Dip Note de Curs

CAP. I.
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE ASUPRA DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PRIVAT
Secțiunea I. Noțiunea dreptului internațional privat

1.Consideraţii preliminare. Dreptul internațional privat este ramura de drept formată
din normele juridice care reglementează relațiile sociale cu element de extraneitate, stabilite
între persoanele fizice și/sau persoanele juridice, ca subiecte de drept privat1.
Dreptul internațional privat reprezintă ansamblul de reguli aplicabile persoanelor private –

fizice sau juridice – implicate în relațiile juridice internaționale. Aceste reguli sunt delimitate
în patru domenii: conflictele de legi, conflictele de jurisdicții, cetățenia și condiția juridică a
străinilor; primele două constituie dreptul relațiilor private internaționale, iar celelalte două
se referă la subiectele relațiilor private internaționale2.
Dreptul internațional privat – făcând parte din sistemul de drept al fiecărui stat suveran –
are un obiect și un domeniu de reglementare mai puțin obișnuit: conflictele de legi, sub
diversele lor forme, condiția juridică a străinului și conflictele de jurisdicții3.
2. Raportul juridic cu element de extraneitate

Regulile dreptului internațional privat soluționează problemele juridice ce rezultă din
existența elementelor de extraneitate în raporturile dintre persoanele private.
Elementul de extraneitate constituie principala diferență a raporturilor de drept

internațional privat față de alte raporturi juridice.
Elementul de extraneitate este împrejurarea de fapt legată de un raport juridic datorită

căreia acest raport are interferențe cu mai multe sisteme de drept (ori legi aparținând unor țări
diferite)4.
1
Dan Lupașcu, Diana Ungureanu, Drept International Privat. Actualizat în raport de noul Cod civil, noul
Cod de procedură civilă și Regulamentele Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.11
2
Ioan Chelaru, Gheorghe Gheorghiu, Drept internațional privat, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București 2009,
p.6
3
T. Prescure, C. N. Savu, Drept internațional privat, Editura Lumina Lex, București, 2005, p. 15.
4
I. P. Filipescu, Drept internațional privat, Editura Didactică și pedagogică, București, 1964, p. 6, opinie
menținută și în lucrările ulterioare, vezi I. P. Filipescu, Drept internațional privat, Editura Didactică și
pedagogică, București, 1979, p. 6; I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Editura
1
Elementul de extraneitate este împrejurarea de fapt, legată de un raport juridic datorită
căreia acest raport are interferențe cu mai multe sisteme de drept.5
Elementul de extraneitate constă în împrejurări diferite, relevante însă pentru normele de

drept internațional privat. Acest element de extraneitate este determinat de fiecare sistem de
drept.
Pot constitui elemente de extraneitate următoarele împrejurări: cetățenia sau

naționalitatea, domiciliul sau reședința obișnuită a uneia dintre părți sau a părților în
străinătate, locul unde se găsește fondul de comerț, locul unde se află bunul imobil sau mobil,
locul încheierii contractului, locul executării contractului, locul producerii faptului cauzator
de prejudicii, locul decesului unei persoane, locul judecării litigiului.
Datorită elementului de extraneitate, raportul juridic devine unul de drept internațional

privat ce ridică problema legii aplicabile.6
Între cine pot apărea aceste raporturi juridice: fie între state, fie între persoane fizice și/sau
juridice din state diferite.
Când un element al raportului juridic sau un fapt de care se leagă nașterea, modificarea ori
stingerea unui raport juridic se află în străinătate, acest element este întotdeauna de
extraneitate, iar raportul juridic este de drept internațional privat. Se apreciază că în cadrul
aceluiași raport juridic putem întâlni unul sau mai multe elemente de extraneitate.7
Dacă raportul juridic conține un element de extraneitate datorită căruia are legătură cu un
sistem de drept, se aplică norma juridică menționată în legea internă de drept internațional
privat care poate fi legea internă sau legea străină. O asemenea operațiune poate interveni
oricând în timpul nașterii, existenței, modificării sau stingerii raportului juridic. La momentul
nașterii raportului, părțile trebuie să aibă în vedere atât legislația țărilor lor, cât și legile
personale (legea țării ai cărei cetățeni sunt sau legea țării în care își au domiciliul). Spre
exemplu, dacă o persoană fizică are capacitate potrivit legii sale personale, va fi considerată,
în mod normal, capabilă în orice altă țară.8
În momentul realizării efectelor raportului juridic, dacă părțile nu își execută obligațiile în
mod voluntar și este sesizată instanța, aceasta va aplica legea statului căruia îi aparține și, în
măsura în care îi permite, va aplica o lege străină. Dacă aplică legea altui stat, fără ca legea sa
națională să o prevadă, hotărârea este nelegală. În momentul executării în străinătate a
hotărârii judecătorești pronunțate de această instanță, dacă ea nu a aplicat legea potrivit
normelor sale de drept internațional privat, hotărârea nu va fi recunoscută.
Universul Juridic, București, 2005, p. 20-21; I. Macovei, Drept internațional privat, vol. I, Editura Ars Longa,
Iași, 1999, p. 11; M.V. Jakotă, Drept internațional privat, vol. I., Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1997, p. 5 și urm.
5
Gh. Gheorghiu, N. Enache, Drept internațional privat. Caiet de seminare. ED. C.H. Beck, 2009
6
Mihail Vasile Jakotă, Drept internațional privat , vol. I, Ed. Fundației Chemarea Iași, 1997, p. 7 şi urm.
7
I. Chelaru. Gh. Gheorghiu, Drept internațional privat, Ed. C.H. Beck, ediția a II-a, 2012, p.9
8
I. Chelaru. Gh. Gheorghiu, op.cit.p.10
2
3. Definirea, natura și evoluția dreptului internațional privat
a. Definirea dreptului internațional privat
Determinarea autorității sau a instanței competente să instrumenteze ori să judece litigiul,
indicarea regulilor de procedură aplicabile, legea de fond aplicabilă, stabilirea efectelor
produse de hotărârile autorităților străine, sunt probleme ce țin de conflictul de legi și
conflictul de jurisdicție, soluționarea lor implică luarea în considerare a condiției juridice a
străinului9.
În determinarea legii competente, conflictul de jurisdicții este prealabil conflictului de

legi.
b. Natura dreptului internațional privat

În literatura juridică s-a discutat dacă dreptul internațional privat este un drept
internațional și un drept privat.10
Includerea termenului de privat în denumirea disciplinei a fost determinată de împărțirea

dreptului în public și în privat. Astfel, dreptul internațional privat prezintă un obiect propriu
și o metodă specifică de reglementare. În mod corespunzător, dreptul conflictual
reglementează relațiile de drept privat cu element de extraneitate.
c. Evoluția dreptului internațional privat

Într-o formulare11 a profesorului I. Macovei, “în mod necesar, cunoașterea apariției și
dezvoltării dreptului internațional privat facilitează înțelegerea principalelor instituții ale
materiei”.
1. Antichitatea
În perioada antică nu se poate vorbi de un conflict de legi, deoarece străinul nu era
considerat un subiect de drept, nu putea avea proprietăți și nici să se căsătorească. Cu toate
acestea, relații cu element de extraneitate au existat în antichitate, în toate statele. Datorită
însă particularităților epocii, încercările de soluționare a conflictelor de legi nu s-au
concretizat în norme de drept internațional privat. Câteva excepții sunt cunoscute în Grecia,
unde se încheiau tratate între cetățile orașe, precum și în Imperiul Roman, unde cetățenilor
romani li se aplica jus civile, iar peregrinilor, jus gentium, însă, după edictul împăratului
Caracalla din 212 s-a acordat cetățenie tuturor locuitorilor imperiului, cu excepția
dediticilor12, și, deci, conflictele de legi au dispărut.
9
Ioan Macovei, Drept internațional privat în reglementarea Noului Cod civil și de procedură civilă, Ed.
C.H. Beck, 2011, p. 5
10
A se vedea J.P. Niboyet, Manuel de droit international prive, Paris, 1928,p.26
11
I. Macovei, Drept internațional privat, vol. I, Editura Ars Longa, Iași, 1999, p. 48
12
Inițial noțiunea de peregrin se confundă cu cea de străin. Peregrinii obișnuiți erau învinșii ale căror cetăți
au continuat să existe din punct de vedere politic. Peregrinii formau masa cea mai numeroasă a locuitorilor
imperiului; ei au primit cetățenia romană prin Edictul din 212 al împăratului Caracalla, cu excepția peregrinilor
deditici. Peregrinii deditici, conform M.V. Jakotă, op. cit., p. 140, constituiau acea categorie de locuitori ai unei
cetăți care, fiind înfrântă de Roma, s-a predat fără condiții (nu se mai încheia un tratat care să confere un anumit
3
Conform unor lucrările de referință în domeniu13, în Imperiul Roman erau în vigoare
sistemul de drept roman și sistemele de drept ale cetăților peregrine. Relațiile economice și
personale între cetățeni și peregrini erau, nu numai inevitabile, dar și frecvente.
Analiza istorică a conflictelor de legi din perioada antică, în general, și din Imperiul
roman, în special, împarte, conform doctrinei14, dezvoltarea statului roman în trei perioade:
statul-cetate, imperiul mediteranean și imperiul romano-bizantin.
a) Perioada statului cetate

În statul cetate, în primele secole care au urmat întemeierii lui (754 î.Hr.), ca urmare a
slabei dezvoltări a economiei, schimburile cu cetățile din jur erau sporadice și de o importanță
neînsemnată15 dreptul roman era jus proprium civium romanorum, aplicabil doar cetățenilor.
Străinul care se găsea pe teritoriul statului roman era lipsit de protecția juridică acordată
cetățenilor romani16. În absența unui de tratat sau a unei convenții de ospitalitate, străinul se
găsește în afara dreptului.
Cu toate acestea, nici schimburile cu cetățile din jur, nici contactul cu străinii nu erau
cu totul excluse, chiar în acea epocă îndepărtată. Pentru cazurile în care era necesar să se
primească în cetate un străin, temporar (venit cu afaceri) sau definitiv (clienții stabiliți pe
lângă gințile patriciene), se recurgea la două instituții cu bază religioasă: hospitium și
clientela.
Hospitium permitea unui străin, de regulă din clasa dominantă din altă cetate, să
petreacă un timp la Roma, bucurându-se de protecția de fapt pe care i-o acorda o familie
nobilă și influentă.
Clientela asigura protecția unui străin care se alătura unei ginți. Instituția se aplica
străinului cu o condiție socială inferioară. Forța de muncă și capacitatea militară a clientului
erau folosite de gintă.
b) Perioada imperiului mediteranean

Din sec. al III-lea Roma devine un imperiu mediteranean a cărui strălucire se impune
întregii lumi antice. Imperiul era, de fapt, o confederație de cetăți ce depindea de Roma prin
tratate bilaterale.
Cetățile învinse și încorporate imperiului roman primeau fiecare în parte un statut
propriu. Existau mai multe categorii de cetăți cucerite tuturor fiindu-le permis să-și păstreze
vechile organe de administrare internă.
statut cetății). Peregrinul dediticiu nu avea cetate, în sensul că cetatea sa nu primise un statut juridic și că legile și
instituțiile unei asemenea cetăți nu existau legal în fața autorităților romane.
13
M. V. Jakotă, op. cit., vol. I, p. 138
14
V. Hanga, M. Jakotă, Drept privat român, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1964, p. 120 și
urm.; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 85 și urm.; T. Prescure, C.N. Savu, op. cit., p. 64 și urm.
15
M. Jakotă, V, Păun, Gh. Piticaru, E. Iftime, Poziția juridică a străinilor în România. Culegere de studii,
Litografia Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 1977, p. 45
16
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internațional privat, Editura Actami, București, 2002, p. 85
4
Instanțele de judecată locale funcționau mai departe, aplicând legile proprii, anterioare
cuceririi romane. Dacă jus civile era “proprium civium romanorum”, atunci peregrinilor
trebuia să li se recunoască folosința drepturilor lor locale.
Pe fondul unui avânt economic fără precedent, s-au intensificat schimburile între
cetățile și provinciile cele mai îndepărtate, luând naștere, în aceste condiții, jus gentium, un
ansamblu de reguli de elaborare romană ce reglementau relațiile dintre peregrini și romani sau
dintre peregrinii din cetăți diferite.
Aplicarea lui jus gentium era impusă de tribunalele romane atât în capitala imperiului
cât și în provincii, fapt care simplifica într-un număr mare de cazuri soluționarea raporturilor
dintre persoane trăind sub legi diferite. Instituțiile lui jus gentium nu reglementau însă, așa
cum arată Ulpian (Regulae, XX, 14), decât o parte a relațiilor sociale, altele precum
succesiunea, testamentele, familia peregrinilor rămânând neacoperite.
c) Perioada imperiului romano-bizantin

Din anul 212 d. Hr., prin edictul împăratului Caracalla, li se acordă tuturor locuitorilor
imperiului cetățenia romană. Deosebirile dintre sistemele de drept sunt mult atenuate, iar
conflictele de legi nu mai prezintă importanță, ele nefiind introduse de comisia de redactare a
digestelor și a Codului lui Justinian în lucrările sale, astfel că azi nu se mai cunosc17.
2. Evul Mediu
a. Teoria personalității legilor (sec. V-X)

După căderea Imperiului Roman de Apus (476), s-a aplicat personalismul legilor, adică pe
același teritoriu unde conviețuiau mai multe popoare, fiecare aplica propria lege. Popoarele
care au venit pe teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus nu au impus sistemul juridic
populației romane sau romanizate. Deci, nu exista conflict de legi; aceste populații, precum și
triburile migratoare, se conduceau, fiecare, după propriile legi.
Acest sistem, în virtutea căruia, pe același teritoriu, se aplicau două sau mai multe legi,
proprii fiecărei populații, a primit în istoria dreptului numele de sistemul personalității legilor,
ce constă în aceea că fiecare persoană se găsea sub ascultarea normelor proprii grupului etnic
sau tribului din care făcea parte. Fiecare individ era judecat după legea grupului căruia îi
aparținea. Acest sistem se conturează mai bine în statele prefeudale formate în unele provincii
ale imperiului (Gallia, Lombardia, Spania) și a fost posibil atâta vreme cât între membrii
diferitelor grupuri de pe același teritoriu nu existau relații civile (ci doar în cadrul grupului).
De la sistemul personalității legilor a existat o singură excepție . Regulile dreptului

canonic fiind unice, se aplicau tuturor creștinilor în domeniile care interesau biserica18.
Personalitatea legilor, în forma ei pură, a fost posibilă numai în condițiile unei economii
foarte slab dezvoltate, căreia îi corespundea un schimb cu totul sporadic între membrii
17
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 86
18
I. Macovei, op.cit., p. 35
5
grupurilor care locuiau pe același teritoriu. Pe măsura trecerii timpului, intensificarea relațiilor
interetnice a dus la apariția unor alte sisteme de reglementare a conflictelor de legi.19
b. Teritorialismul cutumelor (sec. XI-XIII)

Odată cu încetarea migrației triburilor și cu apariția procesului de fuziune dintre popoarele
migratoare și populațiile locale, se formează, grupuri de populație omogenă, cu limbă și
obiceiuri comune, asupra cărora apare autoritatea locală a seniorului ce impune propria lege,
aplicabilă tuturor persoanelor de pe teritoriu, precum și tuturor bunurilor și actelor încheiate,
fără a se permite aplicarea altei legi.
Cutumele erau teritoriale, și se aplicau tuturor celor care se găseau pe un anumit teritoriu
și nu aveau nici o putere în afara acelui teritoriu20. Conflictele de legi, în măsura în care se
iveau, se soluționau prin aplicarea uniformă a legilor instanței; legea străină nu se lua în
considerare nici sub forma recunoașterii drepturilor câștigate într-o altă provincie conform
cutumelor de acolo21.
Acest sistem, potrivit căruia, atât localnicului, cât și străinului, li se aplică legea locală sau
legea instanței, a fost numit sistemul teritorialității legilor22.
c. Școala statutarilor italieni (sec. XIII-XV)

Orașele din nordul Italiei cunosc, încă din sec. al XI-lea, o economie înfloritoare.
Meșteșugarii și negustorii se organizează în bresle și ghilde. Fenomenul pregnant în epocă
este constituit de obținerea unei anumite independențe, în raport cu puterile nobilului, de către
orașe și târguri, pe măsura dezvoltării lor. Dreptul roman este preferat cutumelor locale
întrucât servea mai bine producției de mărfuri și schimburilor comerciale. Treptat negustorii
și-au elaborat norme de drept corespunzătoare intereselor lor. Uzurile comerciale care se
formau, se perfecționau și se uniformizau în orașe și târguri, au format jus mercatorium,
dreptul negustorilor.
Astfel se ajunge la situația în care orașele erau supuse dreptului roman, ca drept comun
tuturor, fiecare având însă și norme de drept proprii, numite statute, care difereau nu numai de
dreptul roman, ci și unele față de altele23.
Se pun premisele elaborării teoriei statutelor (sec. XIII), care constituie baza dreptului
internațional privat. Se remarcă de către specialiști24, nașterea teoriei conflictelor de legi între
dreptul roman și statutele unui oraș, precum și între statutele unor orașe diferite.
Primii care s-au ocupat de soluționarea acestor conflicte de legi au fost glosatorii. Aceștia
erau juriști ai timpului care căutau soluții ale conflictelor de legi în textele dreptului roman,
19
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op.cit., p.40
20
21
M. Jakotă, V, Păun, Gh. Piticaru, E. Iftime, op. cit., p. 54
22
23
Ibidem, p. 88
24
T. Prescure, C.N. Savu, op. cit., p. 68 și urm.
6
făcând însemnări pe marginea textelor din corpus juris civile, care se numeau glose, de unde
și denumirea lor de glosatori (comentatori ai dreptului roman)25.
Glosele ce marchează apariția, ca știință, a ramurii dreptului internațional privat sunt:
- glosa lui Aldricus (sec. XII) din Dissensiones dominorum (colecție alcătuită între 1170 și
1200) este considerată ca fiind cea mai veche glosă cu preocupări conflictuale 26. El considera
că, într-un proces între persoane aparținând unor provincii având cutume diferite, judecătorul
va aplica acea cutumă care i se pare mai bună și mai utilă.
- glosa scrisă în 1228 de Accursius pe marginea unei constituții din anul 380 a împăraților
Graţian, Valentinian și Teodosiu, intitulată “De summa Trinitate et de fide catholica (Sfânta
trinitate și credința catolică)- “unde un locuitor al Boloniei, chemat în judecată la Modena, nu
trebuie judecat după statutele Modenei, deoarece nu-i este supus”.
- glosa lui Hugolinus observa că “statutele nu au putere decât în provincia pentru care sunt
făcute”, idee fundamentată pe interpretarea legii “cunctos populos”.
Aceste începuturi sunt continuate de școala postglosatorilor. Cei mai cunoscuți

postglosatori, au fost Bartolus, Baldus, Salicitus, Rochus Curtius. Sistemul de soluții
conflictuale propus de postglosatori a format ceea ce se cheamă școala italiană a statutelor.
Postglosatorii au dezvoltat noțiunea de conflict de legi și au admis posibilitatea

aplicării dreptului străin de către o instanță locală, iar pe baza practicii, au ajutat instanțele de
judecată cu un sistem de principii de soluționare a conflictelor de legi, care fixau întinderea de
aplicare a statutelor unei cetăți în raport cu dreptul străin27.
Din această perioadă apar primele categorii ale dreptului internațional privat: distincția
între procedură, supusă lex fori, și fond, supus legii locale, între statutele reale și cele
personale, între statutele delictelor și cele ale contractelor, fiind folosite puncte de legătură
cum ar fi: lex rei sitae (legea locului situării bunului), locus regit actum (legea locului unde s-
a încheiat actul), lex loci delicti (legea locului delictului).
d. Școala franceză a statutelor (sec. XVI-XVIII)

În secolul al XVI-lea, Franța, deși unificată politic, în interiorul ei persistau aproximativ
360 de cutume diferite. Provincii precum Paris, Bordeaux, Bretania, Normandia, își aveau
propriile cutume. Prezența unor sisteme cutumiare distincte a determinat deseori conflicte
interprovinciale.
Această situație se accentuează de Ordonanță de la Montilz les Tours din 1453, prin care
Carol al VII-lea a dispus redactarea cutumelor din toate ținuturile franceze. Redactarea
oficială a cutumelor a ridicat problema sferei de aplicare a unei cutume edictată într-o anumită
provincie și a completării ei în caz de lacune ori nelămuriri, cu dreptul roman sau cutuma
Parisului.
25
26
27
7
Opiniile juriștilor francezi au urmărit să atenueze exclusivismul teritorialității cutumelor
Ideile formulate au preconizat menținerea particularismului juridic a provinciilor ori
unificarea dreptului cutumiar și soluționarea conflictelor între cutume.
Literatura conflictelor de legi este ilustrată în Franța epocii respective de două nume
celebre: D’Argentré și Dumoulin. Bernanrd D'Argentré (1519-1590) era magistrat breton și
urmărea menținerea cutumelor regiunii sale. Charles Dumoulin (1500-1566) a fost avocat la
Paris și este considerat ca fiind ultimul postglosator francez.
e. Școala olandeză a statutelor (sec. XVII)

Țările de Jos au avut o economie foarte bine dezvoltată încă din secolul al XIII-lea.
Relațiile capitaliste au apărut de timpuriu. În secolul al XVI-lea, a avut loc aici prima
revoluție burgheză (1566-1581). În secolul al XVII-lea Țările de Jos sunt în plin avânt
economic. În Țările de Jos (inclusă și Olanda) se pune în discuție, sub un alt aspect,
fundamentul aplicării legii străine28.
Principalii statutari olandezi sunt: Paul Voët, Jean Voët şi Ulrich Huber. Pentru prima oară
în istoria dreptului internațional privat, apar în Țările de Jos, alături de conflictele între legi
provinciale și conflictele între legi naționale.
Noțiunea este folosită pentru prima dată la Ulrich Huber. El a elaborat expresia "de
conflictu legum diversarum in diversiis imperiis", considerând conflictul de legi ca un conflict
internațional (nu numai un conflict de cutume sau statute) și arătând că pe teritoriul olandez se
aplică numai legea olandeză (principiul teritorialității legilor), legea străină neputând să-i fie
impusă judecătorului, care, însă, o poate lua în considerare, din rațiuni de "comitas gentium"
(curtoazie internațională). Sunt respectate drepturile dobândite în străinătate și se permite
cooperarea internațională. După obiectul lor, statutele erau reale, personale sau mixte. După
sfera de aplicare, indiferent de obiect, statutele erau toate teritoriale. Aplicarea legii străine se
face în virtutea formulei de politețe internațională, comitas gentium (statele își fac reciproc
servicii), judecătorul având o mare putere în privința aplicării acestei legi. Și țările anglofone
preiau această situație juridică, ceea ce conferă judecătorului, în virtutea curtoaziei
internaționale puterea de a aplica în fapt, legea străină atunci când este necesar.
3. Perioada modernă
Această perioadă este dominată de constituirea statelor moderne, de creșterea relațiilor
internaționale și a dus la configurarea dreptului internațional privat actual. Cum textele erau
incomplete, dreptul internațional privat a fost în continuare format pe jurisprudență, inspirată
de tradiție și influențată de doctrină.
a. Școala germană (sec. al XIX-lea)

Din secolul al XIX-lea, juriștii germani renunță la metoda postglosatorilor de soluționare a
conflictelor de legi.
28
8
În cadrul școlii germane, reprezentanții de marcă ai doctrinei germane sunt: Friedrich Karl
von Savigny (1779-1861), Wächter şi Schäfner.
Se susține că legile nu pot fi clasificate, toate, apriori, în personale și reale; în unele

cazuri, ele sunt teritoriale iar în altele extrateritoriale, în funcție de natura și scopul lor.
Savigny a propus ca determinarea legii aplicabile să se facă după natura lucrurilor (Natur
der Sache) ori după natura raporturilor juridice respective. El sintetizează regulile după:
persoane, bunuri, obligații, acțiuni, iar în fiecare categorie de raporturi juridice identifică
elementul caracteristic care să-i permită determinarea sistemului juridic căruia îi aparțin
raporturile juridice după natura lor. Astfel, drepturile privind persoana sunt supuse legii
domiciliului acesteia, drepturile reale depind de legea situării bunurilor, contractele sunt
supuse legii țării de executare a acestora, delictele sunt supuse legii țării unde au fost comise.
Această doctrină este universală, având o influență decisivă asupra dreptului substanțial și
a fost urmată doctrinar de Etienne Bartin şi Henri Batiffol (1905-1989), care au dezvoltat-o și
au contribuit major la unificarea juridică pe calea convențiilor internaționale29.
b. Teoria italiană a personalității legilor (sec. al XIX-lea)

Teoria personalității legilor a fost formulată de către Pascal Stanislav Mancini (1817-
1888) care, în lucrarea sa Despre naționalitate ca bază a dreptului internațional privat , a
urmărit să fundamenteze necesitatea realizării unității provinciilor italiene și menținerea
legăturilor juridice cu emigranții italieni, folosindu-se în demersul său de ideea de lege
națională (legi care, fără a fi produsul arbitral al suveranității teritoriale, sunt elaborate de
cetățenii unui stat pentru cetățenii acelui stat).
Ideea aceasta constituie contrariul teoriei statutarilor olandezi, după care, legile erau
teritoriale și nu personale.
De la principiul personalității legilor exista și unele excepții, privitoare la :ordinea publică,

regula locus regit actum (forma exterioară este cârmuită de legea locului încheierii acestuia);
principiul autonomiei de voință (lex voluntatis), potrivit căruia părțile pot deroga de la
personalitatea legilor, expres sau tacit.
Teoria lui Mancini a cunoscut un succes internațional în toată Europa continentală,

deoarece asigura respectul străinilor, statele trebuind să aplice străinilor legea lor națională nu
doar în temeiul curtoaziei, însă aceasta prezenta și unele inconveniente.
c. Școala anglo-americană
Doctrina americană de drept internațional privat a fost fondată de Joseph Story prin
publicarea în anul 1834 a lucrării Comentariile conflictelor de legi( Commentaries on the
Conflict of Laws) lucrare bazată pe o receptare proprie a ideilor școlii olandeze. Doctrina
anglo-americană prezintă particularitatea că, s-a format mai întâi în Statele Unite ale
Americii, abia apoi trecând și în Anglia.
29
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op.cit.,p.42
9
Ideile fundamentale ale doctrinei anglo-americane de drept internațional privat sunt:
principiului teritorialității legilor, adică aplicarea dreptului local tuturor raporturilor juridice
iar legea personală este legea domiciliului; drepturile dobândite în virtutea legii străine sunt
recunoscute în virtutea politeții internaționale (comity); admiterea principiului autonomiei de
voință (lex voluntatis) în materie contractuală, părțile fiind libere în alegerea legii competente
să cârmuiască raportul lor juridic; instituții care, în dreptul continental, aparțin dreptului
material, în practica anglo-americană aparțin dreptului procesual (prescripția acțiunii,
compensația) cu aplicarea legii forului, adică cea engleză ori americană.
4. Perioada contemporană
Perioada contemporană este caracterizată de o dezvoltare considerabilă a dreptului
internațional privat prin convenții internaționale, prin apariția Comunității Europene, precum
și prin creșterea intervenției statului în relațiile private internaționale pentru a proteja partea
mai slabă, indiferent de legea desemnată de regula de conflict30.
Corelația dreptului internațional privat cu unele ramuri de drept
a. Legătura cu dreptul civil

Dreptul civil este definit ca fiind acea ramură care reglementează raporturile patrimoniale
și nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice și/sau persoanele juridice aflate pe poziții de
egalitate juridică31.
Obiectul dreptului internațional privat îl constituie raporturile de drept civil, în sens larg,
cu element de extraneitate, cuprinzând atât raporturile din dreptul civil propriu-zis, cât și cele
din dreptul familiei, dreptul procesual civil, dreptul muncii, dreptul comercial, ş.a. Prin
urmare, obiectul de reglementare juridică a dreptului internațional privat este mai vast decât
cel al dreptului civil.
Așadar, dreptul internațional privat, fără a se confunda cu dreptul civil, îl înglobează sub
aspectul conținutului, dar este mult mai vast, conținutul dreptului internațional privat fiind dat
și de normele specifice altor ramuri ale dreptului intern din domeniul privat.
b. Legătura cu dreptul comerțului internațional

Diferența esențială cu disciplina dreptului comerțului internațional este dată de natura
normelor conflictuale sau materiale, care intră în conținutul lor. Și în cadrul obiectului de
reglementare se menține aceeași distincție, deoarece în cazul dreptului comerțului
internațional obiectul este format din raporturile juridice care apar în sfera comerțului și
cooperării economice internaționale, dreptul internațional privat se ocupă de toate raporturile
din domeniul dreptului privat cu element de extraneitate.
c. Legătura cu dreptul internațional public

Față de dreptul internațional public, dreptul privat se distinge prin: calitatea subiectelor (în
dreptul internațional public subiecte sunt statele și organizațiile internaționale); preponderența
30
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op.cit., p.42-43
31
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și
Presă “Șansa”, București, 1992, p. 25
10
izvoarelor interne (față dreptul internațional public, unde predomină tratatele); obiect (la
dreptul internațional public acesta este dat de relațiile dintre state iar la cel privat obiectul e
dat în principal de raporturi juridice de drept civil), etc.
Secțiunea II. Obiectul dreptului internațional privat

Problemele juridice aparținând dreptului internațional privat sunt clasificate în patru
categorii – conflictul de legi, conflictul de jurisdicții, precum și normele privind condiția
juridică a străinului și cetățenia.
1. Conflictul de legi
Conflictele de legi reprezintă domeniul cel mai important al dreptului internațional
privat , deoarece este o parte esențială a acestuia, domeniul cuprinzând relațiile de familie,
32
succesiunile, contractele internaționale și răspunderea civilă cu element de extraneitate.

