Sunteți pe pagina 1din 40

Capitolul 10

AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL


10.1 Conceptul de dezvoltare teritorială

Dezvoltarea teritorială reprezintă procesul de transformare a geografiei teritoriilor locuite, mai exact a
elementelor fizice: infrastructură, peisaj, oraşe, dar şi a structurii teritoriale şi distribuţia geografică a populaţiei şi
activităţilor umane.
Dezvoltarea teritorială este un concept comprehensiv folosit, de asemenea, ca obiectiv al politicilor publice:
nu se urmăreşte numai creşterea economică în regiunile respective, ci şi durabilitatea, cu aspectele sale economice,
sociale, de mediu şi culturale. În actualul context european caracterizat de rate de creştere scăzute şi dezechilibre
regionale accentuate, dezvoltarea teritorială a devenit o prioritate generală în vederea îmbunătăţirii serviciilor şi
gradului de ocupare şi în vederea reducerii dezechilibrelor teritoriale.
La nivelul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, atribuţiile în domeniile amenajării teritoriului,
urbanismului şi habitatului revin Direcţiei Generale de Dezvoltare Teritorială. Activităţile derulate urmăresc
dezvoltarea durabilă, echilibrată a teritoriului naţional, întărirea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, creşterea
policentrică echilibrată a aşezărilor umane, protejarea şi promovarea patrimoniului naţional, precum şi creşterea
calităţii locuirii în cadrul aşezărilor umane.

10.2 Amenajarea teritoriului şi urbanismul: definire, scop şi obiective

Amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt domenii înrudite, fiind considerate ramuri ale aceluiaşi trunchi,
al cărui domeniu de referinţă îl reprezintă spaţiul19.
Gestionarea spaţială a teritoriului constituie o activitate obligatorie şi continuă, desfăşurată în interesul
colectivităţilor, în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii. În acelaşi timp această activitate asigură indivizilor şi
colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă şi în acelaşi timp responsabilitatea pentru utilizarea eficientă a teritoriului.
Gestionarea se realizează, în principal, prin intermediul activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Pe de altă parte, urbanismul şi amenajarea teritoriului constituie un complex de cunoştinţe ştiinţifice,
tehnice, funcţionale şi estetice care serveşte la satisfacerea unor necesităţi obiective ale colectivităţilor umane (
atât indivizi cât şi grupuri).
Urbanismul şi amenajarea teritoriului au în vedere amenajarea ( proiectarea, construcţia, utilizarea,
întreţinerea) atât a mediului natural (apă, aer, sol, faună, floră, zgomote şi vibraţii - produse în mod natural sau
artificial), cât şi a mediului antropic (material sau construit) - mediul modificat de acţiunea oamenilor, care se
compune din localităţi, cu tot ce este construit şi amenajat în interiorul şi în afara lor (transport, locuire, exploatare
resurse, culturi agricole, păduri plantate de om). Mediul antropic se caracterizează printr-o contradicţie între
durata foarte mare de exploatare, cu inerţie semnificativă a amenajărilor (construcţiilor) realizate de om şi necesităţile
oamenilor care le utilizează ( necesităţi foarte flexibile, care se schimbă rapid în timp)20. Mediul natural şi mediul
antropic ocupă teren.
Urbanismul şi amenajarea teritoriului au în vedere şi găsirea modalităţilor de implementare (analize, studii,
metode şi practici, previziuni) care permit adoptarea de măsuri în vederea reducerii şi eliminării unor consecinţe
negative asupra mediului.
Atât noţiunea de teren cât şi cea de populaţie este indisolubil legată de urbanism şi amenajarea teritoriului (
se pot face studii prospective pentru zone lipsite de populaţie sau se poate creea teren artificial - vezi ţări ca Olanda,
care anual recuperează foarte mult teren din mare, prin intermediul polderelor).
Cele două domenii se ocupă de problemele dezvoltării spaţiale, dar depind în mod direct de ansamblul
factorilor economici, sociali, culturali şi de mediu, aşa cum reiese şi din Figura 1, de mai jos.

19
Pascariu G., Curs de planificare şi dezvoltare spaţială, Curs postuniversitar, Bucureşti, 2004.
20
Ioanid V., Luca O., Găman F. ş.a.,Teoria şi practica urbanismului şi amenajării teritoriului, Note de curs, UTCB,
Bucureşti, 1998.
factori de mediu

AMENAJAREA URBANISM
TERITORIULUI

TERITORIU AŞEZARE

CADRU NATURAL CONSTRUCŢII

GEOGRAFIE ARHITECTURǍ

factori sociali

factori culturali
factori economici

Figura 1 21- Ansamblul factorilor de care depind amenajarea teritoriului şi urbanismul

Pentru urbanism şi amenajarea teritoriului domeniul de referinţă îl reprezintă spaţiul. Astfel, amenajarea
teritoriului şi urbanismul reprezintă un domeniu de studiu şi o disciplină spaţială. Ele se înrudesc pe de o parte
cu geografia, iar pe de alta cu arhitectura.
Se poate spune că amenajarea teritoriului şi urbanismul este o disciplină de contact între ştiinţele spaţiale şi cele
sociale (referindu-se la problemele populaţiei, ale societăţii umane). În practică, specialiştii în amenajarea teritoriului
şi urbanism lucrează împreună cu geografii, sociologii, economiştii, arhitecţii, ecologii, inginerii de construcţii civile şi
reţele, istoricii, igieniştii, antropologii şi depind foarte mult de politicieni.
O definiţie des invocată este cea formulată de miniştrii ce coordonează dezvoltarea teritorială şi urbană, din
ţările Uniunii Europene: amenajarea teritoriului este expresia spaţială a patru tipuri de politici: economice,
sociale, ecologice şi culturale22.
Amenajarea teritoriului şi urbanismul reprezintă un ansamblu de activităţi complexe care au drept scop
organizarea fizică a spaţiului23. Această definiţie sugerează intervenţia voluntară a omului asupra mediului (natural,
într-o primă fază, apoi şi construit) în vederea modelării acestuia şi condiţiilor necesare pentru existenţa comunităţilor
umane.
Amenajarea teritoriului se ocupă cu suprafeţe vaste de teren, în care (de cele mai multe ori ) domină
mediul natural. Amenajarea teritoriului (Regional Planning) se ocupă de coordonarea activităţilor din teritoriu,
necuprins în localităţi, adică teritoriul propriu-zis dintre localităţi (incluzându-l parţial sau total şi pe cel din localităţi)
caracterizat de densităţi relativ mici ale populaţiei.
Urbanismul (Urban Planning) se ocupă cu aşezările umane propriu-zise (urbane sau rurale), în care
domină spaţiul construit, artificial, puternic antropizat şi coordonează activităţile din interiorul acestor
localităţi, caracterizate printr-o densitate mare a populaţiei.

21
Pascariu G. – Curs de planificare şi dezvoltare spaţială, curs post-universitar, modul 9, septembrie 2004.
22
CEMAT – “Conferinţa Europeană a Miniştrilor pentru Amenajarea Teritoriului”, Terremolinos, 1983.
23
Ianăşi L.– “Note de curs”, Editura Universitară „Ion Mincu”, Bucureşti, 2003.
Dacă în amenajarea teritoriului, localităţile sunt privite ca elemente ale unui sistem, în urbanism,
localităţile reprezintă sistemul însuşi de care acesta se ocupă. Ca urmare, există grade de detaliere spaţială diferite,
între amenajarea teritoriului şi urbanism.
Britanicii vorbesc despre Planning atunci când se referă la dezvoltarea spaţială. Fac diferenţă între “urban
planning” şi “territorial planning”, dar în anumite situaţii utilizează şi termenii de “physical planning” (spre
deosebire de “economic planning” sau “family planning”) şi “spatial planning” (dar această formulă ţine mai
degrabă de engleza “europenizată”).
Francezii folosesc ca şi noi (sau noi ca ei) denumirile de ”urbanisme” şi ”aménagement du territoire”.
Dacă vrem să găsim un echivalent al ”planificării spaţiale” va fi ceva mai greu deoarece, între
”aménagement du territoire”, ”planification territoriale”, ”spatial planning”, ”town and country planning”,
”raumordnung”, ”ruimtelijke ordening”, ”tratiamento del territorio” există numeroase nuanţe şi interpretări.
Se poate spune că urbanismul este parte a amenajării teritoriului, având problematică şi caracteristici
specifice. Ceea ce trebuie subliniat este însă complexa interdependenţă, de netăgăduit, între urbanism şi
amenajarea teritoriului.
Amenajarea teritoriului, în accepţiunea modernă a cuvântului a apărut mult mai târziu decât Urbanismul, după
al II-lea Război Mondial, ca urmare a problemelor de tranziţie şi restructurare economică cu care s-au confruntat ţările
occidentale.
Amenajarea teritoriului, spre deosebire de Urbanism (care studiază amplasarea fizică a clădirilor), are un
profund conţinut economic. Astfel, amenajarea teritoriului studiază:
• amplasarea zonelor de locuit în raport cu industria;
• distribuţia în teritoriu a activităţilor productive;
• amplasarea reţelelor de transport şi stradale;
• amplasarea locurilor de muncă în raport cu locuirea,
ceea ce determină, implicit, costuri mult mai mari decât cele suportate de Urbanism.
Activităţile principale de amenajare a teritoriului şi de urbanism constau în transpunerea la nivelul întregului
teritoriu naţional a strategiilor, politicilor şi programelor de dezvoltare durabilă în profil spaţial, precum şi urmărirea
aplicării acestora în conformitate cu documentaţiile de specialitate legal aprobate.
Activităţile conexe de amenajare a teritoriului şi de urbanism au ca obiect:
a - cercetarea în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului şi elaborarea studiilor de fundamentare a
strategiilor, politicilor şi documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
b - constituirea, întreţinerea, extinderea şi dezvoltarea bazei de date şi documente;
c - elaborarea strategiilor şi politicilor în domeniu;
d - avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
e - elaborarea de acte cu caracter normativ sau de normative în domeniu;
f - monitorizarea şi controlul privind transpunerea în fapt a strategiilor, politicilor, programelor şi operaţiunilor de
amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Problemele majore pe care le abordează urbanismul şi amenajarea teritoriului sunt următoarele24:

Urbanism Amenajarea teritoriului


Funcţiuni urbane (locuire, producţie, Funcţiuni teritoriale (zone economice,
recreere, educaţie, circulaţie) centre de polarizare, rol administrativ, nod
funcţional)
Caracteristici demografice locale, Demografie regionalǎ şi mari mişcǎri de
sociologie şi psihologie urbanǎ populaţie/ mobilitatea populaţiei
Micro-economie, dezvoltare localǎ, Macro-economie, structuri regionale,
echiparea zonelor de producţie sectoare de activitate economicǎ,
localizarea activităţilor
Echipamente tehnico-edilitare Echipare majorǎ a teritoriului, gospodǎrirea
apelor, amenajǎri hidrotehnice
Circulaţie şi transport local Magistrale/ coridoare de transport
Amenajarea zonelor plantate Centurile verzi din jurul marilor oraşe
Amenajarea ansamblurilor de locuit Localizarea ariilor de dezvoltare
rezidenţialǎ
Esteticǎ urbanǎ, patrimoniu construit Reabilitarea marelui peisaj (peisajelor
culturale)

24
Pascariu G., Curs de planificare şi dezvoltare spaţială, Curs post-universitar, Bucureşti, 2004.
Valoarea terenului, piaţa imobiliarǎ Costul poluǎrii, exploatarea resurselor
Aspecte microclimatice Fenomene macro-geografice

Vǎzute din perspectiva acţiunilor, amenajarea teritoriului şi urbanismul cuprind :


• elaborarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare teritorialǎ urbanǎ;
• elaborarea, avizarea şi aprobarea documentaţiilor tehnice specifice (planuri şi regulamente), a studiilor de
fundamentare a acestora şi a cercetǎrilor;
• formularea propunerilor de acte cu caracter reglementar (legi şi alte acte normative) ;
• coordonarea proceselor de gestiune teritorialǎ şi urbanǎ;
• monitorizarea şi controlul modului de punere în practicǎ a prevederilor planurilor şi regulamentelor specifice.

Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor
economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în
dezvoltarea diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre
acestea. Amenajarea teritoriului reprezintă, deci, expresia spaţială a politicilor economice, sociale, culturale şi
ecologice ale societăţii.
Principalul scop al urbanismului constă în stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin elaborarea şi
implementarea unor strategii de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Activitatea de urbanism cuprinde toate
localităţile ţării, organizate în reţea, pe baza ierarhizării şi distribuţiei echilibrate a acestora în teritoriu. Urbanismul
urmăreste stabilirea direcţiilor dezvoltării spaţiale a localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu
aspiraţiile locuitorilor.

În ceea ce priveşte obiectivele specifice ale amenajării teritoriului şi urbanismului, ele pot fi definite în prezent în
România, în raport cu politica naţională în domeniu exprimată în cuprinsul Legii Amenajării Teritoriului şi
Urbanismului nr. 350/2001.
Astfel, obiectivele principale ale activităţii de amenajare a teritoriului sunt:
- dezvoltarea economicǎ şi socialǎ echilibratǎ a regiunilor şi zonelor, cu respectarea specificului
acestora;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
- gestionarea responsabilǎ a resurselor naturale şi protecţia mediului ;
- utilizarea raţională şi eficientǎ a teritoriului;
- protejarea unor teritorii sensibile din punct de vedere ecologic;
- evitarea riscurilor naturale şi prevenirea efectelor unor catastrofe.
În vederea atingerii obiectivelor de mai sus, activitatea de amenajare a teritoriului, trebuie să fie:
- □ globală – urmăreşte coordonarea politicilor sectoriale într-un ansamblu integrat;
- □ funcţională – ţine seama de valorile de cultură şi interesele comune prezente în cadrul natural şi
construit al teritoriului respectiv;
- □ prospectivă – analizează tendinţele de dezvoltare pe termen lung, luându-se în considerare
fenomenele şi intervenţiile economice, ecologice, sociale şi culturale;
- □ demografică – asigură participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea
deciziilor;

Conceptul de amenajare a teritoriului în România este racordat la principalele documente europene din acest
domeniu. Acesta se concretizează prin studii, planuri, programe şi proiecte care armonizează la nivel teritorial
politicile economice, sociale, ecologice şi culturale în vederea asigurării dezvoltării durabile în profil spaţial a
diferitelor zone ale ţării.
Conform Legii 350/2001, activitatea de amenajare a teritoriului si de urbanism se exercită pe întreg teritoriul
României pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale la nivel naţional, regional, judeţean,
orăşenesc şi comunal, creând cadrul adecvat pentru dezvoltarea echilibrată şi utilizarea raţională a teritoriului precum
şi gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului.

Urbanismul privit ca ansamblu de activităţi urmǎreşte atingerea urmǎtoarelor obiective :


• Determinarea structurii funcţionale a localităţilor;
• Ameliorarea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la servicii publice
şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii ;
• Crearea condiţiilor pentru satisfacerea unor nevoi speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale persoanelor cu
handicap;
• Utilizarea eficientǎ a terenurilor, necesare funcţiunilor urbanistice în localităţi;
• Extinderea controlatǎ a zonelor construite;
• Protejarea, conservarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural contruit şi natural;
• Asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi rurale ;
• Protejarea populaţiei şi a cadrului natural şi construit împotriva poluǎrii şi a riscurilor naturale şi tehnologice
previzibile.
Urmǎrirea acestor obiective se face în cadrul strategiilor şi politicilor de dezvoltare, prin intermediul planurilor de
amenajare a teritoriului, al planurilor şi regulamentelor de urbanism.
Diversitatea obiectivelor impune ca urbanismul să reprezinte o activitate:
- □ operaţională – prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a
teritoriului;
- □ integratoare – prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor;
- □ normativă – prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor
de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii;
Amenajarea teritoriului este, deci, un ansamblu de activităţi complexe, cu caracter global şi interdisciplinar, având
ca obiectiv final organizarea fizică a spaţiului.
Ca obiective specifice pot fi menţionate: localizarea activităţilor industriale, a marilor infrastructuri teritoriale,
dinamica fenomenelor demografice şi migraţioniste, protecţia mediului, dezvoltarea urbană etc.
Amenajarea teritoriului este o activitate de interes general, cu caracter continuu şi care se desfăşoară, după caz,
la nivelul unui teritoriu regional (intra-naţional), naţional, macro-regional sau continental. Are, de asemenea, un
caracter prospectiv, întrucât urmăreşte identificarea trendurilor economice, demografice, a riscurilor ecologice şi
sociale etc, dar are şi un caracter aplicativ, deoarece fundamentează în mod obiectiv (utilizând şi instrumente cu
caracter ştiinţific) decizia instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu, oferind o anumită concepţie de
organizare/modelare a teritoriului.
De activitatea de amenajare a teritoriului sunt responsabile instituţiile publice la nivel central şi local (în
România: Parlamentul, Guvernul şi instituţiile centrale specifice, consiliile municipale, judeţene, orăşeneşti şi
comunale).
Finanţarea activităţilor de amenajare teritorială se realizează de obicei din fonduri publice (bugete naţionale,
regionale şi locale). În anumite cazuri, în ţările membre ale Uniunii Europene sau în ţările asociate, activităţile pot fi
finanţate şi din fonduri comunitare (în special cercetarea). Participarea sectorului privat la finanţarea studiilor şi
cercetărilor de amenajare teritorială este posibilă, în condiţiile legii25.
Amenajarea teritorială necesită un cadru instituţional, legal şi procedural. În Europa, acesta este diferit de la
ţară la ţară, dar principiile şi mijloacele de aplicare sunt asemănătoare.
Activităţile de amenajare teritorială pot fi grupate în două categorii, care se întrepătrund:
▪ activităţi practice de administrare a unui teritoriu;
▪ activităţi teoretice/suport, de cercetare şi elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului.
Instrumentul principal de amenajare a teritoriului este planul. Acesta este o expresie a unei strategii globale de
organizare/modelare a teritoriului şi poate avea compartimente sectoriale şi regionale sau teritoriale (planul de
amenajare a bazinelor hidrografice, planul de amenajare a zonei montane, planul de amenajare a unui judeţ etc).
În noul context european, amenajarea teritoriului devine disciplina care necesită, în acelaşi timp, acţiune la nivel
local şi gândire la nivel global.
Acţiunea la nivel local se dovedeşte necesară datorită creşterii rolului localităţilor în amenajarea teritoriului.
Aceasta datorită faptului că la nivelul localităţii individul se identifică mai bine, se simte mai legat în procesele de
producţie sau de creaţie.
Gândirea la nivel global este indispensabilă pentru o dezvoltare armonioasă a teritoriului, pentru o funcţionare
coerentă a relaţiilor dintre localităţi.

10.3 Scurt istoric al amenajării teritoriale

Începuturile activităţii de amenajare a teritoriului sunt situate în timpuri străvechi, odată cu primele acţiuni
antropice de amploare, precum amenajările terenurilor agricole pentru irigaţii, indiguirile şi devierile cursurilor de apă,
consolidările de maluri, construcţiile strategice de apărare (valurile de pământ romane, Marele zid chinezesc etc.),
deschiderea drumurilor comerciale ş.a.26

25
Enache C., ş.a, Dezvoltarea resurselor umane în domeniile construcţii, urbanism şi amenajarea teritoriului,
Conspress, Bucureşti, 2003.
26
Pascariu G., Curs de planificare şi dezvoltare spaţială, Curs postuniversitar, Bucureşti, 2004.
În epoca medievală amenajarea teritoriului se confundă cu regularizări ale vetrelor de sate, reglementări de
folosinţă a pământurilor, colonizări, amenajări şi legiuiri silvice, drepturi de folosinţă a surselor de apă, carierelor etc.

Capitalismul a determinat o creştere a utilizării resurselor de materie primă, dezvoltarea şi expansiunea oraşelor,
intensificarea relaţiilor comerciale şi necesitatea construirii şi modernizării de căi de comunicaţii. Acţiunea antropică
la scară teritorială s-a amplificat şi s-a intensificat generând treptat probleme tot mai complexe şi o nevoie de
coordonare tot mai acută.

În ultimile decenii ale secolului trecut, şcoala geografică franceză (E. Reclus, Vidal de la Blache) a pus în
evidenţă relaţia teritorială între marile oraşe şi spaţiul geografic limitrof, din care acestea îşi trag seva. Necesitatea
analizării şi înţelegerii acestei relaţii a condus treptat la dezvoltarea unei noi discipline desprinse din ramura geografiei
economice şi înrudite cu domeniul urbanismului. Studierii relaţiei oraş–teritoriu, i s-au adăugat treptat relaţiile oraş–
oraş, oraş–sat, regiune–regiune etc.

Ca disciplină de sine stătătoare, amenajarea teritoriului este specifică secolului XX; instituţionalizarea ei s-a
produs în perioada interbelică (Anglia, Germania) şi imediat după 1944 (Franţa, Olanda, URSS, Polonia etc.). În
România modernă, odată cu studiile monografice ale lui Ion Ionescu de la Brad (1865-1870) se pun bazele noii
discipline pe care în anii ’30 Cincinat Sfinţescu o numea ‘superurbanism’ (amenajarea teritoriului naţional).

Începuturile activităţii de amenajare a teritoriului în România pot fi identificate în primele reglementări


feudale de folosinţă a terenurilor. Colonizările din epoca medievală au fost însoţite de măsuri de reglementare a
utilizării terenurilor colonizate, a apelor şi pădurilor. În aceeaşi perioadă se realizează primele determinări ale vetrelor
unor localităţi rurale, cu precădere în Transilvania şi Oltenia în perioada ocupaţiei austro-ungare în prima jumătate a
secolului al XVIII-lea.

În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea apar primele reglementări şi legiuiri teritoriale. O
primă colecţie de reglementări este “Reglementarea urbarială” din Transilvania din 1836. În Ţările Române este
înfiinţat “Cadastrul”, în 1935 la iniţiativa lui Alexandru Ghica.

Primele planuri de urbanism datează din sec. XVIII-XIX pentru Timişoara, Giurgiu, Brăila, Focşani sau pentru
oraşe noi precum Turnu Măgurele, Olteniţa. Primele legi specifice urbanismului apar în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea: “ Legea comunelor ” (1864), planurile de aliniere şi regulamentele de construcţie (1890). Sistematizarea
satelor este legată de numele lui G. Maior şi P.S. Aurelian, autori ai unui proiect de lege rurală (1861) şi ai unor studii
în domeniu.

În a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad este iniţiatorul primelor proiecte de organizare
a teritoriului agricol şi elaborator al primelor monografii judeţene (Dorohoi – 1866, Mehedinţi – 1868, Putna – 1869).
Tot în această perioadă apar şi primele structuri organizatorice în domeniu: “Comitetele permanente de aprobare a
planurilor” (1864), “Casa lucrărilor oraşului Bucureşti ” (1894), “Societatea comunală de locuinţe ieftine” (1911) şi se
iniţiază realizarea unei largi baze cartografice şi cadastrale pentru oraşe şi teritoriu.

