1

BDS
Tema 1: Originea si esenta statului si dreptului
1. Dispozitii generale cu privire la aparitia statului si
dreptului
2. Dispozitii generale cu privire la aparitia si evolutia
dreptului.

Referinte asupra cursului.

La ora actuala societatea inca se mai afla la o etapa de tranzitie la economia

de piata. In aceste conditii relatiile sociale capata o noua calitate si cer o
reglementare juridica adecvata.
In legatura cu aceste, cunoasterea normelor juridice de catre populatie si, in
special, de catre generatia tinara, care creste in conditii neobisnuite pentru
generatiile precedente, devine o necesitate deosebit de importanta.
Proclamindu-se o tara suverana si independenta, unitara si indivizibila, RM
tinde spre un stat de drept democratic, in care sa domine demnitatea omului,
drepturile si libertatile lui, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si
plurismul politic declarate ca valori supreme pe care statul sa oblige sa le
garanteze.
In legatura cu aceasta legislatia RM urmeaza sa reglementeze cit mai
chibzuit si mai efectiv relatiile sociale, statul asigurind prin legi o atare ordine
in societate.
La baza legislatiei societatii noastre sta Constitutia RM.
Acest curs are menirea de a familiariza tineretul cu principalele notiuni ce
vizeaza ramurile de drept ale sistemului de drept al RM, fapt de mare
importanta in formarea tinerilor cetateni. In orice domeniu ar activa tinarul
cetatean, acesta inevitabil se va confrunta cu diverse probleme juridice.
Problemele juridice vor aparea atit in domeniul de productie, de familie, in
cadrul indeplinirii obligatiilor obstesti, precum si in procesul de comportare
zilnica cu cetatenii, autoritatile publice.
Numai atunci cind legea va domina societatea, constiinta si comportarea
fiecarui cetatean al statului nostru, doar atunci se va putea vorbi cu certitudine
 2

despre un stat de drept, democratic, iar poporul insusi va fi in stare si in drept sa

foloseasca in interes propriu intreaga putere a statului.
Statul si dreptul fac parte din fenomenele sociale, a caror existenta se
limiteaza la o anumita perioada de dezvoltare a societatii. Istoria dezvoltarii
statale a societatii nu corespunde cu dezvoltarea societatii umane.
Cea dintii forma de conventuire a stramosiilor oamenilor a fost hoarda, care
reprezinta un grup de indivizi reunite fara nici o regula fixa, stabile. Viata
hoardei este nomada, nu este legata de un anumit loc de trai. Incetul cu incetul
acest regim de schimba: apare agricultura, se construiesc primele locuinte,
incep a se recunoaste legaturile de descendenta
Prima forma de comunitatea ce a luat locul hoardei primitive a fost ginta.
Prima uniune de oameni bazata pe rudenie de singe, oameni legati prin munca
colectiva si apararea in comun a intereselor commune, precum si prin
comunitatea limbii, moravurililor, traditiilor.
Intrucit, in prima perioada de dezvoltare a gintii, relatiile de casatorie nu erau
inca, rudenia se stabilea dupa mama. Acest factor a determinat formarea gintii
matriarhale.
La o treapta superioara de evolutie, in epoca destramarii comunii primitive,
ginta matriarhala va ceda locul gintii patriarhale, unde tatal devine centrul
vietii sociale, corpul familiei. Conducerea gintii, a vetii ei economice, militare,
spirituale etc. apartine unui organism cu caracter obstesc. Hotaririle erau luate
de adunarea generala a membrilor adulti al gintii. Problemele curente erau
solutionate de un sfat, in frunte cu un sef, ales de ginta.
La o etapa mai avansata apare tribul, ca o uniune a citorva ginti. Formarea,
la o epoca posterioara, a uniunilor de triburi cu un process insotit de
consolidarea legaturilor gospodaresti si culturale intertribale. Ciocnirile
militare, migratia populatiei, toate acestea cauzate de aparitia proprietatii
private, duceau treptat la un amestec de triburi, la inlocuirea vechilor legaturi de
rudenie prin singe cu cele determinate de legaturi teritoriale si la aparitia unei
noi forme de comunitate istorica.

Conceptii si teorii privind originea statului

Problema originii statului si dreptului a cauzelor care au determinat aparitia
lor a preocupat gindirea umana inca din perioada antichitatii.
Au fost elaborate un numar extreme de mare si de variate teorii si conceptii:
 3

1. Teoria teologica(teocratica). Potrivind acestei conceptii, cu toate

variantele ei crestine, budiste, islamice etc.,statul ca creatia divinitatii, iar
monarhul, seful statului, ca reprezentantul lui Dumnezeu pe pamint.
2. Teoria patriarhala, partasii acestei conceptii sustin ca statul isi trage
originea de la familie. Germenii acestei conceptii pot fi observati inca de
la Aristotel. In renumita sa lucrare “Politica” Aristotel sustine ca omul ca
fiinta sociala se organizeaza in familie, iar statul reprezinta forma
prelungita a acesteia.
3. Teoria patrimoniala, aparuta in perioada miedievala, aceasta teorie
sustine ca statul a luat nastere din dreptul de proprietate asupra
pamintului.
4. Teoria violentei, aceasta teorie capata o raspindire larga mai ales in epoca
moderna, Sustinatorii acestei teorii atribuie violentei rolul dicisiv in
aparitia claselor sociale si ale statului.
5. Teoria organica(biologica). Sustinatorii acestei teorii afirma ca, statul
este un organism social compus din oameni, tot astfel organismul animal
se compune din celule.
6. Teoria rasiala. Aceasta teorie porneste de la ideea inegalitatii raselor, a
dominatiei raselor “superioare”. Apropriata de aceasta teorie este si teoria
globalizmului, ce pune la baza ideea invatarii parintii sferelor de
influenta intre statele principale pentru a “a ajuta” celelalte state. O
asemenea conceptie, in forma camuflata, a fost luata drept baza a politicii
externe a ex.-URSS.
7. Teoria psihologica. Adepta acestei teorii explica aparitia statului prin
factori de ordin psihologic. Dupa parerea lor, in societate exista doua
categorii de oameni, unii care din punct de vedere psihic sunt predestinati
pentru functii de conducere, iar ceilalti pentru a fi condusi.
8. Teoria contractualista(contractului social). Potrivind acestei teorii,
aparitia statului ca rezultatul unei intelegeri intre oameni, a unui contract
social incheiat din vointa oamenilor, a unui “pact de supunere”. Ca
urmare, supusii promit sa asculte, iar regele le promite un minimum de
libertate.
9. Teoria juridica a “statului-natiune”. Sustinatorii afirma ca “statul ca
personificare juridica a unei natiuni”.
10. Teoria materialista. Aceasta teorie si-a gasit absolutizarea mai ales in
teoria
marxista, conform careia statul este rezultatul aparitiei proprietatii
private
 4

asupra mijloacelor de productie, a scindarii societatii in bogati si saraci,

in clase
antagoniste.

Conceptul statului, trasaturile lui.

Cuvintul “stat” provine din latinescul status, semnifica ideea de ceva stabil,
permanent.
In sensul sau modern notiunea de “stat” se foloseste mult mai tirziu, incepind
cu secolul XV-lea.
Fiind o categorie sociala extreme de complexa, notiunea de stat este folosita
in sens larg si in sens restrins.
1. In sensul larg al cuvintului, statul ce organizeaza totul principal al
activitatii unei comunitati umane,care stabileste reguli generale si
obligatorii de conduita garanteaza aplicarea sau executarea acestor reguli
si, in caz de necessitate, rezolva litigiile care apar in societate.
2. In sens restrins si concret, statul este ansamblul autoritatilor publice care
asigura guvernarea.
Caracteristicile statului:
 Este o organizatie politica a societatii cu ajutorul careia se
realizeaza conducerea sociala.
 Este o organizatie, care detine monopolul creerii si aplicarii
dreptului.
 Este o organizatie politica a detinatorilor puterii de stat care, in
exclusivitate, poate impune executarea vointei generale, aplicind, in
caz de necesitate, forta de constringere.

Atributele statului.

Statul se caracterizeaza prin citeva elemente sau dimensiuni istorice si

politice, cumulate calitativ. Aceste stau la baza oricarui stat si fara ele statul este
de neconceput.
Atributele statului sunt:
1. Teritoriul – este dimensiunea materiala a statului. Functiile pe care le
are teritoriul uni stat:
 Teritoriul este indiciul care permite situarea statului in spatiu,
localizindu-l si delimitindu-l de alte state.
 5

 Prin intermediul teritoriului statul stabileste legaturile cu cei care-l

locuiesc, atribuindu-le calitatea de apartenenta la statul respectiv.
 Teritoriul determina limitele extinderii puterii publice si contribuie
la structurarea autoritatiilor publice in dependenta de organizarea
teritoriului
Teritoriul – cuprinde solul, subsolul, apele si coloana de aer, asupra carora
statul isi exercita puterea (dupa unii autori si navele maritime, aeriene, rachetele
cosmice, satelitii artificiali etc.)
Potrivit conceptului Constitutiei RM si standartelor internationale, teritoriului
statului ii sunt specifice urmatoarele caractere juridice: inalienabilitatea si
indivizibilitatea (art.1 si 3 ale Constitutiei RM).
2. Populatia – constituie dimensiunea demografica, psihologica si
spirituala a statului. Existenta unui stat fara populatie este de
neconceput. Cei ce locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere si sint
supusi aceleiasi puteri pot avea fata de aceasta putere ori calitatea de
cetatean, ori de strain, ori de patrid. Fundamentul oricarui stat rezida in
unitatea poporului(art.10 din Constitutie).
3. Autoritatea (puterea politica) exclusive sau suveranitatea – constituie
cel mai caracteristic element al statului. Puterea politica are urmatoarele
trasaturi:
 Este un atribut al statului care se echivaleaza cu forta;
 Puterea de stat are caracter politic;
 Puterea are o sfera generala de aplicare;
 Puterea detine monopolul constringerii: numai ca are posibilitatea
sa foloseasca constringerea si dispune de aparatul de constringere;
 Puterea este suverana, aceasta din urma trasatura este cea mai
importanta.
Suveranitatea cunoaste 2 laturi:
 Interna - chemata sa sublinieze faptul ca in interior nici o alta putere
sociala nu este superioara puterii statului
 Externa – nici un stat nu poate fi comandat in relatiile sale externe de
catre nici o alta putere. Un stat nu exista, sau cel putin nu este perfect,
daca ii lipseste suveranitatea.

Forma statului.
 6

Forma de stat reprezinta o categorie complexa ce determina modul de

organizare, continutul puterii. Structura interna si externa a acestei puteri.
Forma de stat se caracterizeaza prin trei elemente de baza:
 Forma de guvernamint;
 Structura de stat;
 Regimul politic.
1. Forma de guvernamint caracterizeaza modalitatea de formare si
organizare a organelor statului, caracteristicile si principiile care
stau la baza raporturilor dintre acestea si in special, dintre organul
leginitor si organele executive, inclusiv seful statului.
Din punct de vedere al formei de guvernamint statele se impart in
monarhii si republici.
Monarhia – ca forma de govern se caracterizeaza prin aceea ca seful statului
este monarhul (puterea unei persoane). In evolutia sa monarhia a cunoscut mai
multe forme:
 Monarhia absoluta – este cea mai veche forma, A existat pina aproape
de zilele noastre(Imperiul Rus, Imperiul Otoman).
 Monarhia limitata (constitutionala) – se caracterizeaza prin limitarea
puterii monarhului prin legea suprema a statului.
 Monarhia parlamentara dualista – se caracterizeaza prin faptul ca
monarhul si parlamentul, din punct de vedere legal sunt egali.
 Monarhia parlamentara contemporana – este cea mai intilnita forma
de monarhie in timpul de fata (Anglia, Olanda ). Puterea monarhului din
cele mai multe ori poarta un caracter simbolic
Republica – este o astfel de forma de guvern, in care puterea suprema apartine
unui organ ales pe un timp limitat.
Republicile la rindul lor, pot fi: parlamentare sau prezidentiale.
 Republica parlamentara – se caracterizeaza prin faptul ca fie ca lipseste
seful statului, fie ca acesta este ales de catre parlament, raspunde in fata
acestuia (Italia, Austria, Germania).
 Republica prezidentiala – se caracterizeaza prin alegerea sefului de stat
de catre cetateni, fie direct (prin vot universal, egal, secret si liber
exprimat), fie indirect (prin intermediul colegiilor electorale (SUA)).
In ultimul timp tot mai frecvent apare republici semiprezidentiale sau
semiparlamentare, imbinindu-se elementele ambelor forme ale republicii.
 7

2. Structura de stat – caracterizeaza organizarea puterii in teritoriu.

Ea se refera la faptul daca avem de a face o singura entitate statala
sau o grupare intr-un stat a mai multor entitati statale.
Dupa structura de stat diferentiem:
 State simple sau unitare
 State compuse (complexe) sau federative.
Statul simplu, unitar se caracterizeaza prin faptul ca nu se afla intr-o uniune
cu alte state ci isi pastreaza suveranitatea si organizarea proprie, participa ca un
stat pe deplin suveran la viata internationala si in relatiile cu alte state. In
asemenea state exista un singur parlament, guvern, un singur rind de organe
judecatoresti, o singura Constituite, o singura cetatenie etc. (Rominia, RM,
Italia, Franta).
Statul federativ, compus sau unional – este statul compus din doua sau mai
multe entitati, unitati statale.
Statul federativ reprezinta o unitate statala in care:
 Exista 2 rinduri de organe centrala de stat: organele federatiei si organele
subiectelor federatiei.
 Exista mai multe constitutii: cea a statului federatiei si cele ale subiectelor
federatiei.
 Exista 2 categorii de cetatenie: cetatenia federatiei si cetatenia subiectelor
federatiei, desi populatia reprezinta un corp unitar.
 Impartirea statului federativ se face nu numai in unitati administrative –
teritoriale, ci si in parti politice autonome, entitati statale, etc.
Confideratia – constituie o asociatie de state independente, formata din
considerente economice si politice atit de ordin interm, cit si extern, care nu da
nastere unui stat nou, ca subiect de drept international. Statele confiderale
urmaresc realizarea unor scopuri comune pentru solutionarea carora isi aleg un
organism comun, unde sunt reprezentate toate statele mebre.
3. Regimul politic – include ansamblu metodelor si mijloacelor de
conducere a societatiei, ansamblul care vizeaza atit raporturile
dintre stat si individ, cit si modul in care statul concret asigura si
garanteaza drepturile subiective.
Din punct de vedere al regimului politic se desting 2 categorii de state: state cu
regimuri politice democratice si state cu regimuri politice autocratice
(totalitare).
Democratia – reprezinta, asa cum spune si numele ei, acea forma de guvernare
politica in care puterea apartine poporului. Caracteristica democratismului:
pluralismul (existenta mai multor partide cu programe proprii care concureaza
 8

pentru putere), libertatea si recunoasterea opozitiei, alegeri prin serutin

universal etc.
Regimul autocratic – se caracterizeaza atit prin inexistenta atit a conditiilor
juridice formale, cit si a conditiilor reale pentru manifestarea vointei poporului.
Poporul nu are nici o posibilitate sa determine sau sa influenteze politica interna
si externa a statului (regimul fascist).

Principiile organizarii si functionarii aparatului de stat.

Cele mai importante principii sunt urmatoarele:
 Principiul separatiei si colaborarii puterilor in stat. Vorbind de separare
nu se are in vedere o separare a lor. Dimpotriva, este necesara si se
impune o conlucrare, o colaborare a lor (art.6 – Constitutia RM.)
 Principiul democratismului presupune “guvernarea poporului prin popor
si pentru popor”. Acest principiu si-a gasit reflectare in urmatoarele
prevederi Constitutionale:
1. Suveranitatea nationala apartine poporului RM care o exercita in
mod direct si prin organele sale reprezentative.
2. Asigurarea participarii poporului in solutionarea celor mai
importante probleme ale societatii si ale statului prin referendum.
3. Participarea poporului in procesul legiferarii etc.
 Principiul legalitatii – presupune infaptuirea tuturor functiilor proprii
organelor de stat si persoanelor oficiale in stricta conformitate cu legile si
actele subordinate legii in vigoare, conform competentei prevazute pe
cale legislativa (art 7 din Constitutie).

3. Dispozitii generale cu privire la aparitia si evolutia

dreptului
Cuvintul “drept” provine din latinescul “dirctus”, ceea ce in traducere
inseamna drept – orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct, linie dreapta.
 9

Fiecare membru al societatii stie in mod aproximativ ce este dreptul. Dar

difinitia precisa a notiunii dreptului prezinta greutati destul de mari si pina in
prezent
Dreptul – poate fi definit ca un ansamblu de reguli de conduita generala si
obligatorie, adoptate si asigurate (garantate) de stat, reguli al caror scop il
constituie organizarea si disciplinarea activitatii sociale. Destul de frecvent
dreptul este definit ca o vointa a guvernantilor ridicata la rang de lege.
Dreptul, intradevar, este o vointa a celor ce guverneaza, dar rolul vointei
guvernatilor nu trebuie absolutizat. Guvernantii nu pot sa nu tina cont de vointa
guvernatilor.
Functiile dreptului:
Dreptul are ca scop disciplinarea societatii umane. Acest scop este slujit de o
serie de functii si anume:
 Functia de institutionalizare a organizarii social – politice – dreptul
reglementat organizarea autoritatiilor publice ale statului.
 Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale
societatii.
 Funtia de conducere a societatii.
 Functia normativa a dreptului deriva din necesitatea subordonarii
actiunilor individuale fata de conduita tip prescrisa de normele juridice.
 Functia informativa – reflectind realitatea, in normele juridice se
acumuleaza cunostinte despre viata multirala a societatii.
 Functia educativa.

Principiile dreptului
Cuvintul “principiu” provine din latinescul “princiliu” si inseamna inceput,
element fundamental. Principiile au o semnificatie practica si normativa,
indicind ce trebuie sa facem, cum trebuie sa procedam in diferite imprejurari
practice.
Principiile dreptului se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
 Principiile dreptului difera de la un sistem national la altul;
 De regula, ele sunt reflectate in Constitutie;
 Principiile fundamentale sunt idei diriguitoare, idei de baza si se
gasesc reflectare in intreaga legislatie;
 Principiile fundamentale sunt mobile, stabilitatea lor fiind relative.
Teoria dreptului diferentiaza 3 categorii de principii ale dreptului:
1. principiile generale
 10

2. principiile interramurale
3. principiile ramurale – caracterizeaza o singura ramura de drept.
Principiile fundamentale ale dreptului:
1. Principiul asigurarii bazelor legale de functionare a statului –
principiul cheie al oricarui stat. El constituie o premiza a existentei
statului de drept. Intr-o societate democrata puterea nu poate sa nu
apartina poporului (art.2 Constitutia RM – art. 38 al.1).
2. Principiul libertatii si egalitatii. Toate persoanele se nasc libere si egale
in drepturi (art.16 Constitutia RM)
Dictionarul limbii romine:
Libertatea – starea unei persoane libere care se bucura de deplinatatea
drepturilor politice si civile in stat. Starea celui care nu este supus unui
stapin. Situatia unei persoane care nu se afla inchisa sau intemnitata.
Egalitatea – tuturor oamenilor si tuturor statelor sau natiunilor li se
recunosc aceleasi drepturi si li se impun aceleasi indatoriri, prevazute de
regulile de drept.
3. Principiul responsabilitatii – responsabilitatea determina un anumit
comportament al individului fata de alti indivizi al individului fata de
societate.
4. Principiul echitatii si justitiei – el este interpretat ca un principiu dupa
care raporturile economico – sociale dintre oameni trebuie sa se bazeze
pe dreptate si egalitate, cinste si omenie.
5. Principiul umanismului. Nu omul exista pentru drept, ci dreptul exista
pentru om. Acest principiu si – a gasit reflectarea chiar in art.1 al
Constitutiei.
Corelatia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale.
Dreptul nu apare pe loc gol. Istoriceste, dreptul s-a desprins treptat din
normele de morala si din obiceiuri. In acest sens, morala precede dreptului.
Morala – reprezinta un asamblu de conceptii si reguli cu privire la bine sau
rau, drept sau nedrept, permis sau nepermis. Dreptul nu numai ca s-a
desprins treptat de morala, dar s-a dezvoltat, a evoluat o data cu aceasta.
Normele obisnuielnice(obiceiurile). Asa cum am mai spus, dreptul nu sa
desprins treptat, numai din morala, ci si din obicei. Normele obiceiului
reprezinta o categorie a normelor sociale. Obiceiurile reprezinta niste reguli,
incetatenite in practica sociala ca rezultat al aplicarii lor in repetate rinduri.
Normele politice – fac parte dintre cele mai importante norme sociale. Ele
reflecta legaturile politice din societate. Normele politice, materilizate in
 11

actele juridice ale statului, de exemplu in Constitutie, capata forma de norme

jurudice.
Normele religioase - constituie un sistem de norme sau porunci morale
intemeiate pe invatatura cartilor sfinte sau pe autoritatea intemeietorilor,
profetilor etc., un mod de viata recunoscut ca obligatoriu de adevaratii
credinciosi. Initial normele juridice erau amestecate cu cele religioase.
Treptat ele si-au separat etc.
Norma juridica – poate fi numita doar acea norma social care contine o
regula de conduita, stabilita sau autorizata de catre stat, menita sa
reglementeze cele mai importante domenii de activitate umana si ocrotita, in
caz de necessitate, de forta coercitiva a statului.
Pentru a putea fi inteleasa de toti subiectii de dreptul normelor juridice
trebuie sa aiba o anumita structura logica din care sa rezulte cit mai exact
raspunsul la citeva intrebari:
 Cui este adresata si in ce imprejurari actioneaza?
 Ce variante de comportare prescrie statul subiectului de drept?
 Care vor fi consecintele nerespectarii normelor juridice?
Structura normei juridice:
Ipoteza – dispozitia – sanctiunea.
Ipoteza – determinarea cercului de persoane carora le este adresata norma.
Dispozitia – insasi regula de conduita, exprimata ca determinare a indatoririlor
partilor in raportul juridic.
Sanctiunea – indicarea masurilor de constringere de catre stat pentru
nerespectarea dispozitiei.