Putem defini conflictul de legi ca fiind situația în care raportului juridic cu element de
extraneitate îi sunt susceptibile a i se aplica două sau mai multe legi aparținând unor sisteme
de drept diferite, având legături cu elementul de extraneitate.
Termenul de “conflict de legi” a fost folosit pentru prima dată de U. Huber (şcoala
olandeză a statutelor – sec. XVIII), care a intitulat manualul său: “De conflictu legum
diversarum in diversis imperiis”. În condițiile epocii, autorii își exprimau părerea că
judecătorii, confruntați cu o speță cu un element străin, trebuiau să decidă, în lipsă pe atunci
de texte, care din legile în conflict având atingere cu unul din elementele raportului, s-ar putea
aplica33.
Cauza apariției conflictului de legi constă în deosebirile existente între sistemele de drept
ale diferitelor state34. Conflictul apare, de regulă, între legea instanței învestite cu soluționarea
litigiului și legea străină. Oricare dintre aceste legi este susceptibilă să guverneze raportul
juridic respectiv, astfel că ele se află în conflict, iar instanța sesizată trebuie să aleagă legea pe
care urmează a o aplica. Există situații în care diferite aspecte ale unui raport juridic sunt
supuse incidenței mai multor legi.
Noțiunea de conflictul de legi este specifică dreptului internațional privat deoarece apare
numai în raporturile cu element de extraneitate ce formează obiectul dreptului internațional
privat și numai cu privire la acel raport se admite, în anumite condiții, aplicarea legii străine.
În doctrină se apreciază35 că există mai multe tipuri de conflicte de legi:
a) în funcție de aplicarea legilor în spațiu și timp ar exista:
- conflictul de legi în spațiu, între două legi aparținând unor sisteme de drept diferite și
care reglementează fiecare în alt mod raportul juridic cu element de extraneitate. Acest tip de
32
N. Diaconu, Teoria conflictelor de legi în materie civilă, Editura Lumina Lex, București, 2005, p. 35
33
M. V. Jakotă, op. cit., p. 16
34
O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internațional privat, Editura All Beck, 1999, p. 7
35
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internațional privat, Editura Actami, București, 2002, p. 168-192
11
conflict intervine datorită caracterului specific, național, al normelor de drept internațional
privat, aceste norme prezentând deosebiri de reglementare, de la un sistem de drept la altul36;
- conflictul de legi în timp între două legi succesive aparținând aceluiași sistem de drept,
din care una în vigoare și alta abrogată, caz în care este important, pentru evoluția normelor
conflictuale ale forului, conflictul în timp al normelor materiale străine și conflictul în timp al
convențiilor internaționale.
Conflictul de legi în timp și spațiu apare în situația în care un raport juridic cu element
străin ia naștere într-o țară, conform legilor acelei țări și urmează să producă efecte ori este
invocat în altă țară.37
Ca forme, conflictul de legi în timp și spațiu, cunoaște:
- forma simplă, întâlnită în situația în care dreptul care se naște/modifică/stinge sub
legea unui anumit stat, iar apoi este invocat într-o altă țară
- forma complexă, care există în situația în care dreptul care se naște, se modifică sau se
stinge în cadrul dreptului internațional privat, este invocat într-o altă țară – conflictul apare în
ambele faze.
b) în funcție de sistemul de drept competent a reglementa raportul juridic cu element
de extraneitate, există :
- conflict pozitiv de legi, atunci când legile în conflict aparținând la două sisteme de
drept, se consideră competente a fi aplicabile;
- conflict negativ de legi, atunci când nici una din legile în conflict nu se consideră
competentă a reglementa raportul juridic cu element de extraneitate.
c) în funcție de nivelul unde apare conflictul de legi, distingem între:
- conflicte propriu-zise de legi, ivite între legile a două sisteme de drept diferite;
- conflicte aparente de legi, ivite între legile aparținând aceluiași sistem de drept: cazul
legilor inter-provinciale sau federale.
d) în funcție de unele situații speciale ce pot declanșa conflicte de legi, ar exista:
- conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut.
Potrivit principiilor dreptului internațional public, recunoașterea unui stat de către alt stat
are caracter declarativ și nu constitutiv38. Statul respectiv există, independent de recunoașterea
lui de către alt stat, de unde rezultă că legile sale se aplică efectiv și trebuie luate în
considerare deoarece acestea pot da naștere conflictelor de legi39.
- conflictul interpersonal, adică legea se aplică după confesiune. Este acea situație conform
căreia, în unele state, legea aplicabilă unui raport juridic se determină după criteriul
confesiunii, în sensul că, cei care aparțin aceluiași cult sunt supuși reglementărilor
religioase proprii cultului respectiv. În vederea soluționării problemei, trebuie stabilit cărei
religii îi aparține partea (părțile) în cauză și, în funcție de aceasta, se va ști ce lege se
aplică pentru soluționarea fondului cauzei40.Conflictele de legi interpersonale intervin
deseori în probleme de familie, succesiuni sau proprietate41.
36
N. Diaconu, op.cit., p. 36
37
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op.cit. p.11
38
Gr. Geamănu, Drept internațional public, Editura Didactică și Pedagogică, 1987, vol. I, p. 308-309
39
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op.cit. p.12
40
V. D. Zlătescu, Geografia juridică contemporană, București, 1981, p. 158-160 apud N. Diaconu, op. cit.,
p. 39
41
I. Macovei, Drept internațional privat, vol. I, Editura Ars Longa, Iași, 1999p. 45
12
2. Conflictul de jurisdicții
Acest tip de conflict intervine în situația în care un litigiu de drept internațional privat este
succesibil de a fi soluționat de instanțele din mai multe țări.42Problemele ridicate de către
contenciosul internațional sunt cunoscute sub denumirea de „conflict de jurisdicții”.
Acestea iau naștere atunci când o instanță sesizată cu soluționarea unui litigiu de drept
internațional privat trebuie să se pronunțe asupra competenței de soluționare a cauzei, asupra
procedurii aplicabile, precum și asupra efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate în
străinătate43.Cu alte cuvinte, raportul juridic cu element de extraneitate generează probleme
litigioase legate de cadrul procesual și se creează în acest fel un conflict de jurisdicții.
Normele care soluționează conflictul de jurisdicții sunt norme de drept material

substanțial, aplicabile direct, nemijlocit, raportului juridic, spre deosebire de normele
conflictuale, care indică numai dreptul aplicabil.
Normele materiale aplicabile sunt cele ale instanței sesizate, care își determină competența
de a soluționa respectivul litigiu de drept internațional privat după normele juridice ale
statului unde funcționează, procedura fiind, prin urmare, supusă legilor forului (lex fori).
Efectele hotărârii judecătorești sunt determinate tot după legea forului.
3. Condiția juridică a străinului

Este instituția juridică formată din totalitatea normelor juridice prin care se determină
drepturile și obligațiile pe care le poate avea un străin – persoană fizică sau juridică – pe
teritoriul statului în care se află.
Condiția juridică a străinului este determinată de legea statului pe teritoriul căruia acesta
se găsește, și privește capacitatea de folosință 44.
În România, condiția juridică a străinilor este reglementată prin O.U.G. nr. 194/200245,
deci de legea forului .
Condiția juridică a străinului este instituită de statul de reședință a străinului, de aici
rezultând caracterul ei unilateral. În stabilirea regimului juridic al străinului, statul de
reședință urmărește: acordarea unui regim juridic străinului, corespunzător intereselor statului
cât și un regim juridic al străinului cât mai apropiat de cel al propriilor cetățeni.
4.Cetățenia
42
I. Macovei, Drept internațional privat în reglementarea Noului Cod civil și de procedură civilă, Ed. C.H.
Beck, București, 2011, p.6
43
N. Diaconu, op. cit., p. 47
44
Ibidem, p.7
45
O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002. Republicată în temeiul art. III din Legea nr. 357/2003 pentru
aprobarea O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 537 din 25 iulie 2003, dându-se textelor o nouă numerotare. Ulterior, i-au fost aduse
modificări și completări prin: Legea nr. 482/2004; O.U.G. nr. 113/2005; Legea nr. 306/2005; Legea nr. 56/2007
pentru modificarea și completarea O.U.G. 194/2002, aceasta din urmă, prin art. III, dispunând ca ordonanța să fie
republicată, dându-se textelor o nouă numerotare.
13
Este instituția de drept ce cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează legătura
politică și juridică între o persoană fizică și un stat, în urma căreia persoana fizică, în calitate
de cetățean, este titulara anumitor drepturi și obligații specifice care constituie statutul său
juridic.
Cetățenia este situația juridică care rezultă din raporturile statornice ce intervin între o
persoană fizică și stat, exprimând apartenența persoanei la stat, situație caracterizată prin
plenitudinea drepturilor și obligațiilor reciproce, predeterminate de Constituție și de celelalte
legi46.
Cetățenia este, de asemenea, și o instituție de drept public, majoritatea autorilor apreciind
că instituția cetățeniei formează obiect de reglementare al altor ramuri de drept (de exemplu,
dreptul internațional public, dreptul constituțional), însă interesează și dreptul internațional
privat47.
Secțiunea III. Metodele dreptului internațional privat

Dreptul internațional privat se caracterizează prin două metode de soluționare a
conflictelor de drept: prima, specifică dreptului internațional privat, stabilește regula
soluționării conflictului iar cea de a doua, comună disciplinelor juridice, care apelează la
normele substanțiale.
A. Metoda normelor conflictuale

a. Norma juridică determină legea aplicabilă unui raport cu element de extraneitate .
Norma juridică specifică dreptului internațional privat are o structură proprie, diferită
de cea a normelor juridice de drept intern, având în vedere că prin aceasta nu se
reglementează direct un raport juridic cu element de extraneitate, ci doar se desemnează în
mod abstract norma materială a unui sistem național de drept, direct aplicabilă ce duce la
soluționarea conflictului de legi.
Normele conflictuale indică legea competentă cu privire la un raport cu element de
extraneitate. Legea desemnată a se aplica poate fi legea forului sau o lege străină.
Din momentul în care s-a desemnat legea aplicabilă, rolul normei conflictuale
încetează, intrând în acțiune norma sau normele din legea națională desemnată, lege care va
guverna raportul juridic cu element de extraneitate, de unde rezultă că, norma conflictuală este
o normă de trimitere sau de fixare având un caracter prealabil soluției conflictuale.
În doctrină s-au conturat două opinii cu privire la structura normei conflictuale. După
unii autori48, această normă este alcătuită din trei elemente: conținutul normei conflictuale,
legătura și legea aplicabilă (lex causae).
46
I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1993, p.
16-19
47
N. Diaconu, Drept internațional privat, Editura Lumina Lex, București, 2004, p. 38
48
T. R. Popescu, Drept internațional privat, Editura Romfel, București, 1994, p. 22
14
Cu toate acestea, majoritatea autorilor49apreciază că, structura normei conflictuale este
formată numai din conținutul și legătura acesteia.
- Conținutul normei conflictuale sau ipoteza sa, cuprinde raporturile de drept la care face
referire. El determină câmpul de aplicare în spațiu al unei legi50.
- Legătura normei conflictuale sau dispoziția sa determina legea competentă a guverna
raportul juridic cu element de extraneitate.
Indicarea legii competente poate fi directă sau generală. Între conținutul și legătura normei
conflictuale există puncte de legătură apreciate de unii autori ca fiind al treilea element de
structură a normei conflictuale51. Asemenea puncte de legătură asigură localizarea unui raport
juridic în cadrul unui sistem de drept și privesc:
- cetățenia, care este punct de legătură pentru raporturi juridice privitoare la: starea și
capacitatea persoanei fizice, succesiunea bunurilor mobile, determinarea competenței
jurisdicționale în anumite cazuri prevăzute de lege ;
- teritoriul, ca punct de legătură, privește aspecte precum: domiciliul sau reședința,
pentru raporturile juridice privind starea și capacitatea persoanelor fizice, efectele căsătoriei
ori determinarea jurisdicției competente, iar în cazul persoanelor juridice, sediul social care
privește statutul lor și jurisdicția competentă. De asemenea, locul situării unui bun este punct
de legătură pentru raporturile juridice privitoare la regimul juridic al bunurilor, moștenirile
imobiliare; locul încheierii actului juridic este punct de legătură, determinând forma actului
juridic, locul executării contractului ca punct de legătură poate determina legea contractului;
locul producerii faptului cauzator de prejudicii și locul judecării litigiilor (ca punct de
legătură determinând aspecte procedurale și de probațiune);
- pavilionul navei (aeronavei) este punct de legătură pentru raporturi juridice privind
mijloacele respective de transport;
- voința părților, este punct de legătură pentru determinarea condițiilor de fond ale
actului juridic și pentru unele contracte speciale.
Normele conflictuale au fost clasificate în doctrină, funcție de elementele lor de
structură , după cum urmează:
a) după felul legăturii:

- norme conflictuale unilaterale sau cu indicare directă – care specifică aplicarea legii
forului fără a indica și cazurile când este competentă legea străină;
- norme conflictuale bilaterale sau cu indicare generală, când se arată în același timp
cazurile de competență a legii forului și cazurile de competență a legii străine.
Majoritatea normelor conflictuale au caracter bilateral;
b) după conținutul lor:
- normele conflictuale referitoare la persoanele fizice sau juridice,
- normele conflictuale referitoare la proprietate,
- normele conflictuale referitoare la contracte,
49
A. Fuerea, Drept internațional privat, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2005, p. 31; I. P.
Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 37
50
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p.13
51
O. Căpățână, B. Ștefănescu, Tratat de dreptul comerțului internațional, Editura Academiei, 1985, vol. I,
p. 135
15
- normele conflictuale referitoare la moștenire,
- normele conflictuale referitoare la faptele juridice, etc.
B. Metoda normelor substanțiale
Normele materiale sau substanțiale guvernează, în mod direct, raporturile juridice cu

element de extraneitate, fiind norme de drept material (drept civil, dreptul familiei, dreptul
muncii, etc.) sau norme de drept procesual. Față de normele conflictuale, care sunt norme de
fixare, de trimitere, normele materiale reglementează, în mod direct, raporturile juridice cu
element străin, pe care le soluționează.
Cele mai importante norme materiale care aparțin dreptului internațional privat sunt cele
care reglementează condiția juridică a străinului în România și efectele hotărârilor
judecătorești și arbitrale străine în România.
C. Metoda normelor de aplicație imediată

Aceste norme înlătură conflictul de legi. Metoda normelor de aplicație imediată este
prealabilă conflictului de legi. Recurgerea la astfel de norme este determinată de importanță
lor economică, socială sau politică.
Normele de aplicație imediată aparțin dreptului intern. Metoda utilizării normelor de

aplicație imediată constituie o formă particulară a metodei conflictuale. Având un punct de
legătura cu țara forului ( poate consta în reședința obișnuită a persoanei, situarea bunului,
locul încheierii actului juridic, etc) normele de aplicație imediată se aseamănă cu normele
conflictuale.
Normele conflictuale determină competența unui sistem de drept, iar normele de

aplicație imediată soluționează nemijlocit raportul juridic cu element de extraneitate. Sunt
considerate norme conflictuale speciale și excepționale.
D. Metoda proper law

Metoda proper law presupune determinarea legii aplicabile pentru fiecare situație
juridică. Chiar și în aceeași materie se poate ajunge, din cauza împrejurărilor diferite, la
aplicarea unor legi distincte.52
Această metodă se folosește în materia raporturilor contractuale, a răspunderii civile

delictuale și a regimului matrimonial. Legea cea mai indicată a se aplica va fi determinată de
judecător în funcție de punctele de legătură ale cauzei.
Această metodă nu se aplică în materiile în care normele conflictuale au un caracter

imperativ (cele privitoare la starea civilă și capacitatea persoanei), dar și atunci când părțile
convin asupra legii aplicabile în temeiul principiului autonomiei de voință.
CAPITOLUL II. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
52
16
Secțiunea I. Noțiuni generale
Prin izvoare ale dreptului, știința juridică are în vedere, formele de exprimare ale normelor
juridice în cadrul unui sistem de drept în diferite epoci și țări53. Conceptul de izvor de drept
definește forma specifică dobândită de voința socială generală, în scopul impunerii ca
obligatorii, la un moment dat, a anumitor reguli în manifestarea raporturilor sociale,
determinată de modul de exprimare a regulilor de drept. Conform reglementării, izvoarele
dreptului internațional privat sunt interne și internaționale.
A. Izvoarele interne ale dreptului internațional privat

În privința izvoarelor interne, autorii54 fac distincție între izvoarele materiale ale dreptului
în general și ale dreptului internațional privat în special și izvoarele formale, care reprezintă
formele specifice de exprimare ale normelor dreptului internațional privat.
Principalele izvoare interne ale dreptului internațional privat sunt Constituția, unele Cărți
ale Codului Civil și Codului procesual civil, dispoziții din Codul de procedură penală și Codul
aerian, alte acte normative ce se refera la raporturile cu element de extraneitate.
Principiile fundamentale ale Constituției României – revizuită în 2003, se aplică și

dreptului internațional privat, reglementările în această materie asigură dezvoltarea relațiilor
internaționale ale țării noastre.55
Normele conflictuale privind dreptul material se găsesc în Cartea a VII-a a Codului civil
din 2009- Dispoziții de drept internațional privat, această carte fiind formată din doua titluri:
Dispoziții generale ( art. 2557-2571), primul titlu, și cel de-al doilea titlu care include
principalele norme conflictuale ce indică legea aplicabilă unui raport cu element de
extraneitate (art. 2572-2663).
Norme conflictuale referitoare la procesul de drept privat cu elemente de extraneitate
sunt regăsite în Codul de procedura civilă, Cartea a VII-a , Procesul civil internațional. Este
formată din patru titluri, ce privesc: competența internațională a instanțelor române (art.1051-
1067), legea aplicabilă în procesul civil internațional (art.1068-1078), eficacitatea hotărârilor
străine (art. 1079-1095), arbitrajul internațional (art.1096-1118).
Codul de procedură penală prevede în art. 549 executarea dispozițiilor civile dintr-o
hotărâre judecătorească penală străină.
53
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, 1998, p. 70
54
N. Diaconu, Drept internațional privat. Curs universitar, Editura Lumina Lex, București, 2002, p. 46; O.
Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 17; D. Al. Sitaru, Drept internațional privat. Tratat, Editura Lumina Lex,
București, 1997, p. 44-46
55
A se vedea art. 5, 7,17,18,19,25,44,53,135,136- privitoare la Cetățenia, Românii în străinătate, Cetățenii
români în străinătate, Cetățenii străini și apatrizii, Extrădarea și expulzarea, Libera circulație, Dreptul de
proprietate privată, Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, Economia, Proprietatea.
17
Codul aerian (O.G. nr. 29/ 22.08.1997, republicată în Monitorul Oficial nr. 45 din
26.01.2001, cu modificările și completările aduse de Legea nr.399/27.XII.2005) cuprinde
dispoziții în art.16 cu privire la raporturile juridice la bordul aeronavei civile.
Alte acte normative ce cuprind dispoziții cu privire la raporturile cu element de

extraneitate cât și norme de drept internațional privat sunt: O.G. nr. 194 din 12 dec. 2002,
privind regimul străinilor în România, republicată; Legea nr. 312 din 10 nov. 2005 privind
dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și
apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine; Legea nr. 122 din 4 mai 2006 privind
azilul în România, cu modificările și completările ulterioare; O.G. nr. 103 din 14 iulie 2005
privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale UE și
spațiului Economic European, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr.21 din 1
martie 1999 privind cetățenia română, cu modificările ulterioare; Legea nr.119 din 16 oct.
1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr.
203/1999 privind permisele de muncă republicată.
B. Jurisprudența
În numeroase sisteme de drept se admite ca o hotărâre judecătorească, mai ales când este
dată de instanțele superioare, să devină obligatorie în soluționarea unor cauze similare
viitoare, formându-se în felul acesta o anumită practică judiciară numită și jurisprudență56.
Este o sursă importantă a dreptului internațional privat, mai ales în soluționarea conflictului
de legi și a conflictului de jurisdicții.
În doctrina românească, dar și străină, se arată în mod constant că, practica judecătorească
nu este izvor de drept, în general și de drept internațional privat, în special.
C. Doctrina
Doctrina juridică sau știința dreptului, constă în analizele, investigațiile și interpretările pe
care teoreticienii dreptului le dau fenomenalității juridice57.
Doctrina are un rol foarte important în dreptul internațional privat, constituind sursa
explicativă și critică a acestuia58. În lucrările de specialitate sunt comentate dispozițiile legale
și soluțiile practicii judiciare, autorii, pornind de la cazuri particulare, ajung să elaboreze
reguli generale, acceptate prin forța argumentelor, adesea preluate de legiuitor, cu ocazia
perfecționării reglementărilor, sau chiar de magistrați, în motivarea soluțiilor pronunțate.
D. Izvoare internaționale ale dreptului internațional privat

Sunt izvoare internaționale ale dreptului internațional privat: convențiile internaționale
(tratatele, acordurile), cutuma internațională și uzanțele comerciale.
56
I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 85
57
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, București, 1994, p. 195
58
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op. cit, p.24
18
1. Tratatele și acordurile internaționale
Tratatul internațional este un act juridic bilateral sau multilateral, încheiat între state, între
acestea și alte subiecte de drept internațional, și care reprezintă manifestarea de voință a
statelor sau subiectelor de drept internațional, prin care acestea reglementează relațiile dintre
ele. Ele conțin reguli ale colaborării internaționale în materie juridică.
Aceste relații pot fi de interes fie general, fie zonal, sau de interes reciproc în diferite
domenii: economic, politic, juridic, etc.
Tratatul reprezintă principalul izvor de drept internațional fiind cunoscut încă din
antichitate (în anul 1294 î.Hr., Ramses al II-lea, după bătălia de la Kadesh împotriva oștilor
lui Muwatalish, căpetenia hitiților, a semnat cu regele acestora tratatul considerat ca fiind cel
mai vechi din istorie).
Tratatele conțin reguli comune pentru statele membre și sunt clasificate în doctrină în trei
categorii:
a. Tratate privind reguli uniforme, de drept substanțial, din diferite domenii, cum ar fi:
- din domeniul proprietății industriale (Convenția de la Paris, 1883) și intelectuale
(Convenția de la Berna, 1886);
- din domeniul navigației aeriene (Convenția de la Varșovia, 1929), transportului rutier
(Convenția de la Geneva, 1956);
- din domeniul maritim (Convenția de la Bruxelles, 1924);
- din domeniul arbitrajului internațional (Convenția de la New York, 1958);
- din domeniul comercial (Convenția de la Viena, 1980).
b. Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950) este un catalog al drepturilor

fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrat în
vigoare pe 3 septembrie 1953. Convenția conține mai multe protocoale, referitoare la diferite
domenii ce privesc drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994.