În perioada 1918 – 1944, amenajarea teritoriului devine o preocupare de interes general pe fondul reorganizării
administrative de după “Marea Unire” (prin legea de unificare administrativă din 1925). Sunt create foruri de avizare
şi îndrumare pentru sistematizare urbană şi teritorială (Consiliul Tehnic Superior din 1919) precum şi primele
organisme de specialitate în domeniu. Este înfiinţat “Institutul Urbanistic al Uniunii Oraşelor din România” şi apar
primele publicaţii de specialitate: “Monitorul Uniunii Oraşelor din România ” (1924-1931) şi revista “Urbanismul”
(1932–1943).
Este o perioadă deosebit de prielnică pentru dezvoltarea economică şi industrializarea ţării şi pentru creşterea
gradului de urbanizare, ceea ce determină preocupări sporite în domeniul organizării teritoriale şi urbanismului. În
perioada interbelică, amenajarea teritoriului se dezvoltă în România ca rod al unei preocupări comune pentru oraş ca
entitate şi teritoriu precum şi unei atenţii deosebite acordate mediului rural.

Dintre personalităţile reprezentative ale epocii pot fi amintiţi Cincinat Sfinţescu şi Florea Stănculescu, primul
fiind autorul unei vaste opere teoretice, iar cel de-al doilea remarcându-se prin preocupările deosebite în legătură cu
spaţiul rural. C. Sfinţescu introduce noţiunea de “Plan superurbanistic”, echivalentul unui plan de amenajare a
teritoriului naţional şi propune realizarea de planuri regionale pentru o serie de zone cu potenţial deosebit de
dezvoltare (nordul Bucureştiului, Valea Prahovei şi Litoralul Mării Negre). Sistematizarea satelor devine o preocupare
importantă în condiţiile în care modernizarea agriculturii şi industrializarea începeau să îşi facă simţite efectele asupra
mediului rural.
După 1920 se dezvoltă şi învăţământul superior în domeniu prin introducerea cursurilor de urbanism la
Facultatea de Arhitectură şi la Institutul Politehnic. Se dezvoltă de asemenea şcoala românească de sociologie sub
conducerea lui Dimitrie Gusti şi este orientată către investigarea şi cunoaşterea directă a spaţiului rural, cu precădere,
aducând o contribuţie însemnată la dezvoltarea cunoşterii marelui teritoriu. Nu trebuie omisă în cele din urmă,
contribuţia deosebită a şcolii geografice româneşti, care pe linia şcolilor franceză şi germană, conferă o viziune
globală, integratoare asupra cadrului natural, economic şi social şi evidenţiază rolul aşezărilor umane în organizarea
teritoriului. Printre reprezentanţii marcanţi ai aceste perioade se numără Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăescu, Ion
Conea.

Cel de-al 2-lea război mondial şi deceniile care urmează acestuia sunt marcate de transformări majore de natură
politică, administrativă, economică şi socială, care afectează profund continuitatea conceptelor şi activităţilor de
amenajare a teritoriului din perioada anterioară. Dacă primii ani după război sunt caracterizaţi de procesele de refacere
a distrugerilor provocate de marea conflagraţie, începând cu deceniul al VI-lea, organizarea teritoriului şi dezvoltarea
aşezărilor este treptat subordonată interesului politico-ideologic al partidului comunist, devenind sub denumirea de
“sistematizare” un instrument de “transformare” a societăţii româneşti. Legea sistematizării nr.58/1974 a deschis
drumul unor intervenţii radicale şi brutale atât în teritoriu cât şi în interiorul aşezărilor.

Amplele intervenţii la nivel teritorial, în scopul realizării programelor de industrializare şi urbanizare rapidă a
ţării, au conferit activităţilor de amenajare a teritoriului un rol important în perioada 1950-1975. Conform etapizării
propuse de D.Cristea şi N. Lascu, după 1944 se disting 4 faze în evoluţia activităţilor specifice amenajării teritoriului:
- prima (1944-1950) a schimbărilor structurale şi a refacerilor;
- a 2-a (1951-1960) a marilor studii regionale şi de reţea;
- a 3-a (1961-1975) a diversificării şi specializării studiilor teritoriale şi abordării susţinute a mediului
rural;
- a 4-a (1976-1989) în care influenţa comenzii politice a devenit determinantă .

Etapa marilor studii regionale este legată de marile investiţii în industria extractivă şi prelucrătoare, în
domeniul energetic şi al amenajărilor hidrotehnice precum şi al amenajării zonelor cu potenţial balneo-turistic.

După 1990 se poate vorbi de o perioadă de rapidă racordare la practica europeană însă din păcate modelele
adoptate (cu precădere de inspiraţie franceză şi germană) se aflau în schimbare în ţările europene, ceea ce a făcut să ne
aflăm în contratimp cu aceste evoluţii.

10.4 Amenajarea teritoriului în context european

La începutul anilor `60, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, preocupată de concentrarea excesivă a
disparităţilor regionale, declară în cadrul Rezoluţiei 210/1961 că « este convinsă că dezvoltarea spaţială armonioasă a
activităţilor economice, sociale, culturale este irealizabilă fără o politică de amenajare a teritoriului ».

Prin Rezoluţiile 525 şi 526/1968, Adunarea Parlamentară propune Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei să angajeze o nouă formă de cooperare europeană în domeniul amenajării teritoriului şi să instituie pentru
aceasta o conferinţă europeană ministerială permanentă, însărcinată cu elaborarea noilor orientări politice de
dezvoltare teritorială a continentului european şi să asigure armonizarea politicilor naţionale în domeniul amenajării
teritoriului.

În Europa, amenajarea teritoriului devine astfel o politică de interes macro-regional şi continental, odată cu
dezvoltarea şi consolidarea pieţei unice europene şi cu procesul de lărgire a Uniunii Europene după 1990. Primele
acţiuni concrete au fost conferinţele anuale ale miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului (CEMAT) începând
cu anul 1970.

Principalele momente în elaborarea conceptului de amenajare a teritoriului la nivel european au fost27:


♦ 1968, când amenajarea teritoriului a devenit o problemă de nivel european, strategiile naţionale ţinând cont de
obiectivele europene.
Acestă perioadă s-a caracterizat prin:

27
Pascariu G., Curs de planificare şi dezvoltare spaţială, Curs postuniversitar, Bucureşti, 2004.
• trecerea de la hegemonia centrului industrial la descentralizare;
• numirea sectoarelor cheie ale dezvoltării: fluxurile de investiţii, platformele industrial-portuare, structurile de
schimb (intermodale), fluxurile turistice;
• necesitatea reducerii disparităţilor sociale şi în infrastructură şi prelungirea axelor puternice către ţările şi
regiunile adiacente (cooperarea transfrontalieră).
În acestă perioadă se fac resimţite politicile comunitare (Fondurile Structurale):
• politica agricolă şi spaţiul rural;
• politica de mediu şi conflictul economie-mediu;
• politicile comerciale, industriale, concurenţiale, de formare profesională şi de localizare a activităţilor;
• politica regională ca o componentă de bază a politicii de amenajare a teritoriului, politica transporturilor şi
reţelelor urbane.
♦ 1970, când a avut loc Conferinţa de la Bonn în cadrul căreia amenajarea teritoriului devine un obiectiv politic
fundamental; se decide crearea unui sistem de informaţii, de planuri şi a unui sistem legislativ.
Principiile majore au fost următoarele:
- dezvoltarea regiunilor rămase în urmă;
- integrarea economică a zonelor transfrontaliere (conştientizarea ideii că regiunile naturale sunt
separate de frontiere administrative artificiale);
- realizarea unui echilibru între mediul urban şi cel rural;
- realizarea unui echilibru între economie şi ecologie.
Temele majore au fost :
- readaptarea structurilor urbane;
- revitalizarea zonelor rurale;
- restructurarea regiunilor în declin;
- conservarea şi valorificarea resurselor naturale;
- o politică pe termen lung în domeniul infrastructurii şi căilor de comunicaţii;
- colaborare în domeniul cercetării şi armonizării metodelor.
Obiectivele prioritare au fost:
- reducerea dezechilibrului istoric între centrele industrializate şi urbane din nordul şi vestul Europei
şi regiunile periferice rămase în urmă;
- reducerea diferenţelor ca standard general şi nivel de poluare;
- concilierea dezvoltării economice cu protecţia mediului;
- crearea de locuri de muncă şi de activităţi în zonele de reconversie industrială;
- echilibrarea reţelelor de transport şi de telecomunicaţii.
Întâlnirile succesive ale miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului se succed astfel:
♦ 1970 – Bonn ;
♦ 1973 - Grand Monte ;
♦ 1976 – Bari;
♦ 1978 - Viena, când se decide elaborarea unei carte a amenajării teritoriului;
♦ 1980 – Londra;
♦ 1983 -20 mai – Torremolinos - Spania, când se adoptă “carta europeana a amenajării teritoriului”;
♦ 1985 – Haga;
♦ 1988 – Lausane - rezoluţie privind utilizarea raţională a solului;
♦ 1989 - noiembrie – Nantes, unde la reuniunea miniştrilor pentru dezvoltarea regională şi amenajarea teritoriului din
UE, se stabilesc principiile integrării după 1990;
♦ 1990 - Torino, unde se decide realizarea documentului Europa 2000 (publicat un an mai târziu);
♦ 1994 - este publicat raportul Europa 2000+;
♦ 1997-1999 - are loc elaborarea şi adoptarea documentului “Vision Planet” cu privire la integrarea spaţială a spaţiului
central şi est European, dunărean şi adriatic;
♦ 1999 - Postdam, unde este adoptată Schema de dezvoltare a spaţiului comunitar (SDSC);
♦ 2000 - Hanovra, Conferinţa CEMAT adoptă cele 10 principii ale dezvoltării teritoriale durabile a continentului
european. Acestea sunt:
1. promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio-economice echilibrate şi prin
ameliorarea competitivităţii;
2. promovarea impulsurilor de dezvoltare generate de funcţiunile urbane şi de ameliorarea relaţiilor dintre oraşe
si sate;
3. promovarea condiţiilor de accesibilitate mai echilibrate;
4. dezvoltarea accesului la informaţii si cunoaştere;
5. reducerea atentatelor asupra mediului;
6. valorificarea şi protecţia resurselor şi patrimoniului natural;
7. valorizarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare;
8. dezvoltarea resurselor energetice în menţinerea securităţii;
9. promovarea turismului calitativ şi durabil;
10. limitarea preventivă a efectelor catastrofale naturale.

Prima Conferinţă Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) a avut loc,
aşadar, în 1970 la Bonn – Germania. Din 1970, CEMAT a adoptat de-a lungul timpului, documente fundamentale
pentru amenajarea teritoriului european. După 1991, România a participat constant la Sesiunile CEMAT prin
reprezentanţi ai ministerului responsabil cu amenajarea teritoriului.

Principalele documente europene în vigoare care sintetizează experienţa privind amenajarea teritoriului şi
la care România îşi aliniază politicile sale sunt:

1. Carta europeană a amenajării teritoriului – document al Consiliului Europei, adoptat de cea de a 6-a
Conferinţă Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT), care a avut loc la
Torremolinos, Spania (mai 1983). Acest document, defineşte amenajarea teritoriului pe plan european ca «expresia
spaţială a politicilor economice, sociale, culturale şi ecologice a tuturor societăţilor » cu următoarele
obiective fundamentale:

- dezvoltarea socio-economicã echilibrată a regiunilor;

- ameliorarea calităţii vieţii;

- gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;

- utilizarea raţională a solului.