Izvoarele dreptului.
Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principala prin care
dreptul devine cunoscut de cei al caror comportament il prescrie poarta
denumirea de izvor de drept.
Notiunea de izvor de drept este utilizata in mai multe sensuri, dintre ele mai
raspindite sunt:
 Izvor formal si izvor material al dreptului;
 Izvor direct si izvor indirect al dreptului;
 Izvor scris si izvor nescris al dreptului;
 Izvor intern si izvor extern al dreptului.
Izvoarele materiale mai sunt denumite si izvoare reale.
 12

Izvorul formal al dreptului se interpreteaza ca forma de adoptare sau

sanctionare a normelor juridice, modul de exprimare al normelor juridice, adica
sursa in care normele juridice sunt reflectate.
In evolutia sa dreptul a cunoscut urmatoarele forme de exprimare (izvoare
formale):
 Obiceiul juridic (cutuma) – repetarea trebuie sa fie obligatorie.
Obiceiul, desi extreme de rar, mai continua sa actioneze si in zilele
noastre.
 Practica juridica si precedentul judiciar (jurisprudenta). In RM, desi
practicii judiciere i se acorda o atentie deosebita, de regula, practica
judiciara nu este considerata ca izvor de drept.
 Doctrina (stiinta juridica). Doctrina cuprinde analizele, investigatiile,
interpretarile pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic.
Doctrina – contribuie la intelegerea fenomenului juridic. In RM – ea nu
constituie un izvor de drept.
 Contractul normativ. Contractul rezulta din norme juridice si se face in
stricta conformitate cu ele. Mai sunt insa si contracte care contin,
stabilesc anumite reguli de conduita. In asemenea cazuri se spune ca
contractul este normativ – si este izvor de drept. De exemplu: in dreptul
muncii – C.C.M., in dreptul international public – tratatele si acordurile
internationale.
 Actul normativ – juridic – poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat
de organele autoritatii publice, izvor care contine reguli generale si
obligatorii, a caror aplicare, la nevoie, este asigurata de forta coercitiva a
statului. Locul pe care il ocupa un act juridic – normativ in sistemul
general al acestor acte este determinat de locul organului care l-a emis in
sistemul organelor statului.
Categoriile actelor normative:
Legile:
 Legile constitutionale – ocupa primul loc in ierarhia legilor si sunt legile
care introduce texte noi in Constitutie, aproba sau modifica pe cele existente;
 Legile organice, ocupa locul secund in ierarhie, sunt legi care reprezinta o
prelungire a materiilor constitutionale si ele pot intervene doar in domeniile
expres prevazute de Constitutie (art.72, al.3) sau domenii pentru care
Parlamentul considera necesara adoptarea de legi organice.
 Legile ordinare – intervin in orice domeniu al relatiilor sociale. Toate
celelalte acte normative poarta denumirea de acte normative subordonate
 13

legii: Ilot, Pahlam. Decretele presedentiale, Ilot, Guvernul actele autoritatilor

administrative publice centrale si locale.
Actiunea actelor normative in timp, spatiu si asupra persoanelor.
Actiunea in timp – durata acestuia, actiunea normelor nu poate fi vesnic.
Momentul initial caracterizeaza momentul intrarii in vigoare a actiunii
normative. Regula generala – la data publicarii ei in Monitorul Oficial. Ca
urmare, legea are efect juridic doar asupra evinementelor de dupa publicarea ei.
Exceptii:
1. O lege intra in vigoare la o data pervazuta in textul ei – obligatoriu in
Monitorul oficial.
2. O lege se aplica unor situatii intimplate anterior aparitiei ei (aplicarea
retroactiva). Exemplu cazul legii penale mai blinde.
Momentul final – incetarea actiunii legii are loc in diferite forme: prin abordare,
prin implinirea termenului pentru care legea a fost editata si prin caderea legii
in desuetudine.
Abrogarea – poate fi definita ca un precedeu tehnico – juridic prin care legea
fara termen isi incetineaza activitatea prin renuntare la ea. Abrogarea directa –
cind in actul nou se prevede expres; indirecta – cind nu se precizeaza
denumirea actului concret ce se aproga, dar se prevede ca actele normative
contrare se aproga; tacita – rezulta din simplu motiv ca una si aceeasi situatie
juridical este reglementata diferit.
Actiunea legii in spatiu se analizeaza sub 2 aspecte: aspectul intern si extern
sau international. Principiul este urmatorul : legea se aplica pe teritoriul
statului al carui organ legislativ a adoptat-o.
Exceptii:
1. legea nu se rasfringe pe teritoriul statului respective asupra unor categorii
de persoane straine si a bunurilor acestore (imunitate diplomatica).
2. legea unui stat urmareste pe cetatenii statului respective chiar atunci cind
ei isi au domiciliul sau resedinta in strainatae.
Legea este destinata omului ca P.F sau P.J. Actiunea legii asupra persoanelor
difera de la o lege la alta. Din acest punct de vedere distingem:
1. legi cu vocatie generala de aplicare atit fata de P.F cit si fata de P.J
2. legi ce se aplica doar P.F
3. legi care se aplica doar pe P.J
4. legi care se aplica doar anumitor categorii de subiectii de drept
(pensionarii).
Constitutia RM prevede ca Parlamentul este ,, unica autoritate legislativa a
statului”.
 14

Raspunderea juridica
Unul din principiile fundamentale ale dreptului este principiul
responsabilitatii. El consta in obligatiunea de a suporta consecintele
nerespectarii unor reguli de conduita, obligatie ce se impune autorului faptei
contrare acestor reguli.
Raspunderea juridical este o parte integrata a responsabilitatii sociale.
Specificul raspunderii juridice consta in faptul ca se refera la obligatie de a
raspunde pentru incalcarea unei norme de drept.
Raspunderea – constiutuie un raport de constringere, nascut ca urmare a
savirsirii faptei ilicite. Acest raport se caracterizeaza prin urmatoarele:
1. unul din subiectele lui intotdeauna este statul iar celalalt subiect este
persoana care a savirsit fapta ilicita;
2. in continutul raportului juridic de constringere, obligatia statului este de a
aplica numai sanctiuni prevazute de lege pentru fapta comisa si dreptul
persoanei responsabile de a i se aplica numai aceasta sanctiune;
3. aplicarea sanctiunii se face din numele statului si are drept scop atit
restabilirea ordinii legale incalcate prin fapta ilicita, cit si intarirea
legalitatii.
Respunderea juridica, indifent de forma ei concreta de manifestare, are la baza
urmatoarele principii:
 principiul legalitatii raspunderii juridice;
 principiul raspindirii pentru fapte savirsite cu vinovatie;
 principiul raspindirii personale;
 principiul prezentei nevinovatiei in stabilirea raspunsului juridic;
 principiul justitiei sanctiunei;
 principiul operativitaii raspunsului juridic;
 principiul potrivit caruia unei singure violari a normei juridice ii
corespunde o singura imputare a raspunderii;
Indiferent de domeniul juridic(civil, penal, administrative, financiar etc.) in
care are loc, raspunderea juridicei survine numai atunci cind sunt intrunite
anumite conditii:
1. fapta ilicita – o comportare ce se manifesta si intra in
contradictie cu prescriptiile normelor juridice. Faptele iliate
pot fi diferentiate in:
 infractiuni
 15

 contraventii
 fapte ilicite civile etc.
2. legatura cauzala – rezultatul ilicit este o consecinta
nemijlocita a faptei sale ilicite. Raportul cauzal exclude
faptele intimplatoare care pot uneori interveni.
3. vinovatia – ea caracterizeaza atitudinea psihica a autorului
faptei ilicite fata de fapta sa si fata de consecintele acesteia.
Vinovatia se manifesta sub forma: intentiei si culpei.
Imprejurarile care exclude raspunderea juridica:
1. iresponsabilitatea (alienatie mintala, virsta frageda)
2. constringerea fizica sau psihica – subiectul savirseste fapta fiind
constrins;
3. forta majora – exista doar atunci cind fapta are loc datorita unor
imprejurari straine si nepravazute;
4. betia involuntara;
5. eroarea de fapt – are loc atunci cind autorul nu cunoaste anumite
imprejurari de care depinde caracterul illicit al faptei;
6. extrema necessitate – cind pericolul nu putea fi inlaturat prin alte
mijloace si daca pericolul cauzat este mai mic, decit cel evitat;
7. legitima aparare – pentru a se apara impotriva unui atac direct, imediat
si injust, daca nu au fost depasite limitele.
Subiect – al raspunderii juridice este persoana impotriva careia se exercita
constringerea de stat prin aplicarea de sanctiuni juridice.
Subiect al raspunderii juridice poate fi atit o P.F cit si o P.J
Ca P.F sa fie considerate subiect al raspunderii juridice trebuie sa intruneasca
anumite conditii:
 capacitatea de a raspunde – raspund de la 16 ani iar pentru unele
infractiuni de la 14 ani;
 sa actioneze in mod liber.\
 16

Tema 2: Dispozitii generale cu privire la dreptul

constitutional.
1. Notiuni generale cu privire la dreptul constitutional.
2. Parlamentul RM. Rolul si atributiile lui.
3. Guvernul RM. Rolul si atributiile.
4. Autoadministrarea locala a RM.

Sistemul dreptului este format din subsisteme – ramurile dreptului: dreptul

constitutional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul civil etc.
Dreptul constitutional – este ramura principala a dreptului care, prin
normele sale, consacra si ocroteste cele mai importante valori economice,
sociale si politice.
 17

In procesul de aparitie si dezvoltare a dreptului, dreptul constitutional, spre

deosebire de alte ramuri ale dreptului, apare mult mai tirziu.
Dreptul constitutional – apare si sub o alte denumire si anume drept de stat
(drept statal)
Dreptul constitutional are ca obiect de reglementare relatiile sociale care iau
nastere in legatura cu instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii de stat.
Normele dreptului constitutional sunt chemate sa asigure separarea puterilor in
stat, precum si relatiile sociale ce sint generate in legatura cu definitivarea si
exercitarea drepturilor, libertatilor si indatoririlor omului. De asemenea, dreptul
constitutional consfinteste dimensiunile politicii externe a statului,
comportamentul statului in relatiile cu toate statele comunitatii internationale.
Izvoarele dreptului constitutional.
Izvorul dreptului constitutional – poate fi definit ca fiind forma specifica de
exprimare a normelor de drept constitutional. Trebuie de remarcat faptul ca nu
toate izvoarele dreptuli constituie izvoare ale dreptului constitutional.
1. Obiceiul (cutuma) – este interpretat in RM ca izvoar al dreptului
constitutional in mod cu totul exceptional, de exemplu: conform
obiceiului statornicit de a lungul anilor, pina la alegerea Presedintelui
Parlamentului nou ales prezideaza sedintele Parlamentului cel mai in
virsta deputat.
2. Doctrina – este stiinta juridica. Nu poate fi considerata un izvor direct de
drept, dat fiind faptul ca doctrina nu reglementeaza nemijlocit relatiile
sociale.
3. Practica judiciara si precedentul judiciar – desi nu sunt excluse ca
izvor de drept pentru unele ramuri nu sunt acceptate ca izvoare ale
dreptului constitutional.
4. Actul normativ – constituie primul si cel mai important izvor de drept
constitutional. Nu toate actele normative sunt izvoare – ci doar acelea
adoptate de Parlament. Pot fi izvoare de drept constitutional toate legile
constitutionale, unele legi organice si nicidecum cele ordinare. Din
totalitatea legilor organice ce pot servi in calitate de izvor de dreptul
constitutional sunt doar acelea ce reglementeaza: sistemul electoral,
organizarea si desfasurarea referendumului, organizarea si desfasurarea
Parlamentului, Guvernului, Curtii Constitutionale etc.
5. Tratatul international – trebuie sa fie ratificat conform dispozitiilor
constitutionale si sa cuprinda nemijlocit reglementari ale relatiilor
specifice dreptului constitutional.
 18

Raportul juridic constitutional – poate fi definit ca fiind relatia sociala,

reglementata de norma de drept constitutional ce apare in procesul
instaurarii mentinerii si exercitarii puterii de stat. In cadrul unui raport
juridic constitutional unul din subiectele lui este intotdeauna fie detinatorul
puterii de stat, fie statul, fie o autoritate publica (organul statului).
Subiectele raporturilor de drept constitutional sunt:
1. Poporul – (exista divergenta in literatura de specialitate) conf.art.2
al.c – poporul este unicul generator al puterii.
2. Statul – atit direct, cit si prin organele sale.
3. Autoritatile publice – Organele leginitoare apar intotdeauna ca
subiecte ale raportului de drept constitutional
4. Partidele – si alte organizatii social – politice – au dreptul sa propuna
candidate la alegeri si, prin urmare, sunt subiecte al raportului de drept
constitutional.
5. Cetatenii – ei pot aparea ca P.F in cazul realizarii drepturilor lor
fundamentale
6. Strainii si apatrizii – in raporturile ce apar in legatura cu acordarea
cetateniei RM.
Stiinta dreptului constitutional cunoaste 2 sisteme de dobindire a cetateniei:
1. Principiul jus sangvinus (dreptul singelui)
2. Principiul jus loci (dreptul locului)
Conform art.9 este legea privind cetatenia RM, cetatenia poate fi dobindita
prin:
 Nastere;
 Infiere (infietul nu a implinit 16 ani);
 Repartriere – persoanelor care au fost expulzate sau care au parasit
teritoriul RM incepind cu 1990, precum si copiilor si nepotilor lor;
 La cerere – vizeaza cetatenii straini si apartrizii care au implinit 16
ani (domiciliaza permanent ultimii 10 ani sau este casatorit cu un
cetatean al RM de cel putin 3 ani, cunoaste limba romina).
 Reintegrarea in cetatenia RM – se autorizeaza in mod individual de
Presedintele RM.
Legea de asemenea prevede si temeiurile de pierdere a cetateniei RM (2
moduri):
1. Renuntare la cetatnia RM
2. Retragerea cetateniei RM(este vorba de sanctiune)
 A dombindit cetatenia RM in mod fraudulos;
 19

 A savirsit o infractiune grava impotriva statului;

 S-a inrolat in fortele armate ale unui stat strain;
 S-a anganjat intr-o functie publica a unui alt stat fara
stirea si consimtamintul organelor de resort al RM;
 A savirsit crime impotriva umanitatii sau acte de
genocide;
Retragerea cetateniei RM nu produce nici un efect asupra cetateniei sotului
sau copiilor persoanei careia i s-a acordat cetatenia.
Cererea privind cetatenia RM se adreseaza Presedintelui RM prin
intermediul organului MAI al RM la domiciliul petitionarului – acordarea
cetateniei – in baza unui Decret al Presidintelui, care intra in vigoare la data
publicarii in MOf – juramintul de credinta(obligatoriu). Juramintul se depune la
data primirii actelor ce confirma cetatenia RM.

Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale.

Constitutia enumera drepturile si libertatile omului care in ansamblul lor
formeaza un tot universal. Desi ele si-au gasit reflectare intr-un singur capitol
(II), continutul lor ne permite sa distingem urmatoarele categorii:
 O prima categorie o formeaza inviolabilitatile adica acele drepturi si
libertati, care prin continutul lor, asigura viata, siguranta fizica si psihica,
posibilitatea de miscare libera etc. De ex.: dreptul la viata; libertatea
individuala; dreptul la aparare; dreptul la ocrotirea vietii intime;
inviolabilitatea domiciliului;
 A 2 categorie este formata din drepturile si libertatile social –
economice si culturale: dreptul la invatatura; la ocrotirea sanatatii;
dreptul la munca etc;
 drepturile si libertatile social – politice: libertatea intrunirilor; libertatea
constiintei; libertatea opiniei; dreptul la informatie; secretul
corespondentei etc.
 dreptul garantiei acele drepturi care, prin continutul lor, joaca un rol de
garantie conteporana constitutionala: dreptul la petitionare.
Constitutia – este legea suprema a unui stat. Aceasta actiune este astazi
incetatenita in toate statele lumii. De aceea nu este intimplator faptul ca
adoptarea constitutie intr-un stat sau altul a devenit un eveniment de impotriva
majora pentru societatea respectiva.O constitutie marcheaza anumite victorii si
impliniri intr-o societate.
 20

Constitutia este acea lege care, avind forta juridica superioara celorlalte legi,
reglementeaza structurile economice si si formele proprietatii, organizarea de
stat, statul juridic al omului si cetateanului si consfinteste perspectiva politicii
interne si externe a statului.
Continutul normativ al Constitutiei din 1994 este structurat, din punct de vedere
juridic, in 151 articole, grupate in 7 titluri, unele avind capitole si sectiuni.

Cetatenia RM.
Populatia (ca atribut al statului) isi gaseste reflectare in stiinta dreptului
constitutional sub aspectul cetateniei. Astfel, dreptul la cetatenie este inscris in
Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Art.15 al documentului numit
consfinteste:
1. orice persoana are dreptul la o cetatenie
2. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de cetatenia sa si nici de dreptul
de a-si schimba cetatenia.
Art.1 al Legii cu privire la cetatenia RM proclama urmatoarele: ,, Cetatenia
RM determina relatiile politice si juridice permanente dintre o P.F si statul RM
care isi gasesc expresia in drepturile si obligatiile lor reciproc.
Legea, de asemenea, stabileste caror persoane li se atribuie apartenenta la
cetatenia RM (art.2):
1. Persoanele care pina la 28 iunie 1940 au locuit pe teritoriul Basarabiei,
nordul Bucovinei, tinutul Herta, al RASSM si urmasii lor, daca la data
adoptarii legii (1991) domiciliau pe teritoriul RM.
2. Persoanele care s-au nascut pe teritoriul RM sau macar unul din parinti,
bunei s-au nascut pe teritoriul sus numit si daca nu sunt cetateni ai altui
stat.
3. Persoanele casatorite pin ala 23 iunie 1990 (suveranitatea) cu cetatenie ai
RM sau cu urmasi ai acestora si persoanele care sau reintors in tara la
apelul Presedintelui RM sau al Guvernului RM.
4. Alte persoane care, pina la adoptarea declaratiei de suveranitate au avut
loc de trai permanent de munca sau o alta sursa legala de existenta.
5. Persoanele care au dobindit cetatenia RM in conformitate cu legea.
 21

Parlamentul RM. Rolul si atributiile lui.

Constitutia RM intr-un titlu distinct – titlul III ,,Autoritatile Publice” –
reglementeaza puterile publice, compententa lor si raporturile dintre ele. El este
structurat in deplina conformitate cu principiul separarii celor 3 puteri:
legislative, executive si judecatoreasca. Principiul separarii puterii in stat nu ne
permite sa vorbim de ,, un organ supreme al puterii de stat”. Un asemenea
organ nu exista si nici nu paote sa existe. In aceasta ordine de idei, poate fi
vorba de ,,organele supreme” ale fiecariei din aceste puteri: Parlament,
Presedintele RM si Guvernul, Curtea suprema de justitie.
Parlamentul, constituie o institutie publica al carei rol este de a reprezenta
populatia unui stat si, in aceasta calitate, de a exercita prerogrativele prevazute
de Constitutie (art 60).
Parlamentul RM are un dublu rol:
1. De a fi organul reprezentativ supreme al poporului RM;
2. De a fi unica autoritate Legislativa a statului.
Parlamentele existente astazi in sistemele constitutionale ale lumii sunt
formate dintr-o singura camera (unicamerale) fie din 2 camere (bicamerale).
Parlamentul RM este compus din 101 deputati (in timpul de fata 104
deputati) si este parlament unicameral. Organizarea interna a Parlamentului
include: biroul permanent, fractiuni parlamentare, comisii parlamentare.
Biroul permanent – este organul de lucru al Parlamentului. El se compune
din deputati, care reprezinta proportional fractiunile parlamentare. Din el fac
parte Presedintele Parlamentului si cei doi vicepresedinti. Biroul permanent
solutioneaza de obicei probleme de ordin organizatoric. Presedintele
Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamentar, prin vot secret, cu
majoritatea voturilor deputatilor alesi. El poate fi revorcat in orice moment prin
vot secret de catre Parlament, cu cel putin 2/3 din voturile tuturor deputatilor.
Fractiunile parlamentare – sint alcatuite din cel putin 5 deputati in baza de
liste ale partidelor, organizatiilor social – politice si blocurilor
electorale.Fractiunile parlamentare se constituie in termen de pina la 10 zile
dupa constituirea legala a Parlamentului (deputati independenti sau cei care nu
intrunesc cvorunul se pot asocia sau se pot alipi la fractiuni parlamentare).
Comisia parlamentului – sunt ca si biroul permanent, organe interne al
parlamnetului. Crearea acestor comisii este determinat de faptul ca multe
probleme necesita o studiere minutioasa. O asemenea studiere este mult mai
minutioasa intr-un organism mai restrins. In Parlamentul RM activeaza 10
comisii permanente, constituite pe domenii specializate: Comisia judiciara;
 22

comisia pentru industrie, economie si privatizare; comisia pentru buget si

finante etc.
Imputernicirile Parlamentare sunt stabilite de Constitutie si ca urmare,
Parlamentul poate solutiona orice problema in masura in care ea nu contravine
Constitutiei (art 66c). Functia legislativa constituie imputernicirea primordiala a
Parlamentului.
Parlamentul RM este ales pentru un mandate de 4 ani, care poate fi prelungit,
prin lege organica, doar in doua cazuri prevazute de Cnstitutie:
 In caz de razboi;
 Sau de catastrofa.
Parlamentul RM este conceput ca un organ de lucru permanent. Forma
principala de activitate a Parlamentului este sesiunea, sesiunile pot fi atit
ordinare, cit si extraordinare sau speciale. Sedintele Parlamentului sunt publice,
insa Parlamentul poate hotari ca unele sedinte sa fie inchise. Aceasta insa nu
atenteaza la caracterul transparent de activitatea parlamentara.

Guvernul RM. Rolul si atributiile lui.

Guvernul este denumit diferit in constitutiile statelor lumii: cabinet, guvern,
consiliu de ministri.
Guvernul are doua componente, si anume:
 Seful guvernului (acolo unde exista);
 Ministrii.
Sunt sisteme constitutionale in care nu exista si un sef al guvernului, in care
seful de stat, ca sef al puterii executive, cumuleaza si functia de sef de guvern
(SUA).
In RM exista, o distinctie intre seful statului si seful guvernului, sistemul
executive in RM are un caracter bicefal (dualist). Ca urmare, atit Presedintele
RM cit si Guvernului ii revin anumite atributii ale puterii executive strict
delimitate de constitutie.
Astfel, conform Constitutiei ,,Guvernul asigura realizarea politicii interne si
externe a statului si exercita conducerea generala a administratiei publice”
(art.96c). In exercitarea atribitiilor Guvernului se conduce de programul sau de
activitate, Acceptat de Parlament. In conformitate cu Constitutia RM, Guvernul
RM este compus din:
 Prim – ministru;
 Prim – viceprim – ministru;
 Viceprim – ministru;
 23

 Ministri.
Procedura de constituire si investire a Guvernului incepe prin desemnarea de
catre Presedintele RM a unui candidat pentru functia de prim – ministru.
Candidatul pentru functia de prim – ministru va cere, in termen de 15 zile de
la desemnare, votul de incredere al Parlamentului asupra programului de
activitate si a intregii liste a Guvernului. Parlamentul acorda incredere
Guvernului, cu votul majoritatii deputatilor. Intrucit Parlamentul se alege pentru
un mandat de 4 ani, rezulta ca si Guvernul se constituie pe acelasi termen.
Guvernul isi exercita atributiile in ziua depunerii juramintului de catre
membrii lui in fata Presedintelui RM.
Ministerele si celelalte autoritati centrale ale administratiei publice constituie
o categorie distincta de organe in cadrul sistemului autoritatilor administratiei
publice. Ele sunt imputernicite sa organizeze executarea si sa execute la concret
legile. Fiind organe de specialitate, ele efectueaza conducerea anumitor ramuri
pe intreg teritoriul statului. Ministerele sint organe de conducere unipersonale.
In fruntea lor sta ministerul care administreaza ramura respectiva si este
responsabil pentru indeplinirea sarcinilor puse in seama ministerului.
Departamentele de pe linga Guvern se formeaza de Parlament, la propunerea
prim – ministrului. Departamentele sunt conduse de directori generali, numiti in
functie de catre Guvern.
Guvernul adopta hotariri si emite dispozitii care au un caracter obligatoriu (se
semneaza de prim - ministru). Ele se publica in Monitorul Oficial, cu exceptia
hotaririi si dispozitiilor de uz intern si celor care contin secret de stat.

Autoadministrarea locala a RM
Puterea de stat trebuie circumscrisa unui spatiu si unei comunitati umane. Ca
urmare, ea se resfringe fie asupra intregului teritoriu statal si intregii comunitati
de indivizi ce populeaza acest teritoriu (in cazul puterii de stat centrale), fie
asupra unui teritoriu distinct, limitat si a unei parti a populati ce se afla pe acest
teritoriu (in cazul puterii de stat locale). Administratia publica locala este
autoritatea reprezentativa, organizata de populatia unitatii administrative –
teritoriale pentru solutionarea problemelor de importanta locala.
Administratia publica locala se instituie in:
 Sate (comune);
 Orase (municipii)
 Raioane.
 24

Unitatile administrative – teritoriale sunt P.J. Ele au denumire, beneficiaza, in

conditiile stabilite de lege, de autonomie financiara si de autonomie in
coordonarea finantelor publice, dispun de patrimoniu si de dreptul de initiative
in administrarea intereselor publice locale.
Organele representative locale, conform legii, sunt:
 Consiliile rationale, municipale,orasenesti, comunale (satesti);
 Comitetele executive rationale si primariile municipiilor, oraselor si
comunilor.
Autoritatile representative ale administratiei publice locale constituie un sistem
de 2 nivele:
1. Consiliile satesti, orasenesti si primariile satelor si oraselor
2. consiliile rationale si presedintii comitetelor executive rationale,
consiliile municipale si primarii municipale.
Numarul de consilieri ai statelor si oraselor difera de la 9 la 39 iar cei ai
raionului si municipiului difera de la 27 la 39, ei se aleg pe un termen de 4 ani
prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat.
Primaria satului, orasului, comitetul executiv raional exercita conducerea
operativ a treburilor publice locale. Componenta primariei, a comitetului
executiv raional este determinate de consiliul respective.

Tema 3: Dispozitiile generale cu privire la dreptul

administrativ.
1. Notiuni generale.
 25

2. Raspunderea administrativa.
Cuvintul administratie isi are originea in limba Latina ,,ad minister” ceea ce
inseamna ajutor al cuiva, executant, sub comanda.
Dreptul administrativ, ca asamblu de norme, apare, practic, odata cu statul, pe
cind stiinta dreptului administrativ, inclusiv notiunea dreptului administrativ s-
a confirmat abia la sfirsitul sec.XIX, cind a avut loc separarea administratiei de
constitutional.
Dreptul administrativ foarte des este denumit drept de guvernar. Obiectul de
reglementare a dreptului administrativ il constituie relatiile sociale, care se
formeaza in sfera guvernarii de stat si reprezinta unul din tipurile activitatii de
stat.
Guvernarea – ca forma de activitate executiva si de dispozitie a statului este
infaptuita de un sistem de organe speciale – organele administratiei publice.
Dreptul administrativ – paote fi definit ca o ramura a dreptului public care
reglementeaza relatiile sociale ce iau nastere in cadrul activitatii executive,
desfasurate de organele administratiei publice.
In RM sunt recunoscute doar izvoarele scrise ale dreptului administrative:
1. Constitutia RM;
2. Legile adoptate de Parlament – care reglementeaza relatiile sociale in
domeniul administratiei de stat (Legea cu privire la Guvern)
3. Decretele Presedintelui RM
4. Hotaririle si Dispozitiile Guvernului RM.
5. Deciziile si dispozitiile organelor administrative publice.
Dupa caracterul dispozitie normelor de drept administrativ sunt structurate in
trei categorii:
1. Onerative (obligatorii) – ele ordona (prescriu) celor carora sunt adresate
sa savirseasca anumite actiuni (ex: normele care obliga cetatenii sa-si
faca viza de resedinta la locul de trai).
2. Prohibitive (interdictorii) – stabilesc o interdictie asupra unor actiuni sau
a altora (interzic traversarea strazii in locuri nepravazute pentru aceasta).
3. Permisive – normele care dau posibilitatea subiectelor carora sunt
adresate sa savirseaca anumite actiuni, care sunt prevazute in aceasta
norma.
Sanctiunea – normei de drept administrativ prevede urmarile juridice care
survin in caz de nerespectare a normei.
In stiinta dreptului administrativ sunt indentificate urmatoarele tipuri de
sanctiuni administrative:
 26

 Sanctiunea – administrativ – disciplinarea (destituirea din functie);

 Sanctiunea – administrativ – conventionale (avertismentul, amenda);
 Sanctiunile care prevad actiuni de executare silita, imobilizarea sau
retinerea unei personae de catre lucratorii politiei.
In cadrul statului administrarea publica este realizata prin intermediul mai
multor organe ale administratiei, diverse dupa structura, modul de instruire,
competenta etc. Diversitatea organelor administratiei publice impune
clasificarea acestora conform urmatoarlor criterii:
1. Dupa actiunea administrativ – teritoriala si in dependenta de
dimensiunile de activitate:
 Centrale (jurisprudent pe tot teritoriul statului)
 Locale (activitatea carora se realizeaza in cadrul unitatilor
administrative - teritoriale)
2. In dependenta de modul de instruire, diferentiem:
 Organe formate de organele reprezentative ale statului
(GRM, ministerele si departamentele);
 Organele formate de insasi organele administratiei de stat
(directiile, sectiile din cadrul ministerelor);
 Elective (alese nemijlocit de corpul electoral).
3. In dependenta de caracterul competentei:
 Organele de competenta generala – la ele se atribuie acele
organe care executa conducerea tuturor domeniilor de
activitate administrativa (GRM).
 Organele de competenta speciala (ministerele si
departamentele de ramura).