Deschizând calea petițiilor individuale în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (“Curtea
de la Strasbourg”) din partea persoanelor fizice și juridice române și pronunțând soluții
obligatorii pentru jurisdicția națională.
c. Convenții privind unificarea regulilor conflictului de legi. Nu există un drept internațional

privat “general” sau “unanim admis” de către toate statele care participă la circuitul de
persoane și de valori în plan internațional. La nivel internațional se depune un efort major în
sensul unificării regulilor de conflict, în cadrul unor organizații internaționale specializate în
domeniu (ca de exemplu, Conferința de drept privat de la Haga) sau care au un domeniu
mai amplu de activitate, elaborând, printre altele și reglementări aplicabile în domeniul
dreptului internațional privat (O.N.U., Consiliul Europei, Uniunea Europeană, etc.)59.
59
19
În acest sens, Conferința a adoptat numeroase convenții în diferite materii: procedură
civilă, vânzarea mobilelor, obligația alimentară față de copii, forma testamentelor, protecția
minorilor, adopție, recunoașterea și executarea hotărârilor străine, accidente de circulație,
responsabilitatea pentru bunuri, regimul matrimonial, celebrarea căsătoriei, trust, etc.
2. Cutuma internațională
Cutuma (obiceiul) este o regulă de conduită ce se formează spontan, ca urmare a aplicării
repetate, o perioadă de timp relativ îndelungată, într-o anumită colectivitate. De la o epocă
istorică la alta și de la un stat la altul, unele cutume au fost consacrate de dreptul scris,
primind o forță juridică superioară. Altele, de o importantă mai redusă, au fost tolerate, în
măsura în care nu contraveneau ordinii de drept, în vreme ce altele, dimpotrivă, au fost
interzise.
Cutuma este considerată prima formă de manifestare a dreptului, primele norme juridice
fiind, de fapt, obiceiuri preluate, transformate și garantate de puterea publică, în conformitate
cu interesele sale60.
Rolul cutumei se menține într-o măsură considerabilă în dreptul anglo-saxon și în fostele
colonii britanice. Cutuma continuă să fie un izvor al dreptului maritim datorită specificului
formării normelor comerțului maritim, dar mai ales a activităților portuare.
3. Uzanțele comerciale
În raporturile comerciale internaționale un rol important îl au clauzele-tip inserate în
contract și care duc la evitarea unor interpretări contradictorii ale clauzelor contractului
precum și a situațiilor conflictuale care s-ar putea ivi în absența lor. Cele mai cunoscute astfel
de clauze sunt regulile Incoterms, sintetizate de Camera Internațională de Comerț din Paris,
inițial în 1936 și modificate ulterior în mai multe etape.
Clauzele Incoterms reprezintă termenii comerciali internațional acceptați ce definesc și

statuează cadrul în care cumpărătorul și vânzătorul își desfășoară rolul în privința
transportului de marfă, proprietatea asupra mărfii, asigurarea mărfii61. Clauzele Incoterms au
un caracter facultativ, părțile putând să le folosească ori nu sau să prevadă derogări de la
aceste clauze62.
60
C. Lazăr, Teoria generală a dreptului, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca, Facultatea de studii
europene, curs on line, http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/CarmenLazar/Izvoarele dreptului.html
61
http://www.dreptonline.ro/utile/incoterms.php
62
I.P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 70
20
CAP. III. CALIFICAREA ŞI CONFLICTELE DE CALIFICĂRI
Normele conflictuale sunt corespunzătoare unor categorii de raporturi. Pentru fiecare

categorie de raporturi, normele conflictuale determină legea aplicabilă. Indicarea legii
competente este în funcție de stabilirea punctului de legătură.
Modul în care este indicată legea aplicabilă raportului juridic poate fi: direct, stabilindu-se
cu precizie legea aplicabilă și indirect, atunci când legiuitorul stabilește limitele de aplicare
ale normelor proprii și ale celor străine.
Trăsăturile regulii de conflict:

Trăsăturile regulii de conflict sunt acelea conform cărora regula de conflict este:
indirectă, abstractă și bilaterală.
a) Caracterul indirect al regulii de conflict:
Regula de conflict nu prevede soluția de drept într-un caz dat; ea este o regulă de
legătură ce ia în considerare, într-un raport de drept internațional privat, un element de
legătură pentru a se permite stabilirea legii materiale aplicabile acelui raport. În funcție de
alegerea regulii de conflict depinde, indirect, și soluția acesteia.
b) Caracterul abstract al regulii de conflict:
Acest tip de caracter al regulii de conflict semnifică găsirea legii aplicabile exclusiv în
funcție de natura problemei de drept ivite, și nu în funcție de conținutul ori scopul regulilor în
conflict. Tocmai, de aceea, regula de conflict este abstractă, neutră.
c) Caracterul bilateral al regulii de conflict:
Regula de conflict este bilaterală atunci când, se face o alegere între legea forului și
legea străină, ambele fiind egale. În concepția tradițională, regulile de conflict au funcția de a
fixa o situație juridică în spațiul de acțiune al unui sistem de drept63. Majoritatea soluțiilor
conflictualiste au un caracter bilateral.
1. Calificarea
a. Noțiune
Calificarea, ca problemă specifică ce privește soluționarea conflictului de legi, a fost
evidențiată pentru prima dată de Charles Dumoulin, ea primind însă o analiză dogmatică de-
abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin lucrările juristului francez Bartin, care a
tratat-o în mod sistematic și distinct64.
Calificarea este interpretare noțiunilor juridice cuprinse într-o normă juridică, pentru a
determina cărei categorii aparține o situație juridică precum și regulile aplicabile acelei
63
Ibidem., p. 173
64
T.R. Popescu, op. cit., p. 87
21
situații. În doctrină65 calificarea a fost definită ca fiind “operațiunea logico-juridică de
determinare a sensului exact și complet al noțiunilor juridice care exprimă conținutul și
legătura normei conflictuale, pentru a vedea dacă un raport juridic se include sau nu în
aceste noțiuni”.
Prin calificare se stabilește sensul exact al noțiunilor unei norme juridice referitoare la
obiectul reglementarii si legea aplicabilă raportului juridic.66 În dreptul internațional privat,
ca și în dreptul intern, normele sunt grupate pe instituții juridice, iar normele conflictuale
interesează aceste instituții ( dreptul de proprietate, prescripția extinctivă, etc.).
b. Necesitatea calificării
Lămurirea sensului și conținutului normelor juridice privesc fie conținutul, fie legătura
normei conflictuale. Astfel, necesitatea acestei calificări este dată de: sistemele de drept ce
dau sensuri diferite noțiunilor folosite; existența unor noțiuni necunoscute într-un sistem de
drept sistemele de drept ce încadrează aceeași situație de fapt în noțiuni juridice diferite, în
categorii de drept diferite; sistemele de drept ce folosesc modalități procedurale diferite pentru
obținerea aceluiași rezultat.
Calificările cu privire la noțiunile de regim matrimonial, logodnă, repudiere, separație de

corp, prescripție, răspundere, trust, capacitate procesuală sunt calificări ale conținutului
normei conflictuale.
Calificările cu privire la noțiunile de domiciliu, locul încheierii actului, locul producerii

delictului, reședință, domiciliu comun, lege națională, ş.a. sunt calificări ce privesc legătura
normei conflictuale67.
2. Conflictul de calificări
Conflictul de calificări survine în situația în care noțiunile juridice folosite de norma
conflictuală au înțelesuri diferite în sistemele de drept aplicabile. Așadar, noțiunile folosite de
norma conflictuală sunt calificate diferit de sistemele de drept ce se află în conflict.
3. Felurile calificărilor
Sunt cunoscute următoarele tipuri de calificări: primară- este calificarea prin care se
determină legea competentă să guverneze raportul juridic cu element de extraneitate.
(determinarea legii aplicabile contractului, determinarea legii aplicabile formei actului juridic,
etc.) si secundară- este calificare secundară cea care intervine ulterior celei primară (după ce
s-a determinat legea competentă a cârmui raportul juridic) și aparține dreptului intern.
Dat fiind faptul că nu există o situație conflictuală, calificarea secundară se face după
lex causae.
4. Legea după care se face calificarea

a. Calificarea după legea forului
65
D. Al. Sitaru, op. cit., p. 74
66
67
B.M.C. Predescu, op. cit., p. 231
22
Teoria calificării după lex fori este admisă și în dreptul român. Conform dispozițiilor
art.2558 alin. 1 din Codul civil, atunci când determinarea legii aplicabile depinde de
calificarea ce urmează să fie data unei instituții de drept sau unui raport juridic, se ia in
considerare calificarea juridică stabilită de legea română.
b. Calificarea după lex causae

Lex causae reprezintă legea străină competentă cu privire la un raport juridic. Calificarea
după lex causae a fost introdusă de către unii autori, tocmai cu scopul limitării aplicării
exclusive a legii forului. Orice calificare a normei de drept trebuie făcută potrivit sistemului
de drept căruia îi aparține. Trimiterea la legea străină competentă implică și trimiterea la
calificarea acestei legi.
În favoarea lex causae se folosește și un alt argument potrivit căruia protecția drepturilor
născute sub imperiul legii străine se asigura prin corecta ei aplicare68.
c. Calificarea autonomă
Este teoria ce consideră că normele conflictuale trebuie calificate autonom de calificarea
dată lor de către legea internă a unui stat. Astfel, noțiunile folosite de norma conflictuală se
califică independent de calificarea pe care le-o atribuie norma materială internă a unui anumit
stat. În cazuri asemănătoare, autoritățile din mai multe țări pot folosi calificări identice, dar
diferite de cele din dreptul intern. Teoria are similitudini cu cea din materia dreptului
comerțului internațional, când instanța de arbitraj poate aplica un sistem autonom și național
pentru soluționarea conflictelor de legi69. Teoria calificării autonome este o soluție deosebit de
greoaie, complexitatea ei făcând-o să fie mai puțin împărtășită.
d. Calificarea după metoda proper law

Acest tip de calificare este specifică dreptului englez ce consideră că legea după care se
face calificarea este diferită de la caz la caz, în funcție de particularitățile concrete ale speței
analizate, judecătorul apreciind dacă pentru calificarea unor noțiuni juridice se aplică lex fori
sau lex causae.
68
I. Macovei, op. cit., p. 58
69
Ibidem., p. 108
23
CAP. IV RETRIMITEREA
a. Noțiune
Legea aplicabilă unui raport cu element de extraneitate se stabilește de către normele
conflictuale ale forului. În situația concretă, se poate aplica fie legea proprie fie legea străină.
Dacă se aplică legea străină, norma conflictuală trimite la dreptul străin. Instituția retrimiterii
presupune un conflict în spațiu al normelor conflictuale, adică situația în care normele
conflictuale din cadrul fiecărui sistem de drept în prezență coexistă și au puncte de legătură
diferite. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Labbé într-o notă privitoare la procesul
Forgo (Franţa)- vezi anexa 1.
Conflictul în spațiu al normelor conflictuale poate fi clasificat în conflict pozitiv și

conflict negativ.
Conflictul pozitiv apare atunci când fiecare normă conflictuală trimite la propriul său
sistem de drept. În cazul conflictului pozitiv de norme conflictuale, retrimiterea este exclusă;
soluționarea lui presupune, în principiu, aplicarea normei conflictuale a forului de către
instanță.
Conflictul negativ este situația în care normele conflictuale din fiecare sistem de drept
în prezență face trimitere, fie la dreptul celuilalt stat, fie la cel al unui stat terț, fără a declara
aplicabil propriul său sistem de drept iar trimiterea se face la întregul sistem de drept străin,
inclusiv la normele lui conflictuale.
În dreptul român, în art. 2559 alin 1 din Codul civil stabilește ca trimiterea se face la
întregul sistem de drept străin, care cuprinde norme materiale și norme conflictuale.
Prin retrimitere se înțelege că normele forului trimit la un sistem de drept străin, ale
cărui reguli conflictuale trimit înapoi la legea instanței sau mai departe la legea altui strat.
Pentru existenta retrimiterii, este necesară întrunirea următoarelor condiții: existența

unui conflict negativ între normele conflictuale aparținând unor sisteme de drept în prezență
cu privire la un raport juridic.70
b. Felurile retrimiterii
Când retrimiterea se face înapoi, la legea forului (retrimitere simplă), se spune că
avem o retrimitere de gradul I, iar când se face la legislația unui stat străin (retrimitere
complexă), suntem în prezența unei retrimiteri de gradul II.
În dreptul internațional privat român, admiterea retrimiterii este posibilă, însă numai
retrimiterea de gradul I, concluzie desprinsă din prevederile art. 2559 alin. 3 din Codul civil:
în cazul în care legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat se aplică
legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.
70
24
c. Retrimiterea în alte sisteme de drept
In dreptul francez se admite retrimiterea, deși, nu există o consacrare expresă
legislativă a instituției. Retrimiterea este privită ca o delegare de competență acordată
dreptului străin de către legea forului, existând însă și alte opinii ale autorilor din doctrina
franceză71;
In dreptul elvețian, retrimiterea este reglementată prin Legea cu privire la raporturile

de drept International privat din 1987; în funcție de domeniul reglementat, sunt admise fie
doar retrimiterea de gradul I (stare civilă) fie ambele forme ale retrimiterii (numele persoanei
domiciliate în străinătate, succesiunea persoanei având ultimul domiciliu în străinătate).
Dreptul german admite ambele forme de retrimitere iar dreptul englez aplică
retrimiterea simplă și teoria instanței străine (dubla retrimitere).
Dreptul american: practica admite retrimiterea doar în materie de imobile și de
desfacere a căsătoriei. Alte sisteme de drept care admit retrimiterea sunt: Canada, Belgia,
Polonia, Ungaria, Israel, Finlanda, Spania, Portugalia, Turcia. Din contră, nu admit instituția
retrimiterii: Italia, Grecia, Brazilia, Olanda, Siria, Somalia, Egipt, ş.a.72 Sunt însă și state care
au introdus retrimiterea pe cale jurisprudențială: Franța, Belgia, Anglia, Canada.
d. Cazuri de neaplicare a retrimiterii

Retrimitere nu se aplică când părțile au ales legea aplicabilă contractului potrivit
principiului autonomiei de voință; când se aplică regula locus regit actum, deoarece forma
actului este întotdeauna supusă legii locului unde actul a fost încheiat, fără a se lua în
considerare normele conflictuale ale dreptului străin; când se determină cetățenia unei
persoane, orice referire la legea străină este imposibilă, retrimiterea fiind exclusă73; când
retrimiterea de gradul II nu permite determinarea legii aplicabile74.
e. Retrimiterea în convențiile internaționale

Pe plan internațional, retrimiterea este acceptată de unele convenții mai vechi cum este
Convenția de la Geneva din 1930 asupra conflictului de legi în materia cambiei și biletului la
ordin dar este consacrată și de Convenția de la Geneva din 1931 privind conflictele de legi în
materia cecului.
Instituția retrimiterii este admisă și de Convenția de la Haga din 1955 cu privire la
reglementarea diferendelor relative în caz de conflict între legea națională și legea
domiciliului.
Alte convenții internaționale exclud retrimiterea stabilind competența legii materiale a

unei anumite țări. În aceste sens sunt și prevederile Regulamentului CE nr. 593/ 2008 al
Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă
71
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 45
72
N. Diaconu, op. cit., p. 80-81
73
74
25
obligațiilor contractuale (Roma I), precum și Regulamentul CE nr. 864/ 2007 al Parlamentului
European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor
necontractuale (Roma II).75
CAP.V. APLICAREA LEGII STRĂINE
A. Noțiune
Legea străină reprezintă dreptul străin, indiferent de izvoarele sale – norme juridice,
cutume, practică judiciară – iar în sens restrâns se referă la legea propriu-zisă, ce se aplică în
temeiul normei conflictuale a țării forului, în dreptul internațional privat se are în vedere în
sensul său larg. Dreptul străin sau legea străină au aici sensul de lex causae, adică de lege
competentă, sau lege aplicabilă în cauză76.
În activitatea juridică de soluționare a conflictelor de legi, una dintre soluțiile care poate fi
aplicată de instanța forului este aplicarea legii străine.
Aplicarea dreptului străin se impune judecătorului deoarece legea forului, prin normele
sale conflictuale, ordonă sau permite aceasta. Judecătorul local aplică legea străină nu pentru
că ascultă de ordinul legiuitorului străin, ci el se supune numai ordinului legii țării sale,
aceasta fiind cea care îi ordonă să aplice o lege străină. Aplicarea legii străine reprezintă o
obligație juridică, ce duce în dreptul internațional privat la găsirea celei mai bune soluții
pentru raportul cu element de extraneitate.
1. Titlul cu care se aplică legea străină

Aplicarea legii străine ridică numeroase probleme privind titlul cu care judecătorul face
acest lucru, fiind formulate mai multe teorii77:
- o primă teorie este aceea că legea străină este un element de drept, instanța trebuind să
determine conținutul legii străine.
- o altă teorie, desemnează legea străină ca element de fapt, pentru stabilirea
conținutului său aplicându-se regulile de probă pentru faptele juridice.
- teoria drepturilor dobândite (vested rights, droits acquis, jura quaesita), conform
căreia, aplicarea legii străine este necesară pentru asigurarea protecției drepturilor dobândite
în străinătate.78
- teoria recepționării dreptului străin – în baza acesteia, legea străină se încorporează în
sistemul de drept al țării forului și se aplică cu titlul de lege proprie. Cu toate acestea, poziția
legii străine nu este egală cu cea a legii locale.
2. Titlul cu care se aplică legea străină în țara noastră

În sistemul de drept român, legea străină este considerată un element de drept. Aplicarea
legii străine nu este limitată și condiționată de principiul reciprocității și nu depinde de faptul
75
I. Macovei, op.cit.,p.68
76
77
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 195 și urm.
78
26
dacă statul străin aplică legea forului în același domeniu (art.2561 Cod civil), deci este
independentă de condiția reciprocității.
Reciprocitatea nu este cerută în privința normelor materiale, în sensul că aplicarea legii

străine se face independent dacă dispozițiile acesteia au același conținut cu cele din sistemul
român de drept.
3. Proba legii străine

În dreptul intern, normele juridice sunt prezumate că sunt cunoscute de orice persoană, în
cazul legii străine însă, ea trebuie cunoscută pentru a fi aplicată. De aceea, sarcina probei legii
străine este împărțită între judecător și părți.
În situația în care aplicarea dreptului străin este obligatorie, instanța trebuie sa ia toate
măsurile arătate pentru a afla conținutul legii străine aplicabile.
Însă, părțile au obligația de a stabili conținutul legii străine în față jurisdicției forului,
legea străină constituind un element de fapt.
Dacă instanța cunoaște legea străină o aplică, iar dacă nu o cunoaște, poate cere părților,
să facă dovada conținutului acesteia (sistemul german). O altă soluție ar fi ca instanța să
stabilească conținutul legii străine ca și pentru legea proprie (dreptul italian).
În dreptul românesc, legea străină este element de drept, iar instanța trebuie să ia măsuri
din oficiu pentru determinarea conținutului acesteia în virtutea principiului rolului activ.
Conținutul legii străine se poate dovedi prin orice mijloc de probă. In art. 2562 alin.1
Codul civil prevede regula fundamentală după care conținutul legii străine se stabilește de
instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin
avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat.
Conform Legii nr. 189/2003 privind asistența juridică internațională în materie civilă și
comercială, se reglementează procedura de obținere a informațiilor asupra dreptului străin,
conform căreia, instanța poate cere sprijinul autorităților, respectiv Ministerului Justiției care
transmite ori primește de la ministerele de justiție din alte țări informații privind dreptul intern
în materie civilă și comercială, precum și în domeniul procedurii civile și comerciale și al
organizării judiciare, pentru cazuri judiciare determinate.79
Potrivit art. 28 din Legea nr. 189/2003, cererea de informații asupra dreptului străin emană
numai de la o autoritate judiciară și cuprinde: denumirea autorității judiciare, natura și stadiul
procesului, precum și problemele cu privire la care se cer informații din dreptul unui alt stat,
făcându-se o scurtă expunere a contextului în care acestea sunt necesare. La cerere se vor
putea anexa și unele documente de natură a clarifica înțelesul cererii. Dacă cererea este
formulată de părți, atunci va fi însoțită de o încheiere de admitere a autorității judiciare
competente. Cererea și documentele trebuie traduse.
Convenția europeană în domeniul informațiilor asupra dreptului străin, semnată la Londra
în 7.06.1968, menționează că, judecătorul dintr-un stat contractant poate cere informații
autorităților altui stat contractant a cărui lege este desemnată prin regula de conflict; în acest
sens, în fiecare stat semnatar s-a instituit un organism desemnat a răspunde.
79
27
În sistemul nostru de drept, dacă nu este posibilă probarea legii străine, se aplică dreptul
forului, considerat a avea o vocație subsidiară și prezumându-se că există acordul părților,
pentru că acestea au dedus litigiul în fața instanței.
4. Interpretarea legii străine
Legea străină trebuie aplicată cu interpretarea dată în țara de origine. Prin interpretarea
legii străine se înțelege lămurirea înțelesului noțiunilor și termenilor utilizați de legea străină,
având în vedere sensul de lege materială străină. Interpretarea legii străine se face în funcție
de titlul cu care este recunoscută legea străină, respectiv ca element de fapt ori de drept.
Dacă este considerată un element de fapt, greșita interpretare nu dă dreptul la recurs,

instanța nefiind obligată să cunoască legea străină.
Dacă este considerată element de drept, interpretarea trebuie să fie conformă cu
interpretarea din statul care a emis-o, fiind admisibil un recurs întemeiat pe interpretarea
greșită a legii străine. Neaplicarea legii străine competente echivalează cu neaplicarea normei
conflictuale a forului, ceea ce constituie motiv în exercitarea căilor de atac ordinare și
extraordinare (apel, recurs, contestație în anulare și revizuire)80.
Un drept dobândit în străinătate produce toate efectele, în principiu, pe care legea

respectivă le reglementează; însă dreptul nu poate produce în altă țară mai multe efecte decât
cele produse în conformitate cu legea potrivit căreia a fost creat dar mai ales, dreptul nu poate
produce în altă țară efectele care contravin ordinii publice a acestui stat (fie nu produce nici
un efect, fie își produce doar efectele care nu ar fi contrare ordinii publice).
80
Art.482, pct.8 din Codul de procedură civilă, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită
a normelor de drept material, partea interesată poate să declare recurs.
28
CAP.VI. ORDINEA PUBLICĂ ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT
1. Noțiunea și caracterele juridice ale ordinii publice
Ordinea publică în dreptul internațional privat reprezintă un mijloc excepțional prin care
se înlătură aplicarea legii străine competente atunci când este contrară principiilor
fundamentale ale dreptului instanței81.
Aplicarea unei legi străine, competentă potrivit normelor conflictuale, poate fi refuzată de
instanța de judecată dacă legea străină contravine principiilor fundamentale ale ordinii juridice
naționale (lex fori).
Ordinea publică de drept internațional privat român este formată din ansamblul
principiilor fundamentale de drept ale statului român, aplicabile în raporturile juridice cu
element de extraneitate82.
În dreptul internațional privat, ordinea publică a fost elaborată în sec. XIX, având, ca
punct de plecare, ordinea publică din dreptul intern, dar cele două noțiuni sunt distincte.
Potrivit art.6 si art.11 din Codul civil român, se dispune că nu se poate deroga prin convenții
sau dispoziții particulare, de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.
În dreptul intern, ordinea publică se întemeiază pe caracterul imperativ al normei ce

reglementează raportul juridic, de la care părțile nu pot deroga prin acte juridice, pe când în
dreptul internațional privat ordinea publică înlătură aplicarea legii competente potrivit normei
conflictuale.
Caracterele juridice esențiale ale ordinii publice de drept internațional privat, pe care
doctrina 83 le configurează sunt:
- caracterul național, dat fiind faptul că ordinea publică se interpretează conform

dreptului forului (potrivit legii statului unde legea străină se invocă pentru a fi aplicată);
- caracterul actual, deoarece instanța trebuie să se raporteze la conținutul ordinii
publice din momentul pronunțării hotărârii, nu din momentul încheierii actului juridic sau din
momentul în care hotărârea străină, a cărei recunoaștere se solicită, și care a fost pronunțată
într-o altă țară, sub incidența altui sistem de drept;
- caracter de excepție de la regula potrivit căreia dreptul străin, trebuie să se aplice
raportului juridic cu element de extraneitate.
Alți autori84, consideră ca și caractere juridice ale ordinii publice de drept internațional
o serie de trăsături distincte ale ordinii publice. Astfel, în unele opinii85 ordinea publică se
evidențiază și prin:
81
I. Macovei, op.cit., p.71
82
83
84
85
N. Diaconu, op. cit., p. 83-84
29
- caracterul corectiv, deoarece se lasă la aprecierea judecătorului aplicarea sau,
dimpotrivă, neaplicarea legii străine, de la un caz la altul, după cum aceasta contravine sau nu
principiilor fundamentale de drept ale statului instanței sesizate;
- caracterul diferențiat: dat fiind faptul că ordinea publică diferă de la o țară la alta, în
funcție de valorile protejate prin principiile fundamentale de drept ale țării forului;
- caracterul diferit în timp: ordinea publică prezintă un caracter de mobilitate, atât în
spațiu, de la o țară la alta, cât și în timp, în cadrul aceleiași țări.
2. Efectele invocării ordinii publice în dreptul internațional privat
Efectele invocării ordinii publice pot fi diferite, în funcție de situația concretă în care este
făcută:
a. În materia constituii de drepturi (momentul nașterii raportului juridic) ordinea

publică are un efect negativ deoarece legea străină este înlăturată, iar raportul juridic
nu se poate naște.
b. când este vorba despre drepturi câștigate, excepția de ordine publică are un efect
atenuant: pot exista raporturi juridice care nu ar fi putut lua naștere pe teritoriul legii
locului, pentru că s-ar fi opus ordinea publică, dar care, o dată născute în țara străină,
sunt recunoscute și de legea forului.
Prin invocarea ordinii publice, legea forului se substituie întotdeauna legii străine normal
competente. Această soluție este admisă și de legislația română care, în conformitate cu
dispozițiile Codului civil, art.2564 alin. 1, afirmă că dacă legea străină se înlătură, deoarece
încalcă ordinea publică de drept internațional privat, se va aplica legea română.
30
CAP.VII. FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT
1. Noțiune
Dispozițiile legale aplicabile raportului cu element de extraneitate pot fi și
defavorabile intereselor urmărite de părți. De aceea, părțile creează împrejurări prin care se
sustrag autorității unor prevederi legale imperative și fac ca raportul lor să fie guvernat de alte
dispoziții legale.
Frauda la lege poate surveni în domenii cu privire la statutul persoanei fizice prin
schimbarea cetățeniei sau domiciliului, pentru a fi competentă lex domicilii, și astfel se
determină schimbarea competenței instanței de judecată; la bunurile mobile când se schimbă
locul situării acestora, pentru a putea face competentă o altă lex loci; în privința formei actului
juridic atunci când părțile schimbă locul încheierii actului pentru a aplica o lege mai
favorabilă; în cazul succesiunilor prin schimbarea cetățeniei, se alege legea succesorală; în
cazul persoanelor juridice: în scopul obținerii de valori ilicite, aleg sediul într-o țară cu
fiscalitate redusă.
Efectele juridice dorite de către părți se realizează cu respectarea cerințelor prevăzute

de normele conflictuale, și deși sunt folosite mijloace legale, rezultatele obținute sunt ilicite,
legea fiind încălcată indirect, dând o aparență de legalitate.
2. Condițiile fraudei la lege

Pentru existența fraudei la lege în dreptul internațional privat, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiții:
- să existe un acord de voință al părților, prin care pot schimba punctul de legătură a unei
norme conflictuale;
- părțile să utilizeze mijloace licite, care să permită competența unui alt sistem de lege, dar
prin care se ajunge la ocolirea legii; de aceea sancțiunea fraudei la lege are caracter subsidiar
și intervine numai atunci când nu există un alt mod de a sancționa un act făcut în disprețul
legii86;
- intenția părților de a încalcă legea sa fie frauduloasă creând în mod voit condiții de
fraudare a legii competente;
- rezultatul obținut de părți să fie unul ilicit, care să contravină legii competente aplicabile.
3. Sancțiunea fraudei la lege

Frauda la lege se invoca numai in cazul în care nu se poate utiliza un alt mijloc pentru
înlăturarea actului încheiat prin eludarea dispozițiilor legale.
Sancționarea fraudei la lege în dreptul internațional privat trebuie să dea expresie

caracterului imperativ al normelor conflictuale ale forului, care nu pot fi lăsate la discreția
părților.
86
31
Privitor la acest aspect, părerile din literatura juridică de specialitate sunt împărțite însă
majoritatea autorilor admit necesitatea sancționării fraudei la lege prin sancțiunea
inopozabilității actului în țara a cărei lege a fost înlăturată.
Dovada fraudei la lege poate fi făcută prin orice mijloc de probă, avânt în vedere că
suntem în prezența unei situații de fapt. În dreptul internațional privat român situațiile de
fraudare a legii sunt rare și exclud materia actelor de stare civilă și a căsătoriei.
4. Compararea fraudei la lege cu alte instituții juridice

