Sunteți pe pagina 1din 490

DREPT PROCESUAL CIVIL 1 AN 4 DREPT IF TITULAR CURS: CONF.UNI.DR. DINU GHEORGHE

1

CUPRINS

CAPITOLUL I – Consideraţii generale privind procesul civil

 

5

1.1. Noţiunea dreptului procesual civil şi legătura acestuia cu dreptul material civil

5

1.2. Definirea procesului civil. Fazele şi etapele pe care acesta le parcurge

7

1.3. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil

 

10

1.4.

Normele de procedură civilă

23

CAPITOLUL II – Acţiunea civilă

29

2.1.

Noţiune. Natura juridică şi corelaţia dintre dreptul subiectiv civil, acţiunea civilă şi dreptul la

29

acţiune……………………………………………………………………………

2.2. Elementele acţiunii civile

 

37

2.3. Clasificarea actiunilor civile

39

CAPITOLUL III – Participanţii la procesul civil ………………………………………………

47

47

3.1. Instanţa de judecată şi rolul acesteia în procesul civil

 

3.2. Părţile în procesul civil

 

56

3.3. Formele de participare ale terţilor în procesul civil. Intervenţia forţată. Intervenţia voluntară………………………………………………………………………

3.4. Reprezentarea judiciară convenţională a părţilor în procesul civil………….…

……………

3.5. Avocatul. Asistenţa juridică şi dreptul la apărare…………………………

3.6. Formele participării procurorului în procesul civil…………………………

CAPITOLUL IV – Competenţa în materie civilă

 

77

4.1.

Noţiunea şi clasificarea normelor de competenţă

77

4.2.

Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

84

4.3.

Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată

93

4.4.

Întinderea competenţei instanţei sesizate

102

CAPITOLUL V Actele de procedură. Termenele procedurale. Sancţiuni pentru nerespectarea condiţiilor referitoare la actele de procedură şi termenele procedural

109

5.1.

Actele de procedură

109

5.2.

Termenele procedurale

117

5.3.

Sancţiuni

121

CAPITOLUL VI - JUDECATA ÎN FAŢA INSTANŢEI DE FOND. – Etapa scrisă

133

6.1. Cererea de chemare în judecată

 

134

6.2. Întâmpinarea………………………………………………………

145

6.3. Cererea reconvenţională…………………………………………

147

6.4. Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură……………

149

6.5. Măsuri asiguratorii

 

154

3

CAPITOLUL VII Etapa dezbaterilor

161

7.1.

Şedinţa de judecată………………………………………………

161

7.2. Probele

 

173

7.3.

Incidente procesuale ce pot să apară în cursul judecăţii

213

CAPITOLUL VIII – Etapa deliberării

229

8.1. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii………………………………

229

8.2. Hotărârea judecătorească

 

230

CĂILE DE ATAC

 

CAPITOLUL IX Judecata in caile de atac. Apelul

 

241

9.1.

Noţiuni generale privind apelul……………………………….…

242

CAPITOLUL X – Căile extraordinare de atac

 

257

10.1.

Recursul

257

10.2.

Contestaţia în anulare

271

10.3.

Revizuirea

277

10.4.

Recursul în interesul legii.Caracteristici………………………………

289

PROCEDURI SPECIALE

 

CAPITOLUL XI – Consideraţii generale privind procedurile speciale

291

11.1.

Procedura necontencioasă………………………………………

291

11.2.

Procedura arbitrală ………………………………………

293

11.3.

Ordonanţa preşedinţială……………………………………….…

307

11.4.

Procedura partajului judiciar

313

11.5.

Procedura divorţului………………………………………………

323

11.6.

Provedura punerii sub interdictie judiciara

330

11.7.

Hotararea de declarare a mortii

333

11.8.

Procedura ofertei de plata si consemnatiunii

335

11.9.

Procedura ordonantei de plata

337

11.10.Procedura cu privire la cererile de valoare redusa

341

11.11.Procedura evacuarii din imobilele folosite sau ocupate fara drept

344

11.12.Inscrierea drepturilor dobandite in temeiul uzucapiunii

346

11.13.Procedura refacerii inscrisurilor si hotararilor disparute

350

11.14.Cautiunea judiciara

351

ADDENDA

353

ÎNTREBĂRI GRILĂ

 

439

BIBLIOGRAFIE

488

4

CAPITOLUL I Consideraţii generale privind procesul civil

1.1. Noţiunea dreptului procesual civil şi legătura acestuia cu dreptul material civil

Apărut ca o necesitate, pe o anumită treaptă a evoluţiei istorice, statul, care „nu-şi poate realiza funcţia sa socială decât prin intermediul dreptului 1 ” are, pe lângă funcţia legislativă şi executivă, o funcţie jurisdicţională „încredinţată unor organe proprii a căror misiune este de a soluţiona, prin hotărâri susceptibile de execuţiune silită, toate conflictele de drept şi toate problemele care-i sunt supuse de cei interesaţi” 2 . Înfăptuirea justiţiei în cauzele civile se realizează în conformitate cu procedura stabilită de lege, pe baza unui ansamblu de norme juridice ce reglementează această procedură 3 . Pentru a-şi îndeplini rolul, procesul civil nu se poate desfăşura oricum, haotic. De aceea, în timp, au fost create şi perfecţionate instrumentele cu ajutorul cărora să se poată asigura, în sensul cel mai larg, apărarea. Ele au fost stocate în Coduri, sau în legi speciale şi devenite procedură, constituie „totalitatea formelor pe care cetăţenii trebuie să le urmeze, pentru a obţine dreptatea, iar tribunalele spre a o da” 4 . Ramură distinctă a sistemului de drept, dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii 5 . Dreptul procesual civil prezintă următoarele caractere 6 :

a) caracter sancţionator - dreptul procesual civil, prin asigurarea

rezolvării litigiilor civile purtând asupra drepturilor subiective, garantează

eficacitatea dispoziţiilor de drept material care consacră aceste drepturi;

1 M.Luburici,Teoria generală a dreptului, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti 1994,p.134

2 E.Heroveanu,Principiile procedurei judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupa” N.Stroilă, 1932 Vol.I, p. 26

3 A.Hilsenrad, I.Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1957, p.13 (apud

Fl.Măguranu)

4 Garsonnet,Traite theorique et pratique de procedure civile,II,Ed.II, p. 158 apudE.Dan.,Codul de procedurăcivilă adnotat,Ed.Librăriei SOCEC & Comp., Societate anonimă, p. XVII.

5 V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti 1997, p.158 (citat în continuare Tratat I) 6 ibidem 5

5

b) caracter reglementar - dreptul procesual civil este limitat de

dispoziţiile cuprinse în Constituţie şi în alte acte normative, care, în general, sunt de ordine publică;

c)

caracter formalist – actele de procedură sunt supuse unor

exigenţe de

formă şi unor termene;

d) caracter de drept comun - dreptul procesual civil constituie

dreptul comun al procedurii şi se aplică oricărui litigiu care nu are o procedură distinctă.

Dreptul material civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică. Dreptul procesual civil reprezintă aspectul sancţionator al dreptului material civil, conferindu-i eficacitate prin folosirea constrângerii de către stat. Dreptul material civil ar fi ineficace dacă, pe calea procesului civil, nu s-ar asigura şi realizarea lui, tot astfel, procesul civil ar fi de neconceput fără existenţa unui drept material care să-l apere şi să-l valorifice 7 . Dreptul procesual civil reglementează fazele şi etapele pe care le parcurge procesul civil, respectiv faza judecăţii şi faza executării silite. Fiecare din aceste faze având mai multe etape. Norma procesuală este menită să ofere căile cele mai potrivite pentru realizarea drepturilor subiective consacrate de dreptul material. În legătură cu drepturile subiective civile, se impun următoarele

precizări:

se

au în vedere nu numai drepturile recunoscute de legislaţia civilă,

ci

şi cele care intră în conţinutul ramurilor de drept comercial, de

drept al familiei, de drept al muncii, etc.;

se

au în vedere şi situaţiile în care se urmăreşte pe calea justiţiei

realizarea sau apărarea unui interes, nu numai situaţiile în care se încearcă valorificarea unui drept subiectiv;

executarea silită se poate realiza nu numai în baza hotărârilor instanţei judecătoreşti ca principale titluri executorii, ci şi în baza altor titluri executorii, carora legea le recunoaste acest beneficiu şi care provin de la alte organe. Legătura dintre dreptul procesual civil şi dreptul material civil, trebuie

7 V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 42 (apud Gh. Dinu)

6

înţeleasă în sensul că norma procesuală este subordonată normei de drept substanţial. Desigur, dreptul procesual civil are legături şi cu alte ramuri de drept – dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul comercial. Dreptul constituţional conţine norme cu valoare de principii pentru toate celelalte ramuri ale dreptului, deci şi pentru dreptul procesual civil. În acest sens art.123 din Constituţie prevede că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Se au în vedere, principiile publicităţii, dreptului la apărare, care dau expresie democratismului din ţara noastră.

1.2. Definirea procesului civil. Fazele şi etapele pe care acesta le parcurge 8

În conformitate cu art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: “Orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauză să în mod echitabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală împotriva ei. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis persoanelor sau publicului în timpul întregului său a unei părţi din proces, în interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”, Constituţia consacră în art.21 accesul liber la justiţie – “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime” – “nici o lege nu poate îngrădi acest drept”.

Persoana ale cărei drepturi subiective civile sunt contestate sau încălcate se poate adresa instanţei competente pentru a restabili această situaţie. Sesizarea instanţei se face prin cererea de chemare în judecată. Prin proces în sens etimologic se înţelege mers, evoluţie, desfăşurarea unui fenomen, eveniment. Noţiunea de proces în sens juridic presupune o evoluţie, de la sesizarea instanţei (prin cererea de chemare în judecată) şi până la actul final al judecăţii care este hotărârea.

8 V.M.Ciobanu, Tratat I, p.p.148

7

Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege 9 . Procesul civil serveşte ca formă specială a constrângerii de către stat, pentru valorificarea în concret a dreptului subiectiv încălcat şi prin aceasta, la restabilirea ordinii de drept tulburate. Procesul civil parcurge două faze principale:

1. Faza judecăţii care se desfăşoară în:

1.1. Judecata în prima instanţă, care la rândul ei parcurge patru

etape:

a) etapa scrisă;

b) etapa cercetării procesului;

c) etapa dezbaterilor în fond;

d) etapa deliberării şi pronunţării hotărârii

1.2. Judecata în căile de atac

2. Faza executării silite

1.Faza judecăţii care se desfăşoară mai întâi în faţa instanţei de fond şi se finalizează cu deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Faza judecăţii în primă instanţă este declanşată prin cererea de chemare în judecată, care investeşte instanţa competentă. Această fază cuprinde după cum am menţionat, mai multe etape:

a) Prima etapă (etapa scrisă), constând din încunoştiinţarea reciprocă a

părţilor despre pretenţiile, apărările şi probele ce urmează a fi administrate în vederea dovedirii lor.

b) Etapa cercetării procesului (a doua etapă) apare ca o necesitate în

derularea procesului având ca scop formarea convingerii judecătorului, cu privire la raportul juridic substanţial dintre părţi, în baza probelor depuse de

părţi dar şi în temeiul concluziilor parţilor referitoare la eventualele excepţii procesuale invocate.

c) Cea de a treia etapă este etapa dezbaterilor în fond, în care părţile îşi

9 G.Boroi, M.Stancu Drept Procesual Civil; Editura Hamangiu 2015; pag 3

8

susţin în mod real pretenţiile. Etapă complexă - se desfăşoară, de regulă, la mai multe termene de judecată, dând posibilitatea părţilor să-şi susţină în mod real şi contradictoriu pretenţiile şi apărările, să administreze probe şi să pună concluzii. În procesul contencios în care se dispută un drept, judecătorul nu poate rezolva litigiul numai pe baza cererii reclamantului, ci trebuie să cheme în faţa sa şi persoana care se pretinde că a încălcat dreptul şi care poartă denumirea de pârât. Dezbaterea dintre părţi este condusă şi controlată de judecător, cu respectarea unor principii fundamentale (principiul contradictorialităţii, principiul dreptului de apărare, principiul rolului activ al judecătorului, principiul disponibilităţii, principiul publicităţii şi principiul oralităţii). d) După închiderea dezbaterilor, urmează etapa deliberării şi pronunţării hotărârii. Prin epuizarea acestor etape se finalizează judecata în prima instanţă,

dar partea nemulţumită poate declanşa etapa căilor de atac. Poate exista şi o

etapă a căilor extraordinare de atac, care vizează, în condiţiile legii, hotărâri definitive sau irevocabile. 1.2. Judecata în căile de atac – acestea sunt instituţii procesuale care permit reexaminarea, în situaţiile expres prevăzute de lege, a unei hotărâri judecătoreşti în scopul îndreptării eventualelor erori. Apelul este o cale de atac ordinară, în principiu suspensiva de executare şi devolutivă. Partea interesată poate exercita recursul, care reprezintă o cale de atac extraordinară, de reformare, nedevolutivă, în principiu nesuspensivă de executare. De asemenea legea permite şi alte căi extraordinare de atac, pentru motive limitativ prevăzute, cum ar fi contestaţia în anulare şi revizuirea.

2. Faza executării silite care include activitatea instanţei de executare şi

a executorilor judecătoreşti care-şi îndeplinesc atribuţiile procesuale sub controlul instanţei. Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă toate aceste etape, în consecinţă se impun următoarele precizări:

faza executării silite intervine în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului, în măsura în care debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia, astfel dacă debitorul îşi va executa de bună voie obligaţia consemnată în titlu executoriu faza executării va lipsi;

în ipoteza în care creditorul pune în executare un alt titlu

9

executoriu decât o hotărâre judecătorească, va exista numai faza executării;

este posibil ca procesul să se termine fără o judecată propriu- zisă atunci când reclamantul îşi retrage acţiunea sau renunţă la dreptul său, tranzacţionează ori lasă pricina în nelucrare ori partea interesată nu exercită căile de atac împotriva hotărârii pe care o consideră legală şi temeinică.

De asemenea se poate pune în executare un alt titlu executoriu (act autentic notarial, o cambie sau bilet la ordin, un contract căruia legea îi recunoaşte puterea de titlu executoriu) nemai fiind necesară parcurgerea fazei judecăţii.

1.3. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil

Principiile fundamentale sunt pilonii care stau la baza procesului civil oferind o orientare în desfăşurarea întregului proces. Principiile organizării şi funcţionării justiţiei pot fi definite ca reguli cu caracter general pe baza cărora sunt structurate şi îşi exercită atribuţiile prevăzute de lege sistemul de instituţii care compun puterea judecătorească, raporturile dintre aceste instituţii precum şi relaţiile pe care le stabilesc cu celelalte autorităţi ale statului, cu organizaţiile private şi cu cetăţenii 10 . Principiile de drept constituie idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice, cuprind cerinţe obiective ale societăţii, cerinţe cu manifestări specifice fiecărei ramuri de drept 11 . Respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil constituie o îndatorire pentru toate părţile implicate în proces, astfel că şi judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi de asemenea să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil , sub sancţiunea legii. Pentru încălcarea principiilor fundamentale de către judecător, acesta poate fii sancţionat disciplinar iar hotărârea atacată este susceptibilă de a fi desfiinţata în condiţiile legii (art 20). Cu titlu de noutate, actualul Cod de procedură civilă, reglementează în mod explicit principiile fundamentale ale procesului civil, art.5 - art.15, într-un capitol distinct al Titlului preliminar.

10 Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, Ediţia a IV-a, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2001, p. 26 11 N. Popa “Teoria generală a dreptului” Editura ACTAMI, Bucureşti, 1998, p. 112

10

Aceste principii fundamentale sunt:

1. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil;

2. Principiul disponibilităţii;

3. Principiul contradictorialităţii;

4. Rolul activ al judecătorului;

5. Principiul legalităţii;

6. Principiul egalităţii;

7. Dreptul la apărare;

8. Principiul oralităţii dezbaterilor;

9. Principiul publicităţii;

10. Principiul continuităţii;

11. Principiul nemijlocirii;

12. Principiul bunei credinţe;

13. Limba desfăşurării procesului;

14. Încercarea de împăcare a părţilor.

1. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil

Principiu inspirat din reglementările statuate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art.10) 12 , Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art.14) 13 , Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art.6, paragraful 1) 14 , cât şi din Constituţia României 15

12 Orice persoana are dreptul in deplina egalitate de a fi audiata in mod echitabil si public de catre un tribunal independent si impartial care va hotari fie asupra drepturilor si obligatiilor sale, fie asupra temeiniciei oricarei acuzari in materie penala indreptata impotriva sa.” – Art.10 Declaratia fundamental a drepturilor omului, adoptatata Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 de septembrie 1948 13 Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, fie dacă interesele vieţii particulare ale părţilor în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când datorită circumstanţelor speciale ale cauzei, publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei; cu toate acestea, pronunţarea oricărei hotărâri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile când interesul minorilor cere să se procedeze altfel sau când procesul se referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor.” - Pactul Internaţional Cu Privire La Drepturile Civile Şi Politice * Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976, România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974. 14 Dreptul la un proces echitabil 1. “Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în

11

(art.21, alin.3) reflectă importanţa conferită de legiuitorul intern regulilor determinate de convenţiile internaţionale asupra drepturilor fundamentale ale omului. Principiul care se desprinde din coroborarea prevederilor cuprinse în aceste norme certifică în primul rând garanţia la o instanţă pentru existenţa unui proces echitabil (exercitat prin dreptul oricărei persoane de a sesiza instanţa respectivă), iar în al doilea rând se impune dreptul justiţiabilului de a obţine pronunţarea unei hotărâri date de instanţa sesizată, în urma examinării cererii sale. Garanţia unui proces echitabil constă în independenţa şi imparţialitatea instanţei investite cu soluţionarea cererii. Independenţa instanţei se raportează atât la părţile implicate în proces cât şi la independenţa acesteia faţă de celelalte puteri constituite în stat - puterea executivă şi puterea legislativă. Imparţialitatea este determinată prin lipsa oricăror prejudecaţi sau idei preconcepute privitoare la soluţionarea unui proces. Imparţialitatea poate fii apreciată sub două aspecte:

- imparţialitatea subiectivă – constă în posibilitatea convingerii judecătorului despre o anumită situaţie; - imparţialitatea obiectivă - judecătorul oferind toate garanţiile, suficiente spre a exclude în persoana sa, orice bănuială legitimă 16 . Instanţa trebuie să fie stabilită prin lege, această condiţie referindu-se nu numai la reglementările legislative de funcţionare şi organizare a instanţelor, dar legea impune reguli stricte de compunere şi constituire a acestora. Referindu-ne la noţiunea de „termen optim şi previzibil” apreciem că terminologia aleasă de legiuitorul nostru defineşte într-un mod explicit principiul celerităţii procedurilor judiciare. Celeritatea trebuie să caracterizeze orice procedură de soluţionare a cauzei, judecătorul revenindu-i obligaţia de a evita trenarea procesului, prin respectarea termenelor legale şi a celor judecătoreşti, având la îndemână posibilitatea aplicării de sancţiuni corespunzătoare părţii care nu le respecta (art.241). Încălcarea acestui drept poate fii înlăturată prin invocarea de către partea ce se consideră vătămată a „contestaţiei privind tergiversarea procesului”, aceasta vizând luarea măsurilor legale pentru îndreptarea situaţiei.

interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei” Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale - Roma, 4.XI.1950 15 Constitutia Romaniei – “Accesul liber la justiţie , Art. 21- (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”

16 G.Boroi, M.Stancu ;Drept Procesual Civil; Editura Hamangiu 2015; pag 11

12

2.

Principiul disponibilităţii

Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina atât declanşarea procedurii judiciare dar şi încetarea acesteia, înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului cauzei(art.406-407 C.proc.civ.). Procesul civil este caracterizat de disponibilitate în sens material şi în sens procesual. Principiul disponibilităţii cuprinde următoarele drepturi 17 :

dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil. Procesul trebuie deschis de acea persoană care pretinde că i s-a încălcat sau nesocotit un drept subiectiv civil, ori care nu-şi poate realiza interesul decât pe calea justiţiei. În mod excepţional, instanţa poate acţiona din oficiu, dar pentru aceasta, are nevoie de o prevedere legală;

dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual, persoanele chemate în proces şi obiectul procesului. Instanţa este ţinută să se pronunţe, în limitele investirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată şi asupra obiectului determinat al pricinii, stabilit prin cererea de chemare în judecată, deoarece nici o dispoziţie legală nu prevede posibilitatea instanţei de a se pronunţa asupra vreunei chestiuni necerută de nici una din părţi şi pusă în discuţie din oficiu de instanţă. Legea procesuală îngăduie părţilor să cheme în cadrul procesului început şi alte persoane sub forma intervenţiei forţate (chemare în judecată a altei persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului), de asemenea terţele persoane pot interveni în proces sub forma intervenţiei voluntare principale sau accesorii;

dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie. Spre deosebire de procesul penal care este guvernat de principiul oficialităţii, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii care permite părţilor să intervină în cursul obişnuit al procesului. Renunţarea la acţiune sau la dreptul material dedus judecăţii, la o cale de atac, achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului, la hotărâre, sau tranzacţia, sunt forme prin care se poate pune capăt procesului civil, în orice fază ar fi acesta. Rolul activ al judecătorului dă dreptul acestuia să

17 I.Stoenescu; S.Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 126-130; V.M. Ciobanu, Tratat I, p. 136-140; Fl.Măgureanu, op.cit., p.38-40

13

lămurească părţile asupra consecinţelor grave pe care le au aceste acte de dispoziţie;

dreptul de a ataca sau nu prin căile de atac legale, hotărârea judecătorească, şi de a stărui sau nu în calea de atac exercitată. Partea care a pierdut procesul în faţa instanţei de fond, este îndreptăţită să atace cu apel sau cu recurs hotărârea, sau de a achiesa în mod expres sau tacit, ori de a renunţa, la calea de atac exercitată;

dreptul de a cere executarea hotărârilor judecătoreşti. Partea care a câştigat definitiv procesul are în interes să ceară punerea în executare silită a hotărârii judecătoreşti dacă debitorul nu-şi execută de bună voia obligaţia. În virtutea principiului disponibilităţii, partea care a câştigat, poate să renunţe la executare . Principiul disponibilităţii nu are un caracter absolut, fiind susceptibil de limitări, însă numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

3. Principiul contradictorialităţii

Principiul contradictorialităţii se întâlneşte în raporturile dintre părţi şi în raporturile dintre părţi şi instanţă manifestându-se în toate fazele şi etapele procesului civil, excepţie făcând etapele deliberării şi pronunţării hotărârii. Contradictorialitea în procesul civil îngăduie părţilor să participe activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea dreptului lor, în cursul desfăşurării judecăţii, având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare din ele, precum şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice 18 . În conţinutul său principiul contradictorialităţii asigură, pe de o parte dreptul părţilor de a prezenta şi discuta întregul material probator, şi pe de altă parte, dreptul părţilor de a-şi expune părerea şi argumentele lor, în fapt şi în drept, cu privire la toate problemele ce trebuie soluţionate, de la o simplă cerere incidentă sau ridicarea unei excepţii până la dezbaterea însăşi a fondului cauzei, instanţa neputând să se pronunţe fără a asculta concluziile părţilor 19 Contradictorialitatea se manifestă chiar din etapa prealabilă dezbaterilor, deoarece prin cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinare părţile îşi aduc la cunoştinţă reciproc pretenţiile şi apărările lor, precum şi probele de care înţeleg să se servească.

18 V.M. Ciobanu, Tratat I, p.125; Fl.Măgureanu, op.cit., p.40

19 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 120

14

La primirea cererii de chemare în judecată, preşedintele fixează termenul de judecată şi dispune citarea părţilor, acesta neputând hotărî decât după citarea sau înfăţişarea părţilor. Atunci când se constată că partea care lipseşte nu a fost legal citată, judecata se amână. Pentru ca principiul contradictorialităţii să fie respectat, nu este necesar ca partea să îşi fi exprimat efectiv opinia, ci este suficient să i se fi conferit această posibilitate 20 . Astfel, chiar dacă nici una din părţi nu se prezintă, dar a fost legal citată, instanţa poate dispune măsuri în dosar, dacă cel puţin una din părţi a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în condiţiile art. 411, alin 1, pct. 2 C.proc.civ. Preşedintele completului dă cuvântul ambelor părţi, punând în discuţia acestora orice împrejurare de fapt sau de drept care poate ajuta la soluţionarea pricinii. Un alt aspect al contradictorialităţii îl constituie faptul că încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, nici o probă nu poate fi opusă celeilalte părţi dacă nu i s-a dat posibilitatea de a o discuta, hotărârea neputându-se întemeia pe un act depus după încheierea dezbaterilor. Ca atare, probele, excepţiile sau incidentele procesuale, orice alte chestiuni de drept procesual sau substanţial ori chestiuni de fapt, vor fi supuse de instanta în discuţia contradictorie a părţilor, în caz contrar hotărârea judecătorească fiind sancţionată potrivit legii. Principiul contradictorialităţii se va manifesta atât între raporturile dintre părţi, dar şi în raporturile dintre părţi şi instanţă. Principiul contradictorialităţii se întâlneşte şi la judecarea căilor de atac, dacă termenul de exercitare a acestora curge de la comunicarea hotărârii, instanţa va dispune că hotărârea să fie comunicată pentru ca părţile să o poată examina şi să poată decide dacă o atacă sau nu prin căile legale. Acest principiu îşi găseşte aplicare şi în faza executării silite, întrucât debitorul care este încunoştiinţat cu privire la executarea silită poate să se apere pe calea contestaţiei la executare. Nerespectarea acestui principiu fiind considerat deosebit de important, deoarece asigură şi dreptul la apărare şi aflarea adevărului, este sancţionat cu nulitatea hotărârii.

20 G.Boroi, Codul2001, pag.117

15

4. Principiul rolului activ al judecătorului

Principalele aspecte sub care se manifestă rolul activ al judecătorului se desprind din art. 22 C.proc.civ., precum şi din alte prevederi legale care dezvoltă sau particularizează principiul invocat în articolul menţionat. Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 C.proc.civ., obligă instanţa, ca mai întâi de toate, să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi în funcţie de aceasta să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii şi să se pronunţe apoi în concret asupra tuturor capetelor de cerere. Codul de procedură civilă cuprinde şi alte dispoziţii referitoare la rolul activ al judecătorului (ex. art. 254, pct.5 C.proc.civ. lasă la aprecierea instanţei să solicite noi probe, dacă probele propuse de părţi nu sunt îndestulătoare, chiar dacă nu au fost propuse în termenul prevăzut de lege şi chiar dacă părţile se împotrivesc), aceasta nefiind o obligaţie a instanţei, ci o facultate. Rolul activ al judecătorului în procesul civil se concretizează astfel 21 :

dă calificare exactă cererii, în raport de conţinutul ei şi nu după denumirea dată de parte;

conduce dezbaterile, putând să ia măsurile legale pentru bună desfăşurare a procesului civil;

invocă din oficiu încălcarea normelor imperative;

are posibilitatea de a pune întrebări părţilor şi de a pune în discuţia lor orice împrejurarea de fapt sau de drept care duce la soluţionarea pricinii;

facultatea de a ordona probe din oficiu, chiar peste voinţa părţilor (proba dispusă de instanţă trebuie să fie legală, concludentă şi pusă în discuţia părţilor pentru a fi dezbătută);

are obligaţia de a folosi toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor în vederea descoperirii adevărului . Judecătorul nu numai că are dreptul de a supune în dezbaterea parţilor împrejurările de fapt sau de drept ale speţei, dar are şi dreptul de a invoca din oficiu încălcarea normei juridice de ordine publică. În toate cazurile excepţiile procesuale sau oricare motive invocate de judecător din oficiu, vor fi supuse în discuţia părţilor.

16

5. Principiul legalităţii

Principiul legalităţii este consacrat de art. 7 C.proc.civ., legalitatea reprezentând o condiţie obiectivă într-un stat de drept, precum o garanţie în procesul

de înfăptuire a justiţiei, excluzându-se arbitrariul sau lipsa de previziune.

Principiul legalităţii, principiu cadru, înăuntrul căruia trebuie să se regăsească toate celelalte principii 22 , implică respectarea actelor normative existente de către toate organele de stat, de toate persoanele juridice de drept public şi privat, de toţi cetăţenii, de la cel mai umil cetăţean până la şeful

statului 23 .

Principiul legalităţii semnifică faptul că desfăşurarea întregii activităţi procesuale, toate actele participanţilor la procesul civil, deliberarea şi hotărârea pronunţată, trebuie să aibă loc şi să se realizeze numai în conformitate cu prevederile legii. Art. 124 din Constituţie prevede că: “Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Principiul legalităţii se referă atât la legalitatea instanţei cât şi la independenţa judecătorilor. Legalitatea instanţelor presupune constituirea acestora în conformitate cu dispoziţiile legii. În acest sens, art.126 alin.1 din Constituţie prevede că “Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege”. Respectarea principiului legalităţii impune respectarea tuturor dispoziţiilor legale referitoare la compunerea şi constituirea instanţei 24 , la competenţa 25 acestora, precum şi a celor referitoare la procedura de soluţionare a pricinilor civile. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, este consacrată în Constituţie (art.124 alin.3: “judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”) şi este garantată şi de alte dispoziţii legale (Legea privind organizarea judiciară, Codul de procedură civilă). Separarea funcţiilor jurisdicţionale de celelalte funcţii ale organelor statului, delimitarea riguroasă a atribuţiilor acestor organe, scoaterea instanţelor

judecătoreşti din sfera de interese de orice fel, stabilirea unor incompatibilităţi şi

a unor situaţii în care judecătorul, procurorul sau grefierul pot fi recuzaţi,

21 V.M. Ciobanu, Tratat I, p. 133

22 Fl. Măgureanu, op.cit., p. 28

p. 34(citat în

continuare Tratat)

24 Vz. Infra nr.3.1.1.

25 Se are în vedere respectarea normelor de competenţă generală, materială şi teritorială. A se vedea art.126 alin.2 din Constituţie.

23 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ediţia a II-a, Editura ALL BECK Bucureşti, 2002,

17

incompatibilitatea cu alte funcţii ca şi inamovibilitatea, constituie garanţii ale independenţei judecătorului 26 . Atât părţile cât şi ceilalţi participanţi la procesul civil, sunt datori să se supună dispoziţiilor legale,orice act întreprins de aceştia, cu încălcarea normelor imperative ale legii, fiind cenzurat de instanţă sau riscându-se ca hotărârea dispusă să devină susceptibilă de a fi desfiinţată în căile de atac. Principiul legalităţii este reafirmat şi în privinţa căilor de atac (art. 457 C.proc.civ.) cât şi referitor la executarea silită (art. 625 C.proc.Civ).

6. Principiul egalităţii

Egalitatea părţilor în desfăşurarea procesului civil,reprezintă un principiu fundamental al acestuia, fiind consacrat prin art.8 C.proc.civ, prin care părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, fără discriminări şi în mod egal. Principiu cu valoare constituţională , egalitatea în procesul civil are în vedere pe de o parte tratarea părţilor litigante în mod egal de către judecător, în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor recunoscute de legea procesual civilă, iar pe de altă parte egalitatea în raporturile dintre părţi şi instanţă. Judecarea cauzelor pentru toţi cei implicaţi în activitatea judiciară trebuie să se realizeze de către aceleaşi organe şi după aceleaşi reguli. Astfel, pe toată durata desfăşurării procesului civil, părţilor trebuie să li se recunoască aceleaşi drepturi şi să li se impună aceleaşi îndatoriri, ceea ce înseamnă că, în situaţii identice, parţilor nu li se poate acorda un tratament diferit. O situaţie similară a fost consacrată în jurisprudenţa instanţei europene a drepturilor omului, pe principiul egalităţii armelor, care semnifica tocmai obligativitatea aplicării unui tratament de egalitate a parţilor pe toată durata desfăşurării procesului, în faţa instanţei.

7. Principiul dreptului la apărare

Potrivit prevederilor art.24 din Constituţie dreptul la apărare este garantat, în tot cursul procesului părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu (art.13 alin.1 şi 2 C.proc.civ).

26 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995 (apud Fl.Măgureanu), p. 26-27. Art.125 din Constituţie prevede că:”Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii. Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”.

18

Realizarea dreptului la apărare prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor este asigurată de 27 :

existenţa unui sistem de principii care stă la baza organizării şi funcţionării instanţelor precum legalitatea, egalitatea, publicitatea etc.

reglementarea instituţiilor incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării;

obligaţia judecătorului de a avea un rol activ;

organizarea ierarhică a instanţelor în vederea realizării controlului judiciar; O garanţie a acestui principiu o reprezintă şi ajutorul public judiciar, prevăzut de art.6 lit.a din OG 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă 28 .

Dreptul la apărare se realizează şi prin posibilitatea ca partea să fie asistată de un avocat, existând chiar posibilitatea ca aceştia să nu se prezinte personal în sala de judecată, ci prin reprezentant, dacă instanta nu va dispune imperativ prezenta părţilor în persoană.

8. Principiul oralităţii dezbaterilor

Principiul oralităţii este consacrat în art.15 C.proc.civ., şi se referă la dezbaterile asupra fondului sau la dezbaterile asupra oricărei alte chestiuni de fapt sau de drept supuse discuţiei părţilor. În vederea respectării acestui principiu preşedintele completului are obligaţia, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, de a da cuvântul părţilor pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a discuta regularitatea actelor de procedură, a propune probe şi a formula concluzii. Prin lege pot fi instituite şi excepţii de la acest principiu, de exemplu în cazul cererilor cu valoare redusă unde procedură este scrisă, dar instanţa poate dispune şi în această situaţie înfăţişarea părţilor. Tot cu titlu de excepţie de la principiul oralităţii, se poate menţiona şi situaţia în care părţile solicită expres acest lucru, judecata urmând a se face numai pe baza actelor depuse la dosarul cauzei. Încălcarea principiului oralităţii dezbaterilor atrage nulitatea hotărârii pronunţate, invocata pe calea apelului sau după caz a recursului, în condiţiile prevăzute de lege. Încălcarea acestui principiu care înseamnă totodată şi încălcarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, are loc dacă

27 V.M. Ciobanu , Tratat I, p. 127-128

28 M.Of.nr.327 din 25 aprilie 2008

19

preşedintele completului nu dă cuvântul părţilor, pentru ca acestea să-şi susţină pretenţiile, probele, să combată cererile celorlalte părţi, şi să formuleze concluzii în fond. Prin aceasta se produce o vătămare părţii care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii 29 .