Conferinţa a adoptat o rezoluţie care defineşte direcţiile care trebuie să guverneze în viitor orice politică de
amenajare a teritoriului regiunilor maritime. Obiectivele generale care trebuie urmărite în cadrul unei astfel de politici
sunt:
- dezvoltarea echilibrată a regiunilor maritime;
- o nouă concepţie asupra zonelor de coastă;
- protejarea zonelor de coastă;
- principiul planificării în profunzime;
- o planificare integrată a “sistemelor terestre-marine”;
- coordonarea activităţilor de pe mare;
- amenajarea maritimă: dezvoltarea unei abordări prudente şi progresive;
- o urbanizare controlată;
- combaterea poluării;
- controlul activităţilor industriale;
- organizarea raţională a turismului;
- liberul acces al tuturor în zonele de coastă.

2. Schema de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (SDEC) – Dezvoltarea spaţială echilibrată şi durabilă a teritoriului
Uniunii Europene - document al Uniunii Europene, adoptat la Consiliul Informal al Miniştrilor Responsabili cu
Amenajarea Teritoriului din ţările Uniunii Europene – Potsdam, Germania (mai 1999).

SDSC se înscrie pe linia obiectivului Uniunii Europene care constă în căutarea unei dezvoltări echilibrate şi
durabile, mai ales prin întărirea coeziunii economice şi sociale. După definiţia pe care o dă raportul Bruntdland al
Naţiunilor Unite, dezvoltarea durabilă cuprinde nu numai o dezvoltare economică care să respecte mediul şi să
protejeze resursele actuale pentru generaţiile viitoare, ci şi o dezvoltare spaţială echilibrată. Aceasta înseamnă mai ales
o armonizare a nevoilor spaţiale ale economiei şi societăţii cu vocaţia ecologică şi culturală a spaţiilor, contribuind
astfel la o dezvoltare spaţială durabilă şi echilibrată. UE va evolua astfel treptat de la o Uniune Economică spre o
Uniune de Mediu, iar în viitor spre o Uniune care să integreze dimensiunea socială, salvând totodată diversitatea
regională.

Obiectivele politice fundamentale ale politicii comunitare, sunt:


- Coeziunea economică şi socială;
- Protejarea bazelor naturale ale vieţii şi a patrimoniului cultural;
- O competitivitate mai echilibrată a teritoriului european.

Pentru a realiza o dezvoltare mai echilibrată în plan spaţial este necesar ca aceste obiective şi principii
directoare să fie urmate simultan în toate regiunile UE, iar interacţiunile lor să fie luate în considerare.
Politicile de dezvoltare spaţială contribuie la dezvoltarea durabilă a UE prin promovarea unei structuri
spaţiale şi urbane echilibrate. Miniştrii
însărcinaţi cu amenajarea teritoriului s-au pus de acord în 1994 asupra a trei obiective sau principii directoare pentru o
politică de dezvoltare spaţială în UE:
- Dezvoltarea unui sistem urban echilibrat şi policentric şi o nouă relaţie mediu urban-mediu rural;
- Asigurarea unei parităţi a accesului la infrastructuri şi informaţii;
- Dezvoltarea durabilă, gestionarea inteligentă şi protejarea naturii şi a patrimoniului cultural.
Obiectivele SDSC trebuie să fie urmărite împreună de instituţiile europene, dar şi de structurile politice şi
administrative naţionale, regionale şi locale.
SDSC prezintă o viziune asupra spaţiului viitor al UE. Datorită obiectivelor şi principiilor directoare pe care
şi le-a fixat, ea stabileşte un cadru de referinţă general pentru măsurile care au un impact spaţial, destinat organelor de
decizie publice şi private. În plus, scopul său este să incite publicul să participe în masă la dezbaterile politice asupra
luărilor de decizii la nivel european şi a consecinţelor pentru oraşele şi regiunile UE.

3. Principii directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă a continentului european – document


al Consiliului Europei, adoptat la Conferinţa Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului
(CEMAT) – Hanovra, Germania (septembrie 2000).

Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a


continentului european constituie:
- o contribuţie importantă la punerea în aplicare a strategiei de coeziune socială adoptată de şefii de Stat şi de
Guvern ai Statelor membre ale Consiliului Europei la a doua întâlnire a lor din 1997;
- un document de orientare politică care ţine cont de lucrările pertinente ale Consiliului Europei şi ale
organismelor sale, mai ales cele ale Adunării sale Parlamentare şi ale Congresului său al puterilor locale şi regionale
ale Europei (CPLRE), în domeniul politicii amenajării spaţiului la scara continentului, şi care poate contribui la
întărirea procesului de integrare europeană pe calea unei cooperări transfrontaliere, interregionale şi transnaţionale;
- o strategie coerentă de dezvoltare integrată şi echilibrată din punct de vedere regional a continentului nostru
care, bazată pe principiile de subsidiaritate şi de reciprocitate, întăreşte competitivitatea, cooperarea şi solidaritatea
colectivităţilor locale şi regionale dincolo de frontiere, şi care contribuie astfel la stabilitatea democratică a Europei;
Adoptând Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială
durabilă a continentului european, Conferinţa Miniştrilor responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) şi-a
adus contribuţia la elaborarea unei strategii de coeziune socială. «Principiile directoare» pun în valoare dimensiunea
teritorială a drepturilor omului şi a democraţiei. Obiectivul lor este acela de a identifica măsurile de amenajare a
teritoriului prin care locuitorii tuturor Statelor membre ale Consiliului Europei pot ajunge la un nivel de viaţă
acceptabil. Aceasta este o condiţie prealabilă fundamentală pentru stabilizarea structurilor democratice în localităţile şi
regiunile Europei.
Principiile directoare se sprijină pe Carta europeană a amenajării teritoriului (Carta de la Torremolinos,
1983). Această Cartă conţine principii pentru politicile naţionale şi europene care contribuie la o mai bună organizare
teritorială a celor 22 State membre ale Consiliului Europei din acea vreme şi la o rezolvare a problemelor teritoriale
care depăşesc frontierele naţionale.
Principiile directoare pledează în favoarea principiilor subsidiarităţii şi reciprocităţii (de jos în sus şi de sus în
jos) ca fundamente ale democraţiei şi ca mijloace de a păstra «unitatea în diversitate» a Europei, care decurge din
istoria şi din geografia sa.
Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european reprezintă pentru Statele
membre ale Consiliului Europei un cadru flexibil şi orientat către viitor în serviciul cooperării. Ele constituie o viziune
sau o concepţie directoare pentru dezvoltarea durabilă a continentului nostru şi se adresează organelor politice şi
sociale, care prin activităţile lor cotidiene în interiorul şi exteriorul guvernelor şi administraţiilor, ne pregătesc viitorul.
Acceptarea acestor linii de orientări politice se sprijină pe o cooperare voluntară; din punct de vedere juridic ele nu
sunt obligatorii.
Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european ţin cont, în
sensul conceptului de dezvoltare durabilă, de nevoile tuturor locuitorilor regiunilor europene fără a compromite
drepturile fundamentale ale generaţiilor viitoare. Ele vizează în mod special să coreleze aşteptările economice şi
sociale privind teritoriul cu funcţiunile ecologice şi culturale ale acestuia şi, astfel, să contribuie la o dezvoltare
teritorială pe scară mare, durabilă şi echilibrată. Punerea în aplicare a Principiilor directoare reclamă în consecinţă o
cooperare strânsă între amenajarea teritoriului şi politicile sectoriale care influenţează prin deciziile lor structurile
teritoriale ale Europei (politica de dezvoltare teritorială). Principiile directoare iau de asemenea în considerare
cooperarea
internaţională la nivel global, aşa cum se exercită ea, de exemplu, în cadrul Comisiei pentru Dezvoltare Durabilă a
Naţiunilor Unite.
Principiile directoare îşi extrag substanţa dintr-un mare număr de documente ale Consiliului Europei. Printre
ele figurează Convenţia-cadru Europeană pentru Cooperarea Transfrontalieră a colectivităţilor sau Autorităţilor
Teritoriale, Carta de la Torremolinos din 1983, lucrările de analiză pentru o schemă europeană a amenajării
teritoriului, Carta Europeană a Autonomiei Locale şi proiectul de Cartă Europeană a Autonomiei Regionale. Sunt luate
de asemenea în considerare Schema de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (SDSC), Agenda 21 pentru Baltica şi
strategiile de dezvoltare teritorială elaborate în prezent pentru părţi ale continentului european, cum ar fi conceptele
teritoriale pentru bazinul Mării Baltice VASAB 2010 (cooperare între 11 state), Schiţa de Structură a Benelux
(cooperare între trei state) şi Strategia pentru o dezvoltare teritorială integrată în Europa Centrală, Adriatică şi
Danubiană / VISION PLANET (în prezent, cooperare între 12 state).

4. Agenda Teritorială Europeana - document al Comisiei Europene, adoptat la Reuniunea Informală a Miniştrilor
Europeni Responsabili cu Dezvoltarea Urbană şi Coeziunea Teritorială – Leipzig, Germania (mai 2007).
Miniştrii responsabili cu planificarea şi dezvoltarea urbană, au prezentat Agenda teritorială ca pe un cadru
politic orientat spre acţiune în vederea viitoarelor cooperări, elaborat împreună cu Comisia Europeană.
Agenda teritorială contribuie la creşterea economică durabilă şi la crearea de locuri de muncă, precum şi la
dezvoltarea socială şi ecologică în toate regiunile Uniunii Europene. Miniştrii sprijină astfel atât Strategia Lisabona cât
şi pe cea a Consiliului European de la Göteborg, care sunt strategii complementare.
Prin intermediul Agendei teritoriale s-a dorit să se promoveze o dezvoltare teritorială policentrică a UE,
pentru a se folosi mai bine resursele disponibile în regiunile europene. Un aspect important este integrarea teritorială a
zonelor locuite. Pe această cale, se va asigura construcţia unei Europe durabile din punct de vedere cultural, social,
ecologic şi economic. Este deosebit de important să fie integrate mai bine noile state membre în această politică de
dezvoltare policentrică a aşezărilor umane.
Prin Agenda teritorială se va reuşi - în sensul solidarităţii teritoriale -
asigurarea unor condiţii de locuit mai bune şi a calităţii vieţii cu şanse egale, orientate spre potenţialul local şi regional,
indiferent de locul în care trăiesc oamenii - fie în zona din centrul Europei, fie la periferie.
Agenda teritorială porneşte de la cele trei obiective principale ale Schemei de Dezvoltare a Spaţiului
Comunitar (ESDP), care rămân valabile, şi anume:
• dezvoltarea unui sistem urban policentric şi echilibrat şi un nou parteneriat urban-rural;
• asigurarea egalităţii în accesul la infrastructură şi cunoaştere;
• dezvoltarea durabilă, managementul prudent şi protejarea naturii şi a moştenirii culturale.
De asemenea, porneşte de la Principiile directoare pentru dezvoltare teritorială durabilă a continentului european
CEMAT, confirmate de Comitetul de miniştri al Consiliului Europei.
Priorităţile dezvoltării teritoriale în UE sunt:
- Consolidarea dezvoltării policentrice şi a inovării prin crearea unor reţele de regiuni urbane şi oraşe;
- Crearea de noi forme de parteneriat şi guvernanţă teritorială între zonele rurale şi urbane;
- Promovarea grupurile de activităţi (clusterele) regionale de concurenţă şi inovare în Europa;
- Consolidarea şi extinderea reţelelor transeuropene;
- Gestionarea transeuropeană a riscului, inclusiv în cazul impactului schimbărilor climatice;
- Consolidarea structurilor ecologice şi a resurselor culturale, ca valoare adăugată pentru dezvoltarea
economică.