- frauda la lege și excepția de ordine publică, dacă în cazul ordinii publice se are în vedere
conținutul normei, frauda la lege vizează activitatea frauduloasă a părților ce duce la aplicarea
unei legi care nu trebuia aplicată;
- frauda la lege și abuzul de drept, abuzul presupune folosirea de mijloace ilicite pentru a
atinge un rezultat ce în mod normal nu trebuia obținut iar frauda la lege în dreptul
internațional privat presupune schimbarea punctului de legătură pentru a atrage aplicarea unei
legi diferite;
- frauda la lege și simulația; pe când frauda la lege presupune existența unui singur act,
simulația se caracterizează prin existenta concomitentă a doua acte juridice.
32
PARTEA a II-a
CAP. I. CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINULUI
1. Introducere
Prin străin se înțelege persoana fizică sau juridică care nu are cetățenia statului pe
teritoriul căruia se află87. Plecând de la prevederile art. 1 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului, termenul de străin se aplică “oricărui individ care nu posedă
naționalitatea statului în care se găsește”. Astfel, străinii au drepturi și își asumă obligații,
însă mai puține decât cetățenii statului în cauză88.
Conform legislației române, străinul este persoana care nu deține cetățenia română sau
cetățenia altui stat membru al Uniunii Europene ori al Spațiului Economic European.
Prin condiția juridică a străinului înțelegem totalitatea drepturilor pe care acesta le are
într-un anumit stat.89
Regimul juridic al străinului este stabilit de o legislație stufoasă, formată din acte
interne dar și convenții internaționale. Astfel, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România90 conține o serie de “definiții”, reprezentând,
sub aspect juridic, calificări legale ale noțiunilor respective. De asemenea, este definit și
apatridul. În conformitate cu lit. b) apatridul este persoana care nu are cetățenia nici unui
stat.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 definește calificări legale pentru o

serie de noțiuni specifice domeniului, de exemplu: rezident, rezident permanent, sponsor,
Centru Național de Vize, Autoritate pentru Străini, viză, viză de tranzit aeroportuar, drept de
ședere, permis de ședere, căsătorie de conveniență, interviu și ofițer de interviu91.
87
I. Macovei, Drept internațional privat, Editura Ars Longa, Iași, 2001, p. 132
88
A.T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Editura All Beck, Colecția
Studii Juridice, București, 2004, p. 70
89
I. Macovei, Drept internațional privat, Editura C.H. Beck, Bucuresti,2011,p.113
90
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România a fost republicată
în Monitorul Oficial nr. 421 din 5 iunie, 2008 cu modificările și completările ulterioare.
Regimul juridic al străinilor mai este configurat și de alte acte normative naționale, cum ar fi: Hotărârea
Guvernului nr. 586/2002 pentru punerea în circulație a noilor documente românești de identitate și de trecere a
frontierei de stat care se eliberează străinilor; Legea nr. 203/1999 care reglementează încadrarea în muncă a
străinilor pe teritoriul României și condițiile de eliberare a permiselor de muncă, modificată prin Legea nr.
18/2005; Hotărârea Guvernului nr. 1145/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a
prevederilor Legii 203/1999 privind permisele de muncă, republicată; Legea nr. 296/2002 privind acordarea
asistenței medicale în România cetățenilor străini, în baza acordurilor, înțelegerilor, convențiilor sau
protocoalelor internaționale de reciprocitate în domeniul sănătății, la care România este parte, cu modificările și
completările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr. 115/2005 privind regimul călătoriilor în România aplicabil
cetățenilor polonezi, cehi și slovaci, ş.a.
91
Art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 este intitulat “Definiții” și precizează înțelesul
termenilor și expresiilor folosite, astfel:
a) străin - persoana care nu are cetățenia română;
b) apatrid - străinul care nu are cetățenia nici unui stat;
33
Statutul apatridului este reglementat de Convenția de la New York din 28 septembrie
1954, conform căreia: “statutul personal al cetățeanului străin este supus reglementărilor
propriei legi naționale iar statutul personal al apatridului ține de legea domiciliului sau de
cea a reședinței”.
De asemenea, foarte importante sunt și prevederile art. 18 din Constituția României

revizuită, care se aplică străinilor în România: “(1) Cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în
România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și
de alte legi”.
2. Formele condiției juridice a străinului

Datorită codificării Comisiei de Drept International a O.N.U., în practica statelor sunt
cunoscute următoarele regimuri aplicabile străinilor:
a. regimul național;
b. regimul tratamentului minim reciproc;
c. regimul străinilor bazat pe clauza națiunii celei mai favorizate;
d. regimul special.
b^1) rezident – străinul titular al unui permis de ședere temporară sau al unei cărți de rezidență, acordate în
condițiile prezentei ordonanțe de urgență;
b^2) rezident permanent – străinul titular al unui permis de ședere permanentă sau al unei cărți de rezidență
permanentă, acordate în condițiile prezentei ordonanțe de urgență;
b^3) sponsor – străinul cu ședere legală pe teritoriul României care depune cerere pentru reîntregirea
familiei, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență;
b^4) Centrul Național de Vize – structură specializată în cadrul Direcției generale afaceri consulare din
Ministerul Afacerilor Externe, care contribuie la stabilirea și realizarea politicii naționale de vize a României,
împreună cu celelalte instituții din administrația publică centrală potrivit competențelor stabilite prin lege;
c) Autoritatea pentru străini - structură specializată, organizată în subordinea Ministerului Administrației și
Internelor, care exercită atribuțiile ce îi sunt date în competență, prin lege, cu privire la regimul străinilor în
România, combaterea șederii ilegale, precum și cu privire la gestionarea evidenței străinilor cărora li s-a acordat
dreptul de ședere în România;
d) viza - autorizația materializată prin aplicarea unui colant sau a unei ștampile pe un document de trecere a
frontierei de stat valabil, care permite străinului supus acestei obligativități să se prezinte la un punct de trecere a
frontierei pentru a solicita tranzitul sau șederea temporară pentru o perioadă determinată, cu îndeplinirea
condițiilor prevăzute de prezentul act normativ;
e) viza de tranzit aeroportuar - autorizația acordată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale
României, care permite străinului să treacă prin zona internațională de tranzit a unui aeroport român, fără a intra
pe teritoriul statului român, cu ocazia unei escale sau a unui transfer între două tronsoane ale unui zbor
internațional;
f) drept de ședere - dreptul acordat străinului de către autoritățile competente, de a rămâne pe teritoriul
României pentru o perioadă determinată, în condițiile legii;
g) permis de ședere - documentul de identitate care se eliberează de către Autoritatea pentru străini, în
condițiile legii, străinului căruia i se prelungește dreptul de ședere în România sau celui căruia i se acordă dreptul
de ședere permanentă, după caz;
h) căsătorie de conveniență - căsătoria încheiată cu singurul scop de a eluda condițiile de intrare și ședere a
străinilor și de a obține dreptul de ședere pe teritoriul României.
h^1) interviu – discuție purtată de un reprezentant al autorităților române cu persoana care solicită acordarea
vizei române sau prelungirea dreptului de ședere în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, în scopul obținerii
de informații suplimentare cu privire la datele înscrise în cererile formulate, motivele deplasării și șederii în
România și veridicitatea documentelor prezentate;
h^2) ofițer de interviu – lucrător din cadrul Autorității pentru străini cu atribuții în constatarea existenței
elementelor căsătoriei de conveniență.
34
a. Regimul național
Prin regim național un stat recunoaște străinilor aflați pe teritoriul său aceleași
drepturi pe care le acordă propriilor săi cetățeni. Egalitatea de tratament privește drepturile
civile si garanțiile individuale.
Aceste tip de regim este acceptat în majoritatea legislațiilor naționale și reprezintă

dreptul comun în materie.
În România, regimul național era admis de art. 11 din Codul civil român de la 1864
”care prevedea că străinii se vor bucura îndeobște în țara noastră de aceleași drepturi civile
ca și românii, afară de cazurile în care legea ar fi dispus altfel”. Dispozițiile art. 11 Cod civil
român au fost abrogate de art. 54 al Legii din 24 februarie 1924 cu privire la dobândirea și
pierderea naționalității române92.
Regimul național a continuat să fie aplicat ca un principiu general nescris, dedus din
practica autorităților române, până la adoptarea Legii nr. 25/1969, care a consacrat principiul
regimului național.
În prezent, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 reia prevederile art. 18

din Constituția României, ce consacră principiul potrivit căruia “străinii care locuiesc legal în
România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de
Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care
România este parte”.
b. Regimul reciprocității
Acest regim mai este numit în doctrină93 și tratamentul minim reciproc – international
standard of treatment este convenit între două sau mai multe state, printr-un acord bilateral
sau tratat internațional ori prin reglementări interne, care conferă cetățenilor statelor
semnatare aceleași drepturi pe teritoriile țărilor respective.
Cu alte cuvinte, prin acest regim se înțelege că anumite drepturi sunt conferite
străinilor sub condiția ca statul străin să asigure, la rândul său un tratament identic.
Reciprocitatea poate fi împărțită în trei categorii: legislativă (presupune o identitate de

reglementări juridice cuprinse în sistemele de drept ale celor două state); diplomatică
(presupune existența unei convenții internaționale care să reglementeze drepturile străinilor);
de fapt (presupune o anumită practică internațională privind recunoașterea drepturilor de care
beneficiază străinii într-o altă țară).
c. Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate
92
93
A.T. Moldovan, op. cit., p. 72
35
Acest regim presupune acordarea, în favoarea cetățenilor unui anumit stat, de drepturi
cel puțin egale cu cele pe care le au cetățenii unor state terțe. În doctrină 94, clauza națiunii
celei mai favorizate a fost definită ca fiind “o prevedere specială prin intermediul căreia
părțile contractante își acordă, pe bază de reciprocitate, aceleași avantaje și privilegii pe
care le-au acordat sau le vor acorda unui stat terț, în diferite domenii: comerț, navigație,
situația juridică a persoanelor, plățile internaționale, dreptul de proprietate intelectuală,
domeniul diplomatic, administrarea justiției, etc.”
Această clauză se stabilește prin înțelegerea părților, ce poate fi bilaterală sau

multilaterală; în virtutea acestei clauze, statul concedent acordă statului beneficiar,
persoanelor sau bunurilor aflate în raport cu acest stat, aceleași avantaje și privilegii pe care
le-a acordat sau le va acorda unui stat terț, persoanelor și bunurilor aflate în același raport cu
statul terț95.
Clauza națiunii celei mai favorizate asigură o egalitate abstractă, fără a indica
întinderea reală a drepturilor. Spre deosebire însă de regimul național, drepturile conferite se
referă la străinul dintr-o țară terță și nu la cetățeanul statului concedent96.
d. Regimul special
Datorita acestui regim, străinii pot beneficia de anumite drepturi prevăzute de legea
națională sau convențiile internaționale la care România este parte, aceste drepturi fiind
individualizate prin enumerarea lor.
Se constată în doctrină97 că regimul special se poate întregi cu regimul național și

clauza națiunii celei mai favorizate, putând fi folosit chiar și împreună cu reciprocitatea.
5. Regimul juridic general aplicabil străinilor în România

În România, conform doctrinei98, regimul juridic al străinilor este o problemă de drept
intern, fiind guvernată de norme materiale ori de aplicație imediată, care exclud conflictul de
legi, în timp ce condiția juridică a străinului este o instituție specifică dreptului internațional
privat.
După cum am amintit, în conformitate cu dispozițiile art. 18, alin. 1, din Constituția
României, cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în țara noastră se bucură de protecția
generală a persoanelor și averilor, garantată de Constituție și de alte legi.
Pe lângă dispozițiile legii fundamentale, regimul străinilor este determinat de anumite

reglementări cu caracter special. Sediul principal al materiei în privința regimului juridic al
străinilor în România îl reprezintă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 cu
modificările și completările ulterioare. Art. 1 din acest act normativ arată că: “prezenta
ordonanță de urgență constituie cadrul prin care sunt reglementate intrarea, șederea și
94
F. Coman, Clauza națiunii celei mai favorizate, Editura Scorpio, București, 1998, p. 19
95
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op.cit.p.131
96
97
98
D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internațional privat. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex,
București, 1999, p. 23
36
ieșirea străinilor pe teritoriul României sau de pe acesta, drepturile și obligațiile acestora,
precum și măsuri specifice de control al imigrației, în conformitate cu obligațiile asumate de
România prin documentele internaționale la care este parte”.
A. Drepturile străinilor în România

a. drepturile și libertățile democratice fundamentale sunt prevăzute atât de art. 22-53 din
Constituția României, cât și în reglementări internaționale completate cu dispoziții cuprinse în
reglementări interne cu caracter special.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 preia și dezvoltă reglementările cadru
constituționale, consacrând următoarele drepturi ale străinilor în România:
- protecția generală a persoanelor și averilor;
- dreptul străinilor aflați legal în România de a se deplasa liber și de a-și stabili oriunde pe
teritoriul țării reședința sau, după caz, domiciliul;
- dreptul străinilor care locuiesc legal în România de a reintra în țară pe durata valabilității
permisului de ședere;
- dreptul de a beneficia de măsuri de protecție socială al celor ce au domiciliul /reședința în
România;
- dreptul de a solicita și a beneficia de înscrierea corectă a datelor personale în documentele
eliberate de Autoritatea pentru străini;
- dreptul de a beneficia de instruire al străinilor cuprinși în învățământul de toate gradele.
Restrângerea exercitării drepturilor și libertăților democratice poate fi dispusă numai
prin lege și numai dacă se impune pentru apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau
moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; pentru desfășurarea instrucției penale,
prevenirea consecințelor unor calamități naturale, ale unui dezastru sau ale unui sinistru
deosebit de grav99.
Excepție de la regimul național aplicabil străinilor este faptul că aceștia nu beneficiază

de drepturi politice. De aceea ei nu au drepturi electorale și nu pot fi aleși în funcții și
demnități publice.
b. drepturi civile prevăzute de Constituție și legi interne, precum dreptul de proprietate,

moștenire, etc.;
c. alte drepturi de care beneficiază străinii veniți în România sunt strâns legate de activitatea
comercială. În condițiile legii, străinii pot desfășura acte de comerț cu caracter de profesie
(având calitatea de comercianți), pot fi angajați (în baza unui permis de muncă eliberat de
autoritățile competente), pot încheia acte juridice, etc.
B. Obligațiile străinilor în România

Conform dispozițiilor art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002,
străinii au următoarele obligații :
- pe timpul șederii lor în România, străinii sunt obligați să respecte legislația română;
99
37
- nu pot organiza pe teritoriul României partide politice ori alte organizații sau grupări
similare acestora și nici nu pot face parte din acestea, nu pot ocupa funcții și demnități publice
și nu pot iniția, organiza sau participa la manifestații ori întruniri care aduc atingere ordinii
publice sau siguranței naționale ; nu pot finanța partide, organizații, grupări sau manifestații
ori întruniri;
- străinii aflați pe teritoriul României sunt obligați să respecte scopul pentru care li s-a
acordat dreptul de a intra și rămâne în țară, de a nu rămâne peste perioada pentru care li s-a
aprobat dreptul de ședere, precum și să depună toate diligențele necesare pentru a ieși din
România până la expirarea acestei perioade;
- străinii care intră pe teritoriul statului român sau care ies de pe acesta au obligația de a se
supune controlului pentru trecerea frontierei de stat, potrivit legii;
- străinii aflați pe teritoriul României au obligația de a se supune, în condițiile legii,
controlului organelor de poliție și al celorlalte autorități publice competente.
C. Intrarea străinilor în România

Intrarea străinilor în România necesită anumite documente, recunoscute de lege,
pentru trecerea frontierei de stat, precum și o viză de intrare în țară. Actele pentru trecerea
frontierei acceptate de statul român, sub condiția de a atesta identitatea și cetățenia ori
calitatea de apatrid a posesorului, sunt enumerate în art. 10 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 194/2002, respectiv:
- pașapoartele, titlurile de voiaj, carnetele de marinar sau alte documente similare eliberate,
la standardele cerute de practica internațională, de către statele, teritoriile sau entitățile
internaționale recunoscute de România;
- cartea de identitate sau alte documente similare, pe bază de reciprocitate sau unilateral,
pentru cetățenii aparținând statelor stabilite prin hotărâre a Guvernului României;
- documente de călătorie ale refugiaților, eliberate în baza Convenției de la Geneva din
1951 privind statutul refugiaților și documentele de călătorie eliberate străinilor cărora li s-a
acordat protecție umanitară condiționată;
- documente de călătorie ale apatrizilor, eliberate de statul în care aceștia își au domiciliul.
Condițiile care trebuie îndeplinite de străini pentru a intra în România, conform
dispozițiilor Ordonanței sunt :
a. să posede un document valabil de trecere a frontierei de stat, acceptat de statul român;

b. să posede viza română acordată în condițiile ordonanței sau, după caz, permis de ședere
valabil, dacă prin înțelegere internațională nu s-a stabilit altfel;
c. să prezinte documente care justifică scopul și condițiile șederii în țară și fac dovada unor
mijloace corespunzătoare atât pentru întreținere în perioada șederii, cât și pentru
întoarcerea în țara de origine sau tranzitul către un alt stat în care există siguranța că li se
va permite intrarea;
d. prezintă garanții că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinație dacă vor
părăsi teritoriul României, în cazul străinilor aflați în tranzit;
e. nu sunt incluși în categoria străinilor împotriva cărora s-a luat măsura interzicerii intrării
în România sau care au fost declarați indezirabili;
38
f. nu au încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obținerea vizei sau, după
caz, la intrarea pe teritoriul României ori nu au încercat să treacă frontiera României cu
documente false;
g. pe numele lor nu au fost introduse alerte în Sistemul Informatic Schengen în scopul
refuzării intrării;
h. nu prezintă pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala
publică.
Prevederile ordonanței nu se aplică străinilor care staționează în zonele de tranzit
internațional ale aeroporturilor, în zonele de tranzit la frontiera de stat sau în centrele de
cazare care au regimul zonei de tranzit ori pe ambarcațiunile ancorate în porturi maritime și
fluviale.
Cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene li se poate permite intrarea pe teritoriul
României, fără a prezenta documente care să justifice scopul și condițiile șederii lor, aceștia
neavând obligația de a face dovada mijloacelor necesare pentru întreținere și nici garanții.
1. Nepermiterea intrării în România a străinilor are loc în unele situații semnalate în

art.8 al Ordonanței de urgență a Guvernului, și apreciată ca atare de către autoritățile
competente:
a. în mod obligatoriu când:

- străinii nu îndeplinesc condițiile de la art. 6, alin. (1);
- sunt semnalați de organizații internaționale la care România precum și de instituții
specializate în combaterea terorismului că finanțează, pregătesc ori sprijină în orice mod sau
comit acte de terorism;
- există indicii că fac parte din grupuri infracționale organizate cu caracter transnațional sau
sprijină activitatea acestor grupuri;
- există motive serioase să se considere că au săvârșit infracțiuni împotriva păcii și omenirii
sau crime de război ori crime împotriva umanității prevăzute în convenții la care România
este parte;
b. la aprecierea organelor poliției de frontieră, dacă:
- au săvârșit infracțiuni în perioada altor șederi în România sau în străinătate, împotriva
statului sau a unui cetățean român;
- au introdus sau au încercat să introducă ilegal în România alți străini;
- suferă de maladii care pot pune în pericol grav sănătatea publică, stabilite prin ordin al
ministrului sănătății.
Dispozițiile art. 9 ale aceluiași act normativ prevăd că “Străinului căruia i-a fost
refuzată intrarea în România este obligat să părăsească imediat punctul de trecere a
frontierei de stat către țara de origine sau orice altă destinație pe care o dorește, cu excepția
teritoriului României. În cazul în care părăsirea imediată a punctului de trecere a frontierei
nu este posibilă, organele poliției de frontieră iau măsura cazării străinului într-un spațiu sau
loc amenajat în acest scop în zona de tranzit, pus la dispoziție de administratorul punctului de
trecere a frontierei, până la încetarea motivelor care fac imposibilă plecarea, dar nu mai
mult de 24 de ore de la data cazării”.
2. Regimul acordării vizelor
39
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, privind regimul străinilor în
România, reglementează în capitolul III regimul acordării vizelor.
Viza reprezintă autorizația dată titularului de a intra pe teritoriul României și

materializată prin aplicarea unui autocolant ori a unei ștampile pe un document de trecere a
frontierei de stat, valabil, ce permite străinului să se prezinte la punctul de trecere a frontierei
în vederea solicitării tranzitului sau a șederii temporare, cu îndeplinirea condițiilor legale, fără
a exista vreunul dintre motivele nepermiterii intrării în România.
Viza se acordă la cerere, iar în funcție de scopul declarat poate fi:
a) viză de tranzit aeroportuar, identificată prin simbolul A;
b) viză de tranzit, identificată prin simbolul B;
c) viză de scurtă ședere, identificată prin simbolul C;
d) viză de lungă ședere, identificată prin anumite simboluri, în funcție de activitatea pe

care urmează să o desfășoare străinul în România: desfășurarea de activități economice,
identificată prin simbolul D/AE; desfășurarea de activități profesionale, identificată prin
simbolul D/AP; desfășurarea de activități comerciale, identificată prin simbolul D/AC;
angajare în muncă, identificată prin simbolul D/AM; studii, identificată prin simbolul D/SD;
reîntregirea familiei, identificată prin simbolul D/VF; intrarea în România a străinilor
căsătoriți cu cetățeni români, identificată prin simbolul D/CR; activități religioase sau
umanitare, identificată prin simbolul D/RU; viză diplomatică și viză de serviciu, identificate
prin simbolul DS; alte scopuri, identificată prin simbolul D/AS.
Viza de tranzit aeroportuar este obligatorie pentru cetățenii statelor cuprinse în lista
care se întocmește de către Ministerul Afacerilor Externe în acord cu reglementările Uniunii
Europene.
Viza de tranzit permite unui străin să tranziteze teritoriul României; ea poate fi

eliberată pentru unul sau două tranzituri fără ca durata fiecărui tranzit să depășească 5 zile.
Viza de scurtă ședere permite străinilor să solicite intrarea pe teritoriul României,

pentru alte motive decât imigrarea, în vederea unei șederi neîntrerupte sau a mai multor
șederi, a căror durată să nu depășească 90 de zile, în decurs de 6 luni de la data primei intrări.
Acest tip de viză poate fi eliberat cu una sau mai multe intrări.
Când data intrării pe teritoriul României nu poate fi stabilită pe baza mențiunilor din
documentul de călătorie al străinului, Autoritatea pentru străini procedează potrivit
prevederilor art. 11 din Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 562/2006
privind crearea unui Cod Comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulații a
persoanelor peste frontiere (Codul Frontierelor Schengen), publicat în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene (JOCE) nr. L 105 din 13 aprilie 2006.
Viza de scurtă ședere se acordă pentru următoarele scopuri: misiune - străinilor care,
pentru rațiuni ce țin de funcția lor politică; turism; vizită; transport; activități sportive;
activități culturale, științifice, umanitare, tratament medical de scurtă durată.
40
Viza de lungă ședere se acordă străinilor pe o perioadă de 90 de zile pentru:
desfășurarea de activități economice; desfășurarea de activități profesionale; desfășurarea de
activități comerciale; angajare în muncă; studii; reîntregirea familiei; activități religioase sau
umanitare; alte scopuri.
Viza diplomatică și viza de serviciu permit intrarea în România, pentru ședere, de

lungă durată, străinilor titulari ai unui pașaport diplomatic, respectiv de serviciu, care urmează
să îndeplinească o funcție oficială ca membri ai unei reprezentanțe diplomatice sau ai unui
oficiu consular al statului de apartenență în România.
Viza colectivă este o viză de tranzit sau de scurtă ședere acordată în scop turistic și
pentru o perioadă care să nu depășească 30 de zile, eliberată unui grup de străini format din
minimum 5 persoane și maximum 50, constituit anterior solicitării, cu condiția ca membrii
acestuia să intre, să rămână și să părăsească teritoriul României în grup.
3.Șederea străinilor în România

Dreptul de ședere, conform legislației române, are două forme: temporară și
permanentă.
3.1.Dreptul de ședere temporară

Conform dispozițiilor art.11 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.194/2002,
străinii aflați temporar în mod legal în România pot rămâne pe teritoriul statului român numai
până la data la care încetează dreptul de ședere stabilit prin viză sau, după caz, prin permisul
de ședere.100
Dreptul de ședere temporară se poate prelungi de către Oficiul Român pentru Imigrări
sau de formațiunile sale teritoriale, în mod succesiv, pentru perioada de până la 1 an, dacă
străinul îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a rămâne în România.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 stabilește, conform dispozițiilor Cap.
IV, Secțiunea I, art. 50-68, condiții speciale ce trebuie îndeplinite pentru prelungirea
dreptului de ședere temporară în România, în funcție de tipul vizei de care beneficiază străinul
solicitant.
3.2.Dreptul de ședere permanentă

Dreptul de ședere permanentă se acordă, la cerere și în condițiile legii, pe perioadă
nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de ședere101.
Conform art. 71, alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, dreptul de
ședere permanentă se acordă străinilor, dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
- au avut o ședere continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii
cererii;
100
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op.cit., p.144, I. Macovei, op. cit., p. 126
101
Ibidem, .p.127
41
- fac dovada deținerii mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim net pe economie,
cu excepția străinilor membri de familie ai cetățenilor români;
- fac dovada asigurării sociale de sănătate;
- fac dovada deținerii legale a spațiului de locuit, cu excepția străinilor membri de familie ai
cetățenilor români;
- cunosc limba română cel puțin la un nivel satisfăcător;
-nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.
Pentru cei interesați, art. 71 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002
stabilește documentele care trebuie să însoțească cererea-tip care se depune, personal, de către
solicitantul dreptului de ședere permanentă, la formațiunile teritoriale ale Oficiul Român
pentru Imigrări
În condițiile legii, cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă poate fi respinsă,

anulată sau revocată, dacă se constată că nu sunt îndeplinite condițiile impuse. Refuzul se
comunică, în scris, solicitantului, în termen de 15 zile lucrătoare de la soluționarea cererii.
Refuzul acordării dreptului de ședere permanentă poate fi atacat în termen de 30 de zile de la
data comunicării, la Curtea de Apel București; ea nu are efecte juridice asupra dreptului de
ședere a străinului.102
Oficiul Român pentru Imigrări anulează, prin decizie motivată, dreptul de ședere
permanentă sau temporară în România dacă: la data acordării dreptului de ședere permanentă
sau a prelungirii dreptului de ședere temporară, străinul nu îndeplinea condițiile prevăzute de
lege în acest sens; ori dacă dreptul de ședere permanentă sau prelungirea dreptului de ședere
temporară au fost obținute prin folosirea de informații false, documente false sau falsificate
sau alte mijloace ilegale; dacă dreptul de ședere a fost obținut în baza unei căsătorii de
conveniență, constatată în condițiile art. 64, adică cu scopul de a eluda condițiile de intrare și
ședere a străinilor și de a obține dreptul de ședere pe teritoriul României, ori dacă străinul a
fost îndepărtat anterior de pe teritoriul nostru și a reintrat, sub o altă identitate, în perioada de
interdicție.
Decizia de anulare sau revocare a dreptului de ședere a străinului care se află pe teritoriul
României se comunică fie de către Oficiul Român pentru Imigrări, printr-o dispoziție de
părăsire a teritoriului, prevăzută la art. 80 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
194/2002 în cazul străinului care se află pe teritoriul României, fie de către Poliția de
Frontieră Română, străinului care se prezintă la frontieră cu scopul de a intra în România, prin
comunicarea de nepermitere a intrării.103
Dreptul de ședere permanentă încetează : în cazul anulării sau revocării; la obținerea unui
drept de ședere permanentă pe teritoriul altui stat; în cazul absenței de pe teritoriul statului
român pe o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, cu excepția situației în care, în această
perioadă, titularul a beneficiat de drept de ședere temporară într-un stat membru al Uniunii
102
Ibidem, p.128
103
Ibidem, p.143
42
Europene; d) în cazul absenței de pe teritoriul statului român pe o perioadă mai mare de 6 ani
consecutivi, chiar dacă în această perioadă a beneficiat de un drept de ședere temporară pe
teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene.
Documentele ce pot fi eliberate străinilor sunt: permisele de ședere și cărțile de rezidență.