9. Principiul publicităţii

Publicitatea şedinţei de judecată este consacrată în art. 17 din Codul de procedură civilă: “şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile când legea dispune altfel”. Prin acest principiu se statuează că procesul civil se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, în şedinţă publică, în prezenţa părţilor, a apărătorilor acestora, dar şi în prezenţa oricărei altor persoane străine de litigiu, care doreşte să participe la dezbateri. De la acest principiu există două excepţii:

- desfăşurarea şedinţei în camera de consiliu, în cazurile expres prevăzute de lege; - declararea şedinţei ca secretă, din oficiu sau la cererea părţilor, în cazurile limitativ enumerate la art. 213, alin 2, C.proc.civ. Hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică, sub sancţiunea

nulităţii.

10. Principiul continuităţii

Principiul continuităţii presupune că judecarea pricinii să se facă de la început şi până la sfârşit de acelaşi complet de judecată, într-o singură şedinţă, care să se încheie prin deliberarea judecătorilor şi pronunţarea hotărârii. Acest principiu este consacrat prin art. 19 C.proc.civ., precum şi de art. 214 alin.1 care dispune ca membrii completului de judecată să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii.

În legislaţia noastră acest principiu are o aplicativitate limitată la faptul a hotărârea trebuie să fie pronunţată de aceiaşi judecători în faţa cărora s- au pus concluziile în fond. Nerespectarea acestui principiu atrage casarea hotărârii potrivit art.304, pct.2 C.proc.civ. Excepţia de la acest principiu constă în cazurile în care pentru „motive

29 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 192 (citat în continuare Codul de procedură civilă)

20

temeinice” un judecător trebuie înlocuit în condiţiile legii. Dacă înlocuirea survine după ce s-a dat cuvântul pe fond părţilor, cauza se repune pe rol. Pot constitui motive temeinice de înlocuire a unui judecător: detaşarea, intrarea în concediu de creştere a copilului, promovarea sau transferul.

11. Principiul nemijlocirii

Acest principiu constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemijlocit întregul material probator, toate elementele care servesc la lămurirea împrejurărilor cauzei, de către instanţă care va pronunţa soluţia în cauză (art.16 C.proc.civ.). Nemijlocirea impune cu necesitate folosirea unor dovezi primare 30 , respectiv cerinţa ca între instanţă şi conţinutul faptic ce urmează a fi stabilit, să existe cât mai puţine verigi intermediare, ca numărul de izvoare şi mijloace interdependente pentru probaţiune, în cadrul oricărei probe judiciare, să fie redus, pe cât posibil, la minim 31 . Conform legislaţiei actuale, administrarea dovezilor se face de către completul de judecată în întregul său la sediul instanţei, dacă legea nu dispune altfel.

De la acest principiu se admit câteva excepţii :

administrarea de probe prin procedura asigurării dovezilor (art.239- 363 C.proc.civ.);

administrarea probelor înafara localităţii de reşedinţă a instanţei, se va efectua prin comisie rogatorie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în cazurile prevăzute de lege (art.261 C.proc.civ).

dovezile administrate de o instanţă necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va putea dispune refacerea lor, decât pentru motive temeinice (art. 137 C.proc.civ.);

dovezile administrate într-o cerere perimată, rămân valabile în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este de trebuinţă refacerea lor.(art. 422, alin. 2 C.proc.civ.);

instanţa care soluţionează cererea de strămutare poate hotărî că actele îndeplinite şi probele administrate de instanţă înainte de strămutare să rămână valabile (art. 145, alin.2 C.proc.civ.).

administrarea probelor de către avocaţi sau consilieri juridici (art.366-388 C.proc.civ)

30 I.Leş, Tratat, p. 52

31 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 131

21

12.

Principiul bunei credinţe

În lumina acestui principiu, părţile sunt obligate să exercite cu bună- credinţă drepturile procedurale, potrivit scopului în vederea căruia acestea au fost recunoscute, fără încălcarea drepturilor altei părţi. Art.12 C.proc.civ. ridicând bună credinţă la rang de principiu fundamental al procesului civil 32 . Limita principiului bunei-credinţe, este dată de abuzul de drept, care presupune exercitarea drepturilor de către titularul lor, cu rea-credinţă, în alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege. Partea care încalcă acest principiu va putea fi obligată, la cerere, la plata unei amenzi judiciare pentru prejudiciile cauzate şi/sau la plata unei despăgubiri pentru amânarea judecării cauzei.

13. Limba desfăşurării procesului

Art. 18, alin.1 C.proc.civ. statuează că desfăşurarea procesului va avea loc în limba română, dealtfel şi cererile cât şi actele procedurale se vor întocmi în limba română. Desfăşurarea procesului civil în limba română reprezintă reflecţia în plan procesual civil a regulii fundamentale inserat în art. 128 din Constituţie. Totuşi, în cazul cetăţenilor străini şi apatrizilor, CPC prevede şi o excepţie de la această regulă, aceştia putând să ia cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, să vorbească în instanţă şi să pună concluzii, prin intermediul unui traducător, dacă legea nu prevede altfel. Aşadar, reţinem că potrivit art. 150, alin.4 C.proc.civ., înscrisurile redactate într-o limbă straină se vor depune în copie certificate, însoţite de traducerea legalizată, efectuată de un translator autorizat, iar dacă una din părţi sau dintre persoanele care urmează a fii audiate nu cunoaşte limba romana, instanţa va folosi un traducător autorizat (art. 255 C.proc.civ). judecătorul sau grefierul vor putea face oficiul de traducător.

14. Încercarea de împăcare a părţilor

Fiind reglementat la capitolul dedicat principiilor fundamentale, trebuie să recunoaştem puterea de linie directoare în procesul civil şi „încercării de împăcare a părţilor”.

Acest principiu vizează pe de o parte recomandarea adresată părţilor de

32 G.Boroi, M.Stancu Drept procesual civil, Ed. Hamagiu 2015, pag.31

22

către magistratul cauzei de a apela la mediere, iar pe de altă parte obligaţia judecătorului de a acorda sfaturi de împăcare părţilor (art. 21 C.proc.civ).

1.4. Normele de drept procesual civil

Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată a pricinilor civile şi punerea în executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii 33 . Activitatea reglementată de normele de procedură civilă se desfăşoară în timp şi spaţiu şi cu privire la anumite persoane.

Aplicarea normelor de procedură civilă în timp

Art. 15, alin.2 din Constituţie, consacră principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Înscrierea principiului neretroactivităţii în Constituţie se justifică prin faptul că asigură securitatea juridică în condiţii mai bune, crescând încrederea cetăţenilor în sistemul de drept. Astfel art. 24 C.proc.civ. dispune ca dispoziţiile legii noi de procedură să se aplice numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar pentru procesele sau executările silite începute sub legea veche, acestea să rămână supuse dispoziţiilor legii sub care au înfiinţat conform art. 25, alin 1 C.proc.civ. (tempus regit actum). În materia dreptului procesual civil, actele de procedură efectuate sub imperiul legii vechi rămân valabil efectuate dacă au fost respectate dispoziţiile legii respective, iar după intrarea în vigoare a legii noi, actele de procedură vor fi efectuate potrivit prevederilor acesteia. Normele de procedură civilă nu retroactivează şi nu supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare 34 . Principiul aplicării imediate a legii noi, impune următoarele precizări 35 :

normele de organizare judecătorească sunt de imediată aplicare. În cazul desfiinţării unor instanţe, pricinile în curs de judecată, indiferent de faza sau etapa în care se află, vor trece la instanţele nou înfiinţate (art 25, alin 3 C.proc.civ.);

legea aplicabilă mijloacelor de probă distinge între admisibilitatea şi

33 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 168

34 Fl:Măgureanu, op.cit., p.22

35 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p.77-80

23

forţa probantă a anumitor mijloace de probă şi pe de altă parte administrarea probelor. Condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale vor fi guvernate de legea în vigoare la data producerii (sau săvârşirii) lor, pe de altă parte administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor, deci legea nouă este de imediată aplicare. Hotărârilor judecătoreşti cât şi executărilor silite le sunt aplicabile legea în vigoare din momentul declanşării lor 36 .

Aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu

Aplicarea normelor de procedura civilă în spaţiu prezintă un aspect intern şi unul internaţional. Astfel potrivit art. 28, alin.1 C.proc.civ, dispoziţiile legii de procedură se aplică pe întreg teritoriul ţării, dacă prin lege nu se dispune altfel. Legile de procedură civilă sunt legi teritoriale şi se aplică pe teritoriul ţării unde se desfăşoară judecata, excluzând aplicarea legii altui stat. În situaţia în care litigiul are un element de extraneitate (calitatea de cetăţean străin a uneia dintre părţi; naţionalitatea părţii persoană juridică; domiciliul sau sediul părţii în străinătate) Codul, în Cartea a VII-a conţine norme juridice referitoare la procesul civil internaţional. Executarea hotărârilor judecătoreşti străine este posibilă numai după investirea lor cu formulă executorie de către tribunalul judeţean sau al Municipiului Bucureşti, după verificarea condiţiilor cerute de legile internaţionale.

Despre aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor

La aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor, se are în vedere principiul egalităţii, principiu consfinţit în art. 16 din Constituţie:”cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări…Nimeni nu este mai presus de lege” Egalitatea în faţa instanţelor judecătoreşti se aplică în egală măsură cetăţenilor români şi străini şi persoanelor fără cetăţenie, aceştia având aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români, cu excepţia exercitării drepturilor politice (art. 163 din Legea 105/1992). Cetăţenii străini beneficiază în faţa instanţelor

36 G.Boroi, M.Stancu Drept procesual civil, Ed. Hamagiu 2015, pag.9

24

române, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat, de scutiri sau reduceri de taxe, precum şi de asistenţă juridică gratuită, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al persoanei străine.

Clasificarea normelor de procedura civilă

Normele de procedură civilă se clasifică după următoarele criterii :

1.după obiectul lor, 2.după întinderea câmpului de aplicare şi 3.după caracterul conduitei pe care o prescriu 37 .

1. Clasificarea normelor de procedură civilă după obiect Această clasificare în funcţie de obiectul de reglementare prezintă interes pentru calificarea normelor după conduita pe care o prescriu ca şi pentru rezolvarea conflictelor în timp a normelor de procedură. După natura raporturilor pe care le reglementează, normele de procedură civilă se împart în :

a) norme de organizare judecătorească care reglementează organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, numirea şi avansarea magistraţilor, desemnarea acestora în funcţii de conducere a instanţelor, statutul magistraţilor, compunerea şi constituirea completelor de judecată şi în legătură cu aceasta incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea. Izvorul acestor norme îl reprezintă Legea de organizare judecătorească, dar şi alte acte normative;

b) norme de competenţă care reglementează delimitarea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicţională (competenţa generală ), repartizarea pricinilor civile între instanţe de grad diferit (competenţa materială) şi între instanţe de acelaşi grad (competenţa teritorială);

c) norme de procedură propriu-zise care reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi de executare silită a titlurilor executorii. Aceste norme se clasifică în : norme de procedură contencioasă, norme de procedură necontencioasă şi norme de executare silită. Sediul principal al acestora fiind Codul de procedura civilă.

37 V.M.Ciobanu, Tratat I, p.168-175; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 66-74; Fl.Măgureanu op.cit., p. 16-

21

25

2.

Clasificarea normelor de procedură după întinderea câmpului de

aplicare

După acest criteriu distingem între :

a) norme generale care se aplică în toate cazurile şi în orice materie dacă legea nu prevede altfel. În materia dreptului procesual civil, norma generală este Codul de procedură civilă;

b) norme speciale aplicabile numai într-o anumită materie, expres

stabilită de lege. Aceste norme sunt de strictă interpretare şi deci nu pot fi aplicate prin analogie. Norma specială se va aplica cu prioritate ori de câte ori se referă la un caz ce intră în prevederile sale şi se va completa cu cea generală întrucât, de regulă, norma specială derogă numai sub anumite aspecte de la normă generală. Norma specială se va aplica prioritar fata de normă generală, norma de drept general reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia. Pentru aspecte pe care nu le reglementează norma specială se va completa cu normele generale în materie, nu cu alte norme speciale, în afara cazurilor expres prevăzute de lege. În funcţie de natura interesului ocrotit, normele dreptului procesual civil sunt împărţite în:

norme de ordine publică - atunci când norma protejează un interes public sau chiar un interes al societăţii

norme de ordine privată – este atunci când norma urmăreşte ocrotirea unui interes individual.

3. Clasificarea normelor de procedură după caracterul conduitei pe

care o prescriu Această clasificare se face după posibilitatea recunoscută de legiuitor

părţilor de a se îndepărta de la prevederile legii, şi din acest punct de vedere distingem între:

a) norme imperative care impun părţilor o anumită conduită, sub sancţiunea prevăzută de normă, fiindu-le interzis să deroge de la aceasta;

b) norme dispozitive care îngăduie părţilor să-şi exercite dreptul de

dispoziţie, derogând de la dispoziţiile pe care le cuprind. În principiu au caracter imperativ normele care determină ordinea firească a judecăţii , fazele şi etapele pe care le parcurge procesul civil şi cele care consacră principii fundamentale ale dreptului procesual civil.

26

Au caracter dispozitiv normele care stabilesc facilităţi pentru ambele părţi sau pentru una din ele. Fiecare din aceste categorii de norme prezintă caractere specifice :

normele imperative impunând o anumită conduită, părţile nu pot conveni, chiar cu autorizarea instanţei să se abată de la ele. în timp ce în cazul normelor dispozitive părţile se pot înţelege expres sau tacit că în anumite limite, ale ordinii de drept, să deroge de la dispoziţiile legii;

sancţiunea care intervine în cazul nerespectării normei procedurale este diferită după cum norma este imperativă , caz în care intervine nulitatea absolută, decăderea, perimarea sau normă dispozitivă, caz în care intervine nulitatea relativă;

încălcarea normei imperative poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în timp ce nerespectarea normei dispozitive poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia a fost prescrisă norma;

încălcarea prevederilor unei norme imperative poate fi invocată în orice fază a procesului, chiar şi direct în faţa instanţei de apel şi de recurs în timp ce încălcarea unei norme dispozitive poate fi invocată doar într-un anumit termen şi în anumite condiţii.

27

CAPITOLUL II – Acţiunea civilă

2.1. Noţiune. Natura juridică şi corelaţia dintre dreptul subiectiv civil, acţiunea civilă şi dreptul la acţiune

Noţiunea de acţiune civilă este definită în art. 29, Tilul 1, cartea I (Dispoziţii generale) a actualului Cod de procedură civilă ca:”ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru apărarea părţilor în proces.” Referitor la noţiunea de acţiune civilă, în doctrină s-au făcut următoarele precizări 38 :

acţiunea civilă este de conceput numai în legătură cu protecţia

drepturilor subiective civile şi a unor interese apărate de lege, pentru care calea justiţiei este obligatorie (ex. – cererile posesorii, în materia filiaţiei, a divorţului);

acţiunea civilă cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de

legea procesuală pentru protecţia dreptului subiectiv sau a altor interese care se pot realiza numai pe calea justiţiei(cereri, apărări de fond, excepţii procesuale, cai de atac);

indiferent de dreptul care se valorifică, acţiunea este uniformă, în sensul că ea cuprinde aceleaşi mijloace procesuale;

acţiunea se individualizează, devine proces imediat ce titularul dreptului

subiectiv apelează la acţiune. Noţiunile de acţiune civilă şi drept subiectiv civil sunt noţiuni independente, aparţinând unor ramuri diferite de drept, respectiv dreptul procesual civil şi dreptul civil. Dreptul subiectiv civil este o posibilitate, putere ori facultate recunoscută de legea civilă subiectului activ, persoană fizică său persoană juridică. În temeiul acestei posibilităţi subiectul activ poate avea el însuşi o anumită conduită în limitele prevăzute de lege, poate pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv, sau poate apela la concursul forţei de constrângere a statului 39 . Legătura dintre dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă o constituie

38 idem 33 39 Ghe.Dinu, Drept civil. Partea Generală, Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2003, p. 71

29

dreptul la acţiune ca parte integrantă a dreptului subiectiv civil în virtutea căruia titularul poate face apel, când dreptul este încălcat, la forţa coercitivă a statului. Acţiunea civilă fiind abstractă şi generală, nu se confundă cu dreptul la acţiune. Dreptul la acţiune se naşte în momentul în care dreptul subiectiv civil este încălcat, dar pentru a pune în mişcare formele procedurale ce alcătuiesc conţinutul acţiunii este necesară şi voinţa titularului acestui drept. În conţinutul dreptului la acţiune se includ o serie de drepturi cum ar fi: dreptul de a sesiza instanţa, de a administra probe, de a exercita căile de atac, etc.

Dreptul pretins determină caracterul acţiunii şi îi imprimă calificarea să, astfel acţiunea va fi prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum şi dreptul ce se valorifică este prescriptibil sau imprescriptibil, acţiunea va fi personală sau reală potrivit naturii dreptului ce se valorifică, acţiunea va fi mobiliară sau imobiliară în funcţie de bunul ce formează obiectul dreptului 40 . Acţiunea civilă se pune în mişcare prin cererea de chemare în judecată, aceasta reprezentând forma concretă a manifestării acţiunii civile. Acţiunea civilă are o existenţă de sine stătătoare, independentă de voinţa titularului dreptului subiectiv de a sesiza sau nu instanţă. Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile, respectiv pentru punerea în mişcare a tuturor formelor procedurale ce intră în conţinutul acţiunii civile (cererea de chemare în judecată, căile de atac etc.) sunt următoarele:

afirmarea unui drept subiectiv civil ce se cere protejat;

interesul urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii;

capacitatea procesuală;

calitatea procesuală.

Afirmarea unui drept. Formularea unei pretenţii.

