Sunteți pe pagina 1din 42

Negocierile diplomatice

Cursul 13
Diplomatia: definitii
Dictionarul Oxford
diplomatia reprezinta :
conducerea relatiilor internationale prin
negocieri ;
metodele prin care aceste relatii se
reglementeaza ;
se realizeaza prin ambasadori si trimisi.
Diplomatia
Notiunea de diplomatie deriva din vechiul cuvant grecesc
“diplo” in traducere “dublez”.
Acesta a insemnat actiunea de redactare a diplomelor sau
actelor oficiale in 2 exemplare dintre care unul era dat ca
scrisoare de imputernicire trimisilor, iar celalalt se pastra la
arhiva.
Purtatorul unui astfel de dublet se numea diplomat, iar
activitatea desfasurata de el diplomatie.
Diplomatia DEX 1998 NODEX
1. Activitate desfăşurată de un stat prin
reprezentanţii săi diplomatici, în scopul realizării
politicii externe preconizate. 1) Totalitate a
mijloacelor, metodelor şi formelor de activitate a
reprezentanţilor unui stat în alt stat
2. Carieră, profesiune de diplomat.
3. Totalitatea reprezentanţilor diplomatici constituiţi
în corpul diplomatic. – Din fr. diplomatie.
4) depr. Ansamblu de manevre la care recurge cineva
pentru a-şi atinge scopul. Comportare abilă, subtilă,
şireată
DIPLOMATIA
• activitatile agentilor diplomatici, ale
ministerelor afacerilor externe, sefilor
RELATII de stat si guvern, altor persoane care
actioneaza in domeniul relatiilor
internationale

• abilitatea de a folosi procedeele si metodele


ARTA adecvate pentru a concilia interesele
popoarelor si a dezvolta colaborarea dintre ele;

PROFESIE • specializare oficial recunoscuta al carei obiect


de sine statator este diplomatia
Sistemul instituţiilor serviciului
diplomatic
Ministerul Afacerilor Externe, cu statut de
instituţie centrală;
misiunile diplomatice, inclusiv
reprezentantele permanente de pe
lingă organismele internaţionale, delegaţiile si
misiunile ad-hoc;
oficiile consulare;
alte unităţi, create in scopul asigurării activităţii
instituţiilor serviciului diplomatic
Misiuni diplomatice
organe ale statului, care asigura desfasurarea adecvata a
relatiilor dintre statul acreditant si statul acreditar si care
aduc la indeplinire in tara de resedinta scopurile politicii
externe a statului trimitator.
Misiunile diplomatice se impart in doua categorii si anume:
a) misiuni permanente -ambasada; legatia
b) misiuni cu caracter temporar
MISIUNE DIPLOMATICA-oficiu sau reprezentanță
diplomatică cu grad de ambasadă sau de legație, condusă de un
ambasador sau de un ministru plenipotențiar DEX 2009
Conventia de la Viena cu privire la
relatiile diplomatice 1961
Art. 1 - În sensul prezentei conventii, urmtoarele expresii se înteleg
asa cum se precizeaz mai jos:
a) prin expresia “sef de misiune" se întelege persoana însarcinat de
statul acreditant sa actioneze în aceasta calitate;
b) prin expresia "membrii misiunii" se întelege seful misiunii si
membrii personalului misiunii;
c) prin expresia "membrii personalului misiunii" se înelege membrii
personalului diplomatic, ai personalului administrativ si tehnic si ai
personalului de serviciu al misiunii;
d) prin expresia "membrii personalului diplomatic" se întelege membrii
personalului misiunii care au calitatea de diplomati
Personalul unei misiuni diplomatice
→ seful misiuni
→ ministrii consilieri
Ø personalul diplomatic poate cuprinde → consilieri
→ secretari I, II, III
→ atasati
→ seful cancelariei
Ø personalul tehnic si administrativ → translatori
poate cuprinde → secretari tehnici
→ dactilografi
→ curieri
Ø personalul de serviciu poate cuprinde → portari
→ soferi
Conventia de la Viena cu privire la
relatiile diplomatice 1961
Art. 14 - 1. Sefii de misiune sînt repartizai în trei clase :
a) aceea a ambasadorilor sau nuntilor acreditati pe lînga sefii de
stat si a celorlalti sefi de misiune avînd rang echivalent;
b) aceea a trimisilor, ministrilor sau internuntilor acreditati pe
lînga sefii de stat;
c) aceea a însarcinatilor cu afaceri acreditati pe lînga ministerele
afacerilor externe.
2. În afara de precadere si eticheta, nu se face nici o deosebire între
sefii de misiune în raport cu clasa lor.
Ministru plenipotenţiar = persoană care reprezintă conducerea unui
stat pe lângă guvernele altor state, fiind investită pentru aceasta cu
puteri depline.
Functiile diplomatiei
1) reprezentarea unui stat in raporturile cu alt state sau
alti subiecti de drept international;