Conform dispozițiilor art .107 alin.1, din Ordonanța mai sus amintită, există: permis de ședere
temporară; permis de ședere în scop lucrativ și permis de ședere permanentă. Documentul
dovedește identitatea străinului, adresa de reședință sau de domiciliu și atestă existența
dreptului de ședere în România, scopul și durata pentru care i-a fost acordat acest drept.
D. Ieșirea străinilor din România

Ieșirea din țară a străinilor care au cetățenia mai multor state se face pe baza
documentului de trecere a frontierei de stat cu care au intrat.
Străinului nu i se permite ieșirea din țară când: este învinuit sau inculpat într-o cauză
penală și se dispune instituirea măsurii interdicției de părăsire a localității sau a țării; dacă a
fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și are de executat o pedeapsă
privativă de libertate.
În aceste situații, măsura de a nu permite ieșirea de pe teritoriul României va fi luată

de organul competent din cadrul Ministerului Administrației și Internelor numai în baza
solicitării scrise a procurorului, a instanțelor judecătorești și a organelor prevăzute de lege
care au atribuții de punere în executare a pedepsei închisorii104.
Realizarea nepermiterii ieșirii din țară se face prin: a) instituirea consemnului nominal
în sistemul de evidentă a traficului la frontiera de stat și aplicarea în documentele de trecere a
frontierei de stat a ștampilei cu simbolul "C" de către Oficiul Român pentru Imigrări.
E. Îndepărtarea străinilor din România

Ordonanța de urgență a Guvernului nr.194/2002 reglementează modul îndepărtării
străinilor de pe teritoriul României prin: returnare și prin punere în aplicare a prevederilor
hotărârii instanței prin care străinul a fost declarat indezirabil ori s-a dispus măsura de
siguranță a expulzării.
Măsurile de îndepărtare a străinilor prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului

194/2002 sunt:
- declararea ca indezirabil a străinului;

- îndepărtarea sub escortă a străinului;
- repatrierea voluntară umanitară asistată;
- expulzarea străinului.
104
43
1. Declararea ca indezirabil
Declararea ca indezirabil este măsura care se dispune împotriva unui străin ce a
desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de
natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică. Măsura se dispune de
Curtea de Apel București, la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel București.
2. Decizia de returnare
Constituie actul administrativ al Oficiului Român pentru Imigrări sau al formațiunilor
sale teritoriale prin care străinii prevăzuți în art. 81 alin.1 al Ordonanța de urgență a
Guvernului nr.194/2002, sunt obligați să părăsească teritoriul României.
Documentul dă posibilitatea străinului să părăsească țara neînsoțit, într-un anumit interval

de timp, respectiv 15, 30 sau 90 de zile de la data comunicării deciziei de returnare. Decizia
de returnare poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării la Curtea de Apel
București.
3. Îndepărtarea sub escortă a străinilor

Îndepărtarea sub escortă se realizează, de către personalul specializat Oficiului Român
pentru Imigrări, prin însoțirea străinului până la frontieră, pentru cei care: nu au părăsit
voluntar teritoriul României la expirarea termenului deciziei de returnare; au trecut ilegal
frontiera de stat; au fost declarați indezirabili; împotriva cărora a fost dispusă expulzarea.
4. Repatrierea voluntară umanitară asistată
Străinii aflați pe teritoriul României care nu dispun de mijloace financiare, pot solicita
sprijinul Oficiului Român pentru Imigrări și a organizațiilor internaționale cu atribuții în
domeniu, pentru repatrierea voluntară umanitară asistată. Acești străini sunt incluși în
programele Oficiului Român pentru Imigrări si li se eliberează certificate de repatriere.
5. Expulzarea străinilor
Expulzarea constă în îndepărtarea silită a infractorului străin de pe teritoriul Românei în
condițiile prevăzute de Codul penal ( art. 66 alin.1 lit. d.) și de Codul de procedură penală (
art. 563). Dreptul de ședere al străinului încetează de drept la data la care a fost dispusă
măsura expulzării. Instanța de judecată poate dispune ca străinul să fie luat în custodie
publică, până la efectuarea expulzării, fără ca perioada acestei măsuri să depășească 2 ani.
Expulzarea străinului se face, de regulă, către țara al cărei cetățean este, ori, dacă nu are
cetățenie, către țara în care își are domiciliul. În orice caz, expulzarea se face cu o destinație
precisă, într-o anumită țară, și nu doar prin scoaterea în afara granițelor țării.
44
În dreptul internațional public, expulzarea reprezintă acel “act prin care un stat obligă un
străin să părăsească, într-un timp determinat sau imediat, teritoriul său, cu interdicția de a
reveni”105.
E. Alte măsuri aplicabile străinilor

Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere temporară a libertății de mișcare
pe teritoriul statului român, dispusă împotriva străinului care nu a putut fi îndepărtat sub
escortă în termenul prevăzut de lege, precum și împotriva străinului care a fost declarat
indezirabil sau cu privire la care instanța a dispus expulzarea106.
Perioada maximă de luare în custodie publică a străinilor împotriva cărora s-a dispus
măsura returnării nu poate depăși 6 luni.
Străinii luați în custodie publică vor fi introduși în centre de cazare, care sunt locuri
închise, special amenajate, administrate de Oficiul pentru Imigrări.
Tolerarea rămânerii pe teritoriul României reprezintă permisiunea de a rămâne pe

teritoriul țării acordată de Oficiul pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de ședere și, din
motive obiective, nu părăsesc teritoriul nostru 107.
Străinii pot fi tolerați în următoarele situații: când împotriva lor s-a dispus măsura
returnării și nu au putut fi îndepărtați în termen de 6 luni; împotriva lor instanța a dispus
expulzarea, nu au putut fi expulzați în termen de 2 ani de la data la care au fost luați în
custodie publică; atunci când prezența temporară pe teritoriul României a acestora este cerută
de interese publice importante; sunt învinuiți sau inculpați într-o cauză penală și a fost dispusă
interdicția de părăsire a localității sau țării ori au fost condamnați prin hotărâre judecătorească
definitivă și au de executat o pedeapsa privativa de libertate și nu îndeplinesc condițiile
prevăzute de lege pentru acordarea permisului de ședere.
Interzicerea intrării străinului pe teritoriul României – Concomitent cu emiterea deciziei

de returnare sau punerea în aplicare a măsurii de expulzare, Oficiul pentru Imigrări poate
dispune și interzicerea intrării în România, pentru o perioadă determinată 108.
Aplicarea măsurii de interzicere a intrării se realizează, în toate cazurile, prin instituirea
consemnului nominal la punctele de trecere a frontierei de stat.
Ca și celelalte măsuri, interzicerea intrării în România poate fi contestată de către străin în
termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competență se află
formațiunea care a dispus această măsură.
F. Regimul juridic aplicabil unor categorii speciale de străini

În conformitate cu dispozițiile art.118 alin1 lit. b și art. 120-122 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 194/2002, următoarelor categorii de străini li se aplică un regim
juridic distinct: străinii cu drept de ședere permanentă în statele membre ale Uniunii
105
Dicționar de drept internațional public, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 138
106
Art. 97 alin.1 al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 194/2002
107
Art.102 alin.1 al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 194/2002
108
Art.105 alin 1 al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 194/2002
45
Europene; membrii de familie a străinilor cu drept de ședere permanentă în statele membre ale
Uniunii Europene; străinii victime ale traficului de migranţi sau ale infracțiunii de facilitare a
șederii ilegale a străinilor pe teritoriul României; străinii minori neînsoțiți.
Străinii cu drept de ședere permanentă în statele membre ale Uniunii Europene

Astfel cum este prevăzut în dispozițiile art. 128 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 194/2002, străinii, cetățeni ai unor state terțe sau apatrizi, cu drept de ședere
permanentă în statele membre ale Uniunii Europene, pot intra și rămâne pe teritoriul statului
român, pentru o perioadă de 90 de zile în decurs de 6 luni, fără obligativitatea obținerii unei
vize de intrare.
Membrii de familie ai străinilor cu drept de ședere permanentă în state membre U. E.

Membrii de familie ai străinilor prevăzuți la art. 128, care au un drept de ședere
temporară în scopul reîntregirii familiei într-un stat membru al Uniunii Europene, pot intra în
România în baza unei vize de lungă ședere acordată în același scop de către misiunile
diplomatice sau oficiile consulare ale României, cu îndeplinirea condițiilor generale de
acordare a vizelor, precum și cu prezentarea dovezilor privind dreptul de ședere pe teritoriul
statului membru al Uniunii Europene în această calitate.
Străinii victime ale traficului de persoane, traficului de migranţi sau alte infracțiuni de
facilitare a șederii ilegale a străinilor pe teritoriul României
Străinilor victime ale traficului de persoane și traficului de migranţi, precum și ale
infracțiunii prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002 sub denumirea de „facilitarea șederii ilegale a
străinilor pe teritoriul României”, li se poate acorda un permis de ședere temporară, chiar dacă
au intrat ilegal în România, la solicitarea procurorului sau instanței de judecată dacă:
manifestă o intenție clară de a coopera cu autoritățile române pentru a facilita identificarea și
tragerea la răspundere penală a participanților la săvârșirea infracțiunilor ale căror victime
sunt; au încetat relațiile cu persoanele suspectate de comiterea infracțiunilor ale căror victime
sunt; acordarea dreptului de ședere este oportună pentru derularea investigațiilor judiciare;
șederea acestora în România nu prezintă pericol pentru ordinea publică și securitatea
națională109.
Dreptul de ședere poate fi acordat, pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea
prelungirii.
Străinii minori neînsoțiți

În cazul străinilor minori care intră neînsoțiți și care rămân neînsoțiți după intrarea în
România, Oficiul pentru Imigrări și formațiunile sale teritoriale trebuie110: să stabilească
identitatea și modul de intrare în țară; să le asigure reprezentarea printr-o instituție
109
Art.130 alin 1 și art. 141 ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002
110
Art. 131 alin.1 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002
46
competentă care asigură protecția și îngrijirea necesară, inclusiv cazarea în centre speciale de
ocrotire; să se ia măsuri de identificare a părinților, indiferent de locul de reședință al acestora,
în scopul reunificării familiale; până la identificarea părinților, minorii de vârstă școlară au
acces la sistemul de învățământ; în cazul neidentificării părinților sau a altor rude, i se acordă
dreptul de ședere temporară în România.
CAP. II. REGIMUL PERSOANELOR JURIDICE STRĂINE
1. Noțiuni generale
Potrivit dispozițiilor Decretul nr. 31/1954, sunt persoane juridice, în condițiile legii, “orice
organizații care au o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării
unui anume scop în acord cu interesul obștesc”.
Persoanele juridice de drept intern se deosebesc de persoanele juridice de drept

internațional, în timp ce persoanele juridice de drept intern sunt de drept public și de drept
privat, persoanele juridice de drept internațional sunt statele, care pot fi privite și ca persoane
juridice de drept intern privat (când acționează jure gestionis) sau public (când acționează jure
imperii) și organizațiile inter-guvernamentale111.
Din punctul de vedere al dreptului internațional privat, este relevantă doar persoana
juridică angrenată în raporturi juridice de drept civil (în sens larg) cu element de extraneitate,
deoarece doar aceste raporturi juridice sunt susceptibile să genereze probleme ce țin de
conflictul de legi112.
În literatura de specialitate113 personale juridice sunt clasificate și:
- după naționalitatea lor: persoane juridice române (naționale) și străine; în funcție de

naționalitatea stabilită, se poate determina legea aplicabilă (lex nationalis sau lex societatis);
- după criteriul sediului: persoane juridice cu sediul în România și persoane juridice cu
sediul în străinătate;
- după natura dreptului de proprietate: persoane juridice de stat (statul, organele puterii
legislative, executive, judecătorești, unitățile administrativ-teritoriale, regiile autonome cu
capital de stat), persoane juridice private și persoane juridice mixte;
- după natura scopului: persoane juridice cu scop patrimonial și fără scop patrimonial.
Persoanele juridice cu scop patrimonial sunt societățile comerciale, în formele reglementate
de Legea nr. 31/1990114 privind societățile comerciale (SNC – societate în nume colectiv ;
111
112
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op. cit., p. 181
113
Gh. Beleiu, op. cit., p. 350-351; N. Diaconu, op. cit., p. 189-190
114
Vezi și Legea nr. 127/2000 pentru modificarea și completarea art. 156 din Legea nr. 31/1990 privind
societățile comerciale, publicată în “Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 345 din 25 iulie 2000 precum și
ultimele modificări și completări ale Legii nr. 31/1990 ce au fost aduse de: Legea nr. 302 din 24 octombrie 2005;
Legea nr. 164 din 15 mai 2006; Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006; Legea nr. 441 din 27 noiembrie 2006; Legea nr.
516 din 29 decembrie 2006 privind completarea Legii nr. 302/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr.
47
SCS – societate în comandită simplă; SA – societate pe acțiuni; SCA – societate în comandită
pe acțiuni; SRL – societate cu răspundere limitată). Sunt persoane juridice cu scop
nepatrimonial asociațiile și fundațiile, reglementate de Ordonanța de Guvern nr. 26/2000.
2. Naționalitatea persoanei juridice

Determinarea naționalității persoanei juridice se face după mai multe criterii:
- criteriul sediului social are în vedere locul unde persoana juridică își stabilește sediul social,
adică locul unde se găsește conducerea sa115. Dacă organele de conducere se află în mai multe
țări, sediul social este considerat a fi în țara în care se află organul superior de conducere.
- criteriul voinței fondatorilor, acest criteriu reprezintă o aplicare a principiului autonomiei de

voință în materia determinării naționalității persoanei juridice, membrii fondatori au libertatea
să determine prin actul constitutiv, respectiv statut, naționalitatea persoanei juridice.
- criteriul înregistrării persoanei juridice numit și criteriul încorporării116, naționalitatea este

dată de locul în care au fost îndeplinite formalitățile pentru constituirea acesteia, chiar dacă
sediul ar fi stabilit în alt stat.
- criteriul principalei exploatări, conform căruia naționalitatea persoanei juridice ar fi dată de
locul unde se găsește centrul activității ei (țara în care se află centrul exploatării sau principala
exploatare).
- criteriul controlului, conform acestui criteriu, naționalitatea persoanei juridice este dată de
cetățenia persoanelor care conduc activitatea persoanei juridice.
Criteriul adoptat de norma română de drept internațional privat este cel al sediului social,
el fiind tradițional în dreptul românesc (inițial, consacrat indirect de Codul comercial, prin art.
237, în prezent abrogat, precum și de practica arbitrală română de comerț exterior) iar în
prezent dispozițiile Codului civil în art. 2571 alin.1 consacră acest principiu al sediului social.
Criteriul sediului social este prevăzut și în alte acte normative interne (Legea 31/1990
stipulează în art. 1, alin. 2 că “societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane
juridice române”) și tratate internaționale la care România este parte”
3. Schimbarea naționalității persoanei juridice

Schimbarea criteriilor după care se determină legea persoanei juridice poate atrage și
modificarea naționalității originare.
Cazuri care pot interveni în schimbarea naționalității persoanei juridice:
a) la schimbarea sediului persoanei juridice între două state care utilizează, ambele,
criteriul sediului social;
b) mutarea sediului persoanei juridice dintr-un stat care respectă criteriul sediului într-un
alt stat, care cunoaște alt criteriu (al încorporării ori al controlului); potrivit legii primului stat,
31/1990 privind societățile comerciale publicată în “Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 14 din 9
ianuarie 2007.
115
116
48
persoana juridică dobândește naționalitatea noului său sediu, în timp ce, potrivit legii celui de-
al doilea stat nu are loc nici o schimbare de naționalitate;
c) modificarea naționalității (cetățeniei) majorității capitalului social (sau asociaților)
duce la schimbarea naționalității în cazul sistemelor legislative care îmbrățișează criteriul
controlului.
Plecând de la cele două teorii privind personalitatea juridică: teoria ficțiunii și teoria
realității privind personalitatea juridică, se ajunge la concluzia că problema admisibilității
transferului într-un alt stat a persoanei juridice este controversată.
În sistemul nostru de drept, schimbarea naționalității persoanei juridice operează în cazul
schimbării sediului social dintr-un stat în altul, aplicând prin analogie dispozițiile art. 2584 din
Codul civil cu privire la fuziunea persoanelor juridice117
4. Domeniul de aplicare a legii naționale a persoanei juridice
4.1. Statutul personal al persoanei juridice

Prin statutul persoanei juridice se înțelege ansamblul normelor juridice privind
constituirea, organizarea și funcționarea persoanei juridice.
Statutul persoanei juridice este supus legii țării de care aparține. Conform dispozițiilor
art.2580 alin. 1 din Codul civil, statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa
națională.
Potrivit art. 2581 din Codul civil, legea statutului organic reglementează îndeosebi:
- capacitatea persoanei juridice;
- modul de dobândire și pierdere a calității de asociat;
- drepturile și obligațiile care decurg din calitatea de asociat;
- modul de alegere, competențele și funcționarea organelor de conducere a persoanei
juridice;
- reprezentarea persoanei juridice prin intermediul organelor proprii;
- răspunderea persoanei juridice și a organelor ei față de terți;
- modificarea actelor constitutive;
- dizolvarea și lichidarea persoanei juridice.
5. Condiția juridică a persoanei juridice străine

Condiția juridică a străinului persoană juridică presupune analiza sub următoarele
aspecte: determinarea legii naționale a persoanei juridice și determinarea condiției juridice a
străinului ca persoană juridică, adică recunoașterea extrateritorială a persoanei juridice și
stabilirea drepturilor și obligațiilor care pot fi conferite acesteia, după recunoașterea în țara
forului.
117
D. Al. Sitaru, op.cit., p. 185
49
5.1. Recunoașterea persoanei juridice străine
Recunoașterea este admisă de toate statele, prin legea națională, și se face numai dacă
persoana juridică străină a fost constituită în conformitate cu legea sa națională și nu se opune
ordinii publice de drept internațional privat118.
Recunoașterea persoanei juridice străine este un act declarativ de drepturi prin care se
constată existența persoanei juridice și se recunosc extrateritorial efectele existenței ei.
Obiectul recunoașterii îl reprezintă calitatea persoanei juridice de subiect de drept,
modificările capacității de folosință a acesteia (reorganizare, faliment, lichidare sau încetarea
existenței)119.
5.2. Activitatea persoanelor juridice străine în România
Legislația din România face o distincție clară între recunoașterea persoanei juridice și
activitatea pe care aceasta urmează să o exercite. 120 Conform dispozițiilor art. 2583 alin.2 din
Codul civil român, persoana juridică străină recunoscută în România își desfășoară activitatea
pe teritoriul țării în condițiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea activităților
economice, sociale, culturale sau de altă natură.
Străinii (persoane fizice sau juridice) pot încheia acte juridice cu persoane fizice sau
juridice care domiciliază, respectiv au sediul în România, în condițiile legii.
Calitatea de comerciant este determinată de legea statului în care persoana juridică a

obținut autorizarea de a desfășura activități economice sau unde este înmatriculată. În lipsă de
autorizație de înmatriculare, respectiv este înmatriculată în mai multe state, se aplică legea
statului unde funcționează conducerea activității ei economice.
Capacitatea juridică se compune din două elemente: capacitatea de folosință și capacitatea

de exercițiu, ambele existând atât în cazul persoanei fizice cât și în cazul persoanei juridice.
Capacitatea de folosință este aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și

obligații, iar capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile și de
a-și asuma obligațiile, săvârșind acte juridice (conform art. 5, alin. 2 și 3 din Decretul nr.
31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice).
Începutul capacității de folosință a persoanei juridice este marcat de momentul dobândirii
personalității juridice care se determină conform prevederilor Decretului nr. 31/1954, astfel:
persoanele juridice supuse înregistrării au personalitate juridică (deci capacitate de folosință),
după caz, de la data actului de dispoziție care o înființează, de la data recunoașterii, ori de la
data autorizării înființării lor. Separat de aceasta, legea societăților comerciale reglementează
expres și un alt mod de încetare a capacității de folosință a unei societăți comerciale, și anume
fuziunea (art. 238-2511 din Legea nr. 31/1990, modificată și completată, tratează fuziunea și
divizarea societăților comerciale).
118
Art.2582 alin.1 Codul civil
119
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op. cit., p 193
120
Ioan Chelaru, op. cit., p. 64-66
50
CAP.III. STAREA ŞI CAPACITATEA PERSOANELOR FIZICE
a. Noțiune
Prin „statut personal” în dreptul internațional privat se înțeleg starea civilă, capacitatea și
relațiile de familie ale persoanei fizice. Elementele componente ale stării civile sunt inerente
persoanei.
Starea civilă a persoanei fizice rezultă din actele și faptele de stare civilă.
Orice persoană are capacitate civilă, adică are aptitudinea de a fi titular de drepturi și
obligații. Capacitatea civilă este alcătuită din capacitatea de folosință și capacitatea de
exercițiu.
b. Starea civilă
„Starea civilă cuprinde un ansamblu de elemente prin care se individualizează o persoană
fizică în calitate de subiect de drepturi și obligații și se stabilește poziția sa juridică față de
familia din care face parte121.”
Faptele juridice care determină starea civilă sunt nașterea și moartea iar actele de stare
civilă sunt: căsătoria, recunoașterea filiației, adopția și hotărârile judecătorești care atestă
starea civilă.
Actele și faptele de stare civilă se înregistrează în registre speciale, pe baza acestora se
emit certificate de naștere și de căsătorie titularilor și certificate de deces membrilor
familiilor, ori altor persoane împuternicite prin procura122.
Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă este reglementată de legea națională123,

însă dacă există un element de extraneitate intervine:
- legea locului încheierii actului juridic – locus regit actum;
- legea autorității care efectuează înregistrarea conform regulii actor regit actum;
Dacă actele sau faptele de stare civilă conțin un element de extraneitate, se disting trei
situații:
121
D. Lupulescu, Actele de stare civilă, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1980, p. 5
122
Vezi dispozițiile art.11 al Legii nr.119/1996
123
51
- pentru înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă privind străinii și apatrizii în
România se aplică aceleași reglementări ca și pentru români, respectiv Legea nr. 119/1996
privind actele de stare civilă. Actele și faptele respective se înregistrează la reprezentanțele
consulare sau diplomatice ale statului respectiv;
- pentru românii aflați în străinătate, actele și faptele de stare civilă se înregistrează de
reprezentanțele diplomatice ori consulare române, iar dacă acestea nu există, la serviciul local
de stare civilă, cu obligația reînregistrării în termen de 6 luni de la revenirea în țară.
- pentru împrejurări deosebite, înregistrarea actelor sau faptelor de stare civilă se face de
comandantul navei sau aeronavei124, cu obligația ca la revenirea în țară să le prezinte, pentru
reînregistrare, autorităților competente din primul port sau aeroport, iar în București, la
Primăria Sectorului 1.
3. Legea aplicabilă persoanei fizice

Statutul personal al persoanei fizice – starea civilă, capacitatea și relațiile de familie.
Regimul statutului persoanei fizice este determinat de legea personală a acesteia (lex
personalis). Legea personală prezintă accepțiuni diferite de la un sistem de drept la altul:
unele sisteme acceptă ca lege personală legea țării a cărei cetățenie o are persoana fizică, deci
legea națională (lex patriae); altele adoptă ca lege personală legea țării în care persoana fizică
și-a stabilit domiciliul (lex domicilii); iar altele practică un sistem mixt, în sensul că pentru
străini capacitatea se determină după legea statului unde se găsesc în calitate de străini, iar
pentru proprii cetățeni aflați în străinătate, după legea națională a persoanei fizice.
În favoarea aplicării lex patriae se invocă ca argumente următoarele :
- stabilirea cetățeniei ce reprezintă legătura politico-juridică dintre individ și stat, fiind în

măsură să reglementeze condiția juridică a persoanei fizice;
- oferă posibilitatea ocrotirii propriilor cetățeni în afara teritoriului național;
- cetățenia fiind legată de interesele statului, acesta determină condiția juridică a propriilor
cetățeni125;
În favoarea aplicării lex domicilii sunt argumente precum:
- domiciliul stabilit într-o țară exprimă indirect, acordul persoanei fizice de a se supune legii
acelei țări;
- unicitatea domiciliului înlătură dezavantajul dublei cetățenii, determinând aplicarea unei
singure legi;
- domiciliul reprezintă criteriul unic de determinare a legii personale în cazul statelor
federaţii sau a statelor cu reglementări regionale diferite;
- domiciliul exclude diferența dintre cetățeni și străini și permite asimilarea străinilor
imigranți.
Adoptarea unuia dintre sisteme depinde de interesele statelor și contextul social-politic. În
general, țările de imigrare adoptă sistemul legii domiciliului, iar țările de emigrare, sistemul
legii naționale126.
124
Vezi art. 8 al Legii nr.119/1996
125
O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 93
126
52
În România, a fost adoptat sistemul lex patrie, aplicându-se în subsidiar lex domicilii
pentru situații special prevăzute de lege. Legea română se aplică cetățenilor străini chiar dacă
între timp aceștia au dobândit și o altă cetățenie atât timp cât ei nu și-au pierdut cetățenia
română127.
Legea română consfințește principiul ius sangvinis în materie de cetățenie128. Conform
acestui principiu copilul din părinți cetățeni români, dobândește și el aceeași cetățenie. Acest
principiul se aplică și în cazul în care doar unul dintre părinți este cetățean român, celălalt
fiind apatrid sau cetățean străin129.
4. Teoria interesului național

Norma conflictuală lex personalis a fost elaborată pentru a exprima dificultățile pe care le
întâmpină coordonarea intereselor naționale cu cerințele securității juridice pe plan
internațional.
Esența teoriei interesului național se opune ca un cetățean să fie prejudiciat ca urmare a
incapacității străinului, atunci când cetățeanul a acționat prudent, fără ușurință și a fost de
bună credință130- vezi anexa 3.
Temeiurile acestei teorii sunt ocrotirea bunei-credințe a partenerului local; necunoașterea
scuzabilă de către partenerul local a legii naționale a străinului parte în contract; îmbogățirea
fără just temei a străinului în dauna partenerului local; ocrotirea ordinii juridice în dreptul
internațional privat autohton.
6. Capacitatea persoanei fizice în dreptul internațional privat român
În dreptul român capacitatea persoanei fizice prezintă două aspecte: capacitate de folosință
(aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi și obligații) și capacitate de exercițiu
(aptitudinea de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații prin încheierea de acte
juridice)131.
Incapacitățile de folosință sunt considerate speciale și ele lipsesc persoana fizică de
aptitudinea de a avea drepturi și obligații, iar din punctul de vedere al dreptului internațional
privat ele sunt supuse unor norme conflictuale diferite, în funcție de calificarea care li se
aplică132.
Incapacitatea de exercițiu a persoanei fizice sau capacitatea restrânsă de exercițiu este
cârmuită de legea națională, indiferent dacă izvorul incapacităților îl constituie legea sau o
hotărâre judecătorească de interdicție.
Capacitatea specială cerută pentru încheierea unui anumit act juridic nu este reglementată
de legea națională, ci de lex causae care se aplică actului juridic respectiv.
În dreptului internațional privat român, incapacitățile speciale sunt :
127
I. M. Anghel, Problema dublei cetăţenii în legislaţia română, în revista Dreptul, nr. 2/1999, p. 3
128
A se vedea în acest sens M.V. Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România – Străinul persoană
fizică, Editura All Beck, București, 2001, p. 35
129
Ibidem, p. 36
130
I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 282; D.A. Sitaru, op. cit., p. 170
131
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, București, 2002, p. 355-375
132
D.Al. Sitaru, op. cit., p. 168
53
- incapacitățile de folosință absolute de a dispune ce sunt supuse legii personale a
persoanei ocrotite (în măsura în care acestea interesează succesiunea, se aplică legea
succesorală)
- incapacitățile de folosință relative de a primi și de a dispune sunt supuse lex causae,
fiind prevăzute în interesul altor persoane.
6. Numele persoanei fizice

Numele reprezintă acel atribut de identificare a persoanei fizice care permite
individualizarea persoanei fizice în familie și societate.
Dreptul la nume este un drept personal nepatrimonial și corespunde obligației legale,
conform căreia orice persoană trebuie să poarte un nume.
Conform art. 2576 alin 1 din Codul civil, numele persoanei este cârmuit de legea sa
națională.
Excepții de la această regulă sunt următoarele situații:
- stabilirea numelui copilului găsit pe teritoriul României este de competenţa autorității
administrative în a cărei rază teritorială a fost găsit copilul, aplicându-se regula auctor regit
actum.
- schimbarea numelui pe cale administrativă este supusă regulii lex domicilii și se
soluționează în aceleași condiții pentru străini ca și pentru cetățenii români.
- modificarea numelui de familie ca urmare a modificării stării civile, ca efect al
constatării nulității sau anulării căsătoriei, prin divorț, moartea unui soț, tăgada paternității,
etc. este supusă legii care cârmuiește materia respectivă – lex causae.
7. Domiciliul persoanei fizice