Pornind de la corelaţia dintre acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil, pentru punerea în mişcare a acţiunii civile, aşa cum se dispune prin art. 30, alin.1 C.proc.civ.:”oricine are o pretenţie împotriva altei persoane sau urmăreşte soluţionarea în justiţie a unui situaţii juridice are dreptul de a face o cerere înaintea instanţei competente”, dar se cere în primul rând existenţa unui drept subiectiv ce se cere protejat, ori a unui interes legitim care nu se poate realiza decât pe calea justiţiei.

40 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 48

30

Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite de dreptul subiectiv civil pentru a se bucura de protecţie juridică sunt următoarele:

1. să fie recunoscut şi ocrotit de lege;

2. să fie exercitat conform scopului recunoscut de lege;

3. să fie exercitat cu bună-credinţă, adică să nu fie exercitat abuziv;

4. să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii

suspensive 41 . În cazul drepturilor afectate de un termen sau de o condiţie suspensivă, creditorul poate cere măsuri de asigurare sau conservare, ori poate cere asigurarea dovezilor. În ipoteza în care dreptul nu este actual, cererea va fi respinsă ca prematură 42 , însă reclamantul va putea introduce o nouă cerere la împlinirea termenului sau condiţiei. Acţiunea nu poate fi respinsă dacă pârâtul nu a invocat excepţia prematurităţii, în cazul în care dreptul era afectat de termen şi a acceptat discuţia asupra fondului. În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite aceste condiţii sau că reclamantul nu justifică un drept subiectiv, cererea va fi respinsă.

Interesul

Interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte punând în mişcare acţiunea civilă pentru valorificarea dreptului subiectiv civil ce se cere protejat .

Interesul poate fi: material sau moral după cum se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial sau a unei satisfacţii morale, de ordin nepatrimonial. Interesul moral nu se confundă cu prejudiciul moral şi nici cu reparaţia materială a daunelor morale. Interesul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (art.33):

1. să fie legitim, adică să nu vină în contradicţie cu legea sau cu bunele moravuri;

2. să fie determinat, adică folosul să fie practic, material sau moral, ce

poate fi realizat de parte, în eventualitatea admiterii formei procedurale

41 Daca la declansares actiunii civile dreptul subiectiv pretins de reclamant nu este actual, cererea va fi respinsa ca premature chiar si atunci cand data implinirii termenului suspensiv ar fi foarte apropiata sau conditia suspensiva ar fi pe punctual de a se realize; daca insa in momentul in care instanta urmeaza a se pronunta asupra exceptiei de prematuritatea cererii, dreptul subiectiv a devenit actual(s-a implinit termenul suspensiv ori s-a realizat conditia suspensiva), atunci cererea de chemare in judecata nu va mai putea fi respinsa ca premature, ci va trebui cercetata pe fond E.Heroveanu, pag.150;V.M.Ciobanu, vol.I, pag.269,

nota92

42 Exceptia de prematuritate a cererii este o exceptie de fond, absoluta si peremptorie.

31

exercitate, să fie unul concret, iar nu abstract, cerinţa fiind echivalentă cu cerinţa existenţei interesului însuşi. 3. să fie născut şi actual, în sensul că acesta să existe în momentul în care se exercita acţiunea civilă, iar cel interest, dacă nu ar recurge la acţiune s-ar expune unui prejudiciu; 4. să fie personal, în sensul că folosul practic trebuie să-l vizeze direct pe cel care recurge la forma procedurală 43 . De la această cerinţă există anumite derogări în cazurile în care legea recunoaşte legitimare procesuală activă şi altor persoane sau organe, precum procurorul, autoritatea tutelară, etc. Lipsa interesului în exercitarea acţiunii poate fi invocată prin intermediul unei excepţii de fond şi peremtorii, excepţia lipsei de interes 44 . În cazul în care instanţa constată că acţiunea este lipsită de interes sau că interesul nu îndeplineşte condiţiile menţionate, o va respinge. Excepţia lipsei de interes poate fi invocată şi de procuror sau de instanţă din oficiu.

Capacitatea procesuală şi sancţiunea lipsei capacităţii procesuale

Capacitatea procesuală reprezintă aplicaţia pe plan procesual a capacităţii civile . Capacitatea procesuală este aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi şi exercita drepturi dar şi de a-şi asuma obligaţii, în plan procesual, pentru a valorifica în justiţie dreptul său în legătură cu care s-a născut litigiul. Capacitatea procesuală se analizează sub două aspecte, respectiv capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu.

Capacitatea procesuală de folosinţă

Capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii procesuale civile. În cazul persoanelor fizice capacitatea de folosinţă începe la naştere şi încetează la moarte. În anumite situaţii expres prevăzute de lege capacitatea de folosinţă a persoanei fizice poate fi limitată. Îngrădirile aduse capacităţii de

43 Procesul civil este in principiu un process al intereselor private, dar pot exista desigur si exceptii, ca in cazul unui interes colectiv (de ex.interesul consumatorilor unui tip de produs) iar de un asemenea interes s-ar putea prevala in justitie numai organelle expres prevazute de lege.

44 Conditia interesului, se verifica in functie de data cererii de chemare in judecata, sau de cea a exercitarii oricarui alt mijloc procedural ce intra in continutul actiunii civile.

32

folosinţă înseamnă, implicit, incapacitate transpusă pe plan procesual, în sensul că persoana respectivă nu poate figura ca parte în proces, în limitele îngrădirii. În cazul persoanelor juridice capacitatea de folosinţă se dobândeşte de la data înregistrării, fie la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, fie de la data recunoaşterii ori autorizării înfiinţării lor. Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice încetează la data încetării persoanei juridice 45 . Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă (legitimaţio ad processum) se invocă pe cale de excepţie (excepţie de fond, peremptorie, absolută) de către oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în tot cursul procesului. Întrucât partea nu are folosinţa unui anumit drept subiectiv civil, înseamnă că cererea va fi respinsă ca şi când dreptul lipseşte, deci, ca nefondată.

Capacitatea procesuală de exerciţiu

Prin capacitate procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane de a-şi valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile procedurale, deci de a sta în judecată. În cazul persoanelor fizice capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, sau, în cazul minorului care se căsătoreşte, la vârsta de 16 ani, sau în anumite condiţii, pentru motive temeinice, instanţă de tutelă poate recunoaşte minorului capacitate deplină de exerciţiu de la aceasă vârstă. Art. 57, alin.2 C.proc.civ., prevede că:”Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu pot sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.” Se poate întâmpla ca o persoană să aibă capacitatea de folosinţă, dar să nu aibă capacitate de exerciţiu. Această situaţie este rezolvată prin textul instituit de art. 57 58 C.proc.civ. care se referă la trei situaţii distincte, după cum o persoană este lipsită de capacitate de exerciţiu (reprezentarea) sau are o capacitate de exerciţiu restrânsă (asistarea) ori este vorba, în ambele cazuri, despre efectuarea unor acte procesuale de dispoziţie (autorizarea) . Reprezentarea intervine în cazul persoanelor fizice lipsite de

45 Legea recunoaste persoanei juridice si o capacitate de folosinta anticipata, chiar de la data actului de infiintare, astfel persoana juridical poate sta in judecata anterior inregistrarii, dar numai in limita capacitatiiprocesuale anticipate si restranse, iar pentru actele care depasesc limitele stabilite de art.205, alin3, C.civil, vor sta in judecata numai fondatorii, asociatii, reprezentantii si orice alte personae care au lucrat in numele persoanei juridice in curs de constituire. G.Boroi (coord), DN Theohari, Noul Cod vol.I, pag.148

33

capacitate de exerciţiu (minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească), aceste persoane fiind reprezentate de părinţi, tutori sau curatori. În situaţia în care cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi se impune soluţionarea urgentă a cauzei, se va numi un curator special care să-l reprezinte pe incapabil până la numirea reprezentantului legal. Numirea curatorului de către instanţă este impusă de necesitatea ca cealaltă parte să nu fie expusă riscului de a suporta amânarea judecăţii până la numirea reprezentantului legal. De asemenea în ipoteza în care există contrarietate de interese între reprezentatul legal şi cel reprezentat se va asigura reprezentarea incapabilului în proces şi apărarea acestuia de către un curator .

Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14 – 18 ani) şi este realizată de către ocrotitorul legal. Aceasta nu se confundă cu asistarea părţii de către avocat care se realizează în cadrul asistenţei juridice sau a asistenţei judiciare, după caz. Minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă vor fi citaţi şi vor sta personal în proces, dar asistaţi de părinţi sau în lipsa acestora de către tutore. În situaţia în care reprezentantul legal sau minorul asistat de ocrotitorul legal doreşte să săvârşească un act de dispoziţie instanţa nu poate lua act de acesta decât cu autorizarea specială prealabilă dată de organul competent. Desemnarea curatorului special se va face de către instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. În cazul în care instanţa îşi declină competenţa în favoarea unei alte instanţe în a cărei rază teritorială există un alt barou, se apreciază că noua instanţă va trebui să numească un nou curator special. Autorizarea intervine în situaţia în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu şi ocrotitorul legal care îl asistă efectuează acte procesuale de dispoziţie, pentru acestea fiind necesară autorizarea specială a instanţei de tutelă cât şi avizul consiliului de familie (tutela) Persoanele juridice dobândesc capacitate de exerciţiu la data înfiinţării lor şi se realizează prin intermediul organelor sale de administrare aşa cum acestea sunt desemnate prin actul de constituire, statut, contract de mandat. De reţinut este şi situaţia statuată de art. 56, alin.2 C.proc.civ., potrivit căreia asociaţiile, societăţile fără personalitate juridică sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite conform legii, pot sta în judecata atât ca pârât cât şi ca reclamant.

34

Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocată în orice stare a pricinii (art. 57, alin. 3 C.proc.civ.) pe calea excepţiei de fond, peremptorie şi absolută. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu este nulitatea relativă. Instanţa va acorda un termen pentru îndeplinirea lipsurilor, reprezentantul incapabilului sau curatorul acestuia vor putea confirma toate sau numai o parte din aceste acte. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocată nu numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite în mod evident prin consacrarea sancţiunii, dar şi de cealaltă parte, care nu poate fi obligată să accepte o judecată în care actele de procedură ale adversarului stau sub semnul anulării.

Calitatea

calităţii procesuale.

procesuală.

Definiţie.

Justificare.

Sancţiunea

lipsei

În afară de capacitatea procesuală trebuie justificată şi îndreptăţirea de a figura în acel proces, deci părţile trebuie să aibă şi calitate procesuală 46 . Calitatea procesuală, aşa cum reiese din art. 36 Cartea I C.proc.civ., presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titulara dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă) 47 . Calitatea procesuală nu trebuie confundată cu interesul, deoarece există şi situaţii în care acţiunea civilă nu poate fi exercitată de persoana care are un interes personal sau din contră poate fi exercitată de o persoană care nu are un interes personal şi direct (acţiunea oblică sau dreptul recunoscut al procurorului de a porni orice acţiune civilă pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorului). Calitatea cerută pentru a putea exercita o acţiune în justiţie, trebuie să corespundă cu cea de titular al dreptului, deoarece acţiunea are ca obiect protecţia dreptului subiectiv. Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea va trebui să justifice atât calitatea sa procesuală activă cât şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului,

46 Deosebirea dintre capacitatea procesuală şi calitatea procesuală consistă în aceea că, pe când capacitatea procesuală se determină în general pentru o anumită categorie de persoane, potrivit normelor de drept comun, calitatea procesuală priveşte posibilitatea unei persoane de a lua parte, ca reclamant sau pârât, la un anumit proces, la speţă şi ea se determină în raport cu litigiul concret care se judecă, prin îndeplinirea unor condiţiuni particulare şi de aceea se spune că părţile trebuie să-şi legitimeze dreptul lor de a sta în instanţă (I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 286) 47 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 280; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 286.

35

instanţa fiind obligată să verifice ambele calităţi, fie înainte de începerea dezbaterilor, dacă acest lucru este posibil, fie în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului (ex.dacă se invoca excepţia lipsei calităţii procesuale active în cazul cererilor reale), deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii 48 . Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie (excepţie de fond, peremptorie, absolută) în afară de partea interesată, de procuror şi de instanţă din oficiu, iar în caz de admitere atrage respingerea acţiunii. Acţiunea va fi respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală (art. 40, alin.1 C.proc.civ).

Despre

procesuale 49

transmisiunea

legală

sau

convenţională

a

calităţii

Drepturile şi obligaţiile ce intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii pot fi transmise în cursul procesului, având loc în acest caz şi o transmisiune a calităţii procesuale active sau pasive, după caz. Transmisiunea poate fi legală sau convenţională. Transmisiunea este legală când prin lege se prevede trecerea drepturilor procesuale asupra anumitor persoane fizice sau juridice 50 . În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează pe calea succesiunii sau moştenitorii, acceptanţii preluând poziţia procesuală a autorului lor (de cuius). Fac excepţie situaţiile în care sunt puse în discuţie drepturi nemijlocit legate de persoană sau legea prevede o altă soluţie în caz de deces a uneia din părţi. În cazul persoanei juridice, transmisiunea legală se realizează pe calea reorganizării acesteia prin fuziune sau divizare, astfel încât persoana juridică nou creată dobândeşte calitatea de reclamant sau pârât pe care o avea persoana supusă reorganizării (pentru că persoana juridică nou creată preia atât drepturile, cât şi obligaţiile, atât creanţele, cât şi debitele). Transmisiunea convenţională intervine în baza înţelegerii dintre una din părţi şi o terţă persoană, ca în cazul cesiunii de creanţă, a preluării datoriei şi a vânzării sau donării bunului litigios, procesul continuând în contradictoriu cu cel care a dobândit calitate procesuală activă, cu cel care a preluat datoria sau cu cumpărătorul ori donatarul.

48 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 286

49 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 287-288; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 58

50 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 289

36

Despre întinderea transmisiunii calităţii procesuale

Transmisiunea procesuală poate fi universală (când se transmit toate drepturile şi obligaţiile procesuale), cu titlu universal (când se transmite o fracţiune din patrimoniu, cu drepturile şi obligaţiile procesuale corespunzătoare) şi cu titlu particular (când drepturile şi obligaţiile transmise privesc anumite bunuri determinate). Indiferent de felul transmisiunii, cel care dobândeşte calitatea procesuală preia procesul în starea în care se găseşte în acel moment, actele procesuale săvârşite de autorul său fiindu-i opozabile 51 . Dacă transmiţătorul era în termen pentru exercitarea unei căi de atac, cel care a dobândit calitatea procesuală o va putea exercita el, trebuind să dovedească doar transmisiunea calităţii.

2.2. Elementele acţiunii civile

Elementele acţiunii civile determină cadrul necesar 52 , indispensabil al oricărei acţiuni şi servesc la individualizarea acesteia în raport cu altă acţiune. Distingem astfel ca elemente definitorii ale acţiunii civile:

părţile

obiectul

cauza

2.2.1. Părţile acţiunii civile

Acţiunea civilă fiind legată de dreptul subiectiv, nu poate fi concepută fără existenţa cel puţin a unei persoane care să fie interesată în protecţia dreptului subiectiv nesocotit sau încălcat. În momentul în care acţiunea civilă este exercitată este nevoie de cel puţin două persoane, una care pretinde (reclamantul) şi una care se opune (pârâtul). Aceste persoane dacă îndeplinesc condiţiile necesare pentru exerciţiul acţiunii civile (afirmarea unui drept actual, capacitate procesuală, calitate

51 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 58

52 A se vedea I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 237 “Nu se poate concepe o acţiune fără elementul subiectiv, respectiv fără părţile litigante şi, tot astfel, fără formularea unei pretenţii concrete, alcătuind obiectul acţiunii şi fără fundamantarea juridică a dreptului reclamantului, constând în precizarea cauzei, a temeiului juridic al acestui drept”.

37

procesuală şi interes), devin părţi în procesul civil 53 . Părţile au denumiri specifice în raport cu diferitele faze ale procesului civil. Astfel, în etapa judecăţii în fond părţile poartă denumirea de reclamant şi pârât. Partea care exercită o cale de atac poartă denumirea de apelant, recurent, revizuent sau contestator, întrucât prin activitatea sa urmăreşte reformarea sau retractarea hotărârii atacate. În schimb partea căreia îi este favorabilă hotărârea atacată, intimatul, urmăreşte menţinerea acesteia 54 Părţile sunt persoanele între care s-a legat iniţial raportul juridic dedus judecăţii. Părţilor iniţial legate prin acţiune li se pot adăuga şi terţe persoane, prin intervenţia voluntară sau forţată.

2.2.2. Obiectul acţiunii civile

Obiectul acţiunii civile este ceea ce se cere prin acţiunea respectivă 55 , concretizându-se în raport cu mijlocul procesual folosit. Indiferent de obiectul dreptului subiectiv civil, acţiunea are întotdeauna ca obiect protecţia acestui drept sau a unor interese pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie chiar dacă nu se contestă un drept 56 (ex- procedura necontencioasă – art.527 – 540 C.proc.civ. în care nu se urmăreşte un drept potrivnic fată de o altă persoană). În cazul cererii de chemare în judecată obiectul acţiunii constă în pretenţia concretă a reclamantului. Excepţiile procesuale au ca obiect invocarea încălcării unor norme de organizare judecătorească, de competenţă sau de procedură propriu-zisă (excepţii de procedură), sau a unor lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune (excepţii de fond). Măsurile asigurătorii au ca obiect luarea unor măsuri de indisponibilizare şi conservare a bunului în litigiu. Căile de atac au ca obiect desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti care se

atacă.