Raspunderea administrativa
Este o forma a raspunderii juridice conform careia pentru savirsirea unei
contraventii administrative se aplica sanctiuni de reprimare a contravenientului.
Caracterele raspunderii administrative:
 Survine numai pentru o cotraventie administrativa, comisa de o
persoana fizica responsabila, care a atins o anumita virsta (au atins
virsta de 16 ani)
 Exista o singura grupa de organe speciale (persoane oficiale),
imputernicite sa examineze cazurile cu privire la contraventiuni
administrative.
 27

 Pentru savirsirea contraventiunii administrative sunt prevazute

sanctiuni administrative
 Procedura de aplicare a sanctiunii administrative este simpla si
operativa.
Contraventia administrativa – se considera actiunea sau inactiunea ilegala,
culpabila, ce atenteaza la ordinea de stat sau publica, la proprietatea de stat sau
privata, la drepturile si libertatile cetatenilor, la modul stabilit de administrarea
pentru care legislatia prevede raspunderea administrativa.
Obiectele contraventiei adminstrativa sunt determinate de ,,Codul RM cu
privire la contraventia administrativa”, care grupeaza dupa obiectul de gen
contraventile administrative.
 In domeniul protectiei muncii si ocrotirii sanatatii
 Contraventia ce atenteaza la proprietatea de stat si cea privata
 Din domeniul ocrotirii mediului inconjurator, a monumentelor de istorie
si cultura
 Din domeniul industriei, folosirii energiei electrice si termice
 Din domeniul agriculturii
 Din domeniul transportului si al telecomunicatiilor
 Din domeniul gospodariei comunale
 Contraventia administrativa ce atenteaza la ordinea publica etc.
La aplicarea sanctiunii administrative se tine cont de caracterul contraventiei
comise, de persoana contravenientului, de gradul vinovatiei lui, de starea
materiala, de circumstantele care atenueaza sau organizeaza raspunderea.
Sanctiunea administrative poate fi aplicata nu mai tirziu de 2 luni de la
comiterea contraventiei, iar in cazul contraventiei continue – nu mai tirziu de 2
luni de la descoperirea ei.
Daca persoana supusa unei sanctiuni administrative n-a comis in decurs de un
an dupa executarea sanctiunii o nona contraventia administrativa, se considera
ca aceasta persoana n-a fost supusa sanctiunii administrative
Sanctiunile administrative pot fi:
1. principale
2. complimentare (ridicarea contra echivalent)
Codul RM cu privire la contraventia administrativa prevede aplicarea
urmatoarelor sanctiuni administrative:
 Avertismentul (caracter educativ)
 Amenda – cea mai raspindita masura de constructie. Ea se aplica doar ca
sanctiune principala
 28

 Ridicarea contra echivalent a obiectului care a constituit instrumental

comiterii sau obiectivul nemijlocit a contraventie administrative
(ridicarea fortata si realizarea lui, cu restituirea sumei obtinute dupa
retinerea cheltuelilor pentru realizarea obiectului ridicat fostului
proprietar)
 Privirea de drept special acordat cetateanului respectiv (dreptul la
vinatoare)
 Confiscarea obiectului care a constituit obiectul comiterii sau obiectul
nemijlocit al contarventiei(transformarea silita si in mod gratuit a acestui
obiect in proprietatea statului)
 Munca corectionala penal (de pina la 2 luni, cu retinerea de pina la 20 %
din salariul in bugetul statului)
 Arestul administrativ – cea mai severa sanctiune (nu poate fi aplicat de
femeile gravide, femeile – copii pin ala 12 ani, colaboratorii de politie,
militarii, persoanele care n-au 18 ani, invalizii de prima si a 2 grupa)
Conform legislatiei in vigoare cazurile cu privire la contraventia administrativa
sunt examinate de:
1. Judecatorii;
2. Organele interne;
3. Organelor departamentelor, inspectoratelor de stat si alte organe sau
personae cu functii de raspindire imputernicite pentru aceasta.
 29

Tema 3: Dispozitii generale cu privire la dreptul de

procedura
civila.
1. Notiuni generale
2. Partile procesului civil, drepturile si obligatiunile
3. Fazele procesului civil.
In literatura juridica s-a aratat ca in statul de drept justitia poate fi privita sub 2
aspecte:
 Ca sistem al organelor judecatoresti
 Ca activitate desfasurata de aceste organe.
Sarcina de a infaptui justitia intr-un stat de drept revine organelor statului,
special constituite in acest sens.
Constitutia consacra in art.20 al. 1 ,, orice persoana are dreptul la satisfactie
efectiva din partea institutiei judecatoresti competente impotriva actelor care
violeaza drepturile, libertatile si interesele sale legitime”, iar in al.2 ,,nici o lege
nu poate ingradi accesul la justitie”.
Dreptul personal civil – este ramura de drept ce cuprinde totalitatea normelor
juridice care reglementeaza relatiile sociale ce apar intre institutiile de judecata
si participantii la proces in cadrul realizarii justitiei pe cauzele civile.
 30

Obiectul dreptului personal civil – il formeaza raporturile juridice ce se

stabilesc intre participantii la proces in cadrul activitatii de examinare si
solutionare a cauzelor civile.
Izvoarle dreptului personal civil:
 Constitutia, titlul III,,Autoritatile publice”, consacra autoritatii
judecatoresti, cap IX intitulat ,, Autoritatea judecatoreasca”
 Legile organice si ordinare:
1. Codul de procedura civila – 2003
2. Legea contenciosului administrativ, 10 februarie 2000
3. Legea cu privire la statutul judecatorului – 20 iulie 1995.
 Actele normative subordinate legii.
Legislatia procesual civila in vigoare clasifica toate pricinile civile, examinate
de instantele judecatoresti, in patru tipuri:
1. Procedura contencioasa – cea mai importanta si mai des intilnita,
in cadrul careia se examineaza pricini ce nasc din litigiile civile,
locative, familiale, de munca etc.
2. Procedura contenciosului administrative – institutia de judecata
examineaza cazuri ce rezulta din rlatii administrativ – juridice.
3. Procedura speciala – in cazurile cind institutia de judecata
examineaza cauze in componenta carora nu este litigiu de drept,
aceasta apara interesele legitime ale cetatenilor, organizatiilor
stabilind prin hotarirea judecatoreasca anumite fapte juridice,
situatia juridica a persoanei etc. Aceste cauze in functie de
specificul lor sunt atribuite la procedura speciala.
4. Procedura in ordonanta – este o procedura simplificata prin care
judecatorul unipersonal emite o dispozitie in baza materialelor
prezentate de creditor privind incasarea de sume banesti sau
revindecarea bunurilor mobiliare de la debitar.

Principiile organizational – functionale ale dreptului procesual civil.

1. Principiul infaptuirii justitiei exclusiv in instanta judecatoreasca (art.14
din Constitutie.)
2. Principiul numirii, judecatorului in functie – pina la reforma judiciara
judecatorii erau alesi, acuma sunt numiti (art.16 al.2 din Constitutie).
Pentru prima data – 5 ani, apoi pina la atingerea plafonului de virsta.
3. Principiul imbinarii unipersonalitatii si colegialitatii completului de
judecata. Pricinile civile in prima instanta se judeca de un singur
judecator sau in mod colegial.
 31

4. Principiul independentei judecatorului si supunerii lui numai legii.

Independenta nu exclude controlul pe care – l exercita conducatorul
institutiei asupra activitatii judecatorului, insa acest control trebuie sa
viseze aspecte administrative: prezenta, comportamentul si nicidecum
activitatea de judecata. Un criteriu de baza menit sa asigure independenta
judecatorului este inamobilitatea – magistratul este protejat impotriva
revocarii, transferarii sau suspendarii functiei lui sanctionarea
magistratului – Consiliul superior al Magistrarii.
5. Principiul desfasurarii procedurii de limba de stat (art.118 din Constitutie)
6. Principiul publicitatii - in toate instantele, sedintele de judecata sunt
publice (nu se admit minorii de pina la 16 ani daca nu sunt citati in
calitatea de participant la proces sau de martor. Exceptii: in scopul
protejarii informatiei ce constituie secret de stat, taina comerciala etc,
aspectele intime ale persoanei, lizeaza onoarea si reputatia profesionala
etc. Hotaririle instantei de judecata in toate cazurile se pronunta public.
7. Principiul disponibilitatii. Acest principiul comporta urmatoarele drepturi:
 Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu un proces civil. De
regula, instanta nu se investe din oficiu
 Dreptul de a determina limitele cererii de chemare in judecata sau
ale apararii.
 Dreptul de a renunta la judecata sau a stinge litigiul printr-o
tranzactie
 Dreptul la atac
 Dreptul de a cere executarea hotaririlor judecatoresti.
8. Principiul contradictorialitatii – in temeiul acestui principiu, partile pot
formula cereri, propune si solicita probe si pot pune concluzii cu privire
la problemele de fapt si de drept de care depinde justa solutionare a
litigiului.
9. Principiul oralitatii – se aplica procedura orala (se considera mai optima
cea mixta).
10. Principiul nemijlocirii si continuitatii.
Examinarea nemijlocita a dovezilor in sedinta de judecata
Examinarea dovezilor de catre acelasi complet de judecata (cind se
inlocuieste judecatorul dezbaterile judiciare se iau de la inceput).
Exceptii:
Institutia de judecata:
De drept comun
Economice.
 32

Institutia de drept comun

 Judecatoriile
 Curtile de Apel
 Curtea suprema de Justitie
Institutii aconomice
 Judecatoriile economice
 Curtile de Apel economice
 Curtea suprema de Justitie.

2. Partile procesului civil

Partile sunt participantii de baza la procesul civil.
Partile in procesul civil sunt perosanele care participa in nume propriu la
apararea drepturilor si intereselor personale avind interes material si procesual.
Altfel spus, partile sunt subiesti ai raportului material litigios.
Litigiul de drept dintre parti se solutioneaza de instanta de judecata cu
garantii juridice maxime de examinare justa.
Obiect al activitatii instantei de judecata serveste raportul juridic material
litigious. Acest raport demonstreaza existenta componentei subiectilor in cauza
concreta de litigiu in care obligatoriu actioneaza doua parti intre care a aparut
un litigiu de drept.
Pentru a participa la activitatea judiciara este necesara doar afirmarea unui
interes propriu in confruntare cu o alta persoana fizica sau juridica. Persoana
care solicita protectia instatntei pentru apararea unui drept sau interes legitim
poarta denumirea de reclamant. Persoana chemata sa raspunda pentru pretinsa
incalcare a dreptului se numeste parit sau reclamat.
Partile se bucura de drepturi procedurale egale.
Partile au urmatoarele drepturi: pot sa ia cunostinta de materialele din dosar, sa faca
extrase din ele, sa scoata copii, sa propuna recuzari, sa prezinte probe, sa participe la
cercetarea probelor, sa puna intrebari altor participanti la proces, martorilor si
expertilor, sa formuleze cereri, sa dea instantei explicatii verbale si scrise, si alte
drepturi prevazute de art 56 C.P.C.
Conform art. 60 C.P.C., in afara de drepturile aratate în art. 56 din C.P.C., reclamantul
are dreptul sa modifice temeiul sau obiectul actiunii, sa mareasca sau sa reduca
cuantumul pretentiilor în actiune sau sa renunţe la actiune. Paritul are dreptul sa
recunoasca actiunea. Partile pot inceta procesul printr-o tranzactie.
 33

Potrivit act. 61 C.P.C, partile sunt obligate sa se foloseasca cu buna-credinta de

drepturile lor procedurale. Instanta judecatoreasca pune capat oricarui abuz de aceste
drepturi daca prin abuz se urmareste tergiversarea procesului sau inducerea sa in
eroare.
Frecvent vom intilni în judecarea pricinilor civile un reclamant si un pirit, un creditor si
un debitor etc; se poate insa ca in acelasi proces sa fie mai multi reclamanti sau mai
multi piriti.
Situatia in care procesul civil se desfasoara intre mai multi reclamanti si piriti poarta
denumirea de coparticipare procesuala.
Scopul coparticiparii procesuale este solutionarea unui litigiu fata de mai multi subiecti
de drept
Temeiul coparticiparii este ca subiectii care trebuie sa participe drept coreclamati sau
copiriti sunt legati cu raportul material litigios.
Legislatorul imparte coparticiparea in doua categorii: coparticipare procesuala
obligatorie coparticiparie procesuala, coparticipare facultativa.
Sediul materiei coparticiparii obligatorii îl constituie art. 62. Astfel, o actiune poate fi
intenta în comun de mai multi reclamanti sau împotriva mai multor pititi.
Coparticiparea procesuala se admite daca:
a) obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile comune mai multor reclamanţi
sau pârâţi;
 34

DREPTUL DE PROPRIETATE ASUPRA BUNURILOR

IMOBILE.
Proprietatea este, atit in sens economic, cit si in sens juridic expresia suprema a
accesului oamenilor la posesia, folosinta si dispozitia bunurilor. Pornind de la această
idee, proprietatea a facut de-a lungul anilor obiectul unor înflacarate si seculare
controverse, care pot fi circumscrise in sfera a doua mari orientări sau curente.
Una dintre orientari a fost elaborata de sustinatorii comunitatii de bunuri sau
proprietatii colective. Printre primii care au avansat aceasta idee a fost Platón,
dezvoltata mai apoi de catre utopistii Renasterii, Tomas Morus şi Campanella. Mai
tirziu Marx şi Engels au formulat atacuri deosebit de dure impotriva dreptului de
proprietate privata, ca fiind generator de exploatare a omului de catre om. Ei au
sustinut necesitatea obiectiva a comunizarii bunurilor, mai ales a mijloacelor de
productie.
Cel de-ai doilea curent este reprezentat de aparatorii proprietatii private, cum au fost
Aristotel, Auguste Comte şi altii. Ei au tinut sa sublinieze avantajele proprietaţii
private, ca instrument si stimul economic, garantie a libertatii individuale şi familiale,
izvor de bogatie, bunastare sociala.
Ambele aceste conceptii si-au pus amprenta asupra doctrinei juridice si, mai ales, au
influentat activitatea de elaborare a normelor juridice si incercarile de formulare a
definitiei dreptului de proprietate in majoritatea tarilor occidentale atit doctrina juridica
cit si legislatia au formulat definitii ale dreptului de proprietate, avind ca premisa
principala faptul ca el constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului,
garantie a libertatii de initiativa privata şi actiune, conditie indispensabila a unei
economii de piata sanatoasa. Astfel, Codul civil francez (1804) şi Codul civil austriac
(1812) definesc dreptul de proprietate prin enumerarea completa a celor trei
prerogative juridice recunoscute şi garantate proprietarului: posesia, folosinta şi
dispozitia in codurile civile adoptate mai tirziu, definitiile legale ale dreptului de
proprietate sunt formulate in asa fel incit, sa se sublinieze faptul ca atributele din
continutul sau sunt recunoscute si pot fi exercitate numai potrivit legii şi subordonate
binelui comun. De exemplu, art. 403 al Codului civil german defineste dreptul de
proprietate ca fiind puterea de a dispune de un lucru „in limitele ordinii publice" sau
 35

art. 480 al Codului civil romin „proprietatea este dreptul pe care 3 are cineva de a se
bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate
de lege". Totusi, dupa parerea personala, aceste definitii sunt incomplete, fiindca la
formularea lor trebuia sa se porneasca de la continutul juridic al dreptului de
proprietate, alcatuit din suma de atribute recunoscute proprietarului in ceea ce priveste
legislatia Republicii Moldova Codul civil al Republicii nu ne da o definitie a dreptului
de proprietate, ci doar expune atributele care fac parte din continutul lui in schimb
referitor la definirea dreptului de proprietate în literatura de specialitate parerile sunt
impartite. Spre exemplu, unii autori definesc dreptul de proprietate ca fiind acel drept
real, care confera titularului posibilitatea de a întrebuinta bunul conform naturii ori
destinatiei sale, de al folosi si a dispune de el în mod exclusiv si perpetuu, in cadrul si
cu respectarea legislatiei. Alti autori formuleaza definitia dreptului de proprietate
pornind de la pozitia specifica a proprietarului si anume „dreptul de proprietate este
acel drept real care confera titularului atributele de posesie, folosinta si dispozitie
asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor in
putere proprie si in interesul sau propriu, cu respectarea normelor juridice in
vigoare. Prima definitie o consider incompleta deoarece imputernicirile
proprietarului, enumerate in aceasta definitie, pot apartine si altor persoane decit
proprietarul bunului, de exemplu posesia şi folosinta arendasului asupra bunului
arendat, ba chiar si mai mult arendasul avind in unele cazuri si un drept de dispozitie,
cum ar fi subarendarea (atunci cind este prevazut expres in contract). Anume din a
doua definitie se desprinde si se determina pozitia specifica a proprietarului in raport
cu situatia oricarei persoane, care exercita prerogativele proprietatii in temeiul unor
drepturi subiective asupra unuia si aceluiasi bun.
Codul civil al Republicii Moldova nu relateaza nimic despre aceste elemente —
exercitarea dreptului de proprietate in putere proprie si interes propriu - care
caracterizeaza dreptul de proprietate si care delimiteaza imputernicirile proprietarului
de cele ale altor persoane. In schimb aceste elemente sunt enumerate expres in
Hotarirea Curtii Constitutionale nr. 110 din 25.01.1996, cu modificarile operate prin
Hotărirea nr. 183 din 21.02.1996.
Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, deoarece este singurul drept
subiectiv, care confera titularului sau trei atribute: posesia, dispozitia si folosinta,
atribute pe care le gasim reflectate in art. 315 al.l al Codului civil, el constituind baza
intregului sistem al drepturilor reale.
Posesia consta in posibilitatea proprietarului de a stapini bunul ce-i apartine in
materialitatea sa, comportindu-se fata de toti ceilalti ca fiind titularul dreptului de
proprietate. Din aceasta definitie se poate concluziona ca posesia este un mijloc
indispensabil fiecarui proprietar pentru a-si realiza scopul sau, adica utilizarea
 36

economica a proprietatii sale. Aceasta definitie este intilnita in doctrina romineasca,

insa specialistii rusi definesc posesiunea ca fiind un atribut al dreptului
de proprietate bazat pe lege, care da persoanei posibilitatea de a avea la sine bunul şi de
a-1 întrebuinta în gospodaria sa. Orice proprietar trebuie să aiba posibilitatea materiala
de a se folosi de bunul avut in proprietate, in caz contrar proprietatea ar ramîne doar o
simpla utopie.
Folosinţa confera proprietarului posibilitatea de a întrebuinta bunul sau, culegind
sau percepind in proprietate toate fructele pe care acesta le produce . fie ca sunt
naturale, industriale, sau civile. De asemenea, prin folosinta se întelege si posibilitatea
proprietarului de a sustrage din bun calitatile utile ale acestuia in scopul satisfacerii
necesitatilor sale materiale şi culturale. Codul civil nu defineste nici unul din atributele
dreptului de proprietate, in schimb, referindu-se la dreptul de folosinta, a specificat, in
art. 315 alin 4: Dreptul de folosinta include si libertatea de a nu folosi bunul. Acest
lucru a fost stipulat expres in lege pentru prima data.
In ceea ce priveste dispozitia, acest atribut este alcatuit din dreptul de dispozitie
materiala si dreptul de dispozitie juridica.
Dispozitia materiala presupune posibilitatea proprietarului de a dispune de substanta
bunului, adica de a-1 transforma, consuma sau distruge, desigur toate acestea cu
respectarea reglementarilor legale in vigoare.
Dispozitia juridica consta in posibilitatea proprietarului de a instraina dreptul de
proprietate, adica de a dispune liber de bunul avut in proprietatea sa, cu respectarea
regimului juridic stabilit de lege. Dreptul de dispozitie este unul dintre cele mai
importante atribute ale proprietarului. Anume prin el proprietarul se deosebeşte in mare
masura de alti proprietari titulari (in unele cazuri si acestia din urma pot dispune de
bunuri, dar cu o singura conditie: aceasta imputernicire sa fie data de catre proprietarul
bunului).

Caracterele dreptului de proprietate.

La fel ca alte drepturi subiective, dreptul de proprietate prezinta mai multe
caractere proprii, care il deosebesc de toate celelalte drepturi reale. Astfel, dreptul de
proprietate este: absolut, exclusiv şi perpetuu. Caracterul bsolut dreptului de proprietate
rezulta chiar din dispoziţiile Codului civil „proprietarul lucrului se bucura si dispune de
acesta in mod exclusiv si absolut". Anume acest caracter confera titularului puteri
nelimitate în privinta folosirii economice a lucrului, precum si in ceea ce priveste
soarta juridica a acestuia. Dreptul de proprietate este
un drept exclusiv . fiindca doar el confera titularului sau „plena potestas", adica toate
cele trei atribute: posesia, folosinta si dispozitia. Asadar, acest caracter lipseste atunci
 37

cind asupra bunului respectiv se constituie drepturi reale dezmembraminte ale

proprietatii. Dreptul de proprietate este un drept perpetuu
si transmisibil. Prin perpetuitatea dreptului de proprietate se întelege faptul ca este
nelimitat in timp si dureaza atita timp cit exista bunul care face obiectul sau. De
asemenea, el nu se pierde prin neuz. decit prin situatii expres prevazute de lege, cum ar
fi, prescriptia achizitiva in cazul imobilelor si prescriptia extinctiva in cazul mobilelor.
De regula, actiunea in revendicare a dreptului de proprietate este
imprescriptibila. Dreptul de proprietate poate fi transmis, prin acte intre vii, fie cu titlu
oneros, fie gratuit, ba mai mult decit atit, transmiterea lui este inevitabila si obligatorie
pentru cauza de moarte.
Un alt caracter, care in literatura de specialitate este putin reflectat, dar in schimb
este prevazut atit in Codul civil cit si in Constitutia Republicii Moldova este caracterul
inviolabil al dreptului de proprietate. Consider ca acest caracter sustine si intareste
caracterul absolut al dreptului de proprietate. Art. 316 al Codului civil prevede:
„proprietatea este in conditiile legii inviolabila". Cu alte cuvinte dreptul de proprietate
poate fi încalcat de nimeni. Aceasta interdictie se
impune si statului cu aceeasi forta. De la aceasta regula exista si citeva exceptii şi
anume:

 bunurile imobile aflate in proprietatea privata pot fi expropriate, in conditiile

legii, numai pentru cauza de utilitate publica pentru o dreapta si prealabila
despagubire, exceptie stipulata în art. 316 al. 1 Codului civil;
 pentru lucrari de interes general, autoritatea publica poate folosi solul oricarei
proprietati imobiliare, cu obligatia despagubirii proprietarului — art.316,al.2 al
Codului civil;
 bunurile dobindite ilicit precum si cele destinate sau folosite pentru savirsirea de
contraventii sau infractiuni pot fi confiscate de catre stat.
Caracterul ilicit al dobindirii bunurilor se prezuma. Conform art.9, al.l din
Constitutia Republicii Moldova, proprietatea este publica si privata. In legislaţia
Republicii Moldova notiunea de proprietate publica nu este corect extinsa asupra
tuturor bunurilor ce apartin statului sau unitatii administrativ — teritoriale. Din
categoria de bunuri publice fac parte acele bunuri care apartin tuturor si prezinta un
interes deosebit pentru societate, sunt de uz general si necesita a fi protejate si pastrate
pentru generatiile viitoare. Aceste bunuri sunt date doar in gestiune statului si unitatii
administrativ — teritoriale, in dependenta de interesul pe care-1 prezinta şi nu pot fi
transmise particularilor in proprietate. Toate celelalte bunuri pe care le are statul sau
unitatile administrativ — teritoriale sunt proprietate privata ale acestora. Astfel,
 38

totalitatea bunurilor statului si unitatilor administrativ — teritoriale cuprinde domeniul

public si domeniul privat. Bunurile din domeniul public sunt inalienabile,
imprescriptibile si insesizabile, ele pot fi doar concesionate, transmise in folosinta sau
arenda.
In ceea ce priveste proprietatea privata, este de menţionat ca aceste bunuri pot
apartine oricarui subiect de drept, inclusiv statului si unitatii administrativ -teritoriale.
Dreptul de proprietate asupra unui lucru poate apartine unui subiect de drept sau
mai multora, in acest din urma caz, fiind vorba de proprietate comuna sau
coproprietate. Conform art. 345 alin. (1) al Codului Civil, proprietatea comuna se
clasifica in:
1. proprietate comuna pe cote parti — caracterizata prin delimitarea cotei
fiecarui proprietar;
2. proprietatea comuna in devalmasie - caracterizata prin faptul ca dreptul nu
este impartit in cote parti.
Coproprietatea pe cote - parti poate fi la rindul ei obisnuita, sau fortata si perpetua.
Cea obisnuita poate inceta oricind, la dorinta coproprietarilor, prin partajarea bunului
comun, spre deosebire de cea fortata, care nu poate inceta la voinţa partilor, aceasta
fiind determinata de destinatia bunului ori impusa de lege. Si, deoarece, privitor la
modurile de dobindire a dreptului de proprietate voi face referire in capitolul urmator,
la moment ma voi reduce doar la enumerarea lor. Art.320 al. (2) si (3) din Codul civil
al Republicii Moldova prevede ca „dreptul de proprietate se poate dobindi, in
conditiile legii, prin ocupatiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum
si prin hotarire judecatoreasca atunci cind aceasta este translativa de proprietate". In
anumite cazuri prevazute de lege, proprietatea se poate dobindi prin efectul unui act
administrativ.

DEZMEMBRIMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE SI ALTE

DREPTURI PATRIMONIALE CA OBIECTE DE INREGISTRARE IN
CADASTRU.

