată colaborarea dintre
Sunt abisul sufletului meu.
scriitorii, oamenii de artă letoni şi cei din R. Moldova?

În momentul de faţă, mizăm mai mult pe


contactele personale. Poezia din Moldova, precum şi din
alte ţări romanice, este foarte bine receptată şi acceptată
la noi. Totuşi Letonia are (geografic, istoric, cultural) o
legătură mai strânsă cu ţările scandinave, cu Germania,

9
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Victoria MILESCU
În sine-şi

Ce simplu e construită lumea noastră


ca un castel din cărţi de joc
cu regi înfocaţi, dame de pică,
valeţi înzorzonaţi
purtând arbalete
doar o suflare de vânt mai puternică
şi toată ingineria genetică se prăbuşeşte
ce simplu se construieşte o lume
pe un schelet de peşte
pe două reptile îmbrăţişate
în mijlocul străzii Din era vulpii în cea a lupului
încurcând traficul
deasupra ghearele stacojii de vultur Să trec de frigul de luni
pentru iepurele fără şansă să trec de baricada de flori
ce simplu se construieşte o lume din ochii tăi magici
cu doi pinguini mână-n mână să trec de orele şi secundele
prin zăpada fecundă protejând trăirea omenească
să vadă cine-i mai tare prea intensă
în cea mai lungă noapte polară cu ceasurile rele la şold
inventată întâmpinate cu salve
de o specie fără cap şi coadă sunt ziua de mâine
ce simplu se construieşte o lume de care te sperii ca orice supravieţuitor
din vulcani activi vin încet, onctuoasă, periculoasă
timp de milioane de ani ca orice dragoste veche
din cuburi colorate vin din turnirul
ce distractiv pentru un copil alintat inimilor sfârtecate
să împrăştie cuburile redevenind libere
să dea cu ele de univers spulberându-ne. nimic nu e mai brav decât
să stai împotriva barbarilor
ca un zid, ca o apă adâncă
Bune intenţii unde are loc partida de scandenberg
să arunci o piatră ascuţită
Furnicile îmi urcă pe trup peste umăr
îmi sărută mâinile şi brusc să răsară codrii de argint
vrabia ciugulind literele de pe hârtie să aprinzi luna în plină zi
îmi face bine voi veni într-un car nevăzut
viaţa e plină de bune intenţii cu soarele subraţ să jucăm volei
cum cioburile ridicându-se lent ca tinerii de pe aici
de pe ciment ochii mei te vor fixa cu ace de aur
să refacă paharul cucutei în rama sfinţilor cu puteri secrete
al celui ce pierde prima parte din viaţă mă voi obişnui să respir
pentru echilibrul planetei să petrec cu ploile în spinare
fiindcă cineva trebuie să şi piardă ele nu vor înţelege nimic din jocul nostru
până când soarele va obosi să răsară capătul vieţii fiind încă la început
până când luna va înceta să apună nimeni să ne pedepsească
peste trunchiurile copacilor lungiţi pe ape nici să ne apere...
asemeni poeţilor lăsându-şi în voie
trupurile plutind printre noi Poveste
mărturie a unei abundenţe a lor pe pământ
suspecte uneori... Îmbrăţişarea lor
ocupa toată strada

10
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
maşinile forţau înaintarea în oraşul cu trup de sirenă
oamenii încercau o breşă zbătându-se zi şi noapte
prin braţele acelea uriaşe, încleştate în plasa vieţii cu noduri tari.
înălţându-se până la stelele clipind curioase
au venit pompierii cu jeturi de apă, Prin valuri de flăcări
trupele antitero cu salve
au tras, au tăiat Porumbei fumurii
dar trupul, braţele încolăcite pe linia de centură
creşteau la loc mai puternice de castitate
au pus explozibil a oraşului
să se reia circulaţia, viaţa normală ciugulesc lacrimile
explozia a urcat îmbrăţişarea lor la cer femeilor abandonate.
spre uimirea pomilor, caselor cu oameni oneşti
ce aşteptau să vadă cum
se termină povestea de dragoste...

În fiecare joi Rondelul ploii

Ea se face frumoasă Orașu-i pustiu și doar visătorii


îşi ondulează părul, îmbracă un taior strâmt Aud cum cântă pe-o singură strună
îşi pune clipsuri Ploaia ce-a șters din tablou trecătorii,
are grijă de ceaşca de cafea fierbinte Turnând abundent culoare comună.
să fie pe masă
când el deschide uşa înfrigurat Casele cântă în ritmul viorii,
să-l întâmpine aburul cald, vanilat Picuri de gri monoton se adună;
ridicându-se din ceaşca de porţelan de Bohemia Orașu-i pustiu și doar visătorii
el se face comod în scaunul tapisat Aud cum ploaia le cântă pe-o strună.
îşi deschide servieta, scoate registrele
pregăteşte chitanţierul E pânză gri întristând privitorii?
ea apare în cămăruţa de la subsol Coardă din care tristețea răsună?
la ghişeul unde vin locatarii În ploaie apar și dispar, iluzorii,
să-şi plătească întreţinerea pe luna în curs Regrete de-o clipă, visare nebună...
ei fac mereu scandal Orașu-i pustiu, știu doar visătorii...
că plătesc prea mult pentru gaze, apă, căldură
că nu mai au bani, restanţierii Rondelul pârâului
sunt ameninţaţi cu evacuarea, acum, iarna, în ger
ea le zâmbeşte cu înţelegere Pârâul se duce alene la vale
şi ea are o pensie mică dar se descurcă Şi lasă pietrişul şi doina şi spinii,
îşi aprinde o ţigară subţire, fumul se înalţă Fuioare de ceaţă coboară agale
pe sub masă vin de obicei şobolanii, motanii Punând sub cortină stejarii şi pinii
să se încaiere
el îşi cufundă capul cu chelie întunecată E trecere lină, perenă, e cale
în hârtii, tastează în laptopul scump, zâmbeşte Spre zări nesfârşite, spre marginea lumii;
cine ştie ce vede el acolo... Pârâul se duce alene la vale
Şi lasă pietrişul şi doina şi spinii,
În ce lume minunată trăiesc
În praguri, umflat, cu tumult se prăvale,
Lumina soarelui este gratis Dar şesul îi pune capăt pornirii.
ploile vin gratis Zăvoaie-şi reflectă imagini banale,
ninsoarea cade cu acelaşi altruism El veşnic reflectă imaginea lumii.
croieşte pârtii pentru inima veselă Pârâul se duce alene la vale…
trandafirii îmi cer doar
câteva picături de sânge pe ghimpi
în schimbul parfumului lor vechi şi tainic Nicolae Bratu
moartea vine aici numai
după ce trimite câteva scrisori
unele ajung, altele nu

11
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
puternică în rândul eroilor din 1916-1919, a căror jertfă
Ioan DĂNILĂ susține verticalitatea neamului nostru.
– O idee enunțată de dumneavoastră la
colocviul de azi, idee care pe mine m-a pus pe gânduri,
Interviu cu Mihai-Dan este aceea că asistăm la o degradare a conceptului de
CHIȚOIU *:
valoare locală și în ultima instanță de valoare națională.
M.-D. C.: – Se ştie că românul este în primul rând
„A comemora evenimente și a prețui locuri în care
legat de locul lui, nu ca o chestiune generală, ci ca una
oameni de început au clădit modernitatea românească
concretă, particulară. El vrea să ştie că acesta este
înseamnă, în fond, refacerea identității noastre
pământul lui, pădurea lui și așa mai departe. Or
colective”
tendințele acestea de globalizare au creat inițiativa sau
imboldul de a cerceta și alte spaţii, la întâlnirea dintre
Orient şi Occident. Aşa s-a ajuns ca românul să fie
interesat și de alte locuri, din alte țări, dar în măsura în
care o face, se iveşte şi riscul de a-și pierde puțin din
ceea ce este al lui sau măcar de a ignora posesiunile.
Astăzi însă cred că asistăm la mișcarea inversă: după ce
românul, postrevoluţionar, a avut șansa de umbla, acum
începe să înțeleagă că trebuie să-și caute rădăcinile. În
consecinţă, cred că suntem datori să găsim acele aspecte
care cu adevărat contează, traduse prin refacerea unei
noi structuri de identități, în primul rând culturale.
– Cu o asemenea pledoarie mergem către
subiectul fierbinte al discuției noastre: Casa „Vasile
Alecsandri” din Bacău. Ați semnat adineauri apelul
privind salvarea acestui monument istoric. Motivaţi, vă
– Stimate domnule profesor, acum câteva minute rog.
ați pledat aici, la Târgu-Ocna, într-un context M.-D. C.: – Am făcut-o pentru această idee de
comemorativ (Centenarul luptelor din Primul Război continuitate, pentru ceea ce numim tradiție în spațiul
Mondial), pentru ideea de identitate națională, care începutului de modernitate și al modernității românești
comportă unele nuanţe mergând până la sinonimia cu în general. Aportul a fost al intelectualilor, oameni care
conceptul de patriotism. au sintetizat într-un mod cu totul special idealurile
Mihai-Dan Chiţoiu: – Este o chestiune de o majore ale românului. Le-au formulat într-o expresie
complexitate specială ceea ce numim identitate culturală, pentru că modernitatea noastră trece prin
românească, de vreme ce noi avem o formă de identitate cultură. Iată, Târgu-Ocna şi județul Bacău în general, ca
cu caracteristici cumva unice. Eu am participat recent la și alte locuri, au fost marcate de prezența și de
o conferință internațională care a avut ca temă evoluția activitatea unor militanţi care au creat România
interesantă și oarecum neașteptată a noului naționalism, modernă. Vasile Alecsandri este unul dintre cei care au
pentru că atât în spațiul american, cât și în cel european contribuit substanţial la această prefacere pe care, până
și în anumite zone din Asia, a existat o mișcare contrară în 1916, România a cunoscut-o ca un început istoric.
la ceea ce numim globalism sau tendință de unificare a Apoi, sigur, a continuat-o generația de intelectuali
tuturor valorilor și identităților în identitatea globală. Or interbelică. Rezultă că a comemora evenimente și a
aceasta ține de niște evenimente complexe, care vor prețui locuri în care oameni de început au clădit
trebui analizate şi în spațiul românesc. Sigur că noi ne modernitatea românească, viețuind aici și gândind la
punem acum întrebări în încercarea de a ne regăsi viitorul ţării, înseamnă, în fond, refacerea identității
criteriile de identitate, mărcile noastre. Evenimentele de noastre colective.
* Prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-
acum o sută de ani, de la Primul Război Mondial, ne
Politice a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
aduc aminte de o generație care a avut în mod special (Târgu-Ocna, 11 aug. 2017)
această percepție a valorilor românești. Este vorba mai
degrabă de o atitudine înnăscută și nu neapărat de una
promovată prin școală, pe care o aveau oamenii din
generația 1916. Trebuie să o numim în continuare *Transcriere: stud. Ionel Dobreanu, Facultatea
patriotism, deși cuvântul poate părea nepotrivit. În orice de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău;
caz, ideea aceasta de a avea anumite simțăminte bazate activitate în cadrul practicii de specialitate
pe valorile native, pe care generații și generații le-au
cultivat într-un mod mai puțin explicit, a fost extrem de

12
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Cu trup sculptat în raze de-aurore,
Mihai MERTICARU Un poem de Rabindranath Tagore
Ce-ajută clipa un secol să țină.

Alai de primăveri multicolore


Și câmpuri de flori la tine se-nclină,
Să-ți întărească esența divină,
Dar și apetența spre ars amore.

Curg dinspre fire valuri de dorințe,


Arderi cumplite topite-n sintaxă
De flăcări violete și credințe,

Nimeni, fericirea, nu ne-amenințe!


SONETUL ÎNTÂLNIRII NOASTRE Iubirea, a Universului axă,
Inimi două,-n sublimă parataxă.
Îndată ce te-am zărit, de retină
Mi te-ai lipit pentru o veșnicie, SONETUL UNEI PROPUNERI
Balsam pe rană de-a pururea fie,
Dor și dezmierdare caldă, calină. Izvor și candelă de izbăvire,
În care zări, mai sigur, să te caut,
Ți-am așezat zâmbetu-n panoplie În care dintre mări mă vezi argonaut ?
Ca-n grele momente să mă susțină, Răspunde-mi dacă mă mai vrei de mire!
Convins că n-ai să-mi găsești nicio vină,
Că ți-am răpit atâta bogăție. Chiar nu-mi auzi cântările de flaut?
Mă mai aștepți cu plinele-ți potire?
Speranțele mele-s pline de soare, Mai luminezi răspântii de uimire
De toate ale universului astre, Ori te-ai îndrăgostit de domnul Plaut?
De tenacitatea celor izvoare
Nemângâiat sunt îndestul de viață,
Cu unde cristaline, scânteietoare. Cu-a ta tăcere, de ce mă biciuești?
Miriadele de flori din glastre Cât mă mai lași să rătăcesc prin ceață?
Marmorează clipa-ntâlnirii noastre.
Hai nu mai fi așa de șugubeață!
SONETUL UNUI SECRET Un sincer răspuns trebuie să-mi găsești,
Altfel, ieși-vei din cartea-mi de povești!
Pe scara de aur, urcă până la cer,
Găsește secretul să ne îndrume SONETUL REVIVISCENȚEI
În visul care-i fereastră spre lume,
Cutează să ne fii brav timonier, Ardem îmbrățișați în vâlvătaie,
Ne răcorim într-un crater de vulcan,
Condu-ne spre un univers anume, O altă Isoldă și un alt Tristan,
Unde toți dăruiesc și nimic nu cer, Aceeași dorință-n rărunchi ne taie.
Invers ca într-o piesă de Molière,
Contrazicând cele mai vechi cutume! Amoru-nfige pumnalul, un tiran,
În carne, se preface în văpaie,
Coboară iute în eul din tine, Iubirile lumii-n noi se-ntretaie,
Scoate de-acolo comoara totală, Sporesc și se întețesc tot mai avan.
Poemul cu irizări diamantine,
Secundele, ruguri mult mistuitoare,
Și scrie-ți visările cu aldine ! Ziua, oceanul de dulce otravă,
Povara-ndoielii, poart-o cu fală, Noaptea-și face cuib în rana ce doare,
Din orice cuvânt, fă o catedrală !
Exultă patima ruptă din soare.
SONETUL SUBLIMITĂȚII Oricât ne este firea de firavă,
Zilnic murim și înviem din lavă.
Ai răsărit din tainică lumină,
13
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018

Ovidiu BUFNILĂ
Romanță
Cerul emana un puternic miros de gaz metan,
scoicile aveau culoarea petrolului, iar noi înfulecam
scrumbii afumate şi ne credeam nemuritori. Adunam
crabi în coșuri de nuiele şi povesteam cu naivitate cum
peştii nopţilor fără lună se topeau prin văzduh.
Era un anotimp al împotrivirilor. Un boxer, care
înghiţise o sută de somnifere, nu murise, el hoinărea
prin visele noastre, îmbărbătându-ne. Morţii nu erau
morţi, ci vilegiaturiști înamoraţi de real. Săream pe Şlepurile lăsau pe apă dungi înspumate,
fereastră când ne puneau să dormim şi minţeam cu pescărușii zburau de colo-colo, urmărind un sâmbure de
pasiune când ne cereau stăruitor să le spunem furtună. Din ascunzătoarea sa mirosind a scorţişoară şi a
adevărul. Aruncam, în chiuvetă, pe furiș, untura de piper, Bebe-orbul ne strigă înfricoşat:
peşte. Ne hlizeam, dinamitând ceremoniile. Ne scobeam — Cerule, e chiar mama mea!
în nas, sublimând gravitatea. Ne bărbieream cu răbdare Dar mama lui murise pe vremea când uriaşul
cele câteva fire de păr ce ne creşteau pe faţă. Ne pește-de-sticlă eşuase pe ţărm. Boxerul tocmai înghiţise
înconjuram de obiecte. Unele dintre ele se arătau docile, o sută de somnifere şi alerga prin visele noastre după
altele, înşelătoare. Sub umbrela frumos colorată a iubita lui. În zori îşi umfla pieptul şi lovea aerul cu
gândurilor noastre, unele dintre ele prindeau viaţă, pumnii lui ca două pistoane. Spunea:
altele, dimpotrivă, se metamorfozau graţie unor forţe — Acum am găsit într-adevăr ceea ce căutam.
exterioare nouă: vântul, apa, focul. Lipeam, pe tapetul N-am aflat însă niciodată ce anume.
violet al camerei, fotografii cu automobile de formula Razele soarelui pătrundeau prin ferestre,
unu şi jucam cu deznădejde tot felul de roluri. schimbând forma lucrurilor. Aşa cum strălucirea
Cuceritorul, Răzbunătorul, Melancolicul! Şi toate uriaşului peşte-de-sticlă ne schimbase vârstele.
încercările noastre erau străbătute de un soi de — Luaţi seama, ne-a strigat Bebe-orbul, e de fapt o
teribilism. Ce altceva decât revolta împotriva acelei corabie!
forţe universale care ne obliga să creştem în fiecare zi! Când au venit camioanele de la fabrica de sticlă,
Bebe-orbul spunea: cerul se înroşise şl se pornise vântul.
— Cerul e roşu. O să fie vânt. Șoferii de pe camioane aveau răsuflări greoaie şi
Cerul însă era limpede şi soarele strălucea. ghete murdare de păcură. Pentru că nu voiam să le dăm
Avioane, insecte, păsări se avântau prin văzduh. Sângele peştele-de-sticlă, ne-au alungat de pe plajă, aruncând
clocotea năvalnic în trupuri. după noi cu pietre.
După astfel de zile, urmau nopţi peste măsură de Sticlarii au topit peştele în creuzetele lor. Noi
călduroase în care dormeam în hamac. Bebe-orbul stăteam lipiți de gardul de sârmă al fabricii şi trăgeam
alerga însă pe Strada Mare şi striga ca din gură de şarpe cu praştia în portar. Portarul se juca, râzând, cu cioburi
că plouă cu găleata. Era o nouă minciună de-a lui, o de sticlă. În război i se înfipsese o schijă în trup. Se
împăcare unilaterală cu unele adevăruri incontestabile lăuda:
ale lumii. Aceste adevăruri, se ştie, sunt ascunse cu grijă — Hei, auziţi motoarele submarinului care se mişcă în
de poeţi. În versurile lor luna, personificată, poate adâncurile mele?
pierde un bărbat în vâltoarea mării. Vulcanul este de Dar marea nu era pe placul lui. Nici peştii, nici
fapt o inimă uriaşă, iar vântul, răsuflarea pământului. sirenele. El iubea avioanele şi zborul păsărilor. Nouă
Pe vremea aceea scriam în taină versuri despre ne-au dat lacrimile şi i-am făcut tot felul de semne
ploile de pe Strada Mare şi despre figura legendară a necuviincioase.
celui mai vestit boxer din port. Boxerul avea tatuată pe Ne-a spus :
piept o sirenă şi se lua la întrecere cu hamalii din docuri. — Peştele vostru e o delicatesă. M-am înfruptat cu
Femeia pe care o iubea se plimba dimineaţa pe plăcere din el!
dig. Marinarii fluierau după ea şi-i făceau semne cu Și-a deschis apoi umbrela şi s-a ridicat în văzduh.
beretele lor. Cum o auzea, Bebe-orbul o lua la fugă şi se Stătea aşa, suspendat şi râdea şi striga că găsise
ascundea printre lăzile cu mătăsuri aduse din Extremul într-adevăr ceea ce căutase.
Orient. N-am aflat însă niciodată ce anume. Umbrela i s-a
Sirenele vapoarelor scoteau sunete prelungi. închis brusc și el a căzut la pământ spărgându-se în mii
de cioburi.
Pe poarta fabricii tocmai ieşea un camion încărcat
14
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
eu oglinzi. Oglinzile erau ambalate în talaş auriu şi în TEXTELE TRIMISE trebuie să fie ORIGINALE și să
ele puteai citi prezentul, trecutul şi viitorul. nu fi fost publicate până la data premierii, 07.07.2018.
Privind însă vitrina magazinului, inundată de PERIOADA DE ÎNSCRIERE PENTRU SECȚIUNEA
soare, Bebe-orbul ne strigă o nouă minciună de-a lui: MANUSCRISE ESTE: 08.02.2018 – 08.06.2018 (Data
— Nu vă lăsaţi înşelaţi, sunt de fapt peşti adevăraţi! Poștei).
Am scotocit prin sertare, ne-am vândut Se vor acorda următoarele premii pentru fiecare
bicicletele, baloanele, puştile cu aer comprimat, secțiune:
patinele, praştia, ghetele de box, avioanele de hârtie şi Premiul I, Premiul II, Premiul III, Mențiune. Se va
tot ceea ce, până în momentul acela, ne ferise de o acorda și Trofeul Festivalului, concurentului care va
puternică criză de identitate. întruni cel mai mare punctaj în urma jurizării. De
Ne-am cumpărat oglinzile şi am alergat pe dig. asemenea, juriul și organizatorii vor acorda și diplome
Bebe-orbul pescuia şi cânta cât îl ţinea gura. Ne-a privit speciale. Premiile vor consta în bani, diplome și cărți.
cu nedumerire : La secțiunea VOLUME PUBLICATE vor participa
— Când s-au întâmplat toate acestea?! lucrările tipărite în perioada: ianuarie 2017- mai 2018.
Scoicile aveau culoarea petrolului, cerul emana Lucrările se vor trimite în două exemplare până la data
un puternic miros de gaz metan, iar noi înfulecam de 01.06.2018, pe adresa menționată, cu specificația
scrumbii afumate şi ne credeam nemuritori. „Pentru concursul de volum”. Volumele destinate
concursului nu se restituie, ele intrând în fondul de carte
al Bibliotecii Orașului Geoagiu.
La această secțiune se vor acorda următoarele
premii: Premiul I, Premiul II, Premiul III, Premiul de
FAPTE CULTURALE debut, Mențiune. Premiile vor consta în bani, diplome și
cărți.
Concurenții pot participa la toate secțiunile concursului,
Regulamentul Festivalului Național de FĂRĂ RESTRICȚII.
Poezie Satirico-Umoristică Materialele vor fi trimise pe adresa:
„Ion Budai Deleanu” Cenaclul Literar „Ion Budai Deleanu”, Str. Calea
Romanilor, nr.112, C.P.335.400, Loc. Geoagiu, jud.
Ediția a VIII-a, 06/08.07.2018, Geoagiu, jud. Hunedoara. Hunedoara, cu specificația „Pentru Festivalul Național
de Poezie Satirico-Umoristică „Ion Budai Deleanu”,
Primăria, Consiliul Local și Casa de Cultură ,,Ion ediția a-VIII-a, Secțiunea…
Budai Deleanu” a Orașului Geoagiu, organizează în Relații suplimentare se pot obține la telefon: 0732/
perioada 06 – 08.07.2018 cea de-a opta ediție a 11.47.83 (persoană de contact Șimonați Claudiu
Festivalului Național de Poezie Satirico-Umoristică Nicolae).
„Ion Budai Deleanu”. Cu această ocazie se vor La concurs pot participa scriitori de peste tot din
desfășura următoarele concursuri pe secțiuni: țară, membri sau nu ai Uniunii Scriitorilor din România,
I. Secțiunea POEZIE SATIRICO - UMORISTICĂ: la Ligii Scriitorilor din România sau ai altor Asociații de
această secțiune se vor trimite un număr de trei poezii Scriitori.
cu temă liberă. Sunt acceptate toate speciile aparținând ATENȚIE!!!
poeziei satirico-umoristice: sonet, rondel, fabulă, Cei care vor înscrie texte care nu le aparțin sau
parodie, pamflet. părți copiate, vor fi descalificați din concurs.
În cadrul acestei secțiuni, EPIGRAMA nu va fi Organizatorii pot de asemenea să descalifice oricare
luată în considerare. concurent care nu dă dovadă de bun simț, respect și
II. Secțiunea VOLUME PUBLICATE: la această decență în comunicarea cu organizatorii, coordonatorii
secțiune se vor trimite două volume din fiecare specie a de proiect, juriul etc.
genului satirico-umoristic (poezie, proză, antologii, Înscrierea în concurs reprezintă dovada acceptării
albume de caricature, etc.). termenilor și condițiilor festivalului și asumarea
IMPORTANT: obligativității respectării lor!
Pentru secțiunea: POEZIE SATIRICO- PRECIZĂRI SUPLIMENTARE:
UMORISTICĂ, creațiile se vor trimite în câte trei Câștigătorii concursului vor fi anunțați telefonic
exemplare, tehnoredactate computerizat și însoțite de un sau prin e-mail în timp util, urmând să confirme
motto. În alt plic separat se vor trece datele prezența. În cazul neprezentării la festivitate premiile se
participanților: Nume și prenume; Adresa exactă: redistribuie. Cheltuielile de cazare și masă pe perioada
localitatea, strada, numărul, blocul, scara, etajul, desfășurării evenimentului vor fi suportate de
apartamentul, județul, codul poștal, numărul de telefon, organizatori. Costurile de transport vor fi suportate de
faxul, e-mailul. fiecare participant.

15
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
„Eu, Poezul!“

Cenaclul „LIRA 21” mirări

eşti atât de frumoasă!...


Prezentare și grupaje realizate de
ca un poez din veacul XXI
Cristina ȘTEFAN rămas neterminat
în mintea scribului scrijelitor
în pielea ta
Gabriel GHERBĂLUȚĂ
via dolorosa

pasărea asta are mintea vrăjitorului în gheare


pe acelaşi perete soarele a devenit o baltă aurie
care se prelinge prin crăpăturile unei zugrăveli
îmbătrânite
ca un rimel care sapă şanţuri pe obrazul boţit al bătrânei
prostituate
pasărea asta a răstignit povestea pe lemnul cioturos
al cumpenei cruce
acum o păzeşte până la sosirea unui christ
care îi va lua locul
acolo pe lemnul acela cioturos
în care cuiul intra mai uşor
decât în palme

Născut la Galați, în 1956, profesor la Liceul drumul nu se mai termină


industrial de marină, colaborator la revistele DIALOG, şi pasărea asta nu mă mai recunoaşte
ANTARES, revista centrului cultural DUNAREA DE
JOS, Negru pe Alb, Școala Gălățeană, Axis libri, Doamnă,
Oglinda literară, Sintagme literare, Convorbiri Literare Mai lasă-mi puţin timp
A publicat versuri în antologiile: Infinitul iubirii, Doar atât
Suflet Românesc, Ceasuri de mătase, Roşu Mocnit, Cât umbra mea
Poemia, CarTe Diem. Să-şi poată număra
Mentiune la concursul de poezie, Adrian Păunescu, Literele
2014
Autor al volumului Labirint din doi în doi, ed secundele mele au gura astupată de ploaie
Inspirescu, 2013, împreună cu Daniela Toma şi al lumina nu-i pe apă clepsidra-i înecată de şuvoaie…
volumului Maestrul şi JumătaTe de Lebădă, ed. Agol,
2014, in colaborare cu Doina Roman. o lună neagră ademeneşte căldura unui soare gol
Autor al volumelor: Lasă-mă să te iubesc, ed. sinucigaşii din seara asta au feţele mânjite cu nămol
Rovimed Publisher, Dumnezeu a pus semafoarele la o
distanţă de două săruturi între respiraţii, ed. Măiastra, îmi dai o floare ruptă din curte cu o mână tremurătoare
2013, Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit?, ed mirosul crucii umbră –un cui în carne-ntodeauna doare
Rovimed Publisher, 2014, al volumului de sonete
Despre cub şi iernile din el, ed Agol, 2015. La ed. anghelii tăi ţin azi aghiazma-n palmele întinse
Bookmasters, 2016, volumul de versuri Femeii în secunda cade în noroi mereu cu aripile prinse
galben. In 2016, Bestiarium vocabulum, Ed. Tracus
Arte, București. Ziua în care mor apele și Oniropolis la signum
editura Pim, Iasi, 2017
Realizator de emisiuni culturale la Radio Galaţi şi o clipă, fluviul şi-a găsit izvorul
Radio Vocativ. în palmele tale
Formator internaţional de teatru forum, instructor al atunci şi lumina s-a născut tot acolo
trupei de teatru Na Belea!, a liceului de marină Galaţi. fluviul şi lumina în aceeaşi casă
căuşul palmelor cu forma inimii tale
iar eu, scepticul cu nume de arhanghel am văzut semnul
şi lumina, fluviul şi palma căuş

16
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
au săvârşit botezul…

iordanul? Marius NIȚOV


picătura de aghiazmă din sufletul poezului (Timișoara)
nouă

şi atunci am îngenunchiat înaintea ei


şi cu ochii în pământ am implorat-o:
urcă principessa în caleaşca asta
trasă de pescăruşii care te cunosc şi te iubesc
urcă şi treci falnică pe domnească
tu lescăruşa principessă a lor
preoteasă a tuturor pohemelor născute de un fluviu
care nu va curge niciodată prin siberii
ci doar prin inima veşnică a cuvântului
urcă şi treci falnică pe strada domnească a pohemei!

scrisoare de pe malul iernii Studii: Universitatea de Vest- istorie. Lucrez de peste


două decenii în cultură, sunt inspector de specialitate,
astăzi am fost liber istoric, prozator, poet, pictor, grafician şi sculptor.
atât de liber încât aş fi putut să-mi iau oraşul cu mine Scriu Monografia oraşului Gătaia, Am masterat în
şi pe tine aş fi putut să te iau istorie şi cursuri de specializare în biblionet şi alte
pentru că eram atât de liber! activităţi culturale.
să mergem cu toţii pe fundul fluviului
că nu a îngheţat încă Vis prin viscol
şi să ne închinăm împăratului peşte
într-o zi luminoasă şi friguroasă de marţi Pe strada asta pat întins sub lampadare
eu, tu, oraşul şi poezul acesta de dragoste cu aşternut schimbat de aseară
închinat ţie mi-e gândul la o sfântă îmbrăţişare
(chiar dacă nu pare, acesta e un poez al dragostei e frig iubito printre oameni de zăpadă
de tine, de oraş, de poezuri) dar ei zâmbesc prin ger şi ascultă-n căderi de ţurţuri
cum trece un an
p.s. ştiu! iar vor strâmba din nas cei care nu cunosc şi viaţa lor doar un sezon
termenul
dar mai ştiu că eu, tu, oraşul şi împăratul peşte eu tot mai sper ne vom vedea în iarna asta
nu o vor face şi nici măcar poezul într-un hotel de gheaţă la o intersecţie
sau poate la adresa ta
îmi vei deschide uşa larg
fără să ştiu că locuieşti aşa aproape

iar noi vom fi curentul cald


prognoza răsturnată-n noapte
un semn de primăvară timpurie

Cuget, mai exist

o nu se poate aşa
toate au sens inclusiv trecerea asta
prin pântecul otrăvit al ceasurilor
la care am renunţa prea mulţi dacă
nu ne-ar fi teamă de adresa necunoscută

aşa se cade să murim de râs


sau sărutând chipul dorinţei
în oglindă
până când buzele lipite ne-ar scoate
17
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
din locuinţele ferecate cu o mie de griji
ajungem din weekend în weekend Sfârşit de iarnă
la capăt sătui până-n gât
draga mea mă întrebi de ce scriu
n-am schimbat nicio compoziţie afară ninge vreau să-ţi trimit un fulg
din structura de piatră beton oţel sticlă nu nu-l sărut se va topi
nici din concepţii ceva am pus un vers alb
cum am trece pe lângă alt tren dar tu ştii că te port peste tot
în viteză te-ai aşezat cu tâmpla pe linia vieţii
neobservând îţi aud gândurile dorinţele
pot să vin pe jos până la teatrul anotimpurilor
şi atunci rămâne intrarea în să-ţi prezint ultimele fragmente de iarnă
marea dragoste de negare încă un aşternut alb
nu ne vom descălţa pe noua zăpadă
doar aşa supravieţuirea am să-ţi sărut picioarele
printre deşeuri filosofice religioase vei face următorul pas pe buzele mele
fără să mai căutăm răspuns în zadar prind în palme dansul ultimei balerine albe
în puşcăria asta de maximă securitate
cu istorii din spirit ecologic Naşterea lui Iisus

unde se uită prea repede chipul lui Iisus din poveştile bunicii
sau nu se învaţă într-adevăr nimic din cuvintele ei blânde
se înălţa în gândul meu
Virtuozitate din altă sferă într-o lumină
îmi ieşea din creion ca o întrupare
m-ai acordat cu răbdare, în pagina imaculată oglindită
înalte şi joase trăiri peste requiem-ul lumii din mâna mea se năştea chipul sfânt
prin adânc îmi trec să însemne în ovalul cald al feţei
dragostea, marcă valoroasă a începuturilor ochii largi ca să cuprindă cerul
adânc gravată în aura trupului. barba aranjată într-un semicerc
şi duc un mod de izbăvire, părul auriu răsfirat pe umeri
triumf i-aş putea zice aveam impresia că Dumnezeu Tatăl
prin bezna pierderii, în hotărârea lui înţeleaptă
proba căderilor fără plasă se coborâse în mine
ca un acrobat cântând la vioară, pentru a-i pregăti venirea fiului său
care-şi inventează mult timp l-am creionat pe Iisus
pe calea îngustă născut din cuvinte blânde
drumul spre altă viaţă. şi mărturisesc
câţi vor cunoaşte în mine semnul tău? în mine e linişte
nu pentru că au trecut trupurile mele tinere
Weekend aerisit ori am devenit apostol
când durerea despărţirilor m-a brăzdat
Ce fac în timpul liber pregătindu-mă pentru viitoarea recoltă
priveşte-mă cred că s-a făcut un loc
în afara impresiilor sumare un adăpost luminat
nu crede altceva despre mine unde aştept cu adevărat Naşterea lui Iisus
am nevoie de spaţiu liber spre cer
conduc exerciţiile de înviorare ale celor puţini Pe cale
ce şi-au călcat pe umbră
până una alta ne pregătim ascensiunea M-am otrăvit cu versuri și nu mai vreau să scriu,
nu mai rezist e o tragedie de clipe ce nu pot să treacă,
altfel m-aş sufoca legat de o pauză dureroasă poate mai pierd,
până când întregul mecanism al rolurilor porneşte eu știu?
jocul de scenă stupid De fapt, nici timpul nu mai are în oase versuri,
la fel vom zâmbi presaţi sub un moment otrăvitor e doar un schimb de replici: cât ți-am dat, ți-am luat
mă tem că nu înţelegi din ani,
ai să mă inviţi la teatru pragmatica îndeletnicire fără sfârșit se pare.

18
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Mai bine fac un semn în gând și cred,
atât. muguri
Să nu împart himere tatuate în frunze,,
nici drumurilor iluzia că sunt prea departe… era căzută la pământ
să tac, să nu mai scot un strigăt inutil. în rochia ei de culoarea laptelui
Am altoit prin brațe anii tăi și sufăr doar părea că-l îmbrățișează
multiple nașteri, îmbrățișări, săruturi până târziu pentru ultima dată
în noapte și apoi visând o altă zi cu urmele desculțe, degetele-i erau înfipte-n crăpăturile aride
voi alerga spre poarta noastră, scormonind după rădăcini
cu rustica intrare, târându-se-n coate
pe sub ramurile mărului de acasă părea o lebădă pe ape
să-ți fiu... genunchii-i pictau ultimul drum
pe șevaletul universului sacru
când nici o mână nu a coborât s-o ridice
pântecul i-a fost despicat cu o gheară
Ana PODARU mâna a intrat în interiorul ei și a smuls tot
de la alfa la omega
un oftat prelung a cutremurat altarul sufletelor din jur
din care s-a prelins mir peste trupul ei
candele ardeau clipele
moartea fugea într-un picior urlând ca un lup hăituit
de fumul ce se ridica din cățui
ochii ei se agățau de baierele cerului
în timp ce trupu-i ostenit sorbea esența lutului sfânt
a plouat, a nins și iar a plouat
fulgere și tunete s-au năpustit asupra ei
vântul a luat voalul de lințolii
fecioara a rămas goală
întinsă pe țărâna umedă
în timp ce prin părul ei mijeau zorile
aducând muguri noi
S-a născut la 27 oct. 1974, în localitatea Nicolae de primăvară
Bălcescu din Judeţul Bacău. Locuiește în Marea
Britanie. A publicat trei volume de poezie la Editura Povești de veșnicie
Inspirescu și are o laborioasă activitate literară on line.
Zidește-mă în fiecare floare,
Mormânt pe ape Zidește-mă-n altare de cuvânt,
Zidește-mă în razele de soare,
s-au adunat ca-ntr-un mormânt pe ape Nu mă zidi sub piatră de mormânt.
alai de frunze ce-au murit pe rând Zidește-mă în inimă de munte,
vin cerbii însetați să se adape Zidește-mă în ramură de pom,
iar luciul apei geme tremurând Zidește-mă în toate cele sfinte,
pe maluri stau copacii care plâng Nu mă zidi-n blestemul unui om.
cu trunchiul vitregit de glasul frunzei Zidește-mă-n cotloanele gândirii,
spre cer se roagă crengile în crâng Zidește-mă acolo printre stele,
o lacrimă proptită-n colțul buzei Zidește-mă în sfera nemuririi...
o rață face-un ritual păgân Nu mă zidi în tot ce-nseamnă rele.
scăldându-și trupul printre frunze moarte Zidește-mă în curcubeu, culoare,
un șuierat de vânt încet îngân Zidește-mă-n baloane de săpun,
pe aripile sale să mă poarte Zidește-mă-n oceane și în mare,
privesc alaiul trist, plecat pe lac Nu mă zidi-n cămașă de nebun.
întreb de ce nu-s preoți să-l conducă Zidește-mă-n poem ce prinde viață,
lâng-un mormânt la poala unui fag Zidește-mă-ntr-o carte pe vecie,
aștept plângând la mine să le-aducă Nu mă zidi în valuri mari de ceață,
e-așa frumos dar totuși este trist Zidește-mă-n povești de veșnicie.
melancolia-i singura-mi regină
mi-e cerul plin de stele ametist
și-am devenit ființă peregrină.
19
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
copaci spre Dunăre, între care se disting turlele Palatului
Arhiepiscopal cu cel mai mare Muzeu Creștin Romano-
Povești de călătorie Catolic din Ungaria, arcurile podului alb Maria-Valeria
îl ridică și îl leagă nu numai de celălalt țărm, ci, cu
Sturovo din Slovacia, și de altă țară.
Doina CERNICA M-am așezat pe piatra caldă și, încercând să

deslușesc cât din muzica interioară a amiezii era


freamătul copacilor, cât melodie de orgă – a treia din
Între două râuri, între două fluvii lume ca mărime, orga Bazilicii nu poate decât să cânte
și atunci când tace -, cât vuietul valurilor, am descoperit,
întregindu-le, și firul de nisip al unei vagi neliniști:
Veneam dinspre Bratislava, însoțite de Dunăre
venisem cu Dunărea în stânga mașinii și iat-o deodată în
ca de un balaur masiv și lent, care ni se arăta când pe
dreapta noastră. Mă aflam straniu între două Dunări, ca
porțiuni generoase, când prin străfulgerările solzilor
odinioară în copilărie, când ne-am mutat din locuințele
dincolo de ramurile întrețesute de răchită de pe țărm. Și
cefere de pe malul drept al Moldovei la casa noastră din
am părăsit-o odată cu mașina, ca să urcăm Colina lemn, muzicală ca o vioară, construită la poalele
Castelului din Esztergom spre grandioasa Catedrală
muntelui, însă atât de sus, încât deocamdată din stradă
Romano-Catolică a Adormirii Maicii Domnului și a
ajunsese doar numele ei, Războieni. Atunci o vedeam
Sfântului Adalbert, cea mai mare din Ungaria, a cărei
adeseori curgând sub creștetul Runcului, descompusă
semnificație consolidată în istorie justifică înscrisul de
minute în șir în miriade de picături și călătorind spre
pe frontispiciu: Caput, Mater et Magistra Ecclesiarum următorul vârf de munte ca o alunecare neîntreruptă de
Hungariae – Capul, Mama și Magistra Bisericilor
nouri albăstrui.
Ungariei. Era un urcuș blând, desenat de alei largi din
piatră cubică printre garduri vii și arbuști în
dreptunghiuri de iarbă măruntă. Dar cum la intrare, în
spatele înaltei statui a Sfintei Fecioare cu Pruncul,
treptele erau în reparații, protejate de un gard de sârmă,
am luat-o la dreapta și ne-am trezit brusc, după căldura
amiezii și a lui august, într-un parc bogat, cu fântână,
copaci și statui și cu o umbră fragedă, intensă,
deopotrivă a lor și a Dunării care curgea jos în marginea
sa. Bazilica încoronării regilor creștini ai Ungariei, cum
i se mai spune Catedralei, începând de la anul 1000 cu
Ștefan I, fondatorul statului maghiar, Sfântul Ștefan,
după canonizare, are în monumentul care îl slăvește un
subtil contrapunct. Realizat de sculptorul Miklos
Melocco, el îl înfățișează pe episcopul de Esztergom
încoronându-l pe cel care avea să devină patronul
spiritual al țării. Lucrarea se hrănește din înzestrarea
artistului, din măreția momentului evocat, din
vecinătatea Catedralei, din amploarea priveliștii pe care
o străjuiește: cerul, peste puterea ochilor de cuprindere,
dar nu și de oglindire în apa fluviului atemporal. În În vreme ce eu continuam să o visez, sora mai
vreme ce de pe zidul terasei pe care se înalță
mică, Dany Madlen, pictoriță de când ținuse primul
„Încoronarea”, orașul este o coborâre de acoperișuri și
creion, primul cărbune și prima ceraculoare în mână,
20
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
pleca mai departe cu ea pe foaia unui bloc de desen. obiceiuri de către migranții sârbi plecați din calea
Împreună cu Moldova ca partea vizibilă a unei coroane otomanilor și a pericolului islamizării. Mai deschiși
așezate pe munte, pe munții sudici ai orașului, de către diferenței, dar atrași și de frumusețea locurilor,
amiaza însorită trecând spre ploaia obișnuită aici de la numeroși artiști plastici și scriitori au venit mai târziu
mijlocului zilei. Sorella, prietenă cu fetița unor din capitala Ungariei și au preschimbat treptat
învățători, le-a arătat într-o zi schițele sale și oaspeților Szentendre, stabilindu-și atelierele de creație sau
acesteia. Erau rude sau prieteni, o familie cu doi copii, mutându-se cu totul aici. Amprenta originală pe care au
apropiați de vârsta lui Dany, venită din Esztergom conferit-o acestui spațiu oricum deosebit a atras turiști
pentru o vacanță în minunatul oraș care era și, odată cu ei, maeștri ai tradițiilor reînviate și al
Câmpulungul Moldovenesc în anii 60. Vag la curent cu reînviatului respect pentru originalitatea și valoarea
schimbul de scrisori înfiripat între Dany și ei, aș fi lucrului manual. Cu automobilele lăsate în parcarea de
rămas la distanță de candida corespondență, dacă la intrare și cu bicicliști numai la orizont, lângă o perdea
plicurile venind din Esztergom nu ar fi fost acompaniate de soare între ei și Dunăre, la plimbare pe faleză sau
de un stol de ilustrații, în exclusivitate reproduceri după către uriașul muzeu al satului în aer liber, cu peste 300
lucrări de artă modernă. Le studiam îndelung, de case din diferite zone ale Ungariei rurale de până la
fermecate, ne deprindeam cu nume de artiști din lumea primul război mondial, tipice prin arhitectură și
mare, cei mai mulți necunoscuți în universul nostru decorațiuni interioare, Szetendre ne-a apărut ca un oraș
preadolescentin. Grație lor, un răstimp Esztergom a pietonal și meritând din plin să fie străbătut la pas, privit
însemnat pe harta imaginației noastre o mare galerie sau și fotografiat, cu multe străduțe strâmte, unele chiar de
chiar un muzeu de artă, pe care abia mai târziu orele de străbătut de vizitatori doar unul după altul, ca pe o punte
istorie au așezat Bazilica și pe primul rege creștin al îngustă, cu atenție la ghivecele de flori și la
Ungariei. Cu vreun deceniu în urmă, când dintr-o carte a aranjamentele florale hrănite direct de sol. Clădirea care
țâșnit pe neașteptate, ca o pasăre rătăcită de stol, o ne-a întâmpinat la coborâre expunea rezemate de gard
reproducere după Cezanne, o natură statică luminată de vreo zece tablouri, nu știu dacă să li se usuce mai încet
faimoasele sale mere, mi s-a părut că Dany o privește nu culorile sau să le apere de ultima strălucire puternică a
în chenarul unei zile care a fost, ci al uneia care ar putea apusului. Cea de-a doua, „Teatrum café”, ne îndemna la
să fie. Precum aceasta, însă fără sorella, doar cu Niadi și un prim popas, îndemn căruia i-am rezistat, atrase de
cu mine pe terasa cu Monumentul Încoronării ca în turla bisericii din apropiere. Una din cele șapte din
colivia spațiului de veghe al unui fort deasupra apei: cu Szentendre, cea mai veche fiind Biserica catolică „Sf.
amintiri, închipuiri și necunoscute curgând spre mare. Ioan”, cu patru clopote, întâiul, de aproape șase sute kg,
reprezentându-l pe patronul așezării, Sfântul Andrei, cu
o cruce în mână. Punct de atracție, mai ales când vii de
la Bazilica încoronărilor, este și scaunul episcopal din
lemn, decorat cu tiara papală și cu sculpturi
reprezentând coroana lui Ștefan I. Însă cele mai multe,
fără serviciu religios astăzi, vorbesc prin sonoritatea
numelor, păstrate, de ctitorii lor sârbi, de duhul lor
ortodox: Catedrala Belgrad, cum mai este cunoscută
Biserica Episcopală datând din 1774, Biserica
Pozarevaka, Biserica Preobrajenska. Precum și Biserica
Blagovestenska, al cărei spațiu consacrat cândva Școlii