Obiectul executării silite constă fie în bunurile debitorului care pot fi vândute pentru satisfacerea creanţei creditorului, fie în obligaţia debitorului de a preda bunul determinat prevăzut în titlul executoriu.

2.2.3. Cauza acţiunii civile

53 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 261

54 M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 332

55 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 237

56 V.M.Ciobanu, Tratat I, p.262

38

Prin cauza acţiunii civile se înţelege scopul către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scopul care exprimă şi caracterizează voinţa sa în justiţie, scop explicat cu împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze 57 . Cauza unei acţiuni este temeiul juridic al cererii (causa petendi) fundamentul legal al dreptului pe care una din părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi 58 . Cauza acţiunii (causa petendi) nu se confundă cu cauza raportului juridic (causa debendi), aceasta din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de cel care formulează pretenţia. Cauza acţiunii trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

să existe – acestă condiţie de regulă, se îndeplineşte, fiind neconceput ca o persoană să se adreseze instanţei fără a avea vreun scop;

să fie reală – intentarea acţiunii să fie determinată de scopul pe care titularul dreptului urmăreşte să-l obţină prin hotărârea judecătorească;

să fie licită şi morală – adică să nu contravină legii şi regulilor de convieţuire morală şi socială.

2.3. Clasificarea acţiunilor civile 59

Criteriile după care se clasifică, în general, acţiunile civile sunt:

scopul material urmărit de reclamant;

natura dreptului ce se valorifică prin intermediul acţiunii;

calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului.

2.3.1. Clasificarea acţiunilor civile după scopul material urmărit de reclamant

După acest criteriu acţiunile civile (cererile) se clasifică în acţiuni:

în realizarea dreptului,

în constatarea dreptului

57 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 263

58 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 238

59 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 240; V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 290; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 50

39

în constituirea de drepturi.

Acţiuni în realizarea dreptului - acţiuni în adjudecare, în condamnare sau în executare

Acţiunile în realizarea dreptului (art.30 alin 1 C.proc.civ.) sunt acele acţiuni prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat 60 . Hotărârile pronunţate în cadrul acestor acţiuni constituie titlu executoriu. Categorii de acţiuni în realizarea dreptului:

acţiunea în revendicare;

acţiunea prin care se cere predarea unui bun sau a unei sume de bani;

evacuarea dintr-un imobil;

rezilierea sau rezoluţiunea unui contract.

Acţiuni în constatarea dreptului

Acţiunile în constatare sau în recunoaşterea dreptului (art.35 C.proc.civ.), sunt acele acţiuni prin care reclamantul solicită instanţei să constate numai existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa. În această situaţie, hotărârea instanţei nu este susceptibilă de executare

silită 61 .

Acţiunile în constatare pot fi:

acţiuni pozitive – prin care se cere constatarea existenţei unui drept al reclamantului;

acţiuni negative – care au ca scop constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului faţă de reclamant;

acţiuni declaratorii – cele prin care se cere instanţei să se constate existenţa sau inexistenţa unui raport juridic 62 ori să pronunţe că un

60 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 241

61 C.S.J.,s.civ., dec. nr. 3107/1994, B.J.1994, pag.85

62 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 296; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 60

40

raport juridic există sau nu 63 . Are un asemenea caracter, spre exemplu, acţiunea prin care unul dintre soţi solicită instanţei de judecată să constate că un anumit bun este comun, sau dimpotrivă, că face parte din categoria bunurilor proprii 64 ;

acţiuni interogatorii – sunt acele acţiuni prin care titularul dreptului cheamă în mod preventiv în judecată o persoană care ar putea să-i conteste dreptul, pentru a o întreba dacă recunoaşte sau nu dreptul. Are caracter interogatoriu, spre exemplu, cererea moştenitorului legal care cheamă în judecată pe cel ce se pretinde legatar universal spre a-şi justifica pe baza testamentului, pe care îl invocă, această calitate 65 ;

acţiuni provocatorii – acţiunile prin care este chemată în judecată persoană ce ridică în mod public şi serios pretenţii asupra dreptului reclamantului, tulburându-i astfel exerciţiul liber al dreptului său. Prin promovarea acestei acţiuni, pârâtul este provocat să-şi valorifice pretenţiile, în cazul admiterii acţiunii, dreptul contestat se consolidează, iar în situaţia în care acţiunea este respinsă, acel drept devine, practic, inexistent 66 . Potrivit art.35 C.proc.civ.: “Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”. Deci textul impune pentru admisibilitatea acţiunii în constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată să ceară realizarea dreptului dedus judecăţii pe altă cale. Această condiţie este o cerinţă specială a acţiunii în constatare, care se adaugă celor patru condiţii generale de exercitare a oricărei acţiuni (drept, interes, calitate şi capacitate procesuală). Întrucât caracterul subsidiar al acţiunii în constatare este o condiţie pentru însăşi exercitarea dreptului la acţiune, înseamnă că existenţa, la îndemâna titularului dreptului, a unei acţiuni în realizare, este invocată prin intermediul unei excepţii de fond. Acţiuni în constituire de drepturi – cereri în transformare

Prin aceste acţiuni reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invocă, pentru a deduce consecinţele ce se impun în vederea

63 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 248

64 M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 18

65 M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 20

66 M.Costin, I,Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 49

41

creării unei situaţii juridice noi între părţi 67 . Hotărârile pronunţate produc efecte numai pentru viitor (ex. acţiunea de divorţ, cererea de încuviinţare a adopţiei sau de desfacere a acesteia, cererea de punere sub interdicţie sau ridicarea acesteia). Există însă şi situaţii în care deşi se crează o situaţie juridică nouă, hotărârea produce efecte şi pentru trecut (ex. stabilirea filiaţiei faţă de mama sau faţă de tata, tăgăduirea paternităţii, anularea căsătoriei).

2.3.2. Clasificarea acţiunilor civile după natura dreptului ce se valorifică prin acţiune

În funcţie de caracterul patrimonial sau nepatrimonial ce se valorifica, putem deosebi:

- cereri nepatrimoniale (fără valoare economică), cum ar fi cererea de divorţ, cererea în anularea căsătoriei, cererea de stabilire a paternităţii, cererea în tăgăduirea paternităţii, cererea prin care se solicita încuviinţarea, desfacerea sau desfiinţarea adopţiei, etc. - cereri patrimoniale, prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă, se împart la rândul lor în:

cereri personale (mobiliare sau imobiliare)

cereri reale

cereri mixte

Acest criteriu de clasificare are în vedere acţiunile prin care se valorifică drepturile reale, drepturile de creanţă, sau în acelaşi timp un drept real sau de creanţă (acţiuni personale, acţiuni reale, acţiuni mixte). Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul calităţii procesuale, al competenţei teritoriale şi al prescripţiei 68 . În ceea ce priveşte calitatea procesuală, în cazul acţiunilor personale, titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv din raportul obligaţional. Acţiunea reală conferă, prin dreptul real pe care-l apără, şi un drept de preferinţă fată de creditorii personali ai pârâtului, pe când acţiunea personală nu exclude concursul altor creditori, afară de cazul creditorilor privilegiaţi. În consecinţă acţiunea reală va fi îndreptată numai împotriva deţinătorului bunului, deoarece dreptul real conferă drept de urmărire. Referitor la competenţa teritorială în cazul acţiunilor personale, se

67 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 297-298 68 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 301

42

aplică regula de drept comun acţiunea fiind de competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului (art.5 C.proc.civ.). această regulă este aplicabilă şi acţiunilor reale cu excepţia celor imobiliare. În cazul acţiunilor mixte competenţa este alternativă sau facultativă. Cât priveşte prescripţia – există acţiuni reale imprescriptibile extinctiv

(acţiunea în revendicare imobiliară) şi acţiuni reale prescriptibile în termenul de

10 de ani (art.2518 C.civ.) sau în alte termene (art.2519-2521 C.civ.). acţiunile

personale sunt prescriptibile în termenul general de prescripţie de 3 ani (art.2517 C.Civil).

Acţiunile personale

Acţiunile personale sunt acele acţiuni prin care se valorifică drepturile de creanţă izvorâte din contracte sau din alte acte juridice, precum şi a acelora care îşi au sursa în lege, fapte cauzatoare de prejudicii etc 69 . (ex. acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere, acţiunea pentru revocarea unei donaţii). Aceste acţiuni sunt nelimitate ca număr, deoarece şi numărul drepturilor de creanţă este nelimitat. Acţiunile personale pot fi imobiliare sau mobiliare după cum dreptul personal valorificat are ca obiect un bun imobil prin natura sa, prin destinaţie, prin obiectul la care se aplică sau un bun mobil prin natura sa, prin determinarea legii, prin anticipaţie.

Acţiunile reale

Acţiunile reale sunt acţiunile prin care se valorifică un drept real sau apărarea posesiei unui bun (ex. acţiunea în revendicare, cererea confesorie, cererea negatorie, cererea de partaj, cererea în grăniţuire). Aceste acţiuni sunt limitate ca număr deoarece, drepturile reale sunt

limitate.

Acţiunile reale pot fi mobiliare sau imobiliare, după cum dreptul valorificat are ca obiect un bun mobil sau un bun imobil. Acţiunile reale pot fi clasificate şi în cereri petitorii sau posesorii, după cum urmăresc apărarea unui drept real sau a altui drept real imobiliar, ori doar apărarea posesiei, ca simpla situaţie de fapt.

69 M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 48

43

Acţiunile mixte

Sunt acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp un drept de creanţă şi un drept real, în cazul în care drepturile invocate au aceeaşi cauză generatoare sau se găsesc într-un raport de conexiune. Acţiunile mixte se clasifică în 70 :

1. acţiuni ce urmăresc executarea unui act juridic, care a creat sau transferat un drept real asupra unui imobil, dând naştere totodată unor obligaţii personale (ex. obligaţia vânzătorului din contractul de vânzare – cumpărare de a preda lucrul vândut);

2. acţiuni în anulare sau rezoluţiune a unui act juridic prin care se transmite sau se constituie un drept real imobiliar (ex. acţiunea în revocarea donaţiei unui imobil pentru neexecutarea de sarcini).

2.3.3. Clasificarea acţiunilor civile după calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului

Art.123 C.proc.civ. prevede că cererile accesorii, adiţionale şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală. După acest criteriu cererile se împart în principale, accesorii, adiţionale şi incidentale. Cererea principală este cererea prin care se declanşează procesul. Cererea este accesorie dacă rezolvarea ei depinde de soluţia data cererii principale. Pentru a califica o cerere drept accesorie este esenţial, pe de o parte, să depindă de soluţia dată cererii principale, iar pe de altă parte, să se raporteze la cererea principală din acelaşi proces, iar nu din procese diferite 71 . Caracterul accesoriu său principal al unei cereri depinde de calea procesuală aleasă, iar nicidecum de caracterul principal ori accesoriu al dreptului dedus judecăţii 72 . Cererea adiţională este acea cerere prin care o parte modifica pretenţiile sale anterioare, pretenţii formulate printr-o cerere principală, accesorie sau incidentala. Cererile incidentale sunt acele cereri care pot avea o existenţă de sine stătătoare, dar care au fost formulate ulterior cererii principale, deci într-un

70 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 250-252

71 M.Tăbârcă- comentariu la decizia C.S.J. nr. 1645/2000, în Juridica nr.6/2000, p. 243-244(apud M.Tăbârcă)

72 V.M.Ciobanu, G.Boroi, M.Nicolae, notă la decizia C.S.J. nr.VIII/2000, în Dreptul nr.5/2001, p. 222- 227(apud M.Tăbârcă)

44

proces deja început. Spre deosebire de cererile accesorii, cererile incidentale sunt, în fond, cereri principale, dar care, fiind formulate într-un proces deja început, reprezintă incidente procedurale, de unde şi denumirea de cereri incidente 73 . Acţiunile accesorii şi incidentale, pot fi întâlnite în cazul în care există o acţiune principală pusă în mişcare. Acţiunile formulate într-un proces care a început, se numesc acţiuni incidentale (ex. cererea de chemare în garanţie).

73 ibidem 55

45

CAPITOLUL III – Participanţii la procesul civil

3.1. Instanţa de judecată şi rolul acesteia în procesul civil

3.2. Părţile în procesul civil

46

3.3.

Terţii

3.1. Instanţa de judecată şi rolul acesteia în procesul civil

În statul de drept, rolul de a înfăptui justiţia şi l-a asumat statul, prin organele sale legal constituite. Justiţia reprezintă o funcţie importantă în orice stat modern, iar funcţionarea sa implica organe statale care funcţionează în baza unor principii proprii. Un rol important în înfăptuirea justiţiei revine instanţei de judecată în calitate de autoritate statală specializată. Activitatea instanţei de judecată se declanşează prin actul de sesizare, respectiv prin cererea de chemare în judecată, act care investeşte instanţa şi o obligă 74 să soluţioneze pricina. Soluţionarea litigiului civil de către instanţa de judecată implică cercetarea cauzei, adică stabilirea pe baza probelor administrate, a situaţiei de fapt care a generat litigiul între părţi, şi soluţionarea cauzei cercetate prin aplicarea textului de lege corespunzător situaţiei de fapt stabilite 75 . Potrivit art. 2 din Legea nr. 304/2004 76 , justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare şi judecătorii. Organizarea judiciară instituită prin Legea 304/2004 are ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei prin respectarea dreptului la un proces echitabil, în mod imparţial şi independent de orice influenţe exterioare. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toate persoanele, competenţa judiciară şi procedura de judecată fiind stabilite de lege. În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 77 , cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala

74 În acest sens Cod civil prevede că:”Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”

75 A se vedea în acest sens V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 306

76 Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.300 din 11 aprilie 2005. Legea nr.304/2004 a fost republicată în Monitorul Oficial al României nr. 827 din 13 septembrie 2005, în temeiul art.XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. 77 CONSTITUTIA ROMANIEI-CAP.VI,Autoritatea judecătorească,Sectiunea.1,Instanţele judecătoreşti, ART.126:Instanţele judecătoreşti:(1) Justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.”

47

ţării (art.18 şi următoarele din L304/2004). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , judeca conf. art. 97 C.proc.civ.: recursurile declarate impotriva hotărârilor curţilor de apel, recursurile în interesul legii asigurând interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, orice alte cereri date prin lege potrivit competenţei sale. 78 Instanţa supremă este structurată în patru secţii, Completul de 9 judecători şi Secţiile Unite, fiecare având competenţă proprie. Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt următoarele: Secţia civilă şi de proprietate intelectuală; Secţia penală; Secţia comercială; Secţia contencios administrativ şi fiscal. Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. În cadrul acestora funcţionează secţii pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii (art.35 din Legea 304/2004) şi prin art.96 C.proc.civ. îi sunt atribuite spre judecare în prima instanţă cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, iar că instanţa de apel judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în prima instanţă sau că instanţa de recurs în cazurile expres prevăzute de lege.

Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti, având în circumscripţie toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti (art.36 alin.1-2 din Legea nr.304/2004). În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii (art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004). Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care se pot înfiinţa la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă sediul în municipiul reşedinţă de judeţ (art.37 alin.2din Legea 304/2004). Datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate vor fi stabilite, în mod

78 A se vedea si art. 21 si urm. din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, republicat MO nr.827/13.09.2005; art.51 din L317/2004 privind Consiliul Suprem al Magistraturii, republicata MO, nr.628/1.09.2012; art.9.1, art.21 din L35/2008 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, MO

nr.196/13.03.2008

48

eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii (art.142 alin.1 din Legea 304/2004). Judecătoriile reprezintă un organ al puterii judecătorești din România cu atribuții de a soluționa litigiile în primă instanță conform prevederilor art.94 şi sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti (art.38 din L 304/2004). De asemenea, în cadrul judecătoriilor se organizează secţii sau complete specializate pentru minori şi familie.

3.1.1. Compunerea şi constituirea instanţei de judecată

Compunerea instanţelor consta în alcătuirea instanţei de judecată. În ceea ce priveşte compunerea completelor de judecată, soluţiile au evoluat în istoria dreptului de la sistemul judecătorului unic, care oferă avantajul unei recrutări mult mai exigente a personalului judecătoresc, la sistemul colegial predominant în dreptul modern 79 . Între acestea se situează sistemul mixt, promovat în ultimele decenii de legiuitorul român, şi care reprezintă incontestabil cea mai optimă soluţie în legătură cu modalitatea de compunere a instanţelor judecătoreşti 80 . Legiuitorul nostru a optat pentru un sistem diferenţiat după cum judecata are loc: în prima instanţă sau într-o cale de atac. Aceste dispoziţii se regăsesc în legea de organizare judiciară 81 , în sensul că de această dată legiuitorul a consacrat în mod expres sistemul de compunere a instanţelor, astfel:

„Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale.” 82 aşadar fiind stabilită şi o excepţie, în cazul conflictelor de muncă şi de asigurări sociale, unde completul se

79 Pentru argumente şi contraargumente a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat I, p. 50-51

80 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002

81 Legea 304/2004 – privind organizarea judiciara, Republicată în temeiul art. XIV al titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 304/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005.