Domiciliul este acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în
spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică133.
Domiciliul poate fi de drept comun, legal și convențional 134.
133
G. Boroi, op.cit., p. 341-344
134
Ibidem, op.cit., p.49 și urm.
54
Domiciliul de drept comun este considerat o situație de fapt, reprezintă locuința principală
a persoanei fizice și poate fi dovedit prin orice mijloace de probă.
Pentru dreptului internațional privat, domiciliul este: un punct de legătură în cadrul normei
conflictuale lex domicilii în materia statutului persoanei fizice, dar și un element care atrage
competența instanțelor române, în condițiile legii.
Domiciliul legal, ca măsură de ocrotire a persoanei fizice, este supus legii naționale a
persoanei ocrotite.
Domiciliul convențional este locul stabilit printr-un acord de voință al părților și este
supus legii aplicabile actului juridic.
CAP.IV. BUNURILE
a. Noțiune
Termenul de bun135 are mai multe accepțiuni privit atât stricto sensu cât și lato sensu.
Stricto sensu, prin bun se înțelege o valoare economică susceptibilă de apropriere sub
forma dreptului patrimonial, adică orice lucruri cu privire la care pot exista drepturi și
obligații patrimoniale. Iar lato sensu, bun, înseamnă atât lucrul cât și dreptul patrimonial ce
are ca obiect lucrul respectiv.
Drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale , ius in re, și în drepturi de creanță, ius
ad personam.
Drepturile reale sunt drepturi subiective, absolute, opozabile tuturor, în virtutea cărora
titularul își poate exercita atributele asupra unui lucru determinat, în mod direct și nemijlocit.
Drepturile de creanță sunt drepturi subiective, relative, opozabile inter partes, în virtutea
căruia creditorul poate pretinde debitorului să dea să facă sau să nu facă ceva, în funcție de
135
Gheorghe Beleiu, op. cit ., p. 63
55
exercitarea directă a atributelor asupra lucrului ori posibilitatea creditorului de a pretinde ceva
debitorului și sunt drepturi nelimitate.
Fiind obiect al dreptului patrimonial, bunul nu se confundă cu dreptul patrimonial136.
Raporturile juridice referitoare la bunuri sunt guvernate de legea țării unde se găsesc, lex
rei sitae sau lex situs. În favoarea aplicării legii locului unde este situat bunul, în literatura de
specialitate s-au adus o serie de argumente. Se consideră că, aplicarea acestei legi asigură
realizarea a trei principii137 fundamentale și anume: principiul teritorialității (constă în
interesul statului de a aplica propriile norme regimului juridic al bunurilor aflate pe teritoriul
său), principiul generalității ( lex rei sitae asigură un regim juridic unic pentru toate bunurile
situate pe un anumit teritoriu) și principiul siguranței circuitului civil privind bunurile
(deoarece este legat de locul situării bunului, competența jurisdicțională aparține locului
situării acestuia ).
În România, regula lex rei sitae, este prevăzută de Codul civil din 2009, potrivit căruia,
posesia, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt cârmuite de legea locului unde
acestea sunt situate sau se află, afară numai dacă prin dispozițiile speciale se prevede
altfel138.
b. Domeniul de aplicare a legii situării bunului (lex rei sitae)

1. Bunurile asupra cărora se pot exercita drepturile reale și clasificarea lor
Clasificarea bunurilor în mobile și imobile, corporale incorporale, fungibile

nefungibile, etc., precum și categoriile de bunuri imobile (împărțirea bunurilor imobile în:
imobile prin natura lor, prin destinație, prin obiectul la care se referă)139, cât și categoriile de
bunuri mobile (clasificarea bunurilor mobile în bunuri mobile prin natura lor, prin
determinarea legii, prin anticipație) se face potrivit legii locului unde se află sau sunt situate.
Conform dispozițiilor art.2558 alin 3 din Codul civil român, aceste elemente sunt supuse legii
situației locului.
Codul civil are și o calificare legală a bunurilor imobile, dispozițiile art. 2613 alin 2,
fiind în acest sens: platformele și alte instalații durabile de exploatare a resurselor submarine
situate pe platoul continental al unui stat sunt considerate ca bunuri imobile.
2. Drepturile reale existente asupra bunurilor și calificarea lor; importanță în acest domeniu
are clasificarea drepturilor reale în drepturi principale și drepturi secundare140;
3. Modurile și condițiile de constituire, transmitere și stingere a drepturilor reale

(ocupațiunea, accesiunea, uzucapiunea, înscrierea în cartea funciară, prescripția) cât și
modurile de încetare a drepturilor reale sunt supuse legii locului situării bunului. Exproprierea
rechiziția, confiscarea sunt reglementate tot de lex rei sitae.
136
I. Filipescu, Drept civil, Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, București, 1993, p. 28
137
Ibidem, p. 189
138
Art. 2613 din Codul civil român.
139
G. Boroi, op. cit., p. 73
140
I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 298
56
4.Regimul juridic al dreptului de proprietate și al celorlalte drepturi reale
Legea locului situării bunului reglementează conținutul drepturilor reale, prerogativele pe

care le conferă aceste drepturi, care bunuri pot fi obiecte ale dreptului de proprietate, limitele
acestor drepturi, precum și modalitățile dreptului de proprietate. Clauzele de inalienabilitate
pot modifica uneori conținutul dreptului de proprietate. Acestea sunt valabile numai în măsura
în care sunt permise de legea situării bunurilor cât și de legea contractului. Dreptul de
servitute și dreptul de superficie sunt reglementate de legea locului unde este situat bunul. În
legătură cu uzufructul, în măsura în care acesta este constituit prin convenție se poate aplica
atât legea contractului cât și legea situării bunului. Dacă uzufructul este constituit prin
testament se poate aplica atât legea locului unde este situat bunul cât și legea aplicabilă
testamentului. În cazul în care acesta se dobândește prin uzucapiune se aplică numai legea
locului unde este situat bunul141.
Potrivit art.2613 alin.1 din Codul civil, posesia este supusă legii situației bunului, iar legea
statutului real se aplică și protejării posesiei prin acțiunile posesorii.
Obligațiile propter rem, reprezintă un accesoriu al unui drept real și urmează regimul
dreptului real, astfel că ele sunt supuse legii situației bunului.
7. Formele de publicitate privind bunurile.
Regimul formelor de publicitate privind bunurile este prevăzut de Codul civil în art.2626
si art.2621, 2630 cu referire la formele de publicitate ale actelor privind drepturile reale și de
garanție asupra navei și aeronavei și ale ipotecii imobiliare.
Formele de publicitate pentru opozabilitatea dreptului real față de terți sunt supuse legii
aplicabile la momentul și locul unde se îndeplinesc.
7.Sarcinile fiscale ale bunurilor ce se găsesc pe teritoriul României sunt supuse taxelor și
impozitelor prevăzute de legea din România. Taxele și impozitele fiind aspecte de drept
public, legea perceperii lor coincide cu legea locului situării bunului.
8.Măsurile de urmărire și executare silită
Organele statului în ce privește actele de urmărire și de executare silită își desfășoară

activitatea numai pe teritoriul statului și potrivit legilor statului în cauză. Aceste măsuri vor fi
supuse legii locului situației bunului.
De la regula lex rei sitae sunt reglementate următoarele excepţii:
1.Bunurile aflate în curs de transport – res in transitu – conform art. 2618 din Codul civil,
legea aplicabilă depinde de statul de unde au fost expediate iar mijloacelor de transport li se
aplică legea statului de destinație. In conformitate cu dispozițiile art.2620 din Codul civil,
regimul juridic al mijloacelor de transport este diferit.
Legea aplicabilă mijloacelor de transport reglementează aspecte privind: constituirea,

transmiterea, stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport, regimul bunurilor
141
57
aflate in mod durabil la bord, formându-i dotarea tehnică, creanțele care au ca obiect
cheltuielile pentru asistența tehnică, întreținerea, repararea sau renovarea mijlocului de
transport142.
Navele și aeronavele, sunt supuse legii pavilionului pe care-l arborează143 iar pentru
vehiculele feroviare și rutiere se aplică legea statutului organic al societății de transport căruia
aparțin (art. 2621 din Codul civil), respectiv legea sediului social care este legea locului de
înmatriculare a vehiculului feroviar sau rutier.
Legislația română stabilește că legea pavilionului reglementează:
- puterile, competențele și obligațiile comandantului navei și aeronavei;

- contractul de angajare a personalului navigant;
- răspunderea armatorului navei sau a întreprinderii de transport aerian pentru actele și
faptele comandantului și echipajului;
- drepturile reale, de garanție asupra navei sau aeronavei precum și formele de publicitate
cu privire la actele ce se constituie se transmit și se sting asemenea drepturi;
- bunurile care se găsesc pe o navă sau aeronavă;
- actele și faptele juridice intervenite la bord;
- salvarea epavelor în marea liberă, contractul de remorcaj, cel de salvare și asistență,
precum și contractului de închiriere a navei.
2.Bunurile aparținând unui stat.
Într-o astfel de situație se aplică principiului imunității statului (prin imunitatea

statului și a bunurilor sale se înțelege acel principiu în virtutea căruia, un stat, nu poate fi
supus legilor și jurisdicției altui stat) și ca atare situația bunurilor este cârmuită de legea acelui
stat.
Bunurile aparținând unui stat străin nu pot fi supuse unor măsuri de executare silită, nu
pot fi rechiziționate sau sechestrate, deoarece împotriva voinței sale un stat nu poate fi
chemat într-un proces144.
3.Drepturile de creanță
Drepturile de creanță- se încadrează în categoria bunurilor mobile incorporale- sunt

supuse legii care cârmuiește izvorul lor, însă de la această regulă există excepții, atunci când
creanța este supusă legii locului situării ei. În cazul cesiunii de creanță, care este un contract,
pentru acesta se aplică lex contractus, legea contractului145.
În cazul obligațiilor contractuale și extracontractuale, transmiterea și stingerea

acestora este supusă pentru fiecare dintre operațiunile juridice (cesiune de creanță, subrogare,
etc.) legii alese de părți, iar în lipsă, legii creanței cedate – pentru cesiunea de creanță – ori
legii obligației – pentru subrogație. La delegație și novație se aplică legea obligației care le
142
Art.2620 alin 1 și 2 din Codul civil român
143
Art. 2620 alin.1 din Codul civil român
144
145
D. A. Sitaru, op. cit., p. 197
58
formează obiectul Compensația este supusă legii aplicabile creanțelor care se sting prin
compensare. Pluralitatea de debitori este supusă legii competente pentru fiecare dintre
raporturile cu debitorii, iar acțiunea în regres este supusă legii aplicabile datoriei.
4. Bunurile culturale scoase ilicit de pe teritoriul unui stat sunt supuse unui regim special
prevăzut de Convenția O.N.U. adoptată la Paris în 1970 și Convenția UNIDROIT (“Institutul
International pentru unificarea dreptului privat”)146 privind bunurile culturale furate și
exportate ilegal adoptată la Roma în 1995.
5. Drepturile de proprietate intelectuală (bunurile necorporale) reprezintă ansamblul
normelor juridice care reglementează raporturile cu privire la creațiile intelectuale aplicabile
în industrie și la semnele distinctive ale acestei activități147.
Obiectul protecției proprietății industriale este definit în Convenția de la Paris din 20 martie
1883 și se împarte în 3 categorii: creații, semne distinctive, concurenta neloială.
Nașterea , conținutul și stingerea dreptului de proprietate industrială sunt supuse legii statului
unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit sau
înregistrarea.148
- pentru dreptul de autor149, nașterea, conținutul și stingerea acestui drept asupra unei opere de
creație intelectuală, este supusă legii statului unde aceasta a fost pentru prima dată adusă la
cunoștința publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat
iar pentru operele de creație intelectuală nedivulgate se aplică legea națională a autorului150.
- pentru aspecte privind reparația materială și morală, dispozițiile Codului civil, dispune că
acesta este supusă legii statului unde a avut loc încălcarea dreptului de autor sau de proprietate
industrială – lex loci delicti commissi;
- în ce privește pe străini, legea română stabilește că dreptul de autor și de proprietate

industrială aparținând persoanelor fizice și juridice străine sunt ocrotite pe teritoriul României
potrivit legii române și convențiilor internaționale la care România este parte.
6. Cambie (titlu de credit prin care o persoană numită trăgător, dă ordin unei alte persoane,
numită tras, să plătească, la scadență, o sumă de bani, unei a treia persoane numită beneficiar),
bilet la ordin și cec, conform dispozițiilor legii151, capacitatea de a se angaja este supusă legii
naționale a persoanei care se obligă152.
146
UNIDROIT este o organizație interguvernamentală, independentă, cu sediul în Roma ce are ca scop
modernizarea, armonizarea, coordonarea și pregătirea graduală a diferitelor state de a adopta reguli uniforme de
drept internațional privat.
147
148
Art. 2625 din Codul civil român
149
150
151
Art.2651 alin. 1 din Codul civil cu privire la efectele obligațiilor acceptantului unei cambii
152
Art. 2651 alin. 2 din Codul civil
59
În ceea ce privește cecul, legea statului unde cecul este plătibil determină persoanele asupra
cărora poate fi tras un asemenea titlu153.
Persoanele care pot avea calitatea de tras sunt prevăzute de legea locului de plată, lex loci
solutionis. Locul de plată este indicat pe cec iar nulitatea cecului intervine din cauză că a fost
tras asupra unei persoane neîndreptățite, obligațiile ce decurg din semnăturile puse pe titlu în
alte state, ale căror legi nu cuprind o asemenea restricție, sunt valabile.
Legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise obligațiile ce decurg din cec, determină
efectele acestor obligații, iar domeniul de aplicare a legii statului privește locul unde cecul
este plătibil.
CAP.V. FORMA ACTELOR JURIDICE
1. Noțiune și clasificare
Forma actului juridic are două accepțiuni și anume: lato sensu, care înseamnă condițiile de
formă pe care trebuie să le îndeplinească un act juridic civil pentru valabilitatea sa, pentru
probațiunea sa cât și pentru opozabilitatea fată de terți; iar stricto sensu, prin formă a actului
juridic se înțelege modul în care se exteriorizează voința internă a părților actului juridic,
adică modalitatea concretă de exprimare a consimțământului154.
153
Art. 2655 din Codul civil
154
60
În literatura de specialitate forma actelor juridice este clasificată, de autori155, în funcție de
scopul urmărit, în felul următor:
- forma exterioară a actelor juridice este modul de exteriorizare a voinței celor ce
îndeplinesc un act juridic156; actul juridic poate fi încheiat fie sub forma înscrisului autentic,
fie sub forma înscrisului sub semnătură privată sau poate fi oral, fără formă scrisă; forma
exterioară a actului juridic poate fi prevăzută în două scopuri: ad validitatem sau ad
solemnitatem;
- forma de publicitate este forma pe care trebuie să o îmbrace un act juridic pentru a fi
opozabilă terților;
- forma de abilitare este forma cerută pentru ca un act juridic încheiat de o persoană cu
capacitate de exercițiu restrânsă sau în numele unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu,
să fie valabil;
- forma de procedură este acea formă ce trebuie îndeplinită în timpul desfășurării unui
proces.
Forma exterioară a actelor juridice se referă la exteriorizarea voinței celor ce încheie
un act juridic, în formă scrisă ad validitatem sau ad probationem.
In dreptul nostru forma actului juridic este supusă principiului consensualismului,
potrivit căruia simpla manifestare de voință este suficientă pentru existența valabilă a actului
juridic și este indiferenta modalitatea în care ea se exteriorizează.
2. Legea aplicabilă formei actului juridic
Regula locus regit actum, a fost formulată de postglosatori, iar în prezent, este admisă în
mod expres sau ca o normă cutumiară. Această regula este consacrată în Codul civil român157,
potrivit căruia condițiile de forma ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi
cârmuiește fondul. Principiul aplicării legii locului unde se încheie actul este prevăzută de
tratatele internaționale și convențiile consulare la care România este parte.
Art.2639 alin.2 din Codul civil român , stabilește că actul juridic se consideră valabil în ce
privește forma dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de una dintre legile următoare:
- legea locului unde a fost întocmit;
- legea cetățeniei sau legea domiciliului persoanei care l-a consimțit;
- legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează
validitatea actului juridic.
Prevederile cu privire la drept internațional privat, dispun că în materia formei actului
juridic se aplică legea fondului, în principal.
Aplicarea legii fondului are un caracter prioritar, rezultat din dispozițiile art. 2639 din
Codul civil. Legea fondului se aplică cu privire la condițiile de formă ale contractului precum
si ale actului juridic unilateral și este primordială.
Aplicare regulii locus regit actum (locul întocmirii actului juridic) are un caracter
subsidiar, aplicându-se actelor juridice unilaterale și contractelor.
155
156
157
Art.2639
61
Regula locus regit actum se aplică ca o regulă de bază, însă există și posibilitatea aplicării
altor principii.
Potrivit dispozițiilor codului civil, această regulă se aplică în următoarele domenii:
a. forma exterioară a actului, indiferent dacă este cerută pentru existența actului (ad
solemnitatem) sau numai pentru aspectul actului juridic (ad probationem); copiile de pe actele
autentificate în străinătate sunt supuse tot legii locului încheierii actului;
b. forma de redactare a actului juridic sau determinarea persoanelor îndrituite să
instrumenteze actul (judecător, notar, ofițer de stare civilă, etc.); durata valabilității actului
juridic ca înscris, când actul respectiv a fost încheiat pentru o durată limitată de timp;
c. mijloacele de probă privind un act juridic și forța probantă a actului juridic;
sancțiunile aplicabile pentru nerespectarea condiției de formă, caracterul nulității care
intervine pentru nerespectarea condițiilor de formă și problema dacă nulitatea este supusă sau
nu prescripției sunt reglementate de aceleași legi
Pentru a fi valabil actul juridic trebuie să îndeplinească condițiile de formă prevăzute de
una dintre următoarele reglementări:
-legea care cârmuiește fondul contractului ori al altui act juridic;
-legea națională sau domiciliului persoanei care l-a consimțit;
-legea locului unde a fost încheiat;
-legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează
validitatea contractului ori actului juridic;
Există și limite ale legii locus regit actum, deoarece această regulă nu-și găsește aplicarea
în privința formelor de publicitate, de abilitare și a formelor de procedură.
Forma de procedură se referă la desfășurarea procesului civil care este guvernată de legea
forului. De asemenea, lex fori, se aplică și administrării mijloacelor de probă.
Formele procedurale ale executării unei hotărâri judecătorești sunt reglementate de legea
locului unde se face executarea.
Forma de publicitate este reglementata de legea locului unde se face publicitatea., prin
aceasta forma ocrotindu-se interesele terțelor persoane.158
În privința bunurilor, formele de publicitate sunt supuse legii aplicabile la data si locul
unde se îndeplinesc, la bunurile imobile , se aplică legea statului unde se găsesc situate159, in
legătură cu mijloacele de transport , legea pavilionului navei, conform dispozițiilor art. 2621
lit. d din Codul civil, etc.
Forma de abilitate este guvernată de legea personală a celui în cauză, însă realizarea ei se
face duză lex fori. Forma de abilitate o întâlnim în cazurile în care pentru valabilitatea actului
este necesară îndeplinirea unor condiții procedurale. Fundamentele juridice și de ordin practic
a aplicării legii personale pentru forma de abilitate se explică prin interesul general al ocrotirii
minorilor și interzișilor.
158
. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p.331
159
Art.2626 din Codul civil român
62
CAP. VI. OBLIGAŢIILE CONTRACTUALE
63
1. Noțiuni generale privind legea contractului (lex contractus)
În dreptul nostru se face distincție între condițiile de formă și de fond ale contractului,
acestea fiind supuse unor legi diferite. Legea care reglementează condițiile de fond și efectele
contractului poartă denumirea de lex contractus.
Condițiile de formă sunt reglementate de norma conflictuală locus regit actum.

Legea aplicabilă fondului contractului este aleasă, în mod expres sau tacit de părți, în
temeiul autonomiei lor de voință, lex voluntatis.
Condițiile de fond privesc încheierea actului juridic, efectele, executarea, transmiterea și

stingerea obligațiilor care rezultă din actul juridic cărora le sunt aplicabile dispozițiilor art.
2637 alin.1 din Codul civil român ce determină și legea aplicabilă care este legea aleasă de
părți ori de autorul său.
Pe plan european, s-a încercat o unificare a regulilor conflictuale aplicabile contractelor

prin adoptarea Convenției de la Roma din anul 1980. Această Convenție a avut ca scop
facilitarea libertății de mișcare a persoanelor, a bunurilor și a serviciilor între statele membre
ale Comunității Europene160.
2. Aplicarea legii alese de părți (lex voluntatis) contractului

Autonomia de voință permite soluționarea conflictelor de legi în toate situațiile. Astfel,
voința părților constituie singura singurul criteriu de determinare a legii competente în materia
contractelor. Astfel, părțile pot indica printr-o clauză contractuală legea aplicabilă
contractului, voința lor fiind expresă, însă poate fi și tacită, atunci când rezultă neîndoielnic
din circumstanțele contractului.
Lex voluntatis este confirmată și de convenții internaționale, precum Convenția europeană

de arbitraj comercial internațional de la Geneva din 1961, care prevede la art. VII, “Legea
aplicabilă”, că părțile sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie să o aplice
fondului litigiului, în lipsă de alegere arbitrii aplicând legea desemnată de norma
conflictuală pe care o vor considera potrivită în speță.
Alegerea legii aplicabile contractului de către părți este admisă de Codul civil prin
prevederile art. 2640, legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determină potrivit
reglementărilor dreptului Uniunii Europene161.
Exprimarea voinței părților se poate realiza în mod expres ori să rezulte neîndoielnic din
cuprinsul acestuia sau din alte circumstanțe, în mod tacit.
Alegerea expresă presupune fie desemnarea legii printr-o clauză contractuală, fie prin
încheierea unui contract separat între părți162. Existența și validitatea de fond a
consimțământului părților referitor la legea aplicabilă contractului sunt reglementate de chiar
legea aleasă.
160
161
Aceste reglementări sunt stabilite prin Regulamentul CE nr.593/2008 al Parlamentului European şi al
Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale- Roma I.
162
Art. 3 alin.1 din Regulamentul CE nr. 593/2008
64
Alegerea tacită presupune că, desemnarea legii rezultă neîndoielnic din cuprinsul
contractului sau din alte circumstanțe. Pentru aprecierea voinței tacite a părților, organul de
jurisdicție va analiza elementele subiective dar și obiective, care țin de atitudinea părților sau
țin de natura contractului, ce urmează a fi deduse de instanță, în funcție de împrejurările
concrete ale cauzei163.
Modificarea alegerii legii contractului se poate face prin acordul părților164. Părțile pot
conveni, în orice moment, să supună contractul altor legi decât cea care îl guverna.
Legea care stabilește limitele și condițiile în care părțile pot alege legea aplicabilă este
legea forului. Aceste limite sunt cauze de înlăturare a legii aplicabile în baza unei norme
conflictuale. Textul art.21 din Regulamentul nr. CE nr. 593/2008 prevede că aplicarea unei
dispoziții din legea oricărei țări determinate, nu poate fi înlăturată decât dacă o astfel de
aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a instanței sesizate.
3. Determinarea legii aplicabile contractului pe criterii obiective

Dacă părțile nu au stabilit legea aplicabilă contractului, organul de jurisdicție va determina
legea aplicabilă contractului după criterii obiective. Art.4 din Regulamentul CE nr. 593/2008,
dispune că în lipsa unei alegeri, legea aplicabilă se va stabili prin încadrarea contractului
într-unul din tipurile specificate:
- Contractul de vânzare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința
obișnuită vânzătorul;
- Contractul de prestări servicii este reglementat de legea tarii în care își are reședința
obișnuită prestatorul de servicii;
- Contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui
imobil este reglementat de legea țării în care este situat imobilul;
- Contractul de franciză este reglementat de legea tarii în care își are reședința obișnuită
distribuitorul, etc.
Aplicarea legii statului cu care contractul are “legăturile cele mai strânse”
Conform art.4 alin.3 din Regulamentul CE nr. 593/2008, dacă din ansamblul
circumstanțelor cauzei poate rezulta că un contract are o mai strânsă legătură cu o alta ţară, se
va aplica legea țării cu care contractul are o legătură mai strânsă.
163
M. V. Jakotă, op. cit. vol. II, p. 204
164
Art. 3 alin 2 din Regulamentul CE nr. 593/2008
65
Aplicarea legii locului încheierii contractului (lex loci contractus)
Legea locului încheierii contractului se aplică în subsidiar față de legea statului cu care
contractul are legăturile cele mai strânse: art. 2638 alin.1 din Codul civil român, permite
folosirea criteriului locului încheierii contractului dacă legea statului cu care actul juridic
prezintă legăturile cele mai strânse nu poate fi identificată.
Locul încheierii contractului se califică dupa lex fori.
Aplicarea legii locului executării contractului (lex loci executionis sau lex loci solutionis)
În situația în care nu se poate încadra contractul în niciunul dintre tipurile specificate, el
va fi reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită partea contractanta ce
efectuează prestația caracteristica165.
Lex contractus reglementează încheierea contractului.

Condițiile esențiale pentru validitatea contractului sunt stabilite de lex contractus, și se
referă la capacitate, consimțământ, obiect și cauză. Existenta și validitatea consimțământului
părților referitor la legea aplicabilă contractului sunt determinate de legea aleasă. existența și
validitatea clauzei de alegere a legii aplicabile contractului sunt supuse regulii lex voluntatis
iar existența și validitatea de fond a contractului sunt supuse fie lex voluntatis, fie legii
aplicabile contractului prin localizarea obiectivă a acestuia.
Capacitatea de a contracta este supusă legii personale, iar incapacitățile de folosință sunt
supuse lex contractus. Capacitatea persoanei juridice este determinată de legea sa națională.
Consimțământul, obiectul și cauza contractului sunt supuse lex contractus. Aceasta
guvernează condițiile consimțământului, viciile de consimțământ, condițiile ofertei și
acceptării; locul și momentul încheierii contractului..
Efectele juridice ale tăcerii părții care contestă că și-a dat consimțământul la un contract
sunt supuse legii naționale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei juridice.
În privința formei contractului, se aplică legea care cârmuiește fondul dacă contractul este
valabil și dacă sunt îndeplinite condițiile de formă prevăzute de legea locului încheierii, legea
națională sau legea domiciliului persoanei, legea aplicabilă potrivit dreptului internațional
privat al autorității care examinează validitatea actului juridic.
Nulitatea contractului este reglementată de legea personală; când nu sunt respectate
cerințele legale referitoare la formă, nulitatea este cârmuită de legea aplicabilă formei; pentru
nerespectarea celorlalte condiții de fond nulitatea este supusă legii contractului, care se aplică
și în privința prescripției acțiunii în anulare.
4. Efectele contractului sunt supuse lex contractus.