Apoi ne-am întors la mașină. Rămasă în


dreapta, la granița cu Slovacia, Dunărea se afla și aici,
în stânga drumului, astfel că mergeam nu pe o șosea, ci
pe o creastă de piatră care îi despica apa asemenea unei
ambarcațiuni rapide, unei vedete fluviale, nemișcate și
mișcătoare totodată. Privind în urmă spre ambiguitatea
solară a acelei după-amieze, nici nu-mi imaginez o
intrare mai potrivită în Orașul Artiștilor, în utopia lor
reală, palpabilă, Szentendre. Povestea așezării aflate la
nici 20 km în nord de Budapesta începe cu romani,
conform vestigiilor descoperite aici, și continuă cu
unguri cam din timpul primului lor rege creștin și după
aceea cu înstăpânirea sa numerică, de grai, religie și Ortodoxe Sârbe găzduiește acum Muzeul Ferenczi.
21
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Ferenczi Karoly, pictor impresionist de valoare, o vreme Întârziem la vitrinele cu păpuși, cele mai mici decorând
trăind și creând și în Baia Mare. Alături de lucrările sale punguțe, borcănele cu paprika, și ne oprim surprinse în
sunt expuse și tapiserii ale soției, Ferenczi Noemi, și fața unui muzeu cu podoabe de Crăciun, al cărui
picturi și sculpturi ale celor doi fii ai lor, Ferenczi Beni magazin are destui cumpărători și la capătul verii.
și Ferenczi Valer. De altminteri, cu chipul lui Ferenczi Existența sa accentuează ușorul aer de irealitate al
Karoly începe șiragul artiștilor care, pictați, ne privesc așezării și, ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, imediat,
de pe ferestrele de asemenea pictate de deasupra galeriei căutându-ne parcă, ne iese înainte, cu sunet argintiu de
de artă „Keptar”. Acesta continuă cu Bela Csobel, clopoței, Muzeul Marțipanului. Și Muzeul și magazinul
născut în apropiere de Cluj, fost student al lui Matisse și său ne vrăjesc, desăvârșind lucrarea celor dedicate
prieten cu Picasso, cu propriul său muzeu în Szentendre, Crăciunului, cu miresme de demult, de miere și
inaugurat, în fosta Școală Catolică pentru băieți, în migdale, cu care ni s-au încrustat definitiv în memorie
1975, la centenarul nașterii artistului. făpturile cu gust irepetabil, veverițe, mieluți, din bradul
Și cel de-al treilea, pictorul cubist Kmetty Ianos sărbătorilor de iarnă sau din coșul iepurașului la Paști.
își are muzeul său în Orașul Artiștilor. Urmează Amos Personaje din basme, din desene animate, castele și
Imre, mort de foarte tânăr într-un lagăr de concentrare, copaci cu fructe nemaivăzute sunt etalate într-o
căruia i-a fost soție singura artistă de la fereastră, Anna expoziție de vis, în care, cel puțin pentru noi, nu
Margit. Dar o altă artistă are la rându-i muzeu în contează atât meșteșugul, arta, perfecțiunea realizării,
Szentendre, Kovacs Margit, renumită pentru ceramica chiar dacă admirabile, cât candoarea materialului și
sa de inspirație populară și religioasă. Penultima dulceața lor copilărească. Farmecul lor venind din
fereastră este deschisă pentru un alt pictor stins din viață farmecul basmelor de demult. Atât de puternic, încât
mult prea devreme, Vajda Lajos, autorul unei modalități două clipe fac drumul invers, al apei spre izvor, și în
personale de creație, schema suprarealismului prima Niadi este o fetiță de doi-trei ani, așezată de Dany
constructiv. Șiragul se încheie cu Baracsay Jeno, pe scena celor trei ieduți, toți mai înalți ca ea, iar în cea
reprezentant de seamă al artei moderniste maghiare, cu de a doua, Dany și cu mine trecute de zenitul vieții,
picturi și în Biserica „Sfinții Petru și Pavel”, aparținând după ce am urcat râzând doar pentru o fotografie într-o
întâi sârbilor refugiați și apoi călugărilor dalmațieni, dar trăsură ca din cartea veche a Fraților Grimm,
și în muzeul care îi poartă numele, acesta cu o colecție descoperim că brusc nu suntem mai mari decât Niadi
de peste o sută de lucrări, pictură și mozaic. E vorba, între ieduți și că nu mai putem să coborâm, și roțile
desigur, de artiști clasicizați, de indiscutabilă trăsurii și caldarâmul de sub ele aflate de acum la o
notorietate, alții le urmează neîncetat, cu recunoașteri distanță amețitoare.
diferite și speranțe întotdeauna mari, de expoziții cu
răsunet, de prezențe în dicționare, de consemnări Ne înapoiem alene, neîndurându-ne să grăbim
speciale în istorii ale artei, dar și într-o fereastră pictată pasul spre mașină, deși este deja târziu și mai avem de
anume pentru ei în Szentendre, din care să privească mers. Dunărea s-a ascuns după o perdea subțire de
Dunărea curgând spre mare. umbră, tablourile rezemate de gard se strâng sub ochii
noștri. Apuc să pun mâna pe ultimul dintre ele. Cu
atenție, cu băgare de seamă, cu grijă, delicat îl întorc în
secunde dilatate în ore. Și când îl văd, inima începe
să-mi bată cu insuportabilă putere.

Porțelanuri, sticlărie, bijuterii, suveniruri în


prăvălii cochete sau chiar de-a dreptul, în standuri, pe
străzile șerpuitoare. Primează unicatul, seria mică,
manufactura. Până și pentru lipia, pita atunci coaptă,
care își revarsă aroma în piață, toporul care sparge
lemne stă înfipt în butuc, așteptându-și rândul la
mâinele brutarului, ca în gospodăriile de altcândva.
22
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
imagini
Silvia Ioana SOFINETI murmurul ploii se-ngână cu gândul meu
paşii se-ndreaptă prin bălţi albastre
spre tine.
întinzi mâna căuş
prinzi câteva picături pe care le sorbi însetat
te simţi de parcă ai luat pastila din matrix
universul se învârte în jurul tău
vrei să opreşti tăvălugul de imagini
pui un deget pe un chip
şi totul înlemneşte.
e chipul meu crud
mă văd prin ochii tăi şi abia mă recunosc
de parcă nu m-aş fi văzut vreodată
sunt imobilă sub privirea ta.
degetul face o mişcare bruscă
azi nu imaginea se schimbă
sunt din nou eu, mai bătrână
o lacrimă alunecă nu mă recunosc încă
pe umăr din ochiul stâng. dar tu ştii că eu voi fi.
cu o lene de felină a treia oară când pui degetul pe o imagine
vântul îmi întoarce privirea spre apus aceasta nu mai arată altceva decât
șoptindu-mi să plec o baltă albastră
să nu mai stau locului prin care trece pasul meu
să mă duc acasă alături de pasul tău
printre nori roșii și galbeni și violeți. spre nicăieri.
închid ochii
îi deschid și las să cadă felină
o lacrimă din ochiul drept
și spun vântului: sub umbrela roşie stă o pisică neagră.
azi nu merg acasă nu face nimic
mă ţine înserarea în ea. doar mişcă leneş din coadă.
întoarce privirea goală spre scările sparte
ioanid părând să aleagă între a sta şi a pleca.
ajunsă lângă ea, mă uit în ochii galbeni
tatăl meu este îndrăgostit de bărăgan. şi găsesc soarele
îl găsesc mereu acolo deşi ploaia mi-a ajuns până în suflet.
printre straturi de roci ridic pisica în braţe
pe sub spicele de grâu răscopt mi se întinde pe şira spinării
printre caii câmpiei. până devenim una şi aceeaşi
e mereu alături de ioanid o pată neagră sub o umbrelă roşie
prietenul său imaginar într-o zi ploiasă
căruia îi povesteşte tot ce nu a trăit lângă nişte scări sparte
toţi anii de navetă casă serviciu care nu duc nici sus, nici jos.
pe dunga orizontului
între nord şi sud şi retur. punct terminus
ioanid îl ascultă şi tace
apoi scrie mici poeme cu degetul urmăreai cu degetul rândurile cărţii
pe geamul aburit al trenului, iarna. nu ştiai ce cauţi
vara merge cu tatăl meu te-ai oprit, ai luat-o de la capăt
printre cai, spice şi roci şi, evrika, ai tresărit: e aici, e aici!
ascultând nepovestitul. ai găsit cuvântul pe care credeai că îl cauţi
dar, citindu-l, ţi-ai dat seama că te simţeai gol
pentru că acum nu mai ştiai ce să faci
ai ajuns acolo unde credeai
că trebuie să ajungi

23
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
şi n-ai putut să mergi mai departe se lichefiază şi devine galeu
pentru că nu mai aveai ce să visezi bun de pus la expoziţie
descoperiseşi cuvântul şi în privirea ta.
acesta îţi spusese totul. când este noapte port masca stelelor
acum puteai să renunţi, nu? rătăcite printre valuri de mare.
în zori, masca mi-e plină de rouă
eroare însetată de lumină şi de fluturi.
tu-mi primeşti ca pe un dat firesc
tenişi albi pentru zile negre toate aceste măşti
tenişi negri pentru zile senine şi îmi răspunzi completându-mă.
tenişi albaştri pentru speranţă
îi încalţ alternativ întrebare
deşi uneori îi mai încurc
şi mă trezesc că îi iau pe cei negri când plouă tu vrei să scrii în loc să-mi răspunzi
şi pe cei albi când e zăpadă e grea întrebarea sau mai greu
paşii mei nu se mai văd atunci prin iarbă e să aduni laolaltă
nu se mai aud pe asfalt. toate răspunsurile vechi de mii
odată, am greşit-o rău de tot: de ani care au fost date
am luat tenişii albaştri, credeam eu de fiecare dată când s-a întâmplat
într-o noapte a fiinţei ca cineva să aibă nevoie de o certitudine.
şi m-am pierdut crezi că nu e nevoie de răspuns
era întuneric şi nu mi-am dat seama îţi spui că nici măcar nu există
în ce îmi încălţasem visele şi visurile iar mâna stă într-o suspendare
abia într-un final am văzut prin beznă deasupra paginii albe.
că îi încurcasem un nor îşi lasă umbra peste ea
şi n-am mai putut să mă întorc tu eşti distras şi uiţi că trebuia
şi am rămas prostită într-un loc să-mi spui ceva, orice.
într-un picior un tenis alb dispari cu totul în nor
în celălat unul negru şi laşi o pagină goală în urma ta.
pe raft, departe, tenişii albaștri. care era întrebarea?

comunicare perfecţiune

nu mai visa, îmi spune tuşa de culoare incertă de pe pânza


îmi spargi timpanul cu atâta tăcere aproape goală
mai bine uită-te pe geam şi spune-mi nu-mi spune nimic.
de ce acele bradului se rup în bătaia vântului? ar fi trebuit să fie un crochiu
parcă ar fi trebuit să rămână acolo, neclintite care să surprindă mişcarea bruscă
neciobite, neprihănite. a dimineţii
unde e statornicia lor? imagine fragilă plină de roua visului.
rădăcinile ce scop mai au, dacă nu acela ar putea fi linia din palma ta stângă
de a ţine întregul întreg, viaţa viaţă întinsă spre ghicirea destinului
vezi, ăsta e un subiect bun de discuţie. sau copacul din faţa casei
tu taci în continuare cu crengile ridicate către nori.
poate că încă mai visezi poate că e doar o tuşă de culoare
cum oi fi putând să visezi fără rădăcini, nu ştiu aruncată din întâmplare pentru a strica
de ce te agăţi? de acele care cad frânte? perfecţiunea pânzei
mi-e milă de tine, sincer. şi, precum în lecţia despre cub
lumea ar spune, privind-o
acceptare ce frumoasă ar fi fost fără dunga aia.

masca pe care o afişez


se compune din fluturi atunci când plouă.
pe aripile lor prind imagini în rogvaiv.
dacă este senin
masca îmi capătă forma unui val de nisip care
sub cerul greu de albastru

24
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
noastre se concentrează aici. Acest adevăr este absolut,
iar celelalte, cum ar fi cinstea, demnitatea, minciuna,
Adrian MUNTEANU dreptatea, prietenia, dragostea, sunt și trebuie să rămână
extrem de relative, și nici unul dintre ele nu trebuie
exagerate în viața obișnuită.”

( Marin Preda, „Intrusul”)

22 ianuarie 1986

Continuat Noica
Conversiunea către general este cea care dă ființă
individualului și determinațiilor lui libere.
Modelul ontologic
d1 d1
d2 d2
I G
(individual) (general)
LECTURI REGĂSITE
dar
Episodul 2
dn dn
18 ianuarie 1986
Creangă: „Se vede c-a venit, de n-a mai venit”.
Proza contemporană – de regulă refuză Despre „Luceafărul” și modelul ființei: neputința
maniheismul literar (împărțirea personajelor în îngeri și naturii superioare, care este geniul, de a prinde ființă
demoni). Asta mai rămâne valabil doar în serialele aievea. Nefericirea geniului este de ordin ontologic.
proaste. Este o atitudine probată de experiența vieții. Despre „Tinerețe fără bătrânețe” și basmul ființei:
omul nu poate îndura ieșirea din timp.
„un roman nu se scrie frumos, ci bine” Concluzia ontologică: poate exista un echilibru
(O.S.Crohmălniceanu) perfect între individual și general, dar acesta să nu se
facă întru ființă.
20 ianuarie 1986
23 ianuarie 1986
Cercetarea critică:
1. cercetarea filologică și istorică Continuat Noica
2. critica de identificare (abordarea sintetică rațiune= dialectică (intelect = logic)
printr-o diversitate de criterii analitice) entități = realitățile văzute altfel decât cu ochiul obișnuit
3. judecata de valoare (lectura criticului) dihanie = termen românesc pentru spirit
4. analiza literară suflare = termen românesc pentru o entitate abstract
5. natura discursului literar (artă semnificantă) (suflare românească)
6. cercetarea sociologică a literaturii (problema
eului creator) două deveniri – întru devenire
7. ocolirea pericolului super-criticii - întru ființă (ființa lucrurilor)

(Ion Vlad – „Descoperirea operei”) Brâncuși – bucuria așezării în ființă.

21 ianuarie 1986 24 ianuarie 1986

Citat esențial: „Nu știu, gândesc concetățenii mei, Început „Intrusul” de Marin Preda.
dacă lumea în care trăim e cea mai bună cu putință, Povestea formării unui om cu capacități de
facem și noi ce putem ca s-o schimbăm, dar, mai înainte adaptabilitate reduse. Poate fi și acea reflexivitate
de orice, facem un lucru cu un scont mai îndepărtat, care superioară în fața vieții și a evoluției care-l determină să
să ne găsească prezenți în momentul oportun, când se izoleze parțial, pentru a-și răspunde la întrebările
vânturile istoriei vor sufla în favoarea noastră și anume: care-l înconjoară la fiece pas.
ne păstrăm tradițiile în familie, prin copii, iar pe aceștia Omul surprins în momentele sale de răscruce.
îi facem și îi creștem orice s-ar întâmpla. Toate forțele

25
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Și contactele cu ceilalți (Viorica, Sorana) sunt tot o
căutare a propriei ființe, o sete de autocunoaștere. 28 ianuarie 1986

25 ianuarie 1986 „Intrusul”


Un firesc raport între real și iluzoriu. Zbaterea
Continuat „Intrusul” personajului capătă proporții mult amplificate pentru că
Mediul devenirii muncitorești privit prin ochii lui sunt împinse în joc esențe ale vieții.
Călin Surupăceanu. O anume duritate care poate fi Visul său este rezultanta efortului de autoînțelegere.
considerată și personalitate din moment ce are accente Pentru mine:
de puritate sufletească (vezi fata salvată) și își continuă - personajul în contact cu cei din jur: spirit greoi,
neabătut drumul profesiunii. cu tendință de apărare spontană la orice este „străin”,
Cel mai frumos moment este acela al relației sociale cu conservator în gusturi, obiceiuri și prietenii.
Maria, mai ales prin bogăția interioară a fetei. - curajul de a fi mai franc în stil, cât mai puțin
siropos, feminin.
26 ianuarie 1986 - intersectarea cu alte destine tangențial intrate în
contact cu personajul.
Continuat „Intrusul”
Perioada tulbure: 29 ianuarie 1986
- condamnări pentru vini politice imaginare
- absolvenți incapabili admiși pe bază de „dosar”
- idee memorabilă: „ce-am căuta la căsătoria Terminat „Intrusul”.
cuiva, la nașterea unui copil sau la o aniversare, Se încheie în forță. Finalul nu este un punct decât în
dacă în realitate nu ne-am sărbători pe noi ce privește conștiința propriei ființe în raport cu lumea
înșine cu același prilej? Nu atunci ne reînvie în care a viețuit.
oare în amintire aerul unui drum știut numai de Personajul își caută puterea necesară de a trece
noi...?” într-o altă etapă luminată de câștigurile dobândite.
- se detașează din nou splendoarea paginii de Considerația că anii petrecuți în orașul îndepărtat pe
dragoste și, mai ales, chipul ideal al Mariei. O care l-a construit sunt ani pierduți nu se justifică pe plan
sensibilitate lucidă, autentică, a lui Marin Preda. spiritual. O anumită inadaptabilitate organică face din
personaj un virtual perpetuu chinuit printr-un exces de
 În eventualitatea unui text propriu, azi m-am luciditate.
gândit la: Început Nicolae Breban „Îngerul de gips”.
- încătușarea prin căsătorie a libertății, diminuarea
forței interioare. 30 ianuarie 1986
- „Ce ai?” sau, mai bine, „La ce te gândești” –
refuzul de a lăsa celuilalt clipele sale proprii, în Continuat „Îngerul de gips.
afara ta. O analiză minuțioasă pe fondul unui firesc cotidian
- evident, personajului meu îi trebuie subliniat a profilului doctorului Madia.
orgoliul. Nu poate fi nicidecum un om fără defecte. Minuția în descriere pare să fie caracteristica
stilistică a lui Breban. O diferențiere între el și M.
27 ianuarie 1986 Preda, de pildă, s-ar face, printre altele, privind unghiul
din care sunt privite, contorsionate, stările sufletești.
Continuat „Intrusul”
În paginile lipsă cred că s-a urmat drumul unui Pentru mine:
caracter oscilatoriu, dar cu atât mai omenesc, mai viu, al - secvențele cu Gina introduse în momentul
lui Călin, ajuns în situații limită peste care trece în marelui conflict dinainte de plecarea în vacanță.
modul său propriu, contradictoriu. - secvența conflictului de pe plajă cu jucătorii de
Frază esențială: „E lesne să fii disprețuitor și trufaș fotbal. Le-a aruncat mingea care se tot izbea de el, până
când te desparți de o femeie pe care n-ai iubit-o sau ai a început să fie agresat și ironizat.
iubit-o puțin. Când ai iubit-o foarte tare, e caz rar să - „blestematul simț al pudorii”.
vezi un bărbat cu fruntea sus.”
Gând pentru textul meu: 31 ianuarie 1986
Cavalerismul dus peste limite e un defect capital
care duce la prăbușirea unei structuri sufletești. Drumul Continuat „Îngerul”.
pentru refacerea profilului moral trebuie să fie esența Personajele din cele două romane se diferențiază
cărții. Ea ar urma, poate, să se termine după o primă prin structura lor labilă, în cazul lui Preda, și echilibrul
atitudine dătătoare de speranță. absolut, superior, la Breban.

26
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
O anume franchețe în plus se detașează în stilul „Uneori, intrarea la iubita noastră candidă, cu
lui Breban care însă se pierde în amănunte nu genele veșnic speriate ca niște aripi de porumbel, e
întotdeauna relevante. tocmai o scară dosnică pe care se aruncă lăturile.”
Foarte adevărat și de folosit: „epoca noastră are Aglomerarea de elemente ale unui moment, de la
un tip psihologic mult mai mobil, în conformitate cu denumiri de locuri la acțiuni, frânturi de dialog, stări
planeta noastră care se micșorează îngrijorător”. sufletești. De folosit ca tehnică.
Relația Minda-Ludmila, o înțelegere plină de Personajul devine om salvându-se de la
conveniențe, ceva cam prea lucid, prea detașat de imobilitate, fals și artificialitate prin ancorarea în pasta
nuanțele cotidiene. Ceva artificial în ciuda siguranței și suculentă a prezentului reprezentat de Mia Fabian.
inteligenței lor.”
(Va urma)
Pentru mine:
- cantonarea într-o discuție de serie care este, de
fapt, o lipsă de comunicare ce îți dă un complex de
necurățare de vină.
- secvența cu cumnatul călugărit și soția lui, mai Vasile GHICA
ales cu finalul ei dramatic (plus fratele mai mic).
- un posibil traseu al personajului: o închidere
treptată în sine datorată deziluziilor din jur. Final cu un
punct de sprijin spre acel căutat calm interior.
- de prins acel moment al detașării de trup, când
nu era de fapt nicăieri.

1 februarie 1986

„Îngerul”.
Mai întâi îi fusese rușine să plângă în singurătate.
Apoi...
Excelente treceri de la persoana a III-a plural la
fraza scurtă, firească, tensionată, prin care un personaj
se adresează celuilalt înglobând toată atmosfera Despre mituri
momentului (senzații, întrebări, stări, idei, apelative,
exclamații etc.) Marile mituri sunt cariatide ale identităţii naţionale.
Angoasa a coborât pe pământ în desagii lui Adam.
Eu: Tot frica a zămislit, probabil, şi inflaţia de zei.
Episodul primei întâlniri ca amanți în casa de pe mal. Miturile sunt sedimentări spirituale milenare.
Pământul pentru Anteu şi stânca pentru Sisif au fost
2 februarie 1986 adevărate trambuline spre mit.
Nici noi nu am rămas în Paradis, dar nici reptila.
„Îngerul”. Când accepţi condiţia de Zeus, trebuie să ştii că există
Febrilitatea doctorului Minda de a pătrunde în un Prometeu prin preajmă.
zonele vulgare, primitive ale existenței dintr-o sete de Din mica arcă a lui Noe a renăscut marea grădină a lui
real și autocunoaștere. Dumnezeu.
Eroismul personajului de a îndura abjecțiile. Un Zeii s-au oprit pe Olimp. Oamenii au ajuns pe Everest.
eroism fără glorie aceasta fiind caracteristica timpului Apoi, în Cosmos.
nostru. Grăbeşte-te Sisif! Te aşteaptă sus Prometeu.
O posibilă morală a romanului: o entitate Iubirea de oameni este un imperativ al vieţii. Chiar dacă
sufletească ce pătrunde într-un mediu străin sieși, chiar nici Prometeu şi nici Iisus nu au sfârşit-o prea bine.
contradictoriu, sfârșește prin a destrăma spațiul în care Se pare că în aluatul din care e făcut omul, Dumnezeu a
s-a introdus. scăpat cam multă tărâţă.
Cu excepţia banului, omul a îngenunchiat toţi zeii.
Eu: vezi necesitatea finalității. Obligativitatea existenței
unei morale, chiar și în absența faptului povestit.

3 februarie 1986

Continuat „Îngerul de gips” de Nicolae Breban

27
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
o gaură, un perete ce tremură...

Alejandra PIZARNIK 3
(1936 – 1972) / Argentina
doar sete
tăcere
orice întâlnire
ai grijă de mine dragostea mea
păzește-te de cel tăcut în pustiu
de călătorul cu vasul pentru apă gol
și de umbra umbrei sale

Acum:
Cine va opri scufundarea mâinii sale
de tribut pentru micile griji. Va plăti
frigul. Va plăti vântul. Ploaia va plăti.
Va plăti tunetul.

S-a născut la Buenos Aires într-o familie de 5


ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la
Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din Pentru un minut din viața scurtă
capitala Argentinei, paralel studiind pictura. doar ochi deschiși
Frecventează cursuri de psihanaliză. pentru a vedea timp de un minut
În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face flori mici în creier
cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos dansând precum cuvintele în gura unui mut
Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl
intervievează de Borges. În 1966 i se acordă premiul 6
pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în
urma căreia are un sejur la New York. ea se dezgolește în raiul
După două tentative de suicid (1970 și 1972), memoriei sale
ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ea nu cunoaște nemiloasa destinație
ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de a viziunilor lor
stupefiante. ea se teme de a nu ști numele
Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai a ceea ce nu există
străin pământ” (1955), „Ultima curățenie” (1956),
„Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio 7
Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și
chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa Treci cămașa prin flăcări
sângeroasă” (1971). de la stea la stea
Creația sa este tradusă în engleză, franceză, de la umbră la umbră.
germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte Moare de moarte depărtată
limbi. cel care iubește vântul.
În traducerea lui Leo BUTNARU
8
Arborele Dianei
Luminătoarea memorie, galeria în care difuză-i
umbra a ceea ce sper eu. Nu e adevărat
1
că va veni. Nu este adevărat că nu va veni.
Am făcut saltul din mine în zori.
9
Mi-am lăsat trupul împreună cu lumina
și am cântat tristețea a ce s-a născut.
Pentru Aurora și Julio Cortazar
2
Aceste oseminte strălucitoare-n noapte
aceste cuvinte ca pietrele prețioase
Acestea sunt versiunile pe care le propun:
28
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
vii în gâtlejul unei păsări pietrificate, 17
acest verde atât de iubit,
acest liliac fierbinte, Ziua în care un cuvânt îndepărtat a venit la mine. Merg
această inimă doar enigmatică. prin aceste zile somnambul și transparent. Un automat
frumos cântă, se îndrăgostește, socotește întâmplări și
10 lucruri: cuib din sârmă iute când dansez și plâng la
numeroasele mele înmormântări. (Ea este oglinda lui
un vânt slab incendiată, așteptarea sa din focuri friguroase, elementul
plin de fațete curbate ei mistic, rătăcitoarele sale nume ce cresc solitare în
pe care eu le-am croit în chip de obiect al iubirii noaptea palidă.)

11 18

acum ca un poem învățat pe de rost


în acest timp inocent de tăcerea lucrurilor
eu m-am așezat vorbește ca să nu mă vezi
pe pragul privirii mele
19
12
când ochii tăi privesc
nu există o metamorfoză mai dulce decât a copilului; ce se află în tatuajul meu
mătasea
somnambulului acum pe cornișa ceții 20

se trezește mâna ce respiră Laurei Bataillon


floare ce se deschide în vânt
el spune că nu cunoaște teama că dragostea va muri
13 el spune că se teme de moartea dragostei
el spune că dragostea e moarte și se teme
lămurește cu cuvintele acestei lumi el zice că moartea este frica dragostei
în care el mi-a lăsat o barcă ce mă duce el spune că nu știe

14 21

Poem ce nu cuvântă eu m-am născut


și pe care nu-l merit. suferind dublu
Frica de a fi în doi în memoria de aici și de acolo
mod de a oglindi:
cineva adormit în mine 22
mă mănâncă și mă bea.
noaptea
15 oglindă pentru morții pitici
oglindă de scrum
Stranie neobișnuință
a timpului în care m-am născut. 23
ciudat însă nu-și mai exercită
meseria de nou-venit. o vedere din jgheab
poate fi chiar o viziune asupra lumii
16 rebeliunea consistă în privirea unui trandafir
pulverizându-ți ochii
tu ți-ai construit casa
înaripatele tale păsări 24
au lovit vântul
cu propriile tale oase (un desen de Wols)
ai terminat de unul singur
ceea ce nu începuse nimeni. aceste fire prizoniere în umbră
obligă să se țină cont de liniște

29
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
aceste fire ce unesc suspine inima miezului de noapte.

25 33

(expoziție Goya) odată și odată poate


voi merge fără să rămân
o gaură în noapte voi merge
subit invadată de un înger ca unul care pleacă

26 34

(desen de Klee) micul călător


muri explicându-și propria moarte
când palatul nopții
își aprinde frumusețea înțelepte animale nostalgice
apăsați pe oglinzi vizitară trupul său fierbinte
până chipurile noastre vor cânta ca idolii
35
27
Pentru Ester Singer
accident vascular cerebral al zorilor în floare
mă abandonează beția nimicului și lumina liliachie Viața, viața mea, lasă-te căzută, lasă-te îndurerată, viața
beția imobilității și certitudinii mea, lasă-te legată de foc,
de ingenua liniște, de pietrele verzi din casa nopții,
28 lasă-te căzută și rănită, viața mea.

depărtați-vă cât mai mult de numele 36


care urzesc tăcerea lucrurilor
în cușca timpului
29 somnoroșii săi ochi privesc însingurați
și vântul aduce
Lui André Pieyre de Mandiargues sumbrul răspuns al frunzișului

Aici noi trăim cu mâna pe gâtlejul lui. Orice e posibil și 37


eu deja știu cine a inventat cuvintele în amestec cu
chinul absenței. Astfel, pentru rugăciunile sale el avu în fiece zonă interzisă
sunetul lor îndrăgostit de ceață. este o oglindă pentru transparenta noastră tristețe

38
30
Acest e cântul remușcărilor, veghind îndărătul poemelor
în iarnă fabuloasă mele:
mi-am lăsat aripioarele în ploaie
în memoria apei cu degetele-n ceață Acest cânt mă dezminte, mă minte.

31

Închiși vă sunt ochii și nu jură că nu se vor deschide. În


același timp în afară orele se hrănesc cu flori născute din
viclenie. Însă chiar cu ochii închiși și suferință într-
adevăr mare apăsați pe oglinzi cât uitatele cuvinte mai
sună magic.

32

Zona unde somnul


devoră încet

30
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Sărbătoarea s-a încheiat cu un parastas pentru
Nina Elena PLOPEANU pomenirea celor care în secolele trecute avuseseră grijă
de faima locului. Așa cum era firesc, au avut prioritate
invitații din afara comunei, pentru care se așezase o
masă mare în curtea mânăstirii. Deși era mijlocul lui
ianuarie, vremea era însorită și frumoasă ca la idele lui
martie. Numai ce ne-am așezat la masă, că s-a pornit o
adiere de vânt care a început să răstoarne paharele și să
zboare șervețelele. Cineva, cred că preotul, a propus să
ne mutăm în interiorul locașului religios. Am urmat
îndemnul și am reintrat în biserică, unde au fost aduse în
scurt timp mesele și scaunele, precum și bucatele alese,
pregătite de gospodinele comunei din ceea ce aveau mai
bun prin gospodărie. Pentru că rămăsesem să vorbesc
despre noua mea carte cu cineva cunoscut, am reintrat în
biserică puțin mai târziu. Am căutat un loc unde să stau,
dar nu l-am găsit decât undeva spre capăt, pe lângă
catapeteasmă și altar. Cred că-ți uitasem figura exotică
Artistul cu blană și aferată, când, surpriză, după ce m-am așezat, te-am
zărit aproape de vizavi de locul meu. Era târziu, după
amiază, așa că nu m-am mirat prea mult de apetitul pe
Sala de festivități a Cercului Militar Central care am observat că îl aveai, mai ales că mai toată lumea
situat în apropierea parcului cu povești era plină. însuflețită de licoarea lui Bachus, închina și lăuda
Lansarea de carte și spectacolul dedicat zilei culturii sarmalele, friptura și cozonacul. N-am reușit să
naționale se încheiaseră. Spectatorii nu se lăsau duși. schimbăm nici măcar o vorbă, cu toate că mi-aș fi dorit,
Schimbau impresii, împărtășeau amintiri, își făceau dar te-am urmărit cum ai împărțit în două cu un alt
complimente și urări de mai bine pentru noul an care comesean copănelul de rață ce rămăsese în farfurie.
începuse de numai două săptămâni. Îmi plimbam Te-am revăzut în primăvară. Erai îmbrăcat cu
privirea pe deasupra capetelor celor prezenți, încercând un pardesiu modern, lung până dincolo de genunchi, iar
să descopăr pe cineva pe care nu-l salutasem. Ochii mi de braț de ținea o tânără de 17-18 ani. Mirarea de pe fața
s-au oprit pe o blană neagră, ce îmbrăca trupul unui mea cred că s-a văzut de la o poștă. Domnișoara de
bărbat, pe care o mai văzusem și altădată. Te-am lângă tine era Monica. Discret ți-a șoptit la ureche „e
recunoscut. Te întâlnisem prima oară, în urmă cu cinci profa mea de literatură. Ți-am vorbit despre ea”. Mi-a
ani, la o manifestație asemănătoare organizată de spus bună ziua, tu ai lăsat pleoapele să-ți cadă peste
Direcția pentru Cultură într-o vestită mănăstire din irișii căprui preț de o clipă, iar eu am răspuns rece și
apropierea orașului reședință de județ. Sărbătorirea distant la salut.
evenimentului a avut loc în biserică după slujba la care Despre fată, am auzit vorbindu-se prin
au participat locuitori din întreaga comună. Intelectuali cancelarie că ar fi cam sărăcuță la minte. La ședințele
importanți au evocat cu multă căldură personalitățile cu părinții venea doar mama. Despre tine nu am aflat
culturale din trecut care se născuseră în zonă. Mi-ai mai nimic, cu toate că, atunci când colegele de
atras atenția, deși eram preocupată să admir pictura cancelarie aduceau vorba despre Monica, ciuleam
monumentului religios, să privesc oamenii care ascultau urechile mai mult ca de obicei. Se vorbea că, după
cu pioșenie discursurile și luările de cuvânt ale terminarea liceului, duduia era văzută adesea prin
invitaților. „Uite o figură interesantă!”, mi-am zis când cimitir unde se îngrijea de morminte și primea pomană.
am observat tipul cu barbă, spilcuit și îmbrăcat într-o În vacanța de vară, în special spre sfârșitul
haină de blană neagră. „Cine o fi?”, m-am întrebat, acesteia, în luna lui gustar, participam adesea la
deoarece pe toți scriitorii, poeții și oamenii de cultură activitățile bibliotecii județene. Mă aflam împreună cu o
prezenți îi cunoșteam, pe unii personal, pe alții din colegă în sala de lectură unde se lansa cartea unui poet
vedere, iar pe ceilalți după nume. „O fi vreun pictor, local, fost ziarist, care debutase la bătrânețe. Unul dintre
vreun sculptor dintr-un alt județ”, am presupus eu, marile lui atuuri era acela că în studenție fusese coleg cu
pentru că la noi nu prea existau astfel de artiști. Lucian Blaga, lucru pe care-l menționa ori de câte ori
Așteptam cu nerăbdare să se facă prezentarea finală avea prilejul. Mare mi-a fost mirarea când, pe la
pentru a afla cine ești. Din nefericire pentru marea mea jumătatea activității, te-am văzut intrând dezinvolt,
curiozitate, ai fost amintit la și alții, așa că nu ți-am aflat într-o ținută estivală, împreună cu domnișoara Monica.
numele. Din timiditate sau de rușinea neștiinței mele, nu Toate scaunele erau ocupate. Ați înaintat zâmbitori spre
am îndrăznit să întreb pe nimeni cine ești și cu ce te masa vorbitorilor și v-ați oprit exact în locul și la
ocupi. momentul în care ziariștii filmau și făceau fotografii

31
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
apropiaților poetului. Am privit intrigată. Nu știam că
erați rudă cu poetul septuagenar, dar poate că mă
înșelam. De altfel, despre lansare și eu aflasem din
Cenaclul „Ante
presă, așa că nu era exclus ca și tu să fi citit informația Portas” – Buzău
tot de acolo. Am primit volumul de poezii cu autograf și
m-am îndreptat spre ieșire. Pe tine și pe Monica v-am
zărit lângă măsuța cu prăjituri și cafea.
Câteva luni mai târziu, pe la sfârșitul lui
brumar, mă aflam în parcarea unui supermarchet din
orașul nostru. Terminasem de făcut cumpărăturile și mă
pregăteam să plec spre casă. La câțiva pași de mine,
te-am zărit vorbind cu cineva. Geaca de fâș aurie nu te
mai scotea din anonimat. Instinctiv, am ciulit urechile și
Laurențiu BELIZAN
nu mi-a venit să cred ceea ce am auzit. „Îmi cer scuze că
îndrăznesc, îi spuneai necunoscutului. Am pățit un mare
necaz. Mi s-a furat portofelul cu bani și nu am cum să
mai ajung în comuna în care locuiesc. Mă puteți ajuta cu
cinci lei?”. Am întors capul în partea opusă și am
părăsit locul fără să aud ce ți s-a răspuns.

UNDE-AM SĂ AȘTEPT

Unde-am să aștept
să mă odihnesc
să nu mai tresar
să nu mai gândesc
să nu mi s-aprindă inima
de grija cuiva maelström
de dor
ori de frica cea mai cumplită spatele meu sprijinind umărul tău
că n-am să mai simt nimic mâna mea căutând mâna ta în întunericul gofrat
înainte să se limpezească apele mele dincolo de întunericul epidermelor moarte
cele învolburate
uneori mai repezi decât în iubire
valurile oceanelor e ca şi cum desfăcând bandajele unui faraon
după cutremurul din adânc ai găsi în ele îmbibată ziua în care a fost ucis
privindu-şi propriul soare
SCRISOARE
poate că uneori sunt un soare bandajat
Mai aveam doar câteva zile da!
de tinerețe
după comunicatul aşa vin în faţa ta
înaltelor foruri să ne desfacem încet rănile într-un ritual al întregirii!
mereu atente să nu ni se pară semne apar peste tot
că am fi altceva decât rănile vin de pretutindeni ca un fel de termite roşii
hotărăsc ele prin statistici iar noi un trib de copii sălbateci le ucidem una câte una
și studii de cercetare suntem răi suntem cruzi suntem albaştri
riguros documentate albastrul nu e un semn de înţelepciune nici de
dar nici în această dimineață nobleţe ci de mânjire
starea mea excepțională
de exaltare și nădejde dar tu
de plutire pe lângă hidoșenii tu faci timpul să mângâie spaţiul ca o vioară
nu m-a părăsit dansezi iar gheaţa se fisurează sub noi cu o stranie
ceea ce vă doresc gingăşie
și vouă e de ajuns să te arunci în apă ca să intri într-o altă
Lidia LAZU dimensiune

32
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
în zadar vor încerca să desluşescă visul pictând întunericul
tu eşti testamentul meu din umbră eu sunt semnul
tău pe nisip când ridic pleoapele se închide

inima ta este la un ceas de Elsinore dungi cenuşii ameninţă cerul lui manet
probează ziua asta ca pe o rochie
sunt zile ca nişte alveole
în care doarme Yorick soarele se sufocă
sărută-l până îi va sări luna din gât
îţi ating obrazul nu te mai întreba cine în gândul cui este
şi simt adierea timpului adună doar tăcerea între palme!
ne muşcăm buzele
de parcă am prinde mişc pereţii
boabe de struguri dintr-un ciorchine apa picură din grindă
suntem rădăcini înecate de aer
străzile sunt linii frânte de cărbune fructe în pământ
mă plimb liniştit/ ştiu următorul pas
alter ego mă urmează întunericul – avorton al luminii –
un animal de companie care face tumbe ţine visul ascuns
schimonosindu-se la cer într-un toc de vioară

petele din soare ar putea fi răni cuvântul ca o prescură


lăsate de încleştarea cu întunericul
urmele unei ciocniri cu un înger căzut le simt terminaţiile nervoase ca şi cum s-ar rostogoli
sub un grilaj de magazin la uşa închiderii
simt în noi topită atâta poezie ca un plumb pentru ca mai apoi să mă pună la zid
din care or să facă lingouri sau gloanţe
reclama luminoasă mi-a bronzat faţa într-un fel ciudat
oraşul ne îmbrăţişează genunchii zdreliţi de parcă aş avea o mască de zeu
târându-ne în subterane lumina asta şerpuitoare îmi arată drumul spre casă
în mintea fiecărui John Doe licăreşte o amintire în oraşul în care străzile se bifurcă pe culori
eu locuiesc într-un coridor din piele albastră
singura moarte adevărată ca venele lui Petronius

fluxul emoţional se îngustează – inima ta pompează sânge în catacombele


katharsisul devine ultima lui zi din preajma unui viaduct roman
dimineaţa ajunge la mine o picătură
cuvinte-aluviuni ajunse în delta inimii în care pun cuvintele la macerat
lacrimile florile cerul norii iarba soarele luna aripile
îngerii noaptea literele îmi intră sub unghii
nonsensuri care perturbă grav comunicarea între
nervii retezaţi tu nu eşti rama/ eşti tabloul
şi circuitele cipurile îngropate-n nisip
când fac rondul de noapte îmi place să adulmec oraşul
este greu să descrii lumea în şiruri de 1 şi 0 sunt străzi unde felinarele se înroşesc privind geamurile
ochiul bionic nu poate descompune căderea unei în colţ un tomberon de sticlă plin cu saboţi din lemn de
frunze albastre cireş
în irisul lui un greiere fumează pe o canistră şi o jardinieră cu lalele negre
de kerosen
inventând fluturi tatuaţi cu capete de mort iarba palmată pândeşte asfalt şi trupuri
crevasele cresc în tăcere
dalai lama poartă două ceasuri şi ridică trei degete trebuie să mergi pe catalige de saltimbanc
improvizate din aripile morilor de vânt
o lume unde nu poţi muri este ca o hologramă îmi place să mă plimb pe o stradă unde se mai vorbeşte
în care nu atingi extazul nici dulcea suferinţă idiş
singura moarte adevărată - ieşirea din poem mokum mokum! se aude încă glasul bătrânilor anticari
evrei

33
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
care trec în fiecare noapte prin cuvântul amsterdam
Maria NICULAI
în port olandezul zburător pleacă spre Capul Bunei
Speranţe
ne trezim cu globuri de întuneric în mâini
din piaţă vine miros de peşte
ceasul din turn se prelinge ca un transsexual
nu simt nimic
de fapt mi-e dor de casă într-un fel nud
şi barbar

undeva pe coastă printre iahturi Gyselde


o corabie cu nibelungi scutură funiile groase ale nopţii
din cer coboară alţi saboţi mătăsoşi cu care am putea
păşi pe apă

peste toate un bătrân în roşu stă cuminte în faţa lui Din lumea singurătății
Rembrandt
pare un personaj din lecţia de anatomie am urlat în urechile morții
oare bătrânul lui rembrandt să înceteze să se mai ascundă
n-o fi fost vreun evreu anticar care i-a dat o carte cadou? atunci s-a oprit privindu-mi
sau poate bunicul lui cu ochii ei verzi
singurătatea cuibărită în piept
bătrânul se odihneşte într-un fel familiar
până îl zugrăveşte între el şi maestru se creează o a început să alerge prin întuneric
familiaritate strângând în brațe trupul unui copil
a picta pe cineva e ca şi cum l-ai spovedi absolvindu-l îl auzeam tușind
de păcate se zbătea fără să țipe
el pleacă din faţa ta dar îi rămâne umbra agăţată de dădea din mâini în încercarea
pânză ca un păianjen de a apuca puțină lumină.
cel mai veridic e omul trecând prin pânză ca printr-o uşă știam că morții îi era teamă
să nu își care
autoportret cu Rimbaud propria singurătate
așa că ținea copilul strâns în brațe
corpul tău tangent la soare întorcând din când în când
miroase a pâine pe vatră capul spre mine.
– ţi-ai schimbat linia vieţii Când am fost pasăre
de sus cineva priveşte strada ca entomologul un muşuroi
de furnici flash-back-uri cu o pasăre
ai putea să laşi batistele de hârtie pe crengi fără o aripă pierdută
durerea ar rămâne atârnată ca un fruct necopt al mâniei printre blocuri
trebuie să înveţi să mori în orice secundă și o gheară care o împinge
înăuntru
– sunt un copil care vrea să ştie cum arată soarele într-o colivie de la marginea
noaptea drumului
uşor uşor încep să uit
trebuie să inventez ceva pentru golurile din viaţă îmi aud vocea pentru
poezia creşte din mine ca unghiile unui mort prima și ultima dată
cu faţa vitrată nenorocita de gheară
voi fugi tot m-a găsit
ca Rimbaud nu-mi uitase cântecul.
de o frumoasă deşertăciune

34
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Dincolo din întuneric.

erai la celălalt capăt al lumii Mi-ai fost poate și zi de luni


(o umbră cu nuanțe de alb) și de miercuri
unde Dumnezeu a uitat să pună lumină mai mult însă ai fost
era mare și nisip și întuneric. singurătatea dintre ele
când mi-am dorit să nu îmi fii.
eram de cealaltă parte
(o proiecție compusă din griuri)
la polul unde Dumnezeu m-a vizitat
era zăpadă și mare și lumină.
Simina Maria SIMA
când mi-ai scris pentru prima dată cu sângele
cuvintelor smulse din timp
am crezut că nu exiști
(chiar dacă spuneai că vrei să vezi zăpada).

nu știu pe unde plutești


căutând Polul Luminilor.