82 Art.54 (1), din legea 304/2004

49

formează dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari 83 (art.55, alin.1 din legea 304/2004) Cât priveşte apelurile şi recursurile, acestora li se aplica sistemul colegialităţii, în acest sens art 55 alin 2 specifică: „Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.” În legătură cu alcătuirea completelor de judecată legea prevede că acestea se stabilesc de colegiile de conducere ale instanţelor la începutul anului, urmărindu-se asigurarea continuităţii acestora. Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se realizează aleatoriu, în sistem informatizat, acestea neputând fi date altui complet, decât în condiţiile prevăzute de lege (art.52-53 din Legea nr.304/2004). Normele care reglementează compunerea instanţei sunt norme de organizare judecătorească cu caracter imperativ, astfel încât greşita compunere poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu 84 . Constituirea instanţei înseamnă alcătuirea ei complexă, cu toate organele şi persoanele cerute de lege 85 . Constituirea instanţei nu se confundă cu compunerea instanţei, deoarece alături de judecătorul unic sau alături de completul de judecată la derularea procesului mai participă grefierul, respectiv magistratul asistent la ICCJ, asistentul judiciar, precum şi procurorul. Se are în vedere participarea procurorului în cazurile în care legea prevede obligativitatea concluziilor sale şi participarea grefierului sau a magistratului asistent la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În anumite cazuri expres prevăzute de lege concluziile procurorului în pricinile civile sunt obligatorii ( ex.- punerea sub interdicţie şi ridicarea interdicţiei, în materia încuviinţării, a anulării şi desfacerii adopţiei, etc.).

83 - persoană care participă la constituirea completelor de judecată în cauzele privind conflictele de muncă şi asigurări sociale. Numirea în funcţie a acestora se face de către ministrul justiţiei, la propunerea Consiliul Economic şi Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcţii juridice de cel puţin 5 ani şi care îndeplinesc cumulativ următoarele cerinţe: a) au cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu;b) sunt licenţiate în drept şi dovedesc o pregătire teoretică adecvată;c) nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie; d) cunosc limba română; e) sunt apte, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei. A.j. se bucură de stabilitate pe durata mandatului şi se supun numai legii; lor li se aplică dispoziţiile legale privind obligaţiile, interdicţiile, incompati-bilităţile, abaterile şi sancţiunile disciplinare stabilite de lege pentru judecători şi procurori. Sancţiunile disciplinare se aplică a.j. de către ministrul justiţiei; împotriva sancţiunilor disciplinare se poate face contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel în circumscripţia căreia funcţionează cel sancţionat; hotărârea curţii de apel este definitivă. In litigiile de muncă şi asigurări sociale a.j. participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate; opinia lor se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează.

84 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 309

85 Fl:Măgureanu, op.cit., p. 69

50

Alături de completul de judecată, în instanţă mai participă şi grefierul – persoană auxiliară a instanţei care îndeplineşte următoarele atribuţii :

îndeplineşte toate atribuţiile ce-i revin în baza legii , executând orice alte însărcinări din dispoziţia şi sub controlul preşedintelui completului de judecată;

întocmeşte citaţiile şi mandatele de aducere, completează borderourile şi expediază corespondenţa;

ţine la zi registrele de evidenţă privind lucrările de punere în executare a hotărârilor;

au rolul de a atesta conformitatea celor hotărâte de judecători prin semnarea încheierilor,minutei, hotărârii, etc.

3.1.2. Incidente procesuale privind compunerea şi constituirea instanţei de judecată. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.

Pentru că hotărârea ce urmează a se pronunţa, să fie dată în condiţii de obiectivitate, judecătorul trebuie să nu fie interesat în cauza pe care o judecă şi să nu fie pus în situaţia de a se pronunţa de două ori asupra ei, ori de a-şi controla propria hotărâre 86 . În situaţia în care obiectivitatea judecătorului ar putea fi pusă la îndoială, partea interesată poate formula obiecţii care constituie incidente procesuale ce împiedică pe judecător să judece pricina. Pentru a asigura condiţii de obiectivitate legea procesuală a reglementat instituţiile incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării.

Incompatibilitatea

Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este oprit în a participa la soluţionarea unei pricini, deoarece se afla sub incidenţa uneia dintre cauzele limitativ prevăzute de lege. Art. 41 şi 42 C.proc.civ. prevede că :”Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceleaşi pricini în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare “. Din această dispoziţie legală rezultă următoarele cazuri de incompatibilitate:

judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în căile de atac - în apel sau în recurs;

51

judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte

la judecata aceleiaşi pricini în cazul în care s-a dispus casarea cu trimitere

şi rejudecarea cauzei;

judecătorul nu poate soluţiona o pricină în care a fost martor, expert,

arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat asistent sau mediator (art. 41 alin. 2 C.proc.civ.). Incompatibilitatea nu priveşte numai pe judecători, ci şi pe procuror, grefier, asistentul judiciar sau magistraţii asistenţi (art. 54 C.proc.civ.).

Cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie 87 . Legea distinge două categorii de cazuri de incompatibilitate:

cazurile de incompatibilitate absolută, care la rândul lor disting între:

- judecătorul care s-a pronunţat printr-o hotărâre interlocutorie

sau printr-o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza, nu mai poate judeca aceiaşi pricina în apel, recurs, contestaţie în anulare sau

revizuire;

- judecătorul care s-a pronunţat printr-o hotărâre interlocutorie

sau printr-o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza, nu mai poate judeca aceiaşi pricina nici după trimiterea cauzei spre rejudecare;

- judecătorul care a fost fost martor, expert, arbitru, procuror,

avocat, asistent judiciar, magistrat asistent sau mediator într-o cauză, nu mai poate lua parte la judecata în aceiaşi cauza.

cazurile de incompatibilitate relativă, expres prevăzute de art.42, alin.1, C.proc.civ., pot fi grupate în următoarele categorii:

- ambiţia sau amorul propriu ce l-ar putea influenţa pe magistrat

în soluţionarea cauzei, din cauza faptului că şi-a exprimat părerea

asupra pricinii înainte de pronunţarea hotărârii; - interesul direct sau indirect al judecătorului în legătură cu soluţionarea pricinii

- calitatea de soţ sau concubin, rudă sau afin a judecătorului cu

una din părţi sau cu avocatul său mandatarul uneia dintre părţi;

- ura sau vrăjmăşia, care ar putea să existe între judecător, soţul ori concubinul, rudele sau afinii acestuia, pe de o parte, şi una

86 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 311

87 Împrejurarea că la soluţionarea cererii de revizuire a participat un judecător care a făcut parte din completul care a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită, nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii întrucât incompatibilitatea unui judecător este limitată numai la cazurile limitativ prevăzute de art.24 C.Proc.civ. (C.S.J., sec.civ., dec. nr.3910/1998, B.J./1998, p. 86 (apud M.Tăbârcă)

52

dintre părţi ori chiar soţul sau concubinul, rudele sau afinii acestuia pe de altă parte; - existenţa altor elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea să. 88 Pe parcursul judecăţii, incompatibilitatea se invocă pe cale de excepţie. Excepţia incompatibilităţii este o excepţie de procedură deoarece priveşte încălcarea regulilor referitoare la compunerea instanţei. Pentru că tinde la amânarea judecăţii, ca efect al admiterii ei excepţia este dilatorie. Excepţia este absolută (interesul ocrotit prin normele 89 care reglementează incompatibilitatea este unul general, pentru că societatea este interesată ca în toate pricinile să se asigure o judecată obiectivă) şi poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, oricând. Dacă excepţia de incompatibilitate este respinsă, instanţa va pronunţa o încheiere interlocutorie (care leagă instanţa în sensul că nu mai poate reveni asupra acestei soluţii ), încheiere care nu mai poate fi atacată decât odată cu fondul.

Abţinerea şi recuzarea

Mijloacele procesuale de invocare a incompatibilităţii (atât a celei absolute cât şi a celei relative) sunt: abţinerea, respectiv recuzarea. Recuzarea este dreptul pe care îl au părţile din proces de a cere în anumite cazuri expres prevăzute de lege, cazuri în care se presupune că judecătorul nu ar fi obiectiv, datorită legăturii de rudenie sau afinitate cu una din părţi, afecţiunii ce o poartă uneia din părţi sau datorită stării conflictuale care există între el şi una din părţi, ca judecătorul să se retragă de la judecată. În acelaşi timp există obligaţia judecătorului de a încunoştiinţa pe preşedintele instanţei despre existenţa vreunui motiv de recuzare şi de a se abţine de la judecată. Cazurile de abţinere şi de recuzare sunt prevăzute în art. 42 C.proc.civ.:

când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii sau afinii lor au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv, cu vreuna din părţi;

când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până

88 G.Boroi;M.Stancu Drept procesual civil;Ed.Hamangiu 2015, pag.67

89 Normele privitoare la incompatibilitate nu se pot considera dispozitive din moment ce sunt date pentru a proteja interesul general al bunei administrări a justiţiei-Gh. Piperea, Consideraţii privind natura juridică a incompatibilităţii, în Dreptul nr.2/1996, p. 46-52 (apud M.Tăbârcă)

53

la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul său mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;

dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;

dacă el sau soţul său, ascendenţii ori descendenţii, au primit daruri ori alte avantaje de la una din părţi;

dacă între aceleaşi persoane şi un din părţi a fost o judecată penală în timp de cinci ani înaintea recuzării;

dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;

dacă soţul sau o rudă a sa, şi-a spus părerea cu privire la pricina ce este investit a o judeca într-o cale de atac, înaintea altei instante;

dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al patrulea inclusiv.

dacă este ruda până la gradul al patrulea sau afin, ori soţ cu un alt membru al completului de judecată

atunci când există alte elemente care ar putea naşte îndoieli privind imparţialitatea sa. Judecătorii aflaţi într-una din situaţiile enumerate de lege, sunt obligaţi să se abţină sau pot fi recuzaţi. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi procurorilor, grefierilor, asistenţilor judiciari şi magistraţilor asistenţi (art.54 C.proc.civ.). Abţinerea este reglementată printr-o normă imperativă, iar recuzarea printr-o normă dispozitivă. Aşadar, părţile care cunosc existenţa vreunui motiv de recuzare pot renunţa să-l invoce în cazul în care au totuşi încredere în obiectivitatea şi imparţialitatea judecătorului 90 . Judecătorul se poate abţine numai dacă în privinţa lui există un motiv de recuzare, din cele prevăzute în art.41-42 C.proc.civ. În cazul în care cererea de abţinere a fost admisă şi judecătorul continuă să facă parte din complet, abţinerea nu ar putea fi invocată de părţi, pe cale de excepţie. Pentru a îndepărta judecătorul din complet partea trebuie să invoce excepţia de recuzare sau excepţia nelegalei compuneri a completului 91 . Competentă să se pronunţe asupra abţinerii sau recuzării este instanţa

90 Gr.Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat,

p.122, nota 10

91 M.Tabaraca, in VM Ciobanu, M.Nicolae, Noul Cod, vol.1,pag.159, nr.10.

vol.1,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960,

54

sesizată cu judecarea pricinii 92 . Cererile de recuzare inadmisibile se soluţionează de instanţa în faţa cărora au fost formulate (art.47 alin.4 C.proc.civ.). Cererea de recuzare 93 va fi judecată de instanţa ierarhic superioară numai în cazul în care din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (art.50 alin.2 C.proc.civ.). Judecata cererii de abţinere sau recuzare se face în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, judecătorul a cărui recuzare se cere va fi ascultat numai dacă se considera necesar (art.51alin.1 C.proc.civ.). Instanţa competentă se pronunţă prin încheiere. Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra abţinerii în sensul admiterii sau respingerii şi cea prin care s-a admis recuzarea se pronunţă în şedinţa publică. Căile de atac sunt prevăzute în art.53 alin.1-3, C.proc.civ. Formularea cu rea credinţă a unei cereri de recuzare, poate atrage aplicarea amenzii judiciare, conf.art.187, alin 1, pct.1, lit.”b” C.proc.civ.

Alte incidente procedurale referitoare la alcătuirea instanţei

Instanţa poate fi greşit alcătuită şi atunci când sunt încălcate orice alte prevederi legale în legătură cu compunerea sau constituirea acesteia. Astfel distingem următoarele cazuri:

când la judecata participa un număr mai mic sau mai mare de

judecători, decât cel prevăzut expres de lege, pentru pricina respectivă;

când în completul de judecata participa un judecător suspendat sau eliberat din funcţie;

când pricina este soluţionată de un judecător stagiar, dar nu

este menţionată de art.23 alin.1 din Legea 303/2004;

atunci când la judecată nu participa procurorul, deşi potrivit

legii, în cauza respectivă, concluziile acestuia erau obligatorii;

participarea la judecata a unui procuror care este suspendat sau eliberat din funcţie;

dacă grefierul, asistentul judiciar sau magistratul asistent nu

participa la şedinţa de judecată. Mijloacele procedurale de punere în discuţie a acestor incidente sunt:

92 Recuzarea este un incident procedural care în aplicarea regulii “accesoriul urmează soarta principalului”, cade în competenţa de soluţionare a instanţei sesizate cu judecata cererii principale-P.Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil şi procesual civil, în Dreptul nr. 6/1999, pag.129 (apud M.Tăbârcă) 93 A se vedea ADDENDA, Anexa 2

55

excepţia procesuală - dacă judecată este în curs de desfăşurare;

apelul – dacă hotărârea nu este definitivă

recursul - când hotărârea este definitivă, dar nu este irevocabila. Excepţie face contestaţia în anulare 94 .

3.2 Părţile în procesul civil

3.2.1.Consideraţii generale privind poziţia procesuală a părţilor în procesul civil

În orice mijloc procesual ce intră în compunerea acţiunii (judecata în primă instanţă, în căile de atac, etc.) poziţia părţilor în procedura de drept comun, contencioasă este contradictorie. Poziţia ofensivă sau defensivă dintr-o formă procesuală se poate transforma. Astfel, spre exemplu, în cererea reconvenţională pârâtul iniţial este reclamant, iar reclamantul iniţial pârât. Poziţia contradictorie a părţilor este specifică numai în procedura contencioasă deoarece spre deosebire de această procedură necontencioasă se caracterizează prin inexistenţa unei contrarietăţi de interese, prin caracterul unilateral al cererii, care nu se îndreaptă împotriva unui adversar, care ar fi interesat să se opună la admiterea cererii. Rolul părţilor în proces este esenţial, deoarece înfăptuirea justiţiei gravitează în jurul lor, astfel încât dacă procesul este necesar părţilor şi părţile sunt necesare procesului, fără părţi şi fără instanţă neputând exista proces 95 . Aşa cum am mai arătat, părţile poartă denumiri diferite în procesul civil, în raport cu faza procesului, astfel în:

judecata

în

primă

instanţă

părţile

se

numesc

pârât

şi

reclamant,

apel părţile se numesc apelant şi intimat,

 

recurs recurent şi intimat,

contestaţia

în

anulare

părţile

se

numesc

contestator

şi

intimat,

revizuire revizuient şi intimat,

faza executării silite creditor şi debitor.

94 VM Ciobanu, G.Boroi, TC Briciu, Drept procesual civil. Curs selective, editia 5, Ed.C.H.Beck2011 95 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 317

56

3.2.2.Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a fi parte în proces

Condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi parte în proces constituie în acelaşi timp condiţii pentru exerciţiul dreptului la acţiune 96 .

Indiferent de forma procesuală şi indiferent dacă este vorba de un litigiu între două părţi sau de o coparticipare procesuală, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

dreptul;

interesul;

capacitatea procesuală;

calitatea procesuală.

3.2.3. Coparticiparea procesuală

Frecvent sunt întâlnite cazurile când în faţa instanţelor de judecată două sau mai multe persoane, având acelaşi interes se prezintă împreună, în calitate de reclamant sau în calitate de pârât. Aceste situaţii poartă numele de „coparticipare procesuală” sau „liticonsorţiu procesual” Potrivit art. 59 C.proc.civ.: “Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”. Prin această dispoziţie legea procesuală oferă posibilitatea coparticipării procesuale, înlăturând astfel riscul pronunţării unor hotărâri contradictorii la care s-ar ajunge dacă persoanele între care există legătura menţionată ar figura ca părţi în procese distincte. Coparticiparea procesuală poate fi subiectivă sau obiectivă după cum se referă la existenţa unei pluralităţi de părţi cu interese identice, sau la reunirea într-un singur proces a mai multor cereri între aceleaşi părţi sau împreună cu alte părţi dacă între acestea există legătură. Coparticiparea subiectivă poate fi activă (mai mulţi reclamanţi), pasivă (mai mulţi pârâţi) şi mixtă (mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi) 97 . Coparticiparea procesuală subiectiva este opusă coparticipării procesuale obiective. În raport de rolul voinţei părţilor, coparticiparea procesuală poate fi facultativă sau necesară (obligatorie).

96 vezi supra 2.4.

97 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 73

57

În cazul coparticipării facultative, raporturile dintre coparticipanţi sunt guvernate de principiul independenţei procesuale prevăzut în art.60 alin.1 C.proc.civ.: “Actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu le pot profita celorlalţi şi nici nu îi pot prejudicia”. Renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi nu produce efecte faţă de reclamanţii care vor continua judecata. De asemenea, în situaţia în care acţiunea unui reclamant este îndreptată împotriva mai multor persoane având calitatea de pârât, renunţarea faţă de unul dintre aceştia, nu produce nici un efect cu privire la poziţia procesuală a celorlalţi, procesul continuând împotriva acestora. Art.60 alin.2 C.proc.civ. derogă de la regula independenţei procesuale a coparticipanţilor în sensul că dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei folosesc şi celorlalţi. Deci, dacă obligaţia este indivizibilă sau solidară, exercitarea şi admiterea căii de atac unuia dintre coparticipanţi poate folosi şi celor care nu au exercitat calea sau cărora le-a fost respinsă fără a fi soluţionat fondul 98 . Menţionăm că numai actele utile îşi întind efectele asupra celorlalţi. La art.60, alin.3 C.proc.civ., se statuează că instanţa are obligaţia citării coparticipanţilor, dacă potrivit legii aceştia nu au termen în cunoştinţă, când nu s-au înfăţişat sau când nu au îndeplinit un act de procedura în termen. Coparticiparea facultativă este regulă, totuşi există şi cazuri de coparticipare necesară (obligatorie), cum ar fi ieşirea din indiviziune.