Dupa cum m-am referit si putin mai sus dreptul de proprietate este dreptul real cal
mai deplin, conferind titularului sau cele trei atribute: posesia, dispozitia si folosinta.
Exista insa si situatii, cind unele dintre atributele proprietarului sunt desprinse din
continutul juridic al dreptului sau, alcatuind un alt drept real principal, care este
independent si opozabil tuturor, inclusiv si proprietarului in acest mod, se realizeaza
ceea ce in literatura de specialitate se numeste dezmembrarea dreptului de
proprietate.
 39

De catre specialistii din domeniu au fost date mai multe definitii

dezmembramintelor dreptului de proprietate, dar cea mai complexa o consider
urmatoarea: ndezmembramintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi
reale principale derivate asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv
proprietarului, care se constituie sau dobindesc prin desprinderea ori limitarea
unor atribute din continutul juridic al dreptului de proprietate". Din aceasta
definitie se deduce faptul ca proprietarul nu mai are posibilitatea, ca prin vointa si
puterea sa proprie, sa retraga sau stinga dreptul real respectiv. Dimpotriva, el este tinut
sa faca nimic, de natura a aduce atingere sau a împiedica exercitiul liber si nestingherit
al acelui drept. intre proprietar si titularul dezmembramintului se nasc raporturi de
drept civil, in care partile au intotdeauna o pozitie de egalitate juridica.
Conform legislatiei in vigoare dezmembramintele dreptului de proprietate sunt
urmatoarele:
 dreptul de uzufruct;
 dreptul de uz;
 dreptul de abitatie;
 dreptul de servitute;
 dreptul de superficie.
Art. 395 al Codului civil prevede ca uzufructul este dreptul unei persoane
(uzufructuar), de a folosi pentru o perioada determinata sau determinabila bunul altei
persoane (nudul proprietar), de a culege fructele bunului intocmai ca proprietarul,
insa cu indatorirea de a-i conserva substanta. Uzufructul împreuna cu uzul si abitatia,
care sunt specii reduse de uzufruct, se numeau in antichitate si se mai numesc in unele
tari (Canada, Ucraina, Rusia etc.) servituti personale. Dreptul privat roman a cunoscut
doua categorii mari de servituti: servitutile prediale si servitutile personale. Denumirea
de servituti prediale provine de la latinescul predium (mosie, fond), aceasta pentru ca
ele se refera la terenuri sau la alte bunuri imobile legate in mod durabil de acestea.
Denumirea de servituti personale provine de la caracterul personal al acestora.
Servitutile personale nu presupuneau existenta a doua lucruri mobile si imobile, ci
existenta a doua persoane care aveau drepturi asupra acestui lucru. Uzufructul se
considera cel mai larg drept de folosinta a bunurilor straine, deoarece uzufructuarului i
se permitea practic sa se foloseasca concomitent de doua drepturi de folosinta:
folosinta nu numai de bun, dar si de fructele acestuia. Astazi, legislatia Republicii
Moldova a reconoscut uzufructului, uzului si abitatiei calitatea de drepturi reale si, nici
intr-un caz nu trebuiesc confundate cu servitutea, care la rindul ei este tot un drept real
dezmembramînt al dreptului de proprietate.
Caracterele juridice ale dreptului de uzufruct sunt:
 este un drept asupra bunului sau bunurilor aflate în proprietatea altuia;
 40

 este un drept real, fiind opozabil tuturor;

 este un drept temporar: daca titularul sau este o persoana fizica, el poate fi cel
mult viager, iar atunci cind este o persoana juridica, durata lui in timp nu poate
depasi 30 de ani (art. 387 CCRM);
 dreptul de uzufruct este intransmisibil, in sensul ca el nu poate trece de la
uzufructuar la o alta persoana prin acte juridice sau prin succesiune (art. 398 al.
(1) al Codului civil)
Dreptul de uzufruct prezinta, in acelasi timp, atit avantaje, cit si dezavantaje
economice. Dintre avantaje se pot mentiona urmatoarele:

 este un mijloc comod pentru proprietar, ca prin intermediul altuia, sa conserve si

exercite posesia si folosinta asupra bunului;
 uzufructul cu titlu oneros este un mijloc de obtinere a unor venituri pentru
proprietar;
 datorita caracterului temporar al uzufructului, proprietarul este sigur ca intr-un
anumit moment, dreptul sau de proprietate se va completa cu atributele de
posesie si folosinta, devenind din nou deplin.
Referindu-ma la dezavantaje, cred ca cel mai mare ar fi faptul ca uzufructuarul,
avind un drept temporar, adeseori, urmareste sa obtina pentru el toate atuurile din
bunul respectiv, care pot avea ca efect degradarea bunului si prin consecinta
proprietarul se poate dezinteresa de acest bun. Aceasta ar putea duce la degradarea sau
disparitia bunului si, pe cale de consecinta, la o pierdere economica pentru proprietar si
chiar pentru societate.
Dreptul de uz si abitatie reglementate in art. 424-427 CCRM, sunt niste varietati ale
dreptului de uzufruct, care se particularizeaza prin faptul ca titularul are recunoscute
atributele de posesie si folosinta asupra bunului altuia, dar numai in limitele satisfacerii
nevoilor lui si ale membrilor familiei sale. Dreptul de uz poate avea ca obiect orice
bun, mobil sau imobil, care se afla in circuitul civil. Atunci cînd dreptul de uz are ca
obiect o casa de locuit sau o locuinta, dreptul care ia nastere este dreptul de abitatie.
Dreptul de uz si de abitatie nu poate fi cedat, iar bunul care face obiectul acestor
drepturi nu poate fi închiriat sau arendat.
Conform dispozitiilor legale in vigoare, servitutea este sarcina care greveaza un
imobil (terenul aservit) pentru uzul si utilitatea imobilului unui alt proprietar (terenul
dominant). Dreptul de servitute are urmatoarele caractere:
 servitutea este un drept imobiliar, deoarece se constituie numai in folosul si
sarcina unor bunuri imobile prin natura lor;
 servitutea este un drept perpetuu, fiindca se mentine atita timp cit exista cele
doua imobile si situatia care a determinat constituirea ei;
 41

 servitutea este indivizibila, adica profita intregului fond dominant

si greveaza in intregime fondul aservit. Schimbarea proprietarului
terenului aservit sau al terenului dominant, precum si impatirea
terenurilor, fiu afecteaza dreptul de servitute.
Servitutile pot fi stabilite in trei moduri: prin titlu, prin destinatia
stabilita de proprietar si prin uzucapiune. Actul juridic, prin care se
instituie servitutea, se
incheie in forma autentica si este opozabila tertilor doar dupa inscriere
in registrul bunurilor imobile.
Superficia este dreptul real imobiliar, de a folosi terenul altuia, in vederea
edificarii si exploatarii unei constructii, deasupra si sub acest teren, sau a exploatarii
unei constructii deja existente. Asa cum rezulta din aceasta definitie, in cazul
dreptului de superficie se suprapun doua drepturi de proprietate:
dreptul de proprietate al superficiarului asupra constructiei si dreptul de
proprietate asupra terenului, al carui titular este o alta persoana.
Caracterele dreptului de superficie:
 este un drept real imobiliar, avind ca obiect întotdeauna un bun
imobil;
 este un drept perpetuu, in sensul ca exista atita timp cit dureaza
constructia ce se afla in proprietatea altei persoane, decit
proprietarul terenului, el nu se stinge prin neexecutare;
 este un drept imprescriptibil extinctiv, deoarece actiunea in
revendicare a acestui drept poate fi introdusa oricind, pina la
stingerea insusi a dreptului de superficie.
Superficia se constituie pe un termen de 99 ani, daca nu a fost stabilit
de catre parti un alt termen (art.444 Codul civil). Dreptul de superficie
se naste in temeiul unui act juridic sau a legii si este opozabil tertilor din
momentul inscrierii in registrul bunurilor imobile.
Conform art.4 din Legea cadastrului bunurilor imobile alte drepturi
patrimoniale care se supun inregistrarii in cadastru sunt:
 dreptul de gestiune economica;
 dreptul de administrare economica;
 dreptul de folosinta;
 ipoteca;
 servitutile;
 dreptul de administrare fiduciara.
 42

Dreptul de gestiune este dreptul de administrare a unor bunuri sau a unui patrimoniu
al unei persoane de catre reprezentantul acestui, sau altfel spus indeplinirea de catre o
persoana (girant) a unor acte juridice sau actiuni materiale in interesul unei terte
persoane. Dreptul de gestiune il intilnim atit la persoane fizice si juridice cit si la
autoritatile publice. Dreptul de gestiune al autoritatilor publice este dreptul de
exercitare a dreptului de proprietate a autoritatilor publice asupra patrimoniului public.
Acest drept se realizeaza prin intermediul a celor trei elemente ale dreptului de
proprietate: posesia, folosinta si dispozitia (administrarea). in multe cazuri
administrarea si dispozitia sunt considerate identice, dar ele se deosebesc totusi, in
dependenta de gradul de realizare a dreptului de proprietate, adica dreptul de dispozitie
este mai larg decit dreptul de administrare. Astfel, dreptul de dispozitie consta in
determinarea destinului bunurilor si este realizat de catre proprietar. Administrarea se
realizeaza doar in limitele acordate de proprietar altor persoane. Dreptul de
administrare este specific pentru organele de stat, organele administratiei publice si
toate categoriile de persoane juridice. Dreptul de administrare poate fi realizat, doar
avind bunurile in posesie.
In conformitate cu prevederile legislatiei in vigoare gestioneaza cu dreptul de
proprietate publica statul si unitatile administrativ-teritoriale (raion, municipiu, oras).
Gestionarea domeniului public de interes national se face de catre organele prevazute
de lege(ministere, departamente etc) iar gestionarea domeniului public de interes local
se face de catre primarii si consilii locale.
Reiesind din cele expuse anterior, putem deduce ca desi prin lege sunt acordate
foarte multe posibilitati autoritatilor locale de orice nivel, este necesar ca aceste
posibilitati sa fie diferentiate, in dependenta de domeniile in care sunt plasate bunurile
cu care se gestioneaza.

Dreptul de administrare fiduciara — este dreptul unei persoane (fondator al

administrarii, fiduciarii) de a preda in administrare fiduciara celelalte parti
(administratorul fiduciar) un bun sau o universalitate de bunuri, iar aceasta din urma se
obliga sa administreze patrimoniul in interesul fondatorului administrarii.
Fiduciarul se obliga sa administreze patrimoniul in interesul fondatorului administrarii.
In cazurile cind administrarea fiduciara a patrimoniului se constituie pe motive
prevazute de lege, drepturile fondatorului apartin autoritatii tutelare sau unei alte
persoane mentionate de lege. Poate fi dat in administrare fiduciara orice bun, inclusiv o
universalitate de bunuri, atit existente la momentul incheierii contractului, cit si cele
dobindite in viitor, inclusiv bunurile dobindite de administratorul fiduciar in exercitarea
contractului. Patrimoniul dat in administrare fiduciara include si bunurile care, in
 43

calitate de echivalent sau in urma unor acte juridice, iau locul bunurilor originale (art.
1055, alin. (2) al Codului civil).
Dreptul de folosinta care se inregistreaza in cadastru include: dreptul de folosinta
nelimitat, dreptul de arenda pe un termen mai mare de trei ani, dreptul viager de
posesiune dobindit prin mostenire , dreptul viager de folosinta asupra unei case
(incaperi), dreptul de folosinta cu titlu gratuit asupra unei incaperi (locative sau
nelocative).
Ipoteca — este un drept real accesoriu acordat de debitor creditorului asupra unor
bunuri pentru garantarea executarii unor obligatii determinate. Ipoteca face parte din
categoria gajului înregistrat si in acest caz obiectul gajului ramine in posesiunea
debitorului gaj ist sau a uni terţ care acţionează în numele debitorului gajist.
La categoria contractelor de gaj înregistrat se raportă:
 ipoteca - în care drept obiect al contractului este bunul imobil (pămîntul,
clădirile, construcţiile);
 ipoteca de întreprinzător — contractul în care obiect al gajului serveşte
patrimoniul întreprinderii, inclusiv fondurile fixe şi circulante, alte bunuri
şi drepturi patrimoniale reflectate în bilanţul întreprinderii;
 contractul de gaj al mărfurilor care se află în circulaţie sau în proces de
prelucrare;
 contractul de gaj al bunurilor imobile şi mobile şi al drepturilor
patrimoniale asupra acestora, pe care debitorul gajist le va dobîndi în
viitor.
Contractul de ipotecă a bunului nu limitează pe deplin posibilitatea de a
înstrăina bunul sau de a-1 ipoteca în mod repetat. Aceste acte se pot efectua cu
acceptarea prealabilă a creditorului gajist. Contractul de ipotecă se încheie în
formă autentică, nerespectarea formei atrage nulitatea contractului. Ipoteca se
înregistrează conform legislaţiei privind cadastrul bunurilor imobile la organul
cadastral teritorial în a cărui rază teritorială este amplasat bunul imobil ipotecat.
Contractul de gaj se prezintă, pentru înregistrarea ipotecii, în termen de 3 luni
de la data încheierii lui. Nerespectarea termenului atrage nulitatea contractului
de gaj.
 44

Dreptul familiei - BSD

 Obiectul dreptului familiei.
 încheierea şi desfacerea (încetarea) căsătoriei.
 Regimul patrimonial al bunurilor soţilor.

1. Obiectul dreptului familiei.

Dreptul familiei, ca orişice altă ramură de drept, reprezintă unitatea mai multor
instituţii juridice strâns legate între ele prin obiectul lor şi prin anumite principii
şi metode comune: instituţia căsătoriei, rudeniei, filiaţiei, adopţiei etc.
Ţinînd seama de cele expuse mai sus, putem defini dreptul familiei cu fiind
totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile personale
nepatrimoniale şi patrimoniale ce rezultă din căsătorie, rudenie, înfiere, precum
şi alte relaţii sociaTesimilare celor familiale ce se stabilesc între subiectele de
drept familial aflate p poziţii de egalitate.
Considerăm că definiţia dată cuprinde toate elementele caracteristice dreptului
familiei şi anume:
dreptul familiei este o ramură a sistemului de drept din ţara noastră, adică o
totalitate de norme juridice. Normele juridice aplicate în dreptul familiei în
majoritatea lor sunt imperative şi mai puţin dispozitive. Ele sunt cuprinse în
izvoarele dreptului familial (Constituţie, Codul familiei şi alte acte normative),
acestea formând conţinutul dreptului familiei;
al doilea element al definiţiei dreptului familiei îl constituie obiectul
reglementarii. După cum reiese din definiţie dreptul familiei reglementează
relaţiile familiale, adică relaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale ce
rezultă din căsătorie, rudenie, înfiere, cât şi raporturile asimilate de lege, sub
anumite aspecte, cu raporturile de familie;
cel de-al treilea element se referă la subiectele relaţiilor de familie. Subiectele
dreptului familiei necesită o calitate specială- cea de soţ, părinte, copil, rudă.
Aşa dar, acestea pot fi: soţi sau foşti soţi, părinţi şi copii r fraţi şi surori, nepoţi
şi bunei, copil şi educator, tutore, curator, autoritate tutelară etc.
şi în sfârşit, al patrulea element al definiţiei se referă la poziţia juridică a
subiectelor dreptului familial de egalitate juridică, prin care se înţelege că una
din părţi nu se subordonează celeilalte, adică în raportul juridic de drept
familial părţile se află pe poziţie de egalitate juridică.
Termenul "dreptul familiei" poate fi întâlnit şi în alte sensuri: "dreptul familiei"
- ca ştiinţă; "dreptul
familiei" - ca obiect de studiu.
 45

Art. 49 Constituţia RM stipulează că statul facilitează prin măsuri economice şi

prin alte măsuri formarea familiei şi îndeplenirea obligaţiilor ceîi revin. De aici
rezultă că sarcinile dreptului familiei sunt:
 întărirea continuie a familiei şi dezvoltarea ei
 protecţia familiei şi a copilului
 ocrotirea drepturilor familiale
 educarea copiilor în scopul creîrii simţului de răspundere faţă de familia
şi societatea
Caracteristic pentru un principiu fundamental de drept familial este faptul că el
guvernează toate
regulile de drept familial.
Astfel principiile dreptului familiei sunt următoarelel:
1.Principiul ocrotirii familiei din partea statului
Statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai
decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, Iui şi familiei Iui, cuprinzând
hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale
necesare. Cetăţenii au dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate ,
văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de
subzistenţă în urma unor împrejurări independente de voinţa lor (art.47 din
Constituţie).
2.Principial Monogamici
Conform acestui principiu, cetatenii RM pot sa fie concomitent numai intr-o
singura casatorie, care este inregistrata in modul si ordinea stabilita de
lege.Art.15 alin.1 lit. A C.F. prevede expres ca, nu se admite casatoria intre
persoane dintre care cel putin una este deja casatorita.
3.Principiul liberului consimtamint la casatorie
Art.48 Constitutia RM ,,Familia se intemeiaza pe casatoria liber consimtita
intre barbat si femeie” care este sustinuta de prevederile art 11 CF: ..pentru
incheirea casatoriei este necesar consimtamintul recipric, neviciat exprimat
personal si neconditionat al barbatului si femeii care se casatoresc...” Viitorii
soti trebuie nu numai sa cunoasca, sa doreasca in mod liber si sa evalueze
principalele responsabilitati matrimoniale, ci tot odata sa fie capabil sa si le
asume.
4.Principiul egalitatii in relatiile familiale
In timpul casatoriei sotul si sotia au drepturi si responsabilitati egale in cadrul
familiei. Acest statut de egalitate se extinde asupra oricarei schimbari produse
in relatia celor doi, ea continua sa fie valabila in cazul unor aranjamente privind
separarea legala sau desfacerea casatorie, tutela copilului, dreptul la vizite,
 46

pierderea sau recuperarea autoritatiik parintesti si este recunoscut atit de dreptul

international si de cel national, cit si de dreptul canonic.
5.Principiul prioritatiei educatiei copilului in familie
Familia este cea mai importanta celula a influentei sociale asupra formarii
personalitatii copilului: anume aici crescind, copilul isi formeaza pentru prima
data deprinderile elementare de munca; insuseste valorile si normele de
comportare recunoscute de toti;
Invata limba si normele de gindire care ii dau posibilitatea de a se familiariza
cu valorile general- umane ale culturii; anume aici el incepe sa-si formeze o
anumita intelegere a vietii ca fenomen obstesc; in familie incepe procesul de
socializare a omului
Unul dintre principalele efecte ale casartoriei este si acela privid dreptul
si obligatia parintilor de a se ingriji in cel mai inalt grad de educatia copiilor
lor.
Autoritatile tutelare depisteaza copii ramasi fara ocrotirea parinteasca, tin
evidenta acestora si, in fiecare caz aparte, in depemndetnta de circumstantele
concrete in urma carora copii au ramas fara ocrotire parinteasca, aleg forma de
plasament al copiilor inh scopul protectiilor, asigurind controlul sistematic
asupra conditiilor de intretinere, educatie si instruire a acestora (art.112
alin.2C.F.).
Codul familiei stabileste si o ierarhie a optiunilor in vederea plasamentului
copiilor ramasi fara ocrotirea parinteasca. Astfel, copii ramasi fara ocrotirea
parinteasca pot fi palsati pentru ingrijire si educatie:
1. adoptatorului sau sotilor adoptatori
2. sub tutela(curatela)
3. in casele de tip familial
4. in institutiile de stat pentru copiii orfani si cei ramsi fara ocrotire
parinteasca, de orice tip(educative, de instruire, curative, de
asistenta sociala), daca nu exista alte posibilitati(art.15 alin.1 C.F.).
6.Principiul de sprijin moral reciproc si fidelitate conjugala
Sotii isi datoreaza reciproc sprijin moral si fidelitate conjungala, dispune
art.18 alin.2 C.F. Aceasta obligatie reciproca a sotilor este mai mult de natura
morala decit juridica. Fara atmosfera de grija reciproca, fara o cauza familiala
comuna, iubirea sotilor nu poate sa se pastreze intre ei si sa creeze intre toti
ceilalti membri ai familiei atmosfera de deschidere unul fata de altul. De
sanatatea spiritual – morala a sotilor, sustinuta de sentimentul de dragoste,
stima, prietenie depinde de mare masura atit sanatatea copiilor, cit si relatiile
reciproce si starea psihic aa sotilor. Cercetarile speciale au demonstrat ca
 47

stresurile si supraincordarile psiho – sociologice constituie una din cele mai

acute probleme, generate de contemporaneitate, si ele depind in multe privinte
de climatul psihologic – moral in famile.
7.Principiul grijii pentru intretinerea, educatia si apararea drepturilor si
intereselor membrilor minori si ale celor inapti de munca ai familiei
In spiritul Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului, parintii sunt cei
care au obligatia de a crea un mediu favorabil pentru asigurarea, in intreaga
masura a posibilului, a supravetuirii si dezvoltarii fizice, psihice, spirituale,
morale, psihologice si sociale ale copilului, intr-o maniera demna si care sa-l
pregateasca pentru viata intr-o societate libera. Preambul Conventiei reia
prevederile
prevăzut in art. 47 C.F. în conformitate cu alin. 1 al acestui articol, provenienţa
copilului de la mamă (maternitatea) se stabileşte în baza documentelor care
confirmă naşterea copilului de la mamă într-o instituţie medicală, iar alin. 2
prevede că, în cazul când copilul nu este născut într-o instituţie medicală,
maternitatea se stabileşte pe baza documentelor medicale, a depoziţiilor
martorilor sau pe baza altor probe.
După cum rezultă din dispoziţiile legale de mai sus, provenienţa copilului de la
mamă (filiaţia faţă de mamă) se numeşte maternitate. Stabilirea provenienţei
copilului de la mamă cunoaşte aceiaşi reglementare juridică, fie că este din
căsătorie, fie că este din afara căsătoriei. Elementele provenienţei copilului de
la mamă sunt: faptul naşterii copilului şi identitatea acestuia cu cel despre a
cărui provenienţă este vorba. Pentru a stabili provenienţa copilului, ambele
aceste elemente trebuiesc dovedite.
Copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în timp de 300 de zile din momentul
desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei
copilului are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit
contrariul.
Provenienţa copilului de la tată (filiaţia faţă de tată) se numeşte paternitate.
Stabilirea paternităţii copilului faţă de tată din căsătorie diferă de cea faţă de
tatăl din afara căsătoriei. Astfel, în conformitate cu art 47, OF.:
Prezumţia de paternitate a soţului (fostului soţ) poate fi înlăturată printr-o
declaraţie a soţilor (foştilor soţi) depusă personal. în cazul în care soţii (unul din
ei) nu se pot prezenta personal, declaraţia se autentifică notarial şi se expediază
la organul de stare civilă.
Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poale fi recunoscută de către
tatăl său printr-o declaraţie comună a acestuia şi mamei copilului, depusă la
organul de stare civilă.
 48

In cazurile când mama este decedată, declarată decedată, incapabilă sau

dispărută ori când nu i se cunoaşte locul aflării, precum şi în cazul decăderii ei
din drepturile părinteşti, paternitatea se stabileşte în baza declaraţiei tatălui şi a
acordului scris al autorităţii tutelare sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti
dacă lipseşte un astfel de acord.
Declaraţia comună a mamei şi tatălui copilului privind paternitatea poate fi
depusă la oficiul de stare civilă şi până la naşterea copilului.
în situaţia în care copilul este născut din părinţi necăsătoriţi între ei şi .lipseşte
declaraţia comună a părinţilor sau a tatălui copilului, paternitatea se stabileşte
de către instanţa judecătorească în baza declaraţiei unuia dintre părinţi, a
tutorelui (curatorului) copilului sau a copilului însuşi la atingerea majoratului.
Prezumţia de paternitate nu are un caracter absolut. Acţiunea care are ca obiect
răsturnarea acestei prezumţii se numeşte contestarea paternităţii (maternităţii).
Se înţelege că, în marea majoritate a cazurilor, provenienţa de paternitate
corespunde cu realitatea. Dar se pot întâmpla cazuri în care să nu existe această
concordanţă . în asemenea împrejurări, dacă prezumţia de paternitate ar
continua să se aplice, s-ar transforma în ficţiune şi n-ar mai corespunde
scopului pe care este destinată să-1 realizeze. De aceea, legislaţia familială
prevede posibilitatea contestării paternităţii.
In acest sens, art. 49 C.F. dispune: Paternitatea (maternitatea) poate fi contestată
numai pe cale judecătorească de către persoanele înscrise drept tată sau mamă,
sau de către persoanele care sunt mama sau tatăl firesc al copilului, de către
copil la atingerea majoratului, de către tutorele (curatorul) copilului sau tutorele
părintelui declarat incapabil.
Cererea privind contestarea paternităţii (maternităţii) poate fi depusă timp de un
an din momentul când una din persoanele enumerate la alin. (1) a aflat sau
trebuia să fi aflat despre înscrierea privind paternitatea (maternitatea) sau din
momentul atingerii majoratului, în cazul unui minor.
Nu au dreptul să conteste paternitatea:
soţul care şi-a dat acordul scris la fecundarea artificială sau implantarea
embrionului soţiei;
persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului în baza declaraţiei comune a
acesteia şi a mamei copilului sau în baza declaraţiei proprii, dacă în momentul
depunerii acesteia, ştia că nu este tatăl firesc al copilului.
Legea indică situaţiile în care soţul nu are dreptul să conteste paternitatea, tară a
spune nimic în privinţa cazurilor în care se poate introduce acţiunea.
împrejurările din care poate să rezulte imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl
copilului sunt diferite. Acestea pot fi, de exemplu:
 49

Declaraţiei Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Copilului, conform căreia:

"din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de
protecţie şi îngrijiri speciale, în principal de protecţie juridică adecvată, înainte
şi după naştere". Primii responsabili pentru creşterea şi dezvoltarea copilului
sunt părinţii. Conceptul de "dezvoltare" nu se referă doar la pregătirea copilului
pentru maturitate, ci înseamnă asigurarea de condiţii optime în prezent pentru
deplina exercitare a drepturilor sale.

2. Încheierea şi desfacerea (încetarea) căsătoriei.