(Nu)primăvară

uneori îmi bate la ușă primăvara


de fiecare dată mă cuibăresc într-un colț de cameră la
etajul 9
(acolo mă cred mai aproape de Dumnezeu).
primăvara insistă spovedanie
în timp ce umbra vrea să învețe să zboare/ mă strâng
mai tare în brațe deja se face seară mai devreme în sufletul meu, iar
(probabil doar intuiesc o dedublare) fiecare bucată de hârtie
unghiile trec prin carne/ mă aud țipând în camera se-nmoaie în cerneală; eu mă sting
cu o fotografie a unei bătrâne care își ține o mână la din ce în ce mai spre ziua de mâine,
gură și alta spre cer- din ce în ce mai înspre cuvinte și gânduri
"nu e nimeni aici!" lăsate sub patrafirul vreunui preot
bătăile încetează/ la fiecare pas al primăverii bătrâna care se va lăsa mereu furat
râde de spovedaniile lungi, de șirul de mătănii
mă strâng în brațe în colțul meu și închid ochii ținut în mâna dreaptă, chiar lângă cruce.
poate așa tace.
am redus toate căutările de la marginea grădinii
Mi-ai fost și luni și miercuri la un trandafir singuratic lângă care stătea o vulpe;
desenez oițe de când m-am născut
Mi-ai fost zi de luni în joia aceea când a plouat și tot pământul
când îmi împart cafeaua s-a umplut de singurătate
la câteva amintiri și-am început să fiu pe B-613;
după peregrinările prin apoi am desenat un copac de ramurile căruia
orașul gri erau agățate stilouri fără cerneală,
te-aș fi așteptat cu aceeași speranță de fapt, e o caracatiță.
cu care se roagă beduinii
pentru a găsi umbra unei aripi Urlet
de copac.
s-a făcut atât de târziu în mintea mea, iar cerul a început
Mi-ai fost zi de miercuri să se scurgă
când până și tăcerea are ecou pe geamuri;
m-ai privit era un timp când mă duceam să plâng în mijlocul
în singurătatea mea oglinzii din alice în țara minunilor,
așa cum privești Guernica de Picasso ca să nu mă vadă mama și să mă întrebe cât am pierdut
și nu ți-a fost teamă la poker
să mă strigi cu brațele

35
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
în noaptea aceea de mai când toate catedralele erau mama e un soi de mână de pământ din care
închise cresc flori pe care nu le culege nimeni,
cu turlele lor și crucile de fier ruginit strălucind în iar ea e nevoită să scuture capul la fiecare două ore
lumina venită de la felinare ; îngerești
era un timp când căutam să râd din orice nimic pe care ca să nu i se deschidă aripile.
universul îl împărțea cu mine,
ca de exemplu, o gaură neagră care visam că e o ușă aripile ei sunt, în fapt, părți dintr-un cuvânt
spre narnia lui c.s. lewis pe care mi-l spunea când eram mică,
fără să știu că narnia nu există. nu avea voie să mă sperii de lumină,
era un timp când nu știam de existența carului mare pentru că n-aș mai fi devenit.
care se întindea în fiecare seară pe cer și nu știam nici că
pot să miros a praf
de la începutul timpului și până acum;
atunci, în timpurile acelea, am apărut pe nepusă masă Valentin TUFAN
într-un colț curat de cer, m-am hrănit ani întregi cu lapte
de planetă apropiată de soare,
apoi, m-amtrezit în mijlocul unui război între negru și
alb, un război care nu era al meu,
pe o tablă de șah care refuzase să fie câmp de luptă și,
prin urmare,
fusese asaltat în timpul celui de-al doilea război
mondial;
și azi se mai luptă două armate pentru regii lor,
și azi carul mare se întinde pe cer,
și azi sunt un nimeni într-un război care nu e al meu.

Ochi

i-am cerut ochi doar ai mei și nici măcar asta n-a putut
să-mi dea, Pacientul
i-am cerut o inimă lângă a noastră, scopul era nobil, ne
plictisiserăm de singurătate, ora 7:00
dar n-a vrut să mă asculte nici măcar când i-am spus că
nu mai pot să aud Am vizitat pacientul
două tipuri de sunete în același timp, că am nevoie de și m-a privit cu aceeași sfidare în ochi,
corpul meu, i-am fixat amprentele peste ale mele
de casa mea pe care să n-o împart la doi în fiecare seară, și i-am măsurat intervalele dintre noapte și zi.
nu mai voiam să-l trimit în fiecare seară la culcare atât Diminețile se-ntind sleite,
de devreme, e ca un sunet agonizant în ureche,
mai târziu avea să strige la mine cu mâinile încrucișate ca o developare din Pearl Harbor
pe piept . cu voința măcinată de durere,
apoi să-și destindă fiecare mușchi
credeam că o să mor înainte ca rugina să pătrundă în în contratimp ca ”Persistența Memoriei”
mâinile tale, readaptată sub ochii mei
ai început să scârțâi mai ceva ca ușa de la podul
minciunilor, ora 15:00
mai știi când ne plimbam cu mâinile legate în jurul
umerilor ? i-am numărat coastele pacientului
și-am găsit-o pe cea lipsă,
mama i-am spus că de aici mijește secunda,
cât dintr-un vârf de ac cu gămălia strâmbă,
Locul din care mi-am extras bucățile de trecut că orice lucru mărunt face parte dintr-un ansamblu
a rămas, încă de la începutul timpului, fără nici un strop iar ansamblul e văzut ca un dar.
de îndumnezeire, iar începutul lui a fost
puțin mai aproape de începutul pe care mi l-a hărăzit ora 21:00
mama.
ne-am dat mâna și ne-am privit zâmbind,

36
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
parcă am început să ne cunoaștem mai bine...
l-am vizitat la masă și-l văd cu coada ochiului
Laura COZMA
cum își ascunde soarele în buzunarul de la piept…
mâncarea s-a răcit...

ora 7:00

într-un castron cu lapte / de sub caimac,


se zbate soarele prăvălit din piept
cel ce pulsează universul în oceanul hăituit
al izolării.

Floare de maidan

Te-ai întrebat vreodată unde se ascund visele când se


revarsă lumina?
Asta e o întrebare bună pentru copilul din fiecare -
la început de an, am în față, ca fiecare dintre noi, o nouă
renacimiento
perspectivă și un alt drum de parcurs,
probabil că ați adăuga asta la categoria clișee nefericite
și de sezon... e ciudat cum dragostea trăia în noi/ două trupuri
eu, la început de an, desfac amintirile cele mai pure asimetrice
legate strâns de inima mea și dau cu răbdare paginile
înapoi, ca un cititor înfocat dornic să revadă imaginile unul împins în abis
pas cu pas - celălalt așteptând absolutul la semafor

Copilăria mi-e ca o noapte de Sânziene ecoul străzii penetrează vârfurile degetelor până-n
când adulmec din toți rărunchii veșnicia satului ventriculul stâng
și maidanul măsurat la pas. băiatul cu ochii verzi rătăcește-n intersecție cu o
Amintirile în care seninul se revărsa în fiecare dimineață lanternă
în ochii bunului și rămânea acolo - durerea strivește bitumul ca un buldozer
bunul trăia cu eternitatea cerului printre gene Aristotel ar scrie o întreagă teorie despre asta dar ce
și-mi ascundea luna și stelele în palmă mai poti spune despre moarte?
înainte de culcare lumina nu se adăpostește după întuneric și respiră greu
mirosea a floare de maidan, când mă căra în spate întors lângă el
de la coasă, ultimul cântec pe clapele coastelor s-a prescris
iar poveștile bunului depășeau performanțele celui mai azi dimineață pulsul i s-a oprit
iscusit povestitor din teatrul radiofonic,
imagini născute în fiecare răsărit de soare rural acum am văzut lumina pentru prima dată
rememorate acum în fiecare asfințit de soare banal. doar eu pot cuprinde pământul într-o îmbrățisare

Adulmec și azi puterea și chemarea maidanului,


iar bunul are și acum ascuns cerul în găvanele ochilor la ora 00:00
care au luat drept bunătatea prizonieră de război,
îl păstrează și azi acolo, senin, e minus un grad în inima ei
și revarsă ploi calde de vară când mă vede... din prima zi pielea i s-a albit
Sărut mâna bunul meu! de parcă tot varul pereților s-ar fi scurs
pe trupul șubred/ desigur doar în aparență

buzele ei roșii cheamă în neant


unde nu e nici durere nici întristare nici suspin
sânii ei așteaptă atingerea ce ar putea sfărâma gheața
iar limbile ceasului ar lâncezi zilnic la ora 00:00

da
pare încă în viață
e șerpuită de litera ce rulează la nesfârșit/ în jocul
desfrânării
37
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
lumea nu-i mai aparține

ea vânat în ținut arhaic


era doar regina mutată pe tabla lui de șah
a doua zi a pierdut-o mă desprindeam
absorbit să stingă țigara dintr-un ținut arhaic
când își săruta iubita prins în mrejele freneziei încet şi banal
frunză cu frunză
azi viața începe spin cu spin cădeam
azi viața se termină/ pentru cel care iubește mai mult de pe crenguța de roză:

mă mai iubeşte/
decenii de aur îngropate-n mâl nu mă mai iubeşte
îmi spuneam
te iubesc mai mult decât un orb iubește lumina privindu-mi însângerările
sunt cerșetorul orelor incomplete de om vânat (ce păcat!
deși aș putea fi un maur ce ar lupta cu sine pentru sine vânatul, nu știam/
n-aveam de unde să știu
când Salvador Dalí a creionat femeia pe o bucată de dacă-i tânăr sau bătrân
carton nu aveam cu ce mă mândri
culorile pastelate au impregnat venele tale nu aveam cu ce mă plânge)
sufletul ei s-a ascuns în spatele craniului îmi spuneam mie -
apoi ai râvnit-o în alte femei/ cinci decenii trupului rămas
fără frunze
în cârciumă un băiat îmbrăcat în negru îți făcea cu fără spini
mâna în sprijin de zidul umed
atunci/ am suflat viață peste umbra ta răstignită şi rece-al cetăţii –
deasupra lumii
și nimic mai mult
în translucid
arșiță
culorile reale sângerează pe platoul vieții iar noi
primim condamnarea în noi stăteam în cot întins pe pajiştea urbană
nu putem nimic nu poate hrăni monstrul care plânge de şi-n palmă ţineam edificiul centrului de cultură
pe o zi pe alta (unii credeau că e o machetă în miniatură, eu
vă asigur că nu)
catapeteasma se fragmentează în ritmul unui cancer
firul translucit pur și simplu nu se mai arată de o parte şi de alta
l-am pierdut sau el m-a pierdut pe mine mă strângea centura oraşului
în drumul spre tine am căzut în gol împestriţată cu zone industriale demolabile/
pentru că pe palma ta liniile vorbesc adevărul fără deplorabile
niciun sunet
simt cum ochii tăi așteaptă foamea neobosită și femei fluide precum asfaltul sub
dansul flăcărilor se termină curând umbrele ies în arșița soarelui
stradă
tot ceea ce trebuie să faci e să asculți vocea mută traficul mă încorseta...
dar eu cum aș putea spune timpului să plece un timp și pe spaţiul verde/ strict delimitat
să aștepte mi se odihnea trupul

nu pot nimic loc pentru cap nu era


el nu poate ucide monstrul care se hrănește cu tine şi nici clipă ferice

Nicolai TĂICUȚU

38
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
cadrane pictate, sau la gravurile făcute manual în
INTERVIU carcase din metale prețioase la Vacheronși Patek, până
chiar la pielea pentru curele și electronica pentru quartz,
în final rămânând niște unelte de mare precizie.
Andrei Pleșa, pasionat orologerie,
colecționar: 3. Un ceas e un produs finit care totuși a legat
„Ceasurile pot vorbi despre mentalități, a instituit mode, a echivalat cu acel
personalitatea cuiva” accesoriu care poate vorbi extrem de explicit despre
propria personalitate. Evident, ai mai multe ceasuri la
care ții, vorbește-mi, te rog, de cu legătura ta cu două,
1. Țin minte că încă din copilărie m-a atras în trei dintre acestea – când, cum le porți?
chip deosebit lumea ceasurilor, poate și pentru faptul că
purtam în amintire designul cu totul aparte al ceasului Ceasurile sunt într-adevăr, cum se spune, singurul
tatălui meu care de multe ori a fost subiect pentru accesoriu/bijuterie pe care ar trebui să-l/o poarte un
discuții interminabile. Odată cu trecerea anilor am bărbat în afară de verighetă (zilnic). Este un proverb cât
început să înțeleg câte ceva din valoarea ceasurilor se poate de actual.Papioane, cravate ori pălării poate că
elvețiene, din tradiția unor branduri de renume... asta nu poartă nimeni zilnic, nici batistăîn buzunarul
până am purtat câteva discuții cu tine – aveam să îmi sacoului sau stilou, ghiul ori inele pe toate degetele...
dau seama că practic nu știu mai nimic și că da, sunt de prost gust. Da, ceasurile pot vorbi despre
într-adevăr, lumea aceasta a voastră e o lume oarecum personalitatea cuiva, de la model, mărime, materiale și
închisă, îți trebuie multă pricepere, răbdare și de ce nu originalitate, toate pot fi mesaje non-verbale care pot
– capacitatea de a ierarhiza corect, ceea ce presupune contura o primă impresie. Personal, țin la toate ceasurile
cunoștințe de specialitate. Am gândit acest interviu din din colecție, la toate văd câte ceva special. De purtat le
mai multe perspective–mă interesează cum se port total aleatoriu. Totuși,la ocaziile speciale acord mai
raportează la toate acestea colecționarul din tine. multă atenție. Am avut și o perioadăîn care asortam
culoarea cadranului ceasului la culorile hainelor de pe
Da, multă lume are amintiri din copilărie cu mine, dar era mai ușor atunci, aveam doar vreo 5-6
ceasurile bunicilor, părinților sau chiar primele ceasuri ceasuri în colecție.
pe care le-au avut. Unii mai norocoși încep colecțiile cu
ceasuri primite din familie. Și eu am câteva amintiri 4. Evident, voi da glas câtorva curiozități! Se mai
legate de acele ceasuri: bunicul era sofer și când găsesc în prezent pe piața de antichități ceasuri cu
mergeam împreună cu Saviemul își aranja mereu adevărat valoroase? Dacă da, care sunt atuurile
cureaua de la ceas; bunica purta ceasul doar în zilele în acestora?
care pleca de acasă „la oraș”, apoi ceasul mamei găsit
de bunicul meu pe jos, câtși ceasurile de masă de prin Cu siguranță, „diamante în noroi” se mai găsesc,
casă. Îmi aduc aminte când puneam magnetul pe ceas să acum conteazași contextul întrebării foarte mult. De
văd cum se oprește și chiar dacă nu erau cine știe ce exemplu, pe un site dedicat acestei pasiuni au apărut
ceasuri,încă retrăiesc cu nostalgie acele momente. niște povești (oarecum verificate) despre un
colecționar/vânător de comori care a găsit un JLC și l-a
2. Deopotrivă, tema timpului acompaniată de cumpărat cu 6$, pentru ca mai apoi să-l vândă pe
motivul ceasului au un dublu caracter transcultural și 35000$ și un Omega Seamaster Man on the Moon. Dar
interdisciplinar. Cumva, metaforic, un ceasornicar pe lângă aspectul material, valoarea vine și din calitate,
adevărat se lasă mistuit de pasiunea sa, amintește de sunt ceasuri care pot fi cumpărate la preț de nimic deși
figura alchimistului de acum ceva veacuri. Continuăm calitatea mecanismelor, finisajelor și materialelor să fie
prima întrebare, de unde vine toată această magie? de top, singurele motive pentru prețul scăzut fiind
dimensiunile reduse ale pieselor, cadrane inestetice,
Încă de la începuturi omul a fost fascinat de timp, lipsa de cerere „datorată” clienților necunoscători. Sunt
fie că a fost vorba de privit cerul, Soarele, înfiptul unui tot felul de inovații, mecanisme rare, inedite, speciale și
bățîn pământ, clepsidre sau mecanisme complexe, omul piese deasemenea pe care colecționarii le vânează.
nu a putut niciodată ignora timpul. O altă categorie care poate da un plus de
Ceasurile au într-adevăr ceva „magic”, pentru ca înainte „valoare” unui ceas este povestea. Mulți colecționari
de a fi niște simple unelte sunt cu adevărat opere de artă. adună ceasuri „speciale”, „ciudate”, militare sau pur si
Nu cred că există alt obiect în lume care săîmbine simplu fiecare are o slăbiciune pentru pendule, ceasuri
armonios atât de multe domenii. Ceea ce un neinițiat de buzunar, de masă, albe, negre, fără dată, cu alarmă,
vede ca fiind un simplu ceas, pentru mine este mult mai cronografe, rusești, elvețiene și așa mai departe.
mult decât atât. Este în primul rând mecanică, mai apoi Atuurile? Greu de spus, să zicem că reprezintă o pasiune
este un accesoriu/bijuterie în funcție de material, este o care are și o oarecare utilitate, nu stau închise într-un
operă de artă dacă ne referim la modele mai scumpe cu
39
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
clasor precum timbrele. Atuurile ceasurilor valoroase? zeci de filmulete pe youtube. Alte povești spuneau că
Povestea din spatele unui ceas și faptul că poate deveni deși făcute să reziste până la 200m adâncime, rușii le
oricând subiectul unei discuții interminabile. Evident,în testau lipindu-le de submarin și mergând până la 300m
unele cazuri și pentru unele persoane...banii, profitul. adâncime. După cum spuneam, ar fi multe de spus, un
ultim exemplu: americanii au făcut un concurs pentru
5. Pe de altă parte, rămănând în această zonă, primul ceas pe Lună, bătălia finală s-a dat între Bulovași
care sunt cele mai avansate funcții și care sunt aliajele Omega, cel din urmă având caștig de cauză. Rușii (Yuri
în top? Gagarin) au avut primul ceas în spațiu un
Sturmanskie...asta purta Gagarin. Ca în bancul acela cu
O întrebare grea. Avansate funcții, mă gândesc la creionul. Deci, ca săîncheiem, aș zice că a avut dreptate
complicații, sunt multe. De la „fazele Lunii” la scriitorul, ceasurile rusești au ceva aparte și dacă nu ar fi
perpetual calendar, flyback chronograph, rattapante, fost puse în carcase cromate care, din cauza trecerii
rezervă de mers, dată-zi, alarmă, minute repeaterși timpului s-au mai măcinat, ar fi mult mai apreciate în
multe altele. Desigur, companiile de top se întrec în ziua de azi, multe au cadrane superbe, unele sunt
piese cu cât mai multe complicații, ceasul cu cele mai frumoase doar prin simplitate. Pe scurt: Germanii au A.
multe complicatii fiind un Franck Muller Aeternitas Lange & Söhneși au fost împreună cu englezii printre
Mega 4 cu 36 de complicații, 25 dintre ele fiind vizibile, pionieri, înaintea elvețienilor, Hans Wilsdorf este un
1483 de piese și calendar pe 1000 de ani. Următorul pe neamț stabilit în Anglia care a fondat o companie inițial
listăeste un Hybris Mechanica Grande Sonnerie cu englezească, mutată apoi în Elveția: Rolex -și cu asta
mecanism Jaeger Le Coultre 182 cu 27 de complicații, cred ca am spus totul! Elvețienii au avut pornirea mai
cu peste 1300 de piese și carcasă de aur alb 18k. Asta că grea dar apoi au preluat conducerea, deși acum sunt cam
tot urmează să vorbim de aliaje, deși interesul a scăzut în declin, în afară de firmele de top.Japonezii au „Cei
semnificativ pentru ele, ceasurile de aur sunt totuși trei samurai” Seiko, Citizen și Orient și au făcut
bijuterii prețioase, dovadă că firmele care se respectă ceasurile de calitate la prețuri accesibile, iar cele din
scot mereu modele în acest material. Dacă vorbim clasa superioară au finisaje de top. Un singur lucru li se
despre rezistență, clar oțelul este favorit, urmat de poate imputa: dezvoltarea quartz-urilor la preț mic, ceea
titanium. Dar există ceasuri de alamă cromată, bronz ce a dus la căderea industriei mecanice. Cineva spunea:
(aici este o modă aparte legată de modul cum se „Un quartz de 10 dolari este mai precis decat un Rolex,
patinează acest material) și chiar lemn. Și da, mai sus dar cel care le compară nu a prins ideea.”Pe de altă
am vorbit doar de cele mecanice, smartwatch-urile și parte, ar mai fi și americanii cu niște ceasuri
ceasurile quartz au și ele funcții complicate, de la interesante...
termometre, altimetre până la bătăile inimii, pedometru
și tot felul de aplicații pe smartwatch. 7. Cu siguranță, un pasionat de orologerie nu are
cum să scape de pasiunea sa. Dar ce moștenire poate
6. Unul dintre scriitorii deportați spunea la un lăsa el în urmă – nu la cea materială mă refer,
momentdat că „Rușii au pasiunea ceasurilor cu bătăile desigur...
puternice”. Avea oare dreptate? Dar germanii,
elvețienii ori japonezii? Păi în primul rând poate lăsa în urmă niște amintiri,
de aici nostalgia ceasurilor bunicilor și ale părinților.
Nu știu dacă scriitor fiind a spus aceasta afirmatie Apoi sunt învățături care pot fi trase din pasiunea asta,
metaforic, dar eram la un moment dat într-un interviu, povești, milioane de povești frumoase. Cu toții avem
era destul de liniște, iar între întrebări se auzea doar nevoie de hobby-uri, de pasiuni, există colecționari în
ceasul meu Raketa cum ticăia. Dar da, probabil se orice domeniu. Avem nevoie de o sursă de plăcere
referea la simplitatea și eficiența cu care rușii rezolvă pentru a ne umple timpul liber, de un drog. Unii aleg să
problemele, la rezistența și masculinitatea ceasurilor colecționeze timbre, alții capace de bere, mașini, obiecte
rusești. cu submarine, urși ori pantere roz. Alții dau banii pe
Cel mai bun exemplu aici, deși sunt multe de spus, ar fi cărți, călătorii, alcool, droguri, păcănele sau stau zile
Vostok Amphibia care a fost făcut special pentru forțele întregi la pescuit... pasiuni, cu bune și rele. Fără acestea,
Marine URSS în anii 67-68, inginerii/designerii fiind viața ar fi mult mai plictisitoare!
Mikhail Fedorovich Novikov și Vera Fedorovna Belova
- au avut misiunea grea de a face un ceas ieftin și care să 8. Voi încerca acum să te supăr și să te întreb cât
reziste în cele mai vitrege condiții, fără a folosi se poate de direct – sunt multe falsuri pe piață, unele
patentele Rolex și Blancpain.Au reușit de minune prin realizate fără greșeală. De ce sa dai mii de euro pe un
niște inovații, pe cât de ingenioase pe atât de simple. În Rolex și să nu îl iei de pe net cu o sută?
reclamă, rușii treceau cu mașina peste aceste ceasuri
pentru a demonstra capacitățile ieșite din comun ale Nu este nici o supărare! Mă supără în schimb cei
acestora...multă lume face și în ziua de azi asta și sunt care fac falsurile. Sigur, oricine este liber să cumpere ce

40
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
vrea, dacă este asumat. Spre exemplu, dacăîți place un
ceas și e ieftin, sigur, de ce nu? Dar, problemele sunt
următoarele: cea mai gravă ar fi încurajarea nu poți cumpăra visuri
fenomenului, nu se știe prin ce „sweatshop-uri” sunt
făcute, ce copii sunt puși la muncă ieftină, la negru.
Apoi, companiile pierd bani, dacă ceasul este foarte înainte să mă ridic în capul oaselor mele de sare
prost făcut se strică foarte repede și majoritatea grețos de însingurată fac un tur imaginar
ceasornicarilor nu repară fake-uri sau replică. Câștigă prin bastionul gândurilor
doar șarlatanii care fac bani pe urma naivilor. De ce ai căutând un punct luminos să mă strige
cumpăra un fake?Mai bine un Seiko „corect” decât un păpușă de cârpe să mă ridice și poate
Patek fake. Un Patek fake poate ajunge și la 500 de euro un păpușar
și se poate defecta, controlul calității fiind probabil moi picioarele nu mă ascultă
inexistent.Sunt multe ceasuri bune care se pot cumpăra și mai moi buzele nu te rostesc
de banii ăștia.Cea mai potrivită soluție se leagă de visurile trec în galop pe lângă trupu-mi neînviat
ceasurile „homage” în cazul în care cineva își dorește o prin ochiul de cer deschis în tavan o mână încearcă
piesă foarte scumpă pe care știe că nu o va avea prea să mă agațe samavolnic
curând. Și aici iar ar fi două categorii: microbrandurile aud lumina cum îmi vorbește
care sunt mai bune decât fake-urile și au prețuri decente nu poți cumpăra visuri
și firmele consacrate, Orient spre exemplu face niște apoi mă trezesc în brațele tale pline cu ramuri de
„Rolex President” foarte frumoase, la fel „Bulova Super brad
Seville”. cum mă strângi cu disperare ca pe un cadou de
Crăciun
9. Cum vezi viitorul ceasornicarilor? E deja tot cum tentant îmi șoptești
acest domeniu în „zona de nișă”? … dar le putem inventa

Toate întrebările au fost frumoase, unele au fost prima iubire sechestrată


mai ușoare, altele mai grele... asta este singura
„dureroasă”, viitorul este relativ incert, ori falimentar
ori scump. Ceasurile au început fiind foarte ieftine – este mare lucru să știi cum să te ascunzi
revenind, dacă vorbim de un bățîn pământ sau o chiar și de tine însăți când dimineața
clepsidră, apoi foarte scumpe, de buzunar, din aur, iar năvălește prin gaura neagră din sufletul tău
sfârșitul este în coadă de pește: vor fi ori foarte scumpe, fără să îți aducă nimic nou în afara unui răsărit
ori foarte ieftine. Cred că nu vor dispărea prea curând mutilat
dar și ceasornicarii și ceasurile sunt o „rara avis”. tributar aceleiași mări de lacrimi și de
Smartwatch-urile și quartz-urile nu sunt chiar ceasuri. Și stolul de gânduri pironite pe catargul bricului cu care
nici Swatch nu „salvează” industria cumpărând zeci de odată
firme pentru ca mai apoi să le șteargă identitatea, mă scoteai din tăcerile mele lungi și introvertite
umplându-le cu mecanisme ETA. Nici faptul că nu vor niciodată nu am crezut în mine
să mai ofere piese nu e o măsură prea strălucităiar asta dar pe tine te credeam și fără ochi și în zilele de
pune piedici ceasornicarilor independenți. timeout
tot de mine cerșite când oboseam de spaima că te voi
10. Îți mulțumesc pentru sfaturi, gândurile bune. pierde
Sper să împărtășim pe mai departe această bucurie! nu mai este nimic de făcut
Dacă tot se poartă – un gând de final? nici timpul dacă-l arunc
nu se mai întoarce bumerang între noi
Plăcerea a fost de partea mea, sper că am putut să nici prima iubire sechestrată-n inima mea
te ajut. Dupăcum se vede, aș putea să vorbesc despre și-a băgat unghia în gât ca un pițigoi
ceasuri ore în șir.Un gând de final? Cumpără un ceas,
cititorule! Cumpărăși celor dragi, convinge și alte
persoane să facă asta. Ceasurile sunt obiecte minunate și
nici un smartphone nu va putea vreodată să schimbe Mihaela MERAVEI
asta. Iubiți-vă părinții și familia și cine știe, poate
cândva veți primi un ceas! Unul adevărat!...

Interviu realizat de Marius Manta

41
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
„rețetă verde”. Mi-a recomandat Sedatif PC, un produs
Iulian MOREANU homeopat și niște suplimente alimentare care ar fi
trebuit să-mi inducă un somn liniștit și odihnitor. Primul
mi-a dat o stare diurnă de blegeală, iar suplimentele nu
au avut nici un efect. Absolut nici unul. Ba parcă aveam
impresia, după ce le luam, că tocmai băusem o cafea
amară. În plus, simțeam că începusem să iau în greutate.
Am încercat să citesc, doar-doar m-o lua somnul.
Înainte, când nu mă încercau asemenea insomnii și eram
un om „normal”, nu puteam parcurge mai mult de zece
pagini că-mi cădea cartea din mână, dar acum citeam
pagină după pagină, ore întregi, atâta doar că în final îmi
dădeam seama că nu înțelesesem și nu reținusem nimic.
De asemenea, butonam televizorul pe cele mai
anoste canale, dar tot degeaba – dintr-o dată începeau să
mă intereseze toate inepțiile și-mi zgâiam ochii de parcă
tocmai îmi potoleam setea de la izvorul adevărului și al
Insomnie cunoașterii. Doar să mă apuc de numărat oi nu am putut,
fiindcă mi s-a părut de-a dreptul stupid și fiind sub
După ce mă lăsase un timp în pace, simțeam că demnitatea mea.
insomnia începe să-mi dea din nou târcoale. La un Într-o seară, după ce în cursul zilei vocea aceea
moment dat, începusem să anticipez aceste stări, uneori ciudată îmi șoptise din nou, direct în creier, că iar o să
din timpul zilei, când puteam să jur că cineva sau ceva am parte de o noapte de nesomn, pe la ora 23 am primit
îmi șoptea la ureche: „Să știi că la noapte n-ai să poți un telefon ce avea să facă țăndări rutina insomniilor
dormi!” Amuzat, vorba vine, mai pe la începutul acestor mele de care chiar mă atașasem, într-un anumit fel,
întâmplări, ziceam în gând, de parcă mă adresam cuiva: fiindcă înțelesesem că erau totuși o parte din viața mea.
„Serios? De unde știi?” „De unde, de ne-unde, ai să Mobilul era dat pe silențios, dar i-am auzit
vezi!” vibrațiile înfundate, pentru că era așezat pe o carte de pe
Și am văzut. De câte ori am purtat în minte acest noptieră. Era un număr necunoscut. Rareori răspund la
scurt dialog cu nu știu cine, tot de atâtea ori lucrurile au asemenea numere, și oricum nu la o asemenea oră, și
stat fix așa. Adică, somnul nu catadicsea să vină decât în niciodată la apelurile cu număr ascuns.
zori, și-atunci doar pentru o oră, două, mai mult Așadar, am ezitat destul de mult dacă să răspund
zăpăcindu-mă de cap și făcându-mi un calvar ziua ce sau nu – e drept că și persoana care mă apelase era
urma să vină. insistentă - și până la urmă am apăsat tasta verde.
Am pus chinuitoarele nopți de insomnie pe seama Câteva secunde nu am auzit decât un fel de fâșâit; era
lunii pline, a alcoolului băut până mai târzior, a vreunui respirația ușor precipitată a celui care mă sunase. Sătul
film mai de groază, a cine știe cărei întâmplări mai să tot aștept, tocmai mă pregăteam să-l bag în pizda
deosebite trăite peste zi, a unor probleme la serviciu și mă-sii pe idiot, când am auzit o voce abia șoptită de
așa mai departe. Dar, nici vorbă ca acestea să fie cauza: femeie:
insomnie aveam și dacă era lună nouă, și dacă nu beam - Oricine ai fi, te rog să nu închizi. Te rog mult de
trei zile la rând, și nici dacă mă uitam doar la comedii. tot… Te rog din suflet…
Nu mi se întâmpla nimic deosebit cu săptămânile, la Am tresărit:
serviciu era liniște și pace și totuși, de nu știu unde - Stimată doamnă, oricine ai fi, vreau să-ți spun
stătea ascunsă, insomnia, hop! mă și lua în primire. Fie că…
pe nepusă masă, fie „anunțându-mă” prin vocea aceea Fusesem puțin malițios și lăsasem intenționat
de care am zis și care-mi vorbea direct în minte: „să știi fraza în aer, ca să priceapă singură motivul micii mele
că la noapte n-ai să poți dormi!” Fiindcă, afurisita, chiar răutăți.
dacă-i prinsesem frica și nu mai aveam curaj s-o înfrunt, - Știu, știu, domnule, și vă cer iertare. Și poate cu
cum o făcusem de câteva ori înainte de a înceta să mă asta ar fi trebuit să și încep. Da, sigur cu asta,
mai dau viteaz, tot ținea morțiș să mă avertizeze din cerându-mi iertare, pentru că, într-adevăr, este foarte
când în când. târziu, este aproape miezul nopții…
M-am gândit să merg la un specialist, psihiatru - Să începeți, ce, doamnă?
sau psiholog, dar am renunțat. Apoi mi-am zis că n-ar fi A tăcut câteva secunde, timp în care s-a auzit iar
rău să-i spun medicului de familie, și de asemenea am doar respirația ei, ce încă nu părea a avea de gând să se
renunțat. Până la urmă, am întrebat o farmacistă ce pot liniștească. Femeia lăsa impresia că se blocase, cumva,
să iau ca să dorm, dar nu m-a putut ajuta, spunându-mi așa că am continuat, însă pe același ton ușor arțăgos, cât
că hipnoticele „adevărate” sau celebrul Diazepam nu se să nu o facă să renunțe să zică ce avea de zis:
mai dau decât pe bază de prescripție medicală, cu
42
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
- Pentru că dacă începi ceva, înseamnă că ți s-a ei sufletească nu aveam nici o îndoială că era una
permis acest lucru și apoi urmează să și continui acel bulversată, zdrobită, ce se mai atârna de un singur fir de
ceva, și nu știu de unde sunteți atât de convinsă că m-aș ață. Mă simțeam dintr-o dată responsabil să fac în așa
lăsa antrenat într-o discuție cu dumneavoastră. O fel încât acesta să nu se rupă. Nu-mi dădeam seama de
necunoscută, în fond, nu? ce. Lăsasem deoparte disconfortul inițial pe care mi-l
- Aveți dreptate. Sigur că aveți dreptate. M-am produsese telefonul femeii și mă gândeam că în acele
exprimat greșit. momente purtam pe umeri o povară morală uriașă,
Vocea parcă îi mai prinsese culoare. înainte de a ști despre ce era vorba.
- Bine, lăsați. Spuneți, vă rog, motivul pentru care - Numele meu este Florentina, se hotărî până la
m-ați sunat, fiindcă sunt convins că nu ați format greșit urmă să vorbească.
acest număr. Sau poate, mai sigur, l-ați tastat la - Îmi pare bine, i-am răspuns, Cristian!
întâmplare, așa-i? - Domnule Cristian, continuă cea care tocmai se
Iată cum dădeau din mine mugurii unui psiholog prezentase, v-am sunat, adică am format la întâmplare
de care până atunci nu avusesem cunoștință, dar în care acest număr, vă rog să mă credeți, ca să pun o întrebare.
bănuiam că aveam să mă transform imediat, de voie, de Nu trebuie să vă supărați, dar întrebarea ar fi fost
nevoie, fiindcă nu-mi era greu să bănuiesc că femeia aceeași pentru oricine ar fi răspuns apelului meu. Acum,
avea nevoie de ajutor. Mai precis, să-i spună cuiva ce o că s-a întâmplat așa, o să v-o pun dumneavoastră. Țin să
apăsa pe suflet, să se descarce, să ceară un sfat, ceva de precizez însă că e o întrebare care cu siguranță vă va
genul ăsta. Citisem destule cărți și văzusem suficient de șoca și v-ar îndreptăți să întrerupeți această convorbire.
multe filme în care cineva, un disperat, un depresiv În mod neașteptat, glasul i se schimbase. Nu doar
părăsit de nevastă ori amantă, amenințat de concediere, că acum vorbea pe un ton normal, lipsit de tremurul și
anunțat că are o boală în fază terminală sau cu mai știu precipitarea de la început, dar vocea îi devenise atât de
eu ce altă problemă (și toate acestea cu varianta plăcută și de agreabilă, de-a dreptul melodioasă, încât
feminină a „personajului”) sună fie la numerele unor îmi aducea aminte de prezentatoarele tv din copilărie.
instituții ce au menirea de a-i consilia, fie formează la În același timp, sinceritatea ei mă dezarmase, iar
întâmplare o combinație de numere, după care începe anunțatul avertisment nu făcea decât să-mi stârnească la
să-și spună oful, în detaliu, pentru ca apoi că comunice cote uriașe curiozitatea. Aș fi vrut să mă gândesc despre
hotărârea fermă de a o termina cu lumea asta care nu-i ce putea fi vorba, însă nu-mi trecea nimic prin minte,
mai oferă nimic și în care a nimerit fără să fie întrebat așa că a trebuit să las lucrurile să curgă în firescul lor,
dacă vrea sau nu să se nască și să trăiască în ea. Și uite adică așa cum avea să mi le prezinte ea.
că acum își dădea seama că trebuie să o părăsească - Dacă tot am ajuns să ne… cunoaștem, am
grabnic, nu înainte de a mai pune pe un semen în temă replicat, de data asta pe un ton voit glumeț, eu zic că nu
cu decizia sa și cauzele acesteia. o să mă speriați cu cine știe ce grozăvie.
Mă așteptam ca femeia să înceapă să vorbească Am auzit-o pe Florentina expirând încă o dată,
turuit, cum o fac de regulă cei disperați, în lupta prelung, și parcă am și văzut-o cum strivea restul unei
înverșunată cu timpul scurt care le mai rămâne de trăit, țigări în scrumieră.
temători ca nu cumva să-i cuprindă îndoiala și să-și - Domnule Cristian, ce-ați zice dacă v-aș spune că
abandoneze intenția suicidiară, dar aceasta nu mai spuse eu nu exist? veni apoi întrebarea care, în mod curios, sau
nici un cuvânt. Tăcea. Tăcea ca un fulg de zăpadă care poate firesc, prin stupiditatea ei, nu avu asupra mea nici
nu mai avea când să-și țipe teama că va pieri în un efect și nu-mi produse nici o emoție, cât de mică.
următoarea fracțiune de secundă. Ce auzisem îmi era mai mult decât suficient
- Mai sunteți acolo? am întrebat-o, deși îi auzeam pentru a fi sigur că femeia era dusă rău de tot. Am decis
respirația, ba chiar am avut impresia că sesizasem cum să o las să zică ce-o vrea, să o asigur că înțeleg orice-mi
expirase fumul unei țigări. va spune și să-i dau dreptate întrutotul, în tot acest timp
- Da… conducând discuția către un final care să corespundă
Acest da prelungit era dovada că încă nu se așteptărilor ei. Îi voi făgădui că vom mai sta de vorbă,
hotărâse să se confeseze, să vorbească despre motivul dacă va dori, oricând, poate ne vom și vedea, în cazul în
pentru care sunase (la întâmplare sau nu). Mă gândeam care va dori, ne vom lua la revedere, apoi îi memorez
că s-ar putea să se răzgândească și să închidă telefonul. numărul în agendă și, dacă va mai suna, evident că nu-i
Încercam să mi-o închipui. După voce, nu cred că voi mai răspunde în veci.
avea mai mult de patruzeci de ani. În ceea ce privește - Nu aș zice nimic, stimată doamnă, am răspuns.
înfățișarea ei, aici plaja pe care îmi puteam desfășura - Florentina… Vă rog. Puteți să-mi spuneți
imaginația era practic nelimitată. Aveam libertatea Florentina.
absolută de a face tot felul de combinații, mă puteam - Florentina, atunci… Ce să zic? (mi se pare
juca adăugând, renunțând ori eliminând aspecte care nu normal, aș fi vrut să adaug, dar evident că m-am
mă convingeau suficient, până reușeam să ajung la un abținut).
portret de care să fiu pe deplin mulțumit. Despre starea - Cum? Chiar așa? se miră ea.