3.2.4. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor. Abuzul de drept procesual

Legea procesuală acordă o serie de drepturi procedurale părţilor pentru a garanta exerciţiul liber al acţiunii civile. De asemenea, legea impune anumite îndatoriri procesuale părţilor sub sancţiunile prevăzute de lege.

Drepturile procesuale ale părţilor 99

Activitatea parţilor pe parcursul desfăşurării procesului se face în limita drepturilor procedurale conferite de lege, dar şi cu respectarea obligaţiilor

98 Curtea de Apel Bucureşti, sec. a III-a civilă, dec. nr.682/1999 în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999, Editura Rosetti, p. 341 (apud M.Tăbârcă)

99 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 320; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 273; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 74

58

procesuale impuse de aceasta. Dintre drepturile procesuale ale părţilor putem enumera:

dreptul fiecărei părţi de a adresa cereri instanţei;

dreptul de a participa la judecata pricinii şi deci dreptul la citare 100 ;

dreptul de apărare, care implică dreptul de a răspunde celeilalte părţi, dreptul de a administra probe, dreptul de a cunoaşte piesele dosarului, dreptul de a fi asistat de avocat, dreptul de a recurge la interpret, etc.;

dreptul de a participa personal la proces sau prin mandatar (excepţie făcând cazurile limitativ prevăzute de lege);

dreptul de a recuza pe judecător, procuror, grefier, asistentul judiciar, magistratul – asistent şi experţi;

dreptul de a ataca hotărârea şi încheierile instanţei;

dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată în cazul câştigării procesului;

dreptul de a dispune de soarta procesului prin renunţarea la judecată sau la dreptul subiectiv, prin recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, prin achiesarea la hotărârea pronunţată sau prin încheierea unei tranzacţii.

Dreptul de a cere executarea silită

Principalele îndatoriri ale părţilor 101

îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege sau dispuse de judecător 102 , sub sancţiunea nulităţii, perimării, decăderii, etc.;

de a contribui la desfăşurarea procesului şi de a urmări finalizarea acestuia;

de a-şi dovedi pretenţiile sau apărările;

exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Cel ce deturnează dreptul procesual de la scopul pentru care a fost recunoscut şi îl exercită cu rea-credinţă săvârşeşte un abuz de drept procesual.

100 Cu respectarea dispozitiilor prevazute de art.154 si urmatoarele C.proc.civ.

101 idem 99

102 In actuala reglementare art.10, alin.1, C.proc.civ. prevede obligatiile partilor: “Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.”

59

Abuzul de drept procesual

Buna-credinţă, rea-credinţa şi abuzul de drept sunt noţiuni care au primit, în timp, diferite interpretări. În esenţă, abuzul de drept acoperă o paletă foarte largă de situaţii aflate între două extreme: ilicitatea (cu toate criteriile obiective şi subiective pe care le cunoaştem) şi simpla denaturare a finalităţii dreptului, sau, utilizarea greşită a acestuia. Art.12 C.proc.civ. prevede că: “(1) Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. (2)Partea care îşi exercita drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare.(3) De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde potrivit alin.

(2).”.

Abuzul de drept procesual presupune un element subiectiv - constând în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procedural şi un element obiectiv - constând în deturnarea dreptului de la scopul social-economic pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală. În literatura de specialitate 103 sunt apreciate ca forme de manifestare a exerciţiului abuziv de drept următoarele:

introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de chemare în judecată, vădit netemeinice, cu scopul de a-l şicana pe pârât, sau cu scopul de a obţine foloase necuvenite, sau rezistenţa cu rea credinţă a pârâtului în faţa unei cereri a cărei temeinicie este evidentă;

introducerea unei cereri de chemare în judecată fără ca în prealabil să fie pus în întârziere pârâtul;

introducerea cu rea-credinţă a posibilităţii de a cere citarea pârâtului prin publicitate;

introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare, de strămutare, de acordare a asistenţei juridice gratuite, de verificare de scripte;

cererile repetate de amânare 104 ;

103 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 232 104 Neprezentarea la proces a apărătorului ales, la termenul când s-a soluţionat cererea de apel şi neanexarea, la cererea de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului, a actelor pentru depunerea cărora partea ceruse şi primise termen, sunt dovezi care confirmă faptul că prin cererea de amânare s-a urmărit doar tergiversarea soluţionării cauzei. Atitudinea procesuală a părţii, reprezentată prin avocat ales de aceasta, constituie exerciţiul abuziv al dreptului la apărare, corect apreciat de tribunal care a respins cererea pentru o nouă amânare datorată lipsei apărătorului - Curtea de Apel Iaşi, dec. civ. nr.1854/1999, Jurisprudenţa pe anul

60

cererile de măsuri asiguratorii multiple sau excesive;

exercitarea abuzivă a dreptului de dispoziţie sub forma renunţării la judecată sau a tranzacţiei;

exercitarea abuzivă a dreptului de a folosi căile de atac;

exercitarea abuzivă a contestaţiei la executare (introducerea acesteia cu vădita rea-credinţă). Pe parcursul procesului, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie (deoarece vizează condiţiile de regularitate în care se desfăşoară procedura de judecată, excepţia exercitării abuzive a drepturilor procesuale poate fi calificată ca o excepţie de procedură şi pentru că scopul urmărit de cel care o invocă este respingerea sau anularea cererii abuzive, excepţia este dirimată; această excepţie poate fi invocată şi de judecător având în vedere rolul său activ, astfel încât poate fi calificată drept o excepţie absolută) 105 . Pentru exerciţiul abuziv al dreptului procesual legea prevede anumite sancţiuni: amendă judiciară, despăgubiri către partea interesată, anularea actelor de procedură, respingerea cererii (art.187 -189 C.proc.civ.).

3.3. Participarea terţilor la judecată. Intervenţia forţată. Intervenţia voluntară.

Noţiunea de „terţi” desemnează atât persoanele complet străine de proces (penitus extranei), cât şi persoanele care sunt introduse într-un proces pe parcursul acestuia şi care din acel moment devin şi ele părţi (terţi intervenienţi) În materie civilă hotărârea pronunţată produce efecte relative, având autoritate de lucru judecat numai cu privire la părţile din procesul respectiv, nu şi fata de terţi. Există uneori interesul, apărut în cursul procesului de a face că hotărârea să fie opozabilă şi altor persoane decât cele între care s-a legat iniţial raportul procesual, de asemenea există posibilitatea ca terţe persoane să aibă interes de a interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane 106 Pentru că hotărârea civilă să producă efecte şi asupra altor persoane, este necesară introducerea acestora în proces. Exista şi anumite cazuri expres prevăzute de lege, când terţii sunt practic obligaţi să intervină într-un proces în curs de desfăşurare, sub sancţiunea

de a nu îşi mai putea ulterior valorifica drepturile sau interesele. Legea procesuală a dat posibilitatea să se cheme în cadrul procesului început terţe persoane, reglementare uzitată sub forma intervenţiei forţate, şi de asemenea a îngăduit terţelor persoane să ceară introducerea lor în proces sub forma intervenţiei voluntare.

Intervenţia forţată

S-a definit introducerea forţată în cauză că fiind instituţia procesuală care, în situaţiile determinate de lege, impune soluţionarea procesului civil şi în raport cu o terţă persoană asupra căreia s-ar putea răsfrânge efectele hotărârii judecătoreşti 107 Codul de procedură civilă reglementează în art.68 – 79 C.proc.civ. trei forme de intervenţie forţată după cum urmează:

chemarea în judecată a altor persoane;

chemarea în garanţie;

arătarea titularului dreptului.

Chemarea în judecată a altor persoane este reglementată în art.68 – 71 C.proc.civ. Potrivit art.68 alin.1 C.proc.civ.: “Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”. Se au în vedere situaţiile în care terţul ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul (cesiunea de creanţă, pluralitatea de creditori, etc.). Această formă de intervenţie poate fi folosită atât de pârât cât şi de reclamant, diferind numai momentul până la care o pot face. În acest sens art.68 alin.3 C.proc.civ. dispune că pârâtul poate formula cererea o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar art.68 alin.3 C.proc.civ. prevede că reclamantul poate depune această cerere cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe 108 . Nerespectarea acestor termene va atrage sancţiunea decăderii, în condiţiile prevăzute de art.185 alin (1) C.proc.civ (deşi în literatura de specialitate se susţine de unii autori ca cererea ar urma să se respingă ca

107 I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Articolele 1-449, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 133.

108 Explicaţia acestei reguli stă pe de o parte în împrejurarea că, de cele mai multe ori, reclamantul află abia în cursul dezbaterilor despre existenţa altui creditor cu privire la acelaşi drept şi, pe de altă parte, în necesitatea de a nu permite pârâtului să folosească cererea de intervenţie forţată ca un mijloc pentru tergiversarea

62

inadmisibila 109 iar în alte opinii s-a susţinut că că sancţiunea ar fi nulitatea 110 ) Cererea de chemare în judecată a altor persoane 111 care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul va fi motivată şi se va comunica atât celui chemat, cât şi părţii potrivnice. La exemplarul cererii destinat celui chemat se vor alătura copii după cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar (art.69 alin.2 C.proc.civ.). Instanţa va lua act de depunerea cererii, iar apoi o va soluţiona pe fond, odată cu cererea principală. Dacă cererea nu poate fi primită instanţa va pronunţa o încheiere de respingere a cererii ca inadmisibilă, iar dacă cererea este tardiv introdusă instanţa luând act de aceasta va dispune prin încheiere, judecarea separată, cu excepţia când părţile convin judecarea împreună a celor două cereri. Cel chemat în judecată dobândeşte calitate de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă (art.70 C.proc.civ.).

Chemarea în garanţie este reglementată de art.60 – 63 C.proc.civ. Potrivit art.72 alin.1 C.proc.civ.: “Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte, cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubire”. Cel care transmite altuia un drept este obligat să-i garanteze folosul, sub toate formele, potrivit cu natura acestui drept 112 . Această garanţie poate să reiasă din lege sau din contractul încheiat de părţi. Cererea de chemare în garanţie este admisibilă ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri. Această cerere are un dublu scop permiţând chematului în garanţie să-şi administreze probele pe care le consideră necesare, obligaţia de garanţie devenind activă, iar dacă garantul pierde procesul, prin aceeaşi hotărâre instanţa admite cererea de chemare în garanţie, soluţionând astfel ambele cereri 113 .

Întrucât cererea de chemare în garanţie 114 apare ca o adevărată acţiune grefată pe cererea principală, în mod firesc legiuitorul a impus ca aceasta să fie

judecăţii - Gr.Porumb, op.cit., p.159, nota 6

109 G.C.Frentiu, D.L.Baldean, Noul Cod 2013, pag.110

110 M.Tabarca, Drept procesual civil 2013, vol.I, pag.373

111 A se vedea ADDENDA, Anexa 3

112 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 332

113 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 306; V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 334.

114 A se vedea ADDENDA, Anexa 4

63

făcută în condiţiile de formă pentru cererea de chemare în judecată 115 . Cu toate că cererea de chemare în garanţie este de cele mai multe ori formulată de către pârât, din dispoziţiile art.73 alin 2-3, rezultă că cererea de chemare în garanţie poate fi formulată şi de către reclamant, precum şi de către intervenientul principal. Cererea făcută de pârât se va depune o dată cu întâmpinarea sau până la prima zi de înfăţişare, iar cererea de chemare în garanţie făcută de reclamant sau intervenientul principal, se va depune până la încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe. Potrivit art.72 alin.2 C.proc.civ.: “În aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate, să cheme în garanţie o altă persoană”. Şirul chemărilor în garanţie nu este limitat expres în prevederile legale. Cererea de chemare în garanţie se soluţionează o dată cu cererea principală. Când judecata cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanţie, instanţa poate dispune despărţirea ei spre a fi judecate deosebit. Rămâne deci la aprecierea instanţei dacă judecarea cererii de chemare în garanţie are drept efect întârzierea soluţionării acesteia din urmă. Arătarea titularului dreptului este reglementată de art.75 – 77 C.proc.civ. Potrivit art.75 C.proc.civ.: “Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul său exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului”. Din interpretarea textului legal rezultă că această formă de intervenţie forţată este numai la dispoziţia pârâtului, nu şi a reclamantului. De asemenea, nu orice pârât poate folosi această formă de intervenţie forţată, ci numai pârâtul chemat în judecată printr-o acţiune reală. La fel ca şi în cazul celorlalte intervenţii forţate, instanta trebuie să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii. După admiterea în principiu a cererii, terţul indicat dobândeşte calitatea de parte în proces şi are obligaţia de a formula întâmpinare(art.77 alin.2 raportat la art.65 alin 3 C.proc.civ). Cererea 116 privitoare la arătarea titularului dreptului va fi motivată şi se va depune o dată cu întâmpinarea. Cererea va fi comunicată celui arătat ca titular al dreptului, împreună cu citaţia şi înscrisurile de la dosar.

115 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 123, nota 1 116 A se vedea ADDENDA, Anexa 5

64

În legătură cu soluţionarea acestor cereri sunt posibile următoarele

situaţii 117 :

1. cel arătat ca titular al dreptului se înfăţişează şi recunoaşte susţinerile pârâtului, iar reclamantul consimte, acesta va înlocui pârâtul iniţial, care astfel va fi scos din proces(art.77 alin.3 C.proc.civ.);

2. cel arătat ca titular al dreptului se înfăţişează, dar reclamantul nu este de acord ca pârâtul iniţial să fie înlocuit.

3. terţul tăgăduieşte arătările pârâtului sau deşi a fost citat legal, nu se prezintă la proces (art.77 alin.4 C.proc.civ.).

În aceste situaţii cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient principal, judecata urmând să fie continuată între reclamant, pârât şi intervenientul principal.

Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane

Potrivit art. 78 alin. (1) şi (2) din NCPC, dacă legea prevede expres, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc. Când lipseşte o prevedere în sensul de mai sus în materie contencioasă, dar raportul juridic dedus judecăţii impune participarea şi a altor persoane la judecată, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a acestora. În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia parţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază ca pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond. Putem desprinde concluzia că în materie contencioasă regula este ca judecătorul nu va putea dispune introducerea unui terţ din oficiu, ,,cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege”, iar în materie necontencioasa, întotdeauna când considera necesară intervenţia unei terţe persoane, judecătorul poate dispune introducerea în proces a acesteia din oficiu, chiar dacă există o împotrivire a părţilor. Potrivit art. 79 NCPC în cadrul acestei proceduri se conturează două reguli:

Prima este aceea potrivit căreia, terţului se va comunica, prin citaţie, şi „termenul până la care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească” – această regulă

117 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 336; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 80

65

prezentând aplicabilitate deosebită în cazul procedurii contencioase.

Cea de-a doua regulă se conturează în obligaţia terţului de a lua procedura în starea în care se află la momentul introducerii în proces, actele de procedură ulterioare urmând a fi îndeplinite şi faţă de acesta. De asemenea, se statuează o dispoziţie importantă – instanţa, la solicitarea celui introdus în proces, va putea dispune re administrarea probelor sau administrarea de noi probe (alin 2). Aşadar, este operantă o veritabilă excepţie de la regula potrivit căreia terţul este obligat să preia procedura în starea în care se află, creându-se o situaţie mai favorabilă, în materie de probaţiune, terţului introdus din oficiu, decât celui care intervine în calitate de intervenient 118 Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi încheierea prin care se dispune această măsură, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum şi înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească; termenul nu va putea fi mai lung decât termenul de judecata acordat în cauză 119 .

Intervenţia voluntară

Intervenţia voluntară consta în cererea de introducere a unui terţ, din iniţiativă să, într-un proces aflat deja în curs de judecată şi pornit de alte părţi, cu scopul de a-şi apăra un drept propriu sau de a sprijini apărarea uneia dintre părţile din acel proces şi este reglementată în art.61 –67 C.proc.civ Intervenţia voluntară se regăseşte legiferată sub două forme respectiv intervenţia principală (sau agresivă) şi intervenţia accesorie (sau alăturată). Aşadar legea distinge între cele două forme de intervenţie, prin intervenţia voluntară se înţelege posibilitatea recunoscută de lege terţelor persoane de a interveni, din proprie iniţiativă, într-un proces pornit de alte părţi pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din proces. Potrivit art.61 C.proc.civ.: “(1)Oricine are interes poate interveni într- un proces ce se judecă între părţile originare.(2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sân, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.(3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi”.

118 I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Articolele 1-449, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 136.

66

În consecinţă, terţul trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu sau interesul uneia dintre părţi. Consecinţele cu privire la judecarea cererii de intervenţie sunt diferite, după cum este vorba de cererea principală sau accesorie:

• judecarea cererii de intervenţie principală nu este influenţată de renunţarea la judecată sau la dreptul pretins de reclamant ori de achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului, după admiterea în principiu a cererii de intervenţie. În aceste cazuri intervenţia accesorie cade;

• în cazul intervenţiei principale, dacă judecarea cererii ar duce la întârzierea judecării cererii principale, se poate dispune disjungerea. Intervenţia accesorie fiind o apărare se judecă împreună cu cererea principală.