Termenul "căsătorie " provine din termenii latini "casa " (bordei, colibă,
casă ţărănească), "torus " (pat conjugal), şi exprimă unirea totală dintre bărbat
şi femeie.
Atât în accepţiunea doctrinei juridice, cât şi a Codului familiei termenul de
căsătorie este utilizat în două înţelesuri:
 în sens de act juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească.
Pentru încheierea căsătoriei este necesar acordul de voinţă a viitorilor
soţi.
 în sens de situaţie juridică, adică de statut legal al soţilor referitor la
raporturile personale şi patrimoniale dintre ei.
In scopul întemeierii unei familii trainice şi sănătoase, atât din punct de
vedere fizic, cât şi moral, care să-şi poată îndeplini funcţiile ce-i revin în cadrul
societăţii, încheierea căsătoriei este supusă anumitor cerinţe legale. Astfel,
pentru ca încheierea unei căsătorii să fie valabilă, ea presupune îndeplinirea
unor condiţii de fond şi de formă.
Condiţiile de fond ale căsătoriei
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele condiţii care trebuie să
existe pentru a se putea încheia căsătoria. Lipsa lor determină imposibilitatea
încheierii căsătoriei, de aceea ele se înfăţişează sub formă pozitivă. Condiţiile
de fond sunt:
 Diferenţa de sex;
 Vârsta matrimonială;
 Consimţământul la căsătorie;
 Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi.

Diferenţa de sex
După modul de reglementare a relaţiilor familiale (art.5; 14; 16; 34; 45-50
etc. din C.F.) rezultă că o căsătorie se poate încheia numai între persoane de sex
diferit. De fapt, această condiţie este menţionată expres în art. 48, alin. 2 din
 50

Constituţia Republicii Moldova care prevede: "Familia se întemeiază pe

căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie...", precum şi în art. 11, alin. 1
din C.F. al Republicii Moldova : "Pentru încheierea căsătoriei este necesar
consimţământul reciproc, neviciat, exprimat personal şi necondiţionat al
bărbatului şi femeii care se căsătoresc...". Mai mult chiar, art. 15, alin. 1, lit. h
stabileşte: "Nu se admite încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi se!"'.
Legislaţia unor state permite înregistrarea căsătoriei între persoanele de
acelaşi sex. De exemplu în Olanda, din anul 1991, în unele municipii se permite
homosexualilor să-şi înregistreze căsătoria, în Danemarca, din anul 1989, se
permite înregistrarea căsătoriei între persoanele de acelaşi sex, cu condiţia ca
ele să fie cetăţeni ai acestei ţări şi să locuiască în ea. O astfel de căsătorie nu
este recunoscută peste hotarele acestui stat, iar persoanele aflate într-o
asemenea căsătorie nu au dreptul să înfieze copii şi nici să fie tutori sau
curatori.
Sexul fiecăruia dintre viitorii soţi se stabileşte cu , ajutorul certificatului de
naştere, care are o rubrică specială în acest sens.
Vârsta matrimonială
In conformitate cu art. 14, alin. 1 din C.F-.: "Vârsta matrimonială minimă este
de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei"
Consimţământul la căsătorie
Consimţământul liber la căsătorie este o condiţie esenţială pentru încheierea
căsătoriei. Această condiţie este menţionată expres în art. 48, alin. 2 din
Constituţie: "Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi
femeie... ", la fel şi în art. 11, alin 1 din C.F.: "Pentru încheierea căsătoriei este
necesar consimţământul reciproc, neviciat, exprimat personal şi necondiţionat al
bărbatului şi femeii care se căsătoresc... "
Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii
Pentru a încheia căsătoria, viitorii soţi sunt obligaţi să declare că şi-au comunicat
reciproc starea
sănătăţii lor.
Formalităţi premărgătoare căsătoriei. Reglementarea formalităţilor
premărgătoare căsătoriei urmăreşte mai multe scopuri:
 de a asigura consimţământul liber al celor ce vor să se căsătorească, aceştia
trebuind să-şi exprime voinţa de a se căsători în faţa autorităţii de stat
competente;
 de a informa reprezentantul organului de stare civilă, asupra statutului civil al
viitorilor soţi, care pe baza acestor informaţii va verifica dacă sunt îndeplinite
condiţiile de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie;
 51

 de a aduce la cunoştinţa terţilor încheierea căsătoriei proiectate şi de a pune în

mişcare, dacă este cazul, opoziţiile la căsătorie.
Opoziţia poate fi făcută şi de către reprezentantul organului de stare civilă când
constată personal că există cauze care duc la oprirea căsătoriei, în acest caz, opoziţia
se face prin întocmirea unui proces-verbal în care se consemnează cauzele care opresc
încheierea căsătoriei.
Opoziţia se poate face fn perioada de timp cuprinsă între data depunerii declaraţiei
de căsătorie şi momentul încheierii căsătoriei. Primind opoziţia, şeful oficiului de stare
civilă procedează în felul următor:
 dacă aceasta este întemeiată, va refuza încheierea căsătoriei, comunicând
această decizie în scris persoanelor ce au depus declaraţia de înregistrare a
căsătoriei;
 dacă opoziţia necesită timp pentru verificare, mai mult decât a rămas până la
data la care urmează a se încheia căsătoria, va amâna data acestei încheieri,
când, în funcţie de rezultatul verificării, va hotărî în mod corespunzător, iar
persoanele care se căsătoresc, sunt înştiinţate că înregistrarea căsătoriei se amână
şi li se face cunoştinţă cu opoziţia primită;
 dacă opoziţia e considerată neîntemeiată, nu va ţine seama de ea şi va instruma
încheierea căsătoriei.
Impedimentele se invocă împotriva viitorilor soţi pe calea opoziţiei la căsătorie sau
din oficiu de către reprezentantul organului de stare civilă. Legea noastră cunoaşte
diferite impedimente la căsătorie, specificate în art. 15 din C.F.. în conformitate cu
acest articol, nu se admite încheierea căsătoriei între:
 persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită;
 rude în linie dreaptă până la al IV-lea grad inclusiv, fraţi şi surori, inclusiv cei
care au un părinte comun;
 adoptator şi adoptat;
 adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă, până la al II-lea grad inclusiv;
 curator şi persoană minoră aflată sub curatela acestuia, în perioada curatelei;
 persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu;
 persoane condamnate la privaţiune de libertate în perioada când ambele îşi
ispăşesc pedeapsa;
 persoane de acelaşi sex.
In conformitate cu art. 9 C.F., încheierea căsătoriei are loc la organele de stare
civilă în a căror rază teritorială se află domiciliul unuia dintre viitorii soţi sau al
părinţilor unuia dintre ei. Alegerea aparţine viitorilor soţi. în mod obişnuit, domiciliul
se confirmă cu buletinul de identitate.
 52

Desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilă

In situaţia în care desfacerea căsătoriei este de competenţa oficiului de stare civilă,
înregistrarea divorţului are loc la oficiul stare civilă în a cărui rază teritorială îşi au
domiciliul ambii sau numai unul dintre soţi. ori la oficiul stare civili în care a fost
înregistrată căsătoria.
Sotii, care nu au copii minori comuni sau înfiaţi de ambii, în cazurile cînd între ei nu
există litigii referitoare la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă, depun la
oficiul stare civilă o declaraţie comună de divorţ. Primind declaraţia de divorţ,
funcţionarul oficiului stare civilă este obligat să prevină şotii că absenţa nemotivată a
unuia dintre ei la înregistrarea divorţului nu împiedică desfacerea căsătoriei. In
declaraţia de divorţ se înscriu următoarele date:
 numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, domiciliul
fiecăruia dintre soţi;
 numele de familie de până la căsătorie al fiecăruia dintre soţi;
 numele de familie Ia care se pretinde după desfacerea căsătoriei
 pentru soţul care şi-a schimbat numele de familie la încheierea acestei
căsătorii;
 datele privind căsătoria, cu referire la actul de căsătorie respectiv;
 datele de identificare ale actelor de identitate ale soţilor;
 data depunerii declaraţiei.
Dacă unul dintre soţi se află în imposibilitatea de a se prezenta personal la
oficiul stare civilă pentru a depune declaraţia de divorţ, dorinţa acestuia poate fi
expusă într-o declaraţie separată, în acest caz, semnătura lui va fi autentificată
de notar sau de şeful oficiului stare civilă de la Jocul aflării soţului în cauză.
Divorţul se înregistrează în prezenţa ambilor sau a unuia dintre soţi, la
expirarea termenului de o lună de la data depunerii declaraţiei.
în cazurile în care unul dintre soţi a fost declarat incapabil, dispărut sau a fost
condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani, declaraţia
de divorţ se depune de către soţul care solicită desfacerea căsătoriei.
Situaţiile în care desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească sunt
prevăzute în art. 37, C.F. în conformitate cu aceste prevederi, dacă soţii au
copii minori comuni, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 36 alin. (2), sau în
lipsa acordului la divorţ al unuia dintre soţi, desfacerea căsătoriei are loc pe
cale judecătorească.
Desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească şi în cazurile când există
acordul la divorţ al ambilor soţi, însă unul dintre ei refuză să se prezinte la
oficiul de stare civilă pentru soluţionarea problemei. Potrivit competenţei în
 53

materie, toate procesele privind raporturile juridice de familie în primă instanţă

se judecă de către judecătoriile de sector şi municipale (art.26, alin. 1, C.P..C),
iar acţiunea se intentează la instanţa domiciliului pârâtului (art. 118, C.P..C).
La cerere se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de căsătorie şi de
pe certificatul de naştere al copiilor minori. Prin cererea de divorţ , soţul
respectiv mai poate solicita să i se încredinţeze copiii minori şi să se fixeze
contribuţia celuilalt soţ pentru întreţinerea acestuia. Cererea de divorţ se
depune la instanţă în scris.

3. Obligaţiile personale reciproce dintre soţi

Obligaţia de sprijin moral
Căsătoria, fiind o uniune liber consimţită între bărbat şi femeie, implică
relaţii de prietenie şi afecţiune între soţi. Potrivit alin. 2, art. 18 C.F. soţii îşi
datorează reciproc sprijin moral. Această obligaţie se bazează pe comunitatea şi
înţelegerea ce trebuie să caracterizeze viaţa conjugală. Sprijinul moral se poate
manifesta sub diferite forme şi se afirmă în deosebi în împrejurările mai dificile
cu care se pot confrunta soţii în timpul căsătoriei. Obiectul obligaţiei îl
constituie sprijinul moral reciproc şi poate consta în ajutorul dat de un soţ
celuilalt pentru depăşirea unei situaţii critice, pentru îndeplinirea proiectelor
profesionale ori sociale, în îngrijiri cu caracter personal pe care un soţ trebuie să
le dea celuilalt în cazul în care vârsta, starea sănătăţii sau infirmitatea acestuia o
cere sau, în sfârşit, pentru ca soţul sau soţia să se poată afirma în diferite
planuri, să existe o permanentă stimulare din partea fiecăruia dintre soţi către
celălalt soţ. Neîndeplinirea obligaţiei de sprijin moral este susceptibilă, în
principiu, să justifice desfacerea căsătoriei prin divorţ.
Obligaţia de fidelitate
Obligaţia de fidelitate a fiecăruia dintre soţi faţă de celălalt se impune ca un
caracter al căsătoriei, fiind reglementată în mod expres în alin. 2, art. 18 C.F..
Din punctul de vedere al îndatoririlor soţiei, obligaţia de fidelitate stă la baza
prezumţiei de paternitate consacrată de art. 47 CJ.. prezumţie în temeiul căreia
copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în timp de 300 de zile din momentul
desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei
copilului, are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit
contrariul. Avînd în vedere principiul egalităţii dintre sexe, din moment ce
această obligaţie există pentru femeie, ea există şi pentru bărbat.
Obligaţia de a locui împreună
 54

In conformitate cu art. 16, alin. 3 C.F., soţii îşi determină domiciliul te mod
liber si independent. De regulă, soţii trebuie să aibă acelaşi domiciliu,in caz
contrar insemnând sa nesocoteasca scopul instituţiei căsătoriei, domiciliul
comun constituind o condiţie necesară pentru o viaţă de familie normală şi
trainică. Pentru motive justificate, soţii pot avea temporar locuinţe separate: în
caz de exercitare de către, unul din soţi a unei profesiuni în altă localitate,
pentru studii sau frecventarea unor cursuri, pentru îngrijirea sănătăţii sau în
oricare alte situaţii asemănătoare ce nu pot fi considerate ca un refuz de a
conveţui într-un domiciliu comun şi deci, ca o nesocotire a scopului căsătoriei.
In situaţia în care soţii nu cad de acord în ce priveşte domiciliile separate şi
nici nu există motive temeinice în acest sens, neînţelegerea dintre soţi poate
constitui un element în cadrul motivelor de divorţ, deoarece se consideră că
refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui cu celălalt soţ face cu
neputinţă continuarea căsătoriei. Există însă situaţia în care soţii nu cad de
acord în ce priveşte domiciliile separate, dar sunt motive temeinice pentru
aceasta. Astfel, cu toate că domiciliul conjugal este de natura căsătoriei, totuşi
s-a admis, prin excepţie, ci în cazul în care unul dintre soţi pune în pericol prin
acte de violenţi sănătatea sau chiar viaţa celuilalt soţ, el îşi încâlci obligaţiile ce
decurg din căsătorie şi poate fi evacuat, la cerere, ajungându-se astfel ca în fapt
soţii si aibă domicilii separate. Practica judecătorească a stabilit că un soţ poate
cere evacuarea celuilalt soţ din domiciliul comun pentru comportarea lui.
Soţul care pleacă din locuinţa comună, indiferent dacă a fost izgonit sau a
părăsit-o din proprie iniţiativă, însă în urma unor conflicte familiale, nu-şi
pierde dreptul de a reveni la domiciliul conjugal, deoarece, atâta timp cât
căsătoria nu este desfăcută ori nu s-au luat măsuri temporare cu privire la
reşedinţa soţilor în cadrul unei acţiuni de divorţ, nu ar fi indicat a se încuraja
despărţirea soţilor şi destrămarea familiei.
Indatoririle conjugale
Conţinutul îndatoririlor conjugale, deşi nu este în mod expres arătat de lege,
constă în datoria soţilor de a ayea_ lelaţiLJntime împreună. De aceea, refuzul
nejustificat al unuia dintre soţi de a-şi îndeplini îndatorirea conjugală, poate
constitui un motiv de divorţ pentru celălalt soţ. Obligaţia este distinctă de aceea
deTlocui împreună, deoarece ea există independent de faptul că soţii au locuinţă
comună sau locuiesc separat. Chiar dacă în mod obişnuit locuinţa comună este
cea care permite îndeplinirea îndatoririlor conjugale, soţii pot avea locuinţe
separate. Iară a fi afectate relaţiile de familie.
 55

Drepturile patrimoniale ale soţilor. Conform legislaţiei (art. 20 C. F.) bunurile

dobândite de către soţi în timpul căsătoriei aparţin ambilor cu drept de proprietate în
devălmăşie. Se consideră proprietate în devălmăşie bunurile procurate din
contul:
1. veniturilor obtinute de fiecare dintre soti din:
 activitatea de muncă;
 activitatea de întreprinzător;
 activitatea intelectuală.
2. premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un
caracter de compensare (ajutor material, despăgubire pentru
vătămarea sănătăţii etc)
3. altor mijloace comune.
Sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile care au fost dobândite din ziua
încheierii căsătoriei până în ziua încetării acesteia. Bunurile dobândite înainte de
încheierea căsătoriei şi cele dobândite după data încetării sau desfacerii acesteia
nu. sunt comune.
Proprietatea personală a soţilor
Pornind de la prevederea art. 20 C.R. care_stsbileşte că bunurile dobândite în
timpul căsătoriei sunt comune, se înţelege ci bunurile dobândite(toainu|l de
încheierea căsătoriei sunt proprii, deoarece acestea nu mai reprezintă rezultatul
efortului comun al ambilor soţi. Chiar dacă soţii au dobândit 7 împreună un bun
înainte de încheierea căsătoriei, acesta nu devine comun, soţii fiind
coproprietari asupra \ lui^eea ce înseamnă că el este bun propriu. Sunt bunuri
proprii şi cele dobândite după încetarea sau desfacerea căsătoriei, foştii soţi
fiind coproprietari asupra lor, deşi art. 22 C.F. nu le menţionează. Astfel
conform alin. 1, art. 22: imposibilitatea fizica de a procrea; imposibilitatea de
coabitare datorita unei dententii privative de libertate; unei disparitii; unei misiuni in
strainatate; unei interventii chirugicale, boli, accident.

Raspunderea pentru neindeplinirea indatoririlor parintesti

Pentru neindeplinirea indatoririlor parintesti Codul framiliei prevede urmatoarele
sanctiuni: decaderea din drepturi parintesti si luarea copilului fara decadere din drpturi
parintesti.
Sanctiunea decaderi din drepturi parintesti este cea mai severa sanctiune prevazuta
din Codul familiei. Ea se aplica in cazul in care parintii, prin felul de exercitare a
drepturilor parintesti sau prin purtarea lor abuziva, ori prin abateri grave de la
indeplinirea indatoririlor de parinte, pun in primejdie sanatatea sau dezvoltarea fizica a
copilului, precum si in cazurile in care parintii nu-i dau o educatie conforma cu morala.
 56

Deci, decaderea se poate lua impotriva parintilor numai pentru greseli de o anumite
gravitate in exercitarea drepturilor ori indeplinirea indatoririlor parintesti cu privire la
persoana copilului.

TEMA: Notiuni introductive despre dreptul muncii.

Dreptul muncii ocupa unul din locurile central printre ramurile dreptului
contemporan din RM. El reglementeaza relatiile sociale care apar in procesul
functionarii pietei muncii, organizarii si aplicarii muncii mai unite. Aceste
relatii si formeaza elementele principale ale obiectului dreptului muncii.
Relatiile sociale ce formeaza obiectul dreptului muncii sunt: relatiile de
munca, relatiile organizationale de conducere din sfera muncii, relatiile privind
angajarea in timpul in cimpul muncii, relatiile de pregatire profesionala si
ridicarea calificarii cadrelor nemijlocit la locul de munca, relatiile de
supraveghere a protectiei muncii si respectarea legislatiei, relatiile de
solutionare a litigiilor de munca.

Cetatenii – subiectul dreptului muncii.

Aparitia capacitatii de munca. Pregatirea mintala si fizica a salariatului. Art.
43 al Constitutiei RM. Durata saptaminii de munca. Interacerea muncii fortate
(art.44 al Constitutiei RM). Statutul juridic al salariatilor. Categoriile de
cetateni ca subiecte ale dreptului muncii (salariatii, patronii, proprietarii,
lucratorii, membrii ai sociatiilor pe actiuni etc.). Munca antreprenorilor ca
subiecte de drept a muncii in perioada economiei de piata. Obligatiile
patronului de a respecta legislatia muncii, contractile de munca. Raspunderea
pozitiva si raspunderea negativa a subiectelor dreptului muncii pentru
obligatiile asumate.

Intreprinderile, institutiile si organizatiile – subiecte ale

dreptului muncii.
Subiectul independent creat in baza legii stabilite pentru intrunirea
muncitorilor, producerea bunurilor, efectuarea unor lucrari si oferirea unor
servicii in scopul satisfacerii necesitatilor publice si obtinerii venitului. Acest
subiect independent se numeste intreprindere, organizatie sau institutie.
 57

Sindicatele – subiect al dreptului muncii.

Organele sindicale – organizatiile publice si independente care intrunesc
lucratorii cu interese commune conform genului de activitatea atit in sfera de
priductie cit si in cea sociala. Sarcina promordiala a sindicatelor. Metoda
optima de realizare a functiei de aparare a intereselor lucratorilor devine
organizarea parteneriatului juridic – o metoda civilizata de interactiune intre
patron, sindicate si structurile guvernamentale. Statutul juridic al sindicatelor
stability mai mult prin organe si nu prin organizatii. Organele respective,
comitetele sindicale ale intreprinderilor sunt recunoscute ca reprezentanti legali
ai drepturilor si intereselor salariatilor in acele relatii sociale, unde comitetul
syndical apare ca subiect al dreptului muncii, reprezentind interesele
colectivului, salariatilor si persoanelor cu functii de raspundere, membri ai
sindicatelor.

Notiunea si functiile contractului individual de munca.

Contractul individual de munca este o intelegere intre salariat si patron
(administratie) in baza careia salariatul, isi asuma obligatia de a-si exercita
functia de munca, subordonindu-se ordinii interioare a muncii, iar administratia
se obliga a asigura conditiile necesare de munca, prevazute de lege si a achita la
timp salariatului plata pentru munca depusa. Contractul individual de munca
este un temei pentru existent si dezvoltarea relatiilor de munca, schimbarea de
catre parti a conditiilor contractual. Locul de munca. Genul de munca. Timpul
inceperii activitatii de munca. Retribuirea muncii salariatului. Incheierea
contractului de munca in conditiile economiei de piata.

Continutul contractului individual de munca.

Totalitatea conditiilor, care determina drepturile si obligatiile rciproce ale
partilor, constituie continutul contractului de munca. Aici intra atit conditiile
stabilite de parti, cit si actele normative de munca. Conditiile necesare si
conditiile suplimentare.
Obligatorii – manifestarea vointei reciproce a partilor cu privire la angajarea
la lucru si la locul de munca, stabilirea functiei, determinarea momentului de
incepere a lucrului.
Suplimentare – nu trebuie sa contravina cu legislatia in vigoare – tratamentul
medical pe contul interprinderii, transportul platit, 2 – 3 salarii persoanelor ce
pleaca la pensii, premii, alte indemnizatii etc.
O conditie suplimentara este angajarea de proba art. 49 al CMRM.
 58

Ordinea de incheiere a contractului individual de munca.

Contractul individual de munca se considera incheiat atunci cind partile s – au
inteles in privinta tuturor conditiilor esentiale. Documentele necesare pentru
incheierea contractului individual de munca. Verificarea prealabila. Executarea
examenelor medicale. Carnetul de munca. Drepturile si obligatiile ambelor parti
ale contractului individual de munca.

Tipurile de contracte individuale de munca.

Clasificarea contractelor de munca – durata contractului, continutul specific al
contractului, forma contractului. Contracte incheiate pe un termen
nedeterminat, pe un termen determinat (pina la 5 ani), pe un termen de
efectuarea a unei lucrari determinate. Contractele incheiate cu lucrari temporare
pina la 2 luni, si cele incheiate pe timpul lucrarilor sezoniere. Contractele
incheiate pentru munca prestata la domiciliu. Contractul incheiat pentru munca
prin cumul.

Ordinea de transfer la o alta munca.

Orice schimbare a conditiilor contractului individual de munca se considera
modificat. Modificarile se refera la durata contractului, locul de munca,
specificul muncii, cuantumul retribuirii muncii, regimul de munca si de odihna,
specialitatea, profesia, caracterul inlesnirilor. Transferul se face numai cu
acordul salariatului. Ordinea de transfer fara acordul slariatului (cind are loc
necesitatea de productie si intrerupera muncii). Modificarea contractului
individual de munca din initiative altor personae, care nu fac parte le contract
(instanta judecatoreasca, comisia medicala si comisariatul militar).

Suspendarea contractului individual de munca.

Ordinea de suspendare a contractului individual de munca (prin acordul
partilor, la initiative uneia din parti, in circumstante ce nu depend de vointa
partilor contractului). Prin acordul partilor – acordarea concediilor fara plata,
urmarea a unui curs de performare profesionala (pina la 60 zile calendaristice),
somaj tehnic, ingrijirea copilului bolnav (de o virsta de pina la 7 ani), ingrijirea
copilului invalid pina la virsta de 16 ani, concediul fara plata pentru ingrijirea
unui membru bolnav al familiei cu durata de pina la un an, ocuparea unei
functii effective in autoritatile publice, in organelle sindicale, pe durata detasarii
si in alte cazuri. Suspendarea contractului individual de munca in circumstante
 59

ce nu depend de vointa partilor – concediile de maternitate, boala sau

traumatism, carantina, detasasrea, incorporarea in serviciul military, cerere a
organelor de contol, aflarea in greva, prezentarea la locul de munca in stare de
ebrietate si alte cazuri prevazute de lege.

Permutarea salariatului la un alt loc de munca

Trecerea salariatului la un alt loc de munca, la o alta subdiviziune structural din
aceeasi localitate, insarcinarea de a lucre la alt mechanism sau agregat in
limitele specialitatii, calificarii sau functiei, prvazute in contractual individual
de munca, se face fara consemtamintul salariatului. Aceasta se numeste un
transfer, dar permutarea, deoarece nu se schimba nimic din conditiile
contractului individual de munca. Concomitent administratia nu are dreptul de
a-l permute pe salariat la un lucru, care este contraindicate din motive de
sanatate.

Desfacerea contractului individual de munca din

initiativa salariatului
1.Modul de desfacere a contractului individual de munca la
manifestarea vointei salariatului.
Dreptul salariatului la demisie (art. 85 al CMRM). Obligatia angajatorului de
a accepta demisia la momentul depunerii cererii. Dreptul salariatului de a-si
retrage cererea. Dreptul salariatului in cazul cind angajatorul ii retine carnetul
de munca. Care sunt urmarile in cazul cind salariatul ramine sa activeze in
colectivul respective de munca dupa expirarea termenului de 14 zile
calendaristice din momentul depunerii cererii.

2.Conditiile de desfacere a contractului individual de munca

din initiative salariatului.
Salariatul nu este obligat sa-si motiveze initiative si nici nu trebuie aprobata
demisia lui de patron. Demisia este un act unilateral care produce efecte fara
aprobarea nimanui. Dupa expirarea termenului de doua saptamini, salariatul are
dreptul sa inceteze lucrul, iar administratia este obligate sa elibereze salariatului
carnetul de munca sis a-I faca calcul. Preintimpinarea despre concedierea
salariatului din dorinta proprie are o insemnatate juridical deosebita, deoareace
 60

pe parcursul acestei perioade nici una din partile contractului de munca nu are
dreptul sa-l desfacta de sine statator.