43
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
- Da, chiar așa, am răspuns cât se poate de calm și destăinuirea ei că curgă prin albia firească a ideilor, așa
pe cât de credibil am reușit. De ce să mă mir? cum voise ori chiar stabilise de la început să le exprime.
A tăcut câteva secunde, dovadă că fusese ea - În acea primă zi de școală din viața mea,
însăși surprinsă de răspunsul pe care i-l dădusem. Tot plecasem de acasă frumos îmbrăcată, având în spate un
ce-i posibil că până să dea de mine mai nimerise și pe la ghiozdan plin de caiete. În mâini țineam un buchet de
alți inși care-i închiseseră telefonul în nas după ce flori pentru învățătoare. Din cauza emoțiilor - cam
auziseră ce li se spusese, adică enormitatea asta. Fiindcă ciudat pentru vârsta aceea -, abia mă puteam ține pe
nu e nevoie de prea multe cunoștințe și experiență ca să picioare. Mama nu avea cum veni cu mine, pentru era
califici drept nebună o asemenea persoană. încă la spital, la reanimare, iar tata, mi se tot spusese - și
- Vorbiți serios?, mă întrebă, în sfârșit, și în glasul eram împăcată cu această idee -, era încă la un spital din
ei se simțea nu doar neîncrederea, ci și o anumită București, pentru că făcuse niște complicații. În
frustrare. realitate, deja murise și fusese și înmormântat. Mama
- Bineînțeles, am asigurat-o, cu aceeași voce avea să-l urmeze la câteva ore după ce m-am întors de la
calmă, liniștită, încurajatoare. Vă asigur că aștept cu școală, unde mersesem însoțită de o mătușă acră, la care
mare interes amănunte. aveam să rămân până când voi intra la facultate. Viața
- Sunteți un bărbat cu un suflet foarte larg, până la terminarea liceului a fost un calvar, ca într-un
domnule Cristian, zise ea de data asta mulțumită. Mai roman social de secol XIX. Nu știu dacă poate exista
rar astfel de oameni în ziua de azi. nenoroc mai mare pentru un copil să nu aibă nici părinți,
- Ei, nici chiar așa, doamnă. Pur și simplu sunt ambii pierduți în urma unui accident de mașină din care
gata să vă ajut cu ce pot și dacă pot. Fie și doar eu am scăpat într-un mod de-a dreptul miraculos, și nici
ascultându-vă. Fără nici un alt interes ori gând ascuns. bunici.
Cred că m-a crezut, pentru că am simțit-o cum își Peste câțiva ani aveam să-mi amintesc două vise
trage sufletul, pregătită să mi se confeseze. În ce mă care m-au urmărit multă vreme apoi. Au fost unul după
privește, mă rugam în sinea mea să nu fiu ultimul om cu altul.
care avea să vorbească o posibilă sinucigașă. Primul, cu două nopți dinaintea începerii clasei
- Domnule Cristian… întâi. Se făcea că eram pitită după un copac și priveam
- Cristian, te rog, ca să fie un echilibru în cu groază mașina noastră care se dăduse peste cap. Din
formulele de adresare, am întrerupt-o. mașina făcută praf ieșea un fum negru. Nu aveam
- Cristian, nu știu cum să încep. Eu cred că nu curajul să mă apropii de ea, cu toate că știam cu
exist! Ei, ce zici de asta? siguranță că în mormanul de fiare erau părinții mei.
Am clătinat din cap, în sensul că nu ziceam nimic Prinși acolo. O frică paralizantă mă țintuise locului și în
și așteptam să continue, să aflu despre ce era vorba, iar afară de a-mi duce o mână la gură nu am mai fost în
ea continuă, de parcă mă văzuse că dădusem din cap în stare de alt gest. La un moment dat, și-au făcut apariția
felul acela ambiguu: două vietăți ciudate, ca niște îngeri, numai că erau negri,
- Și cred că, într-un fel, nu am existat de când iar unul dintre ei a dat ocol mașinii și l-a întrebat pe
m-am născut. Bine, voi fi existat, totuși, fizic vorbind, celălalt dacă nu trebuia să fie trei persoane. Acesta din
pentru că altfel nu aș fi fost botezată, nu aș fi mers la urmă m-a văzut, dar s-a prefăcut a nu mă fi zărit, nu
grădiniță… însă, din prima zi de școală, am avut mi-am dat seama de ce, și a zis că nu, era vorba doar de
sentimentul, care cu timpul s-a întărit până la două. Celălalt a dat din cap cam nelămurit, au mai stat
certitudine, că nu exist. Uneori sunt absolut sigură că nu ce-au mai stat, apoi amândoi și-au luat zborul. Atât am
exist deloc, dar am și momente când sunt un om normal. reținut din primul vis.
Care merge, vorbește, mănâncă, doarme… Al doilea l-am avut în noaptea următoare, deci
- Iubește… am încercat o glumă. înainte de a merge la școală. După ce că nu prea am
A tăcut iar câteva secunde. putut dormi – fiind cu gândul la ziua ce urma să vină -,
- Da, zise, după ce mi s-a părut că am auzit am mai avut și un vis cumplit, un coșmar nedrept și o
zgomotul scos de o brichetă care fusese aprinsă, care încercare prea grea pentru un copil aflat la o vârstă atât
iubește… Mai degrabă, care a iubit. de fragedă. În acest vis mi-a apărut al doilea înger
Așadar, îmi sugera că iubise, și poate chiar mult, negru, cel care se prefăcuse că nu m-a văzut. Acesta a
fusese probabil și căsătorită, dar acum era singură, după venit grăbit spre mine, parcă se ferea de ceva sau de
ce o întâmplare, ceva, o decepționase atât de mult încât cineva și mi-a spus precipitat că nu-și dădea nici el
nu m-aș fi mirat să-mi spună că iubirea este o mare seama de ce mințise. Căci știam că mințise, nu? Nu am
prostie, și că nimeni nu merită să fie iubit. Nu știu dacă zis nimic. Doar că, în cazul acesta, a continuat, trebuia
se aștepta să spun ceva. În orice caz, nu din răutate, ca să se ducă undeva, cu două suflete. Unul, clar, era al
să-i înșel eventualele așteptări, nu am intervenit, ci tatălui meu. Dar al doilea? Al cui să fie? Mă punea să
tocmai pentru a nu-i întrerupe și apoi deturna gândurile decid, să aleg, pentru că oricum colegul său nu văzuse
către cine știe ce amintiri neplăcute. Așa, am lăsat ca în mașina distrusă decât umbra a două trupuri. Trebuia,
deci, să hotărăsc între mine și mama. De ce al meu?

44
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
l-am întrebat. Eu nu am decât câțiva ani, vreau să merg Și mi-am și închipuit-o ducând o mână la cap și
la școală, m-am și pregătit pentru mâine… Nu mai știu făcând gestul acela arhicunoscut, cu degetele răsfirate.
dacă așa am zis, cu aceste cuvinte, în orie caz nu prea - În același timp, continuă, după cele ce ți le-am
potrivite pentru o fetiță de aproape șapte ani. Oricum, spus, ești de deplin îndreptățit să crezi că este vorba de o
ideea era că mă temeam să mor, pentru că asta ar fi boală, un sindrom, ce-o fi, care s-a declanșat în acel
însemnat în primul rând ca a doua zi să nu mai merg la moment din copilărie asupra căruia m-am oprit cam
școală. Îngerul a spus: am înțeles, și s-a făcut nevăzut. mult.
A doua zi după amiaza, mătușa, o soră vitregă a Nu am mai zis nimic. Nu știam ce să mai zic.
mamei, mi-a spus că aceasta murise. Da, mama mea - Te-am plictisit?, mă întrebă după ce în telefon
murise. A murit subit, spre marea nedumerire a se auziră câteva expirări voluptoase. Dacă vrei, mă
medicilor, care erau gata să jure că până atunci dăduse opresc și poate o să dorești să mai vorbim și altă dată.
semne că-și revine. În acea zi, și în alte câteva nu am - Nu, nu m-ai plictisit deloc… Mai pot sta. Nu se
fost în stare de nimic. Nu am fost capabilă să mă pune problema somnului, pentru că am niște insomnii
concentrez la nimic și nici nu cred că am mâncat ceva, care nu vor cu nici un chip să mă lase în pace.
fără ca asta s-o deranjeze pe mătușă-mea, care m-a lăsat - Știu cum e, răspunse imediat Florentina și i-am
în pace, sub pretextul că nu trebuia să mă tulbure și mai ghicit în glas mulțumirea că încă mai putea să-mi
mult în urma pierderii ambilor părinți. vorbească.
Pe lângă impresia că nu mă băgase nimeni în Nu exclud să fi crezut că asta era prima și ultima
seamă în acea primă zi de școală, de parcă nu m-ar fi ei șansă de a sta de vorbă cu mine, o altă ocazie cine știe
văzut nimeni, ca și cum nu aș fi existat!, o sumedenie de dacă se va mai ivi, eu având tot dreptul să nu-i mai
gânduri au început să-mi bântuie mintea, ca și cum răspund. Încercam să gândesc asemenea ei, dar o
cineva nevăzut îmi șoptea neîncetat în ureche că eu am făceam cumva destul de fără temei. Mi-am zis că,
omorât-o pe mama, fiindcă hotărâsem să moară ea și nu indiferent ce probleme avea femeia (și sigur avea!),
eu. oricum ar fi stat cu judecata, era ceva foarte important
Florentina s-a oprit din vorbit și s-a auzit iar un pentru ea, din moment ce se hotărâse să-și pună viața pe
zgomot de brichetă aprinsă. Imediat îi urmă cel făcut de palme față de un străin, chiar dacă nu-l vedea și nu avea
fumul expirat. Tăcea, gândindu-se, poate, că o să-mi siguranța că-l va vedea vreodată. Asta dacă ea chiar
exprim o primă părere despre cele auzite, fiindu-i exista, mi-am zis amuzat. Un lucru de care nu mă
evident că găsise în mine persoana dispusă să o asculte. îndoiam era că aveam de-a face cu o femeie instruită,
- Din câte am înțeles până acum, am zis, care avea un discurs logic, corect și coerent,
problema dumneavoastră, a ta, adică, are niște rădăcini convingător.
vechi, ce se pierd în copilărie. - Uite, ca să nu mă întind prea mult și să nu-ți
- Domnule Cristian, zise Florentina după ce mai alimentez și mai mult insomnia, am să-ți mai spun ceva,
expiră un fum lung, nu cred că m-ați înțeles. Eu nu am o sărind câteva etape mari din viața mea. Dacă ești de
problemă. Eu chiar nu exist! Sau, în sfârșit, sunt acord să mai stăm puțin de vorbă.
momente când nu exist. - Cum să nu?, am asigurat-o, și chiar eram tare
- Mda, am zis încurcat. curios să aflu cât mai multe lucruri din viața acestei
Mă exprimasem. Și nu greșit: pentru că eram femei ciudate.
convins că de la acel eveniment nefericit dinaintea - Uite, zise Florentina, căsătoria mea.
începerii școlii i se trăgea situația. Am tresărit și am devenit și mai atent ca până
Pe de altă parte, fusesem și puțin neinspirat, atunci.
fiindcă o spusesem într-un fel prin care luam în calcul - M-am măritat cu un coleg de facultate - am
faptul că apreciam că starea ei se datora unei dereglări făcut geologia. M-a curtat, era frumușel foc, isteț, cu
de natură psihică, inexistența sa considerând-o un fel de bun simț. Era singur la părinți, iar aceștia aveau o
metaforă. Se putea interpreta, deci, că o consideram situație materială excelentă. Ne plimbam, mergeam la
bolnavă psihic, or, chiar așa fiind, este absolut inutil și teatru, la cinema… Când încetam să mai exist, mă
nerecomandabil să-i zici unei astfel de persoane aștepta în zadar, iar data următoare inventam un pretext
adevărul în față, și asta în timp ce ea fusese foarte clară cât mai plauzibil pentru a mă scuza: o stare de rău,
și convinsă că nu exista fizic. Sau, în sfârșit, că avea vizita părinților la cămin (el era bucureștean) și așa mai
momente în care nu mai exista fizic. departe. Norocul meu a fost că nu mi s-a întâmplat asta
Mă aflam într-o situație delicată, pentru că când am fost la vreun spectacol ori la restaurant. După
făcusem o gafă și eram curios să văd cum va reacționa. ce ne-am căsătorit… Două au fost problemele cu care
Că nu va închide telefonul, acesta era singurul lucru pe m-am confruntat: teama de a da naștere unui copil,
care puteam paria. pentru că mă temeam să nu mă moștenească și…
- Da, Cristian, îmi întrerupse ea gândurile, mă văd disparițiile mele. Dispăream noaptea, se trezea
obligată să repet că eu nu exist, și nu sunt tra-la-la! dimineața singur în pat și îți dai seama ce greu îmi era
să găsesc un motiv pentru care aș fi plecat mai devreme

45
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
de acasă. Foarte devreme! Poți să înțelegi ce teamă îmi și nici coș de nuiele
era să nu mi se întâmple asta când intram la baie? Cum îți trebuie doar un cormoran
să nu mai ies de acolo iar el, deschizând ușa, după nu pe care, legat de picior cu o frînghie lungă,
știu cât timp, să vadă că nu era nimeni înăuntru? Să nu îl lași în apă (rîu, fluviu ori mare)
înnebunești? Noroc că nici asta nu mi s-a întâmplat și care, lacom, înghite pește după pește.
niciodată. După cum nici să încetez să mai exist în timp
ce făceam dragoste. Scuze… Apoi îl tragi de picior încetișor la mal
- Nu-i nimic. și apăsîndu-l de la piept în sus spre gît
- Când mergeam în lungi excursii pe munte, nu îl dezdopi de pești
doar în scop profesional, ci și de plăcere, în concedii, mi procedînd exact invers decît femeile
se întâmpla destul de des, nu știu de ce în acel spațiu, să care îndoapă gîștele spre a fi grase.
nu mai exist. Intra în panică, și, când reapăream, îi
spuneam că mă lăsasem vrăjită de ceva, o potecă ce Scoți peștii cîte unul, rînd pe rînd,
promitea a duce spre un loc mirific, o rocă aparte asupra – da-i lași și cormoranului
căreia insistasem și apoi căutasem și altele, vreo doi, drept răsplată –
îndepărtându-mă astfel, și cine mai știe ce. Presupun că ți-i duci acasă ca să-i frigi
bănuiești că în final am divorțat, și nici motivul nu e ori la piață ca să-i vinzi.
greu de bănuit.
- Da, îmi imaginez, i-am răspuns. Concluzie

Un copil, ales anume,


Mircea M. POP el mai naiv fiind,
se întreabă într-o micropoezie
de Ernst Jandel
plin de uimire-mirare:
„dacă bunicul
este aici jos
cum să fie el atunci
acolo sus”?

Apoi tot el răspunde, ca o consolare:


„ah, da, sufletul!”

Similitudine

Părul meu
aidoma florilor de cireș,
doar că pentru ele-i primăvară
Ars poetica
iar pentru mine, de acuma, iarnă.
Mă ascund în spatele vocalelor
– mi se par mai muzicale
și mai sonore decît consoanele – De ce
de preferință după toate vocalele
De ce trebuie să mori și tu
cu excepția lui i și î
de ce nu pot muri eu
care sînt lunguieți și prea supli
de două ori:
o dată pentru mine
de aceea rostesc cuvintele oarecum ciudat
și altă dată pentru tine
punînd accentul pe acele vocale
care sînt pentru mine
***
însăși inima oricărui mesaj.
E albastru tot ce-i negru
Sfat pentru un viitor posibil pescar
e negru tot ce-i albastru
e albastru un astru
Spre a deveni un bun pescar
e negru ce nu-i integru.
nu-ți trebuie undiță
nici măcar plasă
46
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
nimic nu mai e în ordine.
Ne întrebăm:
Irina Lucia MIHALCA – Unde oare ne-a fost să ajungem?
pierduţi într-un spaţiu fără spaţiu
mai îndurăm un timp.

Evacuaţi în locuri rarefiate,


plutim fără ancore.
Ne menţinem echilibrul în aşteptarea
unei lumi ce nu se mai potriveşte
cu piesele noului puzzle.

Agăţaţi de fiecare speranţă, rug, rugă,


scenariul nu se mai respectă,
actorii-şi pot continua drumul separării
purtând aceleaşi măşti,
baricadaţi în buncărele fricii
nici ei nu ştiu ce mai aşteaptă.
Deschizând cufărul cu vise,
Şoaptele timpului, subtil parfum de iasomie piesa se rescrie
la dorinţa actorilor din ochiul furtunii.
Trăim în lumi paralele, presărate ici-colo cu oglinzi
din care rar se reflectă imagini-tablou, Conduşi în zone purificate
labirinturi prin care intrăm inconştient. se reîntorc firesc în curentul vieţii,
cu fiecare respiraţie,
Şoaptele timpului, exorcizarea viselor cu noi vibraţii,
în timpul unei prohibiţii la zâmbet, cu roluri simple,
Un înger damnat vinde fără efort,
şi cumpără lumea în numele echilibrului. spre autenticul sine,
Lacrimi se preling prin cioburi, spre farul luminii interioare,
raze de lumină reflectă spre a crea în viitoare vremuri.
scântei deformate de tăişul sticlei,
Nisipul din clepsidra noastră se scurge impasibil. Capitole vechi,
„A whiter shade of pale... un sfârşit al trecutului,
She said there is no reason and the truth is plain to o moarte de final se încheie fără regrete.
see."
– Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea, Tineri călători purtaţi în locuri noi,
cărarea râdea, ochii-ţi zâmbeau, ochii-ţi plângeau, pe unda inimii – liantul
te iubeam dincolo de viaţă şi moarte! şi puntea de legătură
între propriul spaţiu şi ceilalţi –,
Nu se auzeau nici măcar şoapte, centraţi şi în ochiul furtunii.
doar foşnetul clipelor şi sângele buzelor.
Întoarce-ţi privirea spre tine!
Mâna mea îţi contura chipul învăluit în ceaţa timpului,
zefir de primăvară îţi adia lumina din visul tău În faţa oglinzii - doar noi şi singuratatea noastră!
reconstruit în secvenţe-fragmente repetitive,
încă nedesluşit, doar mâna o ştiai, Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet
zâmbet fugar al unei clipe, subtil parfum de iasomie. şi nu le putem atinge, prin vis o putem face!
Dincolo de noi începe pustiul,
Simţea nevoia să-ţi mângâie obrazul Dincolo de noi mor singuri copacii,
ca şi cum ţi-ar fi alinat sufletul. Dincolo de noi lucrurile dispar,
Dincolo de noi e noaptea şi întunericul ei,
Cercuri noi se deschid... Dincolo de noi sunt cerurile noastre,
Dincolo de noi e şoapta din adâncuri auzită în trecere.
Timpul şi noi cei rămaşi în ochiul furtunii
Pe pământ stelele luminează calea celor neajutoraţi!
Nimic nu mai pare ce-a fost, Prin dispărute păduri va trece vântul,

47
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Râurile, din apa unde nu ne-am aplecat să bem, vor din lumea reală şi vie
seca, aduce fiorul iubirii eterne.
trupurile vor muri treptat, prin părăsire, odată cu Rămâne aici doar până
lucrurile ce ni s-au învechit prin sertare. ce-şi duce la bun sfârşit legământul.

De însingurare vor muri mâinile neatinse, Desprindere de primăvară


din lipsa luminii vor pieri visele nevisate,
din lipsa iubirii vor înceta bătăile inimilor îngheţate. Primăvara grădina trebuie curăţată,
În noi e lumina şi taina ei – ecoul ascuns primenită, împrospătată.
în liniştea gândului ce va trece prin fiecare oglindă. Noile flori vor colora perspectiva,
un aer proaspăt va reînvia natura.
Mai aproape de tine, mai aproape de mine Depinde mult de seminţe, de substrat.

„Iar degetele mele, Mi-ai spus să încerc desprinderea ramurilor noastre,


de departe, se vor împleti în părul tău” (Ismail motivul era boala ce a pătruns în tine, în noi.
Kadare) Ţi-am întins un cleşte perfect ascuţit
să încerci tu tăierea rădăcinilor sau, măcar, a ramurilor.
Oamenii sunt pereni, Încearcă, te rog, să nu laşi franjuri în urmă!
din seva lor vor renaşte noi forme luminoase!
Muşti din azur. Pe un bob de grâu, Poate doar aşa, seva se va dilua
roua a impregnat rugăciunea sufletului, împrăştiindu-ne, în neant, petalele sufletului-geamăn!
Prin timp, ecoul străbate dorinţa albă a iubirii. Poate doar aşa vei uita de dureri,
de golul şi teama ce-au pus stăpânire pe tine!
Paşii tăi spălaţi de valuri am să ţi-i îmbrac în flori,
flori ce cresc pe-aceste maluri! Deschid o fereastră, lumină şi soare.
În fiecare, omul îşi lasă bucăţi din suflet. În zare, privesc un fluture albastru.
Printre clipele trecătoare, mesageri ai luminii Se-nalţă ameţit
ne însoţesc, prin viaţă,. de suave astenii de primăvară,
Să-i înţelegem frumuseţea! smulgându-se din vârsta unui timp secat...
Speranţa e în fiecare iniţială,
în semnele presărate Timp de-amintire, timp de uitare
pe aleile pe unde paşii ne poartă,
în mugurii înfloriţi de cuvinte-lumină. Era un timp când alergam spre tine,
un timp dilatat ce ne-mbrăţişa în secundele lui.
Sufletul ţi-a rămas agăţat, undeva, între tine şi cer. Era un timp când doar lumina din noi conta,
Ninge iubirea, când odată privirile întâlnite,
acoperindu-ne inimile cu fulgi mari, metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acţiona instantaneu,
printre hainele parfumate simţi intensa trăire, când te mirai că-ţi revedeai, inexplicabil,
printre sincope, doar regăsirea trupurilor. imaginea ta pe chipul meu,
Astăzi, o parte din tine s-a risipit undeva. impregnată de adierea blândă a zefirului,
Şi ieri cum te-ai simţit? a apei reflectate de-oglinda sufletului nostru.
Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte,
Mai aproape de tine, mai aproape de mine, Era un timp când încă nu ne-am îndepărtat, rănindu-ne,
În paşi de dans devenind un alt timp.
- prin timp înlănţuiti – valsăm, Doar Helios surâde...
zâmbind, într-un balans continuu treci prin viaţă. Ştie el ce ştie!

Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte,


Mai aproape de tine, mai aproape de mine,
Ne separăm de lume,
alegem culorile, ne pictăm tabloul.
Nu-ţi fie frică, ia-mă de mână, iubeşte clipa!

Într-un amurg al zeilor perisabili, al unei iubiri


pierdute de destin,
dragostea biruie timpul şi spaţiul.
Într-un peisaj îngheţat, povestea venită

48
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
când bezna mă învăluie în lume
Rodica DASCĂLU nu-mi este greu să aprind lumina interioară
să-mi hrănesc sufletul
cu o rugăciune
pentru vii și adormiți…

Înțelepciune

așa am ales să trăiesc


învârtindu-mă în cerc
merg pe căi cunoscute
a păși pe o traiectorie superioară
a-mi asuma un risc
sunt pentru mine etape imposibile
frica mă oprește să-mi ridic privirea
barierele par de netrecut
cheia eliberării de temeri și trofeul libertății
Maluri de lumini și umbre se dobândesc prin înțelepciune
privesc admirativ la învățații lumii
în mine curge un râu magic înțelepciunea o poți găsi în tine
scăldate-n umbre și lumini îi sunt malurile nu o poți primi sau învăța de la alții
în drumul lui spre oceanul de liniște și nici împărtăși sau dărui altcuiva
râul coboară-n trepte de piatră ne spun ei...
se odihnește formează mici oaze de lumină înaintez pas cu pas
din apa plină de senin răsar stânci abrupte iert și iubesc
străjuiesc râul șerpuind printre munţi de neputințe… depășesc cercul obișnuinței
scânteia divină sursa luminii tot crește învăț că viața e urcuș o scară
alungă pâcla de pe creste simbol al desăvârșirii unui suflet…
imagini de o neasemuită frumuseţe
se descoperă ochilor... Vis
în drumul lui râul trece chiar
pe lângă cimitirul unui sat de munte văd totul ca prin vis
își îngroapă acolo mândria orgoliul trufia sufletul meu avea aripi
devine limpede și curat zbura spre Acasă
așa cum se cuvine în ritmul bătăilor obosite
când ajungi în preajma acelei întinderi infinite de-atâtea încercări
lumină devenită acum covârșitoare ale inimii
asupra umbrei ce se risipește… era purtat de-o undă uriașă
indiferentă și totuși plină de viață
Înțeles nu îi era nici bine nici rău
nu gândea și nu simțea
pe o punte invizibilă dincolo de timp
situată între două lumi precum o mișcare blândă
sufletul pendulează continuu o frumusețe
în căutarea propriei străluciri un cântec nesfârșit ce înceta
e seară și renăștea din el
în spatele ferestrelor luminate o vie respirație
întrezăresc o dinamică de neoprit a vieții înaripat zbura în vis
drame singurătăți bucurii speranțe spre nemurire
rămân în exterior sufletul…
privesc cerul cenușiu
dincolo de nori există-un adânc Fărâmă de viață
un înțeles
pe care-l pot regăsi casa părintească e cufundată
întorcându-mă în mine însămi într-o singurătate solemnă
învățând din timp în poartă nu mă așteaptă ca altădată
să călătoresc spre izvorul vieții cu mâna streașină la ochi tata

49
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
fac primii pași în grădină
pentru a-mi atenua durerea
Dumnezeu mă întâmpină îmi zâmbește
prin câteva fire de zambile înflorite SOARE –RĂSARE
sunt fragile
au doi-trei clopoței albaștri Undeva pe ţărmul celălalt al vieţii,
culoarea ochilor tatei În vioriu s-au închis vămile somnului.
din fundația de beton a casei Prin borangicul liniştii cu şapte peceţi
minune Sfios suie scările heruvimul Domnului.
a răsărit și înflorit Pământul trezit între lumile-amândouă
un fir stingher din aceeași floare Auzul înmiit către zori şi l-a deschis
semn că viața merge mai departe Prin potirul florilor împrospătate de vis.
trăgându-și seva din trecutul devenit tăcere Cum se-nfioară cimbalul de argint al zării,
neprețuită amintire Sonor sub străvezii ciocănele de rouă!
renaștere… Feciorelnic sună zumzetul Luminării:
Binecuvântată fie dimineaţa cea nouă.
Comoara din adânc
VESTEA VIEŢII
oglindă a unor suflete zbuciumate
ce nu-ndrăznesc să creadă Din tot hrisovul nopţii aurii,
că ascund comori în adâncuri doar luceafărul stă hărăzit
cerul e locul unde şi din ceara zării, din Nefiresc
sub formă de nori plumburii se-nfâlfâie avântul ceresc.
câteodată Străinul purcezător cu crinul
gândurile întunecate se adună în vestmânt vioriu ca vinul
ele nu pot sta prea mult în preajma Luminii suie pe depărtările lumii
și se întorc pe pământ nădejdea vârstelor humii.
sub formă de furtuni Apa pe Ghenizaret s-a clădit,
sau evenimente neașteptate Ferestrele-n Nazaret au licărit,
dacă am descoperi comoara din noi ca din oglinzi de argint luminat,
iubirea ar ieși la iveală chipul străinului însingurat.
ce oglindă senină ar fi cerul… Nesimţit s-a oprit solul vieţii
pe pragul curat al dimineţii.
Tristețe În casa de tăcere priveghea
peste împietrirea somnului grea,
tristețea plutește în lume Fecioara logodită pământului,
o inspirăm cu fiecare gură de aer răsucind în fus ritmul cântului.
ajunsă în lumea nevăzută a trupului Sufletul a tresărit ca de semn.
se cuibărește într-un colț al inimii Un deget a sunat, parcă, în lemn.
plângându-și singură de milă Iară pe perdea, un stat de bărbat,
din adânci tăceri vin adieri divine Icoană străvezie, s-a iscat.
împresoară tristețea cu delicatețe Şi blând buna-vestirea Sfântului
rostindu-i o rugăciune… a nins polenul Cuvântului,
magia din glasul lui Gabriel.
Gândul bun Trupul s-a înfrigurat cătinel.
Sâmburul dumnezeiescului EL
gândul bun părăsește mintea a picat în potirul închis
sunt prea multe voci contradictorii şi s-a-ntrupat între rugă şi vis
fiecare cu dreptatea ei relativă
coboară-n inimă gândul bun
aici lucrurile sunt în armonie
le unește un fir nevăzut Sandu TUDOR
al recunoștinței (Poet monah din secolul al XX-lea,
față de Adevărul ce există închis politic şi mort în închisoare )
mai presus de toate…

50
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
doar interesul poartă fesul, o lume dornică de viaţă,
Cărți prezentate de: colcăind de pofte, inconştientă, agresivă, dar onestă în
naivitatea ei ancestrală. Aceeaşi mecanică socială dă,
prin contrast, profunzime interogaţiei lucide, trăirilor
Petre ISACHI romantice, periplului interior al personajelor. Deşi
configurează un tip de mentalitate arhaică, şatra –
autentic revelată ca personaj colectiv – care migrează pe
Când sub umbrela lui Sadoveanu, enigmatica şi frumoasa Valea Tazlăului (Tescani,
când sub umbrela lui Creangă * Scorţeni, Pârjol, Tărâţa, Moineşti etc.), şatră păstorită şi
de românul Toader Stoinea (numele de familie este al
bulibaşei pe care-l continuă) ne apare ca o lume cu legi
Într-un spaţiu „totdeauna recognoscibil” (Gr. proprii, imuabile, pe care istoria haotică le bulversează,
Codrescu), prozatorul Valeriu Anghel transfigurează dar nu reuşeşte să le înfrângă definitiv.
într-o viziune romantic-paseistă, urmând modele Deplasarea/ fuga ţiganilor dintr-un loc în altul,
tutelare ale literaturii autohtone, frenezia vitală a unei pentru a-şi păstra modul propriu de a fi, nu are
lumi fără orizont, în care violenţa, eternul rău social, semnificaţia exodului din Şatra lui Zaharia Stancu. Nu
mizeria, nedreptatea, minciuna, imoralitatea, crima, este atât o înfruntare în masă a necunoscutului, a
trădarea etc. modifică comportamentul oamenilor destinului, cât o necesitate de supravieţuire într-o lume
simpli, dintr-o Moldovă încremenită într-un Ev Mediu în care homo homini lupus. Cartea despre românii şi
feudalizat. Condiţiile inumane şi starea de sclavie îi şătrarii lui Valeriu Anghel propune cititorului
determină să evadeze din condiţia dată, pentru a posibilitatea să mediteze asupra unor teme etern-umane:
supravieţui pe muchie de cuţit, în spaţii la fel de conflictul dintre bogaţi şi săraci, războiul mut şi inuman
agresive. Nu întâmplător, personajul principal al dintre rase, minciuna, corupţia, crima, iubirea fatală,
romanului sadovenian Printre şătrari ajunge să moartea, prietenia, hazardul, ţăranul absolut ce se
îmbrăţişeze principiul: „Decât slugă toată viaţa, mai încăpăţânează să creadă că „veşnicia s-a născut la sat”,
bine liber şi ţigan”. Să fie acesta mesajul romanului, dreptatea inumană, candoarea copilăriei, familia, dorul
împărtăşit şi de cele 4.000.000 de români (auto)exilaţi în de sat, de părinţi, despărţirea, trădarea, delaţiunea,
aproape toate ţările Pământului: „Decât… mai bine liber voinţa învingătorului, laşitatea, resemnarea, înstrăinarea,
şi canadian, spaniol, francez, german etc.”? Cert este că dezrădăcinarea etc.
mitul libertăţii, ideal în veci neatins, cum ar fi spus Ca şi Himbaşa din Şatra lui Z. S. ,Bulibaşa
Lovinescu, bântuie şi locurile copilăriei lui V. Anghel – Toader S. din Printre şătrari, românul predestinat, spre
Valea Tazlăului, Tărâţa, Pârjol, Comăneşti, Moineşti, a se salva, să se exileze într-o şatră, care-l adoptă, nu
Bacău. înainte de a-i verifica inteligenţa, onestitatea, omenia,
Revenirea în amintire – definită de cineva, drept curajul, demnitatea, semnifică „alesul” care trebuie să
„realitatea bătrânilor”; personal o văd drept o „creaţie descopere înaintea celorlalţi adevărul. Primul adevăr
continuă” – se vrea o întoarcere spre puritate, se visează dureros, pe care-l descoperă este că aceeaşi şatră care l-a
refuzul ferm al pervertirii, la care viaţa comunitară, cu salvat de la moarte şi l-a adoptat fără rezerve, îl
prejudecăţile, convenţiile şi viciile etern-umane supune înstrăinează încet, dar sigur şi ireversibil, de satul natal,
conştiinţele, le egalizează. Evadarea autorului în de familie, mamă, prima iubire, de prieteni, de apa
copilărie, însoţit de inimitabilul Creangă, dar şi de Tazlăului, de sine. Cum era de aşteptat, viaţa vitregă a
Zaharia Stancu (v. Farmecul amintirilor, prefaţă: Gr. făcut din el un ins întors în sine, cu o forţă interioară de
Codrescu) confirmă teza că prin copil, omenirea aplică, învingător, dar învingător – reţineţi - nu în satul natal, ci
după o logică aparte, poetica începutului continuu. în şatra frumoasei Lila.
Copilul rămâne o „ghicitoare”, cea mai grea dată spre Proiectarea în ficţiune a Eu-lui naratorial,
rezolvare adultului, cred, în care doar înţeleptul ştie să omniscient, omnipotent, este în fapt, un „joc cu măşti”
ghicească viitorul! Revelatoare în acest sens sunt temele în care descoperim o realitate tragică din anii 50-60 ai
şi motivele transfigurate de Valeriu Anghel, în cele 21 secolului trecut, recognoscibilă şi azi, dar şi identitatea
de povestiri ale volumului. Ca orice moldovean din povestitorului, autorul a încă două cărţi: Ispita, 1999;
tată-n fiu, autorul are har narativ, umor, detaşarea Deţinutul 13002, 2000, prozator interesat să revele
necesară pentru a judeca cu înţelegere şi tandreţe, cititorului fără rădăcini, atât enigmele interioare ale
călătoria uitată numită copilărie. ţiganului etern, cât şi supraconştiinţa colectivă a şatrei.
„Printre şătrari”, roman romantico-realist, cu Memoria, atât în Farmecul amintirilor, cât şi în
rădăcini atât în Povestirile lui Sadoveanu, cât şi în romanul exotic, Printre şătrari, precede stimulând,
Şatra lui Zaharia Stancu, transfigurează o lume exotică, ficţiunea. Veţi fi observat deja că într-un moment când
mai puternică decât „teroarea istoriei”, o lume în care romanul autohton este intelectualist, psihologist,
Dumnezeu este amintit doar în ceremonii, o lume trăită experimental, autobiografic, postmodernist, minimalist
parcă întâmplător, fără principii morale ferme, în care etc., Valeriu Anghel continuă linia realismului

51
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
sentimental şi a naturalismului descriptiv, întregind
familia povestitorilor populari anonimi, dar şi a
scriitorilor de referinţă, care încă mai rodesc în literele Valentin POPA
autohtone: Neculce, Creangă, I.L.Caragiale (nuvelistul),
Vlahuţă, G. Sion, N. Gane, Duiliu Zamfirescu,
Sadoveanu, Zaharia Stancu etc.
Evidentă şi firesc transfigurată în cele două cărţi
recent revizuite, mi se pare supunerea individului la
legile firii, în tradiţionalul aer de resemnare mioritică,
de fatalitate melancolică şi bucurie dionisiacă, specifice
nu doar românului. Divorţul ireconciliabil între individ
şi sistemul social este contracarat de V. A., prin utopia
unei umanităţi arhaice, aparent omogenă, condusă de un
sfat al bătrânilor, după modelul şatrei în care s-a născut
frumoasa ţigancă Lila. Încercarea autorului din
Comăneştii Bacăului, de a sugera o anume filosofie şi
stabilitate, acolo unde totul se transformă, se schimbă
imprevizibil, ţine de moştenirea unui umanism natural-
ţărănesc şi istoric-naţional păstrat de legendele locului
ce au configurat psihologia omului simplu, supus de Un nou roman de Elena Dumitrescu-
când se ştie legilor tribului şi împăcat cu sine. O anume Nentwig: Credinciosul meu dușman
tendinţă de retragere în natură şi în trecutul mitico-
legendar de pe Valea Tazlăului pare să fie soluţia de
eternizare a românismului locului, ameninţat de un spirit Despre scrierile Elenei Dumitrescu-Nentwig, am
al răului fără chip şi identitate. publicat, în urmă cu doi ani, o recenzie în revista
Demoniei postindustriale, egoismului, „Oglinda literară” din Focșani (nr. 171 din martie 2016),
sentimentului tragico-absurd al vieţii, agresivităţii fără în care semnalam calitățile narative excepționale ale
precedent, pierderii identităţii, lunecării în amoralitate, acestei scriitoare. Este vorba de articolul intitulat Un
răului existenţial, Valeriu Anghel le opune paradisul roman despre migranții romi în Europa, referitor la cel
natural al omului arhaic, împăcat cu Dumnezeul său, cu de-al doilea roman al scriitoarei, intitulat Noi, romii și
sine şi cu toate utopiile lumii. Se ştie, fericirea este restul lumii.
iluzorie şi autotelică. Elena Dumitrescu-Nentwig s-a afirmat în cursul
vieții adulte ca solist de operă, atât în țară, în anii
tinereții, cât și, mai ales, în străinătate, îndeosebi în
*Valeriu ANGHEL, Printre şătrari, Editura Corgal
Germania. În prezent, pensionată fiind, domiciliază în
Press, Bacău, 2017, Ediţia a II-a, revizuită;
Portugalia, la Lisabona, unde se ocupă de propria operă
literară, dar și de cursuri de canto cu tineri doritori de
*Valeriu ANGHEL, Farmecul copilăriei, Editura
afirmare pe scenele teatrului liric.
Corgal Press, Bacău, 2017. Ediţia a II-a, revizuită
Brăileancă fiind prin naștere, vizitează frecvent
orașul natal, îndeosebi cu prilejul lansării volumelor sale
de literatură. Urbea natală este fie toposul multor
narațiuni oferite publicului, fie se află în vecinătatea
spațiului de susținere a respectivelor linii epice.
Romanul de debut, Naufragiații din Brăila (Editura
Limes din Cluj-Napoca, 2014), este consacrat aproape
integral spațiului brăilean. Al doilea roman, Noi, romii
și restul lumii (Limes, 2016) își alege personajul
principal dintr-o șatră din apropierea Brăilei (comuna
Liești, județul Galați), iar noul roman, cel de care ne
ocupăm în aceste pagini, Credinciosul meu dușman
(Limes, 2017), deși, declarativ, își alege ca personaj
principal o tânără evreică din Galați, ne face să se
înțelegem faptul că, de fapt, e vorba tot de Brăila. A mai
publicat o carte pentru copii, De răsfoit (Limes, 2015) și
o carte de proză scurtă, Adevărate sau imaginate, de
întâmplat s-au întâmplat... (Limes, 2017), în care Brăila

52
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
este prezentă doar în ultima povestire, cele mai multe adolescenta. Acesta, fiind conștient de calitățile artistice
centrându-se pe personaje și spații din întreaga Europă. de excepție ale tinerei sale soții, o sfătuiește să ia lecții
Toate aceste cărți au fost promovate prin lansări de canto. Împreună, reușesc să câștige bani frumoși, la
de succes în Brăila, dar și în București ori în alte centre un restaurant din Buzău, unde susțin programe muzicale
culturale din România sau din străinătate. în fața unei audiențe formată din membri ai noii
Toți recenzenții care au scris despre literatura oligarhii comuniste, ce se refugiau sâmbăta la Buzău
celebrei soliste au semnalat calitățile narative pentru a petrece discret împreună cu amantele lor. Dar
impresionante ale acestei scriitoare ce și-a strunit atâta relația dintre cei doi soți, nesusținută emoțional, se
vreme pornirea către mânuirea condeiului. Mai trebuie, destramă repede, tânăra fugind din Buzău împreună cu
în introducere, să remarcăm un aspect: două dintrre un universitar seismolog (Daniel Demetrius), din
romanele scriitoarei abordează problema minorităților București, căruia îi devine amantă. În capitală, ia lecții
etnice din România: minoritatea romă, în Noi, romii și de canto cu un solist notoriu, Valentin Teodorian, și se
restul lumii și minoritatea evreiască, în Credinciosul prezintă la un concurs pentru a ocupa un post la un
meu dușman. Două dintre romane (cel din 2014 și cel teatru liric din Germania Democrată (comunistă). La
din 2017) au ca tematică principală atmosfera infernală serviciul pașapoarte dă peste securistul Ionescu, cel care
a unei societăți totalitare dispuse mai degrabă să o violase în anii liceului, și cu care fusese în proces în
strivească individualitatea și să o subjuge decât să o urma reclamației, și demersul ei de a-și aranja o situație
susțină în împlinirea propriilor idealuri. Romanul despre stabilă se blochează. Într-una din veri, pe litoral,
romi diminuează interesul față de societatea de tip cântând (la voce) împreună cu formație instrumentală,
comunist, abordând o problemă specifică unei societăți este abordată de un tânăr din Germania, care se
libere, postcomuniste și a unei Europe invadate de îndrăgostește subit de ea și o ajută să emigreze în
nomadismul țiganilor. Germania Federală. Aici, tânăra solistă de operă Mary
Credinciosul meu dușman este povestea unei Schor se lansează în carieră de interpretă în mai multe
femei din România (de etnie evreiască), silită să teatre lirice. Viața ei intră în linie dreaptă, ghidată parcă
emigreze clandestin în străinătate, în anii de o „stea norocoasă”. Se căsătorește cu un domn din
totalitarismului comunist, pentru a scăpa de atmosfera lumea teatrului liric, va avea doi copii, un băiat și o fată,
de teroare, căreia i-a căzut victimă încă de pe băncile și nenorocirile pe care le trăise în țară se șterg treptat din
liceului. memorie. Dar mersul istoriei o va aduce din nou în
Provenind dintr-o familie de evrei, cândva lumea părăsită. După 1989 este anunțată că, în urma
bogată, cel puțin pe ramura maternă, Mary Schor, aflată restituirii către foștii proprietari a caselor naționalizate
spre sfârșitul liceului, ajunge să intre în conflict cu în regimul comunist, căpătase statutul de moștenitoare
partidul și securitatea, din pricina unei glume nesăbuite, unică a casei bunicului ei matern, numai că, prin
cu conotații politice anticomuniste. În ziua când trebuia malversațiuni imobiliare, se instalase în ea securistul
să fie primită în U.T.C. și să intre în posesia carnetului anchetator, fostul ofițer de securitate Dragoș,
de membru, s-a exprimat în glumă în fața unei colege „credinciosul ei dușman”. Deși are acte în regulă ce
spunând că nu prea are ce face cu acel carnet care nu-i dovedeau dreptul de moștenire asupra acelui imobil
bun nici măcar să te ștergi cu el undeva. Gluma a generos (vilă, palat), sistemul judiciar corupt rămâne de
circulat și s-a aflat de ea și la securitate. Mary Schor neclintit, iar dușmanul cel „credincios” al celebrei - de
este criticată aspru în fața colegilor, apoi este dusă la acum - interprete de operă, deși slăbit de bătrânețe, se
securitate, anchetată și, la sfârșit, violată de unul dintre dovedește la fel de decis în comportamentul lui ticălos.
anchetatori. Povestind tatălui cele întâmplate, acesta Autoarea surprinde cu multă pricepere mecanismele
decide să obțină un certificat medical de la un rețelelor mafiote ce se cristalizaseră în societatea
ginecolog, necesar unei reclamații în instanță pentru românească postcomunistă, mecanisme ce împiedicau
viol. Procesul intentat acelui ofițer de securitate va fi în înfăptuirea dreptății pentru cei afectați de deciziile
întregime trucat, iar Leonard Schor, după ce este bătut samavolnice ale regimului comunist. Probabil că, dacă
până aproape de a fi omorât, sfârșește în cele din urmă ar fi avut răbdare, Mary Schor ar fi izbutit în cele din
la canal, pe baza unor acuzații închipuite, și iese din urmă să-l învingă pe ticălosul de Dragoș și chiar să
scenă. Autoritățile au decis ca Mary Schor să fie obțină din partea justiției o condamnare cu închisoarea
exmatriculată din liceu și internată, la începutul anului pentru prea evidentele ticăloșii. Autoarea însă nu s-a
școlar următor, într-o școală de reeducare. Singura lăsat captivată de un final de tip happy-end, care ar fi
soluție pentru evitarea acestui deznodământ era contrazis realitățile românești, ci a ales un final realist,
căsătoria și astfel tânăra evreică se căsătorește cu fiul specific societății românești în tranziție, pe care Elena
doctoriței care i-a completat certificatul de viol, Edy Dumitrescu-Nentwig pare să o cunoască destul de bine.
Grinberg, evreu și el, un tânăr cu vreo zece ani mai în O grupare mafiotă rivală îi propune moștenitoarei
vârstă, cu o constituție corporală obeză, dar cu un suflet aproape un milion de euro pentru a-i ceda dreptul de
minunat, cunoscut mai de mult ca membru al unei proprietate aflat în litigiu, iar de procesul cu securistul-
formații instrumentale pe care o frecventa și mafiot Dragoș s-a ocupat, în continuare, acest „mișel de