2) instrument de realizare a politicii externe a


statului;

3) sistem de aparare si promovare a intereselor


statului si cetatenilor sai;

4) negocierea; printre functiile misiunii diplomatice

5) observarea si informarea

6) protejarea si promovarea relatiilor dintre state


Conventia de la Viena 1961
Art. 3 - 1. Functiile misiunii diplomatice constau în special în:
a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant si ale
cetatenilor si, în limitele admise de dreptul internaional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiiile si
evolutia evenimentelor din statul acreditar si a raporta cu privire la
acestea guvernului statului acreditant;
e) a promova relatii de prietenie si a dezvolta relatiile economice,
culturale si stiinifice între statul acreditant si statul acreditar.
DIPLOMATIA: TIPURI
• POLITICA
• ECONOMICA
• PARLAMENTARA
• CULTURALA
• STIINTIFICA
• CULTURALA
• Diplomaţia ad-
hoc
• INFORMALA
Diplomatia politica
promovarea intereselor politice ale unui stat sau
grup de state in scopul garantarii securitatii lor, apararii
drepturilor fundamentale ale cetatenilor,
dezvoltarea unor bune relatii cu alte state sau grupari
de state, la cele mai diverse niveluri,
convenirea de actiuni comune,
desfasurarea de negocieri pentru mentinerea pacii si
stabilitatii in diferite zone si in lume etc.
Diplomatia economica
Este funcţia de politică externă care are ca obiectiv
utilizarea instrumentelor de politică externă pentru susţinerea
intereselor economice ale întreprinzătorilor români şi
ale statului român.
Diplomaţia economică asigură un cadru eficient de cooperare
instituţională în vederea realizării unor demersuri concertate de
promovare a obiectivelor economice ale României în
străinătate şi, respectiv, de sprijinire a atragerii de
investiţii străine în România.
Principalele atribuţii vizează apărarea intereselor economice
româneşti în străinătate; sprijinirea şi promovarea obiectivelor de
securitate energetică; cooperarea cu organizaţii economice
internaţionale; cooperarea inter-instituţională pe linie economică;
oferirea de expertiză economică în cadrul MAE.
DIPLOMATIA ECONOMICA
se refera la reprezentarea intereselor economice ale
statului si agentilor economici in strainatate, negocieri pe
teme economice, incheierea de tratate bilaterale si
multilaterale in materie;
ISI PROPUNE
Sa rezolve (de preferinta amiabil) disputele comerciale si sa
negocieze liberalizarea fluxurilor comerciale internationale.
Sa faciliteze negocierile intre parteneri (sau posibilii parteneri)
pentru incheierea de tratate si intelegeri comerciale.
Sa coordoneze politica comerciala, sa supravegheze restrictiile si
auto-restrictiile de export/import.
Sa indentifice si sa coordoneze asistenta financiara pentru zonele
defavorizate; sa ridice nivelul de trai atat in tara de origine cat si in
tarile partenere.
Diplomatia parlamentara
Diplomaţia parlamentară este suma activităţilor
internaţionale susţinute de parlamentari pentru a
creşte înţelegerea dintre ţări, şi pentru a se asista
reciproc pentru îmbunătăţirea controlului
guvernului şicreşterea legitimităţii instituţiilor
inter-guvernamentale.
Semnifica fie faptul ca anumiti parlamentari care isi
pastreaza aceasta calitate joaca si rolul diplomatilor,
fie ca adunarile parlamentare intervin in mod activ in
formularea sau criticarea actiunilor de politica
externa.
diplomatia culturala, prin care se urmareste pe cale bi
sau multilaterala, dezvoltarea cooperarii internationale in
domeniul culturii, ocrotirii si imbogatirii patrimoniului
cultural al omenirii.
diplomatia stiintifica, prin care se urmareste intarirea
legaturilor si cooperarii intre comunitatile oamenilor de
stiinta si institutiilor de cercetare din diferite zone, ca si din
intreaga lume;
diplomatia militara, care reflecta ansamblul actiunilor si
mijloacelor utilizate pentru realizarea anumitor scopuri in
domeniul militar sau al prevenirii razboiului
DIPLOMATIA PUBLICA
diplomaţia publică - fenomenul de comunicare dintre
guvernul unei tări si mediul extern cu scopul de a
face cunoscute întelegere pentru instituțiile, idelurile și
cultura tarii respective, dar și de a promova interesele și
politicile statului.( Hans Tuch).
include o serie de activități precum influențarea opiniei
publice externe, punerea în legătură a diferitelor grupuri
de interese aparținând unor tări diferite, informarea
populației cu privire la afacerile internaționale etc
Diplomaţia publică diferă de cea tradiţională prin faptul că
diplomaţia publică se ocupă nu doar de guverne, cât mai ales
de indivizi şi organizaţii non-guvernamentale.
Diplomaţia ad-hoc şi diplomaţia prin
misiunile speciale
Diplomaţia ad-hoc se foloseşte: a)prin delegaţii la
conferinţele internaţionale; b)prin delegaţii itinerante,
adică delegaţiile guvernelor pentru a îndeplini misiuni
în mai multe state; c)prin alte misiuni speciale privind
alte situaţii.
Misiunile speciale : „o misiune temporară, având un
caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un
alt stat cu consimtământul acestuia din urmă pentru a
trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini
în acest stat o sarcină determinabilă”( Conventia 1969).
Diplomaţia informală
Diplomaţia informală constă în întâlnirea unor
academicieni, oficiali militari sau civili, activişti
sociali sau figuri publice din tari diferite şi
angajarea lor într-un dialog, unicul ţel fiind cel de a
soluţiona un conflict.
DIFERENDELEsi negocierea
diplomatica
Diferend
Contestatiile, litigiile, divergentele sau
conflictele dintre doua subiecte de drept
international.
Diferendele internationale pot sa aiba o natura
juridica sau politica.
Diferendele
Diferendele juridice : se opun pretentii de drept între
state si care au ca obiect interpretarea unui tratat, o
problema de drept international, existenta unui fapt care,
daca ar fi stabilit, ar constitui încalcarea unei obligatii
internationale precum si stabilirea naturii sau întinderii
reparatiei datorata pentru încalcarea unei obligatii
internationale.
Diferendele politice : diferendele în care pretentiile
contradictorii ale partilor nu pot fi formulate juridic.
Forta vs drept in soluţionare
conflictelor
Sancţiunea negativă sau constrângerea : ameninţarea sau uzul
forţei