3.Incetarea contractului individual de munca in circumstatnte

ce nu depend de vointa partilor.
Astfel de incetare se face conform art.82 al CMRM, care prevede posibilitatea
desfacerii contractului de munca din initiative organelor concrete ce nu sunt
parte la el. In acest caz desfacerea contractului este bazat pe interesele de stat
sau obstesti. De aceste imputerniciri dispun Comisariatele militare, Curtea de
Conturi si Organele Juridice. Exista insa si circumstante ce nu depend de vointa
nimanui: decesul salariatului sau al angajatorului, expirarea termenului
contractului individual de munca pe durata daterminata, finalizarea lucrarii
prevazute de contractual individual de munca incheiat pentru perioada
indeplinirii unei anumite lucrari, incheierea sezonului in cazul contractului de
munca pentru indeplinirea lucrarilor sezoniere si alte temeiuri.

Incetarea contractului individual de munca din

initiative administratiei (patronului).
1.Temeiurile desfacerii contractului individual de munca din
initiative administratiei (patronului).
Administratia dispune de diverse variante pentru a desface contractual
individual de munca, insa ele trebuie sa fie bazate pe legislatie, si anume:
rezultatul nesatisfacator al perioadei de proba, reducerea numarului sau a
statelor de personal din unitate, cind salariatul nu face fata cerintelor, confirmat
prin comisia de atestare ; incalcarea sistematica a disciplinei muncii; absenta
nemotivata la locul de lucru de 4 ore consecutive in timpul zilei de munca;
prezentarea la lucru in stare de ebrietate; savirsirea la locul de munca a unui
furt; pentru pierderea increderii angajatorului fata de salariatul care a ocupat o
functie de raspundere materiala; pedagogii care au incalcat statutul institutiei
de invatamint, pentru fapte amorale, pentru aplicarea violentei fizice sau psihice
fata de discipoli; prezentarea de catre instant de judecata a persoanei care a
indeplinit anterior munca respective; refuzul salariatului de a continua munca in
 61

legatura schimbarea proprietarului unitatii;refuzul salariatului de a fi transferat

in alta localitate in legatura cu mutarea unitatii in aceasta localitate.

2.Procedura de concediere din initiative administratiei

(patronului).
Concedierea salariatilor prin reducerea cadrelor (art.86 CMRM, alin.1 ,,c”),
constatarea faptului ca salariatul nu corespunde functiei detinute din cauza starii
de sanatate (art. 86 alin.1 punct ,,d”); constatarea faptului ca salariatul nu
corespunde functiei detiunute din cauza calificarii suficiente (art.86 CMRM,
alin.1punct ,,e”); incalcarea repetata a obligatiilor de munca (art.86 CMRM,
alin.1punct ,,g”) – poate avea loc doar cu acordul preliminary al organului
syndical. O deosebita atentie se acorda concedierii prin reducere. Despre faptul
ca se asteapta reducerea cadrelor, reorganizarea sau lichidarea unitatii se
comunica organului sindical cu trei luni inainte.

3.Raspunderea angajatorului pentru nelegitima a salariatului.

Repararea prejudiciului cauzat salariatului prin concedierea lui nelegitima –
plata obligatory a unei despagubiri pentru intreaga perioada de absenta fortata,
compensarea cheltuielilor suplimentare legate cu eliberarea din serviciu
(consultarea specialistilor, cheltuielile de judecata); compensarea prejudiciului
morsal cauzat salariatului. Salariatul transferat nelegitim la o alta munca sau
eliberat nelegitim din serviciu poate fi restabilit la locul de munca prin hotarirea
instatntei de judecata.

Dreptul civil

Dreptul civil este acea ramură de drept care reglementează raporturi juridice, patrimoniale şi
nepatrimoniale, în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi.
Explicaţie: dreptul civil are ca obiect relaţiile dintre oameni, în care persoanele se află în
raport de egalitate.
Exemplu: raport de drept civil poate fi dreptul de proprietate (în cazul în care cineva are un
teren şi o altă persoană îi încalcă dreptul de proprietate). Ca urmare a acestei egalităţi amîndouă
părţile pot prezenta dreptul de proprietate.

Raporturile patrimoniale sînt relaţii evaluabile în bani.

Raporturile nepatrimoniale sînt relaţii care nu sînt evaluabile în bani, ca de ex.:
 dreptul la nume;
 62

 dreptul la viaţă;
 dreptul la reluare numelui de fată după divorţ.

Raportul juridic
Este relaţia socială cu caracter patrimonial sau nepatrimonail reglementată de norma de drept civil
şi care se naşte între persoane fizice şi/sau persoane juridice.

Caracterele raportului juridic civil:

1. este o relaţie socială;
-animalele nu au capacitate de folosinţă (drepturi şi obligaţii).
2. are un caracter voliţional, pentru că:
a) exprimă voinţa legiuitorului (raportul juridic există dacă părţile îşi manifestă dorinţa în
acest sens);
b) implică manifestarea de voinţă a părţilor.
3. este un raport de drept în care părţile au o poziţie de egalitate juridică.

Structura raportului juridic:

Raportul juridic are 3 mari componente:
1. Subiect;
2. Conţinut;
3. Obiect.

Subiectele raportului juridic civil:

Persoanele fizice şi persoanele juridice.
Calitatea de subiect de drept presupune capacitatea civilă. Aceasta este formată din:
 capacitatea de folosinţă
 capacitatea de exercitare

Capacitatea de folosinţă
Este aptitudinea generală a persoanelor de a dobîndi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se deosebeşte de cea a persoanei fizice prin aceea că
aceasta nu este generală şi egală, ci este specifică fiecăreia dintre acestea. O persoană juridică are
doar drepturi şi obligaţii izvorînd din scopul pentru care a fost înfiinţată, existînd aşadar principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice.

Dobîndirea capacităţii de folosinţă:

1. Persoana fizică dobîndeşte această capacitate:
- de la naştere, ca regulă;
- din momentul concepţiei copilului, ca excepţie, cu condiţia însă de a se naşte viu (de interes
major în cazul în care şi acesta vine la moştenire).
2. Persoana juridică dobîndeşte această capacitate din momentul în care ia fiinţă. Are o capacitate
de folosire restrînsă chiar de la data actului de înfiinţare (adică înainte de înregistrare), cît
priveşte drepturile ce se constituie în favoarea ei; (neîndeplinirea obligaţiilor necesare pentru ca
persoana juridică să ia naştere în mod valabil)?.
 63
Încetarea capacităţii de folosinţă:
1. pentru persoana fizică: - la moartea ei;
- la declararea judecătorească a morţii.
2. pentru persoana juridică în cazul dizolvării.
Dizolvarea poate avea loc:
 prin voinţa persoanelor care au constituit-o;
 de drept - la împlinirea termenului pentru care a fost înfiinţată;
- în funcţie de realizarea sau de imposibilitatea realizării scopului propus;
- în cazul scăderii numărului membrilor organizaţiei sub limita stabilită de lege
sau statut.
În cazul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare.

Capacitatea de exerciţiu
Presupune aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii săvîrşind
acte juridice.
1. Persoana fizică dobîndeşte capacitea de exercitări depline la vîrsta de 18 ani. Pînă la 14 ani este
complet lipsită de capacitate de exerciţiu. Între 14-18 ani are capacitatea de exerciţiu restrînsă,
putînd face singură acte de administrare, dacă nu-i pricinuiesc vreo vătămare. Minorul care a
împlinit 16 ani poate dispune personal prin testament de jumătate din averea de care poate
dispune un major. Minorul sub 14 ani răspunde de fapta sa producătoare de prejudicii dacă a
avut discernămînt în momentul săvîrşirii faptei. După 14 ani se prezumă că minorul are
discernămînt şi răspunde de fapta ce l-a prejudiciat pe altul.
Majorii sînt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu în situaţia în care sînt puşi sub interdicţie de către
instanţa de judecată.
Astfel persoanele fizice pot fi:
 persoane deplin capabile;
 persoane cu capacitate de exerciţiu restrînsă;
 persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu încetează la moartea persoanei sau în momentul punerii sub interdicţie.
În privinţa persoanelor juridice urmează a se avea în vedere că drepturile şi obligaţiile lor se
exercită prin intermediul organelor persoanei juridice, ale căror acte şi fapte juridice sînt actele şi
faptele personei (jurdidice) însăşi (art. 35 din Decretul nr. 31/1954). Atît timp cît nu au fost
constituite încă aceste organe, persoana juridică poate exista, avînd deci capacitate de folosinţă, însă
ea nu va avea deocamdată capacitatea de exerciţiu. Voinţa organelor de conducere este voinţa
persoanei juridice, astfel că actele întocmite în numele său o obligă. O persoană juridică răspunde
de paguba provocată prin neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate sau prin fapta sa ilicită şi
culpabilă cu bunurile din patrimoniul său.
Este vorba aşadar de actele şi faptele juridice săvîrşite de organele de conducere ale persoanei
juridice în limitele puterilor care le-au fost conferite. O persoană juridică nu răspunde de obligaţiile
personale ale asociaţilor ce o compun, aceştia răspunzînd în nume propriu.
Statul este personană juridică, apărînd ca subiect de drepturi şi obligaţii.

Conţinutul raportului juridic civil

Este construit din drepturile subiectului activ şi din îndatoririle subiectului pasiv.

Clasificarea drepturilor subiective:

1. După sfera persoanelor obligate sînt:
 64

 absolute: se caracterizează prin aceea că:

- titularul dreptului (subiectul activ) este determinat;
- subiectul pasiv (cel obligat) este constituit din toate celelalte persoane.
Drepturile absolute sunt opozabile tuturor în sensul că toate celelalte persoane
(subiect pasiv) sînt obligate să respecte facultăţile pe care titularul dreptului le are
asupra lucrului şi să se abţină de la orice acţiune de natură să îl împiedice să-şi
exercite dreptul.
Ex.: dreptul la nume, reputaţie, onoare (drepturi personale); dreptul de proprietate,
dreptul de autor (drepturi patrimoniale).
 relative: ele există în folosul unei anumite persoane determinate.
Atît subiectul activ, cît şi pasiv sînt determinate.
Este drept relativ acel în virtutea căruia o persoană numită creditor are dreptul să
pretindă unei alte persoane, numită debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva.
2. După conţinutul lor:
 patrimoniale: pot fi evaluate în bani, au un conţinut economic;
 nepatrimoniale: nu pot fi evaluate în bani (dreptul la nume, reputaţie, etc.). Toate
acestea sînt şi drepturi absolute.
Drepturile patrimoniale se clasifică la rîndul lor în:
 drepturi reale: - acestea se stabilesc cu privire la un lucru determinat, între o persoană
ca subiect activ şi toate celelalte ca subiecte pasive nedeterminate;
- "reprezintă acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul său poate să-şi
exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod direct şi
nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane."(C. Stătescu)
 drepturi de creanţă: - acestea reprezintă dreptul pe care îl are o persoană numită
creditor de a pretinde unei alte persoane, numite debitor, să dea, să
facă sau să nu facă ceva.
Deosebiri existente între drepturile reale şi drepturile de creanţă:
1. Dreptul real (ca un drept absolut) presupune existenţa unui subiect activ de la început
determinat şi un subiect pasiv nedeterminat, format din toate celelalte persone, pe cînd dreptul
de creanţă (ca un drept relativ), presupune determinarea de la început atît a subiectului activ, cît
şi a subiectului pasiv (singurul subiect obligat fiind acest subiect pasiv determinat).
2. La dreptul real obligaţia ce revine subiectului pasiv nedeterminat este acea de a nu face nimic
de natură a stînjeni exercitarea de subiectul activ a dreptului său. Subiectului pasiv îi revine
astfel o obligaţie generală negativă.
În cazul dreptului de creanţă, obligaţia ce revine subiectului pasiv poate fi atît pozitivă - de a
da, a face ceva -, cît şi negativă - de a nu face ceva, din cele ce, în lipsa obligaţiei, subiectul
pasiv ar fi putut să facă.
Dreptul real are întotdeauna ca obiect un lucru determinat, pe cînd dreptul de creanţă are
întotdeauna ca obiect un lucru determinat sau determinabil în viitor.
3. Titularul dreptului real îşi exercită prerogativele direct asupra lucrului, fără a avea nevoie de
concursul altei persoane, în timp ce titularul dreptului de creanţă nu poate obţine realizarea
dreptului său decît cu concursul debitorului.
4. Din punctul de vedere al opozabilităţii:
- dreptul real este opozabil tuturor;
- dreptul de creanţă este opozabil numai debitorului.
5. Din punctul de vedere al efectelor:
 Dreptul real conferă titularului său:
 65
- dreptul de urmărire, care constă în posibilitatea titularului său de a urmări bunul în
patrimoniul oricui s-ar afla;
- dreptul de preferinţă, care constă în facultatea pe care o conferă dreptul real de a avea
prioritate faţă de orice alt drept, prioritate care dă putinţa satisfacerii titularului dreptului real
înaintea titularilor altor drepturi.
 Dreptul de creanţă conferă titularului său un gaj general asupra patrimoniului debitorului în
concurs cu ceilalţi creditori ai acestuia.
6. Drepturile reale sînt limitate, prevăzute de lege;
Drepturile de creanţă sînt într-un număr nelimitat.

Obiectul raportului juridic:

reprezintă prestaţia pe care subiectul activ o poate pretinde din partea subiectului pasiv, care poate
fi pozitivă (de a da, de a face) sau negativă (de a nu face).

Clasificarea bunurilor

1. După însuşirile lor fizice:

a) bunuri corporale: cele care au o înfăţişare concretă, materială, pot fi percepute cu propriile
noastre simţuri;
b) bunuri incorporale: cele care au o existenţă abstractă (drepturi reale, drepturi de creanţă).

2. După cum se consumă sau nu de la prima întrebuinţare:

a) bunuri compatibile;
b) bunuri necompatibile.
Utilitate practică a clasificării: numai asupra bunurilor necompatibile se pot constitui drepturi
care să poată permite o întrebuinţare prelungită, cu obligaţia de a fi restituite în natură.

3. După cum se pot înlocui unele cu altele:

a) fungibile;
b) nefungibile.
Utilitate practică: debitorul unui lucru fungibil se liberează de obligaţia sa predînd creditorului
un bun de acelaşi gen. Debitorul unui lucru nefungibil se liberează numai dacă predă debitorului
său exact lucrul determinat prin obligaţia asumată.

4. După cum se pot sau nu divide:

a) divizibile: se pot împărţi, fără ca prin aceasta să-şi piardă valoarea economică;
b) indivizibile.
Utilitate practică: în cazul împărţirii (ex.: la masa testamentară).

5. După cum au o existenţă de sine stătătoare, independente sau nu:

a) principale;
b) accesorii.
Utilitate practică: soarta bunului principal este urmată de bunul accesoriu.

6. După cum pot fi mutate dintr-un loc în altul, fără a li se altera substanţa:
 66
A) Bunuri mobile:
a) bunuri mobile corporale, care sînt caracterizate astfel prin natura lor: se mişcă prin forţa
lor proprie (animalele) sau prin intervenţia unei forţe străine;
b) titlurile la purtător: sînt un înscris constatator al unui drept de creanţă, care nu are decît
valoarea unui instrument de probă în care este încorporat dreptul creditorului la plata
sumei înscrisă în titlu;
Ex.: acţiunile societăţilor comerciale, obligaţiunile...
c) bunuri mobile incorporale, care reprezintă toate drepturile şi acţiunile în justiţie care nu
sînt imobile;
i) drepturile reale asupra mobilelor, cu excepţia proprietăţii şi anume: uzul,
uzufructul, dreptul de gaj, ipoteca.
ii) drepturile de creanţă.
iii) părţile asociaţilor în cadrul societăţilor comerciale, care exprimă aportul cu care
asociatul participă la constituirea capitalului social.
iv) drepturile intelectuale: - dreptul de autor;
- dreptul de proprietate intelectuală;
- fondul de comerţ.
d) bunuri mobile prin anticipare, sînt bunuri care la momentul încheierii contractului erau
imobile, dar contractul se încheie pentru ca acestea să fie separate de suportul pe
care se aflau (o recoltă).
Interesul mobilizării prin anticipaţie prezintă interes sub aspect procedural: instanţa
de judecată competentă este cea de la domiciliul pîrîtului şi nu cea de la locul situării
imobilului.
Cumpărătorul nu beneficiază de protecţia posesorie specifică imobilelor.

B) Bunuri imobile:
a) bunuri imobile prin natura lor: sînt fixate de sol, indiferent dacă încorporarea are un
caracter definitiv sau provizoriu;
b) bunuri imobile prin destinaţie: sînt bunuri mobile prin natura lor, dar considerate ca
imobile, datorită faptului că sînt legate de un bun imobil, al cărui accesoriu îl constituie.
Condiţii pentru ca un bun mobil să devină imobil prin destinaţie:
i) ambele bunuri să aparţină aceluiaşi propritar;
ii) între cele 2 bunuri să existe un raport obiectiv de destinaţie, prin afectarea
bunului mobil la exploatarea sau serviciul bunului imobil.
c) bunurile imobile prin dreptul la care se referă: drepturile care poartă asupra unor lucruri
imobile, acţiunile în justiţie referitoare la bunuri imobile.

Importanţa distincţiei dintre bunurile mobile şi imobile:

1. Înstrăinarea bunurilor imobile este supusă publicităţii imobiliare, pe cînd cea a bunurilor mobile
se realizează prin simpla lor transmitere.
2. Imobilele pot fi ipotectae;
Mobilele pot fi gajate.
3. Posesia în materie imobiliară poate duce la dobîndirea dreptului de proprietate asupra bunului
altuia, prin trecerea timpului.
În materie de mobile, posesia prezumă proprietatea.
 67
4. Cu privire la instanţa competentă:
 imobile: instanţa de la locul situării bunului;
 mobile: instanţa domiciliului pîrîtului.
5. Procedura executării silite este diferită după cum bunul este mobil sau imobil.
6. Cu privire la capacitate: dispoziţiile legale sînt mai severe în materie imobiliară.
7. Bunurile soţilor au regim diferit după cum este vorba de bunuri mobile sau imobile. Înstăinarea
bunurilor imobile se poate face doar cu consimţămîntul ambilor soţi.

Patrimoniul
Def: patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care sînt
evaluabile în bani.
Caractere:
1. Este o universalitate juridică, cuprinde un activ şi un pasiv legate între ele. Este distinct de
drepturile şi obligaţiile ce îl compun, schimbările produse cu privire la acestea neafectînd
patrimoniul ca unversalitate;
2. Orice persoană are în mod obligatoriu un patrimoniu, acesta fiind format atît din drepturile
prezente cît şi din cele viitoare;
3. Patrimoniul este inerent persoanei; nu poate exista persoană fără patrimoniu sau patrimoniu
fără persoană.
În totalitatea sa nu poate fi transmis prin acte între vii, dar este transmisibil însă pentru cauză de
moarte;
4. O persoană nu poate avea decît un patrimoniu, ca regulă.
Excepţii: a) în cadrul unei familii poat exista mai multe mase de bunuri: masa bunurilor comune
ale soţilor, masa bunurilor proprii (dobîndite anterior căsătoriei, sau în timpul
căsătoriei prin donaţie, testament, moştenire);
b) acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar (în limita activului ........ evită
contopirea patrimoniului moştenitorului cu cel al defunctului).

Funcţiile patrimoniului:
1. Garanţie a satisfacerii creditorilor chirografari. Creditorii care nu şi-au construit o garanţie
asupra bunurilor debitorului (gaj, ipotecă) se numesc chirografi. Aceştia pot cere justiţiei să fie
urmărite oricare din bunurile aflate în patrimoniul debitorului la momentul respeciv. Debitorul
poate dispune de bunurile sale, la poate chiar înstrăina, cu condiţia ca aceasta să nu fie făcută în
frauda creditorilor săi.
2. Explică subrogaţia reală, fenomenul prin care un lucru ia locul unui alt lucru în patrimoniu.
În cazul patrimoniului există o permanentă subrogaţie reală datorită faptului că patrimoniul
constituie o universalitate de drept (universalitate juridică), în interiorul căreia drepturile şi
obligaţiile ce îl compun nu sînt considerate în mod separat, ut singuli, ci împreună, ca valori
legate între ele, care, pe parcursul existenţei patrimoniului pot fi înlocuite cu alte valori, fără ca
fiinţa universalităţii să fie afectată.
Valorile nou intrate în acest patrimoniu se subrogă celor ieşite şi capătă aceeaşi poziţie juridică
pe care au avut-o acestea din urmă.
Subrogaţia reală poate fi de 2 feluri:
 cu titlu universal, care operează automat în cazul vînzării-cumpărării: preţul ia locul
bunului;
 cu titlu particular, referitoare la un bun privit izolat în cadrul patrimoniului, care nu
 68
operează automat, ci în temeiul unor dispoziţii legale.
Exemplu: ipoteca se strămută asupra sumei de bani primită ca indemnizaţie de
asiguare.

Contractele
Def: Contractele reprezină convenţia dintre 2 sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte
juridice.
Contractul este un acord între 2 sau mai multe persoane în scopul naşterii unui raport juridic.
Încheierea contractelor este guvernată de principiul libertăţii contractuale, deoarece orice contract
este creaţia unei voinţe umane.
O parte este obligată prin contract numai pentru că şi-a exprimat dorinţa în acest sens şi numai în
limitele în care a convenit.
Principiul libertăţii contractuale se exprimă şi prin aceea că o persoană poate încheia orice fel de
contract, poate să determine prin voinţa sa clauzele contractuale şi efectele pe care contractul
urmează să le producă.
De asemenea părţile pot să schimbe, să modifice sau să stingă obligaţiile exprimate în contract.
Sub aspectul formei încheierii contractului, libertatea contractuală se exprimă prin ceea ce se
numeşte consensualism; contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Limitele principiului libertăţii contractule:
1. se realizează prin norme imperative ale legii:
 nu se pot încheia contracte care au cauze ilicite sau imorale sau un obiect ilicit;
 anumite categorii de persoane (de ex. judecătorii) nu pot încheia unele varietăţi de contracte
decît sub condiţia obţinerii unei autorizaşii prealabile.
2. se realizează prin reguli de convieţuire socială (părţile nu pot încheia acte juridice care ar
contraveni regulilor de convieţuire din orînduirea noastră):
 proxenetismul;
 concubinajul.

Rolul contractului
Contractul reprezintă principalul izvor de obligaţii. Dacă o convenţie este legal făcută, ea are
"putere de lege" între părţi.
Însemnătatea contractului, ca mijloc de stabilire a celor mai variate relaţii între persoanele fizice şi
juridice se învederează (este evidentă) în toate domeniile, de la cele mai fireşti şi mai simple
activităţi ale oamenilor (ca de pildă, cumpărarea celor necesare traiului), pînă la conducerea
economiei naţionale şi la stabilirea relaţiilor internaţionale.
Contractul are un puternic rol educativ în viaţa societăţii noastre; el introduce în relaţiile dintre
oameni simţul răspunderii pentru îndatoririle ce le revin şi promovează relaţii de colaborare, educă
oamenii în sensul disciplinei contractuale.