Efectele contractului, adică drepturile și obligațiile166 ce iau naștere prin încheierea
contractului, sunt supuse în principiu lex contractus.
În dreptul internațional privat român, riscurile contractuale sunt o problemă de statut real,
ce va fi cârmuită de lex rei sitae,
165
Art.4 alin 2 din Regulamentul CE nr. 593/2008
166
Dicționar juridic de comerț exterior, Editura Științifică, București, 1986, p. 318
66
Executarea contractului este supusă, în principiu, lex contractus.167
Daunele cominatorii sunt supuse legii forului iar punerea în întârziere și cauțiunea sunt
supuse legii lor proprii168 deoarece sunt acte juridice distincte.
Există reglementări și cu privire la legea aplicabilă monedei de plată. Conform art. 2646
alin.1, moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o. Efectele pe care moneda
le exercită asupra întinderii unei datorii sunt determinate de legea aplicabilă datoriei.
Legea contractului se aplică și consecințelor neexecutării obligațiilor, adică determină

conținutul forței majore, cazului fortuit sau alte cauze de exonerare, cauzele de micșorare de
mărire a răspunderii, clauza penală.
Cumulul răspunderii delictuale cu cea contractuală este reglementat atât de legea

delictului (lex loci delicti commissi) cât și de legea contractului. Clauza care permite
adaptarea contractului când intervin anumite dificultăți în executarea lui se numește clauză
hardship169. Aceasta este supusă tot legii contractului.
5. Modurile de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor contractuale

a. Cesiunea de creanță
Prin cesiunea de creanță un creditor transmite creanța sa unei alte persoane. Cesiunea de
creanță este supusă legii creanței cedate. Domeniul de aplicare a legii creanței cedate privește:
caracterul cesionabil al creanței; condițiile cesiunii; obligațiile dintre cedent și cesionar;
raporturile dintre cesionar și debitorul cedat. Raporturile dintre cedent și cesionar cu privire la
creanța față de un terț sunt reglementate de Regulamentul CE nr. 593/2008 în art.14 alin.1.
b. Subrogația
Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței este un mijloc de transmitere
legală sau convențională a dreptului de creanță, cu toate garanțiile și accesoriile sale către un
terț care a plătit pe creditorul inițial, în locul debitorului. Subrogația poate fi legală sau
convențională.
Subrogația convențională reprezintă contractul prin care plătitorul se subrogă în drepturile

creditorului împotriva debitorului. Pe planul dreptului internațional privat, subrogarea
convențională este supusă legii care se aplică contractului dintre creditor și subrogat.
c. Delegația și novația
Delegația și novația sunt supuse legii obligației care le formează obiectul.
Novația este convenția prin care părțile sting o obligație existentă înlocuind-o cu o nouă
obligație. În funcție de izvorul novației, legea care se aplică acesteia va fi legea contractului,
sau legea delictului.
Delegația reprezintă o convenție prin care un debitor aduce creditorului angajamentul unui
al doilea debitor alături de el (delegația imperfectă) sau în locul lui (delegația perfectă). Legea
167
Art.12 alin.1 lit. b din Regulamentul CE nr. 593/2008
168
I. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p.351
169
Ibidem p. 356
67
care se aplică delegației este legea care guvernează raportul juridic inițial, aceasta fiind legea
contractului sau a delictului.
d. Compensația
Compensația este un mod propriu de stingere a obligațiilor reciproce. Legea contractului
se aplică modului de stingere a obligațiilor izvorâte din contract170. Compensația care urmează
a fi stinsă prin compensație aparține, de obicei, reclamantului. În acest caz compensația va fi
guvernată în lipsa unui acord între părți de legea aplicabilă creanței reclamantului.
Compensația judecătorească este supusă legii forului întrucât stingerea datoriilor se
dispune de instanța de judecată.
e. Prescripția extinctivă și prescripția achizitivă

Prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului
subiectiv însuși. Prescripția, ca mod de stingere a obligațiilor contractuale se regăsește în
dispozițiile art.12 alin.1 lit. d din Regulamentul CE nr. 593/2008 dar și în Codul civil român
conform art. 2663: prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se
aplică dreptului subiectiv însuși.
170
Art.17 din Regulamentul CE nr. 593/2008
68
CAP. VII. OBLIGAŢIILE EXTRACONTRACTUALE
Norme conflictuale privind faptele juridice
Faptele juridice, stricto-sensu, sunt evenimente naturale, produse fără intervenția

omului, care dau naștere unor efecte juridice, în temeiul legii.
Faptele juridice pot fi licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără
just temei) și ilicite, adică producătoare de prejudicii, care atrag răspunderea pentru fapta
proprie ori pentru fapta altuia sau pentru fapta lucrului (delicte civile).
Alegerea legii aplicabile obligațiilor extracontractuale este prevăzută de dispozițiile

Codului civil, in art. 2641 dar mai ales de Regulamentul CE nr. 864/2007 al Parlamentului
European și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale – Roma II.
Delictul este reglementat de:
- legea locului unde faptul ilicit a fost săvârșit (lex loci delicti comissi), aceasta fiind una
dintre cele mai vechi soluții. Legea locului unde a fost săvârșit delictul are în vedere faptul
ilicit cât și obligația la care el dă naștere.
- legea forului, lex fori, prevede că normele care reglementează materia răspunderii civile
delictuale au caracter de ordine publică, fiind supusă legii forului. Normele străine sunt
inaplicabile.
- legea proprie delictului (the proper law of the tort) consideră că locul săvârșirii faptului
ilicit poate fi fortuit sau întâmplător.
Obligațiile necontractuale ce decurg dintr-o fapta ilicită sunt supuse legii țării în care
s-a produs prejudiciul171.
Plata lucrului nedatorat172 este supusă legii locului efectuării ei (lex loci). Dacă plata
nedatorată este localizată în țări diferite, ea este supusă legii locului unde s-a făcut plata.
Îmbogățirea fără justă cauză173 este reglementată de legea locului unde a avut loc
faptul respectiv, adică lex loci.
Legea locului producerii faptei ilicite, răspunderea civilă delictuală este supusă legii
locului unde a intervenit fapta cauzatoare de prejudicii.
Pentru anumite situații, există reglementări internaționale: pentru accidentele de

circulație internaționale se aplică prevederile din Convenția de la Geneva din 1949; în
domeniul transporturilor aeriene, Convenția de la Varșovia din 1929, iar pentru transportul
171
Art. 4 alin.1 din Regulamentul Roma II
172
Plata nedatorată reprezintă executarea de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută și pe care a
făcut-o fără intenția de a plăti datoria altuia.
173
Reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei
persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 127
69
maritim, Convenția de la Bruxelles din 1952. Determinarea acestor reglementări se face
conform regulii aplicării legii statului pe al cărui teritoriu s-a comis delictul, teritoriu care
include întinderile de pământ și cele de apă cuprinse între frontierele de stat, inclusiv spațiul
aerian și marea teritorială.
Delictului produs în marea liberă și în spațiul aerian de deasupra acesteia, se aplică

legea pavilionului. Dacă navele au același pavilion, se aplică legea comună, legea națională,
iar dacă naționalitatea este diferită, legii navei avariate.
Obligațiile ce decurg din actele de asistență și salvare a persoanelor și bunurilor, sunt
supuse legii locului evenimentului, dacă s-a produs în apele teritoriale, iar dacă s-a produs în
marea liberă, legii naționale a navei care a acordat asistență ori salvare. Tot legea pavilionului
este cea care se va aplica faptelor juridice ilicite comise la bordul acestora, dacă nu este
afectat mediul exterior al navei sau aeronavei. Dacă faptele juridice ilicite afectează mediul
exterior al navei ori aeronavei aplicabilă este legea locului adică legea statului căruia îi
aparține marea teritorială și spațiul aerian de deasupra.
Legea locului faptului cârmuiește îndeosebi:

- capacitatea delictuală;
- condițiile și întinderea răspunderii;
- cauzele de limitare sau de exonerare de răspundere și de împărțire a răspunderii între autor
și victimă;
- răspunderea comitentului pentru fapta prepusului;
- natura daunelor care pot să dea loc la reparație;
- modalitățile și întinderea reparației;
- transmiterea dreptului de reparație;
- persoanele îndreptățite să obțină reparația pentru prejudiciul suferit.
Pentru alte prejudicii se aplică următoarele reglementări:
- în cazul atingerilor aduse personalității de către mas-media, persoana poate alege între
legea statului său de domiciliu sau a statului unde s-a produs rezultatul sau a statului unde
autorul își are domiciliului sau reședința (art.2646 alin. 1 Codul civil ); atingerii dreptului la
repararea daunelor aduse personalității este supus legii statului unde a apărut publicația sau s-
a difuzat emisiunea, adică unde s- a produs rezultatul păgubitor. Dreptul la replică împotriva
atingerilor aduse personalității este supus legii statului in care a apărut publicația sau de unde
s-a difuzat emisiunea, conform art. 2642 alin.3 din Codul civil.
- în situația pretențiilor de reparație urmare a unui defect al produsului sau alte daune aduse
consumatorului, acestea sunt supuse la alegere, conform art.5 alin.1 din Regulamentul Roma
II, legii țării în care persoana care a suferit prejudiciul are reședința obișnuită în momentul
producerii prejudiciului, legea țării în care s-a achiziționat produsul, legea țării în care a fost
cauzat prejudiciul.
- răspunderea pentru acte de concurență neloială sau de limitare a liberei concurențe, este
supusă legii statului în care sunt sau pot fi afectate relațiile concurențiale sau interesele
70
colective ale consumatorilor. Obligațiile necontractuale care decurg din restrângerea
concurenței sunt supuse legii țării în care piața este sau poate fi afectata174.
CAP. VIII. FAMILIA
174
Art.6 alin.3 din Regulamentul Roma II
71
A. Norme conflictuale în domeniul raporturilor de familie
Raporturile de familie rezultă din căsătorie, din rudenia firească și din adopție. Relațiile de
familie împreună cu capacitatea, starea civilă și capacitatea, constituie statutul persoanei
fizice.
Statutul persoanei fizice este guvernat, în general, de legea națională, lex patriae, iar dacă
persoana nu are nicio cetățenie, se aplică legea reședinței sale obișnuite.
1. Căsătoria și promisiunea de căsătorie

Căsătoria este uniunea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiată în concordanță cu
dispozițiile legale, în scopul întemeierii unei familii, și reglementată de norme imperative ale
legii ale legii175.
Pentru încheierea valabilă a căsătoriei sunt necesare îndeplinirea unor condiții de fond și
de formă; lipsa impedimentelor la căsătorie (condiții de fond negative).
Sunt și cazuri în care intervine ordinea publică în dreptul internațional privat, de exemplu,
dacă s-ar nesocoti monogamia căsătoriei, sau vârsta necesară pentru încheierea căsătoriei.
Distincția dintre condițiile de formă și cele de fond se face după legea forului.
Promisiunea de căsătorie nu este supusă nici unei formalități, iar condițiile de fond cerute
pentru încheierea promisiunii de căsătorie sunt prevăzute în art. 2585 alin.1 din Codul civil și
sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitori soți.
Efectele promisiunii de căsătorie precum și consecințele încălcării ei sunt supuse mai
multor legi: legea reședinței obișnuite comune a viitorilor soți de la data promisiunii de
căsătorie; legea națională comună a viitorilor soți, când aceștia nu au reședința obișnuită în
același stat; legea română, în lipsa legii naționale comune.
a. Condițiile de fond ale încheierii căsătoriei

Condițiile de fond sunt acele cerințe legale care trebuie să existe în mod obligatoriu pentru
încheierea valabilă a căsătoriei. Condițiile de fond sunt determinate în legislația noastră176, de
legea națională a fiecăruia dintre viitori soți, la momentul celebrării căsătoriei.
Sunt condiții de fond: vârsta minimă necesară pentru căsătorie; diferența de sex;
comunicarea reciprocă a stării sănătății; consimțământul la căsătorie. Sunt considerate
impedimente la căsătorie: existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre soți; rudenia în
gradul prohibit de lege; existența rudeniei din adopție; alienația și debilitatea mintală;
existența unor relații rezultate din tutelă.
În dreptul comparat, pentru determinarea legii aplicabile condițiilor de fond ale căsătoriei,
se ține cont de : legea națională a viitorilor soți; legea domiciliului viitorilor soți; legea
175
I. Chelaru, Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Editura A92
Acteon, Iași, 2003, p. 51
176
72
locului încheierii căsătoriei; legea națională pentru cetățenii proprii care se căsătoresc în
străinătate și legea domiciliului pentru cetățenii care se căsătoresc în țară177.
În dreptul român, condițiile de fond ale căsătoriei sunt supuse legii române sau străine,
după cum urmează:
- căsătoria se încheie în străinătate între cetățeni români, se aplică legea română;

- căsătoria se încheie în țara noastră între cetățeni străini cu aceeași cetățenie se aplică legea
română;
- căsătoria se încheie în străinătate între un cetățean român și un cetățean străin, fiecare din
viitorii soți este supus legii lui naționale;
- căsătoria se încheie între un cetățean român și un apatrid se aplică legea română;
- căsătoria se încheie în țara noastră între doi străini de cetățenie străină; fiecăruia i se aplică
legea națională;
- căsătoria se încheie în țara noastră între doi apatrizi, fiecare este supus legii țării unde își
are domiciliul, iar în lipsa acestuia, legea reședinței sale; dacă domiciliul sau reședința
apatrizilor este în România se aplică legea română;
Pentru a se putea căsători valabil cu un străin, cetățeanul român trebuie să
îndeplinească toate condițiile de fond prevăzute de legea română, indiferent care este locul
încheierii căsătoriei.
Cetățeanul străin care se căsătorește în țara noastră are însă nevoie de un act eliberat de
autoritățile competente din țara sa, care să probeze îndeplinirea condițiilor de fond ale
căsătoriei prevăzute de legea lui națională.
Cetățeanul român care se căsătorește în străinătate are nevoie de un certificat, eliberat
de autoritățile competente ale statului nostru, prin care să dovedească îndeplinirea condițiilor
de fond ale căsătoriei.
b. Condițiile de formă ale încheierii căsătoriei

Potrivit art. 2587 alin.1 din Codul civil, forma încheierii căsătoriei este supusă legii
statului pe teritoriul căruia se celebrează.
De asemenea, cetățeanul român se poate căsători în străinătate în fața agentului diplomatic

sau funcționarului consular fie al României, în statul în care este acreditat, potrivit art. 2587
alin.2 din Codul civil.
Dispozițiile legale se corelează cu prevederile Legii nr. 119 din 1996 cu privire la actele
de stare civilă.
Legea competentă să guverneze forma încheierii căsătoriei reglementează următoarele

aspecte: organul competent pentru încheierea căsătoriei; formalitățile prealabile; opoziția la
căsătorie; procedura încheierii căsătoriei.
c. Efectele căsătoriei
177
I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit ., p. 395; V.M Jakotă, Drept international privat, vol II, Editura
Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, p. 76-78
73
Efectele generale ale căsătoriei sunt diferențiate de regimurile matrimoniale și, potrivit art.
2589 alin.1 din Codul civil, sunt supuse mai multor legi.
Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei va guverna efectele personale și cele
patrimoniale ale soților.
Părțile au posibilitatea să aleagă între regimurile: comunității legale, separației de bunuri

sau comunității convenționale, iar dacă soții doresc un alt regim decât al comunității legale ei
trebuie să încheie o convenție matrimonială.
Legea aplicabilă regimului matrimonial se poate stabili prin voința părților sau după
criterii obiective.178Conform art. 2590 alin.1 din Codul civil, legea aplicabilă regimului
matrimonial este legea aleasă de soți. Potrivit, însă dispozițiilor din alin.2, cei doi soți pot
alege numai una din aceste legi:
- legea statutului pe teritoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii;
- legea statutului a cărui cetățenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
- legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea
căsătoriei.
d. Soluționarea conflictului mobil de legi privind efectele căsătoriei

În cazul în care unul dintre soți își schimbă cetățenia sau domiciliul se naște un conflict
mobil de legi.
Astfel, în cazul în care apare un conflict mobil de legi, generat de schimbarea cetățeniei
sau domiciliului unuia dintre soți, se dă prioritate la aplicare legii vechi179. Dacă ambii soții își
schimbă, cetățenia sau domiciliul, se va aplica legea nouă180.
e. Divorțul
Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, care poate interveni pe cale judiciară,
administrativă sau prin procedura notarială.
Legea aplicabilă divorțului se alege de comun acord de către soți. Ei pot alege una din
următoarele legi, pe care o vor prevedea printr-o convenție:
- legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii;
- legea statului a cărui cetățenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
- legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea
căsătoriei;
- legea statului pe teritoriul căruia soții au locuit cel puțin 3 ani;
- legea română.
Dacă soții nu și-au exprimat voința, legea aplicabilă divorțului se determină conform
dispozițiilor art. 2600 alin.1 din Codul civil, el fiind supus în principal, legii reședinței
comune, iar în lipsă , legii cetățeniei comune a soților. Prin urmare, divorțul soților cetățeni
români aflați în străinătate, este supus legii române.
178
I. Macovei, op.cit.,p.231
179
N. Diaconu, op. cit ., p. 153
180
74
f. Nulitatea căsătoriei
Prevederile art.2588 din Codul civil, stabilesc că, legea care reglementează încheierea
căsătoriei, se aplică și nulității căsătoriei.
Nulitatea căsătoriei încheiată cu încălcarea condițiilor de fond ale încheierii ei se pronunță
în conformitate cu legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării
căsătoriei181.
Nulitatea căsătoriei pentru neîndeplinirea condițiilor de formă se pronunță în conformitate
ori cu legea statului pe teritoriul căruia s-a încheiat căsătoria; ori cu legea agentului
diplomatic sau consular în fața căruia a fost oficiată182.
g. Legea aplicabilă separației de corp

Prin separație de corp soții sunt despărțiți de fapt, dar căsătoria lor continuă să existe în
drept. Conform dispozițiilor art. 2602 din Codul civil, legea aplicabilă divorțului se aplică, în
mod corespunzător și separației de corp.
Problemele de procedură privind separația de corp sunt guvernate de legea forului.
B. Filiația
Prin filiație se înțelege legătura directă dintre copii și părinți. Se cunoaște filiația din
căsătorie sau din afara căsătoriei.
a. Stabilirea filiației pentru copilul din căsătorie

Se face conform legii care la data la care s-a născut copilul se aplică efectelor căsătoriei
părinților săi. Dacă înainte de nașterea copilului căsătoria a încetat sau a fost desfăcută, se
aplică legea care la data încetării sau desfacerii îi cârmuia efectele.183
Legea referitoare la filiație are următorul domeniu de aplicare184: stabilirea filiației față de
mamă și tată și efectele filiației, tăgada paternității, dobândirea numelui de către copil,
raporturile dintre părinți și copii.
b. Filiația copilul din afara căsătoriei

Pentru copilul din afara căsătoriei, se aplică legea națională a copilului de la data nașterii
în cazul în care copilul are mai multe cetățenii, i se aplică legea mai favorabilă 185.
c. Adopția
Adopția este operațiunea juridică ce are ca scop ocrotirea drepturilor copilului.
181
182
183
Art.2603 alin.2 din Codul civil român
184
Ibidem, p. 97 şi urm
185
Art.2605 alin.1 din Codul civil român
75
Încheierea adopției
Pentru încheierea adopției este necesară îndeplinirea unor condiții de fond și de formă.
Condițiile de fond pentru încheierea adopției sunt determinate de legea națională a
adoptatorului și a celui care urmează să fie adoptat. Aceștia trebuie să îndeplinească și
condițiile care sunt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naționale
prevăzute de art. 2607 alin.1 din Codul civil.
Reglementările privind adopția internațională sunt prevăzute de Legea nr. 273/2004

privind regimul juridic al adopției, republicată.
Condițiile de formă ale adopției sunt reglementate de legea statului pe teritoriul căruia se
încheie potrivit dispozițiilor art.2609 din Codul civil. Legea aplicabilă condițiilor de formă
privește formalitățile prealabile, procedura și proba adopției.
Adopția internațională fiind subsidiară celei naționale, instanța judecătorească este cea
care se va pronunța asupra ei dar numai după o analiză întemeiată a dosarului, a raportului
referitor la existența unor solicitări similare din partea rudelor copilului pana la gradul IV, cu
domiciliul în România.
Efectele adopției
Sunt reglementate de art. 2608 din Codul civil, conform căruia efectele adopției, precum
și relațiile dintre cel adoptat și adoptator sunt cârmuite de legea națională a adoptatorului, iar
în cazul adopției consimțite de soți, este aplicabilă legea care guvernează efectele generale ale
căsătoriei.
Efectele adopției internaționale sunt aceleași ca și la adopția internă, doar că implică, ca
urmare a încuviințării acesteia, deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor.
Nulitatea adopției
Conform art. 2610 din Codul civil, nulitatea adopției este supusă următoarelor legi
diferite: a) pentru nerespectarea condițiilor de fond –nulitatea va fi guvernată de legea
națională a adoptatorului și a adoptatului ;
b) pentru nerespectarea condițiilor de formă – nulitatea va fi supusă legii locului încheierii
adopției.
În privința efectelor nulității asupra cetățeniei:
a) minorul care nu a împlinit 18 ani și care prin adopție dobândește cetățenia română în cazul
nulității adopției este considerat că nu a fost niciodată cetățean român dacă domiciliază în
străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate. (Legea nr. 21/1991186).
b) minorul cetățean român adoptat de un străin, dacă intervine nulitatea adopției și nu a
împlinit 18 ani, este considerat că nu a pierdut niciodată cetățenia română, conform aceleiași
legi.
Desfacerea adopției
186
Legea cetățeniei române nr. 21/1991 republicata în 2010 în Monitorul Oficial, Partea I nr.576/
13.08.2010
76
Este reglementată de efectele adopției187 , respectiv legea națională a adoptatorului sau
legii efectelor căsătoriei soților, în cazul adopției consimțite de soți.
Referitor la efectele desfacerii adopției asupra cetățeniei:
a) minorul străin sub 18 ani adoptat de un cetățean român pierde cetățenia română la data
desfacerii adopției dacă domiciliază în străinătate sau părăsește țara pentru a domicilia în
străinătate;
b) minorul român sub 18 ani adoptat de un cetățean străin, în cazul desfacerii adopției
redobândește cetățenia română la data desfacerii adopției, dacă domiciliază în țară sau se
reîntoarce să domicilieze în țară188.
Obligația de întreținere
Obligația de întreținere reprezintă îndatorirea stabilită de lege între anumite categorii de
persoane de a-și asigura cele necesare traiului.
Conform dispozițiilor art.2612 din Codul civil român, în cazul obligației de întreținere se
aplică reglementările dreptului Uniunii Europene, în principal de Regulamentul CE nr. 4/2009
al Consiliului din 2009, privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea
hotărârilor și cooperarea în materia obligației de întreținere, făcând trimitere la Protocolul de
la Haga din 23 nov. 2007.
Regula generală instituită de art. 3 a Protocolului, prevede că legea aplicabilă a obligației
de întreținere este cea a statului în care creditorul își are reședința obișnuită.
Pentru a determina întinderea obligației de întreținere trebuie să se țină seama de
posibilitățile materiale ale debitorului și de nevoile efective ale creditorului.
187
188
77
CAP.IX. MOŞTENIREA
Prin moștenire înțelegem transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către
una sau mai multe persoane în viață, pentru cauză de moarte. Moștenirea este legală sau
testamentară.
În dreptul civil noțiunea de succesiune se întrebuințează în două sensuri: într-un sens larg,
desemnând orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte și un sens
restrâns, desemnând transmisiunea pentru cauză de moarte care mai este numită și
moștenire189. Atât succesiunea legală cât și cea testamentară sunt supuse legii succesorale190.
Conform reglementărilor legale, moștenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia
defunctul a avut la data morții reședința obișnuită. De la această reglementare se poate deroga
doar pentru legea statului a cărei cetățenie o are persoana, în conformitate cu art. 2634 alin.1
din Codul civil.
În privința testamentului, pentru valabilitatea acestui act juridic ce conține dispoziții de
ultimă voință, trebuie să fie îndeplinite condițiile de fond și de formă ale acestuia. Astfel
testamentul va fi valabil dacă, potrivit dispozițiilor art.2635 din Codul civil, îndeplinește
condițiile de formă menționate de oricare dintre : legea națională a testatorului; legea
reședinței obișnuite; legea locului întocmirii actului; legea situației imobilului; legea instanței
sau organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite.
Condițiile de fond ale testamentului privesc: capacitatea, consimțământul, obiectul şi

cauza, comune oricărui act juridic.
Legea succesorală se aplică următoarelor domenii:
Momentul și locul deschiderii succesiunii. Legea aplicabilă succesiunii determină
momentul în care se deschide moștenirea, prin deces sau prin hotărârea de declarare
judecătorească a morții. Locul deschiderii moștenirii este cel al ultimei reședințe obișnuite a
defunctului. Dovada morții și a datei sale se face prin certificatul de deces sau a hotărârii de
declarare judecătorească a morții rămasă definitivă.
Cerințele legale pentru a putea moșteni. Pentru ca o persoană să poată moșteni trebuie
să îndeplinească următoarele condiții: să aibă vocație succesorală, să aibă capacitate
succesorală, să nu fie nedemnă de a moșteni.
Legea succesorală se aplică și situației comorienților (persoane decedate în acelaşi
timp).
Legea română recunoaște drepturile copilului de la concepțiune, însă numai dacă el se
naște viu.
Succesiunea vacantă
189
F. Deák, Tratat de drept succesoral, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2002, p. 6
190
78
Dreptul statului de a culege bunurile vacante, intervine atunci când nu există
moștenitori legali sau testamentari.
Potrivit legislației românești, în cazul unei succesiuni vacante, bunurile situate pe

teritoriul țării noastre sunt preluate de statul român în temeiul dispozițiilor legale române
aplicabile în această materie191.
Statul culege moștenirea vacantă în virtutea suveranității sale, având un drept de

desherență, bona vacantia, res nullius. Prin desherență se înțelege un drept recunoscut de
legea statului de a prelua în proprietatea sa masa de bunuri ce formează averea succesorală a
unei persoane, decedată fără să lase moștenitori, sau a cărei succesori au refuzat moștenirea,
astfel încât succesiunea sa a rămas vacantă.
Moștenitorii legali sau testamentari au dreptul la data deschiderii succesiunii să opteze

pentru a accepta sau a renunța la moștenire.
Efectele acceptării sau renunțării la succesiune, precum și consecințele prescripției

dreptului de opțiune succesorală sunt supuse legii succesiunii.
Cu privire la dreptul de opțiune succesorală, legea succesiunii se aplică următoarelor
aspecte:
- posibilităților pe care le are succesibilul cu privire la drepturile moștenite;
- subiectul dreptului de opțiune succesorală;
- termenul în care se poate face opțiunea;
- situația juridică a succesibilului;
- prescripția dreptului la opțiune și consecințele;
- actele ce înseamnă acceptarea moștenirii;
- efectele acceptării și renunțării la moștenire.
Nu se aplică legea succesiunii în ceea ce privește:
- capacitatea de a exercita dreptul de opțiune este supusă legii personale;
- formele pe care le îmbracă renunțarea sau acceptarea sunt reglementate de locus regit
actum;
- întocmirii inventarului cu privire la bunurile succesorale, formelor de publicitate, actelor
de conservare cu privire la bunurile succesorale li se aplică lex rei sitae.
Pentru partajul succesoral se aplică:
- legea succesorală – care reglementează determinarea persoanelor între care intervine
împărțeala, raportul donațiilor;
- legea forului – care reglementează formele procedurale ale împărțelii;
- legea personală – care reglementează capacitatea moștenitorilor;
- legea situării bunurilor.
În materia succesiunii se aplică legea forului în ce privește formele procedurale ale
împărțelii, iar legea personală în ceea ce privește capacitatea. În domeniul succesiunilor se
invocă ordinea publică de drept internațional privat.
191
79
PARTEA A III -A
PROCESUL CIVIL INTERNAŢIONAL
CAP. I Competența internațională de jurisdicție

Competența în dreptul internațional privat înseamnă determinarea instanțelor unui
anumit stat față de acelea ale altora care sunt chemate să soluționeze litigiul cu element de
extraneitate192. Competența în dreptul internațional privat se determină potrivit normelor care
reglementează competența teritorială, deoarece numai astfel se poate stabili, în mod corect,
legătura între litigiul cu element străin și instanța competentă pentru a-l soluționa193.
Competența internațională a jurisdicției române

Normele de procedură în materia dreptului internațional privat sunt prevăzute de Codul de
procedură civilă din 2010 în Cartea a VII-a, Procesul civil internațional. Competența din
dreptul internațional privat diferă, în mod obișnuit, de cea din dreptul intern, care survine
ulterior și privește, competența materială și teritorială194.
Competența întemeiată pe domiciliul sau sediul părților