Intervenţia voluntară principală

Intervenţia voluntară principală este cererea de intervenţie a terţului în interes propriu 120 într-un proces în curs de judecată şi va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, îndreptându-se împotriva ambelor părţi din proces, atât a reclamantului cât şi a paratului. Cererea de intervenţie principală se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor în fond, chiar şi în cazul când instanta amâna pronunţarea. Cu învoirea părţilor, intervenţia în interes propriu se poate face şi în instanţa de apel (art.62 alin.3 C.proc.civ.). Pentru ca cererea de intervenţie să fie admisibilă direct în apel, este necesar acordul expres 121 al părţilor. Legea nu prevede un moment până la care terţul poate să intervină în instanţă de apel, în opinia doctrinară optându-se pentru a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile legale de la judecata în prima instanţă, momentul fiind, deci, acela al închiderii dezbaterilor de fond înaintea instanţei de apel. 122 Intervenţia voluntară principală este inadmisibilă în recurs, deoarece recursul nu are caracter devolutiv, şi nu este admisibilă nici în căile de atac de retractare – contestaţia în anulare şi revizuire, deoarece în aceste căi

119 Av. Dr. Claudia Rosu, Modificari aduse Noului Cod de procedura civila prin Legea nr. 76/2012 120 A se vedea ADDENDA, Anexa 6

121 O invoire tacita(dedusa de exemplu din neprezentarea partilor in fata instantei de apel sau lipsa unui raspuns al partilor in acest sens) nu este de natura sa conduca la aprecierea cererii de interventie ca fiind admisibila.

122 G.Boroi; M.Stancu Drept procesual civil;Ed.Hamangiu 2015, pag.100

67

extraordinare de atac nu este posibilă lărgirea cadrului procesual cu alte părţi. Cererea de intervenţie voluntară principală va produce efecte numai după încuviinţarea în principiu a acesteia, din acest moment instanţa fiind investită cu judecarea pretenţiei terţului intervenient, care dobândeşte calitatea de parte în proces, cu toate consecinţele ce decurg din această calitate. În cazul în care cererea de intervenţie este respinsă ca inadmisibila terţul are posibilitatea de a-şi valorifica pretenţia pe calea unei cereri principale.

Intervenţia voluntară accesorie

Intervenţia accesorie are un scop limitat, deoarece intervenientul nu invocă un drept propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri pentru el, ci pentru partea în favoarea căreia a intervenit 123 . Potrivit art.63 C.proc.civ.: “(1) Cererea de intervenţie accesorie va fi făcută în scris şi va cuprinde elementele prevăzute la art. 148 alin. (1), care se va aplica în mod corespunzător.(2) Intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac.”.

Constituind o cerere incidentală prin care terţul doar sprijină pe reclamant sau pe pârât, ne invocându-se un drept propriu, intervenţia voluntară accesorie duce la lărgirea cadrului procesual numai sub aspectul părţilor şi nu al obiectului litigiului. Dacă intervenţia accesorie este făcută în căile de atac, instanţa va putea pune în discuţie admisibilitatea în principiu numai dacă cererea de exercitare a căii de atac este valabilă, în sensul că dacă apelul său recursul sunt nule, cererea de intervenţie accesorie va fi respinsă ca inadmisibilă 124 . Competenţa de a se pronunţa asupra cererii de intervenţie principală sau accesorie aparţine instanţei sesizate cu cererea principală. Este necesar că instanţa să asculte părţile şi terţul intervenient, iar apoi să se pronunţe asupra încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie. În acest sens instanţa va trebui să verifice dacă terţul justifică un interes, dacă cererea să are legătură cu cererea principală, dacă este admisibilă iar în cazul intervenţiei principale dacă cererea a fost făcută în termen. Instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei printr-o încheiere interlocutorie, care nu se poate ataca decât odată cu fondul

123 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 326; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 76

124 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p.119

68

(art.52 alin.2 C.proc.civ.). După încuviinţarea în principiu, instanţa va dispune comunicarea către părţile iniţiale care pot depune întâmpinare. Intervenientul devine parte în proces (din momentul admiterii în principiu a cererii sale) şi va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei. Cererea de intervenţie se judecă odată cu cererea principală (art.67alin.1). Stingerea sau întreruperea judecării cererii principale va produce în mod inevitabil aceleaşi efecte şi asupra cererii de intervenţie voluntară accesorie (accesorium sequitur principale).

3.4. Reprezentarea judiciară a părţilor în procesul civil

Instituţia reprezentării părţilor în procesul civil este denumită şi reprezentare judiciară şi constă în posibilitatea legală a părţilor din proces să îşi exercite drepturile procesuale, printr-o altă persoană numită reprezentant şi care acţionează în numele şi în interesul părţii ce l-a mandatat în acest sens. În procesul civil, reprezentarea părţilor este posibilă, exceptând situaţiile în care aceasta nu este îngăduita. Astfel, spre exemplu, în procesul de divorţ reprezentarea părţilor este posibilă numai în situaţiile prevăzute de art.920, alin.1 C.proc.civ. (dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate). În mod excepţional reprezentarea nu poate funcţiona, partea fiind obligată să se înfăţişeze personal la judecată. În acest sens art. 131 alin. 1 C.pr.civ., conferă primei instanţei dreptul de a solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate, în scopul de a încerca împăcarea părţilor. Potrivit art.80 C.proc.civ. reprezentarea reprezentarea poate fi:

Legală (în cazul persoanei fizice lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu 125 ; în cazul persoanei juridice, alte cazuri prevăzute expres de lege);

Convenţională (atunci când reprezentarea se face în baza convenţiei încheiate între reprezentat şi reprezentant);

Judiciara (ca element de noutate reprezentarea poate avea ca izvor şi o hotărâre judecătorească, judecătorul numind un reprezentant, cu arătarea în încheiere a limitelor şi duratei reprezentării).

125 Art.80, alin 2 C.proc.civ.

69

Art.80 alin.1 C.proc.civ. prevede că: “Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant”. Deşi regulă în materie procesual civilă este că reprezentarea convenţională se face prin avocat, legiuitorul în art.83 alin.1, a specificat că, în faţa primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate şi de un mandatar, doar că acesta neavând calitatea de avocat, nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului, dar poate formula cereri în faţa instanţei, poate propune probe, poate îndeplinii orice alte acte de procedură în numele şi în interesul părţii pe care o reprezintă. Dacă dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o dispoziţie judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat de-asemenea nu este obligatorie (ex. – administratorul sechestru va putea sta în judecată în numele părţilor cu privire la bunul pus sub sechestru).

Justificarea calităţii de reprezentant al persoanei fizice, se dovedeşte prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală făcută în instanţă şi consemnată în încheierea de şedinţă, în cazul mandatarului ne avocat (art.85, alin. 1-2) iar în cazul în care mandatarul este avocat prin procură, supus condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de legea specială. Procură se poate da numai unei persoane cu capacitate de exerciţiu deplină şi trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată. Dovada calităţii de reprezentant se face prin:

– procură specială ad litem (înscris autentic) – pentru mandatarul

neavocat;

– împuternicire avocaţială (în baza contractului de asistenţă juridică 126 ) pentru mandatarul avocat;

– împuternicire – pentru consilierul juridic care reprezintă persoana

juridică;

– hotărâre judecătorească, dispoziţie de curatelă, acte de stare civilă – pentru reprezentarea legală ori judiciară. Lipsa dovezii calităţii de reprezentant se invocă pe cale de excepţie în temeiul art. 82 C.pr.civ. Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant duce la anularea cererii numai dacă nu va fi acoperită până la termenul pe care îl acordă instanţa în scopul remedierii situaţiei. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţie de fond, peremptorie

126 Conform Statutului profesiei de avocet, art.122 alin.1- Elementele obligatorii ale contractului de asistenta juridica sunt:1) datele de identificare ale formei de exercitare a profesiei, denumirea, sediul professional si reprezentantul acesteia; b) datele de identificare ale clientului, cu indicarea reprezentantului legal sau a mandatarululi clientului, atunci cand este cazul.

70

şi absolută poate fi invocată oricând în cursul aceleiaşi instante, dar nu poate fi invocată în căile de atac dacă nu a fost invocată în judecată pe fond Potrivit art.81 alin.1 C.proc.civ.: “Renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea pronunţată, încheierea unei tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative competente.”. Din această dispoziţie legală rezultă că actele procesuale de dispoziţie 127 pot fi făcute de mandatar numai în temeiul unei procuri speciale. În dreptul comun mandatul încetează prin moartea celui care l-a dat sau dacă acesta a devenit incapabil. Prin derogare, în materie procesual civilă, mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil, mandatul fiind valabil până la retragerea lui de către

moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului (art.88 C.proc.civ.). Renunţarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţă în prezenţa părţii. Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cul cel puţin 15 zile înainte de termenul de înfăţişare sau de îndeplinirea termenelor căilor de atac (art.89 alin.1 şi alin.2 C.proc.civ.). Art.2 alin.3 din Legea 51/1995 128 prevede că „avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii

deci legea acordă preferinţă

reprezentării prin avocat. Potrivit art.28 alin.1 din Legea 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte partea pe baza unui contract de asistenţă juridică încheiat în formă scrisă, care

judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie

,

127 Procura dată cu menţiunea generală “de a întreprinde orice va fi nevoie pentru soluţionarea litigiilor” nu este suficientă pentru îndeplinirea acelor acte procesuale care conţin elementul de dispoziţie, cum este renunţarea. Pentru a putea face un asemenea act, mandatarul are nevoie de o procură specială, care să arate expres că este dată şi pentru îndeplinirea actului renunţării la judecată -C.S.J., sec.com., dec. nr. 17/1998, B.J./1998, p. 242 (apud M.Tăbârcă)

128 Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările aduse prin: Legea nr.489/2002 privind modificarea şi completarea Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial nr.578 din 5 august 2002; Legea nr.201 privind completarea Legii nr.51/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 28 mai 2005; Legea nr.255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 23 iunie 2004; Ordonanţa Guvernului nr.94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, publicată în Monitorul Oficial nr.303 din 31 august 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr.507/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1080 din 19 noiembrie 2004; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.190/2005, publicată în Monitorul Oficial nr.1179 din 28 decembrie 2005

71

dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă. Întrucât art.81 alin.1 C.proc.civ. nu face distincţie între mandatarul avocat şi neavocat se consideră că pentru actele de dispoziţie şi avocatul are nevoie de o procură specială. În ceea ce priveşte persoana juridică, îşi poate exercita drepturile procesuale atât prin reprezentant legală cât şi prin reprezentant convenţional. Potrivit art.84, alin 1 C.proc.civ. persoana juridică poate fi reprezentată numai de consilier juridic sau avocat. De regulă, aceasta este reprezentată în procesul civil prin consilier juridic 129 . Consilierul juridic este obligat să susţină interesele persoanei juridice în instantă, să exercite căile de atac legale şi să ia măsurile necesare apărării intereselor legale ale acesteia. Consilierul juridic îşi justifică calitatea de reprezentant în faţa instanţei prin împuternicire. Menţionăm că, şi acesta are nevoie de o delegaţie specială pentru actele procesuale de dispoziţie. În cazul în care persoana juridică nu are consilier juridic ori având nu- l poate folosi deoarece reprezintă şi interesele unităţii potrivnice sau când are nevoie de o asistenţă juridică specială, va putea recurge la apărarea intereselor prin avocat.

3.5. Avocatul. Asistenţa juridică şi dreptul la apărare.

Potrivit art.24 din Constituţie: “ (1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”. Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonomă, în condiţiile legii şi ale statutului profesiei, exercitarea acesteia fiind supusă Constituţiei, legii, statutului profesiei, convenţiilor internaţionale la care România este parte şi regulilor eticii profesionale. Dreptul la apărare, drept fundamental cetăţenesc are două accepţiuni 130 :

într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia să;

în accepţiunea să restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar

129 A se vedea Legea 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în Monitorul Oficial nr.867/5.12.2003

72

posibilitatea folosirii unui avocat. În vederea acordării de asistenţă juridică între parte şi avocat se încheie un contract de asistenţă juridică 131 care prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, iar în baza acestuia, avocatul se legitimează prin împuternicirea avocaţială 132 . Asistenţa judiciară este asigurată prin intermediul barourilor, prin serviciile de asistenţă judiciară de pe lângă instanţele de judecată şi organele de urmărire penală din circumscripţia lor. Serviciile de asistenţă judiciară asigură şi apărarea gratuită în cazuri excepţionale, dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere (art.159 din Statutul profesiei de avocat coroborat cu art.78 din Legea nr.51/1995). Reprezentarea în procesul civil este aşadar caracterizată prin îndeplinirea actelor de procedura de către un reprezentant, în numele şi în interesul altei persoane (reprezentat). Potrivit art.80 C.proc.civ. părţile pot sta în judecata prin reprezentant ales, în condiţiile legii. În cazuri speciale, cum ar fi instanţele de fond, cererile de divorţ, răspunsul la interogatoriu, legea impune parţilor a se prezenta personal în faţa instanţei. Reprezentarea poate fi legală, convenţionala sau judiciara. Reprezentarea legală intervine în cazul persoanelor juridice (art.209 C.proc.civ.) sau în cazul persoanelor fizice atunci când acestea sunt lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu. De lege lată, reprezentarea în noua accepţiune a Codului de procedura civilă poate avea ca izvor şi o hotărâre judecătorească, în această situaţie reprezentarea fiind judiciara 133 :

Persoana fizică poate fi reprezentată nu numai de avocat, ci şi de o persoană care nu are această calitate. Reprezentarea prin mandatar neavocat poate intervenii atât în faţa instanţei de fond dar şi în apel. Aşadar persoanele fizice nu mai au obligaţia de a fi reprezentate prin avocat în calea extraordinară de atac a recursului.

130 I.Muraru “Drept constituţional şi instituţii politice” Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 205

131 Pentru un model de contract de asistenţă juridică a se vedea ADEENDA, Anexa 8, conform Statutului profesiei de avocat (Anexa nr.I), publicat în Monitorul Oficial nr.45 din 13 ianuarie 2005

132 A se vedea ADDENDA, Anexa 9, conform Statutului profesiei de avocat (Anexa nr.II) 133 Art. 80-Formele reprezentării: (4) Când legea prevede sau când circumstanţele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în condiţiile art. 58 alin. (3), arătând în încheiere limitele şi durata reprezentării. (5) Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie. Dispoziţiile art. 83 alin. (3) şi art. 84 alin. (2) sunt aplicabile.

73

Conţinutul mandatului judiciar trebuie să fie o procura ad litem, adică o procura specială data pentru reprezentarea în judecată. Partea care pierde procesul urmând a fi obligată la plata sumelor pentru care partea potrivnică a beneficiat de reduceri sau scutiri. Avocaţii desemnaţi pentru asigurarea apărării şi asistenţei judiciare au dreptul să ceară instanţei de judecată ca onorariul lor să fie pus în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. În aceste situaţii dispozitivul hotărârii care cuprinde obligaţia de plată a acestor sume constituie titlu executoriu.

3.6. Formele participării procurorului în procesul civil.

Procurorul, în calitatea sa de reprezentant al Ministerului Public, are o poziţie independentă în proces, conform art.131 din Constituţia României, acesta reprezentând interesele societăţii şi apărând ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Potrivit art.92 C.proc.civ.: “Procurorul poate porni acţiunea civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”. În actuala formulare dispoziţia legală limitează dreptul procurorului de a declanşa acţiunea civilă numai dacă este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor. Intentarea acţiunii civile de către procuror trebuie să fie o modalitate subsidiară de acţiune, în sensul că procurorul va trebui să verifice dacă există posibilitatea ca respectiva acţiune să fie introdusă de titularul dreptului material. Pentru a se evita situaţia în care titularul renunţând la dreptul său, acţiunea procurorului să devină caducă , acesta va lua contact cu persoana în favoarea căreia introduce acţiunea 134 , iar titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii va fi introdus în proces. Aşadar procurorul poate introduce acţiune în cazul stabilirii maternităţii (art.422C.civ.); acţiunea în stabilirea paternităţii (art.425 C.civ); acţiunea în tăgada paternităţii (art.429 C.civ.); acţiune în anularea căsătoriei pentru viciul de consimţământ al soţului minor (art.298 C.civ.)

Potrivit art.93: “În cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în proces şi se va putea prevala de dispoziţiile art. 406, 408, 409 şi art. 438-440, iar dacă procurorul îşi va retrage cererea, va putea

134 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 98

74

cere continuarea judecăţii sau a executării silite.”. Titularul dreptului va fi introdus în proces prin citarea sa de către instanţa de judecată, titularului comunicându-i-se o copie a cererii de chemare în judecată şi eventual o copie după întâmpinarea făcută de pârât. Potrivit dispoziţiei citate, introducerea acţiunii de către procuror nu afectează dreptul de dispoziţie al titularului. Titularul dreptului civil material poate face uz de dreptul său de dispoziţie, renunţând la judecată sau la dreptul pretins, sau poate să facă o tranzacţie cu pârâtul. Participarea procurorului la judecata procesului civil este facultativă şi lipsa lui nu poate constitui motiv de casare a hotărârii. Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (art.92.alin.2 C.proc.civ.). Procurorul nu este ţinut să justifice în faţa instanţei sau a părţilor din proces motivele care îl determină să participe la judecata pricinilor civile. În anumite situaţii legea prevede obligativitatea participării procurorului la judecata pricinii civile (art.92 alin.3 C.proc.civ.). Concluziile procurorului sunt obligatorii potrivit legii în următoarele situaţii, enumerarea nefiind limitativa:

cererea de decădere din exerciţiul drepturilor părinteşti (art.508 alin.2 C.civ.);