Clasificarea contractelor
În imensa varietate a contractelor se pot desprinde unele categorii mai importante, a căror
clasificare se poate face după mai multe criterii (asemănătoare cu cele privitoare la actele juridice),
precum: conţinutul, modul de formare, scopul urmărit de către părţi, modul de executare.
1. După conţinutul lor, adică după felul obligaţiilor la care dau naştere, pot fi:
a) Contracte sinalagmatice, care dau naştere la obligaţii reciproce între părţi.
 69
- deoarece ambele părţi au în acelaşi timp şi drepturi şi obligaţii, fiecare parte este totodată
şi creditor şi debitor;
- Ex.: vînzarea-cumpărarea, schimbul, locaţiunea, contractul de asigurare.
b) Contractele unilaterale, care instituie obligaţii numai pentru una din părţi.
- numai o parte se obligă, cealaltă parte stipulînd pentru sine o creanţă;
- Ex.: împrumutul, comodatul, depozitul, donaţia fără sarcină, mandatul gratuit.
- ! este diferit de actul unilateral, care este efectul unei singure voinţe.(testamentul)
Utilitatea practică a distincţiei: numai în cadrul contractului sinalagmatic se pot pune probleme
privind riscul contractual, excepţia de neexecutare. Pentru cele 2 forme sînt diferite probele prin
înscrisuri.
2. După modul lor de formare, avem:
a) Contracte consensuale, pentru a căror formare este suficient simplul acord de voinţă al
părţilor, fără să mai fie nevoie de vreo formalitate sau vreo formă specială de manifestare a
voinţei părţilor.
Aceste contracte formează regula, contr. solemne şi reale întîlnidu-se în mod excepţional;
b) Contractele solemne, pentru a cărui validitate, pe lîngă acordul de voinţă, mai este necesară
îndeplinirea unor formalităţi impuse de lege;
- sînt încheiate în faţa unui funcţionar public, abilitat prin lege să întocmească actele;
- în lipsa formei solemne a contractului (care este un element constitutiv al său) acesta este
lovit de nulitate absolută;
- Ex.: donaţiunea, contractul de ipotecă, actele de înstrăinare a unor imobile.
c) Contractele reale, pentru a cărui formare se consideră că, pe lîngă acordul de voinţă, mai este
necesară şi remiterea unui lucu (res) de către una dintre părţi către cealaltă;
- acestea sînt în fond contracte consensuale, deoarece încheierea lor nu este supusă de lege
unor forme speciale, dar obligaţiile specifice lor nu iau naştere decît în momentul
remiterii lucrului; Numai din acel moment contractul respectiv poate purta denumirea sa,
înainte de acest moment fiind doar o promisiune de a contracta;
- Ex.: împrumutul, comodatul, depozitul şi gajul.
3. După scopul urmărit de părţi prin încheierea lor, avem:
a) Contracte cu titlu oneros, în care una dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, în
schimbul aceleia pe care o face, ori se obligă să o facă în favoarea celeilalte părţi;
- Ex.: vînzarea, schimbul, contr. de locaţie, contr. de asigurare.
b) Contracte cu titlu gratuit, prin care una dintre părţi procură celeilalte un folos, fără a primi
ceva în schimb, (sau: una din părţi primeşte o prestaţie, fără a da ceva în schimb);
- Ex.: liberalităţile, contractele de binefacere;
- În cazul liberalităţilor cel ce se obligă îşi micşorează patrimoniul, înstrăinînd un element
al acestuia (ca de pildă în cazul donaţiei);
- În cazul contractelor de binefacere ("contracte dezinteresate"), cel ce se obligă nu îşi
micşorează patrimoniul.
Interesul distincţiei: legea impune în privinţa condiţiilor de validitate condiţii speciale pentru
contr. cu titlu gratuit - chiar şi forme solemne; acţiunea pauliană se poate executa mai uşor
împotriva contractelor cu titlu gratuit...
4. Contractele cu titlu oneros se împart, la rîndul lor în:
a) Contracte comutative, în care întinderea prestaţiilor datorate de către părţi este certă şi poate
fi apreciată chiar la momentul încheierii contractului, deoarece se stipuează şi se promit
lucruri care există la acel moment, sau a căror existenţă viitoare este certă;
- cea mai mare parte a contractelor cu titlu oneros sînt comutative;
- Ex.: vînzarea unui obiect contra unui preţ determinat.
 70
b) Contracte aleatorii, în care întinderea prestaţiilor părţilor sau numai a uneia dintre ele
depinde de un eveniment incert, aşa încît, la momentul încheierii contractului, nu se poate
cunoaşte şi nu se poate aprecia cu certitudine cîştigul sau pierderea fiecărei părţi şi uneori
nici nu se poate şti dacă va exista un cîştig sau o pierdere.
- Ex.: contractele referitoare la loterie;
Interesul distincţiei: atît pe plan economic cît şi juridic; în privinţa unui contract aleatoriu nu se
poate intenta acţiunea în anulare pentru leziune;
5. După modul lor de executare, avem:
a) Contracte cu executare imediată, care se execută imediat după încheierea lor;
b) Contracte cu executare succesivă, a căror executare se desfăşoară în timp,
 fie sub forma unei prestaţii continue (contractul de locaţiune),
 fie sub forma unei succesiuni de prestaţii (contract de furnizare)-
- Ex.: contr. de locaţiune, contr. de muncă, contr. de societate, contr. de asigurare;
Interesul distincţiei: în cazul neexecutării obligaţiei de către una dintre părţi sancţiunea va fi:
- în cazul contractelor cu execuţie imediată , rezoluţionarea pentru neexecutarea contractului
(adică desfiinţarea contractului cu efect retroactiv), iar
- în cazul contractelor cu executare succesivă, acţiunea va fi rezilierea (adică desfacerea
contractului numai pentru viitor);
-Unele contracte cu executare succesivă pot fi reziliate:
 prin voinţă unilaterală;
 prin voinţa oricăreia dintre părţi (ex.: contr. de locaţiune fără termen);
 prin voinţa numai uneia dintre ele (ex.: contr. individual de muncă, contr. de închiriere de
locuinţe, contr. de depozit);
-Problema suspendării executării obligaţiilor nu se poate pune, de regulă decît în privinţa
contractelor cu executare succesivă (ex.: suspendarea contractului de locaţiune pe timpul cît
durează un caz de forţă majoră);
-Problema riscurilor contractuale se pune diferit pentru cele 2 tipuri de contract.
6. Din punctul de vedere al reglementării lor, avem:
a) Contracte numite, care corespund unor anumite operaţii economice, poartă fiecare un nume
specific şi este special reglementat prin lege;
- Ex.: vînzarea, schimbul, locaţiunea, împrumutul, depozitul, ipoteca, gajul, mandatul.
b) Contracte nenumite, care nu au un nume propriu şi care nu sînt supuse unor reglementări
speciale, deoarece nu se încadrează într-o categorie anume determinată: prin mijlocirea lor
se realizează operaţiile cele mai variate pe care părţile, în virtutea principiului libertăţii
convenţiilor, pot să le săvîrşească.
Părţile pot să îmbine elemente ale unor contracte diferite, numite şi nenumite, dînd astfel
naştere unor contracte mixte.
Importanţa distincţiei: calificarea unui contract drept numit sau nenumit are o deosebită
importanţă în determinarea regimului juridic, aplicabil în lipsa unei precizări a părţilor.
7. După existenţa de sine stătătoare sau nu a contractelor, avem:
a) Contracte principale, care au o existenţă de sine stătătoare;
b) Contracte accesorii, care sînt contracte a căror încheiere depinde de existenţa altui contract.
Aceste contracte se pot naşte în acelaşi timp cu contractul principal sau numai după
încheierea acestora din urmă;
Ele pot fi incluse în contractul principal ca o clauză a acestuia sau pot fi încheiate separat.
Importanţa calificării unui contract ca fiind principal sau accesoriu constă în faptul că, în vreme
ce validitatea contractului principal se analizează în funcţie numai de propriile sale elemente,
 71
validitatea contractului accesoriu mai depinde şi de validitatea contractului principal, al cărui
accesoriu este.
8. Contractul de adeziune, ale cărui clauze sînt stabilite numai de către una dintre părţi, cealaltă
parte neavînd putinţa să le discute, ci numai facultatea să le accepte ca atare (adică să adere) sau
să nu contracteze.
Ex.: contractul de transport pe calea ferată.
9. Contracte mixte sau complexe, care rezultă din încheierea a două sau mai multor contracte.
Ex.: contractul de hotelărie.

Condiţiile de validitate ale contractului

Contractul, fiind un act juridic bilateral, ce se formează prin acordul de voinţă al părţilor, implică
existenţa a cel puţin două părţi care să-şi exprime consimţămîntul valabil cu privire la obictul şi
scopul contractului.Prin aceasta se invederează că elementele esenţiale pentru validitatea
contractului sînt:
 capacitatea;
 consimţămînul;
 obiectul;
 cauza.
Capacitatea de a contracta
Am văzut mai înainte că există capaciate de folosinţă a drepturilor şi capaciate de exerciţiu a
acestora.
1. Persona fizică
Pentru ca o persoană fizică să poată încheia acte juridice capacitatea sa de folosinţă constituie o
condiţie indispensabilă. Cel lovit de o incapacitate de folosinţă nu poate efectua valabil actele
ce îi sînt interzise prin incapacitatea respectivă (chiar dacă ar avea capacitatea de exerciţiu).
Capacitatea de folosinţă este inerentă personalităţii omului şi nimeni nu poate renunţa - nici
parţial, nici total - la capacitatea de folosinţă.
Orice persoană fizică are capacitatea de a contracta, dacă nu este declarată, de către lege, ca
incapabilă.
2. Persoana juridică
În privinţa acestora trebuie să relevăm că însăşi capacitatea de folosinţă a acestora este restrînsă
prin regula specialităţii, în virtutea căreia o persoană juridică nu poate avea decît acele drepturi
care corespund scopului ei.
Prin urmare, persoana juridică poate săvîrşi orice fel de acte şi deci poate încheia orice fel de
contracte, dar numai în limitele determinate de scopul ei, prevăzut, ca atare, în lege, în actul de
înfiinţare sau în statut.
Aşadar, atît în privinţa persoanelor fizice, cît şi în privinţa persoanelor juridice, regula este
capacitatea de a contracta, iar incapacitatea, excepţia.
Aceasta înseamnă că incapacităţile nu pot rezulta decît din lege; ele nu se prezumă.
1. Incapacităţi generale
Cînd incapacitatea de exerciţiu este generală, incapabilul nu poate încheia personal nici un
contract.
Minorul care nu a împlinit vîrsta de 14 ani nu are capacitate de exerciţiu şi drept urmare nu
poate încheia, în principiu, contracte decît prin reprezentanul său legal.
El poate face singur numai acte de conservare a drepturilor sale şi unele acte juridice de o
valoare patrimonială foarte redusă, necesare satisfacerii unor nevoi elementare de ordin material
 72
şi cultural (cumpărarea de rechizite şcolare, de bilete de spactacole, contract de transport în
comun).
2. Interzisul judecătoresc,
adică persoana pusă sub interdicţie, din cauza alienanţei mintale sau a debilităţii mintale, nu
are, de asemenea, capacitate de exerciţiu, astfel încît, atîta timp cît durează punerea sub
interdicţie nu poate încheia nici un fel de contracte. Contractul încheiat întimpul interdicţiei este
anulabil, chiar dacă ar fi fost încheiat într-un momnet de luciditate.
Hotărîrea judecătorească de punere sub interdicţie are ca efect transformarea incapacităţii de
fapt, naturală şi intermitentă a alienatului mintal sau a debilului mintal, într-o incapacitate de
drept, totală şi continuă, care înlătură, din punct de vedere juridic, capacitatea naturală din
timpul intervalelor de luciditate.
Alienatul mintal sau debilul mintal, care nu a fost pus sub interdicţie are deplină capacitate de
exerciţiu şi de aceea, în momentele sale de luciditate, el poate încheia orice fel de contracte, ca
o persoană capabilă.
Interesul distincţiei rezidă din diferenţa de probare în cazul anulării contractului; la primul se
cere doar timpul la care s-a contractat, pe cînd la cel de al doilea se cere şi probarea incapacităţii
sale de fapt, a stării de alienaţie mintală în momentul încheierii actului, alienatul neinterzis fiind
prezumat, pînă la proba contrarie, a fi pe deplin capabil.
3. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are o capacitate de exerciţiu restrînsă, în virtutea căreia
el îşi exercită drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, dar în genere, numai cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.
Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani poate face singur, fără încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau a tutorelui, actele de conservare, precum şi alte acte de administrare a
patrimoniului (cum ar fi contracte privitoare la reparaţiile de întreţinere a bunurilor sale,
contracte de asiguare a acestora), dar acestea din urmă numai în măsura în care nu-i pricinuiesc
o leziune.
În determinarea limitelor capacităţii minorului trebuie să se ţină seama şi de faptul că minorul
se poate obliga prin fapta sa ilicită săvîrşită cu discernămînt. Astfel, dacă minorul a săvîrşit
manopere dolosive pentru a fi crezut major de către cel cu care încheie contractul el comite o
faptă ilicită ce îl obligă la reparaţie. Or, pentru partea indusă în eroare, cea mai adecvată
reparaţie a prejudiciului nu ar rezulta din desfiinţarea contractului, ci tocmai din menţinerea lui,
ca şi cum ar fi fost încheiat de o persoană capabilă (art. 1162 c.civ.).
4. Incapacităţi speciale
Aceste nu pot rezulta decît dintr-o dispoziţie anume a legii.
Art. 950 c.civ., după ce arată că sînt incapabili a contracta minorii şi interzişii, precizează că mai
sînt incapabili "în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte".
Astfel legea îi declară pe soţi incapabili de a vinde unul altuia (art. 1307 c.civ.) şi deci şi de a
încheia între ei un contract de schimb.
Mai sînt declaraţi incapabili unii administratori ai bunurilor altora, care nu pot fi adjudecatari ai
bunurilor pe care le administrează.
Cît priveşte importanţa distincţiei dintre incapacitatea generală şi cea specială, aceasta se
invederează în special pe terenul probelor:
 în cazul incapacităţii generale, actul este declarat nul dacă nu se dovedeşte că el se
încadrează în categoria celor pe care incapabilul era, în mod excepţional, îndreptăţit de lege să îl
săvîrşească;
 în cazul incapacităţii speciale, partea respectivă se consideră capabilă pînă la proba
contrarie, deoarece incapacităţile nu se pot prezuma.
 73

Consimţămîntul
Într-un prim sens, consimţămîntul înseamnă acordul de voinţă a părţilor unui contract, acord de
voinţe care constituie însuşi contractul şi dă naştere, ca atare, obligaţiilor respective.
Într-un alt sens, mai restrîns, prin consimţămînt se înţelege voinţa uneia dintre părţi, prin care se
manifestă acceptarea propunerii de a contracta a celeilalte părţi. În acest sens se exprimă art. 948
c.civ., cînd, printre condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract, arată şi consimţămîntul
valabil al părţii ce se obligă.
Tot în sens restrîns este considerat consimţămînul cînd legea se referă la viciile acestuia, numindu-
le vicii de consimţămînt, deşi în realitate sînt vicii ale voinţei uneia dintre părţile contractante.
1. Manifestarea consimţămînului
Întrucît în dreptul nostru contractele sînt, în genere, consensuale, manifestarea de voinţă a
fiecăreia dintre părţile contractante nu este supusă, în principiu nici unei formalităţi extrinseci.
Regula este deci că, în lipsa unei dispoziţii legale care să dispună altfel, consimţămînul părţilor
se poate manifesta în orice formă.
Această libertate este însă limitată uneori de cerinţa preconstituirii unui mijloc de probă, iar
alteori, prin voinţa însăşi a părţilor contractante, care pot să supună formarea contractului la
unele condiţii de formă.
2. Voinţa directă şi voinţa indirectă
a) Cînd manifestarea de voinţă are ca obiect închieierea contractului, cînd deci ea urmăreşte
numai acest scop şi este adusă ca atare la cunoştiinţa celui interesat (cînd de pildă o parte
oferă spre vînzare celeilalte spre vînzare un anumit obiect, la un anumit preţ), se spune că
manifestarea de voinţă este directă.
- ea poate fi orală sau scrisă;
- poate rezulta din semne indicative ale voinţei, ori din alte fapte care au legătură directă cu
încheierea conractului (cum ar fi, de pildă, începutul de executare al contractului, care nu
poate fi interpretat decît ca o acceptare a ofertei de a contracta - ex.: reţinerea de către
hotelier a camerei care a fost solicitată de către client)
b) Manifestarea indirectă a voinţei rezultă din acte sau fapte care, deşi sînt făcute într-un cu
totul alt scop, lasă să se înţeleagă fără nici o îndoială, voinţa autorilor lor în privinţa
contractării.
- Ex.: locatarul care la expirarea termenului contractual rămîne mai departe în locuinţa
închiriată este socotit că în mod tacit şi indirect şi-a manifestat dorinţa de a continua relaţiile
contractuale.
3. Voinţa expresă şi voinţa tacită
a) Manifestarea de voinţă este expresă atunci cînd ea rezultă prin înscris (scripta manent),
cuvinte, gesturi sau semne destinate anume pentru a exprima intenţia de a contracta.
b) Manifestarea de voinţă este tacită sau implicită cînd ea rezultă din acte sau fapte, care nu sînt
destinate anume spre a exprima intenţia de a contracta, dar care se pot interpreta ca
exprimînd consimţămînul la contractare.
Acest lucru se învederează mai cu seamă în privinţa acceptării de către o parte a ofertei
făcută de către cealaltă.
În principiu, din moment ce a fost stabilită, voinţa produce aceleaşi efecte, oricum s-ar
manifesta, expres sau tacit.
Uneori, legea prevede cerinţa unei manifestări exprese, pentru a atrage atenţia asupra
importanţei unei obligaţii asumate (acceptarea unei donaţii), ori asupra unei renunţări.

Viciile voinţei
 74
Consimţămîntul, condiţie de validitate a contractului trebuie nu numai să existe, ci el trebuie să fie
şi valabil, adică lipsit de vicii.
Consimţămîntul, deşi viciat, constituie totuşi o manifestare de voinţă, care însă se formează în
condiţii anormale şi de aceea actul juridic respectiv poate fi anulat (art. 961 c.civ.).
Voinţa poate fi viciată:
 în conţinutul său intelectual: - prin eroare;
- prin dol;
 în ce priveşte libertatea manifestării - prin violenţă.

1. Eroarea
Element psihic, constă în reprezentarea inexactă a realităţii la încheierea unui act juridic: de
pildă o parte consimte să se oblige prin contract numai fiindcă îşi închipuie că obiectul pe care
îl oferă cealaltă parte are o anumită însuşire, pe care în realitate acesta nu o are. Persoana
respectivă a voit într-adevăr ceea ce a exprimat, dar aceasta doar datorită erorii.
Eroarea este socotită viciu de voinţă numai în două situaţii:
 cînd poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului contractului, şi
 "...cînd consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia"
(art.954c.civ.).
Substanţa, asupra căreia cade eroarea, poate fi înţeleasă atît ca un element obiectiv al lucrului,
cît şi ca o însuşire pe care părţile contractante i-o atribuie şi o apreciază în mod subiectiv.
- eroarea bazată pe un element obiectiv - ex. aprecierea suprafeţei de teren;
- eroarea sub aspectul său subiectiv - ex. autenticitatea unei opere de artă pentru un colecţionar.
În genere se socoteşte drept o calitate substanţială a obiectului utilitatea pe care acesta o
prezintă după aprecierea in concreto a părţilor şi care a fost determinantă pentru contractare, în
sensul că, dacă ar fi ştiut că această utilitate nu există, partea nu ar fi contractat.
Eroarea asupra persoanei: întrucît la contractele cele mai obişnuite - contractele cu titlu oneros
- identitatea şi calitatea persoanei contractante sînt indiferente, eroarea asupra persoanei nu
constituie viciu de voinţă, decît în mod excepţional, şi anume în contractele încheiate "în
consideraţia persoanei" (intuitu personae). Asemenea contracte sînt, de obicei, cele cu titlu
gratuit. Sînt însă şi unele contracte cu titlu oneros care se încheie în consideraţia persoanei, cum
ar fi contractele avînd ca obiect prestaţia de servicii (contractul cu un arhitect, avocat, medic).
Pentru a fi luată în consideraţie ca viciu al voinţei, eroarea trebuie să fi fost determinată, în
sensul că partea căzută în eroare să nu fi contractat dacă ar cunoscut realitatea.
Eroarea, fiind un element de fapt, se poate proba prin orice fel de mijloace, deci şi prin
prezumţii, iar sarcina probei incumbă celui care invocă eroarea.
 Erori obstacol: uneori, eroarea în care a căzut o parte este atît de gravă încît împiedică însăşi
formarea acordului de voinţă şi deci a contractului (ex. locaţie-vînzare).
Există 2 tipuri de erori-obstacol:
a) eroarea asupra naturii juridice a conractului (ex. ); împot. ei se poate invoca nulitatea
absolută;
b) eroarea de fapt şi eroarea de drept:
 eroarea de fapt, în care eroarea se înfăţişează ca o reprezentare inexactă a realităţii;
 eroarea de drept, care se referă la existenţa sau la conţinutul unui act normativ.
2. Dolul
Prin dol se înţelege faptul de a surprinde, printr-o eroare provocată, consimţămîntul unei
persoane şi de a o determina, în acest mod, să încheie un contract.
Viciul voinţei este deci tot o eroare, dar, de data aceasta, eroarea nu este spontană, ci provocată:
 75
o parte este indusă în eroare prin acţiunile viclene ale celeilalte (de pildă fapta unui vînzător
care furnizează date false asupra valorii obiectului pe care îl vinde, constituie un dol).
Dolul apare deci ca o circumstanţă agravantă a erorii.
La viciul de dol se pot distinge două elemente:
 un element intenţional, şi anume voinţa de a induce în eroare; drept urmare, dacă
introducerea în eroare a fost provocată cu bună-credinţă, fără nici o urmă de intenţie,
în acest caz nu există dol;
un element material, şi anume acţiunile viclene folosite pentru a traduce în fapt intenţia de
a provoca eroarea celeilalte părţi şi a o determina astfel să contracteze.
Acţiunile viclene (minciuni, vicleşuguri) trebuie să prezinte o anumită gravitate, să depăşească
anumite limite.
Simpla tăcere nu contituie prin ea însăşi un dol decît numai cînd reticenţa se referă la unele
elemente asupra cărora partea, dat fiind pregătirea sa tehnică şi profesională, era obliagtă să
informeze pe contractant. Alteori însăşi natura contractului obligă părţile la anumite informări
(contractul de asigurare).
Dolul constituie un viciu al voinţei şi atrage anularea contractului, numai dacă a provocat o
eroare determinantă, fără de care partea nu ar fi contractat.- în acest caz dolul se numeşte dol
principal;
Prin opoziţie, dolul incident, care, fiindcă nu a fost determinant la încheierea contractului, nu
atrage anularea acestuia, ci îndreptăţeşte numai la o cerere de despăgubire, în măsura în care
dacă ar fi cunoscut realitatea, partea ar fi contractat în condiţii mai puţin oneroase.
Dolul atrage anularea numai dacă provine de la una din părţile contractante. El apare deci ca o
sancţiune a comportării incorecte a unei părţi din contract; de aceea, dacă provine de la un terţ,
dolul nu are influenţă asupra validităţii contractului, ci dă victimei numai dreptul la o acţiune în
despăgubire împotriva terţului pentru prejudiciul suferit. Dacă o parte a fost complice la dolul
practicat de către un terţ împotriva celeilalte părţi, atunci dolul atrage, de asemenea anularea
contractului. (aceasta se explică prin faptul că şi în acest caz dolul a fost provocat de celalaltă
parte, chiar dacă a îmbrăcat numai forma complicităţii). Tot din această cauză atrage anularea
contractului dolul săvîrşit de către reprezentantul uneia dintre părţi sau de către prepusul
acesteia. Considerăm că şi în cazul în care dolul este opera exclusivă a unui terţ anularea
contractului se impune, în măsura în care dolul ar fi o eroare, care ar îndeplini condiţiile cu
privire la eroarea-viciu de consimţămînt (dar în acest caz anularea contractului se cere invocînd
eroarea şi nu numai dolul care a provocat-o).
Dolul, întocmai ca şi eroarea trebuie să fie dovedit de către partea ce-l invocă. Fiind un fapt
juridic, el poate fi probat prin orice mijloace.
Efecte: dată fiind natura sa dublă - viciu al voinţei victimei, pe de o parte, şi faptă culpabilă a
autorului acţiunilor dolosive, pe de altă parte - dolul poate să ducă atît la anularea contractului
cît şi la o acţiune în despăgubire.
Cînd victima cere anularea contractului, trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile arătate mai
sus. Dacă, dimpotrivă, victima pretinde despăgubiri, trebuie să fie îndeplinite condiţiile
răspunderii delictuale. Iar dacă, obţinînd anularea contractului, victima continuă să sufere un
prejudiciu, nimic nu se opune ca ea să reclame despăgubiri, în condiţiile răspunderii civile
delictuale.
3. Violenţa
Viciu de consimţămînt, este siluirea voinţei unei persoane pentru a-i smulge consimţămîntul la
contractare prin:
 mijloace de constrîngere fizică;
 76

 ameninţare cu asemenea mijloace su cu altele de natură morală.

Violenţa nu este viciu de consimţămînt prin ea însăşi, ci numai prin teama pe care o provoacă
(aşa cum dolul este viciu de consimţămînt prin eroarea pe care o provoacă).
Ceea ce este determinant în cazul violenţei este temerea sub imperiul căreia partea consimte la
contractare; romanii numeau aceasta metus (teamă sau temere), spre a o deosebi de vis
(constîngere fizică propriu-zisă).
Datorită violenţei libertatea voinţei este afectată, în sensul că numai sub inflenţa ameninţării pe
care o cuprinde violenţa, partea a consimţit la contractare, împotriva voinţei sale. În realitate, ea
nu vrea să contracteze, dar datorită violenţei exercitată asupra ei, consimte totuşi, aparent, la
contractare.
Violenţa cuprinde:
 un element obiectiv - constrîngerea;
 un element subiectiv - teama insuflată, care determină lipsa de libertate a
consimţămîntului.
Violenţa se poate prezenta sub forma constrîngerii fizice, precum smulgerea consimţămîntului
prin torturi fizice. Dar oricare ar fi mijlocul de constrîngere (fizic, moral, patrimonial, actual sau
viitor), efectul pe care îl produce violenţa este de ordin psihic şi anume teama persoanei
respective că ameninţarea se va îndeplini, sau că actuala suferinţă va continua; deci în toate
cazurile determinantă este temerea de o suferinţă prezentă sau viitoare, dacă realizarea ei este
considerată de către victimă ca fiind sigură şi gravă.
Condiţii. Întocmai ca şi dolul, violenţa este nu numai un viciu al voinţei, care poate atrage
anularea contractului în măsura în care temerea ce a insuflat-o a fost determinantă pentru
contractare, dar şi un delict civil. De aici decurg unele consecinţe:
a) Temerea insuflată persoanei trebuie să fi fost de aşa natură, încît fără acestea partea nu ar
fi contractat. Gravitatea suferinţei sau a ameninţării şi a temerii pe care a determinat-o se
apreciază in conctreto, ţinîndu-se seama în această privinţă de vîrstă, sex, precum şi de alte
asemenea împrejurări, adică de criterii subiective.
b) Temerea insuflată pe calea violenţei este determinantă, desigur, cînd ameninţarea se
adresează persoanei contractante, al cărei consimţămînt se află astfel viciat. Dar ea poate fi de
asemenea determinantă cînd ameninţarea este îndreptată împotriva unor alte persoane; în
privinţa acestora din urmă legea pare să facă o distincţie şi anume:
- dacă ameninţarea este îndreptată asupra soţului, descendenţilor sau ascendenţilor
unei părţi din contract, se prezumă că ea este determinantă în aceeaşi măsură ca şi
cum s-ar exercita asupra părţii contractante însăşi;
- dacă ameninţarea priveşte alte persoane apropiate victimei, partea va trebui să facă
dovada caracterului determinant al temerii insuflate, probînd, de pildă legăturile de
afecţiune cu acele persoane;
c) Ameninţarea constitutivă de violenţă este viciu de consimţămînt chiar cînd provine de la
un terţ. Mai mult, ea constituie un asemenea viciu, chiar atunci cînd teama nu se datoreşte
faptei unei persoane, ci unor cauze naturale sau unor împrejurări care, prin ameninţarea
unei primejdii, constrîng voinţa părţii şi o silesc să contracteze sub imperiul stării de
necesitate în care se află. Această soluţie se impune şi mai mult atunci cînd numai acţiunea
unui asemenea factor extern părţilor contractante dtermină partea să-şi dea consimţămîntul,
iar cealaltă parte a profitat de pe urma stării de necesitate pe care a cunoscut-o la momentul
încheierii contractului;
d) Ameninţarea trebuie să fie nelegitimă, adică să nu constituie exerciţiul unui drept.
Această condiţie invederează de altfel caracterul violenţei de a fi un delict civil. Astfel fapta
 77
unui creditor de a ameninţa pe debitor cu executarea silită, pentru a-l determina pe această
cale să-i acorde o garanţie, nu constituie violenţă care să ducă la anularea obligaţiei asumate în
asemenea condiţii, deoarece, procedînd în acest mod, creditorul nu face decît să
ameninţe cu exercitarea unui drept.
Proba. Incumbă celui care invocă violenţa de a proba atît faptul constitutiv de violenţă, cît şi
caracterul determinant al temerii insuflate. Fiind vorba de un fapt, dovada violenţei se poate
face prin orice mijloace de probă. Uneori prin legi speciale se stabilesc prezumţii de violenţă cu
privire la unele acte juridice.
Efecte. Întrucît violenţa constituie în acelaşi timp atît un viciu de consimţămînt, cît şi un delict
civil, ea poate justifica sancţiuni diferite: ca viciu de consimţămînt atrage nulitatea relativă a
contractului, întrucît este vorba de o nulitate de protecţie, iar în măsura în care provoacă
prejudicii, ea poate justifica, întocmai ca şi dolul, o acţiune în răspundere civilă.
4. Leziunea
Prin leziune se înţelege paguba ce rezultă pentru o parte contractantă din disproporţia existentă
între prestaţiile reciproc stipulate în contractul respectiv; o parte dintr-un contract este lezată
cînd se obligă la o prestaţie care este disproporţională faţă de prestaţia ce i se promite de către
cealaltă parte...