Amenajarea teritoriului în context naţional

Conceptul de amenajare a teritoriului în România este racordat la principalele documente europene din acest
domeniu. Acesta se concretizează prin studii, planuri, programe şi proiecte care armonizează la nivel teritorial
politicile economice, sociale, ecologice şi culturale în vederea asigurării dezvoltării durabile în profil spaţial a
diferitelor zone ale ţării.
În România, activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se desfăşoară conform Legii 350/2001
privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările şi completările ulterioare, care stabileşte ca obiective ale
amenajării teritoriului: dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea specificului
acestora, îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane, gestionarea responsabilă a resurselor
naturale şi protecţia mediului, utilizarea raţională a teritoriului. Conform Legii 350/2001 activitatea de amenajare a
teritoriului se exercită pe întreg teritoriul României pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale la
nivel naţional, regional, judeţean, orăşenesc şi comunal, creând cadrul adecvat pentru dezvoltarea echilibrată şi
utilizarea raţională a teritoriului precum şi gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului.

a) Atribuţiile administraţiei publice centrale în domeniul amenajării teritoriului

Activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel naţional este coordonată de către Guvern, care
stabileşte în raport cu conţinutul Programului de Guvernare, programe prioritare, linii directoare şi politici sectoriale.
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei este organul specializat al Guvernului în domeniul amenajării
teritoriului şi al urbanismului, având următoarele atribuţii principale:

• asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional – PATN;


• asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Regional – PATR – care fundamentează dezvoltarea
regională;
• coordonează la nivel naţional activitatea de urbanism în scopul stimulării evoluţiei complexe a localităţilor,
prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung;
• asigură elaborarea Regulamentului General de Urbanism;
• asigură adoptarea şi implementarea sistemului unitar, coerent, ierarhizat şi operaţional de acte normative
pentru domeniul urbanismului;
• avizează documentaţiile de urbanism (Planuri urbanistice generale şi Planuri urbanistice zonale) conform
legislaţiei în vigoare;
• elaborează şi/sau coordonează metodologiile pentru politicile de dezvoltare locală – planificare urbană
integrată, politica de terenuri, politica de spaţii publice, politica de regenerare urbană, politica de locuire, politica
de mobilitate urbană integrată;
• colaborează cu asociaţiile arhitecţilor şefi de oraşe, municipii şi judeţe şi cu asociaţiile profesionale din
domeniu (Ordinul Arhitecţilor din România şi Registrul Urbaniştilor din România);
• asigură colaborarea cu ministerele, precum şi cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale, pentru
fundamentarea, din punct de vedere al amenajării teritoriului şi a programelor strategice sectoriale;
• asigură colaborarea cu consiliile pentru dezvoltare regională, consiliile judeţene şi consiliile locale, precum şi
urmărirea modului în care se aplică programele guvernamentale şi liniile directoare în domeniul amenajării
teritoriului la nivel regional, judeţean şi local;
• asigurã avizarea documentatiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism, potrivit competentelor stabilite
prin lege.
• asigură avizarea proiectelor de acte normative referitoare la activitatea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism;
• realizează iniţierea şi coordonarea elaborării unor planuri de amenajare a teritoriului pentru părţi din teritoriul
naţional, dacă apreciază că problemele acestora, din punct de vedere al dezvoltării economico-sociale sau al
activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism, sunt de interes naţional.

În îndeplinirea atribuţiilor sale, Ministerul de profil utilizează informaţii de sinteză la nivel naţional din toate
domeniile de activitate economică şi socială.
Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale sunt obligate să furnizeze ministerului de profil
la cerere, informaţiile necesare pentru desfăşurarea activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Ministerul de profil poate solicita autorităţilor administraţiei publice locale să elaboreze sau să modifice o
documentaţie de urbanism sau de amenajare a teritoriului, în vederea aprofundării, detalierii sau aplicării unor
prevederi cuprinse în programele strategice sectoriale ale Guvernului, precum şi pentru respectarea intereselor generale
ale statului.
Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, în cooperare cu alte ministerele, a elaborat
Regulamentul General de Urbanism (H.G.R. 525/27 iunie 1996). Acesta este un ansamblu de reglementări juridice şi
tehnice care stau la baza elaborării planurilor de amenajare a teritoriului, precum şi a planurilor şi regulamentelor
de urbanism.

b) Atribuţiile administraţiei publice judeţene în domeniul amenajării teritoriului

Consiliul judeţean coordonează activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel judeţean, conform
legii, stabilind orientările generale privind amenajarea teritoriului şi organizarea şi dezvoltarea urbanistică a
localităţilor, pe baza planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism. În acest scop coordonează activitatea
consiliilor locale şi le acordă asistenţă tehnică de specialitate.
Consiliul judeţean mai are următoarele atribuţii:
- asigură preluarea prevederilor cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, regional şi zonal în
cadrul documentaţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism pentru teritoriile administrative ale
localităţilor din judeţ;
- asigură elaborarea planului de amenajare a teritoriului judeţean, a planurilor zonale de amenajare a teritoriului
care sunt de interes judeţean şi le aprobă conform prevederilor legii;
- solicită consiliilor locale să elaboreze sau să actualizeze o documentaţie de amenajare a teritoriului sau de
urbanism, în vederea asigurării aplicării unei prevederi cuprinse în programele de dezvoltare a judeţului;
solicitarea se transmite consiliului local însoţită de expunerea motivelor care au stat la baza hotărârii
consiliului judeţean precum şi de termenul fixat pentru elaborarea sau modificarea documentaţiei.
În activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism consiliile judeţene sunt sprijinite de Ministerul de profil
precum şi de alte ministere şi organe ale administraţiei publice centrale.
În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului, consiliul judeţean utilizează
informaţii de sinteză la nivelul judeţului din toate domeniile de activitate economico-socială.
Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale sunt obligate să furnizeze cu titlu gratuit
autorităţilor publice judeţene şi locale informaţii din domeniile lor de activitate pentru teritoriul judeţean respectiv, iar
consiliile locale sunt obligate să furnizeze informaţii referitoare la dezvoltarea economico-socială şi urbanistică a
localităţiilor.

c) Atribuţiile administraţiei publice locale în domeniul amenajării teritoriului

Consiliul local coordonează şi răspunde de întreaga activitate de urbanism desfăşurată pe teritoriul unităţii
administrativ-teritoriale şi asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a teitoriului şi de
urbanism aprobate, pentru realizarea programului de dezvoltare urbanistică a localităţilor componente ale comunei sau
oraşului.
În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului consiliul local utilizează
informaţii din toate domeniile de activitate economico-socială.
Consiliul local mai are următoarele atribuţii:
- cooperează cu consiliul judeţean şi este sprijinit de acesta în activitatea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism;
- cooperează în procesul de întocmire a programului de dezvoltare urbanistică a localităţilor cu instituţii, agenţi
economici, organisme şi organizaţii neguvernamentale de interes naţional, judeţean sau local.
Serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, agenţii economici şi
organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea la nivel local au obligaţia să furnizeze cu titlu gratuit,
informaţiile necesare în vederea desfăşurării activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel local.
Consiliul local urmăreşte ca documentaţiile de amenajare a teritoriului local şi de urbanism elaborate/aprobate să
cuprindă prevederi referitoare la programele de dezvoltare ale agenţilor economici care îşi desfăşoară activitatea în
comuna sau oraşul respectiv.
Activitatea de amenajare a teritoriului şi urbanism la nivel local se desfăşoară pe baza planurilor de urbanism
(Planul urbanistic general, Planul
urbanistic zonal şi Planul urbanistic de detaliu) şi a regulamentelor aferente.

Urbanismul în context naţional

Activitatea de urbanism cuprinde toate localităţile ţării, organizate în reţea, pe baza ierarhizării şi distribuţiei
echilibrate a acestora în teritoriu. Urbanismul urmăreşte stabilirea direcţiilor dezvoltării spaţiale a localităţilor urbane
şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor.
Activitatea de urbanism în România se desfăşoară în principal pe baza Legii 350/2001 privind amenajarea
teritoriului şi urbanismul cu modificările şi completările ulterioare, a HG 525/1995 pentru aprobarea
regulamentului general de urbanism republicată şi a Codului Civil.
Misiunea MDRL în urbanism constă în asigurarea unui cadru strategic şi legislativ coerent în vederea
dezvoltării unui sistem urban policentric şi echilibrat şi întăririi parteneriatului între spaţiul urban şi rural.
Principala activitate a MDRL în domeniul urbanismului constă în elaborarea/actualizarea şi implementarea
sistemului de acte normative unitar, coerent, ierarhizat şi operaţional.

a) Atribuţiile administraţiei centrale în domeniul urbanismului


Activitatea în domeniu la nivel naţional este coordonată de către Guvern, care stabileşte în raport cu
conţinutul Programului de Guvernare, programe prioritare, linii directoare şi politici sectoriale.
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei este organul specializat al Guvernului în domeniul
urbanismului, având următoarele atribuţii:
● elaborarea Regulamentul general de urbanism;
● avizarea proiectelor de acte normative referitoare la activitatea de urbanism;
● colaborarea cu ministerele, precum şi cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale, pentru
fundamentarea, din punct de vedere al urbanismului, a programelor strategice sectoriale;
● colaborarea cu consiliile pentru dezvoltare regională, consiliile judeţene şi consiliile locale, precum şi
urmărirea modului în care se aplică programele guvernamentale şi liniile directoare în domeniul urbanismului la nivel
regional, judeţean şi local;
● avizarea documentaţiilor de urbanism, potrivit competenţelor stabilite prin lege.

b) Atribuţiile administraţiei publice judeţene în domeniul urbanismului

Consiliul judeţean
● coordonează activitatea de urbanism la nivel judeţean, conform legii;
● stabileşte orientările generale privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor, pe baza planurilor de
urbanism;
● coordonează activitatea consiliilor locale şi le acordă asistenţă tehnică de specialitate;
● asigură preluarea prevederilor cuprinse în cadrul documentaţiilor de urbanism pentru teritoriile administrative
ale localităţilor din judeţ.

c) Atribuţiile administraţiei publice locale în domeniul urbanismului

Consiliul local
• coordonează şi răspunde de întreaga activitate de urbanism desfăsurată pe teritoriul unităţii administrativ-
teritoriale şi asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de urbanism aprobate, pentru
realizarea programului de dezvoltare urbanistică a localităţilor componente ale comunei sau oraşului;
• cooperează cu consiliul judeţean şi este sprijinit de acesta în activitatea de urbanism;
• cooperează în procesul de întocmire a programului de dezvoltare urbanistică a localităţilor şi cu instituţii,
agenţi economici, organisme şi organizaţii nonguvernamentale de interes naţional, judeţean sau local.

Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism

Schema de mai jos arată care sunt zonele specifice urbanismului şi care sunt cele specifice amenajării teritoriului,
precum şi zonele de interferenţă. De asemenea, explică în mod sugestiv anvergura problematicii de amenajare a
teritoriului şi de urbanism.
Figura 2 – Zonele specifice urbanismului şi amenajării teritoriului28

Din figura de mai sus se observă că din punct de vedere al nivelurilor teritoriale, domeniul urbanismului
porneşte de la scara unei parcele (conform reglementărilor în vigoare, cea mai mică parcela construibilă trebuie să aibă
minim 150 mp), continuă cu zone din cadrul unei localităţi, cu localităţi şi teritorii administrative de bază (pentru care
se elaborează Planul urbanistic general – PUG) şi trece în sfera de activităţi specifice amenajării teritoriului atunci
când sunt grupate mai multe teritorii administrative de bază, un judeţ sau mai multe judeţe şi în fine, teritoriul naţional
în ansamblul lui.

La nivel de parcelă soluţiile urbanistice sunt prezentate în Planul urbanistic de detaliu-PUD şi se rezumă la
aspecte de confruntare volumetrică şi spaţială.