53
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
generație nouă, în fața căruia el, marele Dragoș, a temperament năvalnic, o colerică, o impulsivă care,
trebuit să se predea” (p. 412). datorită reacțiilor necontrolate și deciziilor pripite va
Având ca personaj principal pe evreica Mary cunoaște cotituri neanticipate în viață. S-au datorat unor
Schor, Elena Dumitrescu-Nentwig este interesată să astfel de reacții impulsive izbucnirea conflictului cu
redea manifestările de tip antisemit din societatea securitatea, căsătoria nepotrivită cu Edy Grimberg,
românească. Adolescentă fiind, Mary Schor se părăsirea acestuia într-o clipă de sminteală psihică, apoi
îndrăgostește de un tânăr student, Dorel Dobrotă, a părăsirea seismologului, simțindu-se atrasă de Klaus,
cărui mamă ura relația aceasta, fiindcă nu aproba o tânărul din Germania care o va ajuta să emigreze,
eventuală căsătorie a fiului ei cu o evreică. Deși cei doi lovirea în tribunal a „credinciosului ei dușman”, ex-
se despărțiseră după incidentul cu violul, atât mama cât securistul Dragoș, separarea de soțul ei din Germania,
și fiul participă la proces ca martori în favoarea baritonul Wolfgang, în momentul în care a aflat despre
securistului violator, aducând probe privitoare la infidelitatea acestuia și multe altele.
caracterul ușuratic al domnișoarei. Pentru implicarea lui Personajele romanului sunt atât de bine
ca martor, Dorel va fi răsplătit cu aranjarea continuării portretizate, încât rămân în memorie, în ciuda faptului
studenției la Moscova. că autoarea nu recurge la tehnica îngroșărilor
Securiștii, cu care va avea de a face eroina caricaturale.
acestei cărți, vor demonstra reacții de antisemitism Scris la persoana întâi, romanul are o dinamică
primitiv, îndeosebi șeful securității locale, ofițerul favorabilă menținerii interesului cititorului pentru
Dragoș. Se știe că în anii ’50, mulți dintre ofițerii de lectură. Ca formulă de construcție, se recurge la
securitate erau de origine evreiască și, de aceea, convenția scrierii, în anii retragerii din activitate, a
surprinde această opțiune a autoarei de a investi pe acel poveștii propriei sale vieți, fiind reactualizate, în
personaj cu atitudini și reacții antisemite. Dar, instituția paginile acestea memorialistice, întâmplările marcatoare
securității a evoluat în timp și multe dintre cadrele de destin. Cu siguranță, multe detalii din viața sa de
securității de origine neromânească au fost eliminate din artistă de operă, care s-a afirmat în exil, sunt puse în
sistem și înlocuite cu ofițeri autohtoni, iar în perioada destinul personajului principal al romanului. Cartea însă
naționalismului comunist promovat de Ceaușescu, nu este nici pe departe o autobiografie și, de aceea,
securitatea română a dat undă verde mesajelor cu detaliile de viață personală sunt combinate cu multe
caracter antisemit. Avem în vedere, îndeosebi, revista elemente de ficțiune sau preluate din viața altor
„Săptămâna”, condusă de scriitorul Eugen Barbu, persoane.
despre care se știa că era manipulată de securitate și care Ca gen romanesc, Credinciosul meu dușman se
ieșise în evidență în ultimii ani ai dictaturii prin încadrează în categoria romanului realist, autoarea
stridente accente naționaliste și antisemite. Personajele reușind să ofere o oglindire echilibrată a realității
din zona securității ale Elenei Dumitrescu-Nentwig sunt sociale din România și din Germania, atât din perioada
români get-beget, formați în climatul antisemit al de dinaintea funcționării „cortinei de fier”, cât și de
societății românești antebelice și din timpul regimului după.
antonescian.
Dezvoltând această spinoasă problemă a
antisemitismului, autoarea nu cade totuși în capcana
partizanilor „corectitudinii politice”, care, în acest caz,
ar putea însemna promovarea ideii că evreii sunt cei
buni și cei persecutați de majoritari, iar ticăloșiile
trebuie dirijate numai spre tabăra acestora. Ilustrează
acest detaliu cu cazul unui escroc evreu, arestat, aflat în
litigiu cu o cetățeană de origine germană, care la proces
a declarat că „nemții care i-au omorât rudele vin acum
să-i ia casele” (p. 405). Consternată de această veste,
Mary Șchor, comentează: „Fără să se jeneze, se
folosește de soarta tragică a evreilor omorâți de nemți în
al doilea război mondial, ca să abată atenția de la
actualele lui escrocherii” (Idem).
Elena Dumitrescu-Nentwig este o prozatoare cu
fler psihologic. Ne propune personaje bine conturate,
individualizate, memorabile, pe care le urmărește în
traiectoria lor prin viață, știind să puncteze modificările
de personalitate datorate vârstei. În primul rând, eroina
principală este urmărită de la vârsta adolescenței și până
spre vârsta de pensionare. Este vorba de o femeie cu

54
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
și bășcălia unora, puși pe farse, este înfierată de autor, în
schițele „Exces de încredere”, „Pantahuza”,
Tudor CICU „Sacrificiul pionului” etc... Alteori realitatea bate
filmul (vezi schița: „Regrete târzii”), unde, pentru
reflectarea comicului, autorul se prevalează de o formă
Portrete la insectar specifică emoției generale, a unui comic de situație la
generația mai vârstnică și care presupune o atitudine de
Cu „Răfuiala”, apărută la Ed. editgraph, 2018, umor „în răspăr” față de realitatea și discernământul
Mihai Sălcuțan, avocat prin profesie, buzoian la origine, unor cupluri.
pune dinaintea cititorului cea de a treia sa carte de proză Tragem concluzia că ironia, în cazul lui Mihai
scurtă „inspirată de moravurile și năravurile lumii în Sălcuțan, trece prin filtrul unui umor nu lipsit de
care trăim” (adnotare făcută în dedicație), după alte trei indulgență cum se întâmplă la „oamenii mărunți”, dar
cărți de publicistică, eseu și cronică, pana satirei și nu și în cazul politicienilor unde umorul e simțitor
umorului fiind exersată, deja, în epigramă și rondel. atenuat. Dar ca și în cazul schițelor cu judecători ori
Inspirat din dramele oamenilor mărunți, atras de avocați, efectele comicului e, întotdeauna, menit să
plăcerea de a se afla în stradă, în piață, în sala de provoace râsul legitim, reprobarea sau indignarea. Unele
judecată, oriunde se află oameni prinși pe piciorul unui schițe (vezi: „Prezența de spirit”; „Pe culmile
comic de situație, de limbaj sau caractere, autorul scoate deznădejdii”, „Adevărul primordial”; „Potrivire de
în evidență, prin scris, cu arma umorului și a ironiei, caracter”) au ca final o morală ce ține loc poantei.
stigmatizând aspectele urâte, tot ceea ce e reprobabil în Așadar, dintre scriitorii buzoieni contemporani, care au
comportamentul acestora. Dincolo de hazul în aparență valorificat râsul, investiți cu funcțiile unei satire
indulgent, prin poanta finală, ca în cazul epigramei, denunțătoare, Mihai Sălcuțan este un autor devotat
transpare în cele mai multe schițe din „Răfuiala” câte estetic râsului terapeutic în paginile unei cărți cu
ceva din tâlcul amar al înfierării satirice. În căutarea portrete țintuite în insectarul satirei.
unui ideal de viață pozitiv (în medii ale judecătorilor,
polițiștilor, clericilor, doctorilor, politicienilor,
afaceriștilor, celor de vârsta a treia etc...), autorul își
extrage substanța mini-povestirilor sale din întâmplări
hazlii, efectul comicului provocând râsul investit cu
funcțiile comicului denunțător. Astfel: în schița Iulian PATCA
intitulată „Aria de răspândire a râsului carpatin”
cititorul ia cunoștință cu tâlcul ascuns al dialogurilor
hazlii, surprins în anecdotica unor doamne dintr-o La temelie
societate ce fac parte din lumea bună. Pe omul simplu
de la țară, prins în carapacea informațională a tot felul Am încercat ca-n vis,
de chichițe funcționărești, căruia autoritățile nu-i fac de-atâtea ori
decât să-i strice „rostul zilei”, îl regăsim în schița Să îţi înalţ
„Încurcături oficiale”. Lui Gheorghe I. Mânzală, odată prin timp o catedrală,
„cu schimbarea vechii generații de funcționari publici În loc semeţ
cu o alta mai tânără”, i se țin lanț înscenările parcă şi-ademenit cu flori
special făcute să-l umilească la nesfârșit. Poanta finală, Să-ţi fie
prin vestea incredibilă a ultimei „încurcături”, asigură de-mplinire şi de fală.
puntea de trecre de la ironie la umor și cititorul râde în
ambele prilejuri, dar, în primul caz, pentru a pedepsi. Dar, ca-n legendă,
Mașinăria proceselor între două firme de construcții din zidul se surpa
schița „Răfuiala” e menită să distrugă asemeni unui Înainte ca lucrarea
„cal troian” o dispută obișnuită de viață, pentru a să se vadă
consemna izbânda celor puși să tragă, veșnic, sforile Cuvintele erau
unor tertipuri mizerabile. Cu schița „Traducerea în calea ta
bibliei”, pătrundem în lumea clericilor și cumințenia Grămezi de nerăbdare
momentului spovedaniei e salvată de poanta finală a şi tăgadă.
„mucalitului” spovedit. În ce raport se constituie umorul
și ironia, sarcasmul și satira în lumea politicului, nu Şi zilnic o luam
avem decât să citim schița cu tâlc și poantă „Gura de la-nceput,
păcătosului”, care demască nimicnicia și găunoșenia Ca după o pierdută
discursului unui candidat pentru parlamentul țării. bătălie,
Grandomania polițaiului în exercițiul funcțiunii, cultura De parcă dinadins
55
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
n-am priceput Iar vara-ncepe
Că tu mă pui în zid să-şi arate sânii
la temelie. Prin ii
de borangic duminical.
Psalm
De-o veşnicie parcă
Desăvârşeşte, Doamne, nu mai dorm,
ce-ai făcut din mine, Mă prinde
Din viaţa mea mireană o sfârşeală la amiază,
şi de rob, Prin norii văluriţi
Şi, Doamne, iartă-mă de cloroform
de se cuvine – În mine nu se
Atâta-ţi cer cu teamă desprimăvărează.
şi mă rog.
Cu câtâ-nverşunare
Te-am mai uitat te-am iubit,
atunci când mi-a fost bine Crescute-s între noi
Şi am crezut cumplite ziduri,
adesea în noroc, De-atâta-ngândurare-s
Că toate sunt troienit
purcese de la Tine Iar între noi
Ca şi iubirea se-mpreunează riduri.
când îşi află loc.
Trec alte veri,
Tu ştii că mai trăiesc mai trece-o toamnă
o epopee Şi iernile
Călăuzit prin ani sunt tot mai reci,
de vrerea Ta, Pe unde eşti,
Că mai iubesc în viaţă mărită Doamnă,
o femeie Cu cine, oare,
Şi ea sălăşluieşte-n mai petreci?
mintea mea.
Cu nori lăptoşi
Că mi-am făcut se-mpăunează cerul
din ea o mănăstire, Împovărat cu dor
Un idol plăsmuit de-atâta dor,
din coasta mea În vis doar vii
La care mă-ncovoi să-i întregeşti misterul
sub patrafire Şi-atunci îmi pare
Şi-aşa voi face totul mai uşor.
cât mă vei lăsa.

Ajută-mă, Părinte,
aşadar
Să duc eu mai departe
două cruci,
Păcatul ei să cadă
ca un har
Asupra mea
la bine şi răscruci.

Unde eşti?

Parfum suav
adie-n mai salcâmii
Din carnea frunzelor
arzând floral,

56
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
concepție specifică pentru afirmarea psihanalizei lui
Freud, care a pus în evidență importanța inconștientului
Octavian MIHALCEA uman și a Erosului inconștient." Această pasionantă
lucrare, Modern și contemporan în plastica europeană,
evidențiază plurivalente observații menite a reliefa
UN PERIPLU APROAPE INIȚIATIC subtilitățile autorilor abordați. Situându-se la nivelul
afinităților elective, autorul abordează cele mai
Volumul lui Ioan N. Roșca, Modern și contemporan reprezentative opere încadrabile modernității și
în plastica europeană (Editura Eikon, București, 2016), perioadei contemporane, partea finală a cărții analizând
realizează o incursiune extrem de captivantă în spiritul sculpturile marcante pentru perioadele amintite. Prin
artei europene, acolo unde întâlnim multiple teme care constante puneri în discuție sistematice, rezultanta
au stat la baza capodoperelor. Profesorul de filosofie estetică pe care o supunem atenției se dovedește
Ioan N. Roșca dovedește o deosebită acribie în actul deosebit de transparentă, pe cât se poate în afara
analizei creațiilor aparținând unor vestiți artiști plastici, echivocurilor.
fiind evidențiate detalii extrem de semnificative pentru
ceea ce aveau să însemne acestea la nivelul
universalității. Pornind dinspre elanul ontologic
renascentist înspre istoria artei moderne și Mircea DUMITRIU
contemporane este realizat un periplu aproape inițiatic
printre capodoperele celor mai valoroși protagoniști ai
spectacolului pictural și sculptural propriu patrimoniului
umanității. Astfel, avem acces la spiritul holistic al MUSCELENII, vol. IV, RUINA
ideaticii europene, reflectat în domeniul artelor
frumoase, fiind recognoscibile corespondențele dintre Am început lectura romanului RUINA (ed.
elementele literare, filosofice, sau științifice și Editgraph, Buzau, 2017, 428 p.) cu nerăbdarea
profunzimea sferei plastice. Spre exemplificare, vom cunoașterii acțiunii și comportamentului muscelenilor -
alege un fragment din portretul dedicat vulcanicului întâlniți în volumele anterioare ale ciclului
promotor al clar-obscurului, Michelangelo Merisi MUSCELENII (FAGUL, UMBRA, NORUL) -, situați
Caravaggio (1571-1610) : "Figurile mitologice pictate la răspântia celor două lumi ale existenței lor: cea a
de Caravaggio lasă aceeași impresie de personaje reale, totalitarismului comunist prăbușit după evenimentele
rupte din viață. De exemplu, în tabloul Amor victorios din decembrie 1989, care au propulsat țara noastră într-o
(1601-1602), zeul iubirii este înfățișat ca un adolescent altă eră, și cea a democrației constituționale, a separării
plin de sănătate, cu aripi, care se bucură de viață puterilor în stat și a economiei de piață. Până acum s-a
dându-se în leagăn, alături de câteva instrumente scris încă puțin și oarecum nesemnificativ despre acest
muzicale, semn al unității dintre iubire și muzică. segment istoric, scurt ca întindere, raportat la scara
Personajele biblice sunt și ele eminamente umane. Sf. timpului – și la care suntem contemporani. Cu atât este
Ioan Botezătorul (1602 și 1610) este reprezentat ca un mai temerar demersul literar al scriitorului Titi Damian,
adolescent nud, alături de un berbec, care simbolizează care s-a angajat să surprindă și să cuprindă în plan
jertfa creștină. Hristos în Ecce homo (1606) este literar-artistic fenomenele economice, sociale și politice,
aureolat doar de faptul că Pilat, care îl arată mulțimii, și dar și de altă natură încă nedecantate, cu toate
temnicerul nu îndrăznesc să-l privească. Caravaggio a impedimentele ce decurg dintr-o asemenea întreprindere
reînnoit pictura prin redarea plină de realism și deloc lesnicioasă. Autorul a reușit să surprindă o
dramatism a personajelor și scenelor de viață, înclusiv a realitate istorică pe care a înțeles-o și a simțit-o cu
celor religioase, prin care a prefigurat barocul și a dat intensitate.
întreaga măsură a tehnicii clar-obscurului." Cu ajutorul Interesul provocat de lectură este pe deplin
unui salt spațio-temporal, ajungem în preajma unui agreabil. RUINA este structurată în nouă capitole, iar
veritabil guru al spiritului art nouveau , Gustav Klimt autorul cărții îl conduce pe cititor în perimetrul
(1862-1918) : "Tablourile simbolice și mitologice ale lui localității Muscelu – Cărămănești, dar și în alte zone
Gustav Klimt sunt, în genere, cât se poate de sugestive rurale și citadine, mai apropiate sau mai îndepărtate de
pentru căutarea adevărului și pentru motivul iubirii. În obiectivul central amintit.
tabloul intitulat Adevărul nud (1899), adevărul este Acțiunea romanului debutează în perioada de
reprezentat printr-o tânără, evident nudă, ținând în mână timp imediat următoare evenimentelor din decembrie
o oglindă, prin care să se poată reflecta lucrurile. Pentru 1989 și se desfășoară în primii ani ai ultimului deceniu
Klimt, tânăra, principiul feminin, este și adevăr și sursă din secolul al XX-lea. Comunitatea rurală din localitatea
a adevărului. În general, pentru Klimt, omul, al cărui amintită resimte impactul istoric al prăbușirii regimului
adevăr îl caută, este, înainte de toate, o ființă dominată comunist totalitar și trecerea la un nou sistem politic
de Eros, de iubirea pământească, carnală. Este o democratic, constituțional, în care, sub auspiciile
57
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
economiei de piață, încep să funcționeze componente bunei credințe, săvârșite de inși dubioși, puși pe
specifice ale acesteia. Imaginea știută a satului căpătuială, ocolind cu bună știință munca cinstită. Și-a
tradițional începe să se estompeze și treptat-treptat ea se făcut apariția și pe aceste meleaguri o categorie de
schimbă prin mutații demografice (plecări ale tinerilor oameni dornică să se îmbogățească cu orice preț prin
la oraș sau în străinătate). Locuințele sunt părăsite, are speculă, înșelând cu promisiuni amăgitoare sau
loc o împuținare a locuitorilor. mincinoase buna credință sau naivitatea producătorilor
Doi dintre eroii principali ai ciclului locali. Samsari necinstiți fură taurul unui sătean.
MUSCELENII, Stela și Ion Mândruță, au îmbătrânit, Asociația de producători are și multe deficiențe de
sănătatea lor s-a șubrezit. Șubredă a devenit și casa lor natură organizatorică, iar acestea provoacă nemulțumiri,
care necesită reparații, timpul degradând-o inevitabil. În justificate din partea membrilor acesteia (Capitolul VI)
viața acestui cuplu, ca și în traiul celorlalți consăteni, Sătenii se confruntă cu promisiunile unui investitor
evenimentele de la București care au determinat străin din Danemarca, acesta propunându-le să-și vândă
schimbarea cursului istoriei țării și implicit și pe a lor, pământurile, dar muscelenii refuză categoric oferta care,
au avut la început un impact insuficient de deslușit în sub raport pecuniar la prima vedere, i-ar avantaja.
conștiința sătenilor. Acești oameni aveau deplină (Capitolul VII).
încredere în viața pe care o trăiseră cu bucuriile și În continuare, acțiunea din RUINA se transferă la
necazurile inerente, de la începutul colectivizării forțate orașul Buzău, unde familia profesorilor Sonia și Florin
a agriculturii: „Ei așteptau să-și reia viața pe care o știau Mândruță participă la nunta unor consăteni. Este o
de demult când toată suflarea era prezentă de demult, adunare simbolică a muscelenilor care interpretează la
să-și conducă treburile satului după legile firii și ale un moment dat un dans local – Brâul. Jocul se distinge
pământului.” (p. 20) printr-un ritm susținut, un dans energic bărbătesc care
Decesul mamei iubite, Stela Mândruță, îl semnifică solidaritate, un dans al fiilor satului veniți din
copleșește pe Florin, fiul cel mare, care ajunge în diferite colțuri ale țării sau chiar de peste hotare pentru a
localitatea natală surprins brusc de inevitabilul sfârșit se reuni temporar în familia lor de suflet, cea a
pământesc al celei care-i dăduse viață. (Capitolul I ) oamenilor de sub munte liberi, demni și mândri.
Un moment deosebit în existența muscelenilor (Capitolul VIII)
este cel al dizolvării Cooperativei Agricole de Producție Finalul romanului îi găsește pe musceleni
și întemeierii unei Asociații Cooperatiste. Noua formă solidari pentru a-și apăra pădurea care le aparține și care
de proprietate asupra pământului nu este scutită de începe să fie tăiată abuziv de către un investitor care le-a
temeri, de îndoieli ale țăranilor, provocate de practici încălcat drepturile lor sacre de proprietate. Sătenii
birocratice și de nereguli aparținând autorităților locale, izbândesc în realizarea actului lor justițiar, împiedicând
unele inerente oricărui nou început de drum, dar și tăierea completă a pădurii de către străinii dornici de
amenințați de inși tentați să-i înșele pe sătenii cinstiți, de îmbogățire în detrimentul proprietarilor de drept care
bună credință. (Capitolul II) moșteniseră din moși-strămoși un patrimoniu forestier
Ion Mândruță asistă, ca și ceilalți consăteni, la inestimabil. Fagul continuă să rămână pentru ei aceeași
părăsirea satului de mulți locuitori – majoritatea tineri - prezență tutelară pe care acum mai mult ca niciodată le
care vor lua drumul orașului sau al străinătății. Om ocrotește ființa și destinele lor din generație în generație
cinstit, gospodar, el se confruntă cu oameni certați cu (Capitolul IX)
legea care îi fură din gospodărie bunuri agonisite Țesătura epică a romanului este bine închegată în
Dispariția clopotului celui mic de la biserică cu articulațiile sale care susțin trainic prezența și
complicitatea unui preot mai puțin ocupat de ritualurile comportamentul persoanelor, conflictelor care se produc
și practicile duhovnicești, este un fapt grav, ieșit din între ele, motivele și simbolurile literare, cadrul
comun. Alt clopot apare în locul celui sustras și geografic și încărcătura istorică. Ion Mândruță a
dispărut, dar sătenii sunt bulversați de acest schimb îmbătrânit, dar anii i-au sporit experiența de viață,
dubios. (Capitolul IV). Noul climat relațional al jocului înțelepciunea și cumpătarea, aducându-i respect și
cererii și al ofertei specifice economiei de piață începe încredere din partea obștii. El, aidoma Fagului celui
să funcționeze și în localitatea musceleană. Un Mare, emană judecata gândului și echilibrul psihic,
întreprinzător își înjghebează un market care devine un calități pentru care e consultat și ascultat. Părinte iubitor
loc frecventat de săteni. Ion Mândruță începe să aibă al celor doi fii, Petrică și Florin, bătrânul Mândruță se
probleme de sănătate datorate diabetului, dar fiul său străduie, deși nu prea reușește, să armonizeze relațiile
Florin, grijuliu, se ocupă îndeaproape de părintele său, dintre feciorii săi, extrem de deosebiți unul față de
internându-l în spital pentru a fi tratat și vindecat. celălalt. Cel mic, Petrică, se dovedește extrem de egoist
(Capitolul V) În mentalitatea și în comportamentul unor față de părintele și fratele său. O continuă și nesățioasă
oameni ai locului s-au produs mutații care nu totdeauna poftă de înavuțire, de satisfacere a intereselor familiei
sunt normale, deoarece se produce o alterare a sale în defavoarea părintelui și fratelui său îi
raporturilor normale străjuite de spiritul civic aflat nu de caracterizează comportamentul, iar formele de
puține ori în suferință. Au loc furturi, înșelăciuni ale manifestare ale unui caracter greu de acceptat pentru o

58
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
ființă normală și morală îmbracă forme odioase, chiar provocat de lipsa de umanitate a fratelui său,
patologice. Ajunge chiar să-și însușească fraudulos manifestată și față de părinți. Apoi mai există și alte
economiile adunate cu greu ale părintelui său și să-l forme de manifestare a ruinei prezente în mediul
molesteze. Își impune punctul de vedere asupra natural, bunăoară invazia devoratoare, simbolică, a
proprietății casei părintești considerând că dacă el îl va omizilor asupra a tot ce întâlnesc în calea lor, amintind
îngriji pe Ion Mândruță, fratele său, Florin, nu mai are de agresiunea violenta și haotică a păsărilor asupra
drept de coproprietate. Florin Mândruță este un altfel de oamenilor îngroziți din celebrul film regizat de Alfred
om, un altruist, înțelegător, deschis pentru dialog, Hitchcoc, sau agitația nefirească a urșilor care își
cedând mai mereu în fața insolenței lui Petrică, deși are părăsesc bârlogurile producând pagube materiale și
momente de exasperare față de manifestările de agresând oamenii. Ca și în romanele precedente, autorul
neînțeles ale mezinului. Cuplul profesorilor Sonia și își înzestrează eroii cu o trăsătură definitorie: spiritul
Florin Mândruță alcătuiește un mariaj de soți care se justițiar impus de practicile necinstite ale unor
completează reciproc, trecând cu bine asperitățile îmbogățiți peste noapte. Fagul cel Mare domină încă
inerente pe care le întâlnim în orice familie. Profesoara peisajul natural, deși mândrul „părinte” al Pădurii
Sonia Mândruță se remarcă prin disponibilitate Samarului nu mai este cel de altădată. El continuă să
manifestată în multe situații pentru instaurarea dăinuiască aproape ruinat de vitregiile naturii și,
normalității vieții de familie în care sunt implicați cei asemenea unui altar, îi așteaptă pe oamenii locului să
doi frați. Aceste personaje ale cărții sunt relevante vină să i se închine și să se reculeagă, să-si
pentru ilustrarea unor trăsături tipice țăranului român: reîmprospăteze energiile fizice și morale, secătuite de
bun gospodar, virtuos în îndeletnicirile pe care le suferințe. Arborele a înfruntat cu stoicism timpul, iar
practică, îndatoritor față de semenii săi, pion de rădăcinile sale, adânc înfipte în pământul sănătos,
demnitate în împrejurări critice care îi pun la încercare transmit tulpinei și crengilor o sevă dătătoare de
rezistența morală. Și alte personaje ale cărții se disting speranță, încredere și vitalitate celor a căror existență se
prin autenticitate, prin realismul modului în care faptele identifică cu coroana sa maiestuoasă. Autorul cărții își
lor se înscriu într-o existență meritorie activității plasează acțiunea într-un cadru geografic în care pulsul
fiecăruia în parte și, prin extensie, pe toți la un loc. O istoriei bate din timpuri imemoriale, în acest ținut de
tipologie umană diversă și foarte bine individualizată basm al țării noastre de unde răzbat primele începuturi
menține constant interesul cititorului care reține ale civilizației autohtone ale creștinității și ale originilor
personajele datorită unei arte a portretizării pline de îndepărtate ale poporului nostru. Gândul interior al lui
culoare. Un profil distinct în galeria umană diversă și Ion Mândruță mărturisit la sfârșitul cărții este
complexă îl oferă exemplele grăitoare ale dialogului din emblematic pentru a sublinia un mare adevăr: satul nu
narațiune. O femeie din sat, Ioana a lui Ungureanu, se are cum să moară. Atâta timp cât muscelenii nu vor
dovedește o excelentă tămăduitoare a suferințelor fizice dispărea oriunde se vor afla: „Tot ce nu are rădăcini,
care-i încearcă pe unii consăteni. Alt personaj, Ilie, putrezește. Aici sunt rădăcinile noastre!” rostește
clopotarul satului, este un virtuoz al manevrării celor testamentar în finalul cărții personajul principal Ion
două clopote – Cel Mare și Cel Mic - într-o simfonie Mândruță. (p. 396)
orchestrală care, prin dangătele produse, asemenea unei Roman al unei depline maturități scriitoricești,
clepsidre, măsoară scurgerea nisipului, trecerea cartea domnului Titi Damian, a patra și ultima din
timpului, inevitabilă și ireversibilă. Vecinii lui Ion tetralogia MUSCELENII, invită incitant pe cititori la
Mândruță, Ion și Rița, oameni gospodari, au grijă de reflecții asupra destinelor oamenilor, nu de puține ori în
casa bătrânului când acesta este plecat din localitate și derivă datorită convulsiilor și meandrelor istorice.
se îngrijesc, atunci când Sonia și Florin Mândruță vin la Acești oameni, așezați la o răspântie hotărâtoare a
casa părintească, să le pregătească o ședere cât mai existentei lor, continuă să spere că, după ruina
plăcută printr-un sprijin atât de necesar celor doi după o materială și implicit spiritual-morală, va urma o
călătorie obositoare care presupune refacere fizică și reconstrucție economică, socială și îndeosebi politică,
psihică. așezată pe un trainic edificiu moral, atât de necesar
O femeie curajoasă, Ioana lui Chiostec, se lumii în care viețuiesc. Așa cum, de altfel, Pasărea
remarcă prin poziționarea ei în fruntea sătenilor Phoenix a renăscut din propria cenușă.
protestatari față de mânuitorii drujbelor care distrug
Pădurea Samarului ce aparținea locuitorilor din moși -
strămoși. În mod firesc, este prezentă - dar se manifestă
la personajul principal, ca și la altele episodice - o ruină
sufletească și spirituală. Bătrânul Ion Mândruță suportă
cu greu singurătatea vieții după decesul soției sale,
Stela. Florin Mândruță are momente, și nu puține, când
resimte puternic ruina sufletească provocată de moartea
mamei sale sau suportă cu greu alt vid sufletesc

59
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Pentru autoare, ,,pe măsură ce literele căpătau
contur,/ forme, lumini și umbre./ Ut picture poesis…”//
Mariana GURZA din castelul de nisip, visele încep să curgă din clepsidră.
,,Helios surâde," privind jocul enigmatic în care
,,metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acționa
instantaneu…”. Nu degeaba se spune că filosofia
Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, trăiește prin poezie.
ziditoare de suflete Pentru Irina Lucia Mihalca, timpul ei seamănă
într-un fel cu timpul lui Nichita Stănescu pentru care
Motto: timpul era un ,,lup devorator”. Timpul este cel care se
,,Poezia - trandafirul ce creşte în potir de aur, depărtează treptat, fărâmă, lăsând în urmă ,,agonia
sufletul frumos”. (M. Eminescu) inimilor/ e doar durerea prezentului, un timp carnivor,
fără timp”.
Poeta Irina Lucia Mihalca este o călătoare în Prinsă în ochiul furtunii, ea și timpul, pierduți în
univers, ,,închizând/ din lacrimile Maicii Domnului/ în spațiu, ,,evacuați în locuri rarefiate,, plutesc fără
secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia”. Un drum ancoră, ,,agățați de fiecare speranță, rug, rugă…
lung și încărcat de sentimentele autoarei ce sunt Deschizând cufărul cu vise,/ piesa se rescrie/ la dorința
prezente între cer și pământ. actorilor din ochiul furtunii”. O imagine
Volumul ,,Dincolo de luntrea visului”, apărut shakespeariană a resemnării, a vieții.
în condiții excelente la editura Mușatinia, Roman, 2016, Prin poezia ei cosmică, uneori, autoarea ne
surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu propune să deslușim misterul creațiilor sale.
freamătul pământului, cu valurile iubirii răscolite de Contemplația, eroticul, semnificațiile ascunse, metafora
timp. Astfel transcede tainic într-o altă lume plină de sonoră, dezvăluie o persoană dornică de autodescoperire
înțelesuri. prin creație, deși putem vorbi de o tonalitatea dramatică,
,,Prin lumina felinarelor,/ aripi de înger sfâșie tăcerea,/ printr-un lirism grav și patetic uneori, alteori livresc. O
Prelinse în urmă, două din umbrele mele/ se întind către trimitere spre „renaşterea intuitivă” a gândirii lui Kant
cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în timpuri. în viziunea lui Eminescu, ,,cum că orice descoperire
Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este
cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus
poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru pe acelaşi punct de vedere atât de înstreinat acestei
antici, poezia era o aventură a spiritului care caută, lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o
instruiește și ne comunică o cunoaștere. fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi
Pentru Irina Lucia Mihalca, „destinul lumii se pătrunde în inimă… Timpul a dispărut şi eternitatea cu
vesteşte în poezie”(M. Heidegger). În căutarea sufletului faţa ei serioasă priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai
pereche, cutreierând prin cer, prin ierarhia îngerilor, se trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi
simte ,,manifestarea Absolutului…” cum că trecere şi naştere cum că ivirea şi fericirea ta
Găsim în discursul poetic idei care au fost inşile sunt numai o părere…”.
abordate la majoritatea scriitorilor preocupați de timp și Poezia Irinei Lucia Mihalca merită citită cu
spațiu, de dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul, atenție, având acel ceva din forţa cuvântului creator,
prin creație, descoperă, prin el însuși, dumnezeirea. prin legătura ei personală, situându-se între cer și
„Dacă poeziei îi e dat atât de mult – să păstreze în pământ, poeta fiind capabilă de vise ce vin în contact cu
cuvânt adâncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau absolutul. O poezie a iubirii ziditoare de suflete.
cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica) ,,Chemarea geniului, nu e aceea de a mântui sufletele,
Irina lucia Mihalca a cutezat și a reușit să atingă ci de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în
cerul. Printr-o construcție personală, aidoma unui faţa veşniciei”. (N. Crainic)
arhitect al cuvintelor, metafora a prins viață. Cuvântul a Nostalgia paradisului fiind comună firii
devenit lumină, marcând astfel apogeul actului poetic. omenești, nu urmărim altceva, decât veșnicia cea
Căutarea sfințeniei ca dar este o caracteristică a poeților biruitoare.
ce își doresc ca harul primit de la Creator să se răsfrângă ,,…Tot ce începe mai devreme, sfârșește mai
asupra Universului cu responsabilitate. Parafrazându-l devreme…/ Dincolo de ce se-adună-n noi, suntem
pe N. Crainic ,,harul nu e ceva ca un polen auriu care lumini/ suflete întoarse la matcă/ această ninsoare de
ar ninge din stele peste noi, ci o putere dinamică ce flori e marea-ntâlnire…”. Descoperind poemele Irinei
mistuie răul ca un foc curăţitor.” Lucia Mihalca, rezonăm cu eul său plin de mister și
Poeta, prin creațiile sale, unele cu nuanțe iubire.
mitologice și filosofice, nu reflectă doar suprafața
realității, ci zonele cele mai profunde, având la bază
creația, viziunea și pictura.

60
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
constituie alt punct de interes, dar, totodată, și de
speculații istorice.
Mihai VINTILĂ Pot spune, fără a greși, că întreg romanul este o
posibilă istorie. De altfel, chiar autorul, deși începe
romanul cu posibila moarte a lui Ovidiu, revine asupra
Ovidiu ca punct de plecare acestui aspect, prezentând și o altă posibilă moarte,
învăluind, de fapt, adevărul într-o ceață care nu face
Bogdan Boeru reușeste să contureze o epocă în
decât a confirma neștiința istorică în această problemă.
romanul său Șapte sute șaptezeci apărut la editura Ex
Ce îmi place la acest roman este stilul. Bogdan
Ponto din Constanța. Pornind de la informațiile istorice
Boeru introduce cuvinte specific romane sau barbare, a
existente acum, face o incursiune în viața poetului
căror explicație o dă uneori în notele de subsol, dar pe
Publius Ovidius Naso, dar marele său talent relevat de
care se vede că le cunoaște în profunzime. Descrierile
acest roman este de a folosi acest pretext pentru a ne
sale sunt bine realizare, cu prim planuri de impact, dar și
introduce într-o lume romană dezvăluită pe mai multe
cu imagini de cadru larg, care conturează în mintea
planuri.
cititorului o imagine demnă de marile case de producție
Cartea începe cu o posibilă moarte a poetului
Hollywoodiene. Merge atent pe calea istoriei, dar se
săvârșită de un ucigaș plătit, desigur o speculație a
abate în stânga și în dreapta, cu atenție, asemenea unui
autorului, dar o speculație plină de farmec. Ucigașul ar
călător în timp, doar pentru a da culoare și pentru a
fi Arrius Terentius Corvus. Pornind pe această cărare a
contura povestea.
speculației istorice, Boeru face o alta interesantă prin
Romanul Șapte sute șaptezeci este un roman
acest nume foarte asemănător cu al mentorului cercului
muncit. Nu mă refer aici doar la partea istorică, la
literar unde s-a remarcat poetul Ovidiu - Messalla
culegerea de date și conectarea lor, ci și la formă, la stil.
Corvinus. Nimic nu este întâmplător la acest autor. Preia
Se vede că autorul a căutat să fie cât mai exact, cât mai
din mitologia romană secțiunea corbului lui Apollo și o
corect, atât cu epoca, cât și cu personajele.
amestecă cu viziunea lui Edgar Allan Poe, rezultând de
Cred că, dacă va merge pe acest drum, Bogdan
aici un corb magic, misterios, care direcționează și
Boeru ar putea deveni un adevărat reper al literaturii
coordonează viața bietului Arrius Terentius Corvus.
românești care se bazează pe istoria contrafactuală.
Lumea imperiului roman
este deschisă cititorului. Pe
*Bogdan Boeru, Șapte sute șaptezeci, Constanța,
două planuri urmărim viața
editura Ex Ponto, 2017, 226 pagini.
posibilului ucigaș, dar și
viața de exil a poetului.
Sunt introduse pas cu pas
informații istorice sau
speculații făcute cu un bun Mioara BĂLUȚĂ
simț remarcabil, precum
cea privind luptele bătăliei
de la Teutoburger, unde Triptic sau cum să-ți fii ție, cum să
realitatea istorică este fii prin ceilalți, cum să ajungi la
completată admirabil de El...*
mărturiile lui Arrius ca
posibil supraviețuitor. Avem o descriere aproape Ce bine că ne putem bucura fără măsură de ceea
cinematografică a bătăliei punctată asemenea unor mari ce pare abstract și intangibil, dar și de ceea este simplu
maeștri cu mici detalii, unele adevărate, precum și firesc. Bine că putem purta în sufletul nostru atâta
sinuciderea ofițerilor, sau inventate, cum este fuga lui poezie cât să mișcăm liniile și culorile de pe toate
Corvus. laturile acestui cub rubik, care nu este altceva decât
Viața celor două personaje principale este viața noastră. Cineva spunea că poezia, ca exprimare
urmărită pas cu pas, împletind capitolele despre Corvus artistică, este liantul dintre ceeea ce ești și ceea ce vei
cu cele despre Ovidiu. Și speculațiile istorice nu se deveni, dintre efemerul „acum" și eternitate, creația în
opresc. Bogdan Boeru introduce personaje secundare sine nefiind o alegere conștientă, ci un bun mijloc de a
care fac legătura cu ținuturile nordice ale Dobrogei, cu conștientiza că direcția nu poate fi decât una,
oamenii deltei, cu mixtul de populație a cetății Histria. întotdeauna în sus.
Urmărim alături de Damanais, un posibil elev al marelui Dovedind o autentică negociere cu existența,
autor, viața de zi cu zi a poetului, frământările sale. Cu prin volumul de poezii Dansul Vieții apărut la Editura
acest prilej, autorul face și o incursiune în opera sa, dar ArtBook, în 2016, Rodica Dascălu încearcă și reușește
și în corespondență. În același timp, peripețiile prin să convingă cititorul, nu numai de caracterul vindecător
imperiu ale lui Corvus pentru eliberarea surorii sale al poeziei, dar și de regăsirea sinelui și așezarea lui pe o
direcție viabilă. Eleganța firească a exprimării, absența
61
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
unor „strategii” de captare a atenției cititorului, dar și
acele instantanee nesimplificate prin care actul de
creație este raportat la sinele suprem, sunt o parte dintre
Ionel POPA
aspectele care definesc poezia Rodicăi Dascălu:
„uneori alegem să trăim la suprafața lucrurilor/
judecăm comparăm stabilim ierarhii/ căutăm cu
Un roman pentru NEUITARE
frenezie fericirea...”
este Oraşul închis de Viorica Răduţă, imprimat
„în mine curge un râu magic/ scăldate-n umbre și
la Ed. Polirom, 2017. Titlul poate fi citit în două
lumini îi sunt malurile/ în drumul lui spre oceanul de
înţelesuri în relaţie sinonimică: „oraş închis – spaţiu din
liniște”
care nu poţi ieşi, în care eşti ţinut captiv de un blestem
„în lume totul se rotește/ după durere urmează
al istoriei: „oraş închis” - întemniţat, încarcerat, la
alinarea/ vindecarea noastră/ a celor ce vom renaște”
propriu. Fără a pierde pe drum primul sens, autoarea
Accentul cade pe notele diafane alcătuite din
merge programatic spre al doilea sens. Dovadă, para-
observații, doar aparent naive, folosite pentru a construi
textul romanului: pe pagina de gardă, scriitoarea
și regiza o lume empirică, salvatoare, dispusă să
reproduce ca moto un fragment dintr-un interviu al lui
primească oricând în mijlocul ei pe cel care îi poate
Corneliu Coposu, care vorbeşte despre sinistra
vedea frumusețea:
închisoare comunistă de la Râmnicu Sărat, încheindu-şi
„de la firul de iarbă la fluviu/ la muntele scăldat în
mărturia cu: „Râmnicu Sărat a fost cel mai oribil loc de
lumina după-amiezii/ se naște/ frumusețea luminii”
detenţie pe care l-au inventat comuniştii.”; clapeta
„nimic neobișnuit o zi însorită/ doar în spatele privirii/
coperţii 4 găzduieşte mărturisirea romancierei:
mult zbucium/ singurătate/ sunt prima lacrimă primul
„Procesul recent al unui torţionar de pe vremea neagră a
om pe pământ/ se apropie de mine un înger”
închisorilor comuniste a trezit în mine un spaţiu al
„oprește-te om bun/ ce poate fi mai frumos/ decât să te
memoriei ascunse. M-a ajuns din urmă imaginea
cunoști”
deţinuţilor în zeghe. Săpau în faţa gării în haine vărgate,
Renașterea prin introspecție, revigorarea prin
fără chipuri. Numai că <<zidurile tăcerii>> îmi
cunoaștere se constituie în fundamente importante
apăruseră la 10-12 ani magice. Reţinusem însă, ca real,
pentru creionarea unui portret poetic al omului Rodica
ceva inexistent, piatra în care Coposu ar fi fost pus să
Dascălu. Poezia ei are ceva din aerul fragil, tremurat...
lovească zilnic în curtea închisorii. Era o imagine
care se înalță în spirale aproape transparente dintr-un
îngropată şi dezgropată în somn. Toate, toate, dar mai
alambic. Emoțiile prilejuite de întâlnirea cu o boală
ales tăcerea asupra grozăviilor închisorii din Râmnicu
gravă, care i-a caligrafiat semne cu bisturiul pe trupul
Sărat, m-au condus la un text de sinceritate. Un
fizic, sunt transformate în energii creatoare, veritabile
revelator. Fusesem în acelaşi loc şi timp cu Răul şi
argumente de a accepta „ceea ce i-a fost dat” și de a
trebuie să mărturisesc”. Mărturisirea scriitoarei transferă
merge mai departe:
romanului datoria de conştiinţă de a bate piatra
„încerc din când în când/ să mă iert pe mine însămi”
memoriei pentru a se deschide porţile neuitării. Şi
”a sosit timpul căderii frunzelor/ au rămas atâtea
imaginea de pe coperta întâi ne spune că în carte este
povești nespuse încă...”
vorba despre o lume încarcerată.
„viața e proces dinamic de neînvins/ o definește/
Din prima pagină suntem introduşi într-o lume
aspirația continuă spre cel care le cuprinde pe toate/ le
aflată sub puterea lui Thanatos. În ea identificăm
adună cu privirea sa/ și le dă un sens...”
nucleul tematic şi lexical al romanului: mort;
Și iată că, fără să vreau, îmi vin în minte
moleşeală; tăcerea; perete; izolare; amuţit; tortură;
definiții (într-o limbă a poeților) cum că poezia este
umbrele; plumb; învineţite; frig; frică; noapte; anchetă,
pentru om o rugăciune de căutat atunci când toate viețile
deţinut; tremură; calvar; cimitir; mormânt. Boaba de
i se termină și nu știe de ce lui și... unde... Și atunci,
rouă în care vedem lumea şi întreaga arhitectură a
vine ea - poezia -, ca o lumină pe care Dumnezeu ne-o
romanului este capitolul doi, „Zi de septembrie 1961”,
pune, în joacă în ochi, pentru a ne aminti de El și de
când „Mihăiţă a fost împins din gura puşcăriei pe
timpul care trece, cu atât mai repede cu cât ne mișcăm
Independenţei“, atunci „era chircit ca o rugăciune”.
noi mai încet.
Mihăiţă „Cel mai tânăr şi mai nou deţinut, cu tulburări
„...trimite Doamne sevele albe din adânc/ umple
de vedere, imagini suprapuse, vederi colorate, ajunsese
tulpinile noastre cu rostul vieții/ muguri plăpânzi
în 1961” în puşcărie pentru că, aflându-se în apropierea
roșiatici să țâșnească/ dă-ne un semn că primăvara-i
zidurilor închisorii, a asistat la împuşcarea unui
aproape/ pictează Doamne peste cenușiul din noi/
„criminal, duşman al poporului” care a încercase să
primăvară multicoloră înmiresmată/ un nou început...”
evadeze, dar a rămas spânzurat în sârma ghimpată.
Pre-textul tramei acestui roman fără intrigă este
*Rodica Dascălu, Dansul vieții, Ed. ArtBook, Bacău,
destinul postcarceral al tânărului Mihăiţă, identificabil
2016
prin „biletul de liberare” în care scrie: „Republica
Populară Română - Penitenciarul Râmnicu Sărat,
62
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Numele Bratosin Mihai - fiul natural al Stanei - A fost Din deambulările lui Mihăiţă pe străzile urbei se
depus ca condamnat de la… Semnalmentele posesorului obţine o adevărată dioramă a istoriei oraşului.
- talie 1,85, corpolenţă medie, frunte mică, nasul mare Instantaneele surprinse sunt fotografii care au
gura potrivit, bărbie ascuţită, culoarea feţei gălbejită - , imortalizat un trecut şi documentează un prezent plin de
părul castaniu - sprâncene stufoase - semne particulare ororile materiale, sociale, morale ale comunismului
se uită fix – drept pt. care s-a eliberat bilet… ceauşist. Fiecare timp istoric prezent în roman îşi are
Comandant… semnătură indescifrabilă.” Mihăiţă nu e fotograful său. De altfel fotografia, ilustrata/cartea
„tocmai sănătos la cap”. Boala lui este augmentată de poştală, ceasul, sârma ghimpată, înserarea sunt metafore
cele şase luni de temniţă. Ce sugestiv e puternicul recurente în text,
contrast între diminutivul Mihăiţă şi atrocităţile Structural, romanul are doi poli de focalizare
cunoscute şi suferite în închisoare, rămase vii în vârtejul narativă. Unul este Mihăiţă, cel mai amplu şi puternic
minţii lui Mihăiţă. Chipul şi vocea lui Ion Mihalache, deoarece subsumează şi trecutul şi prezentul, celălalt
Corneliu Coposu şi a altor „duşmani ai poporului” Ilinca, de aceeaşi vârstă cu Mihăiţă. Ilinca e urmărită în
închişi în temniţa din Râmnic, i-au rămas întipărite timp: elevă de gimnaziu, elevă de liceu, studentă,
pentru totdeauna în ochii şi auzul său. Boala lui Mihăiţă profesoară navetistă. Prin ea se face văzută „iepoca de
e metaforă a memoriei şi a unei sensibilităţi aur” a oraşului. Ilinca e martora morţii lente, dureroasă
hipersensibile. Nu Mihăiţă e bolnav, ci ceilalţi: a părinţilor, rudelor, a profesorilor. Etapele şi
„veghetorii” în frunte cu comandantul Vişinoiu evenimentele sunt marcate de fotografii şi de tablourile
(Vişinescu), cei care au ordonat demolarea „vechiului” de absolvire a ciclurilor şcolare. Ele jalonează moartea
oraş şi înlocuirea lui cu unul „modern” din cutii de unui oraş care înainte de epoca comunistă a avut o
beton şi supra industrializat, un monstru material, social, personalitate a lui, bine întemeiată, un oraş cu meseriaşi,
moral, şi cei ameninţaţi de boala uitării şi tăcerii. La o negustori, cu ateliere şi magazine, cu pieţe şi târguri, cu
replică a doamnei Miron, cea care îl adăposteşte pe instituţii, aşezăminte de cultură, cu monumente, cu
Mihăiţă după moartea mamei şi apoi după ieşirea din elevi, ucenici, cu profesori şi intelectuali, cu notabilităţi
închisoare, Mihăiţă răspunde: „Eu nu sunt bolnav. Ştiu de vază, un oraş care a dat sau a găzduit personalităţi
ce ştiu.” Mihăiţă e bolnav de neuitare. precum: Vlahuţă, Delavrancea, Vintilă Horia, Vali
Romanul începe cu imaginea lui Mihăiţă care, Sterian, generalul Gheba, autorul celebrei culegeri de
aflat pe patul de spital, scăpat din accidentul ambulanţei matematică şi alţii. Străzile oraşului mai păstrează ecoul
ce îl ducea sus la munte la spitalul-sanatoriu psihiatric paşilor regelui Ferdinand şi ai lui Carol I, paşii
cu diagnosticul „sindrom depresiv cu stări confuziv de luptătorilor români şi nemţi care s-au confruntat în
detenţie”, delirează. În mintea lui rulează filmul Primul Război Mondial, spiritele martirilor închisorii
expresionist-suprarealist despre „oraşul închis”. Filmul comuniste.
se termină cu imaginea lui Mihăiţă care, trezit din Pe lângă cei doi naratori reflectori există şi un
coşmar, aude vocea asistentei medicale: „- Bravo, narator supra-textual, cel care dă titlurile secvenţelor-
Mihăiţă, te-ai trezit. Acum să luăm şi pulsul!” fotografii ale romanului şi a cărui voce de multe ori se
Supravieţuirea lui e semn al speranţei. amestecă până la indistincţie cu vocea lui Mihăiţă şi a
Romanul este o naraţiune realizată cu subtilitate, Ilincăi.
o mixtură de monolog interior, în mare parte dialogal, şi Frânturile de monolog interior sau de dialog,
flux al conştiinţei. Această tehnică, bine stăpânită, ne fantasmele, într-un cuvânt, narativitatea, ne îndreptăţesc
aminteşte de Joyce (Oameni din Dublin, Ulysse) şi de să afirmăm că romanciera se dovedeşte un regizor de
Faulkner (Zgomotul şi furia). Faptul că Mihăiţă-narator film psihedelic. Oraşul închis este o carte sumbră,
este „sărac cu duhul” şi că vorbirea de unul singur fără construită, după cum anticipam, din imagini
noimă sau cu duhul lui Mihalache nu-l face incredibil, suprarealiste şi scrisă într-un stil expresionist în care
ci, dimpotrivă, face naraţia mai percutantă, capabilă să culorile (negrul, roşul, movul) şi figurile de stil
pună în lumină caracterul criminal al regimului (metaforele) sunt purtătoare de înţelesuri simbolice. Ca
comunist, iar la nivel literar-artistic justifică exemple pot fi date titluri de capitole („Nesomn cu
dimensiunea expresionist-suprarealistă a scriiturii. pălărie şi violoncel”) sau fraze ca acestea, care
Întâmplări trecute şi prezente, aluzii, oameni, peisaje, sintetizează destinul oraşului: „Trebuie că Râmnicul era
frânturi din conversaţiile, nu prea domoale, ale pus pe hartă ca să se bată cu viscolul venit asupra
oamenilor ce stau la coadă la alimentara, la măcelărie, târgului cu mare putere chiar şi după 1945.” Scriitura
se amalgamează în mintea lui Mihăiţă într-un flux aspră care înţeapă retina şi zgârie auzul e îmblânzită
continuu de imagini. În mintea lui zdruncinată se succed uneori de fraze poematice (Viorica Răduţă e şi autoarea
într-un scenariu de coşmar viziuni, fantasme, umbre, unor volume de poezii) cum sunt cele din capitolele:
voci, zgomote, tăceri, goluri şi goluri care umplu ”Fiul câmpului şi apa râmnicului”, „Salcâmii”; alte
golurile. Toate pornesc de la viziunea procesului segmente de propoziţii sunt adevărate versuri: „Se
torţionarului Vişinoiu în care Mihăiţă este acuzator şi îmbracă în lumină salcâmii”, „Doar rugina mai lucrează
avocatul diavolului şi se întorc la ea.