DIPLOMATIA „maniera de a conduce afacerile externe ale


unui subiect de drept internaţional folosind mijloacele paşnice,
îndeosebi negocierea”. Philippe Cahier-Le droit
diplomatique contemporain , Genève : E. Droz, 1962
Toate mijloacele paşnice de soluţionare a conflictelor sunt
indisolubil legate de negocieri, faţă de care nu sunt decât
preambuluri (bunele oficii, ancheta), forme de asistare
(medierea)
MODALITĂŢI DE SOLUŢIONARE
PAŞNICĂ A CONFLICTELOR
Stimularea (inducerea) : oferirea de avantaje pentru
adoptarea unei poziţii convenabile ofertantului
Persuasiunea: încercarea de a convinge partea opusă că
este în interesul ei să adopte o poziţie convenabilă primei
părţi
“Activarea obligaţiilor”: argumentarea corectitudinii
soluţiei urmărite, pentru simplu fapt că în caz contrar îşi
atrage dezaprobarea sau consecinţele negative din partea
celor care susţin anumite standarde asumate de
preopinent; ex. referirea la Carta ONU
Ancheta
Acţiune preliminară rezolvării unui conflict
Constă în încercarea de a stabili în mod obiectiv faptele
(independent de afirmaţiile părţilor în cauză) şi de a oferi
un tablou veridic al situaţiei conflictualeAncheta joaca un
rol esenţial în rezolvarea conflictelor; ea introduce o fază
de degajare, dezamorsare sau depolitizare, o fază de
moratoriu, care opreşte continuarea sau izbucnirea
violenţei.

A funcţionat mai ales în litigii legale şi comerciale.