Prin intermediul Planului urbanistic zonal-PUZ, sunt rezolvate probleme la scara unor părţi de localitate
(sau de teritoriu, când este vorba de cuprinderea de noi zone de dezvoltare în intravilan ).

Pentru tot teritoriul administrativ al unui oraş sau al unei comune se întocmeşte Planul urbanistic general,
iar pentru mai multe comune, sau oraşe vecine se poate întocmi un Plan de amenajare a teritoriului zonal (PATZ).

Aşadar, documentaţiile pe baza cărora se poate desfăşura activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se
împart în două mari categorii:
• documentaţii de amenajare a teritoriului (planuri de amenajare a teritoriului);
• documentaţii de urbanism (planuri şi regulamente de urbanism);
Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se fundamentează prin studii şi cercetări de
specialitate. În final, ele cuprind prevederi cu caracter director şi prevederi cu caracter de reglementare.
Prevederile cu caracter director, întâlnite exclusiv în documentaţiile de amenajare a teritoriului, stabilesc
strategiile şi direcţiile principale de evoluţie a unui teritoriu, la diverse niveluri de complexitate (naţional, zonal sau
local). Respectarea acestor prevederi este obligatorie pentru organele administraţiei publice centrale şi locale, care
preiau şi detaliază aceste prevederi în documentaţiile de urbanism, devenind în cea mai mare parte, prevederi cu
caracter de reglementare.
Prevederile cu caracter de reglementare, cuprinse în documentaţiile de urbanism, stabilesc reguli care se
aplică până la nivelul unei parcele cadastrale. Aceste prevederi constituie elemente de fundamentare obligatorii,
necesare eliberării certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire, desfiinţare şi funcţionare.
Prevederile cu caracter director, cuprinse în documentaţiile aprobate de amenajare a teritoriului, sunt
obligatorii pentru toate autorităţile administraţiei publice, iar cele cu caracter de reglementare, pentru toate persoanele
fizice şi juridice.

28
Pascariu G., Curs de Planificare şi dezvoltare spaţială, Curs post-universitar, Bucureşti, 2004.
A) Documentaţiile de amenajare a teritoriului, concret Planurile de amenajare a teritoriului, sunt:

1. Planul de amenajare a teritoriului naţional (PATN)

PATN este suportul dezvoltãrii complexe si durabile inclusiv al dezvoltãrii regionale a teritoriului si
reprezintã contributia specificã a tãrii noastre la dezvoltarea spatiului european si premiza înscrierii în dinamica
dezvoltãrii economico-sociale europene.

Planul de Amenajare a Teritoriului National are caracter director si cuprinde o viziune globală a dezvoltării în
perspectivă a tării; fundamenteazã programele strategice sectoriale pe termen mediu si lung si determinã dimensiunile,
sensul si prioritãtile dezvoltãrii în cadrul teritoriului României, în acord cu ansamblul cerintelor europene.

Planul de Amenajare a Teritoriului National – PATN – se elaboreazã pe sectiuni specializate, care sunt
aprobate prin lege de cãtre Parlamentul României:
- Secţiunea 1 – căi de comunicaţie;
- Secţiunea 2 – apă;
- Secţiunea 3 – zone protejate şi construite;
- Secţiunea 4 – reţeaua de localităţi;
- Secţiunea 5 – arii de risc natural;
- Secţiunea 6 – turismul;
- Secţiunea 7 – dezvoltare rurală;
Prin lege, se pot aproba şi alte secţiuni.
Modul în care se elaborează Planul de amenajare a teritoriului naţional în România lasă loc unor interpretări
variate.Astfel, lipsa unor orizonturi temporale face ca anumite secţiuni ale PATN (căi de comunicaţii, zone protejate)
să reprezinte doar o viziune, în timp ce altele (reţeaua de localităţi, sau ariile de risc natural) să aibă mai degrabă un
caracter normativ reglementator (stabilirea de reguli de încadrare în anumite ranguri sau arii de risc).

2. Planul de amenajare a teritoriului zonal (PATZ)

PATZ se întocmeşte pentru părţi din teritoriul naţional – teritorii grupate într-o zonă cu caracteristici comune
geografice, istorice, economice şi/sau de altă natură care cuprind în întregime sau parţial teritoriul administrativ al mai
multor unităţi administrativ-teritoriale. Acest tip de plan generează politici teritoriale zonale pe probleme concrete de
interes comun. PATZ are caracter director şi cuprinde o viziune globală asupra dezvoltării tuturor activităţilor
sectoriale de pe teritoriul ce face obiectul PATZ.
Principalul scop al acestei categorii de documentaţii este cooperarea între teritorii cu administratori diferiţi, dar cu
interese comune în amenajarea teritoriului.

Planul de Amenajare a Teritoriului Zonal – în funcţie de teritoriul pentru care se elaboreazã poate fi: regional,
interjudeţean, interorãşenesc, intercomunal, periurban, metropolitan (al municipiilor de rangul 1) şi frontalier.

Aceste planuri definesc cadrul de desfăşurare a activităţilor economice şi sociale în concordanţă cu planurile de
amenajare a teritoriului superioare.

Pe baza acestor planuri se stabileşte profilul socio-economic şi zonificarea teritoriului în funcţie de posibilităţile
de dezvoltare a unităţilor economice corelate cu disponibilul de forţă de muncă, amplasarea construcţiilor, dotărilor şi
echipărilor, respectând patrimoniul natural, trăsăturile specifice urbanistice şi utilizarea raţională a terenurilor în cadrul
unei organizări structurale a perimetrului construibil.
În principiu, Planul de amenajare a teritoriului naţional şi planurile zonale tratează următoarele categorii de
probleme:
− protejarea şi utilizarea resurselor naturale (sol şi subsol);
− dezvoltarea socio-economică;
− populaţia şi resursele de muncă (structură şi dinamică);
− dezvoltarea reţelei de localităţi;
− echiparea tehnică a teritoriului, inclusiv pentru apărarea naţională;
− protecţia sau reabilitarea mediului natural şi a celui construit;
− stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor majore de amenajare a teritoriului.
La nivelul teritoriilor judeţene şi supra-judeţene, în general nu se mai pune problema reglementărilor (poate cu
excepţia acelor zone naturale care trebuie protejate ), ci doar al aspectelor cu caracter strategic şi pe termen mediu şi
lung ale dezvoltării spaţiale şi economice. Pentru aceste niveluri teritoriale se elaborează Planul de amenajare a
teritoriului judeţean (PATJ), sau Planul de amenajare a teritoriului zonal regional (PATZR). (Vezi Figura 2 de
mai sus). Acestea se situează exclusiv în sfera planificării.

3. Planul de amenajare a teritoriului judeţean (PATJ)

PATJ se întocmeşte pentru teritoriul administrativ al judeţului, are caracter director şi reprezintă expresia spaţială
a programului de dezvoltare socio-economică a judeţului. PATJ are rol de armonizare a dezvoltării durabile a
teritoriului.
Acest plan se corelează cu PATN, PATZ, cu programe guvernamentale sectoriale, precum şi cu alte programe de
dezvoltare. Având un caracter director, PATJ face legătura dintre amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbanistică a
localităţilor, cuprinzând un program etapizat de obiective (termen scurt, mediu şi lung), pentru fiecare domeniu de
activitate. Prevederile PATJ devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a teritorului şi de urbanism care le
detaliază. Fiecare judeţ trebuie să deţină propriul PATJ, pe care îl va reactualiza periodic, la 5-10 ani, în funcţie de
politicile şi programele de dezvoltare ale judeţului.
Elaborarea acestor planuri este o condiţie pentru realizarea Planurilor Urbanistice Generale ale unităţilor
administrativ teritoriale componente. 90% din judeţele ţării au planurile de amenajare a teritoriului judeţean
avizate şi aprobate conform legii.
Planurile de amenajare a teritoriilor zonale – PATZ - şi judeţene - PATJ - conţin programe de măsuri pe termen
scurt, mediu şi lung care privesc înlăturarea sau ameliorarea disfuncţionalităţilor şi disparităţilor care se manifestă în
acea zonă.

B) Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale, constituind elemente de fundamentare


obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism. Aceste documentaţii reglementează utilizarea terenurilor şi
condiţiilor de ocupare a acestora cu construcţii, transpunând propunerile cuprinse în planurile de amenajare a
teritoriului naţional, zonal şi judeţean.
Au caracter de reglementare specifică şi stabilesc reguli ce se vor aplica direct asupra localităţilor şi părţilor
din acestea, până la nivelul parcelelor cadastrale. Documentaţiile de urbanism sunt următoarele:
− planul urbanistic general (PUG) şi regulamentul local de urbanism;
− planul urbanistic zonal (PUZ) şi regulamentul aferent acestuia;
− planul urbanistic de detaliu (PUD).

1. Planul urbanistic general (PUG)

PUG este un proiect deosebit de complex care face parte din programul de amenajare teritorială şi de
dezvoltare a localităţilor ce compun unitatea teritorial-administrativă de bază. Acesta conţine prevederi la scara
întregului oraş şi constituie documentaţia de bază care stabileşte obiectivele, acţiunile şi măsurile de dezvoltare pentru
o localitate existentă sau viitoare pe o perioadă determinantă, pe baza analizei multicriteriale a situaţiei existente.
Această documentaţie are asociat regulamentul de urbanism al localităţii respective (Regulamentul Local de
Urbanism), care explică şi detaliază PUG. În acelaşi timp PUG stabileşte norme generale, pe baza cărora se
elaborează în detalii, la scară mai mică, PUZ-urile şi apoi PUD-urile. PUG împreună cu regulamentul de urbanism
aferent, aprobate, constituie documentaţiile pe baza cărora se eliberează Certificatul de Urbanism şi Autorizaţia de
Construcţie în teritoriul localităţii respective.
Perioada de valabilitate a PUG este 5-10 ani, în afara cazurilor când este necesară o actualizare a
documentaţiei, datorită apariţiei unor elemente importante de dezvoltare care impun actualizarea.
Scopurile principale pentru care se elaborează PUG sunt:
1. stabilirea direcţiilor, priorităţilor şi reglementărilor de amenajare a teritoriului şi dezvoltare
urbanistică a localităţilor;
2. utilizarea raţională şi echilibrată a terenurilor necesare funcţiunilor urbanistice;
3. creşterea calităţii vieţii, cu precădere în domeniul locuirii şi al serviciilor;
4. precizarea zonelor cu riscuri naturale;
5. evidenţierea fondului construit valoros şi a modului de valorificare a acestuia în folosul localităţii;
6. fundamentarea unor investiţii de utilitate publică;
7. asigurarea suportului reglementar pentru eliberarea certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de
construire;
8. corelarea intereselor colective cu cele individuale în ocuparea spaţiului.
PUG are caracter director şi de reglementare operaţională. Fiecare localitate trebuie să întocmească PUG (în
Figura 3 este prezentat un exemplu de Plan Urbanistic General) care trebuie aprobat, acesta constituind baza legală
pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare.
Categoriile generale de probleme abordate în cadrul PUG constituie reglementări pe termen scurt la nivelul
întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază şi se referă la:
− optimizarea relaţiilor localităţilor cu teritoriul lor administrativ şi judeţean;
− delimitarea intravilanului;
− valorificarea potenţialului natural, economic şi uman;
− stabilirea, delimitarea şi modul de utilizare a teritoriului intravilan;
− organizarea şi dezvoltarea căilor de comunicaţie;
− stabilirea şi delimitarea zonelor construibile;
− împărţirea teritoriului localităţilor în zone funcţionale;
− delimitarea zonelor care vor fi reabilitate;
− stabilirea şi delimitarea zonelor de interdicţie temporară sau permanentă;
− stabilirea şi delimitarea zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor istorice;
− modernizarea şi dezvoltarea sistemului de reţele edilitare în corelaţie cu necesităţile;
− evidenţierea deţinătorilor terenurilor şi a modului de circulaţie juridică a terenurilor;
− delimitarea suprafeţei pe care se preconizează realizarea obiectivelor de utilitate publică;
− stabilirea modului de utilizarea a terenurilor şi a condiţiilor de conformare şi realizare a
construcţiilor;
− zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;
− protecţia mediului, eliminarea surselor de poluare.