63
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
în trei schimburi”, „Aşa arată liniştea neagră”, „Pe locul considerațiile cu privire la clasicul raport dintre semn și
demolărilor nu mai sunt dimineţi”. sunet, aducându-și în sprijin un fragment celebru din
Oraşul închis, prin structura narativă poezia lui Lucian Blaga (Lucian Blaga e mut ca o
surprinzătoare până la insolit, pentru cititorul leneş şi lebădă./ În patria sa/ Zăpada făpturii ține loc de cuvânt.)
obişnuit cu naraţiunea zisă clasică, dar bine mânuită, și căutând să demonstreze că literatura de acum e
prin tragismul subiectului, este o pledoarie pentru depășită, cel puțin la nivel structural, fiindcă s-ar ghida
neuitarea victimelor regimului comunist criminal. Cei după niște uzanțe poate vetuste”, acesta fiind motivul
care au trecut prin el au nevoie de un tratament pentru care pune titlurile poemelor la finalul lor,
continuu, fie pentru vindecarea de uitare, fie pentru considerând poemul un protocântec format dintr-o
igienizarea conştiinţei îmbolnăvite. În cazul celor din „înșiruire de semne/ vibrații complexe ale sunetelor/
urmă, vindecarea este improbabilă. Explicaţii (…)/ cu o linie melodică înșirată pe un suport scris și de
suplimentare nu mai sun necesare! Romanul Vioricăi unde poetul/ dirijorul dă tonul, folosind titlul/
Răduţă este un medicament pentru toţi cei ieşiţi bolnavi diapazonul.” (pag 5)
din comunism. Pentru poetul Mircea Teculescu, volumul de față
este primul de poezie, în predecesoarele autorul
expunând micropoeme - într-o primă plachetă intitulată
Mihaela MERAVEI „Exerciții de tăcere” și apărută la editura Astra-Nova,
Brașov 2003 - și creații de sorginte niponă, „Porți în
depărtare”, editura Anca, Urziceni, 2008. Nu este de
Mircea Teculescu, un poet cu un mirare atunci, de ce pe parcursul celor șaizeci și unu de
potențial liric în ascensiune poeme, autorul încearcă să își găsească forma lirică, dar
și să-și creioneze eul liric. Poetul se consideră a fi: „tot
Iubirea este fără doar și poate una dintre cele mai mai mult/ desenul făcut de un prieten:/ rotocoale, linii și
uzitate teme ale antichităţii. Zeităţile iubirii definesc de puncte/ prin albul hârtiei;” (pag 11/ „un autoportret
fapt tot ce este uman, puterea şi tensiunea sentimentală, de-al meu”), pentru care „creionul este o seringă/
autoritatea absolută a patimilor, frământările pregătită întotdeauna,” cu care își face „tratamentul/ cu
emoționale, aceste nefiind altceva decât constante litere și cifre” (pag 13, „colorată depresie”), astfel încât
universale ridicate la nivelul mitic. Una dintre cele mai să poată lua forma unui „submarin plin de molecule/
cunoscute din aceste zeități este Afrodita în mitologia (…)/ eșuat pe o piatră de alabastru/ în orașul ce
greacă, Venus la romani, Zeiţa iubirii şi a frumuseţii, găzduiește seceta/ și unde florile frânte/ zac pe
prezentată în Iliada ca fiica lui Zeus şi a Dionei. Potrivit drumurile care te caută” ( pag 15, „transmutații”).
lui Platon, Afrodita s-a născut din spuma mării, de unde Nu numai căutarea sinelui este tematica poemelor
i-ar proveni şi numele. Hesoid în „Teogonia”, scrie că din volumul „Venus de februarie”, și căutarea muzei
s-ar fi născut din membrul viril al lui Uranos, pe care perfecte, jumătatea eului masculin care să întregească
Cronos l-a aruncat în mare. Plămădindu-se în mijlocul poezia, pe care, până la urmă, poetul o inventează din
valurilor, s-ar fi deplasat mai întâi către insula Citera, cenușa propriilor dorințe: „aici/ ar trebui să existe/
iar mai apoi către Cipru, unde a ieşit din apă, făcând să conturul chipului tău/ și lumina trupului tău/ și semnul
răsară sub tălpile sale o iarbă moale. sufletului tău;/ aici ar trebui să fie totul,/ totul pentru
În altă legendă (Aelianus, „De natura știința lor,/ a celor care te vor căuta/ (…)/ amintindu-și
animalium”), Afrodita s-ar fi născut dintr-o scoică, și tot , poate,/ de tranzitul lui Venus peste discul Soarelui”
într-o scoică ar fi fost dusă în insula Citera. (sursa (pag 8/ „ conturul chipului tău”). Odată născută, această
/https: istoriiregăsite.wordpress.com) Venus începe să colonizeze mintea poetului ocupând tot
Poetul Mircea Teculescu ne oferă o altfel de mai mult din spațiul discursului liric: „stau singur,/
Afrodită, alias Venus, care, așa cum vom vedea, se cutreierat de imagini,/ până departe,/ unde îngerii
naște dintre paginile volumului „Venus de februarie”, pictează/ tablourile mișcătoare cu tine/ venus de
apărut la editura Fundația Culturală Libra, în 2016, cu februarie” ( pag 16/ „ un mic vernisaj”). Chiar dacă
coperte concepute de scriitorul Florin Dochia, inspirate discursul liric este pe alocuri redundant sau încărcat cu
de siluetele și culorile pe care le capătă pădurea în luna truisme, ori imagini superficiale, totuși finalul devine
februarie, când copacii prind să se alungească în dorul concret, rotunjindu-se în ars poetica unei idei salvatoare:
de verde și renaștere, luând până și forma trupului unei „…cât de mult mi-a plăcut/ când ne-am întâlnit/ și tu
femei, o Venus a pădurii. mi-ai spus, te-ai prezentat, ai recitat:/ - Bună, sunt
Despre cuvântul din deschiderea cărții, în venus de februarie și îmi pare rău nu pot să-ți ofer
recenzia „Dezvăluiri din paradisul propriu”, apărută în nici-un fruct,/ ca eva odinioară, este încă iarnă,/ și aici
Revista „Urmuz”, nr.5-6/ 2017/ anul IV, cunoscutul și afară!/… apoi preocupați, ne-am întors,/ fiecare la
critic băcăuan (*râmnicean), doamna profesor Mioara treburile lui/ tu, prin pagini de carte, eu la masa de
Bahna scria: „într-un scurt cuvânt al autorului cu care se scris” ( pag 21/ „plecând din eden”).
deschide volumul, cu siguranță o tentativă de captatio
benevolentiae, Mircea Teculescu (…) își expune
64
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Pe parcursul versurilor, cititorul va găsi metafore
stilizate, comparații surprinzătoare, inversiuni lirice,
arme care sunt dovada talentului și vocii lirice în Mircea TECULESCU
formare ale autorului. Voi da câteva exemple, extrase în
mod aleatoriu din context, în sprijinul afirmațiilor mele:
„încăperea se scufundase/ ca un lift,/ în subteran”, Fiecare vede altceva
„realitatea ca o bătrână cu Parkinson”, „scaune
cocârjate de griji”, „iluzia ca o pasăre/ ascunsă în ea culegea,
apartament”, „visul tăcutei venus/ rămâne ascuns în unul câte unul,
ochean”, „curg anotimpurile/ banchize rupte/ din semne aflate pe coli de hârtie;
arctica timpului”, „durerea de aripă,/ ca o simulare de era o vară calmă şi lucidă,
sacrificiu”, „pianistul cuvintelor”, „ziua îmbătrânește/ blazoane nobiliare
mușcată de ger” și exemplele ar putea continua. păreau că străjuiau geamurile
Orice început are derapajele sale, obstacolele și prin care discret lumea se privea;
încercările sale, acesta este și motivul pentru care forma
lirică de multe ori tinde să devină minimalistă, ca de ea îşi apropia
exemplu : „ea locuiește / într-un tablou colorat,/ cu fotografia lui şi o netezea
ramă de lemn -/ o expoziție cu rechini/ împrejur/ se cu acurateţe şi pasiune,
rotește” (pag 64/ „ea locuiește”), ideile fiind exprimate ca s-o cureţe de timp;
în câteva cuvinte, fraze, sau să preia forma și sensurile c-o privire spartă o admira,
poemelor de tip nipon, unde emoția devine imagine bâjbâind după tandreţe încet
tradusă-n sentiment: „mare de copci/ pe Lacul Bisericii/ înlăuntrul ei trecea;
noi nicăieri// chipul tău și chipul meu/ zâmbind ușor în
cripta iernii”( pag 20/ „tablou votiv”). Tensiunea lirică nevrednice cuvinte abia
din poemele volumului de față este amplificată de că pluteau pe aici,
repetiții, linii, puncte de suspensii, semne, ruperi de recompuse din semnele
ritm, ducând la o stare melancolie care va îmbrăca de pe acele scrisori;
poemele, iar acestea vor prinde tonuri cenușii, senzaţia pe care o numea viaţă
bacoviene. era din ce în ce mai puternică,
În paginile acestui volum, Mircea Teculescu el din ea se ivea
încearcă și o tehnică a elaborării a unor noi poeme, din
frânturi de vers, luate din creațiile altor autori, De la unu la cinci
menționând, firește, apartenența lor la finalul noii
poezii: văd un uriaș mușuroi la orizont/ în care se trupul le era
adună speranțele/ și nu mai ies/ cuvintele se termină în timp dat de Dumnezeu,
gură/ la marea întrebare/ același răspuns:/ o nouă
cruce/ și numele se subțiază/ tac precum o vinere/ ce-și nimeni nu avea voie să plece
așteaptă răstignitul/ <poem creat folosind fragmente din nimeni,
decupate din poemele lui Cornel Sântioan Cubleșan>/ aceasta era regula jocului;
(pag 30/ „stând fără tine”).
Ca un corolar la cele prezentate până acum, voi cu mâini de pământ
afirma că Mircea Teculescu este un autor cu potențial scriau despre
liric încă nedezvăluit, în ascensiune a eului liric și întunericul şi lumina
căutarea formei, care ne oferă un prim volum de poeme ce îi locuia;
cu un titlu original „Venus de februarie” și o viziune
autentică a muzei, un poet talentat și abil, implicat și iar umbrele curgeau
perseverent în egală măsură, un poet care învață repede pe formele din jur,
să facă pași mari pe scara valorii literare, având toate apoi intrau în ei:
calitățile necesare să fie remarcat, cum s-a și întâmplat şi căpătau viaţă,
anul trecut la Festivalul Concurs Internațional de şi căpătau moarte
Creație Literară „Titel Constantinescu”, ediția X, Rm.
Sărat - 2017, obținând Premiul „Octavian Moșescu” și
editarea noului volum de versuri „Fiecare vede
altceva”, Editura Rafet, 2017, de care cititorii, cu
siguranță, deja au auzit.

65
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
spre fiul risipitor, alta și mai aproape de cei damnați,
spre hoinarul François Villon, îl putem plasa pe Costel
Valeria MANTA TĂICUȚU Bunoaica între cele două ipostaze, penitența și nevoia de
iertare figurând, de multă vreme, în actul de creație:
„Înlăuntrul lui se dădea o luptă înverșunată între/
Poetul în oglindă acceptare și refuz. Un fel de noapte înspre dimineață./
Un fel de beznă călăuzitoare spre moarte./ Rezemat de
Fie că i-o realizează alții, fie că este un demers propria-i oboseală, s-a ridicat, dârz, într-o rână,/ și cu
personal, orice poet are dreptul la o antologie, cu propria mână a alungat oștirea de sfială, ce mă/ țintuise
obligația ca ea să-i reflecte esența creației și, pe captiv în minciună./ M-a îmbrățișat, lăcrimând,/ Din
deasupra, să se bucure și de condiții grafice dacă nu copilărie nu-i mai văzusem chipul înseninat de ceva./
decente, cel puțin acceptabile. Trebuie precizat, din Atunci am simțit anii alergând înapoi. Și viața-mi/
capul locului, că antologia pe care o propune Costel scăldată agresiv în noroi” („Captiv în minciună”).
Bunoaica îndeplinește cu prisosință primul criteriu, Să scrii ca și cum ai muri este o artă poetică
pentru celălalt, oricât am spune, ca psalmistul, „acolo gravă, mai ales când tonul confesiv trădează sinceritatea
șezum și plânsem”, e absolut inutil să comentăm. absolută, care refuză orice artificiu, orice gest teatral:
Costel Bunoaica este un poet care, chiar dacă se „Atât de rar se-ntâmplă să murim,/ Și-atunci ne
joacă uneori scriind, nu altfel decât a făcut-o cândva limpezim în roua nimănui,/ Neștiutoare clipă, prin care
marele Nichita, ia scrisul în serios, ca pe o oglindire a ne gonim,/ Nevinovați ca lemnul de unealta lui!” („Atât
sinelui. Niciodată oglindirea nu va fi pură, eliberată de de rar”).
pulberile subiectivității și de o anume voluptate a Volumele din care Costel Bunoaica a făcut
mistificării. „Asta am fost toată viața: un visător greu selecție pentru antologie sunt destul de cunoscute
de strivit,/ Furam stelele de pe cer și le scuturam sub cititorului: „Dreptul la singurătate” (2000), „Coridorul
tălpile învinșilor/ să crească – ziceam – zorile, precum de ceață” (2000), „Încă o umbră pe inimă” (2003), „Și
florile,/ peste sufletul lor răvășit” („Visam că strecuram zeii se tem” (2008), „Noaptea cu sinele meu„ (2012),
stele sub uși”). „Călător prin lumea deșartă” (2014).
Un „Autoportret, zilnic, în oglinda concavă” ni-l Așa cum s-a spus în repetate rânduri, poetul
descoperă pe Costel Bunoaica aparent retras/ scobit/ ialomițean, deși discret, cultivând prietenii boeme și
chircit în sine, într-un spațiu sferic protector, care-i comportându-se ca și cum ar trăi în alt veac, se
permite să privească, într-un joc de-a râsu`-plânsu`, reinventează reușind să fie nou, altfel și totuși același,
dincolo de marginile propriei dureri: „Luni îmi plouă, paradox pe care numai cei locuiți de poezie îl ilustrează.
marți îmi ninge, miercuri nu îmi mai/ ajunge nici să
trag un strop de fum. Sunt bezmetic…!/ Nici n-am cum *Costel Bunoaica: „Autoportret în oglinda
să fiu altul zi de zi/ Sunt așa de când mă știu (…)/ concavă”, Ed. Detectiv literar, 2017
Dragă-mi e duminica:/ aș dormi și aș tot bea iadul din
privirea ta./ Doar la asta mă pricep: să sparg bani, să
plâng, să crăp” (p. 120-121).
Nu întâmplător, câmpurile semantice cu prezență
obsesivă sunt ale zborului, ale visării, ale evadării
într-un „nu știu unde” și „nu știu cum”; poetul simte
nevoia de a-și depăși condiția, efortul său imaginativ
permițându-i întotdeauna situarea dincolo de frontierele
realului: „Am desenat o iluzie deasupra unui țipăt
prelung/ Mereu desenez iluzii când mi-e poftă de zbor/
Văzând că nu am revolver/ mai multe singurătăți și-au
pus șorțul de bucătărie/ și-au încălecat țanțoșe linia
dintre melancolie și blestem” („Hotar”).
Conștient de captivitatea în minciună a oricărui
trecător prin lume, Costel Bunoaica este poetul capabil
de sinceritate deconcertantă, reușind, cu inocența pe
care doar cei cu suflet încă pur, de copil, o mai au, să-și
recunoască păcatele, vina, nelegiuirile mai mari ori mai
mărunte: „ultima dată când tata s-a bucurat a fost
înaintea morții lui,/ Până să mă întorc,/ umblasem, cum
se spune, prin viață haihui,/ ca un porc,/ lipsit de griji și
fără un căpătâi pe care să îmi așez/ neodihna și rostul./
Nepăsarea împărățea și drumul și podul. Și capul meu./
Prostul”. Luând în calcul două trimiteri: una biblică,
66
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Mihaela Roxana Boboc stăpânește limbajul
metaforizant (singurul care poate face diferența față de
prozopoemele la modă în ultima vreme), dar și
Silvia Ioana SOFINETI gestualitatea poetică. Ea spune lucruri simple în moduri
complicate nu doar de percepția feminină asupra
timpului, a spațiului și a actului de creație, ci și de o
Spovedanii lirice profunzime a implicării în construcția propriului univers
liric. Nimic nu pare aici artificial, plânsul, boala, teama
de moarte, iubirea sunt teme tratate cu sinceritatea
Dacă scrierea respiră „ca o icoană pe care o ultimă a celui pentru care scrisul este o chestiune de
strângi la piept până te doare”, înseamnă că adaugi, în viață și de moarte, începutul și sfârșitul tuturor
semantica termenului, conotația de sacru, de suferință și lucrurilor. Actul de creație presupune, ca la botez,
adorație. Mihaela Roxana Boboc trece, prin scris, de la lepădarea ritualică de tot ceea ce este rău și vine din altă
stări induse de banalitatea lucrurilor, la extazul mistic în parte decât de la Domnul Dumnezeul strămoșilor noștri:
fața cuvântului, de la inutilitatea eforturilor din lumea „Am fost amanta cuvintelor/ înainte să fiu poem/ am
reală la miracolul plăsmuirii, în imaginar, a existenței ascuns candele în buzunar/ fără să luminez./ am pierdut
acelor neasemuite „femei laotong”, greu de identificat nopțile femeii mele/ înainte să te pierd - / îmi lepăd
altfel decât prin substituție poetică: „Femeia poemelor hainele în acest poem,/ îmi las la intrare încălțămintea/
mele nerostite ține copilul strâns în brațe,/ îngână un în care am alergat printre himere/ și te-am iubit în
cântec de leagăn și vocea i se pierde într-un hohot crud” păgânătate,/ mă lepăd de oamenii din vis,/ poem după
(„Ziua din colivie”). Astfel de poeme, în care ipostazele poem/ și te chem din spovedania oaselor mele,/ dintre
mariane sunt oarecum demitizate prin cufundarea în femeile prinse în liturghii,/ în noaptea când bărbații
contingent, își păstrează totuși noblețea stilistică și plâng/ Dumnezeu înalță lampadarul viselor - / mă lepăd
rămân, în totalitatea lor, poeme religioase (există psalmi de morții din suflet,,/ le trimit corăbii de hârtie/ și
emoționanți incluși în volum). trupurile lor plutesc pe Nilul dimineților” („Mă lepăd”)
Discursul liric pe care-l construiește Mihaela Răstălmăcirea unor mituri biblice și luarea lor în
Roxana Boboc pendulează între ludic și grav, între răspăr nu vin dintr-o argheziană pendulare între credință
mundan și celest: „E o joacă de copil să fur emoții/ și cu și între tăgadă, ci dintr-o trăire pur persoanală, cumva în
mâna la ochi să trăiești printre rânduri” („Nu pune afara religiei, a sentimentului religios. Poeta se află încă
virgule”), sentimentul predominant fiind acela de la vârsta când te poți înfiora, fără să tremuri totuși de
spaimă în fața a ceea ce Nichita Stănescu numea frică, în fața măreției divine, când poți să-l simți pe
„măreția frigului”: „eu insist să păcălesc timpul cu Dumnezeu alături, prieten de joacă și de glume, fără să
secundele furate - / terapia aceasta doare!/ acesta este cazi în erezie ori dezmățată aroganță juvenilă: „prind
copilul meu/ cu obrajii rumeni/ și tatăl meu mă strânge gândurile între degetele mâinii drepte/ în semnul crucii,
la piept/ odată cu boala -/ se face tot mai noapte și părinte,/ veghez și scriu/ scriu și dor/ dor și împart/
stelele cad” („Gustul spaimelor mele”). pâinea poeților încape în cinci coșuri pline/ firimiturile
„Spovedania oaselor” trimite, prin conținutul rămase hrănesc păsările din cuget/ probabil exist - / m-ai
ideatic, la versetele din Cartea lui Iov. Din orice poet văzut ducând la râu cerul/ te-ai aplecat asupra apei și/
rămân, după trecerea dincolo, nu doar oasele albe, ci și Dumnezeu zâmbea pe malul celălalt/ poezia suflă anilor
„lumina din lumină”, adică poemele scrise în speranța lumina/ și luminează întunericul până acesta devine
renașterii/ reînvierii, căci a scrie poezie înseamnă a robul luminii” („genunchii raiului”).
suferi jertfa christică și a te întoarce îmbrăcat în
„cămașa florilor de câmp”: „lumină din lumină – în *Mihaela Roxana Boboc, „Spovedania
plânsetul furnicilor/ pășesc spre sine oameni;/ poeții din oaselor”, Ed. Grinta, 2017
întâmplare pe-o margine de cuvânt/ scot din pălărie
iepuri de zahăr (…)// Fericirea e, dragul meu, acea
foame de cuvinte,/ locul unde mă întâlnesc cu
Dumnezeu” („Lumină din lumină”).
Până la urmă, dincolo de zbaterea ființei între „a
fi” și „a avea”, ceea ce rămâne sunt valorile spirituale
adunate, o spun oasele goale din mormântul imaginar al
lumii, din zidul ei nevăzut în care ești prins până la
moarte: „ce cruce se zbate în pleoapele tale,/ femeie a
gândurilor nerostite,/ femeie a duminicilor care-ți
înfloresc în palmă/ până zidul se pierde în aburul
cuvintelor/ și piciorul ei simte poezia/ tresărind din
umbră” („Femeia din zid”).

67
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
interioare, o replică la scară redusă a templului de la
Stan BREBENEL Ierusalim şi o mică grădină luxuriantă unde animiştii se
roagă zi şi noapte. Din aceste prime introduceri în
Manual de fenomenologie spaţiul epic ne dăm seama, pentru a câta oară?, de
toleranţa acestui popor în faţa celor care vin aici din
Despre Florin M. Ciocea se pot spune foarte anumite consideraţii şi profită de această bunătate.
multe, dar acest lucru poate fi convingător numai după Naratorul, un alter ego al autorului, îşi vinde toate
ce-l cunoşti sau îi citeşti cărţile. Mai ales cele două proprietăţile pe care le are în oraş, un apartament
romane de fenomenologie sau cărţile de versuri. Te vei modest aflat într-o zonă neimportantă la momentul
convinge că nu ştii mai nimic despre el şi cărţile sale achiziţiei şi atelierul, şi se mută lângă vechiul său
decât atunci când l-ai văzut şi simţit în mediul său prieten Ion Voinea, cel pe care îl citează de multe ori cu
natural de la Maltezi. Abia după ce i-ai vizitat stâna, fel de fel de lucruri înţelepte, fiind singurii locuitori ai
după ce ai petrecut, cu el şi prietenii lui scriitori sau cu fostului sat Retezatu. Exemplific cu un singur citat din
copiii din sat, ore bune în pădurea de plopi de pe malul acest filozof, Voinea: Dacă omul şi-ar prevedea
Borcei şi l-ai văzut pe Florin înotând, cu o plăcere destinul, viaţa lui ar fi o permanentă frică. Şi-a
întâlnită doar la delfini, în valurile Dunării, atunci poţi construit locuinţa, exact ca a prietenului Voinea, în
spune cu adevărat că îl cunoşti, însă, aproximativ. Acum malul lutos cu vedere spre braţul Borcea, unde faţada
vreo trei ani, poate patru, ne-am întâlnit pentru prima este realizată numai din sticlă. Am putea spune, după
oară. Eram la Adjud, la Festivalul „Emil Botta”, invitat descrierile autorului, că şi-a realizat un bordei
de poetul Paul Spirescu. Lume multă şi selectă. Nu l-am ultramodern pe un spaţiu de 11 hectare pentru amândoi
auzit vorbind, dar l-am văzut strecurându-se timid locuitorii satului. Acesta se va dovedi absolut fabulos.
printre cei prezenţi, cu o anumită stinghereală, Cu trecerea timpului, s-a constatat că cei doi locuitori nu
dăruindu-ne două din cărţile sale: manual de mai îmbătrânesc, că bolnavii în stare gravă care ajung în
fenomenologie şi Cartea secretelor (proză şi poezie). acel perimetru nu mai au dureri şi nu mai e necesar
Prima impresie despre ele a fost una şocantă. Arată tratamentul cu analgezice sau citostatice. Ca urmare,
precum maculatoarele de odinioară. Ajuns acasă, odată mulţi bolnavi veneau să-şi trăiască ultimele zile fără
şocul trecut, am purces, mai mult din curiozitate, la citit. suferinţă într-un loc paradisiac. Chiar şi Crucea Roşie
Am descoperit acolo un om, dincolo de o imaginaţie ceruse permisiunea de a instala un cort pentru tot mai
bogată şi cu un umor fin, un suflet sensibil ce s-a mulţi pacienţi. O energie benefică emana din
accentuat în lungile peripluri pe mările şi oceanele străfundurile pământului pe o suprafaţă atât de mică.
lumii, pe unul dintre vasele flotei de pescuit. Chiar şi păsările cerului şi animalele sălbatice veneau şi
Despre cel de-al doilea roman de fenomenologie* ele aici în număr din ce în ce mai mare, iar
pe care ni-l propune Florin M. Ciocea, şi pe care l-am comportamentul lor era aproape uman. Vestea a depăşit
citit imediat ce l-am primit, de data aceasta la Slobozia, graniţele ţării, drept urmare au apărut, în afara
pot să spun, fără riscul de a greşi, că se întrece pe sine. cumpărătorilor care ofereau preţuri astronomice pentru
Imaginarul, fantasticul, suprarealismul, grotescul şi proprietăţile celor doi, personaje din lumea largă, ce
umorul îşi dau mâna şi ne introduc într-o lume aproape veneau să-şi ostoiască ultimele clipe, cu poveşti foarte
ideală şi ireală. Şi centrul acestui univers absolut interesante, cum ar fi cea a ucigaşului profesionist, a
miraculos, un ombelico del mondo, este oraşul românesc patroanei de bordel, a căpitanului de cursă lungă, a
Feteşti, care s-a transformat uluitor chiar şi pentru miliardarului, a omului care aduce ploaia. Toate aceste
locuitorii săi: Feteştiul a devenit un oraş pe care nu îl personaje şi poveştile lor menţin la cote ridicate atenţia
mai recunosc. Blocurile şi casele vechi au fost dărâmate cititorului până la ultima pagină a cărţii.
construindu-se în locul lor hoteluri de lux, străduţele Romanul lui Florin M. Ciocea este unul atipic.
înguste şi liniştite s-au transformat în bulevarde, iar Fiecare capitol poate reprezenta o poveste de sine
comunele din jur sunt de ceva timp cartiere ale stătătoare. Citind cartea, rămâi cu impresia unui
oraşului, unde poţi ajunge în câteva minute cu metroul prozator viguros, care te cucereşte cu stilul său şi cu
subteran, ţine să ne lămurească autorul încă de la fabuloasele lui poveşti. Eu, unul, am avut impresia că
început. Locuitorii din Feteşti şi-au vândut proprietăţile tot ceea ce am întâlnit în romanul său este de o realitate
la preţuri deosebit de avantajoase şi s-au mutat în satele ce ne individualizează la nivel mondial, ca toleranţă,
limitrofe sau şi-au permis luxul de a se stabili în zonele naivitate şi credulitate, şi m-am rugat ca asemenea
montane. Oraşul a devenit un veritabil Turn Babel, unde întâmplări fabuloase să fie reale pe întreg teritoriul ţării.
au ajuns seminţii şi culte de care, mai înainte, nu se ştia Cred că fiecare om merită să aibă o viaţă mai bună, fără
mai nimic: Pe o suprafaţă de patru hectare avem o dureri şi mai cred că binele nostru nu poate veni decât
moschee, ale cărei minarete îşi întind umbra peste de la divinitate, nu de la conducătorii de azi. Din păcate,
cupola unei biserici catolice, lângă ea un templu budist, acest lucru se întâmplă numai în cărţi sau filme. Sau nici
aproape lipit de o biserică scientologică, încă trei acolo. (*Florin M. Ciocea: „Al doilea manual de
locaşuri protestante, ridicate în jurul unei curţi fenomenologie”, Ed. Helis, Slobozia, 2017)

68
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
când era în derivă (Elena) suplinește locul drag, al
mamei, deși i-ar putea fi iubită, pe când Maria este
Teo CABEL văzută ca o potențială femeie salvatoare, iubită, deși este
mai în vârstă. Nu există ierarhii în reprezentările pe
De la virtual la semnal de alarmă, o poză care le are Iosif. Există o dominare puternică a
din mijlocul celor care forțează granițele sentimentelor, dar și a moralei. Pe Elena o simte că este
tulburată când vorbește cu ea la telefon, însă naivitatea
Europei și puritatea lui, prin faptul că a echivalat-o cu mama, nu
îi permite să speculeze, să genereze un posibil scenariu.
În tabăra de refugiați, unii dintre ei uită de suferința
Volumul Imigrantul semnat de Paulina comună care i-a mânat spre Europa. Instinctul animal
Georgescu, editura Teocora, 2017, merită să fie este dominant la mulți dintre indivizii taberei.
semnalat ca inedit în peisagistica prozei buzoiene, cel Rolul rețelelor de socializare este una dintre
puțin, prin curajul temei abordate. Autoarea nu este la temele cărții. Oamenii se pot cunoaște, pot vorbi, deși
primul volum. Acesta este al treilea, dar aici scrisul se fac parte din lumi diferite. Pentru moment, în mintea lor
așază mai bine în matca sa, după primele două: debut cu se scriu scenarii fabuloase, cum pot fi ajutați de alți
Jocul inimii - Jocul minții (2016) și Mergi înainte semeni, cum se pot îndrăgosti de ei, de o poză; și cei
(2017). care aparent sunt detașați luând faptul ca pe un joc sunt
Problema exodului masiv al populației din zone mușcați de colții neiertători ai sentimentelor. Maria și
de conflict sau sărace, din Orientul Mijlociu ori Africa, Elena. Maria, o prietenă de pe rețeaua de socializare, îl
este prezentată mai mult sau mai puțin exhaustiv în încurajează pe Iosif să lupte pentru condiția lui, dar
mass-média. Drama celor plecați în pribegie nu poate fi devine neliniștită de prezența altei femei. Vede în Iosif
descrisă prin două imagini: copii plângând, oameni un personaj de roman și începe să scrie o carte. Elena
disperați sau bărci în derivă. Acestea au efect emoțional, simte gelozie pentru Maria. Un joc palpitant care
dar realitatea este mult mai amplă, mai crudă și mai rămâne doar joc. Iosif până la urmă primește permis de
covârșitoare. Autoarea depășește granița nepăsării sau a muncă în afara taberei. Ali și Fatma întrevăd
minimului de luare la cunoștință și ne pune în față ca posibilitatea de a fi împreună, dar ceea ce a început în
temă de meditație, un scenariu, periplul unui tânăr care această direcție va suferi o deraiere dramatică a traseului
riscă să se piardă între două lumi. Una, cea din care celor doi. Fatma își va duce suferința prin Europa după
provine, pauperă, lipsită de un orizont civilizat, cealaltă, ce a fost batjocorită de un om care a luat-o din tabăra de
europeană, civilizația ca paradis social, aparent. refugiați să-i dea de muncă. Ali va primi și el permis și
Dramaticul se construiește pe structura firii umane. o va căuta pe Fatma pe continent fără să o găsească.
Oricât de săracă este lumea din care a plecat, potențialul Deși Iosif poate apare într-o lumină naivă,
uman este același ca în lumea în care vrea să acceadă: amintirile lui puternice cu mama sa, depărtarea de
mama sa, la care ține foarte mult și care ar face orice Mariam, ca reprezentantă a feminității în noua
pentru a-l vedea bine, iubita sa Mariam. Oriunde se conjunctură în care experimentează, sensibil și
duce omul, orice culoare are, sunt componente care îi instinctual, are sentimente nobile și curate, este un tip
articulează viața și îi dă putere să își caute țelul. prezentabil, atletic. Autoarea nu cade în dulcegăria
Youssouf renunță la identitatea sa și trece sub auspiciile telenovelismului. Finalul este unul realist, matur, rupând
lui Iosif, așa hotărăște să se numească în noul stadiul al vraja pe care cineva și-ar putea-o face pentru o poveste
vieții sale. Împreună cu un prieten, Ali, și o fată, Fatma, de dragoste. Realitatea nu are mereu un happy-end, doar
vor încerca să pătrundă în zona de unde au șanse să fie generează posibile scenarii. Volumul are 113 pagini.
acceptați ca refugiați într-o tabără special amenajată. Experiența scriiturii, încă mai este loc de elaborare și
Fiecare om cu norocul său în viață. Între lumea lui și cea stilizare, ne dezvăluie o prozatoare cu talent,
dorită este un gard, fizic și mental, bine păzit. Iosif constructivă ca experiență de viață și ca viziune
ratează prima trecere, este rănit. Ali nu îl abandonează, sociologică. Paulina Georgescu a depozitat în suflet, ca
se întorc și îl tratează cum știe mai bine. Ratarea girează într-o bibliotecă, multe sentimente cu diferite nuanțe și a
zicala tot răul spre bine. Așa o cunoaște pe Elena, fata descoperit că poate împărtăși această acumulare
cu părul de foc, o voluntară din Spania, venită să-i ajute celorlalți prin transpunerea lor pe hârtie, în fața
pe cei disperați. Elena îl va ajuta când va ajunge în laptopului, cu mâna pe maos. Mai mult, poate să creeze,
Europa, în tabăra de refugiați împreună cu Ali și cu fețe ale realității prin scris.
Fatma. Sunt puține prozatoare în literatura buzoiană
Cât e de fragil interiorul spiritual al omului? Cât actuală: Passionaria Stoicescu, Valeria Manta Tăicuțu,
de repede se poate maturiza, ar spune unii, dar aici este Elena Radu, Manuela Camelia Sava, Gina Zaharia.
vorba de a înghiți pe nemestecate o realitate dură, ca și Paulina Georgescu își consolidează locul său.
cum ai înghiți o hartă și o asimilezi imediat. Iosif spune
mamă, adică persoană ocrotitoare Elenei, dar și Mariei.
Mama este cea care îi dă siguranță. Cea care l-a ocrotit
69
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
va urma. Dovadă a unei aventuri existenţiale perfect
Ioan Florin STANCIU asumate şi a unui instinct artistic real.
Ca atare, primul poem al cărţii mi se pare o artă
poetică de sorginte argheziană, iar tibia din titlu ar putea
O CINĂ DE TAINĂ fi lesne asociată cu o axis mundi sau, mai aproape de
spiritul locurilor evocate, cu o eventuală Coloană Fără
S-a comentat elogios faptul că, în remarcabilul Sfârşit, întrucât această tibie cu ochi în cap e o scară a
său volum Totul e să mergi până la capăt (editura timpului care coboară şi urcă arghezian în adâncurile
Paralela 45, 2016), doamna Ottilia Ardeleanu reuşise mitului şi ale istoriei: dă-te mai încoa /dacă aşezi ochiul
câteva performanţe incontestabile, pe linia lirismului fix în capul tibiei/ vezi tot drumul strămoşilor.
reflexiv-melancolic, iluminat adesea prin fulgurante Dar tot ca o dovadă a unei evidente înzestrări
explozii metaforice, capabile să reorienteze emoţia şi să artistice, evocarea aceasta aparent monotonă este
dezvăluie latenta tensiune lirică a unor poeme care, la presărată cu frumoase imagini artistice şi cu subtil
început, păreau doar nişte cuminţi confesiuni cotidiene. adecvate expresii surprinzătoare, desprinse cu voluptate
Entuziasmantă mi s-a părut atunci, atmosfera poetică evidentă din străvechiul patrimoniu tradiţional: eram
difuz-convingătoare a întregului, justificându-se astfel buni şi eram albi ca/ nişte pâini de la părinţi; băieţi şi
selecţia volumului în cadrul prestigiosului proiect fete curaţi ca o zi de duminecă; norul cât supărarea lui
Qpoem, dar şi calitatea estetică a demersului liric, în Dumnezeu; ce stai ca o cană fără apă; cu sfinte cuvinte
general. Semnalam astfel un poet încă puţin cunoscut, se liniştiră apele şi multe altele încă.
dar capabil şi de alte performanţe remarcabile. Cu totul remarcabil, ultimul poem (arc peste
De aceea, uluitor mi se pare acum modul radical vremuri şi mode) ne confirmă definitiv impresia că am
în care poeta a abandonat imprevizibil aproape toate adăstat continuu într-un cronotrop sacru, unde copiii
temele, motivele şi strategiile lirice anterioare, pentru a unui sat ce părea un coş cu pâini calde se mai adună
evada într-un fel de mitologic illo tempore – lumea şi-acum la cina de taină a Învăţătorului lor nemuritor,
copilăriei şi a satului oltenesc, tradiţional, recuperată gata să-şi urmeze calea către cele veşnice, fiecare... cu
secvenţial (episoade semnificative nostalgic şi tipologii steaua lui în frunte.
memorabile), printr-un continuu discurs poetic narativ- (*Ottilia Ardeleanu, Pe tibia-n jos, Editura Rafet, 2017)
dialectal şi aparent obiectiv. Un hipnotic monolog liric,
de fapt, aflat mereu la limita dintre confesiunea Ottilia ARDELEANU
melancolică şi revelaţia târzie a unui topos miraculos
prin experienţele sale iniţiatice şi prin latenţele mitice, a exista e un plagiat
exemplare. O rememorare somnolentă, de dicteu
automat, fragmentată doar de unele versuri care, să nu mai spui niciodată că te-am copiat
redactate cu aldine, devin titluri de poeme distincte, dar că am parcurs acelaşi drum de nisip
fără să întrerupă farmecul de confesiune fascinată şi am învăţat la acelaşi destin din lume
fascinantă, a întregului. Astfel, mentalitatea arhaică este am trăit fix clipa
mereu prezentă în text ca o ceaţă de lamentaţie am pierdut acelaşi tren
înlăcrimată (în timp clipocea o nelinişte) sau ca o am sărbătorit la fel ora pământului schimbarea ei
inocenţă maculată de presimţiri întunecate: eram prea alternativă
mică să fi înţeles că fericirea e un fir de meşină am ros aceleaşi cărţi autori eroi dezamăgiri
terminat în cârlige. Prin urmare, eul liric discret ne-am dat în stambă pe aceleaşi situri
străfulgerat de gânduri, revelaţii şi intuiţii surprinzătoare am consumat autorii ştii tu care
este mereu prezent în text, chiar dacă intervenţiile sale
nu sunt marcate grafic: culegeam imagini/ unduiam tot mai bine recunoaşte că ne potrivim
felul de gânduri... că nu este nicio diferenţă între
De aceea, la o lectură fragmentată, cartea aceasta sângele tău sălbatic şi-al meu
pare doar o târzie evocare nostalgică (tare m-am
depărtat... bine că mi-a rămas el/ soarele la amiază), să nu mai spui că ţi-am inspirat aerul regesc
structurată aleatoriu dintr-o succesiune de secvenţe prin atâtea ferestre câte pot fi deschise odată
exemplar-semnificative din vremuri silfide, urmând doar
fluxul capricios al memoriei (istoriile, hărţile şi nu mă face să mă ruşinez de faptul că exişti
comorile/ pe care nici nu bănuiam că/ le-om descoperi înaintea mea
vreodată/ printre atâtea oscioare...). Deşi, după o cu un timp care trece întocmai garniturii de
neîntreruptă lectură integrală, nimic nu mai pare pe linia întâi
întâmplător, deoarece fiecare poem, atent aşezat în
demersul coerent al întregului, pare să-l continue şi să-l şi nu-mi spune că
amplifice de cel anterior, anticipându-l firesc pe cel ce l-am plagiat pe Dumnezeu