Obiectul contractului
Orice contract are ca obiect crearea de obligaţii, al căror obiect este întotdeauna o prestaţie (de a
da, de a face, de a nu face); prestaţia, la rîndul ei, are drept obiect fie transmiterea unui derpt, fie
un fapt al debitorului (fapt pozitiv sau o abstenţiune).
Cînd legea se referă la obiect ca o condiţie de validitate a contractului (art. 962-965 c.civ.), ea
cuprinde în reglementarea sa, deopotrivă, obiectul contractului, obiectul obligaţiei şi obiectul
prestaţiei.
Cît priveşte obiectul contractului, adică felul obligaţiilor care se nasc, părţile au o deplină libertate,
mărginită numai de normele imperative şi de regulile de convieţuire socială.
Obiectul obligaţiei. Prestaţia care formează obiectul obligaţiei contractuale poate fi realizată în cele
două forme ale sale:
 transmiterea unui drept către creditor, sau
 un fapt al debitorului.
Cînd prestaţia are ca obiect transmiterea unui drept se spune în mod obişnuit că ea are ca obiect un
lucru. În realitate, obiectul prestaţiei poate fi şi un drept care nu poartă asupra lucrurilor. Dar chiar
şi atunci cînd dreptul respectiv se referă la un lucru, ceea ce se transmite prin contract nu este
lucrul, ci dreptul real purtînd asupra lui.
Astfel, lucrul, obiect al prestaţiei de a da, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Lucrul trebuie să existe în momentul încheierii contractului; cînd părţile au contractat,
ignorînd că lucrul nu mai există, lipseşte un element esenţial al contractului, ceea ce
atrage nulitatea absolută a acestuia (legea prevede că "dacă în momentul vînzării
lucrul era pierit în tot, vinderea este nulă").
Condiţia existenţei lucrului nu înseamnă însă că părţile nu pot conveni cu privire la
"lucrurile viitoare" (vînzarea recoltei viitoare, a unui lucru pe care o întreprindere
urmează să-l producă).
b) Lucrul trebuie să se afle în circuitul civil. Nu poate fae obiectul unei obligaţii
contractuale, în primul rînd lucrurile care prin natura lor nu sînt susceptibile de a
forma obiectul unui drept de proprietate, cum sînt lucrurile ce se află la dispoziţia tuturor
 78
(aerul, lumina); de asemenea, lucrurile pe care legea - din considerente de ordin
economic, politic, social - le scoate din circuitul civil.
c) Lucrul trebuie să fie determinat sau determinabil. În privinţa gradului de determinare a
lucrului, legea prevede că lucrul poate fi un corp cert, cînd el este estimat
chiar în individualitatea sa, sau un lucru determinat prin specia din care face
parte (genus). Lucrul trebuie să fie determinat în privinţa cantităţii, în sensul precizării
cantităţii ce trebuie livrată, dar aceasta nu trebuie să fie exprimată neapărat în cifre, ci
este suficient ca în contract să existe elementele necesare pentru ca obiectul să poată fi
determinat ulterior, la epoca executării contractului. Cu alte cuvinte este suficient ca la
momentul încheierii contractului lucrul să fie determinabil.
Într-un contract de vînzare, preţul, obiect al obligaţiei cumpărătorului, este supus aceloraşi reguli: el
poate fi determinat la încheierea contractului, după cum părţile pot conveni ca preţul să fie stabilit
de către un terţ, ori să fie cel arătat în tarifele oficiale. Poate fi determinat în cele din urmă de către
instanţă.
Cel care transmite un drept real trebuie să fie titularul acestuia. Astfel o ipotecă constituită de către
altă persoană decît proprietarul imobilului a non domino este nulă (nulitatea absolută).
Cînd prestaţia are ca obiect un fapt personal al debitorului, aceasta trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) Faptul promis trebuie să fie posibil. Imposibilitatea prestaţiei atrage nulitatea absolută a
contractului pentru lipsă de obiect. Dar pentru aceasta imposibilitatea trebuie să aibă
caracter obiectiv, executarea prestaţiei să fie cu neputinţă nu numai pentru debitor ci
şi pentru oricare altă persoană. În caz contrar, contractul este valabil. Imposibilitatea
prestaţiei trebuie să existe în momentul încheierii contractului: dacă se iveşte ulterior
ea nu atrage anularea contractului, ci în cadrul contractelor sinalagmatice, ridică numai
problema riscului conractual.
b) Fapta promisă trebuie să fie licită, adică să nu contravină normelor imperative sau
regulilor de convieţuire socială;
c) Fapta trebuie să fie proprie celui care o promite. O persoană nu poate fi obligată decît
prin voinţa sa. Drept urmare, promisiunea cu privire la fapta altuia nu are nici o eficienţă
juridică;
d) Fapta promisă trebuie să prezinte interes pentru creditor. În caz contrar, acesta nu va
putea cere executarea prestaţiei prin acţiunea în justiţie, care îi va fi respinsă, ca fiind
lipsită de interes.

Cauza
Printre elementele esenţiale pentru validitatea contractului, legea prevede şi o "cauză licită" (art.
948 c.civ.) adăugînd că "obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu popate
avea nici un efect".
Orice obligaţie asumată de o persoană persoană presupune un scop; nu se poate concepe ca o
persoană să se oblige fără a urmări realizarea unui scop.
Actul de voinţă prin care o persoană se obligă, include, aşadar, nu numai consimţămînutul său de a-
şi asuma o obligaţie, ci în acelaşi timp şi consideraţiunea scopului pe care vrea să-l înfăptuiască
prin obligaţia asumată, obligaţia fiind numai un mijloc pentru a ajunge la realizarea unui anumit
scop (de pildă vînzătorul se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui lucru al său, în
scopul de a obţine suma de bani pe care o reprezină preţul).
În drept acest scop este desemnat prin termenul cauză.
 79
Pentru a desprinde şi mai bine noţiunea de cauză nu trebuie să ne întrebăm de ce debitorul se află
obligat sau care este temeiul juridic al obligaţiei lui, deoarece, la acestă întrebare răspunsul îl
constituie însăşi existenţa contractului pe care l-a încheiat, ci urmează să ne întrebăm numai pentru
ce a consimţit debitorul să se oblige.
De aici rezultă, pe de o parte, că problema cauzei se pune în privinţa obligaţiilor ce se nasc prin
voinţa celui ce se obligă, iar pe de altă parte, că noţiunea de cauză a obligaţiei este luată în sensul de
finalitate, adică de scop; numai în vederea realizării căruia a înţeles debitorul să-şi asume obligaţia.
Cauza astfel determinată constituie o parte componentă a voinţei juridice (adică a voinţei de a se
obliga a părţii contractante), distinctă de consimţămînt. Noţiunea de consimţămînt răspunde deci la
întrebarea dacă partea a voit să se oblige, în timp ce cauza invederează pentru ce a vrut patrea să se
oblige; fiecare dintre aceste două elemente ale voinţei de a se obliga are, prin urmare, un domeniu
diferit.
Cauza este de asemenea distinctă de obiectul obligaţiei, acesta din urmă fiind prestaţia pe care
debitorul se obligă să o furnizeze creditorului.
Obiectul unei obligaţii constituie răspunsul la întrebarea: ce se datorează? (quid debetur?) în
timp ce cauza unei obligaţii este răspunsul la întrebarea: pentru ce a vrut partea să se oblige? De
aceea o obligaţie poate avea drept obiect o prestaţie licită prin ea însăşi şi cu toate acestea cauza
obligaţiei să fie ilicită.
Conţinutul noţiunii de cauză se precizează mai ales prin referire la fiecare categorie de contracte.
1. În contractele sinalagmatice, cauza fiecăreia dintre obligaţiile părţilor o constituie
perspectiva executării prestaţiei promise de cealaltă parte (ex.: vînzarea-cumpărarea).
2. În contractele cu titlu gratuit, cauza obligaţiei celui care dispune constă în intenţia
acestuia de a mări patrimoniul celui gratificat cu un elemant activ, fără a primi în schimb
vreo contraprestaţie. Cauza este deci intenţia liberală manifestată în privinţa persoanei
gratificate.
3. În contractele aleatorii elementul risc constituie cauza obligaţiilor.
Condiţiile de validitate. În privinţa cauzei obligaţiei, legea prevede că ea trebuie să fie reală şi
licită.
 Cauza nu este reală, ci falsă cînd debitorul s-a obligat numai în credinţa greşită a existenţei sale.
 "Cauza este nelicită cînd este prohibită de legi, cînd este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice" (art. 968 c.civ.).
Astfel, într-un contract de vînzare cu privire la un bun scos din circuitul civil, obligaţia
cumpărătorului este nulă pentru că are o cauză ilicită.
Uneori noţiunea de cauză ilicită pare să facă dublă întrebuinţare cu aceea de obiect ilicit. Dar pentru
a evita o confuzie trebuie să se ţină seama că, cel mai adesea cauza pare ilicită sub aspectul său
subiectiv ce trebuie desprins din intenţia comună a părţilor, ceea ce duce la concluzia că, pentru a
vicia contractul, cauza ilicită trebuie să fi fost cunoscută de către cealaltă parte.
Proba cauzei.
În privinţa cauzei, legea dispune: "Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă", iar
mai departe adaugă:"Cauza este prezumată pînă la dovada contrarie" (art. 967 c.civ.).
Drept urmare, cel care invocă inexistenţa cauzei trebuie să dovedească acest fapt.

Încheierea contractului
Acordul de voinţă al părţilor se realizează prin ofertă şi acceptare.
1. Oferta este propunerea de a contracta în anumite condiţii adresată unei persoane determinate
sau nedaterminate.
 80
Se poate realiza:
 oral, prin viu grai (oferta expresă),
 în scris (ex. trimiterea unui proiect de contract - prin trimiterea unor cataloage cuprinzînd
descrierea mărfii şi preţul),
 prin expunerea unor mărfuri în vitrină şi indicarea preţului (oferta tacită).
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta:
 să fie directă şi certă,
 să fie fermă,
 să fie neechivocă,
 să fie precisă şi completă.
Atîta timp cît oferta nu a fost acceptată ea poate fi revocată.
Regula revocabilităţii ofertei suferă unele excepţii:
- dacă ofertantul a fixat un anumit termen în care oferta poate fi acceptată, ea nu mai poate
fi revocată pînă la împlinirea acelui termen; dacă pînă la expirarea termenului de acceptare
oferta nu a fost acceptată ea devine caducă.
2. Acceptarea.
Forma acceptării nu este supusă unor condiţii speciale, ci este suficient ca din felul manifestării
să rezulte voinţa neîndoielnică de a accepta oferta respectivă.
Acceptarea poate fi:
 expresă, atunci cînd se face în scris sau verbal;
 tacită, cînd rezultă din acţiuni ori din atitudini ce pot fi interpretate în acest sens.
Există împrejurări expres prevăzute de lege în care simpla tăcere este interpretată ca o
acceptare:
reînoirea contractului de închiriere, dedusă din faptul că la sfîrşitul termenului contractului,
locatarul continuă să rămînă în posesia lucrului închiriat, fără nici o împiedicare a lui din
partea locatorului (art. 1437, 1452 c.civ.).
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acceptarea:
a) să se refere la acelaşi obiect ca şi oferta; neconcordanţa dintre ofertă şi acceptare
împiedică formarea contractului;
b) să fie neîndoielnică;
c) dacă oferta a fost făcută unei persoane determinate, doar aceasta o poate accepta;
d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fie retrasă sau să devină caducă.

Încheierea contractului prin reprezentant

Reprezentarea poate fi:
a) legală (ex.: tutorele pentru minorul aflat sub tutela sa);
b) convenţională (în virtutea unui contract de mandat).
Contractul încheiat prin reprezentant în limitele puterii ce i-au fost conferite se consideră că a fost
încheiat de către cel reprezentat şi produce efecte între acesta şi cealaltă parte contractantă.
Reprezentantul se află în raporturi juridice cu reprezentatul, faţă de care răspunde de executarea
contractului de mandat (împuternicire).
Dacă reprezentantul acţionează peste limitele mandatului său se consideră că acţionează în nume
propriu.

Momentul încheierii contractului

În virtutea conceptului consensualismului, contractul se formează din momentul în care s-a realizat
acordul de voinţe.
 81
Încheierea contractului între absenţi
În doctrină se găsesc mai multe soluţii care pot fi grupate astfel:
a) Sistemul emisiunii sau al declaraţiunii: se consideră că un act se naşte chiar din momentul
acceptării. În acest sistem formarea contractului ar depinde numai de voinţa acceptantului.
b) Sistemul expedierii acceptătii: momentul formării contractului este considerat acela în care
acceptantul a expediat acceptarea sa (trimiterea telegramei, a scrisorii). Împotriva acestei soluţii
s-a ridicat obiecţia că acceptarea nu mai poate fi revocată, deşi nu a ajuns la cunoştiinţa
ofertantului.
c) Sistemul recepţiunii: acceptarea este considerată irevocabilă în momentul în care a ajuns la
cunoştiinţa ofertantului, chiar dacă nu a luat la cunoştiinţă efectiv despre aceasta.
Împotriva acestui sistem s-a ridicat obiecţia că momentul în care ia cunoştiinţă ofertantul este
greu de dovedit, încheierea contractului fiind incertă.
d) Sistemul informaţiunii: contractul se încheie în momentul în care ajunge efectiv la cunoştiinţa
ofertantului. Acest sistem prezintă inconvenientul că încheierea contractului se află la discreţia
ofertantului.
Din această cauză sistemul a fost amendat, în sensul că un contract se consideră încheiat din
momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant. Din acest fapt se prezumă că, pînă la dovada
contarie, ofertantul a luat la cunoştiinţă efectiv de acceptarea ofertei.
Interesul practic al momentului încheierii contractului:
1. Pînă la acesta se poate revoca acceptarea sau oferta.
2. Moartea sau incapacitatea ofertantului sau a acceptantului întîmplate după încheierea
contractului nu mai produc nici un efect.
3. Existenţa viciilor de consimţămînt se apreciază la momentul încheierii contractului.
4. Momentul încheierii contractului constituie punctul de plecare a diferitelor termene, precum
acela privind prescripţia extinctivă.
5. În cazul ofertei făcute mai multor persoane, care a fost acceptată succesiv de mai mulţi
destinatari, numai primul contract va fi considerat valabil încheiat.
6. Momentul încheierii contractului formează punctul de plecare al tuturor efectelor acestuia dacă
legea sau părţile nu fixează alt termen.
7. Acţiunea pauliană nu poate fi intentată de creditorii creditorii chirografari anteriori contractului
fraudulos.
8. Momentul încheierii contractului determinaă şi locul formării acestuia (interes pentru instanţa
competentă).

Promisiunea de contract
Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil între părţi, prin care acestea se
obligă să încheie în viitor contractul respectiv. Obiectul acordului prealabil îl constiuie deci
încheierea ulterioară a contractului.
Beneficiarul promisiunii are dreptul de a cere încheierea contractului, iar promitentul este ţinut de o
obligaţie,"de a face" (adică de a încheia contractul la cererea celeilalte părţi).
Condiţiile pentru validitarea promisiunii:
a) Promitentul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a se obliga prin contract.
Beneficiarul promisiunii trebuie să fie capabil în momentul realizării promisiunii, întrucît
numai atunci el se obligă.
b) Caracterul licit al cauzei şi al obiectului trebuie apreciat în momentul realizării promisiunii.
Promisiunea de a contracta dă naştere unui drept de creanţă.
Utilitatea practică a promisiunii de a contracta se invederează prin interesul pe care părţile îl au de
a nu încheia de îndată contractul promis.
 82
Comparaţie între oferta de a contracta şi promisiunea de contract:
a) Oferta este un act juridic unilateral, pe cînd promisiunea este un contract.
b) Oferta poate fi revocată înainte de acceptare, pe cînd promisiunea de contract se stinge numai
prin expirarea termenului stipulat sau pierderea lucrului, obiect al contractului promis.
c) Numai beneficiarul unei promisiuni de contract are dreptul de a lua măsuri conservatorii cu
privire la dreptul născut în favoarea sa.

Proba actelor juridice

Oricine pretinde un drept trebuie să dovedească existenţa acestuia.În practică, a nu dovedi un drept
este ca şi cum acesta nu ar exista.
Proba - este tot ce este de natura să determine stabilirea unui adevăr, adică orice mijloace de
convingere îngăduite de lege, pentru a demonstra instanţei, adevărul faptelor pretinse.
Obiectul probei:
 actele juridice,
 faptele materiale generatoare de drepturi.
Faptele materiale pot fi probate prin orice mijloc de probă, pe cînd actele juridice sînt supuse unui
sistem de probe preconstituite, care iau de obicei forma unor înscrisuri.
În mod firesc proba se face cu privire la faptele pozitive. Existenţa faptelor negative se poate
dovedi prin dovedirea unui fapt pozitiv. (ex. se dovedeşte că o persoană a fost în alt oraş la o
anumită dată şi în consecinţă nu a fost în oraş).
Cînd pentru validitatea unui act juridic legea cere ca el să îmbrace o anumită formă, proba
existenţei lui nu se poate face dcît prin dovada care rezultă din îndeplinirea formei respective. Dacă
o atare formă lipseşte, proba actului juridic nu se poate face în nici un alt mod (înscrisul autentic).
Forma actelor solemne are un caracter imperativ şi nu poate fi modificat prin convenţia părţilor.

Dreptul la probă şi limitele lui

Oricare parte din proces are dreptul să facă dovada faptului ori a actului generator al dreptului
pretins.
Condiţii:
 administrarea probei să nu fie oprită de lege: astfel nu se poate face nici o probă împotriva unei
prezumţii legale absolute, cum ar fi împotriva prezumţiei de adevăr ce rezultă din puterea
lucrului judecat.
 proba să fie pertinentă (să aibă o legătură cu dreptul pretins)
 proba să fie concludentă (să se refere la împrejurări care duc la soluţionarea litigiului)
 să fie utilă (să nu tindă la dovedirea unor împrejurări incontestabile)
Reclamantul este ţinut să dovedească susţinerile sale. Pîrîtul, care poate să conteste afirmaţiile
reclamantului, întrucît formulează prin această negare el însuşi o pretenţie, va fi ţinut să o
dovedească, deoarece el devine reclamant.
În cursul desfăşurării procesului proba se împarte între reclamant şi pîrît, sub supravegherea
instanţei, căreia îi revine iniţiativa şi răspunderea în stabilirea adevărului.

Mijloace de probă
1. Înscrisurile:
Reprezintă orice scriptură provenind de la o parte sau de la un terţ, ca instrument de probă.
După scopul lor sînt:
 originare sau primordiale - întocmite în scopul constatării raporturilor juridice dintre părţi;
 recognitive - întocmite în scopul constatării raporturilor juridice preexistente între părţi;
 83

 confirmative - prin care se acoperă nulitatea relativă a unui act juridic.

După modul de întocmire:
 Înscrisuri autentice: cele făcute cu solemnităţile prevăzute de lege, de către un funcţionar de
stat, chemat să instrumenteze, în limitele atribuţiilor sale, în locul unde actul s-a făcut.
Uneori forma autentică este cerută de lege (donaţie), alteori este convenită de părţi.
Ele fac proba pînă la înscrierea în fals, privind constatările personale făcute de funcţionarul
respectiv, cum ar fi menţiunile despre prezenţa părţilor, despre semnarea înscrisului de către
părţi în faţa sa...
Fac dovada numai pînă la proba contară menţiunile privind adevărul celor declarate de către
părţi, deoarece funcţionarul instrumentator nu a putut decît să ia act de aceste declaraţii.
Înscrisul autentic mai prezintă avantajul de a permite investirea lui directă cu formula
executorie, fapt care îngăduie punerea lui în executare fără ca între părţi să fi urmat o
judecată.
 Înscrisuri sub semnătură privată: înscrisuri care constatînd un act juridic, sînt întocmite şi
semnate de către părţi, fără intervenţia unui organ de stat. Semnătura părţilor este de obicei
singura condiţie ce se cere în privinţa unui înscris sub semnătură privată.
Data înscrisului sub semnătură privată are între părţi şi succesorii lor în drepturi acceaşi
forţă probantă ca însuşi conţinutul înscrisului, adică pînă la proba contrară.
Legea cere ca actele înscrisuri sub semnătură privată, care constată contractele
sinalagmatice, să fie întocmite în atîtea exemplare originale cîte părţi sînt cu interese contrare
şi ca pe fiecare exemplar să se facă menţiune despre numărul originalelor întocmite
("formalitatea dublului exemplar").
Înscrisul sub semnătură privată, nul pentru neîndeplinirea formalităţii dublului exemplar, are
totuşi valoarea probatorie a unui început de dovadă scrisă.
Legea mai cere ca înscrisul sub semnătură privată să fie ori scris în întregime de către cel
care se obligă, ori în caz contrar, să se mai îndeplinească o formalitate: semnătura
debitorului să fie precedată de cuvintele "bun şi aprobat", precum şi de indicarea în cifre şi
litere a sumei de bani sau a întinderii obligaţiei, ambele menţiuni fiind scrise de mîna
debitorului. În cazul în care nu se îndeplineşte formalitatea "bun şi aprobat", înscrisul
este nul, lipsit de putere probatorie.
Scrisorile reprezentînd corespondenţa între două persoane pot constitui mijloace de probă, în
măsura în care conţinutul lor înfăţişează mărturisiri scrise extrajudiciare.
Telegramele fac dovada întocmai ca un înscris sub semnătură privată, cînd originalul ei este
semnat de însăşi persoana care o trimite.
2. Proba cu martori
Martorii sînt persoanele chemate pentru a informa instanţa cu privire la faptele concludente în
soluţionarea unui litigiu.
Declaraţia făcută de martori în faţa instanţei asupra unor fapte aflate în legătură cu pretenţia
părţilor se numeşte mărturie sau depoziţie de martor.
Mărturia constituie deci un mijloc de probă: în mod obişnuit această probă este denumită probă
cu martori sau proba testimonială.
Există mai multe reguli:
- un act juridic nu poate fi probat decît prin înscrisuri;
- nu se poate dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris;
- proba cu martori este admisă numai în ceea ce priveşte actele al căror obiect are o valoare
mai mică de 250 lei, cu condiţia ca dispoziţii normative speciale să nu impună, cu privire
la dovedirea actelor respective, proba scrisă;
 84
- proba cu martori este admisă indiferent de valoarea obiectului actului juridic, ori de cîte ori
există un început de dovadă scrisă, deoarece într-o asemenea situaţie proba testimonială vine
numai să completeze proba scrisă;
- proba cu martori mai este admisibilă, indiferent de valoarea obiectului actului juridic, ori
de cîte ori constituirea unei probe scrise nu a fost cu putinţă;
3. Prezumţiile
-sînt consecinţe ce se trag dintr-un fapt cunoscut în privinţa unui fapt necunoscut.
Aceste consecinţe pot fi deduse de către:
- oameni (judecător, arbitru)  prezumţii de fapt,
- lege. prezumţii legale (ex.: dacă un minor locuieşte cu părinţii săi, legea prezumă că
părinţii sînt în culpă în cazul în care acel minor pricinuieşte prejudicii unei persoane, în
măsura în care ei ar fi putut împiedica faptul prejudiciabil).
Prezumţia constituie deci mijlocul de probă prin care existenţa unui fapt este stabilită prin
dovedirea altui fapt, cu care se află în strînsă legătură.
Este deci un mijloc de probă indirect, întrucît, în loc să se probeze faptul pretins, asupra căruia
poartă litigiul şi care este imposibil sau greu de dovedit, se probează un alt fapt, aflat cu primul
într-o legătură aşa de strînsă, încît existenţa lui poate duce la concluzii în privinţa celuilalt.
Legea prevede o limitare cu privire la prezumţiile de fapt la cazurile în care este admisă proba
cu martori.
Prezumţiile legale sînt cele prevăzute într-un text de lege: nulla praesumtio sine lege. Ele nu pot
fi aplicate extensiv sau prin analogie, întrucît textele pe care le instituie sînt de strictă
interpretare.
De asemenea unele prezumţii legale pot fi combătute prin dovada contrară, deci au o forţă
probantă relativă, în timp ce altele, neadmiţînd posibilitatea unei probe contrare, au o putere
absolută.
Prezumţia autorităţii lucrului judecat.
Dintre prezumţiile stabilite de lege, puterea lucrului judecat prezintă aspecte cu totul deosebite. Prin
lucrul judecat se înţelege ceea ce s-a decis printr-o hotărîre judecătorească , iar puterea sau
autoritatea lucrului judecat înseamnă forţa cu care se impune lucrul judecat şi care este aceea a unei
prezumţii absolute, în virtutea căreia se prezumă că tot ce a decis instanţa corespunde adevărului,
aşa încît nici o probă contrarie nu poate fi admisă, nici chiar mărturisirea.

www.eReferate.ro -Cea mai buna inspiratie…