Figura 3 – Exemplu de Plan Urbanistic General

PUG-ul cuprinde de asemenea prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la:


− evoluţia în perspectivă a localităţii;
− direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;
− traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de amenajare a teritoriului
naţional, zonal şi judeţean.

2. Planul Urbanistic Zonal (PUZ)

PUZ este documentaţia care se referă la o zonă dintr-o localitate existentă sau viitoare (acoperind toate
funcţiunile: locuire, servicii, producţie, circulaţie, spaţii verzi, instituţii publice etc) şi asigură corelarea dezvoltării
urbanistice complexe a zonei cu prevederile PUG-ului localităţii din care face parte. Prin această documentaţie se
analizează situaţia existentă şi se precizează elementele necesare pentru eliberarea Certificatului de Urbanism şi a
Autorizaţiei de Construcţie. Prin PUZ se stabilesc obiectivele, acţiunile, priorităţile, reglementările de urbanism
(permisiuni şi restricţii) necesare pentru a fi aplicate zonei din localitate, pe o perioadă determinată de timp şi în
strânsă corelare cu PUG-ul aprobat. (În Figura 4 este prezentat un exemplu de Plan Urbanistic Zonal).
Stabilirea zonelor pentru care se întocmesc planuri urbanistice zonale obligatorii se face, de regulă, în Planul
Urbanistic General. În vederea aplicării şi detalierii PUZ se întocmeşte regulamentul aferent acestuia. Categoriile
generale de probleme abordate în cadrul PUZ sunt:
− organizarea reţelei stradale;
− zonificarea funcţională a terenului;
− organizarea urbanistic-arhitecturală în funcţie de caracteristicile structurii urbane;
− dezvoltarea infrastructurii edilitare;
− statutul juridic şi circulaţia terenurilor;
− delimitarea şi protejarea fondului arhitectural-urbanistic de valoare deosebită, dacă acesta există în
zona studiată;
− menţinerea obiectivelor de utilitate publică;
− măsuri de protecţie a mediului, ca rezultat al programelor specifice;
− reglementări specifice detaliate (permisiuni şi restricţii), incluse în regulamentul local de urbanism
aferent PUZ.
Figura 4 – Exemplu de Plan Urbanistic Zonal

Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul:


− zonelor centrale ale localităţilor;
− zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor, a complexelor de odihnă şi agrement, a parcurilor
industriale, a parcurilor;
− altor zone din localităţi, potrivit legii;

3. Planul urbanistic de detaliu (PUD)


PUD reprezintă documentaţia prin care se stabilesc condiţiile de amplasare şi executare pe un anumit teren a
uneia sau mai multor construcţii cu destinaţie precizată, cu respectarea prevederilor celorlalte documentaţii de
urbanism şi de amenajare a teritoriului. Este acea documentaţie aferentă PUG şi PUZ, explicând şi detaliind conţinutul
acestor planuri, sub formă de prescripţii şi recomandări, corelate cu condiţionările din Certificatul de Urbanism, în
vederea urmăririi şi aplicării lor.
PUD este documentaţia prin care se asigură condiţiile de amplasare, dimensionare, conformare şi servire
edilitară a unuia sau mai multor obiective, pe una sau mai multe parcele adiacente, în vecinătăţile imediate (se studiază
mai multe amplasamente, opţiunea pentru realizarea unei construcţii compatibile cu funcţiile urbane). Este de fapt
documentul consultat de Comisia de Urbanism atunci când este cerut un Certificat de Urbanism sau o Autorizaţie de
Construire; dacă nu există PUD pe terenul respectiv, Primăria cere mai întâi întocmirea lui, pe baza PUG şi PUZ. (În
Figura 5 este prezentat un exemplu de Plan Urbanistic de Detaliu)
PUD are caracter exclusiv de reglementare, iar categoriile generale de probleme abordate se referă la:
1. regimul juridic, economic şi tehnic ale terenului şi construcţiilor;
2. compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor, amenajărilor şi plantaţiilor;
3. relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea;
4. asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare;
5. permisivităţi şi constrângeri urbanistice, inclusiv ale volumelor construite şi amenajate;
6. modul de ocupare şi utilizare a terenului, care se referă la următoarele aspecte:
7.
o procentul de ocupare a terenului (POT), reprezintă raportul dintre suprafaţa construită (la
sol) a tuturor clădirilor din zonă (suprafaţa totală construită) ( S tc
) şi suprafaţa totală a
zonei ( S t
)

POT = S tc
*100 (%)
S t

o coeficientul de utilizare a terenului (CUT) reprezintă raportul dintre suprafaţa construită


desfăşurată a locuinţelor ( S d
) sau a tuturor clădirilor din zonă şi suprafaţa totală a zonei

( S t
).

CUT = S d

S t

o regimul de înălţime (R) reprezintă raportul dintre suprafaţa construită desfăşurată ( S d


) şi
suprafaţa construită totală la sol ( S ct
):

R= S d

S ct

8. funcţiunea şi aspectul arhitectural al construcţiei (sau construcţiilor) şi amenajărilor;


9. integrarea noilor construcţii şi corelarea lor cu cele existente învecinate;
10. intervenţia, prin realibitarea construcţiilor şi amenajărilor învecinate, în scopul armonizării cu
construcţiile şi amenajările nou propuse (dacă este cazul);
11. circulaţia carosabilă şi pietonală, corelate cu traficul (accese pietonale şi auto);
12. parcaje, spaţii de recreere şi de joacă;
13. echiparea edilitară şi impactul asupra reţelelor existente în zonă (necesitatea de dezvoltări/
modernizări etc);
14. funcţionarea diverselor forme de proprietate juridică a terenului, circulaţia acestora, dacă este cazul.

PUD-ul se elaborează în strânsă legătură cu prevederile din PUG şi PUZ, cuprinzând cele mai multe dintre
elementele care stau la baza întocmirii documentaţiei pentru obţinerea autorizaţiei de construire. După aprobare, PUG,
PUZ şi PUD împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente, sunt opozabile în justiţie.
Trebuie remarcate următoarele aspecte: atât PUD cât şi PUZ (atunci când abordează zone restrânse ale unei
localităţi) implică elemente de ilustrare a modului de ocupare şi mobilare (cu construcţii) a terenului. Din acest motiv,
ele se situează în sfera designului urban, cu precădere (vezi Figura 2).
Pe de altă parte, PUG şi uneori PUZ (atunci când abordează zone mari din oraşe mari, precum zona centrală a
unui municipiu sau chiar un sector administrativ al capitalei) au şi un caracter director, respectiv definesc direcţii şi
orientări generale de dezvoltare şi utilizare a teritoriului intravilan sau extravilan.
Caracterul director, stabilirea unor orientări de perspectivă în dezvoltarea spaţială a teritoriului şi aşezărilor
implică existenţa unei strategii şi implicit a unui proces de planificare. Din acest motiv, PUZ-ul se situează în sfera
planificării spaţiale şi teritoriale.
Figura 5 – Exemplu de Plan Urbanistic de Detaliu

10.7.1 Documente necesare obţinerii avizului MDRL

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, conform legislaţiei în vigoare, avizează documentaţiile de


urbanism: Planuri urbanistice generale şi Planuri urbanistice zonale.
Documentele necesare obţinerii avizului din partea ministerului, sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Tipul documentaţiei Conţinutul minimal al documentaţiei

Piese scrise Piese desenate

Plan Urbanistic General ● Cerere de avizare a Planşe:


(PUG) pentru: documentaţiei, cu adresă şi telefon
de contact ● încadrarea în teritoriul
● municipii administrativ, cu categoria de
● Foaie de capăt folosinţă a terenurilor
● municipii, oraşe sau
comune ce includ staţiuni ● Memoriu general ● situaţia existentă – zonificare
balneare/ turistice declarate funcţională, disfuncţionalităţi
● Regulament local de urbanism
● reglementări urbanistice
● Studiu istoric, pentru zonele
construite protejate propuse. ● reglementări pentru echiparea
edilitară
● Avize obţinute – în copie
● regimul juridic al terenurilor,
obiective de utilitate publică

● împărţirea în UTR-uri a
intravilanului propus, cf.
Regulamentului local de urbanism

Plan urbanistic zonal (PUZ) ● Cerere de avizare a Planşe:


pentru: documentaţiei, cu adresă şi telefon
de contact ● încadrarea în Planul Urbanistic
● Zona centrală a General
municipiului ● Foaie de capăt
● situaţia existentă – zonificare
● Zone protejate ori asupra ● Memoriu general funcţională, disfuncţionalităţi
cărora s-a instituit un tip de
restricţie ● Regulament local de urbanism ● reglementări urbanistice

● Studiu istoric, pentru zonele ● reglementări pentru echiparea


construite protejate edilitară

● Avize obţinute – în copie ● regimul juridic al terenurilor,


obiective de utilitate publică

● împărţirea în UTR-uri a
perimetrului reglementat prin
PUZ, cf. Regulamentului local de
urbanism aferent

10.7.2. Metodologia de elaborare a PUG

Pe măsura amplificării gradului de complexitate a localităţilor (mărime, specificitate) elaborarea PUG devine
tot mai dificilă.
Pentru elaborarea unui PUG de calitate, iniţiatorul va încredinţa lucrarea unei unităţi de proiectare cu
experienţă în domeniu, care trebuie să fie în măsură să efectueze următoarele acţiuni:
− documentarea temeinică, atât pe teren, cât şi în bazele de date;
− întocmirea analizei multicriteriale integrate a tuturor sectoarelor care intervin în dezvoltarea localităţilor;
− redactarea pe suport topografic cadastral actualizat;
− corelarea reglementărilor propuse cu prevederile rezultate din planurile de amenajare teritorială;
− emiterea unor propuneri de amenajare şi dezvoltare care să răspundă programelor iniţiate şi aprobate de către
Consiliile Locale.