70
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018

pe la mall și totuși toate drumurile duc la Iubire


bătălii întregi consemnate
(se dedică Danielei Varvara) în istorie doar bărbații vor pacea
femeile îi așteaptă să le acopere rănile
mergeam prin aburul orașului
nu știam încotro și m-ai iubit și poate de-ajuns cu aceste
deodată Iisus m-a luat de braț fonturi
mi-a spus că-i e rău
locul fericirii
mi s-au înmuiat picioarele
figurii de ceară în coada de așteptare stă fericirea
îi aduceam aerul cu un evantai după toate câte mi-au smuls zâmbetul
de doi lei de luni de marți până la cel de duminică
mă simțeam și anii mi s-au numărat în fel de fel de nimicuri
dacă moare Iisus aici despre care de mă-ntrebi nu știu să-ți spun
pe retină
pentru cei care cred în suflet până la ea mai e de așezat un cuvânt-două
după tiparele zilei atipice acelui alb-negru
stăteam cu paharul de după care ne-am condus prostește
apă de la chiuvetă mai există erori sau poate chiar dezastre
impresia de cel mai clipe netrăite cu sentimentul că ți s-a dat
vindecător mir acel dat fără de care nu poți fi tu
mâinile Lui reci
sângele nostru în coada de așteptare i se face lehamite de mine
ar vrea să plece dar după ea mai stau și alte lucruri
a coborât cum ar fi norocul liniștea și pacea
să ia temperatura orașului cu greu vor ajunge la mine și nu știu dacă
bolnav voi mai apuca ziua de mâine
L-am luat de subraț
și L-am târât acid lumina pe faţa realităţii
poporul se uita
și paharele i se umpleau frunzele spirite
și pâinea îi era urmăresc iarna pe soclu
fierbinte o afrodită
şlefuită de vânt
a iubi la trecut lipeşte afişe pe stâlpi imaginari
susţin viaţa asta
m-ai iubit și ai pus punct un autoportet cu şarpe sâsâie
m-ai considerat o propoziție simplă iubiţi şi veţi fi fericiţi
în care subiectul putea fi oricând schimbat într-un paradis
care miroase a toate fructele
ce voiam eu nu avea predicat moartea vrea să încerce
nu puteam pune nici măcar virgulă nu are răbdare
fiindcă nu-mi dădeau voie de la academie deocheata nu ştie că e interzis
și-am renunțat să te duci până acolo ca să afli
dezamăgirea
ai simțit că trebuie să-mi alături un atribut se luminează de-un vis
nu că aș fi fost femeia fatală mediteranean
dar fără mine erai un verb intranzitiv singurătatea emană modestia
prin locuri neumblate
să-mi scrii o poezie e de domeniul trecutului femeia cărui bărbat taie grîul
conjugarea acestui verb e greoaie cu talpa piciorului
în plus rima a dispărut
se poate să fi rămas acea nostalgie ritmată dacă ai trecut peste
pentru anii în care m-ai avut minunile din jurul tău
aproape degeaba vrei să vezi

71
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
hârjâindu-și pantofii de suprafața zgrumțuroasă, încă
Petrache PLOPEANU nefinisată a bitumului și se îndreaptă alene spre blocul
său. Îi place să facă și el parte dintr-o ordine
transcendentală, să știe că există și pentru el, acolo,
undeva, cineva care îl va proteja când o să vină vremea
să… E mulțumit că s-a rupt de la tabieturile sale și că a
mers la biserică. Văzut de la distanță are alura omului
printre alți oameni smeriți în Noaptea Învierii, se
confundă cu ceilalți care vin sau merg la biserică,
purtători sau nepurtători de lumină („Tradiția trebuie
păstrată! Cum ar fi: înainte de a fi ortodocși suntem
români, sau înainte de a fi români, suntem ortodocși?”).
Intră în apartamentul lor cu sentimentul că a
adus o părticică din lumea sacră a lui Iisus, că și el este
altul, reînviat față de cel care ieșise acum o oră pe ușă.
Face ritualul stingerii candelei, rostește „Hristos a
înviat!” și tot el își răspunde cu glas mai jos „Adevărat a
înviat!” Așază candela stinsă cu gândul datoriei
Ciori de Paște împlinite lângă celelalte două candele pe care le țin pe
blatul mobilei de bucătărie. Le mai așază și pe celelalte,
Luase Lumină și acum se îndepărta încet de este o resurecție generală și toate ființele și lucrurile
biserică. „Nu stai și tu la slujbă?” îl întrebase soția, „mai trebuie să simtă asta, inclusiv cele care nu au nicio
fă și tu ceva pentru sufletul tău, nu numai pentru treabă cu Învierea! Rupe cu un gest pios un colț de drob,
stomac!” „Ei asta-i acum, replicase el iritat, parcă eu am ridică capacul de pe oala de pe aragaz și ia direct cu
timp de astea! Las’ că stați voi și pentru mine”. „Voi” mâna o sarma pe care o îndeasă, toată, în gură. Le
erau ea și fiica lor, Elisabeta. Dintre toți trei, Laura, mestecă pe toate de-a valma în timp ce intră în
soția sa, era mai „bisericoasă”, dar nu într-un fel sufragerie și privește pofticios la tava cu ouă înroșite
habotnic, ci rațional-empatic. Mergea la biserică frumos, cu modele de frunze strânse cu dresul, la
duminica, atunci când se simțea în stare după toată cozonacii și pasca ce așteaptă într-o atitudine sacră
oboseala, psihică și fizică, acumulată de-a lungul momentul înfruptării. Își aduce aminte de aciditatea pe
săptămânii. Mai și lipsea, dar nu era o fire care să-și care i-o creează cozonacul și renunță să rupă și din el un
facă reproșuri din asta. Dumnezeu dăduse munca colț. Redevine din nou conectat la Noapte și începe să
oamenilor și tot El îi îndemnase să muncească, să aibă se dezbrace cu mișcări lente. Merge în baie, își dă jos
grijă de minte și de trup, iar dacă o duminică ea nu cămașa și blugii și-și pune pijamaua.
mergea la liturghie, o făcea tocmai pentru a fi bună de Gândurile-i molcome, liniștite de toate
muncă și a avea mintea mai odihnită pentru următoarea evenimentele nopții, gesturile-i măsurate, sobre, îi sunt
săptămână. Spunea ea! întrerupte dintr-o dată de ceva perceput încă de când
Este atent la candela din plastic în care flăcăruia intrase în baie, dar care abia acum este conștientizat:
se zbenguie de colo-colo, în bătaia ușoară a vântului ce prin gemulețul care dă spre afară, pătrund zgomotele
începe a se simți după miezul-nopții. În ciuda celor care l-au abătut de la temporarul său univers sacru. Stă
spuse soției, Demeter are simțul tradiției și uneori este nemișcat cu urechea îndreptată într-acolo
mai exagerat în gesturile sacre decât ea. Își face cruce la („Boschetari?”). Nu par să fie boschetarii care periodic
masă, ceea ce ea uită de cele mai multe ori, seara, în pat, adăstau în spatele blocului îndeletnicindu-se cu golirea
rostește cele două rugăciuni pe care le știe, Tatăl Nostru unui bidon de bere sau vin, primit de cine știe cine…
și Rugăciunea inimii, îl roagă pe Dumnezeu și pe Fiul („Copii?”). Nu par să fie nici copiii care veneau de la
Său să-l ierte pentru micile („Sau marile!”) răutăți pe Înviere. Se apropie mai mult de geam, lasă capul în jos
care le are. Față de ea și față de alții. Merge încet, pentru a crea cele mai bune condiții de prindere a
calculat pentru a nu călca în vreo băltoacă. „Chestiile sunetelor. „Ciori!”. „Ciori? Ce Dumnezeu să caute ciori
astea” banale care i se întâmplă lui îl enervează mai treze la ora asta?” Strâmbă nedumerit din buze, mai
mult ca celelalte pe care le face el altora. Pe acestea din rămâne câteva momente în aceeași poziție, după care
urmă le bagatelizează, le trimite în derizoriu și le ignoră ridicând intrigat din umeri, părăsește baia și închide
până la urmă. Nu le dă prea multă importanță („Dar becul. Impresia de ciudat nu-l lasă prea curând, nici
ceilalți?”). Iese la aleea asfaltată. Biserica ridicată în după ce se întinde în pat și deschise televizorul. Trece
ultimii ani în noul cartier de blocuri, a fost sfințită de de pe un canal pe altul, stă câteva minute la un film și-și
curând, iar noroaiele o înconjoară atunci când plouă. dă seama că-i este somn. Stinge televizorul, se aranjează
Poate că și asta îl face pe Demeter să meargă atât de rar pe partea stângă cu mâna sub pernă și se gândește până
la biserică („Chiar așa?”). Se scutură de urmele de adoarme. Sau până să adoarmă. Și dintr-o dată îl
pământ umed prinse de marginile tălpilor, se șterge
72
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
cuprinde aceeași impresie de ciudat, care îl izbise și în care creierul decodează sunetele, le interpretează,
baie. („Ciorile?”). Ciorile! Croncănitul lor ca o ordonă trupului să reacționeze. „Tare ciudat” își repetă
ciorovăială nesfârșită, mai intensă sau mai liniștită îl acum și cuvintele. Se oprește și se întoarce mai mult
face să-și ridice capul de pe pernă și să asculte atent. reflex spre grupul celor cinci femei. Le vede acum mai
Câteva minute. Se ridică și deschide fereastra care dă în clar, mult mai distinct („Oare privirea?”). Sunt tinere,
grădina din spatele blocului, pe care el și cu Laura au deci nici bătrâne nici puștance așa cum îi trecuse o idee.
ridicat-o din nimic și o întrețin… Ascultă oarecum Este evident că sunt toate îmbrăcate în negru,
înfiorat zgomotul pe care îl fac ciorile pe care nu le veșmintele lor strălucind spre albăstrui. Demeter vede
vede. Sunt undeva după colțul apartamentului său care toate astea și nu le vede. Mai mult le simte, dar gândul
coincide cu colțul blocului. Își întinde gâtul, dar nu lui nu-i stă acum la explicarea culorii veșmintelor lor.
poate trece dincolo de zona vizibilă. Fețele lor par și mai… altfel. Nu găsește cuvântul, dar
Este o „discuție” între mai multe ciori, asta este crede că „altfel” poate explica totul; nu le poate descrie
evident, își spune Demeter, căruia din întâmplare chiar în așa fel încât să-și spună că a prins trăsăturile lor („Le
îi plac foarte mult aceste păsări, cărora, când are e foame? Le e foame!”).
prilejul, le privește mișcările tacticoase, iuți când e —Vă e foame?
cazul, tactice când încearcă să spargă o nucă de —Ne e foame, Omule!, repetă cea care vorbise mai
cimentul aleii sau să scoată vreun gândac ascuns în înainte, dă-ne ceva de mâncare. Trebuie să ajungem
găurile superficiale, ascultându-le croncănitul care nu acasă…
este niciodată la fel. Le admiră, chiar, insistența, —Acasă, repetă automat Demeter, dar stați departe?
inteligența evidentă, ierarhizarea clară, rezistența la Întrebarea i se pare, îndată ce a formulat-o, nepotrivită
vreme și vremuri. Uneori își spune că oamenii noștri au cu împrejurările.
luat exemplul ciorilor de-au rezistat pe aici atâta timp! —Departe, departe, Omule… Departe! Pe Demeter îl
Este intrigat de continuarea croncănitului. nedumerea acea subliniere a cuvântului „Omule!”,
Distinge deja cinci tipare, fiecare cu felul lui de a fi. „Omule!” și tărăgăneala „Departe, departe”… Le
Mai gros, mai subțire, mai repezit, mai lent. Închide privește și știe că nu sunt femeile obișnuite pe care le
fereastra, trage perdeaua, totul trebuie să fie în ordine, întâlnește pretutindeni. Curiozitatea îi alungă temerea că
se duce în holul de la intrare unde își adusese blugii și ar putea să fie prădat de ele, prudența dispare, la fel ca și
cămașa și se îmbracă. Își trage ghetele în picioarele fiorii pe care îi simțise până atunci.
goale și iese în hol. Închide ușa și iese în spatele —Eu stau chiar aici, spune și le arată fereastra luminată
blocului. Și-a aprins lanterna vechiului său telefon care-l de la bucătăria apartamentului său. Dacă vreți să veniți
slujește însă loial. Întunericul deplin nu-i permite să cu mine, am slavă Domnului, destulă mâncare pentru
vadă prea bine. Încet, prudent totuși, se apropie de colțul mai mulți… oameni. Soția mea este la biserică… la
blocului dincolo de care continuă să se audă zgomotele. Înviere, adaugă și nu știe de ce. Cele trei femei ce
Fără să vrea îl trec fiori care nu sunt de la frig! Se stăteau în picioare le sprijiniră pe cele două așezate pe
oprește și ascultă. Ochii i se obișnuiesc cu întunericul. gard și pășind încet și parcă tremurat, intrară în bloc, în
Încă nu vede nimic. Și deodată, întunericul este străpuns apartament și în sufrageria lui Demeter. Le așează iute
de câteva siluete („Cinci?”) conturate clar în negrul câteva farfurii, furculițe și cuțite. Le aduce coșul cu
nopții. Stau, două așezate pe țeava din metal a gardului pâine neagră, așa mânca întreaga familie, le pune ouă
scund, încropit de locatari din resturi rămase pe șantier, roșii, felii de brânză, bucăți de friptură. Le aduce apoi
iar celelalte trei în jurul lor („Ce naiba?”). Dinspre ele sarmale, iar la urmă pască și cozonac. Cele cinci femei
vine acel croncănit, acel zgomot care seamănă cu un mănâncă în tăcere și într-o totală acceptare tot ceea ce le
croncănit, sau („Mi se pare?”)… cu vorbe… („Vorbe? aduce Demeter. Beau și paharul cu vin roșu („Ca
La ciori?”). sângele lui Hristos!”).
„Care ciori!?, se admonestează singur Demeter, —Omule, spuse din nou aceea care mai vorbise încă de
niște femei care se odihnesc. Poate merg la biserică. două ori, îți suntem datoare cu un gest și o vorbă și fără
Poate vin de acolo. Iar eu ca tăntălăul am halucinații a mai spune ceva, toate cinci îl prind de mâini și-l
tembele. Halal să-mi fie, frățicule, râse el în barbă. Văd îmbrățișează la fel de tăcute ca mai înainte. Trupurile lor
cai verzi pe pereți!”. Trecu dincolo de ele prefăcându-se se lipesc de al său, tremurul lor se oprește și ochii lor îi
că așteaptă pe cineva. Se uită la ceasul de pe telefon, se întâlnesc pe ai săi închizându-i. Nu fu mai mult de o
face că dă un telefon cuiva, că este exasperat că acel clipă („Oare?”) de când închisese ochii și aude Vocea
cineva nu-i răspunde și că renunță întorcându-se în bloc. ei:
Înainte de a ajunge la zarzărul din fața ferestrei pe care —Deschide-ți Ochii Omule și privește și ia aminte… Și
o deschisese mai devreme, aude dinspre cele cinci se văzu pe sine suferind dincolo de orice Suferință și se
femei: văzu pe sine în dureri, dincolo de orice Durere și se
—Ne e foame, Omule, dă-ne ceva de mâncare, te văzu dincolo de orice umanitate strigând, zbierând,
rugăm! „Glasul acesta este tare ciudat”, își spune fără urlând ca porcul înjunghiat, ca mielul cu beregata
cuvinte Demeter în cele câteva fracțiuni de secundă în străpunsă, ca racul opărit. Trecea, îmbrățișat de cele

73
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
cinci făpturi, printre focuri și înghețuri, printre tăișuri de
săbii și vârfuri de sulițe, se vedea întins, străpuns,
jupuit, opărit, ars, scuipat, înjurat, spânzurat, tăiat în Camelia Manuela SAVA
două, în trei, într-un număr infinit de bucăți, omorât în
același număr infinit de feluri și înviat și din nou crestat,
strivit, prăjit, fierăstruit, spart, înfipt… Gura sa nu se Un poet înrourat - Mihai M. Macovei
deschide, ochii săi sunt mari, cu albul lor cuprins de
teroarea Aflării, urechile sale scot scâncetele pe care le- Apărut la Editura Editgraph Buzău, în 2017,
au primit ca pe un dar otrăvit… volumul de poeme „Colierul de rouă” al lui Mihai M.
—Omule Demeter, vorbește a Doua Voce, noi suntem Macovei înnobilează pe cel ce gustă liricul armoniilor,
păsările pe care le iubești tu cel mai mult, ciorile, dar al unei lumi ce se manifestă sub imperiul confesiunii
suntem Ciorile de Paște, cele care aduc la fiecare unui suflet sensibil.
biserică Duhul lui Hristos care Învie, noi suntem Ciorile Poetul are de data aceasta „fruntea cu zpăadă
Psihopompe, cele care duc dincolo sufletele celor morți. de cerb”, „fiind un călător pe un râu de stele”; el este
De fiecare dată, după ce Duhul lui Iisus a fost adus în prins între copilărie și maturitate, între aici și dincolo,
fiecare locaș sacru de pe Pământ, trebuie să-l rugăm pe pentru că „aici e aici” și „dincolo e un înalt prea înalt”.
cel dintâi om întâlnit să ne dea de mâncare, să ne adape. Poemele din acest volum țes un covor
Numai așa putem trece mai ușor și toate împreună, multicolor de cuvinte prin întermediul căruia zburăm
vămile, în anul ce urmează. Tu, cel care crezi despre într-o lume fermecată unde îl regăsim pe Mihai M.
tine că ești un fariseu („Chiar așa este.”), ești un Om, Macovei mereu tânăr, mereu îndrăgostit, mereu
singurul printre foarte mulți alții care cred despre ei că surprinzător. Apar poezii cu valoare simbolică, fiind
vor moșteni Împărăția Cerului, care se dovedește a fi embleme ale unei puteri magice de a trasnforma totul
demn de a i se arăta Ce Va Fi. Te-am adus să vezi care într-un râu de sentimente, versurile trăgând cititorul
este soarta ta aici. Stă în puterea Ta să o schimbi, să fii înspre abis, înspre Styxul ce ne poartă în lumea poeziei,
mai aproape de oameni și de binele lor. Mai aproape de călătorind de pe malul realului pe malul feeric al
ai tăi, mai aproape de toți oamenii pe care îi cunoști, sublimării – se pot recunoaște cu ușurință apusurile de
mai aproape de Sacru. soare, roua lunii în pătrar, liniștea, țipătul nopții.
Se trezi pe canapeaua din sufragerie, în fața Iubirea stă sub semnul celui ales, amprentat
mesei pline de merinde, când soneria țârâi la ușă. pentru totdeauna cu buzele iubitei – „numai buzele tale/
Dezmeticit, ca după un somn greu, deschise ușa și cu sunt amprentele buzelor mele”. Poetul se reinventează
lacrimi curgându-i pe obraji, le îmbrățișă pe cele două într-o limbă curgătoare, melodioasă, cu susur de izvor,
ființe dragi și rosti: Hristos a Înviat, Demeter a Înviat! cu izul de poveste: „vreau să fiu cât nu mai sunt”.
Adevărat! Aventura vieții este însăși viața trăită plenar,
mărturisită, râvnită – ușile se deschid una după alta în
universul în care suferința se împletește cu bucuria: „nu
DIRECȚIE mai există ieșire – am zis/ și totuși ușa s-a deschis/ și am
trecut dincolo/ dincolo în camera de oaspeți”. Asistăm
Te iubesc, la fotografierea sentimentelor: „iubito nu închide
striga neîncetat Îngerul Albastru... ochii/ai sânge în tine/ mă poți săruta/ ai dreptul la
Vreau să mergi cu mine... eternitate.”
Oriunde? am întrebat eu într-o doară... Prozopoemele aduc sarea și piperul în doze
Da, a răspuns el, clipind din genele prelungi echilibrate, cu un limbaj metaforic postmodernist, la
i-am recunoscut zâmbetul care se adaugă ironia: „când intri în casa (u)nuia/ care te
și m-am bucurat – semăna perfect cu tine visează nu-ți lăsa bocancii/ la ușă/ intră păsărește calcă-l
Te doresc, pe gât/ până îți spune cine l-a învățat cum să mintă
striga după orizontul pătrat atunci când/ doarme în somnul altuia”.
Curcubeul, Senzațiile, gesturile sunt o joacă „de-a joaca” și
ai vrea să mergi cu mine? intrăm în literatură prin poezia măștii, căci Mihai M.
Oriunde? am întrebat eu într-o doară... Macovei este un disimulant – și el știe cel mai bine ce
Da, a răspuns el, întinzându-și aripile multicolore tonalități să adopte, ce haine să îmbrace, unde să
și a zburat luându-mi speranța că ne vom atinge accentueze ceea ce e important: silabe, umbre,
cândva... singurătăți.
atunci am tresărit - semănați Atrag titlurile care îl îmbrățișează pe „nu”: „Nu
ca două picături de apă. mă iubi”, „Nu fără motiv” „Nu-i minciună” sau cele
Camelia Manuela SAVA care fac teoria nimicului – „E un nimic”, „Nimicul care
doare”. Autoreferențialitatea iese la suprafață,iar poetul

74
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
se definește, privind parcă într-o oglindă: „poezia este ea este, de fapt, netăcerea… și prețul lor, plătit cu viața,
cămașa pe care o îmbraci și tu”. este o lecție durabilă ce trebuie să ne facă mai buni,
Suferința, dezamăgirea, uitarea sunt undele unei mai solidari, mai oameni…
ape adânci, în care poetul se scufundă mai tare zi după
zi, sufletul rămâne închis între poemele sale. Regretul e Titi Damian, Muscelenii, vol IV Ruina,
ca uleiul care stă la suprafață, ca un trup umflat de atâta Editgraph, Buzău, 2016, 427 p. Într-
stat pe fundul apei. Descriptivismul, refelxivitatea, o cronică din revista Litere/ februarie
autoreferențialitatea sunt îmbinate într-un vis de 2018, Vasile V. Filip, din capul
dragoste, iar întoarcerea la inocență este singura salvare locului, menționează: Prin volumul
(Muguri de toamnă). publicat în anul recent încheiat (…),
Teiul amintește de Mihai Eminescu, este Titi Damian rotunjește unul din cele
imaginea simbol înfiptă pe retina poetului douămiist, mai consistente cicluri romanești de
fiind un reper al timpului dincolo de timp, care are tematică rurală din literatura
acum o „curgere albă”. În acest volum sunt câteva română, năruind definitiv – cred eu –
coordonate lirice importante –timpul și condiția prejudecățile moderniste și
poetului, gravate pe motive camama, iubita, orașul, postmoderniste conform cărora satul și țăranul au
visul, noaptea, toamna, lumina, marea. încetat de a mai spune ceva nou prozei românești…
Poetul e aici, e mereu, apare pretutindeni: „Sunt
viu în fiecare cruce și mort în Fiecare viu./Regret. În Asociația Culturală
lumea asta cu un singur pat/ se doarme puțin”. Să-l Citatepedia, Antologia aforismului
citim, așadar! românesc contemporan, ediția a II-
a, Coordonator: Lucian Velea,
Editura Digital Unicorn,
Constanța, 2017, 148 p. Iată-i pe
Nicolai TĂICUȚU cei 40 de aforiști antologați:
Valeriu Butunescu, Victor Martin,
Vasile Ghica, N. Petrescu-Redi,
Raftul cu cărți George Geafir, Ionuț Caragea,
Teodor Dume, Boris Marian Mehr, Lucian Velea, Dan
Surducan, Viorel Vintilă, George Budoi, Dan Costinaș,
Magda Ursache, Literatura cu bune și…
Gabriel Petru Băețan, Paula Adriana Cozian, Gh.
nebune, Editura Eikon, București,
Mihail, I. M. Popa, Silvia Velea, Marius Robu, N.
2017, 535 p. Valeria Manta
Mareș, Aculin Levitzki, Alexandra Mihalache, Mihai
Tăicuțu spune: Periculos de
Enachi, Beatrice Vaisman, C-tin Păun, Adina-Cristinela
inteligentă, talentată și cu limbă
Ghinescu, Codrin Ștefan Țapu, Girel Barbu, Ovidiu
ascuțită, Magda Ursache este
Kerekes, Sorin Șomandra, C-tin Ardeleanu, Șt.
greu de învins cu așa arme, și de
Munteanu, Michelle Rosenberg, Rodica Nicoleta Ion,
ignorat. Ea înțelege tot și nu tace,
Leliana Rădulescu, Florin Mihalcea, Cristinel Mortici,
poate fiindcă răul se întinde
V. Vulpașu, Sorin George Vidoe, C-tin Iordache.
victorios doar atunci oamenii buni
tac. Iar Lucian Mănăilescu
Mara Paraschiv, Pe aripi de poveste, Editura
completează: Scrisul doamnei Magda Ursache face
Atenul scriitorilor, Bacău, 2017, 160 p. În prefața la
parte din această încrâncenare de a urca Dealul
această carte, Resursele
Căpățânii cu orice risc, de a zbura cu aripile de lemn
povestitorului, criticul Petre Isachi
ale crucii, în pofida huiduielilor fariseilor, care își văd
spune: Paradoxal, deși citim un
amenințat confortul de a nu-și pune întrebări.
volum de povești „nemuritoare”,
rămânem în memorie cu principiile
Manuela Camelia Sava, Murmurul gratiilor –
estetice din ars poetica lui Ion
Bărbați și femei în închisorile
Pillat: „Nu vorbele, tăcerea dă
comuniste, Editura Eikon,
cântecului glas”. Da! Auzim glasul
București, 2017, 309 p. În Notă
copilului care începe în orice
asupra ediției, autoarea justifică:
moment, omenirea. Copilul –
Singurul lucru de care trebuie să
singura legătură pe care noi, maturii, nu o putem rupe –
fim conștienți azi e că avem datoria
este cu adevărat personajul principal din vol. Pe aripi
să le aflăm și să le prețuim
de poveste…
durerile, umilințele, suferințele
îndurate, să nu le trecem sub
uitare… răzbunarea nu e dorită…
75
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Mihai Merticaru, Zbor lăuntric/ Inward sătesc: …Numai că, în timpul dansului, fie că pe
Flight, Editura Ideal, Chișinău, partener îl ajunsese băutura, fie că domnișoara nu știa
2017, 116 p. Traducere în limba prea bine pașii, se întâmpla că acesta o tot călca pe
engleză de Gabriela Pachia. Din picioare, și atunci îi zicea: - Mai crăcănează-te,
referințele critice care însoțesc Saftă!...
acest volum, o redăm pe cea a lui
Cristian Livescu: …Poetul este un Stanomir Petrovici, Saga sărmanilor, Editura
caligraf, un calofil care Rovimed Publishers, Bacău,
cumpănește cuvintele, dându-le 2017, 381 p. În prefața intitulată
strălucire combinatorie: „cuvinte Cercurile concentrice ale
șlefuite ca boabele de literaturii de frontieră și/ sau
chihlimbar”… Pentru Mihai Merticaru, poezia este durata inefabilă a lui Miroslav-
perpetuă căutare de sunete pure, de tărâmuri Gheorghe, criticul Petre Isachi
inaccesibile și iubiri de nicăieri, producând amețeală apreciază: Meritul incontestabil
sau o stare de vrajă ademenitoare, în fibra neantului. al acestei cărți de un eclectism
narativ seducător – eclectismul
Teo Cabel, Labirintul, vieții și al unei istorii
Editura Brumar, Timișoara, 2017, imprevizibile și tragice – este că păstrează „lanțul
85 p. Teo Cabel nu e un rătăcit în istoriei” și face imposibilă (între)ruperea memoriei, dar
labirintul poeziei și nici nu se zbate mai ales că reiterează, implicit, interogația din
să iasă la liman. Lui îi place aici și Apocalipsa lui Ioan. Ce vom face când Timpul nu va
pentru a ajunge în foișorul din mai fi?
labirintul clipei, printr-o alchimie
îndelung experimentată, își Iulian Patca, de dragul tău, Editura MEGA,
construiește vase comunicante Cluj-Napoca, 2017, 112 p. T.
proprii. Exemplificăm: Câinele s-a Săsărman menționează: …La
pus de-a lătratul, în poartă./ Nicio stea nu a rămas vârsta la care alții visează doar la
nenumită/ De ochii lui? Ce se loveau între urechi/ De prima dragoste, jurnalistul Iulian
sclipirile lor efemere./ Nici zorii nu l-au mângâiat./ Patca menține flacăra vie a iubirii.
Poarta se mărise ca o intrare în cer și el/ Tot mai lătra Și o face înălțând poeme
la stele,/ Le băga pe ultimele în țarcul zilei. (mioritică) tulburătoare, melancolice, cu
trimiteri la începuturi, atunci când,
Mihai M. Macovei, Colierul de rouă, Editura chiar dacă nu-ți dădeai seama,
Editgraph, Buzău, 2017, 96 p. În prefața la acest volum, dragostele cresc în văgăunile
Mihaela Roxana Boboc inimii și se arată. (…) …continuă să fie, prin vers,
menționează: Poezia lui Mihai M. îndrăgostitul incurabil, mereu frumosul îndrăgostit.
Macovei iese din tipar. Nu încearcă
să epateze. Nu caută să lege timpul, Viorica Gheorghe, Cuvintele tăcerii, Editura
nici să doară tălpile cuvintelor.(…) Metamorfosi, Slobozia, 2017, 68 p. Pe coperta a patra a
E o linie subțire între poet și lume, volumului Ion Teodorescu
între poezie și plâns lăuntric, între apreciază: Viorica Gheorghe –
cămașa cuvintelor și respirația poetă loială stărilor de bine ale
grăbită a cititorilor. Uneori rămâne limbii române, intuind când să
loc de un mic răgaz. Libertatea se ceară armistițiu nisipurilor
naște în acel moment. Odată cu poetul, odată cu timpul. mișcătoare care, pentru cel pornit
spre aura metaforei, se dau drept
Gheorghe Oncioiu, Poienița, Editura Teocora, pașnice locuri de tras sufletul.
Buzău, 2017, 176 p. Poienița este Cităm un poem: Pune, Doamne,
cel de-al treilea volum de proză strajă,/ să nu mai fie cuvinte de
umoristică al medicului stomatolog Iudă scânteind ca ochii/ lupilor în noapte. Gura să
Gheorghe Oncioiu, același simtă gustul aspru/ al lutului și să tacă.// Pe mine pune-
realizator de careuri, des întâlnit în mă capcană unui surâs! (Pune, Doamne, strajă…)
revista Rebus, până acum câțiva ani.
Fin observator al vieții satului
românesc, de la finele secolului XX
(anii ’60), și savuros în descriere.
Iată un scurt fragment dintr-un bal

76
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Dan Drăgoi, Prezentul continuu, Editura
Tiparg, Pitești, 2017, 144 p. În
FAPTE CULTURALE
prefața intitulată Poezia ca un
paradis regăsit, Dumitru Augustin Regulament Festivalul Internațional de
Doman menționează: Picăturile de Poezie „Brucla”
rouă nu reprezintă doar titlul
volumului, dar și o sintagmă ca un
Primăria și Consiliul Local al Municipiului Aiud,
leitmotiv prezentă în mai toate
Biblioteca Municipală „Liviu Rebreanu” Aiud anunță
textele din carte. Aici trebuie
organizarea primei ediții a Festivalului Internațional de
căutat/ găsit miezul poeziei
Poezie „Brucla” 2018
volumului acesta, în miracol și în
enigma existențială. (…) O dimensiune importantă a
REGULAMENT
liricii lui Dan Drăgoi e aceea creștină, adânc trăită,
fără nici o notă falsă…
Festivalul Internațional de Poezie „Brucla”
desfășurat la Aiud oferă șansa afirmării tuturor
Otilia Țeposu, Drușca – Povești de la
creatorilor și stimularea talentelor literare autentice,
marginea pădurii, Editura Eikon, București, 2017, 171
indiferent de vârsta pe care o au.
p. Despre textele Otiliei Țeposu publicate în revista
Festivalul Internațional de Poezie se află la prima
FORMULA AS, Constanța Buzea spunea: …O putere a
sa ediție și se vrea un eveniment anual, reunind sub
lucrului simplu și bine făcut, ce te vindecă de frustrare
auspiciile lui creatori, oameni de cultură, specialiști,
și de starea în tine pe loc în absența călătoriei Când în
consacrați sau neconsacrați.
lume nu mai poți pleca nicăieri,
Participanții pot intra în concurs cu un grupaj de 5
cumințenia din povestire te poartă
poezii redactate în trei exemplare, sau cu volume de
departe și te aduce îndărăt, către și
poezie publicate în perioada iunie 2017-mai 2018.
dinspre minunile prime ce te-au făcut
Grupajele de poeme vor fi semnate cu un motto, care se
fericit și te-au învățat fără să prinzi
va regăsi pe plicul închis în care vor fi înscrise datele
de veste. În copilăria ce se află, ca și
personale ale concurentului: nume, prenume, profesia,
îngerul, lângă fiecare, fără să-l
adresa, locul de muncă, telefon (obligatoriu), activitatea
vedem…
literară. Acest plic va fi deschis după jurizare şi
stabilirea premiilor.
Pentru concursul de poezie în volum vor fi
trimise 3 (trei) exemplare însoțite de un plic pe care este
Gheorghe Ungureanu, În umbra luminii,
scris titlul volumului și în care vor fi înscrise datele
Editura Rovimed Publishers, Bacău,
personale ale concurentului: nume, prenume, profesia,
2017, 150 p. Pe coperta a patra a
adresa, locul de muncă, telefon (obligatoriu), activitatea
cărții sunt scurte referințe critice
literară.
semnate de Livia Ciupercă, Elena
Lucrările, atât grupajul de versuri, cât și volumele
Roșca, Zenovia Vitencu Șerban și
participante la concurs vor fi trimise prin poștă, pe
Victor Mitocaru. Acesta din urmă
adresa: Biblioteca Municipală „Liviu Rebreanu”,
spunea: …Vizionar, călător, apariție
Str.Transilvaniei Nr. 1, Aiud, Cod Postal 515200, Jud.
episodică, personajul retrăiește
ALBA până la data de 23 aprilie 2018 (data poștei).
suveran sau dramatic, uneori plin
Din juriu vor face parte scriitori-critici literari, membri a
de candoare, mulțimea de amintiri
trei filiale ale Uniunii Scriitorilor din România, oameni
pricinuite de situațiile aduse în prim-planul descrierii
de cultură și specialişti ai instituţiei organizatoare.
prin tehnica proprie autorului, încât „luminile” și
Festivitatea de premiere a laureaţilor Festivalului
„umbrele” nu par provocate abrupt, cât mai mult
Internațional de Poezie „Brucla” va avea loc în perioada
fremătând în albia aceluiași râu, inspirând visări și
7-9 iunie 2018, la sediul Bibliotecii municipale „Liviu
neliniști sub unduirea eternă a apelor…
Rebreanu”, în cadrul manifestărilor cultural-artistice
organizate cu acest prilej.
La eveniment vor fi invitaţi câştigătorii
concursului de poezie, organizatorii asigurând masa și
cazarea acestora.
Telefon de contact:
-Biblioteca Municipală „Liviu Rebreanu”: 0258-
861300, sau 0731831587 dir. Alin Florea
-Dorel Lazăr 0723919237

77
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Higyed, Denisa Ștefan, Florentina Loredana Dalian, iar
REVISTE LITERARE proză: Viorel Dianu și Florin Logreșteanu.

Almanah Renașterea buzoiană 2018. Precum


A c o l a d a, Anul XII, nr. 1 (122), ianuarie un editorial pentru Unirea cea Mare, Lucian
2018, Satu Mare. Un partid vinovat de subminarea Mănăilescu realizează un comentariu la volumul lui
economiei și trădarea interesului național este Vasile Bianu, Însemnări din Răsboiul României Mari.
editorialul lui Radu Ulmeanu. Eseurile aparțin lui Barbu Pagini de istorie (și istorie a culturii) consemnează:
Cioculescu (Cum e să fii fericit în România), C. D. Mircea Tănase, Valeriu Nicolescu, Emil Niculescu,
Zeletin (Poezia ideii de nimic) și Magdei Ursache Alexandru Gaiță, Eduard Sârbescu, Viorel Frîncu,
(Apărând pecetea etnică), iar comentariile, lui Dan Viorel Gheorghe, Gheorghe Postelnicu, Sorin Geacu,
Culcer (Comunismul și țărănimea, Cazul Lăncrănjan), Liliana Manole, Marius-Adrian Nicoară. Eseuri sunt
Constantin Călin (Rentabilitatea literaturii), Luciei scrise de Magda Ursache, Mihail Milea, Marcela
Negoiță (Poeți de azi, pe „străzile literaturii”) și Chiriță. Proza este semnată de Valentin Cojocaru,
Isabelei Vasiliu-Scraba (Alterarea adevărului pe fundal Florentin Popescu, Gabriel Peneș, Dan Manciulea, Stan
de Mircea Vulcănescu). Cu file de jurnal aforistic sunt Brebenel, Petrescu, Titi Damian, iar poezie, de V.
prezenți Gheorghe Grigurcu și Dumitru Augustin Voiculescu, Virginia Rădulescu, Gheorghe Istrate,
Doman, Lucia Negoiță cu interviul realizat cu Ioana Nistor Tănăsescu, Ion Gheorghe, Florentin Popescu,
Ieronim și Alex. Ștefănescu cu o amintire. Critică Lucian Mănăilescu, Ion Roșioru, Valeriu Bistriceanu,
literară realizează: Gheorghe Grigurcu (Ana Blandiana, Valeria Manta Tăicuțu, Genovel-Florentin Frățilă, Ion
Fals tratat de manipulare), Tudorel Urian (Stelian P. Iacob, Marin Ifrim, Traian Gh. Cristea Manuela
Țurlea, Vă plac blondele?), Constantin Trandafir Camelia Sava, Laurențiu Belizan, Passionaria Stoicescu,
(Rodica Lăzărescu, Semne de carte – III și Nicoleta Gina Zaharia, Nicolai Tăicuțu, Nicolae Pogonaru,
Presură Călina, Ștefan Petică – 140. Restituiri), Paul Constantin Bucur, Iuliana Paloda-Popescu, Constantin
Aretzu (Miron Kiropol, Asceza), Adrian Dinu Rachieru Feraru, Mihaela Roxana Boboc, Marius C. Nica, Simina
(Constantin Schifirneț, Modernitatea tendențială), Maria Sima, Maria Niculai, Laura Cozma, Roxana
Nastasia Savin (Diana Dobrița Bîlea, Impresii de Elena Iancu, Petruț Dinu, Valentin Tufan, Andrei
călătorie în lumea cărților). Semnează poezie: Carmelia Bolache, Oana Șușu, Nicolae Gâlmeanu, Dumitru
Leonte, Michael Schmidt (traduceri: Olimpia Iacob), Istrate Rușețeanu, Traian Popescu, Ionel Gh, Zaharia,
Lucian Perța, iar proză: Constantin Mateescu și Florica Mihai M, Macovei, Petruța Niță, Dorin Bocu, Gheorghe
Bud. Onea, Nicolae Peneș, Angela Iordache, Laurențiu
Selegian, Teodor Fetcu.
Actualitatea literară, Anul IX, nr. 78, ianuarie
2018, Lugoj. Semnează eseuri și comentarii: Nicolae Antares, Anul XX, nr.238-239-240, ianuarie-
Silade (Despre receptarea poeziei și ignorarea februarie-martie, 2018, Galați. Pe coperta întâi a
receptării), Valeriu V. Giorgioni (Poezia ca model revistei este prezentată fotografia Regelui Ferdinand I –
schizoid), Magda Ursache (Ne risipim și risipim), Radu Întregitorul de țară. Critica literară este scrisă de A. G.
Ciobanu (Orgoliu și simetrie), Adrian Dinu Rachieru Secară (Doina Roman, Prea mulți zei pentru un deșert
(Sorin Titel și „simțul vieții”). Titus Crișciu este în și Silvia-Ioana Sofineti (Paul Spirescu, Trepte), Dumitru
dialog cu Maria Gheorghiu, iar George Motroc cu Dan Anghel (Teodor Parapiru, Testes), Ana Dobre (Geo
Ciupureanu. Critica literară realizează: Cornel Naum, Enigmatica Matilda, Dan Tipuriță, Influxuri
Ungureanu (Vasile Pistolea, La umbra cărților exotice – un jurnal al frumuseții Indiei), Emil Lungeanu
nepieritoare), Constantin Cubleșan („Eu înfloresc în (Viorica Nicolescu, De ce Doamne?), Constantin
cântec”- Florica Ștefan), Ela Iakab (Gabriel Cojocaru, Gherghinoiu (Maria Cogălniceanu, Tempo rubato),
Schimbare de sânge), Ion Bălu (Paul Dorin Șerban, Traian Gh. Cristea (Sava Bogasiu, Sfântul Sava de la
Memoria tăcerii), Diana Dobrița Bîlea (Elena Bolânu, Buzău într-un acatist întreit), Victor Cilincă (Ghiță
Lumea magică a copilăriei), Paul Aretzu (Ioan Ouatu, Nazare, Cronici optimiste), Lucian Gruia (Elena
Depărtări sfințite cu lacrimi), Maria Bologa (Dumitru Bolânu, De ce s-au supărat păpușile). Gh. Nazare
Augustin Doman, Zbateri facile, strădanii futile, Petru realizează comentariul Unirea Principatelor și Galații.
Ursache, Titu Maiorescu esteticianul, Ticu Leontescu, Poezia este semnată de Rodian Drăgoi, Valeria Manta
Peste edenice ruine). Dintre cărțile sosite la Remus V. Tăicuțu, Gheorghe Vidican, Valeriu Mititelu,
Giorgioni amintim: Călărețul de fum de Radu Ciobanu, Constantin Kapitza, Daniela Vizireanu, Nicolai Tăicuțu,
Muza nu urcă la etajul trei de Nicolae Sârbu, Lodebar Antonio Colinas (traducere de Brândușa Pintilie), iar
de Daniela Varvara), Dagherotip de Laurian Lodoabă proza, de Ana Dobre-Pelin, George David, Richard
Poezie semnează: Nicolae Silade, Ion Calotă, Sorin Flanagan (traducere de Petru Iamandi).
Lucaci, Nicoleta Donca, Dan Ciupureanu, Lucian
Mănăilescu, Roxana Diaconescu, Anastasia Coste, Alex
78
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
A R C A, Nr. 1-2-3 (334-335-336), 2018, Arad. ATENEU, Anul 55 (serie nouă), nr.581,
La an centenar este editorialul lui Vasile Dan. Eseurile ianuarie 2018, Bacău. In memoriam Radu Cârneci
aparțin lui Lajos Nótáros (Noua civilizație a imposturii scriu: Cristina Câmpeanu. Constantin Călin și Calistrat
- II) și lui Gheorghe Mocuța (Solenoid 837). Dintre Costin, dar este prezent prin poemul Sufletul-Pasăre,
realizatorii criticii literare amintim pe Simona eseul (inedit), Spre capătul drumului și prin interviul
Constantinovici (Marta Petreu, Supa de la miezul consemnat de Cornel Galben. Centenarul este marcat de
nopții), Alexandru Moraru (Radu Ciobanu, Heralzii), comentariul lui Alin Popa, Bacăul - capitală a
Lucia Cuciureanu (Liviu Ioan Stoiciu, Transfer), rezistenței naționale în Primul Război Mondial (I).
Romulus Bucur (George-Ștefan Niță, Tata nu are cal, Remarcăm, apoi, comentariile și eseurile realizate de
Crina Bega, Petrichor, Simona Năstac, Culoarea Ioan Dănilă, Ziua Culturii Naționale, în Anul anilor,
deprimantă a mierii, Cristina Podoreanu, Lup nebun), Carmen Mihalache, După chef vine cutremurul și
Ovidiu Pecican (Alex Ștefănescu, Eminescu poem cu Ateliere de artiști și portretele acestora, Vasile
poem), Radu Ciobanu (Clara Usón, Fiica Estului), Spiridon, Sacrul camuflat în profanul comunismului,
Gheorghe Schwartz (Lia Alb, Pași pierduți), Felix Gheorghe Iorga, Un paradox al poeziei moderne:
Nicolau (Dumitru Păcuraru, Punctul de inversare al minimalismul sintactic (2), Ion Fercu, Filosoful și
memoriei), Daniela Șontică (Ștefan Mitroi, Atunci când Cetatea (II)., critica literară semnată de Adrian Jicu
mereu era duminică), Marinela Fleșeriu (Andrei (Elena Stancu, Cosmin Bumbuț, Acasă, pe drum. 4 ani
Mocuța, Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: teleleu și Adriana Ambrosie, Călător pe Arca lui Noe),
o monografie), Ioan Matiuț (Eugenia Crainic, Studenta Marius Manta (Sânziana Mureșeanu, Călătorii. Porțile
criminală), Gheorghe Mocuța (Vasile Mic, O replică de din Obidos, Mihai Buznea, Instant story și Aspecte
argint), Anton Ilica (Gheorghe Mocuța, Schwartz contra ale„literaturii carcerale”), Ion Fercu (Ștefan
Schwartz, Sebastian Burnaz, Congresul iubirii), Munteanu, O istorie a opiniilor privind filosofia lui
Constantin Dehelean (Geo Galetaru, Iarna cireșelor Eminescu ), Violeta Savu (Floarea Țuțuianu, Corp de
amare). Semnează poezie: Gilda Vălcan, Constantin literă și Valeriu Anghel, Printre șătrari), Diana-Dobrița
Novăcescu, Monica Rodica Iacob, Flavia Adam, iar Bîlea (Violeta Anciu, alte mașini și-un fotograf
proză: Andrei Mocuța, Ionel Costin și Juhász Béla amator), Cecilia Moldovan (Atena Ivanovici, Ar fi
(traducere de Lajos Nótáros). trebuit să mă cheme Eva), Ionel Savitescu (Glenn E.
Torrey, România în Primul Război Mondial). Poezie
ARGEȘ, Serie nouă, Anul XVII (LII), nr. 2 este semnată de Calistrat Costin și Emil Ariton.
(428), februarie 2018. Remarcăm textele aforistice ale
lui Gheorghe Grigurcu, critica literară realizată de Bucureștiul literar și artistic, Anul VIII, nr. 3
Nicolae Oprea (Poetul în „Epocalipsa” – recapitulând (78), februarie 2018. Remarcăm comentariile și eseurile
la aniversare – Marian Drăghici), Mircea Bârsilă (Arta realizate de Florentin Popescu, Punțile de suflet, mai
poetică a lui Marian Drăghici), Dumitru Augustin înainte de toate (editorial), I. P. Pop, Procesul
Doman (Maria V. Croitoru, Tainele din burta tumulului, Memorandului românilor din Transilvania și din
Ania Dana Cazan, Făt Frumos din Parlament, Ioan Ungaria (1892) (I), R. N. Carpen, Radu Cârneci - 90,
Groșan, Lumea ca literatură, Maria Chirtoacă, O Marian Nencescu, I. Al. Brătescu-Voinești sau
dragoste fără hotare), Emil Lungeanu (Geo Naum, „Suprapunerea naratorului”, Monica Grosu, Doi ani
Obsesia), George Coandă (Maria Bonea, Întărind zidul fatidici pentru Nicolae Iorga și pentru istoria națională,
speranței), Ștefan Ion Ghilimescu (Radu Ulmeanu, Nicolae Dan Fruntelată, Amintirea marelui motan
Siberii), Rodica Lăzărescu (Ștefan Mitroi, Atunci când Maciste, Mircea Eliade, Caracteristicile fundamentale
era mereu duminică), Sorin Iagăru-Dina (Costache ale culturii române, Ion Andreiță, Filiația marilor
Olăreanu, Ucenic la clasici), Geo Vasile (Angi Melania scriitori, Titus Vîjeu, Nobel Prize – 1937 – Roger
Cristea, Căutătorul de pokemoni), Teo Cabel (Tudor Martin du Gard, critica literară scrisă de Florentin
Cicu, Azaplar), Aureliu Goci (Liliana Ghiță Boian, Popescu (Florian Copcea, Avatarurile românilor din
Vitraliile iubirii), Remus Valeriu Giorgioni (Nicolae Serbia), Ion Roșioru (Rodica Lăzărescu, Semne de
Sârbu, Muza nu urcă la etajul trei), Ana Dobre (Geo carte-III). Dintre seniorii literaturii noastre, Florentin
Naum, Năzărirea lui Haralamb). Reportajul este Popescu a ales pentru dialog pe George Coandă (II).
prezent prin Mariana Șenilă-Vasiliu (Paradisul pierdut - Poezia este semnată de Coman Șova, Elisabeta Isanos,
IV) și Mihai Barbu (După un pătrar de veac, fără ură și poeți din Cernăuți: Vasile Bâcu, Doina Bojescu-Staric,
părtinire despre… Cazul Sorescu. Așa cum a fost). Grigore Bostan, Gheorghe Calamanciuc, Marin
Poezia este semnată de Liviu Ioan Stoiciu, Horia Gherman, Ștefan Hostiuc, poeți din Banatul sârbesc:
Bădescu - 75, Marian Drăghici, Magda Grigore, Petruț Teodor Șandru, Vasko Popa, Ion Bălan, Emil Filip,
Pârvescu, Florian Silișteanu, Maria Luiza Spaziani Gheorghe Lifa, poeți ruși contemporan: Evgheni
(traducere de Leo Butnaru), iar proza, de Marian Ilea, Evtușenko (traduceri de Passionaria Stoicescu și Aneta
Marin Ioniță, Adrian Alui Gheorghe, Sergiu Andon. Dobre), Bella Ahmadulina (trad: Passionaria Stoicescu
și Andrei Ivanov) și Robert Rojdestvenski, Nikolai