Potrivit dispozițiilor legale, Competența internațională a instanțelor195, instanțele române
sunt competente, să judece un litigiu cu element de extraneitate dacă:
(1) Sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente
dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită, respectiv sediul
principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul
României la data introducerii cererii.
(2) Când există mai mulți pârâți, instanțele române sunt competente dacă unul dintre aceștia
se află în situația prevăzută la alin. (1), în afară de cazul când cererea a fost făcută numai cu
scopul de a-l sustrage pe un pârât de la jurisdicția domiciliului ori reședinței obișnuite sau,
după caz, a sediului principal ori secundar situat în străinătate.
(3) Instanțele române sunt de asemenea competente pentru a judeca orice cerere privind
activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul principal în România,
când acest sediu secundar este situat în România la data introducerii cereri.
Iar art.1067, dispune în privința prorogării de competența voluntară:
(1) Când, în materii având ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii române,
părțile au convenit valabil competența instanțelor române de a judeca litigii actuale sau
eventuale privind asemenea drepturi, instanțele române sunt singurele competente.
O convenție de prorogare de competentă este o convenție prin care părțile aleg instanța
competentă în dreptul internațional privat respectiv196. În situația în care, sunt competente
instanțele române, fără a se putea determina care dintre acestea, legea stabilește, potrivit
192
193
M. Jakotă, op. cit., p. 252
194
195
Art. 1064-1081 din Codul civil român
196
I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit.,p. 431
80
regulilor de competență materială, competența Judecătoriei sectorului 1 din București sau a
Tribunalului București197.
Competența personală exclusiv

Instanțele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate din
sfera statului personal referitoare la:
1. acte de stare civilă întocmite în România privind persoane domiciliate în România și

care sunt cetățeni români sau apatrizi;
2. încuviințarea adopției, dacă cel ce urmează a fi adoptat domiciliază în România și este
cetățean român sau apatrid;
3. tutela și curatela pentru protecția unei persoane cu domiciliul în România, care este
cetățean român sau apatrid;
4. punerea sub interdicție judecătorească a unei persoane cu domiciliul în România;
5. desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei, precum și alte litigii între soți, cu excepția
celor referitoare la imobile situate în străinătate, dacă la data introducerii cererii ambii
soți domiciliază în România și unul dintre ei este cetățean român sau apatrid.
Competența exclusivă revine instanțelor române potrivit art.1081din Codul de procedură

civilă atunci când :
1. reclamantul din cererea privind obligația de întreținere are domiciliul în România;

2. locul unde a luat naștere sau trebuia executată, fie și numai în parte, o obligație
contractuală se află în România;
3. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligații extracontractuale
sau se produc efectele acestuia se află în România;
4. stația feroviară sau rutieră ori portul sau aeroportul de îmbarcare/încărcare sau
debarcare/descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România;
5. bunul asigurat sau locul producerii evenimentului asigurat se află în România;
6. ultimul domiciliu al defunctului se află în România, rezervată fiind competența
exclusivă pentru imobilele lăsate de acesta în străinătate.
(2) Instanțele judecătorești române sunt, de asemenea, competente să judece:
1. procese referitoare la ocrotirea minorului sau persoanei puse sub interdicție judecătorească,
cetățean român cu domiciliul în străinătate;
2. cererile de divorț, dacă la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul

României de cel puțin un an;
3. declararea judecătorească a morții unui cetățean român, chiar dacă acesta se află în
străinătate la data când a intervenit dispariția. Până la luarea unor măsuri provizorii de către
instanța română rămân valabile măsurile provizorii dispuse de instanța străină;
197
A se vedea sentința civilă Nr. 3295/2003 a C.S.J. în revista, „Dreptul” nr. 10/2004, p. 252
81
4.procese între persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă
înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român;
5.procese referitoare la ocrotirea în străinătate a proprietății intelectuale a unei persoane

domiciliate în România, cetățean român sau apatrid, rezervată fiind o convenție de alegere a
forului;
6. procese între străini, dacă aceștia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc
drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din
România;
7. procese referitoare la abordajul navelor sau coliziunea aeronavelor, precum și cele

referitoare la asistența sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-
un spațiu nesupus suveranității vreunui stat, dacă: nava sau aeronava arborează pavilionul
român sau, după caz, este înmatriculată în România; locul de destinație sau primul port ori
aeroport unde nava sau aeronava a ajuns se găsește pe teritoriul României; nava sau aeronava
a fost sechestrată în România; pârâtul are domiciliul sau reședința obișnuită în România;
procese privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produse originare din
România, indiferent de cetățenia victimei, de locul survenirii accidentului sau locul producerii
prejudiciului.
În materie patrimonială, dispozițiile art.1068 din Codul de procedură civilă, prevăd

posibilitatea părților de a conveni asupra instanței competente să judece un litigiu izvorând
dintr-un raport cu element de extraneitate:
(1) În materie patrimonială, părțile pot conveni asupra instanței competente să judece un
litigiu actual sau eventual izvorând dintr-un raport cu element de extraneitate. Convenția
poate fi încheiată prin înscris, telegramă, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de
comunicare ce permite a-i stabili proba printr-un text. În lipsă de stipulație contrară,
competența forului ales este exclusivă.
(2) Alegerea instanței este fără efect dacă ea conduce la lipsirea în mod abuziv a uneia dintre
părți de protecția pe care i-o asigură o instanță prevăzută de legea română. De asemenea,
alegerea este fără efect când instanța aleasă este străină, iar litigiul este de competența
exclusivă a instanțelor române, precum și când instanța aleasă este română, iar litigiul este
de competența exclusivă a unei instanțe străine.
(3) Instanța aleasă nu se poate declara necompetentă dacă:
a) una dintre părți are domiciliul/reședința obișnuită, respectiv un sediu secundar în

circumscripția acestei instanțe;
b) dreptul aplicabil litigiului conform dreptului internațional privat român este legea română.
Legea forului reglementează formele procedurale.
Legea procesuală se aplică actelor de procedură – citare, termene, probe, pregătirea și
dezbaterea litigiului, deliberarea, pronunțarea hotărârii, conținutul hotărârii, efectele acesteia
și căile de atac. Există anumite particularități privind aplicarea legii forului.
82
În ceea ce privește citarea persoanelor cetățeni români aflați în străinătate, aceasta se
face în funcție de faptul dacă au sau nu domiciliul sau reședința cunoscută, ori dacă
persoanele se găsesc în străinătate în interes de serviciu sau din alte motive. Astfel, personalul
diplomatic, al oficiilor consulare, membrii de familie ce locuiesc cu aceștia, se vor cita prin
Ministerul Afacerilor Externe.
Dacă cetățenii români aflați în străinătate au domiciliul sau reședința cunoscută, dacă nu
există tratate sau convenții internaționale la care România să fie parte, ori acte normative
speciale care să prevadă o altă procedură, cetățenii români sau străini aflați în străinătate, se
citează prin scrisoare recomandată, iar recipisa de predare a scrisorii 198 tine loc de dovadă.
Dacă nu au domiciliul sau reședința cunoscute, pentru persoanele aflate în străinătate, citarea
se face prin publicitate (se face afișând-se citația la ușa instanței. Citația se publică și în
"Monitorul Oficial al României" sau într-un ziar mai răspândit, în cazul în care președintele
tribunalului sau completului de judecată apreciază că o asemenea măsură este necesară;, adică
prin afișarea citației la ușa instanței, pe portalul instanței de judecată competente de la ultimul
domiciliu cunoscut al celui citat).
De asemenea, în toate cazurile când cei aflați în străinătate au domiciliul cunoscut în țară,
se va cita, în mod obligatoriu, și la acesta.
Există situații când anumite acte de procedură trebuie efectuate în străinătate. În aceste
condiții, se apelează la o instituție a dreptului internațional privat și nu numai, numită comisie
rogatorie. Comisia rogatorie reprezintă modalitatea prin care un organ de jurisdicție dintr-o
țară mandatează un organ din altă țară să îndeplinească unele acte de procedură.
Comisiile rogatorii în materie civilă sunt reglementate și prin unele convenții
internaționale199.
În tara noastră, solicitarea de comisii rogatorii în străinătate se efectuează conform
dispozițiilor Legii nr.189/2003, privind asistența judiciară în materie civilă și comercială.
Referitor la actele de procedură, cererea de chemare în judecată sau cererea arbitrală,
acestea sunt supuse, în ceea ce privește forma sau fondul, legii forului. Întotdeauna, însă,
capacitatea procesuală este reglementată de legea națională. Calitatea procesuală activă sau
pasivă aparține tuturor subiectelor de drept, fiind apreciată ca o chestiune de fond este supusă
lex causae, la fel ca și drepturile substanțiale, dreptul la acțiune ori prescripția acestuia.
Mijloacele de probă, adică mijloacele legale folosite pentru dovedirea unui fapt, sunt
supuse unor legi diferite200; dacă se referă la probele preconstituite, sunt cele prevăzute de
legea convenita de părți și sunt supuse regulii locus regit actum, iar cele nepreconstituite, lex
fori. Aceeași reglementare se aplică și în legătură cu sarcina probei, obiectul probei, puterea
doveditoare, cu excepția înscrisurilor, care au forța probantă conferită de legea locului unde
au fost încheiate. Proba faptelor juridice se face potrivit legii locului unde ele s-au produs.
Sarcina probei se supune legii care reglementează fondul. Totuși, repartizarea sarcinii
probei poate fi influențată de prezumțiile legale, supuse legii fondului dreptului și de
198
Recipisa, sau opisul însoțitor, trebuie să cuprindă actele expediate
199
O. Căpățână, D. Ianculescu, Comisiile rogatorii internaționale în materie civilă, în R.R.D. nr.6/1982, p.
38
200
Art. 1090 din Codul de procedură civilă
83
convențiile încheiate de părți asupra probelor, care se apreciază, de asemenea, după legea
fondului201.
Admisibilitatea probei, este supusă instanței sesizate, lex fori.
Forța probantă a mijloacelor de probă este prevăzută de legea care cârmuiește
admisibilitatea probei respective.
Legea forului se aplică: administrării mijloacelor de probă, aprecierii probelor, actelor de
procedură și termenelor procesuale. Aceeași lege se aplică și procedurii de judecată și
exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești; executarea silită este supusă legii
locului unde se procedează la valorificarea titlului executoriu.
Actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în fața
instanțelor române numai dacă sunt supralegalizate pe cale administrativă ierarhică și în
continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta
autenticitatea semnăturii și sigiliului.
Legalizarea pe cale administrativă este supusă reglementărilor stabilite de legea statului
de origine al actului, urmată de supralegalizarea efectuată fie de misiunea diplomatică sau
oficiul consular român din statul de origine, fie de misiunea diplomatică sau oficiul consular
al statului de origine în România și, în continuare, în ambele situații, de organele
competente202.
Potrivit legii de aderare a României la Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961203,
autoritățile române competente să aplice apostila sunt: tribunalele pentru documentele care
emană de la o autoritate sau de la un funcționar al unei jurisdicții a statului și prefecturile
documente administrative.
4. Efectele hotărârilor judecătorești străine
Introducere
Hotărârea reprezintă scopul urmărit prin declanșarea procesului și este actul final prin care
se soluționează litigiul dintre părți.
Art. 1094 din Codul de procedură civilă prevede că termenul de hotărâre străină se referă
la actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești,
notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Prin termenul de „hotărâre străină” Înalta Curte de Casație și Justiție, prin sentința civilă
nr. 3074/2003204, a stabilit că aceasta desemnează actele de jurisdicție ale instanțelor
judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat.
Principalele efecte ale hotărârile judecătorești străine produc următoarele efecte205: au
puterea de lucru judecat, care se dobândește prin recunoașterea hotărârii206; forță executorie,
201
M. Mihăilă, op.cit., p. 273
202
A. Fuerea, op. cit., p. 230
203
Legea nr. 52/2000, publicată în Monitorul Oficial nr.169 din 20 aprilie 2000, cu modificările ulterioare.
204
http://www.scj.ro/SC%20rezumate%202003/SC%20r%203074%202003.htm
84
pe baza încuviințării executării, atunci când cel obligat nu execută de bunăvoie hotărârea207;
forța probantă, în fața instanțelor din țara noastră cu privire la situațiile de fapt pe care le
constată.208
Hotărârea străină nu poate avea autoritatea de plin drept de lucru judecat și forță
executorie, precum o hotărâre ce emană de la o instanță autohtonă.
Eficacitatea hotărârilor judecătorești străine implică recunoașterea lor și încuviințarea
executării silite.
Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine
Recunoașterea este operațiunea prin care se constată autoritatea unei hotărâri judecătorești
străine. Autoritatea este data de puterea de lucru judecat.209
Hotărârile judecătorești străine pot fi recunoscute în România, potrivit Codului de
procedura civila, sub două forme: de plin drept și prin hotărâre judecătorească:
a) recunoașterea de plin drept – intervine potrivit art. 1095 din Codul de procedură civilă
în următoarele situații:
- se referă la starea civilă a cetățenilor statelor unde au fost pronunțate;
- se referă la starea civilă a cetățenilor unui anumit stat, fiind pronunțate într-un stat terț, și
au fost recunoscute anterior de statul de cetățenie al fiecărei părți.
- hotărârile au fost pronunțate, în lipsa de recunoaștere, în baza legii determinate ca
aplicabilă conform dreptului internațional privat român.
Acest gen de hotărâri străine sunt prezentate direct la autoritățile statale de stare civilă,
după ce au fost supralegalizate, bucurându-se, în acest fel, de puterea doveditoare a actelor
autentice.
b) recunoașterea prin hotărâre judecătorească se poate face dacă sunt întrunite condițiile
prevăzute de art.1096 din Codul de procedură civilă:
- instanța să fie competentă potrivit legii statului care a pronunțat-o;
- hotărârea a rămas definitivă potrivit legii statului care a pronunțat-o;
- există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine, între România și
respectivul stat.
Hotărârea străină poate să producă efecte numai dacă este considerată definitivă.
Dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie să se constate
de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât
și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita o cale
de atac împotriva hotărârii. Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din
omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în fața instanței străine din cauza
omisiunii citării sale, poate fi invocat numai de către acea persoană.
205
E. Ungureanu, Recunoașterea hotărârii străine în România, Ed. Noel, Iași, 1995; O. Căpățână, Efectele
hotărârilor judecătorești străine în România, Ed. Academiei, București, 1971; I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit.,
p. 449;
206
Art.1095 din Codul de procedură civilă
207
208
209
85
În vederea recunoașterii, în țara noastră și statul instanței în care a fost dată hotărârea se cere
să existe reciprocitate de fapt.
Refuzarea recunoașterii
Recunoașterea se poate refuza numai în cazurile:
a. hotărârea contravine ordinii publice de drept internațional privat din România;

b. litigiul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre chiar nedefinitivă a unei
instanțe din România sau se află în curs de soluționare la instanțele române la data
sesizării instanțelor străine;
c. a fost încălcat dreptul la apărare;
Nu se poate refuza în această materie recunoașterea, pe motiv că instanța străină a aplicat
altă lege decât cea arătată de dreptul românesc210, iar cererea de recunoaștere trebuie să
cuprindă mențiunile prevăzute de legea română și va fi însoțită de următoarele acte în
traducere legalizată: copia hotărârii străine, dovada caracterului definitiv al acesteia, copia
dovezii de îndeplinire a procedurii de citare și de comunicare către părți, orice acte care pot
proba sau completa cererea.
Hotărârile judecătorești străine se aduc la îndeplinire de bunăvoie, de către părțile obligate

în cauză și se execută de îndată sau în termenul arătat în hotărâre. Când cel obligat se opune,
partea interesată va recurge la executare silită211.
Forța executorie a hotărârii judecătorești străine se obține prin procedura exequaturului.
Exequatur-ul
Executarea unei hotărâri judecătorești străine poate fi realizată numai pe calea unei acțiuni
principale.
Executarea hotărârii pe teritoriul român se face pe baza încuviințării date de instanța
judecătorească română competentă.
Obiectul exequatur-ului este procedura prin care se acordă în țara noastră forță executorie
unei hotărâri judecătorești străine.
Prin exequatur, hotărârea străină dobândește atât autoritate de lucru judecat în țara noastră,
cât și forță executorie.
Hotărârea judecătorească străină se investește cu formulă executorie ce se aplică pe
traducerea legalizată a hotărârii în limba română. De la aceasta dată, hotărârea străină va
dobândi putere executorie pe teritoriul țării noastre.
Cererea de exequatur, însoțită de actele doveditoare, se depune la instanța de executare,
respectiv tribunalul în raza căruia urmează a se efectua executarea silită, iar acesta, după
citarea părților, verifică îndeplinirea cerințelor legale, fără a mai analiza fondul cauzei
respective.
210
211
Art. 1103 și urm. din Codul de procedură civilă
86
CAP. II ARBITRAJUL INTERNAŢIONAL
Arbitrajul este o modalitate de soluționare a unui litigiu de o persoană – arbitru –

desemnat de a judeca o cauză determinată pe baza acordului părților, sau de către instituții
permanente de arbitraj, fiind exclusă competența instanțelor judecătorești iar soluția
pronunțată devenind obligatorie pentru toate părțile.
Arbitrajul, ca noțiune, cuprinde mai multe componente: instanța arbitrală, procedura și

situația litigioasă.
Arbitrajul internațional de drept privat are următoarele caractere:
- caracterul internațional: art. 1111 alin.1 din Codul de procedură civilă român prevede că
un litigiu arbitral care se desfășoară în România este considerat internațional dacă s-a născut
dintr-un raport de drept privat cu elemente de extraneitate. Rezultă că internaționalitatea
arbitrajului este dată de dimensiunea internațională a litigiilor212.
Dispozițiile legii române se aplică oricărui arbitraj internațional dacă: sediul încheierii
convenției arbitrale se află în România și cel puțin una dintre părți nu avea la data încheierii
convenției arbitrale domiciliul sau reședința obișnuită ori sediul în țara noastră; părțile nu au
exclus prin convenția arbitrală sau ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea
acestora.
-caracterul arbitral: presupune că arbitrii sunt împuterniciți de a hotărî asupra
pretențiilor invocate de către părți.213 Arbitrii verifică și constată o situație juridică
preexistentă în legătura cu care există neînțelegerea dintre părți, și pronunță o hotărâre
obligatorie pentru părți.
Formele arbitrajului:
Legislațiile naționale, dar și cea internațională definesc următoarele forme:
212
213
87
- arbitraj de drept intern; atunci când rezultă dintr-un raport juridic fără element de
extraneitate;
- arbitrajul de drept internațional privat; privește un litigiu rezultat dintr-un raport de drept
internațional privat sau de drept al comerțului internațional.
- arbitrajul de drept internațional public; acest tip de arbitraj soluționează diferendele
internaționale, având caracter politico- jurisdicţional prin care se urmărește soluționarea, pe
cale pașnică a diferendelor dintre state;
- arbitrajul comercial internațional; natura juridică a acestui arbitraj își are fundamentul în
convenția părților interesate214, acestea încheind un compromis sau o clauză compromisorie.
Arbitrajul comercial internațional se clasifică în funcție de mai multe criterii:
a. în funcție de competența materială, distingem: arbitraj de competență generală și arbitraj
de competență specială;
b. în funcție de structura organizatorică, distingem: arbitraj ocazional – organizat numai la
inițiativa părților și arbitraj instituționalizat cu caracter permanent – organizat în cadrul unor
instituții profesionale permanente;
c. în funcție de competențele arbitrilor, distingem: arbitraj de drept – este arbitrajul de
drept comun, arbitrii hotărăsc pe baza normelor de drept incidente speței și arbitraj de
echitate – arbitrii judecă, nu după normele de drept incidente speței, ci după principiile
moralei și echității.
Legea aplicabilă convenției de arbitraj este cea stabilită prin acordul părților ( lex
voluntatis). În dreptul român, art.1112 din Codul de procedură civilă, dispune că părțile pot
determina legea aplicabilă in materia convenției de arbitraj.
Conform dispoziții legale, convenția arbitrală este valabilă dacă îndeplinește condițiile de
fond impuse de una din următoarele legi: legea stabilită de părți, legea care guvernează
obiectul litigiului, legea aplicabilă contractului ce conține clauza compromisorie, legea
română.
Principiul libertății de alegere a legii aplicabile este consacrat și prin Convenția de la New
York din 1958, privind recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine. Conform
Convecției de la Geneva din 1961, privind arbitrajul comercial internațional – arbitrii vor
aplica legea indicată prin norma conflictuală pe care ei o consideră aplicabilă în speță.
Convenția de la New York din 1958 prevede că în lipsa unei indicații a părților, convenția
de arbitraj va fi supusă legii țării în care a fost dată sentința. Astfel, dacă o sentință este dată
pe teritoriul unui stat, altul decât cel unde se cere recunoașterea și executarea sau dacă
sentința nu este considerată o sentință națională în statul în care se cere recunoașterea și
executarea.
Convenția de la Geneva din 1961 ia în considerare numai sentințele pronunțate în litigiile
dintre părți care, la momentul încheierii convenției de arbitraj, aveau sediul sau reședința în
state contractante diferite, adică stabilește competența subsidiară a legii țării unde trebuie să
fie pronunțată sentința.
214
V. Roș, Legea aplicabilă convenției arbitrale în arbitrajele comerciale internaționale, Revista de drept
comercial, nr. 2/2000, p. 72 și urm.
88
Convenția de arbitraj
Reprezintă o înțelegere a părților de a soluționa un litigiu cu element de extraneitate prin
intermediul arbitrajului ocazional sau instituțional. Formele convenției arbitrale sunt:
compromisul și clauza compromisorie.
Compromisul este acordul de sine stătător prin care părțile supun litigiul existent între ele,
soluționării lui de către un arbitru.
Clauza compromisorie este acordul prin care părțile supun soluționării unui arbitru litigiul
ce ar putea interveni între ele în legătura cu un contract.
Pentru încheierea unei convenții de arbitraj legea română prevede forma scrisă215. Ea se
încheie valabil prin înscris, telegramă, telex, telecopiator, postă electronică sau orice mijloc de
comunicare.
Elementele esențiale pentru validitatea convenției de arbitraj sunt : capacitatea,
consimțământul, obiectul și cauza.
Efectele convenției de arbitraj sunt de natură contractuală și de natură procedurală.
Convenția este un act procedural care dă naștere unui efect principal și negativ, dar și unui
efect complementar și pozitiv ce constă pe de o parte în excluderea competenței instanțelor
judecătorești de a soluționa litigiul care îi formează obiectul, iar pe de alta se materializează în
dreptul arbitrilor de a decide asupra propriei lor competențe.
Părțile au posibilitatea de a determina normele procedurale aplicabile în arbitraj. Litigiul
arbitral ia sfârșit prin pronunțarea unei hotărâri si reprezintă actul prin care arbitrii, în temeiul
puterilor conferite se pronunță asupra problemelor litigioase supuse lor de către părți spre a fi
soluționate.216
Sentința arbitrală trebuie să cuprindă: organul de la care emană, părțile, cu menționarea
domiciliului, reședinței sau sediului lor, obiectul litigiului și dispozitivul hotărârii.
Pentru a fi recunoscută și executată, hotărârea arbitrală, în cazul în care nu se execută de
bună-voie, va trebui respectată procedura exequaturului.
Cazuri de nevaliditate a sentinței arbitrale, în care recunoașterea și executarea sentinței
arbitrale va putea fi refuzată, potrivit Convenției de la New York din 1958, sunt următoarele:
- dacă părțile erau lovite de incapacitate;
- obiectul diferendului nu era susceptibil de a fi reglementat pe calea arbitrajului;
- dacă instanța arbitrală sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenția părților
sau, în lipsa acesteia, nu a fost conformă cu legea țării unde a avut loc arbitrajul;
- dacă sentința se referă la un diferend ce nu a fost menționat în compromis sau care nu
intră în prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii;
- dacă partea împotriva căreia se invocă sentința nu a fost informată în despre desemnarea
arbitrilor sau despre procedura de arbitraj;
- sentința este contrară ordinii publice a țării unde se cere recunoașterea și executarea.
Cererea de recunoaștere sau de executare a hotărârii arbitrale străine se soluționează
prin hotărâre dată cu citarea părților, însă tribunalul nu poate examina hotărârea pe fondul
diferendului, și fără citarea părților dacă din hotărâre rezultă că pârâtul a fost de acord cu
admiterea acțiunii217.
215
216
Art. 1124 și urm. din Codul de procedură civilă
217
Art. 1131 alin.2 din Codul de procedură civilă
89
Hotărârea poate fi atacată cu apel, conform dispozițiilor art. 1131 alin. 1 din Codul de
procedură civilă.
90

Dip Note de Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dip Note de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAP. I.

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE ASUPRA DREPTULUI

Secțiunea I. Noțiunea dreptului internațional privat

Dreptul internațional privat reprezintă ansamblul de reguli aplicabile persoanelor private –

2. Raportul juridic cu element de extraneitate

Elementul de extraneitate constituie principala diferență a raporturilor de drept

Elementul de extraneitate este împrejurarea de fapt legată de un raport juridic datorită

Elementul de extraneitate constă în împrejurări diferite, relevante însă pentru normele de

Pot constitui elemente de extraneitate următoarele împrejurări: cetățenia sau

Datorită elementului de extraneitate, raportul juridic devine unul de drept internațional

În determinarea legii competente, conflictul de jurisdicții este prealabil conflictului de

b. Natura dreptului internațional privat

Includerea termenului de privat în denumirea disciplinei a fost determinată de împărțirea

c. Evoluția dreptului internațional privat

a) Perioada statului cetate

b) Perioada imperiului mediteranean

c) Perioada imperiului romano-bizantin

a. Teoria personalității legilor (sec. V-X)

De la sistemul personalității legilor a existat o singură excepție . Regulile dreptului

b. Teritorialismul cutumelor (sec. XI-XIII)

c. Școala statutarilor italieni (sec. XIII-XV)

Aceste începuturi sunt continuate de școala postglosatorilor. Cei mai cunoscuți

Postglosatorii au dezvoltat noțiunea de conflict de legi și au admis posibilitatea

d. Școala franceză a statutelor (sec. XVI-XVIII)

e. Școala olandeză a statutelor (sec. XVII)

a. Școala germană (sec. al XIX-lea)

Se susține că legile nu pot fi clasificate, toate, apriori, în personale și reale; în unele

b. Teoria italiană a personalității legilor (sec. al XIX-lea)

De la principiul personalității legilor exista și unele excepții, privitoare la :ordinea publică,

Teoria lui Mancini a cunoscut un succes internațional în toată Europa continentală,

Corelația dreptului internațional privat cu unele ramuri de drept

a. Legătura cu dreptul civil

b. Legătura cu dreptul comerțului internațional

c. Legătura cu dreptul internațional public

Secțiunea II. Obiectul dreptului internațional privat

succesiunile, contractele internaționale și răspunderea civilă cu element de extraneitate.

Normele care soluționează conflictul de jurisdicții sunt norme de drept material

3. Condiția juridică a străinului

Secțiunea III. Metodele dreptului internațional privat

A. Metoda normelor conflictuale

a) după felul legăturii:

B. Metoda normelor substanțiale

Normele materiale sau substanțiale guvernează, în mod direct, raporturile juridice cu

C. Metoda normelor de aplicație imediată

Normele de aplicație imediată aparțin dreptului intern. Metoda utilizării normelor de

Normele conflictuale determină competența unui sistem de drept, iar normele de

D. Metoda proper law

Această metodă se folosește în materia raporturilor contractuale, a răspunderii civile

Această metodă nu se aplică în materiile în care normele conflictuale au un caracter

CAPITOLUL II. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

A. Izvoarele interne ale dreptului internațional privat

Principiile fundamentale ale Constituției României – revizuită în 2003, se aplică și

Alte acte normative ce cuprind dispoziții cu privire la raporturile cu element de

D. Izvoare internaționale ale dreptului internațional privat

b. Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950) este un catalog al drepturilor

România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994.

c. Convenții privind unificarea regulilor conflictului de legi. Nu există un drept internațional

Clauzele Incoterms reprezintă termenii comerciali internațional acceptați ce definesc și

Normele conflictuale sunt corespunzătoare unor categorii de raporturi. Pentru fiecare

Trăsăturile regulii de conflict:

Calificările cu privire la noțiunile de regim matrimonial, logodnă, repudiere, separație de

Calificările cu privire la noțiunile de domiciliu, locul încheierii actului, locul producerii

4. Legea după care se face calificarea

b. Calificarea după lex causae