CONCILIEREA INTERNAŢIONALĂ
Este o extensie a anchetei ; atât ancheta, cât şi concilierea
sunt fiind prima formă de instituţionalizare a formelor
paşnice elaborate la Haga (1899, 1907)
Constă în activitatea unei comisii (de cinci sau mai mulţi
membri), reprezentanţi ai unor state, desemnaţi să rezolve
un litigiu care a rezistat încercărilor de soluţionare prin
negocieri directe.
Conceptul de conciliere mai este utilizat şi pentru a
desemna procesul de închidere a unei lungi perioade de
tensiuni, neîncredere şi crize (ex. concilierea postbelică
franco-germană)
Bunele oficii
Demersul întreprins pe lânga statele-parti la un litigiu, de catre
un tert – stat sau organizatie internationala – din proprie
initiativa sau la cererea partilor, cu scopul de a convinge statele
litigante sa îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice.
Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea aparitiei unui
diferend dintre state sau solutionarea unui diferend produs deja.
În cazul bunelor oficii, rolul tertului înceteaza în momentul
începerii negocierilor directe între partile aflate în diferend.
Tertul nu participa la negocieri si nici nu face propuneri
referitoare la modul de solutionare a diferendului, ci doar
faciliteaza începerea tratativelor.
Bunele oficii
Au un rol introductiv mai ales la începerea negocierilor
sau în intervenţia medierii
Se rezumă la asigurarea de linii de comunicare, la stabilirea
de contacte, la explorare şi informare sau găzduire.
Iniţiativa oferirii bunelor oficii revine, în cele mai multe
cazuri, unor ţări terţe
Dacă părţile sunt mulţumite de prestaţia terţului în
bunele sale oficii, ele pot fi interesate în a-i mări
atribuţiile
Medierea
Asistarea şi îndrumarea unei negocieri de către un terţ
Mediatorul este implicat în procesul negocierilor şi
promovează cu stăruinţă ajungerea la un acord
Mediatiunea/ Medierea
interventia unui tert, care poate fi un stat, o organizatie
internationala sau o persoana fizica.
Tertul, de aceasta data, participa la negocieri si face
propuneri referitoare la felul în care se poate solutiona
conflictul.
Propunerile tertului nu sunt însa obligatorii pentru partile
aflate în diferend.
arbitrajul
Presupune intervenţia terţilor, cu aceeaşi cerinţă de
obiectivitate, echidistanţă şi neutralitate ca şi medierea,
dar sub forma unei autorităţi exterioare, care elaborează o
soluţie obligatorie.
Are toate atributele unei metode jurisdicţionale
arbitrajul
Preferinţa statelor pentru arbitraj este justificată de
caracterul tehnic al unor litigii şi apoi de faptul că în
arbitraj părţile îşi pot alege singure judecătorii.
Numeroase tratate între state prevăd clauze
compromisorii, care prevăd că în caz de diferend, de
interpretare sau aplicare, părţile vor recurge la arbitraj.
Curtea Internaţională de Justiţie de
la Haga (CIJ)
instituită prin Carta Naţiunilor Unite, semnată în
iunie 1945: organul judiciar principal al ONU şi este
formată din 15 judecători din ţări diferite.
În principal, în competenţa sa intră: interpretarea
unui tratat, orice problemă de drept internaţional,
încălcarea unei obligaţii internaţionale, precum şi
natura sau întinderea reparaţiei datorate pentru
încălcarea unei astfel de obligaţii.
Curtea judecă numai litigii între state, iar hotărârile
ei sunt definitive.
Negocierile diplomatice
Mijloc principal de rezolvare pe cale
pasnica a diferendelor internationale,
constand in discutarea directa, de catre
partile in cauza, a problemelor litigioase.

Folosirea negocierilor diplomatice


constituie o obligatie principala a statelor,
consacrata in Carta O.N.U.
Negocierea
cea mai însemnată cale de rezolvare şi prevenire a
conflictelor
se bazează pe raţionalitatea si talentul negociatorilor
caracterul neformalizat: la Curtea de la Haga, a fost
discutată posibilitatea codificării regulilor negocierilor
(dezavantaj: lipsa de flexibilitate)
vulnerabilitate la influenţele de context şi conjunctură
TIPURI DE NEGOCIERI DIPLOMATICE
Negocierile diplomatice directe
Partile: ministerele afacerilor externe ale statelor, de catre
sefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de catre sefii
statelor.

În cazul organizatiilor internationale, negocierile se poarta de


catre cei mai înalti functionari ai acestora (secretari generali,
directori sau presedinti).
Tipuri de negociere
- după obiectul supus negocierii-

negocieri economice : au ca scop final schimbul dintre bunuri


și contravaloarea acestora.
negocieri de drept: obiectivul negocierii îl reprezintă drepturile
sau obligațiile cu privire la statusuri, competențe, abilități,
activități.
negocieri politice: obiectul supus negocierii este expresia
nemijlocită a intereselor de putere manifestate de persoane,
interese, care pot apărea în cele mai variate structuri sociale :
familii, grupuri, asociații de interese.
negocieri informaționale: obiectul supus negocierii în acest
tip de procese îl reprezintă informațiile, de orice natură: baze
de date, știri, cunoștinte științifice, etc.
Tipuri de negociere

Un alt criteriu de clasificare a negocierilor îl reprezintă


caracterul închis sau deschis al lucrărilor:
Negocieri închise: exemple - o negociere de dezarmare, o
negociere din cadrul Consiliului de Securitate ONU
Negocieri deschise : negocieri pe tema problemelor globale
Tipuri de negociere

După criteriul numărului de participanţi în negocieri


negocieri bilaterale
negocieri multilaterale