79
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Rubțov, Bulat Oudjava (trad: Passionaria Stoicescu și Cronica veche, Anul VIII, nr. 2 (85), februarie
Dumitru Bălan), iar proză, de Lia Maria Andreiță. 2018, Iași. Comentariile și eseurile sunt realizate de
Nicolae Turtureanu, 7ani. 85 de apariții…, Ioan Florin
Cafeneaua literară, Anul XV, nr. 3/ 181, Stanciu, Praful și pulberea, Aurel Brumă, Fântâna,
martie 2018, Piteşti. Remarcăm: la Arte poetice, Laura Carmen Cuțitaru, Cui i-e frică de… cuvinte?, Ioan
eseurile lui Jean Cohen, Nivelul semantic: Milică, Fosile vii (2), Mircea Ciubotaru, „Misterele”
Determinarea (traducere de Cristian Mihail Miehs) și onomastice ale Iașilor, Grigore Elisei, Un destin
Alessandro de Francesco, Pentru o teorie non-dualistă a împlinit, Doina Uricariu, Angoasă la o scală aproape
poeziei (1960-1989) (traducere de Liana Alecu), monumentală. Irina Nechit consemnează interviul cu
interviu: Virgil Diaconu – convorbire cu poetul Liviu Ștefan Oprea. Scriu critică literară: Virginia Burduja
Antonesei, critica literară realizată de Gheorghe (Hortensia Papadat Bengescu, Balaurul), Angela Traian
Grigurcu (Gabriel Liiceanu, Fie-vă milă de noi!), (Nicolae Ionel, Poarta cerului), Mihaela Grădinariu
Remus Valeriu Giorgioni (Constantin Preda, Biblie cu (Lucian Vasiliu, Cod numeric personal), Dan Perșa
litere de zăpadă), Valeria Manta Tăicuțu (Sânziana (Nicolae Turtureanu, Cronice și… anacronice), Ana
Mureșeanu, Călătorii. Porțile din Obidos), Viorel Nica Pop Sîrbu (Liviu Antonesei, Opera Poetică), Rodica
(Dumitru Augustin Doman, Zbateri facile, strădanii Lăzăreanu (Constantin Cubleșan, Poezia de toate zilele).
futile), Ana Dobre (Sterian Vicol, Memoria lui Femios. Semnează proză: Traian D. Lazăr, Irina Iuliana
Ielele și elegiile lui Terian), Liliana Rus (Valentin Costache, Gheorghe Schwartz, Mircea Radu Iacoban,
Predescu, Dizgrații I), eseul lui Jesús G. Maestro, Ioan Țicalo, iar poezie: Nicolae Ionel.
Filozofia poeților (traducere de Elisabeta Boțan) și
comentariul lui Mihai Plămădeală, semnul vieții în Expres cultural, Anul II, nr. 2 (14), februarie
sistemul artistic al lui Marius Cristea. Microeseurile 2018, Iași. Eseurile și comentariile sunt realizate de
aforistice, Fragmente, aparțin lui Gheorghe Dobre, iar Alexandru Zub, Istorie și Geopolitică: Ion Nistor,
Antijurnalul, Aurul și cenușa unei zile obișnuite, lui Constantin Coroiu, Exerciții de memorie, Gellu Dorian,
Virgil Diaconu. Semnează poezie: Octavian Dănilă și Hiena de presă, Dan Bogdan Hanu, Dog’s diary (din
Denisa Popescu. vremea câinelui sub acoperire involuntară), Liviu
Chiscop, „Odă (în metru antic)”, de Mihai Eminescu –
Constelații diamantine, Anul IX, nr. 2 (90), sublimă transfigurare lirică a unei crize erotice, Daniel
februarie 2018, Craiova. Dintre eseuri și comentarii Corbu, Scriitorul român între fast și marginalizare,
remarcăm: Istoria literarurii comparate, parte Victor Durnea, Iașul literar (august 1954 – aprilie
integrantă a istoriei literaturii române de Al. Florin 1970), Adrian Dinu Rachieru, Marin Preda și
Țene, Outer-art de Janet Nică, Religia sau nevoia „Obsedantul Deceniu” (II), Ioan Țicalo, Între o
omului de Transcendental (VIII) de George Petrovai, avalanșă de întrebări și un singur răspuns (II). Fac
Creația umană – conținut spiritual în existența valorilor critică literară: Mihaela Grădinariu (Radu Florescu,
de Galina Martea, „Umanismul, un program infinit”. Călătorii amânate), Flavius Paraschiv (Dorian Obreja,
De la filosofia culturii la criza supraviețuirii de Dragoș Executorul de iluzii), Cornel Galben (Florin Dochia,
Niculescu, O clipă de eternitate de Mihai Caba, Cântece pentru Inanna/ Song for Inanna), Constantin
Impresionismul – fascinație și culoare de Andrei Cubleșan (Ion Agârbiceanu – opera beletristică),
Potcoavă, Blestemele nației române. Rânduieli haotice Nicolae Busuioc (Dumitru Simion, Blestemul
(14/ 16) de Nicolae Grasu. Critică literară realizează: Vălimărenilor), Constantin Pricop (Arendașul român în
Iulian Chivu (Mihail Dragomirescu, Icoane din trecut și universitate). Mara Magda Maftei realizează un interviu
de azi. Portrete, evocare, mărturii), Daniel Marian cu Liviu Ioan Stoiciu. Poezia aparține lui Mihai Ursachi,
(Viorica Toaca Osipova, Eu sunt femeie), Theodor Nicolae Panaite, Adi Cristi, Alexis Stamatis (prezentare
Damian (Al. Florin Țene, Romanța celui care s-a și traducere de Sorina Munteanu), iar proză: Ștefan
întors), Constantin Miu (Thanatosul de sorginte Amariței.
bacoviană la Cezar Ivănescu), Felix Lungulescu
(Octavian Mihalcea, Umbra de fier), Vasile Moldovan H e l i s, Anul XVI, nr.1-2- 3, ianuarie-februarie-
(Valentin Nicolițov, Poeme haiku de iubire), Ionel Popa martie 2018, Slobozia. Eseurile sunt realizate de Marian
(Octavian Soviany, Casa din Strada Sirenelor), George Ștefan (Fiecare om, Mă întreb și Inima României Mari),
Roca (Magdalena Brătescu, Rendevz-vous cu teatrul Lucia Ștefanovici (Eminescu, lucruri de făcut), g.alex
israelian). Poezie semnează: Doina Drăguț, Livia (Așa da, Măria Ta), iar paginile de istorie, de Raluca-
Ciupercă, Ștefan Radu Mușat, Marin Ifrim, Ionuț Țene, Olicia Vlădăreanu și Daniela Safciu (Eroii Primului
Ioan Hada, Florinel Agafiței, George Baciu, Ioan Război Mondial din județul Ialomița). Dan Simionescu
Romeo Roșiianu, iar proză: Nicolae Vălăreanu Sârbu, prezintă cinci cărți: Rugăciuni din orașul cel orb,
Angela Burtea. Slalom sentimental și Mamin de Valeria Manta Tăicuțu,
Fractali de Lucian Mănăilescu și Iluzii din pulbere de
Marinela Porumb, iar Gheorghe Dobre vine cu text

80
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
apărut în Cațavencu – săptămânal incomod nr.57, 1991, Gravuri de ocazie), Daniel Luca (Raul Bribete, Case
cu titlul: Adică cum e cu pământu’ și subtitlul: aici, case acolo), Ion Roșioru (Mihaela Roxana Boboc,
Dramatizare după „Legea fondului funciar”. Critica Spovedania oaselor și Gina Zaharia, Perseide), Mihai
literară este făcută de Lucian Mănăilescu (Călătorie în Vintilă (Claudiu Soare, Tratament împotriva revoltei).
Utopia sau Florin Ciocea și poveștile nemuritoare), Poezie semnează: Victoria Milescu, Camelia Iuliana
Diana Dobrița Bîlea (Aurel Lăzăroiu, Castele de nisip), Radu, Adi Filimon, Gabi Schuster, Claudiu Komartin,
Mihaela Meravei (Liviu Băițel, Umbra pasului tău), Liviu Ioan Stoiciu, Florentina Loredana Dalian,
Vitalie Buzu (Marian Ștefan, Basarabia. Prima zi a Luminița Potîrniche, Emilia Amariei, Felix Nicolau,
Marii Uniri). Semnează poezie: Valeria Manta Tăicuțu, Florin Ciocea, Alexandru Pripon, Victoria-Maria
Lucian Mănăilescu, F. M. Ciocea, poeții din Macedonia: Pripon, Gabriela Ana Bălan, Alfonso Brezmes
Slavcio Coviloski, Traice Cațarov, Blagoi Samonicov (traduceri și prezentare de Elisabeta Boțan), Ion P.
(traducere: Dina Covata, stilizare: Gh. Dobre), Marin Iacob, Cornelius Drăgan, Lucian Victor Bota, Tudor
Constantin, Silvia Bitere, Dan Elias, Alexandra Ababii, Cicu, iar proză: Gheorghe Oncioiu și Sorin Călin.
Virgil Diaconu, Lucia Ștefanovici, Ștefan Neagu,
Florentina Loredana Dalian, Liliana Popa, Ilie L i t e r e, Anul XIX, nr. 2 (215), februarie
Comănița, Petre Ioan Crețu, iar proză: Tudor Cicu, 2017, Târgoviște. Remarcăm eseurile și comentariile
Loredana Stan, Florentina Loredana Dalian, Leonard I. realizate de Tudor Cristea, Aparatul cu galenă
Voicu, Cătălina Stroe. (editorial) și Un cer de cărți, Barbu Cioculescu, Totul
despre istorie, Liviu Grăsoiu, Horia Bădescu – 75 –
Î n t r e z ă r i r i, Anul VI, nr. 21, martie 2018, poet, mereu poet, Mihai Cimpoi, Lovinescu în epoca
Pârscov. CENTENARUL este marcat prin comentariile postmodernității și globalizării, Nicolae Oprea, Un
realizate de Gheorghe Postelnicu, Specificul național în roman recuperat după o jumătate de secol, Lina
anul aniversării centenarului Marii Uniri, Constantin Codreanu, Călătorie de plăcere, critica literară, de
Costea, Valea Buzăului în timpul ocupației germane Vasile Bardan (Grigore Vieru, Acum și în veac),
(1916-1918), Ion Nedelea, Din Bucovina, despre Unire, Mădălina Simionescu (Cojocaru) (Mircea Horia
Marius-Adrian Nicoară, Centenarul Unirii Basarabiei Simionescu, Nesfârșitele primejdii), Nicolae Georgescu
cu România și Alexandru Marghiloman. Alte comentarii (George D. Pitiș, Destine răvășite), Ana Dobre
aparțin lui Enache Necula, Păstorul cel bun, Mădălin (Gabriela Banu, Oglinda din vis), Florentin Popescu
Vlăsceanu, Despre cultul divin public, Gheorghe (Lucian Costache, Prima stație înainte de Paradis), Titi
Postelnicu, Vechi construcții pârscovene. Eseurile sunt Damian (Diana Dobrița Bâlea, Omul dintre două lumi),
scrise de Lucian Crețu, Nulla moralia și Gheorghe Corin Bianu (Carmen Georgeta Popescu, Dublu sens
Postelnicu, V. Voiculescu și uluitoarea lui memorie unic), Aurelian Silvestru (Iulian Filip, Moartea
lingvistică. Filele de istorie aparțin lui Dumitru împăcată a mamei poetului care semăna tatălui), Dan
Scoroșanu, Misterul cetății medievale de la Pârscov și Șalapa (Vali Nițu, Ortografia vieții trăite NU șoptite),
Ilie Mândricel, Documentele Pârscovului. Critica Magda Ursache (Mircea Platon, Elitele și conștiința
literară este realizată de Gheorghe Postelnicu (Aurel națională), Liviu Ofileanu (Ovidiu Komlod, noapte-
Anghel, Pârnod), Nicolae Gâlmeanu (Titi Damian, Sisif lumină), Vasile V. Filip (Titi Damian, Muscelenii,
coborând muntele) și Florin T. Roman (Al. Florin Țene, vol.IV) Semnează aforisme: Mihai Stan, poezie: Marcela
„Veniți, privighetoarea cântă...”). Poezia poartă Benea, Mircea Lutic, Victoria Milescu, Rodica Oniga,
semnăturile: V. Voiculescu, Al. Florin Țene, Elena iar proză: Ștefan Dorgoșan, Dumitru Augustin Doman,
Stroe-Otavă, Ovidiu Cameliu Petrescu, Mihaela Caterina Botoncea.
Aionesei, Elena Rusen, Aida-Oana Drugău, Veroni
Mihăilă, iar proza: Tudor Cicu, Lucian Crețu și Ovidiu O r i z o n t, Serie nouă, Anul XXX, nr. 1
Cameliu Petrescu. (1629), ianuarie 2018, Timișoara. Eseurile din acest
număr aparțin lui Cornel Ungureanu (Jurnalul unui
L i t e r a d u r a, Anul III, nr. 7, martie 2018, vulcanolog, despre comunismul real), Călin-Andrei
Buzău. Eseurile din acest număr sunt realizate de Mihăilescu (Concept/ contracept), Viorel Marineasa
Mioara Vergu-Iordache, „Profesia” de femeie (Umbra lui Stalin. La Bărăgan), Paul Eugen Banciu
(editorial) și Mihaela Burlacu, Cum citesc bărbații (Jurnalul despărțirilor). Două interviuri sunt realizate
femeile? Teo Cabel consemnează un interviu cu Liviu de Cristian Pătrășconiu cu Gelu Ionescu și Robert
Ioan Stoiciu, iar Florentin Popescu este prezent cu Șerban cu Florin Chirculescu. La ancheta inițiată de
evocarea: Locuri și oameni din Buzăul de altădată (III). Cristian Pătrășconiu, Vor reuși social-media și
Fac critică literară: Tudor Cicu (Ioana Voicilă Dobre, societatea informațională să ucidă literatura? răspund:
Floarea de cais, Cornelia Ionescu Ciurumelea, Dana Moroiu, Simona Preda, Doina Jela, Adrian G,
Excentrica sinucidere și Luminița Zaharia, Yeti într-un Romila, Camelia Grădinaru, Radu Jürgensen, Eugen
bloc de gheață), Liviu Ofileanu (Cristina Stancu, Stancu, Simona Constantinovici. Critică literară
Teritorii), Manuela Camelia Sava (Nicolae Pogonaru, realizează: Alexandru Budac (Radu Paraschivescu,

81
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Cartea râsului și a cercetării), Dana Chetrinescu (Gelu (Isabela Nicoară, Uneori trebuie să te aștepți la mai
Ionescu, Cartea lui Prospero, Aldous Hukley, Maimuță mult), Constantin Cubleșan (Gheorghe Glodeanu,
și esență), Alexandru Oravițan (Simona Antonescu, Scriitori, cărți, muze, Ipostaze ale discursului amoros în
Hanul lui Manuc), Grațiela Benga (Floarea Țuțuianu, literatura română). Semnează poezie: Aurel Pantea,
corp de literă, Ana Olos, Mihai Olos. La povești în casa Liviu Ioan Stoiciu, Rodica Marian, Ioan Nistor, Nicolae
de paie. Fragmente de jurnal), Christian Crăciun Silade, George Nina Elian, Denisa Crăciun, Alensis De
(Augustin Ioan, Temenos împrejurul spațiului sacru, Nobilis, Vasile Dan, Lucian Alexiu, Slavomir
Vintilă Horia, Crucea), Alexandru Ruja (Jurnalul Gvozdanovici (traducere de Lucian Alexiu), Inês
maiorescian), Daniel Ilea (Slobodan Despot, Mierea), Lourenço (traducere de Costel Derjoi), Carl Sandburg
Vasile Popovici (Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu (traducere de Șerban Tamburlini), Jász Attila (traducere
Nicolae Manolescu), Daniela Șilindean (George Banu, de Kocsis Francisko), Christos oukis (traducere de
Scena lumii). Semnează poezie: Adrian Bodnaru, Claudia Vulturescu), Mesut Șenol (traducere din lb.
Gabriel Chifu, iar proză: Daniel Vighi, Pia Brînzeu, engleză de Muguraș Maria Petrescu).
Robert Șerban și Florin Toma.
Pro Saeculum, Anul XVII, nr. 1-2(125-126),18
P l u m b, Anul XIII, nr. 131, februarie 2018, ianuarie-1 martie 2018, Focșani. (Prima parte)
Bacău. In memoriam Radu Cârneci scriu Cornel Galben Remarcăm eseurile și comentariile realizate de Rodica
și Emilian Marcu, iar in memoriam dr. Romulus C. Lăzărescu, Chiar trebuiau să poarte un nume? și
Busnea, Romulus-Dan Busnea. Să ne amintim despre… Sacrificiul întemeietor sau despre un roman necesar,
(Marin Sorescu) ne „spune” Mircea Bostan. Eseuri Dumitru Radu Popescu, Zeul ovăzului și ai săi confrați,
realizează: Dumitru Brăneanu, De la comunism la Magda Ursache, Speranțe și exasperanțe, Liviu Ioan
globalizare, Mihai Buznea, Universul mărginit, Ioan Stoiciu, La nunta mea, Ioan Scurtu, O zi pentru istorie –
Țicalo, Bacovianismul „Puțină mitologie”?, Constantin 27 martie 1918, Traian D. Lazăr, Apostolul neamului în
Vorniceasa, Ipoteze privind originea omului, Aurica- războiul de întregire, Ioan Șt. Baicu, Să nu uităm
Florica Nica, Particularități estetice ale unor genuri și odiseea Transilvaniei! Și istoricul tratat de pace din
specii preferate aparținând literaturii pentru copii, 1920 de la Trianon! Petre Isachi, Liviu Rebreanu ca
Gabriela Gîrmacea, Despre fantezie. Istoria literară este destin sau „54 de ani de stupidă perseverență” (I),
prezentă prin Liviu Chiscop: Adevăr și legendă despre Constantin Cubleșan, „De ce scriu?”, Mircea Popa,
originea lui Alecsandri. Critică literară scriu: Calistrat Dan Culcer despre cenzura din comunism, Nedeea
Costin (Geta Stan Palade, Aripă roz-albă de măr…), Burcă, Demnitatea metafizică a narațiunii: Mihai Sin și
Grigore Codrescu (Ioan Murariu, Însemnări), Domnița Alecu Ivan Ghilia, Iordan Datcu, Ion D. Sîrbu și măria
Neaga (Constantin T. Ciubotaru, Frățânele meu, sa limba română, Lina Codreanu, Dualitatea
Constantin Blănaru), Petruș Andrei (Culiță Ioan întregitoare, Silvia-Ofelia Chelariu, O diacronie a
Ușurelu, Opera omnia – proză, eseu,teatru și Scriitori eminescianismului poeziei române, Ionel Popa, Spațiul
contemporani din Vrancea prin interviuri), Mioara literar în ciclul Hallipa de Hortensia Papadat-Bengescu
Bahna (Liviu Ioan Stoiciu, Ajuns din urmă), Dumitru (II). Rodica Lăzărescu consemnează un interviu cu
Brăneanu (Virgil Diaconu, Eros și leprocrație), Catinca Horia Bădescu. La aniversară, pentru Horia Bădescu –
Agache (Mihaela Aionesei – un poet sensibil și profund 75 scriu: Paula Romanescu, Theodor Codreanu,
din Curbura Carpaților), Florentina Stanciu (Mihaela Constantin Cubleșan, Paul Aretzu, Adrian Țion, Adrian
Băbușanu, Cu Mercur în exil). Semnează poezie: Livia Popescu, Ion C. Ștefan, Ioan Adam, pentru Teofil
Ciupercă, Luminița Cojoacă, Camelia Iuliana Radu, Răchițeanu – 75: Mircea Popa, Horia Bădescu, Marin
Ana-Maria moraru, iar proză: Eugen Verman. Iancu, Monica Grosu, pentru Valeriu Anghel – 80: Ana
Blandiana și Costică Neagu. In memoriam Radu Cârneci
P o e s i s, Anul XXIX, nr. 1 (314), ianuarie- scriu: Mihail Diaconescu, Șerban Codrin, Cornel
februarie-martie 2018, Satu Mare. Editorialul lui D. Galben, Emilian Marcu, Nicolae Silade, in memoriam
Păcuraru se intitulează De ce aș scrie despre Centenar? Alexandru Gheorghe Croitoru: Victor Crăciun și
Interviurile, din acest număr al revistei, sunt: George Nicolae Cabel, in memoriam Elisabeta Isanos: Nicolae
Vulturescu – Mircea Muthu și Vladimir Mitev – Ognean Cârlan. Cinci ani fără Mircea Dinutz sunt marcați de
Stamboliev. Adam Puslojič este prezent cu un epilog Liviu Ioan Stoiciu, Maria Nițu, Petre Isachi, Constantin
inevitabil, iar Gheorghe Glodeanu cu eseul, Despre Trandafir, Cornel Galben, Viorel Savin, Valeriu Anghel,
durerile poeziei. Critica literară este realizată de George Paul Spirescu.
Vulturescu (Poezia Ioanei Diaconescu și Un Faust:
Nimicitorul lui Aurel Pantea), D. Păcuraru (De la S c r i p t o r, Anul IV nr. 3-4 (39-40), martie-
„Poemele luminii” la „Negru pe negru”), Alexandru aprilie 2018, Iaşi. Poemul desenat de Dragoș Pătrașcu
Cistelecan (Ultimul taliban), Alexandru Zotta (Radu aparține lui Ion Pop. În continuare, poezia este semnată
Sergiu Ruba, O vară ce nu mai apune), Marius Manta de Gellu Dorian, Dan Bogdan Hanu, Viorel Mureșan,
(Viorel Savin, Implozia lui Malec), Ladislau Daradici Kateřina Bolechová (traduceri de Alexandra Toader),

82
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Moshe Itzhaki (prezentare și traduceri de Paul Farkaș), Mihaela Aionesei, Monica Rohan, Nicolae Sârbu,
iar proza, de Radu Negrescu-Suțu, Radu Părpăuță, Ioan Viorica Baciu,, Vlad Mușat, proză de Constantin
Florin Stanciu, Ḉinghiz Abdullayev (traducere de Voinescu, Cristian Lisandru, Daniela Mihăeș, Letiția
Grigore Chiper). La Chestionar la semicentenar Vladislav, Mihai Petre. Atelierul critic este susținut de
Junimea 50 (formulat de Lucian Vasiliu) răspund: Adrian Dinu Rachieru ( In memoriam Radu Cârneci sau
Gheorghe Drăgan și Horia Zilieru. Dialogurile sunt Apologetica iubirii), Ana Urma (Ottilia Ardeleanu, Pe
purtate de Nicolae Busuioc cu Mihai Chirică, Ioan tibia-n jos), Constantin Stancu (Ladislau Daradici,
Holban cu Nicu Gavriluță, Carmen Brăgaru cu Rezervor despre frumusețea imaginației poetice), Daniel
Genoveva Logan. Critica literară este realizată de Luca (George Terziu, Boeme și alte povestiri), Daniel
Codrin Liviu Cuțitaru (Două romane de Henry James), Marian (Ion Toma Ionescu, Argintarium, Nicolae
Anastasia Dumitru (Ioan R. Marinescu, Irina Nelson, Nistor, Iubire cu gust de Marsala, Nicolae Silade,
Note de război), Ioan Răducea (Radu Negrescu-Suțu, iubirea nu bate la ușă, Corina Dașoveanu Monea, îmi
Stirpea Drăculeștilor), Ioan Holban (Cartea ca un ospăț iau pantofii, sufletul, rujul, dispar, Dumitru Ichim, Tu
cultural – Ioan Oancea), Bogdan Matei Mandache știi că te iubesc, Simion Cozmescu, Cântecul
(Valentin Coșereanu, Jurnal cu Noica și manuscrisele măturătoarei de fluturi, Vali Orțan, Glonțul
Eminescu), Andrei Moldovan, (Alexandru Zub, Mihail predestinat), Ionel Bota (Ana Podaru, Cad îngeri din
Kogălniceanu. Un arhitect al României moderne), icoane, Mihail Crama, Intrarea în legendă, Lidia
Angela Traian, (Nicolae Turtureanu, Cronice și… Burduja, Vânătoare de gând), Octavian Mihalcea
anacronice), Diana Bobică, (Cristina Hermeziu, Vedere (Nicolai Tăicuțu, și cum vă spuneam… Claudiu
din Turnul Eiffel), Cristina Chiprian (Sterian Vicol, Komartin, cobalt, Octavian Soviany, E noapte în
Memoria lui Femios, Mihaela Grădinariu, Urechea lui Arhipelag), Teo Cabel (Tudorița Tarniță, Câmpia din
Malhus), Maria Pilchin (Mihaela Perciune, Bustul lui noi). Curțile dorului Ion Căliman vine cu Poezia
Stalin), Vasile Filip (Ion Maftei-Flavus, Tăcerea ritualurilor de însănătoșire (XIII).
cuvintelor).
S u d, Serie nouă, Anul XXII, Nr. 1-2 (202-203),
Scrisul Românesc, Serie nouă, Anul XVI, Nr. 2 ianuarie-februarie 2018, Bolintin Vale. Eseurile din
(174), 2018, Craiova. Eseuri sunt realizate de Florea această ediție aparțin lui Vasile Grigorescu
Firan (Anton Bibescu), Dumitru Radu Popescu (Două (Bibliotecarul), Florentin Popescu (Cosmopoezii,
vorbe despre scriitorul Radu Ciuceanu), Adrian lirirune, ancade, leme…) și Constantin Miu (Teme și
Cioroianu (Amintiri cu intelectualul de elită Neagu motive simboliste în lirica lui Bacovia și Minulescu).
Djuvara), Ioan Lascu (Renaudot 2017), Mihai Ene Centenarul Marii Uniri este marcat de Gheorghe
(George Orwell și socialismul democratic), Dodo Nița Dragomir, 2018. România la o altă cruce a destinului?,
(Copilăria lui Jean d’Ormesson), Dumitru Radu Popa Romanița-Maria Ștențel, Lia Eminescu… totdeauna și
(Catedrala Notre Dame în ruină?). Remarcăm, apoi, Constantin Bărbuță, Evoluții politico-diplomatice în
critica literară făcută de Gabriel Coșoveanu (Mircea preajma înfăptuirii idealului național și legitim
Stâncel, Cartea speranțelor disperate), Constantin românesc. Maria Andreiță scrie despre Sculptorul Doru
Cubleșan (Miron Manega, Eminescu agent secret, Drăgușin, iar Ion Andreiță, Buridava – din însemnările
traficant de cărți interzise), Oana Băluică (Joseph unui arheolog amator. Critică literară realizează:
Stiglitz, The Price of Inequality), George Sorescu (Ada Nicolae Dan Fruntelată (Victoria Milescu, Strada
Stuparu, Marin Sorescu în postume), Ștefan Vlăduțescu Lăcustei, Raluca Tudor, Tăcerea și cuvântul și Semne),
(Constantin Cubleșan, Eminescu în reflexii critice), Titus Vîjeu (Mihaela Proca, Angelei, cu melancolie,
Gabriela Rusu-Păsărin (Anita Zărnescu Leguay, Cuvinte Vasile Szolga, Revelion ’60, Nicolae Dragoș, Surâzând
din Paris), Rodica Grigore (Antonio Muñoz Molina, prin labirint), Florentin Popescu (Ion Drăghici, Cer orb,
Călărețul polonez), Constantin Zărnescu (Adrian Țion, Victor Pencu, Stampele luminii), Elisabeta Bogățan
Nostalgia călătoriei), poezie semnată de Andrei (Ioan Dodu Bălan, Bosonopoeme), Ana Dobre (Ana
Codrescu, Adrian Sângeorzan, Nicoleta Crăete, Ștefan Călina Garaș, Brâncuși, prințul formei pure, Lucian
Larin (traducere de Alexandra Carides) și proză, de Gruia, Brâncuși și reveriile materiei), Victoria Milescu
Carmen Firan. (Ion Mărculescu, Exil la Tomis), Luminița Cornea
Sintagme literare, nr. 2 (31), martie 2018, (Aurel Sasu, Cum mor scriitorii români), Emilia
Dudeștii Noi. Întâlnim poezie de Adelina Constantin, Motoranu (Margaret Arwood, Povestea slujitoarei), Ion
Ana Podaru, Anca Zeciu, Angela Furtună, Armina C. Ștefan (Elena Ionescu Colcigeanni, Îngerul Lizicăi),
Flavia Adam, Carmen-Maria Mecu, Constantin Stancu, Eliza Roha (Victoria Milescu, Strada Lăcustei), Geo
Costinel Petrache, Daniela Mihăeș, Dora de Mircea, Călugăru (Ion C. Ștefan, Călătorie în lumea cărților).
Dumitru Ichim, Dumitru Velea, Elena Katamira,
Elisabeta Boțan, Emanuel Pătrăscioiu, George Lână, 13 P l u s, Anul XXI, nr. 187/ 2018, Bacău.
Ileana-Adriana Chidu, Ioan Potolea, Irina Lucia Eseurile din acest număr sunt realizate de Viorel Savin,
Mihalca, Maria Cernegura, Maria Jorj, Marin Moscu, România 100. Ca să putem cere să fim respectați, Ion

83
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018
Dinvale, Între ignoranță, obtuzitate și rea-credință (I), semnată de Adrian Dinu Rachieru (Romulus Goga și
T. S. Eliot, Tradiția spiritului european în poezie „personajul colectiv”), Cristina Sava (Any Drăgoianu,
(traducere de Mihai Miroiu), La ancheta revistei Recuperarea sinelui și Vieți de rezervă, George
răspund: Valeria Manta Tăicuțu (Cezar Ivănescu - Schinteie, 68 – poeme cu fereastra deschisă), Nicolae
Gladiatorul), Alexandru Jurcan (Marcel Mureșeanu - Băciuț (Macrina Lazăr, senkiu fo yo frendship, Florin
Înscris), Tincuța Horonceanu Bernevic (Ion Mureșan – Bengean, Clipe de sfințenie și cultură), Liliana Toma
Poemul despre Poezie), Mirela Bălan (Nichita Danilov (Răzvan Ducan, Cumpăr timp), Daniel Marian (Dumitru
– În noi, pe noi înșine), Petre Isachi (George Bacovia – Ichim, Tu știi că te iubesc), Florin Bengean (Sorina
Liceu). Critica literară aparține lui Petre Isachi (In Bloj, Îndorostenita), Răzvan Ducan (Gheorghe Jurcă,
memoriam Radu Cârneci, Mari Poeți ai Iubirii și Copilul lui Dumnezeu), Livia Fumurescu (Radu
Reflecții asupra esteticii/ poeticii romanelor lui Ciobanu, Heralzii), Aureliu Goci (Ionel Popa, Spațiul în
Gheorghe-Jan Iscu), lui Corneliu Vasile (Gheorghe opera lui Liviu Rebreanu), Cristian Gabriel Moraru
Andrei Neagu, Tabăra damnaților și Gina Zaharia, (Nicolae Vălăreanu Sârbu, Geometriile spațiului), Geo
Talazuri), Mihaelei Meravei (Mihaela Roxana Boboc, Constantinescu (Ion Munteanu, O mie și una de femei),
Spovedania oaselor) și Cezarinei Adamescu (Alensis Mircea Daroși (Grigore Avram, Da’ de unde!), Mihai
De Nobilis, Bețiile cosmice). Poeziile poartă semnătura Cistelican (Ion Brad, Printre mii de dedicații: călătorii
lui Mihai Eminescu, Omar Khayyam (în traducerea lui în zigzag), Mihaela Albu (Iordan Datcu, Constantin
Radu Cârneci), Adrian Voica, Lucian-Victor Bota, Eretescu).
Theodor George Calcan, Anei Maria Răducan, a lui Ion
Tudor Iovian, Virgil Nistru Țigănuș, iar proza: Ioan Cititorul de reviste
Țicalo, Virgil Stan, Adriana Ambrosie și Mihnea
Cătălin Ivancea.

V a t r a, nr.11-12/ 2017, Târgu Mureș.


Comentariile și eseurile sunt realizate de Ana Blandiana
(Un nenoroc mai mic), Petru Cimpoeșu (Percepție
greșită), Alexandru Vlad (Acele minunate personaje
negative și conjurațiile lor infernale), Dan Culcer
(Statul român, stat național poliglot). Cu critică literară
sunt prezenți: Rita Chirian (Claudiu Komartin, Maeștrii
unei arte muribunde), Mihaela Vancea (Adrian Schiop,
Șmecherie și lume rea), Daiana Gârdan (Doris
Mironescu, Un secol al memoriei), Denisa Bud (Liviu
Ioan Stoiciu, Transfer), Ioana Boștenaru (Daniel Vichi,
Mort în Patagonia), Nina Corcinschi (Constantin
Cheianu, Sex & Perestroika), Iulian Boldea (Eugen
Suciu, Frica), Hristina Doroftei (Maria Pilchin,
Realități poetice în zigzag). Despre Bastionul lingvistic
de Adriana Stan scriu: Sandală Cordoș, Alexandru
Matei, Ștefan Baghiu, Alex Goldiș, iar despre Efrafa de
Florentin Popa: Alex Ciorogar și Ovio Olaru. Poezie
semnează: Ion Mureșan, Aurel Pantea, Traian Ștef,
Andrei Zanca, Gellu Dorian, Dumitru Păcuraru, Mircea
Stâncel, Gheorghe Mircea Covaci, Adrian Rentea,
Liliana Lungu, proză: Gheorghe Schwartz, Constantin
Abăluță, Adrian Iancu, iar teatru: Crista Bilciu.

Vatra veche, serie veche nouă, anul X, nr.


2(110), februarie 2018, Târgu Mureș. Din acest număr
remarcăm comentariile lui Ioan Aurel Pop,
Transilvania, starea noastră de veghe (XII) și Marin
Iancu, O. Goga și ideea națională, eseurile realizate de
Ilie Șandru, Întâlniri cu Grigore Vieru, Ognean
Stamboliev, Grigore Vieru, un poet din alte vremuri,
Nina Josu, Grigore Vieru, cel întru ființă și fragmentul
de dialog Nicolae Băciuț - Grigore Vieru, interviul lui
Nicolae Băciuț cu Tudor Gheorghe. Critica literară

84
SPAȚII CULTURALE, nr. 57, martie/aprilie 2018

Râmnic, mon amour!

Ouă de lemn vopsit, coșuri/coșulețe/ papornițe de răchită, din plastic, din pai de orez
(imitație), zbârnâitoare, fluturași din plastic roz, mov și verzi, pitici de grădină de toate
dimensiunile, funduri de lemn pentru bucătăria dvs., funduri din melaminat, funduri
transparente din plastic, oale, cratițe, tigăi, tăvi de tuci, tăvi din tablă lucioase, tăvi imitație
de tefal, polonice, linguri, linguroaie, răzătoare de călcâie, ochelari de soare galbeni și roșii,
lumânări cu abțibilduri, lumânări cu capac, lumânări color, lumânări cu Maica Domnului și
Arsenie Boca, lumânări sfințite, lumânări personalizate, căni cu inimioare, căni cu căței și
pisici, căni cu floricele, pungi cu semințe de flori în care găsești nisip și bulgărași de
savoare (de pământ), zambile și narcise la doi lei buchetul, tămâie, maică, tămâie-avem,
leuștean, cazane de țuică, pălării de pai, pahare pictate cu nașterea, botezul și răstignirea,
CD-uri cu Adi Minune și Florin Salam, miros de mici, de gogoși înfuriate și câini
maidanezi, pirande vigilente la buzunarele celor care cască gura pe la tarabe, zgomot,
tropot, frânturi de conversație, Paștele, Dumnezeii, guvernul corupt, mama lor de hoți,
„Viața mea e numai una/Cum e soarele și luna”, sârba ghiolbanilor, hora muntenească,
claxoane, vaiete, vagabonzi, cerșetori, pensionari, verdețuri, legume din import, târg de
Paște. Nu știu unde sunt mieii: noi am luat gata ambalați, porționați, scumpi și nu se știe
când tăiați, de la Kaufland. Coadă la brânză proaspătă și smântână, pentru care nimeni nu
bagă mâna în foc că au văzut laptele: înlocuitorii dau farmecul, gustul și cancerul. Ouăle au
etichete fanteziste (de când am găsit unul cu 31 februarie 2018, mi-am învățat lecția și le
verific, dar cu inventivitatea comersanților nu-i bine să te pui). Vine Paștele, postim, ne
rugăm, facem pregătiri pentru masa festivă, unii dintre noi mai dau și pe la biserică, alții pe
la cârciumi (și avem cam multe pe cap de locuitor). Peste câteva zile, ne închidem în
incintele noastre de provincie și lăsăm orașul mort. Pustiu. Nici maidanezii nu mai circulă
atunci pe străzi, ghiftuiți cu resturile din și de pe lângă tomberoane. Bisericile vor fi pline
preț de câteva ore, lumânările vor împânzi cimitirul, cerurile se vor deschide, dar nu va
dura. Crăciunul – sătulul, Paștele – fudulul: trebuie să purtăm ceva nou, o săndăluță de
unică folosință, o bluziță cu gablonzuri – la soare te mai poți uita, dar la dânsa, ba - , o
rochiță-fustiță-taioraș-blugi de la second-hand (toate aduc marfă de sărbători, ca să se
înnoiască și săracii). Cei câțiva bogătași ai târgului au plecat deja în Maldive sau la mama
dracului, cum mai spun unii, făcându-și repede cruce și rugându-se pentru iertarea păcatului
de a vorbi urât și de a nu-și iubi aproapele. Care aproape, la banii și la mușchii lui, face deja
plajă, cu burta la soare, bucuros că a mai bifat un Paște - luminos doar în mesajele postate
pe facebook și Twitter, de pe telefonul de 2000 de euro. De-alde noi, tot vorba aia: Paște
fericit, dacă ai ce!

Valeria M.T.

85