Elaborarea PUG constă în parcurgerea următoarelor etape:


1. iniţiativa elaborării PUG, pe care o are Consiliul Local (pe baza obligativităţii prevăzute prin Hotărârea
Guvernului României sau a programului de dezvoltare urbanistică a localităţii, iniţiat de Consiliul Local) sau
persoanele fizice sau juridice interesate în realizarea unor obiective pe teritoriul localităţii;
2. informarea populaţiei privind intenţia şi scopul elaborării PUG pentru teritoriul localităţii, pe care o face
iniţiatorul elaborării PUG. Populaţia va fi informată prin mijloacele de comunicare în masă;
3. desemnarea elaboratorului PUG, care se face prin selecţie sau prin licitaţie. La desemnarea prin selecţie,
elaborarea PUG este încredinţată unei unităţi alese dintr-un număr minim de trei oferte. Selecţia se face în
funcţie de capabilitate, experienţă în domeniu şi ofertă financiară. La desemnarea prin licitaţie se recurge în
cazul în care urmează să se elaboreze PUG-ul pentru localităţi mari, atât datorită complexităţii, cât şi valorii
de elaborare mari, care depăşeşte plafonul legal, stabilit prin acte normative;
4. întocmirea comenzii pentru elaborarea PUG. Comanda se înaintează elaboratorului desemnat de către
iniţiator;
5. întocmirea temei-program se face de către iniţiator sau împreună cu elaboratorul, dar se poate face şi pe baza
unor reglementări tehnice emise de ministerul de resort. Prin intermediul temei-program, sunt evidenţiate
principalele probleme care trebuie soluţionale la nivelul localităţii;
6. tarifarea lucrării reprezintă însumarea evaluării fizice şi financiare a tuturor operaţiunilor efectuate. Pe baza
tarifului orar aprobat al unităţii elaboratoare, exprimarea se face în ore medii convenţionale, tranformate în
lei;
7. întocmirea contractului se realizează de către elaborator, pe baza comenzii iniţiatorului. Acesta conţine
clauzele contractuale, termenele şi valorile fazelor decontabile. După semnarea contractului, elaboratorul
PUG poate încheia, la rândul lui, subcontracte de elaborare cu alte unităţi de proiectare sau cu persoane fizice
specializate în domeniu;
8. documentarea presupune culegerea şi interpretarea de informaţii din diverse surse, cum ar fi:
− Planul de amenajare a teritoriului naţional şi planuri de amenajare a teritoriului regional sau
judeţean;
− PUZ şi PUD aprobate anterior elaborării PUG;
− Studii de fundamentare pentru PUG-urile elaborate anterior;
− Proiecte de investiţii elaborate anterior care intervin hotărâtor în dezvoltarea localităţii;
− Evidenţe statistice privind evoluţia populaţiei, a activităţilor economice, instituţiilor publice
şi de interes general, echiparea edilitară etc.;
− Anchete şi observaţii locale, informaţii privind opţiunile populaţiei;
− Date, informaţii şi proiecte aflate în gestiunea unor instituţii centrale, precum şi gestiunea
unităţilor descentralizate ale statului.
Pentru obţinerea informaţiilor care nu se află în banca de date a iniţiatorului sau a elaboratorului, se pot
încheia contracte (contra cost) sau convenţii (schimb de date) cu persoanele fizice sau juridice care le deţin;
9. elaborarea studiilor de fundamentare. Acestea se realizează pe domenii, pentru probleme care necesită analize
de specialitate şi ale căror concluzii intervin hotărâtor în formularea reglementărilor privind dezvoltarea
localităţilor. Elaboratorul PUG alege, împreună cu beneficiarul, studiile de fundamentare care trebuie
realizate. Numărul şi amploarea acestora depind de mărimea şi complexitatea localităţii, de problemele
specifice ale acesteia, dar şi de existenţa unor studii de fundamentare anterioare, care trebuie actualizate;
10. elaborarea propunerilor preliminare de amenajare şi dezvoltare – care are loc pe baza rezultatelor analizei
situaţiei exitente, a programului de dezvoltare lansat de Consiliul Local, a opţiunilor populaţiei şi a
concluziilor studiilor de fundamentare;
11. consultările pe parcurs reprezintă o condiţie obligatorie în elaborarea PUG. Consultările se realizează cu
Consiliul Local, care îşi exprimă punctul de vedere asupra propunerilor enunţate şi cu compartimentele de
specialitate al Consiliului Judeţean, care coordonează activitatea de urbanism şi de amenajare a teritoriului;
12. realizarea pieselor desenate, în vederea consultării populaţiei;
13. organizarea consultării populaţiei anunţate prin mass-media, în cadrul unor expoziţii organizate, de regulă la
Consiliul Local. Propunerile populaţiei sunt analizate de către Consiliul Local, iar populaţia va fi informată
asupra deciziilor luate. Propunerile aprobate vor fi introduse în documentaţie de către elaboratorul PUG;
14. emiterea acordurilor şi avizelor de către organele abilitate prin lege. Acestea sunt obligatorii pentru
definitivarea şi aprobarea PUG. Părţile scrise şi desenate care formează obiectul cererii de acord sau aviz se
editează de către elaboratorul PUG, într-un singur exemplar. Beneficiarul înaintează cererea de acord sau
aviz, anexând părţi din PUG – piese scrise şi desenate, cu care se acoperă domeniul pentru care se solicită
acordul sau avizul. Acordurile sau avizele asupra PUG, de orice natură, se emit fără perceperea unor taxe, în
cel mult 30 zile de la depunerea cererii. În situaţia neprimirii de către beneficiar, în termen de 30 de zile de la
data depunerii documentaţiilor, a avizelor/ acordurilor solicitate, PUG se consideră avizat pentru domeniul ce
a făcut obiectul cererii de aviz/ acord. PUG se consideră definitivat prin introducerea observaţiilor din
acorduri şi avize, după ce acestea au fost acceptate de către beneficiar. În această formă, PUG se predă la
beneficiar în două exemplare complete, având toate piesele scrise şi desenate;
15. aprobarea PUG se face prin Hotărâre a Consiliului Local, numai după ce s-au obţinut acordurile şi avizele
necesare. O dată cu aprobarea PUG, sarcina elaboratorului (proiectantului) se consideră încheiată, urmând ca
prevederile PUG să fie aplicate de Consiliul Local prin compartimentele de specialitate, Consiliul Local,
având şi sarcina de a asigura accesul locuitorilor la PUG aprobat. Modificarea PUG aprobat se face prin
respectarea aceleiaşi proceduri de elaborare – avizare/aprobare, ca la PUG iniţial.

10.7.3 Structura PUG (conţinutul cadru)

Din punctul de vedere al problemelor cuprinse, PUG este format din trei capitole principale:
− studii de fundamentare;
− PUG propriu-zis (inclusiv Regulamentul Local de Urbanism) sau PUG preliminar;
− documentaţia în vederea obţinerii avizelor/acordurilor;
Conţinutul PUG-urilor este diferit în funcţie de tipul localităţilor. Acestea se clasifică după mai multe criterii.
Un prim criteriu, ia în considerare mediul, existând astfel localităţi rurale şi localităţi urbane, considerându-se că
există diferenţieri nete între acestea în ceea ce priveşte gradul de complexitate, activităţile desfăşurate, infrastructura
etc.
A doua clasificare se face în funcţie de numărul de locuitori (dar numai pentru localităţile urbane), astfel:
− municipii cu peste 100.000 locuitori;
− municipii şi oraşe cu o populaţie cuprinsă între 30.000 şi 100.000 locuitori;
− municipii şi oraşe sub 30.000 locuitori.

a) Studii de fundamentare

Acestea se elaborează în vederea analizării unor probleme care intervin în susţinerea deciziilor/reglementărilor de
amenajare teritorială şi dezvoltare urbanistică.
Studiile de fundamentare se clasifică după criteriul datei întocmirii faţă de data elaborării PUG şi în funcţie de
specificitate.
Analizând primul criteriu, se poate afirma că există:
− studii, cercetări şi proiecte întocmite înainte de data elaborării PUG, preluate de către proiectantul general în
cadrul unor sinteze anexate la PUG;
− studii şi cercetări întocmite concomitent cu elaborarea PUG de către colective specializate în domeniu sau de
către colectivul PUG, dacă are în profil astfel de lucrări. Aceste studii se întocmesc pe probleme apreciate de
proiectantul general ca necesar de detaliat.
Studiile de fundamentare nu trebuie să fie mai vechi de doi ani, excepţie făcând cele ale căror informaţii oferite nu
şi-au pierdut valabilitatea. Lista studiilor de fundamentare va fi întocmită de către elaboratorul şi beneficiarul PUG, în
funcţie de mărimea, complexitatea şi specificul localităţii. După specificul lor, studiile de fundamentare pot fi:
− analitice;
− consultative;
− prospective;
Studiile de fundamentare cu caracter analitic privesc evoluţia localităţii şi caracteristicile sale şi urmăresc:
− organizarea circulaţiei şi a transporturilor;
− protecţia şi conservarea mediului;
− tipurile de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;
− echiparea majoră edilitară;
− aducerea la zi a suportului topografic cadastral;
− evoluţia localităţii sub aspect istorico-cultural, etnografic şi urbanistic-arhitectural;
− valorificarea potenţialului turistic şi balnear;
− stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebită (culturală, istorică, architectural-urbanistică etc).
Studiile de fundamentare cu caracter consultativ privesc evidenţierea unor cerinţe şi opţiuni ale populaţiei, legate
de dezvoltarea urbanistică. Ele se pot elabora pe baza sondajelor şi anchetelor socio-urbanistice efectuate în rândul
populaţiei, specialiştilor şi a instituţiilor.
Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă prognoze privind evoluţia populaţiei, a activităţilor, a
mişcării în teritoriu etc.
Pentru toate studiile de fundamentare, indiferent de tip, conţinutul minim se constituie din:
− delimitarea obiectului studiat;
− analiza critică a situaţiei existente;
− evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;
− propuneri de eliminare/diminuare a disfuncţionalităţilor, prognoze, scenarii de dezvoltare a localităţii.

b) PUG propriu-zis

Acesta cuprinde piese scrise şi piese desenate.


• Piesele scrise cuprind:
− memoriul de sinteză, elaborat pentru localităţi mari şi foarte mari, în care se prezintă pe scurt principalele date
şi probleme rezultate din analiza stadiului actual de dezvoltare, cu evidenţierea disfunţionalităţilor, precum şi
a propunerilor de amenajare teritorială şi dezvoltarea urbanistică;
− memoriul general, obligatoriu pentru toate localităţile, în care se prezintă în detaliu disfuncţionalităţile
rezultate din analiza situaţiilor propuse pentru eliminarea sau diminuarea acestora;
− regulamentul local de urbanism (RLU), care întăreşte şi detaliază sub formă de prescripţii (permisiuni sau
restricţii) reglementările PUG. RLU se elaborează pe baza prevederilor RGU.
• Piesele desenate
Numărul pieselor desenate depinde de complexitatea şi mărimea localităţilor. Acestea în general sunt reprezentate
pe planşe (la scară 1:25.000), realizate pe suport topografic şi ilustrează principalele categorii de probleme:
− încadrarea în teritoriul administrativ al localităţii pentru care se elaborează PUG (plaşe editate pentru
economia naţională);
− analiza situaţiei existente, cu evidenţierea disfuncţionalităţilor;
− reglementări urbanistice-zonificare, reglementări edilitare şi echipare edilitară;
− proprietatea asupra terenurilor şi circulaţia juridică a acestora.
Piesele desenate se redactează în culori transparente şi semne convenţionale standard.

c) PUG preliminar

PUG preliminar se elaborează atunci când se doreşte reducerea duratei de elaborare a PUG-ului, precum şi pentru
încadrarea în fondurile avute la dispoziţie de către beneficiar, urmând ca după maximum 3 ani să se întocmească PUG
propriu-zis.
Rolul PUG-ului preliminar este de a răspunde, într-o primă etapă presiunilor exercitate în domeniul investiţional,
prin:
− direcţionarea dezvoltării localităţilor;
− determinarea intravilanului posibil;
− zonificarea funcţională a teritoriului;
− stabilirea zonelor ce se pot autoriza pentru construire;
− enunţarea priorităţilor.
Conţinutul minim al unui asemenea PUG constă din următoarele:
− încadrarea în teritoriu;
− situaţia existentă – disfuncţionalităţile majore;
− reglementările urbanistice;
− regulamentul urbanistic preliminar.
PUG preliminar se supune aceloraşi proceduri de avizare-aprobare ca PUG propriu-zis. Durata de valabilitate a
PUG preliminar este de 3 ani de la data aprobării sale.

d) Documentaţii pentru obţinerea avizelor/acordurilor

Acestea se întocmesc de către elaboratorul PUG şi se stabilesc împreună cu beneficiarul, în funcţie de


mărimea localităţilor şi complexitatea problemelor.
Avizele/acordurile necesare aprobării PUG pot fi emise de:
o organisme centrale
o organisme teritoriale

Dintre emitenţii avizelor şi acordurilor organismelor centrale, se menţionează:

 Ministerul care gestionează activitatea de amenajare a teritoriului şi urbanism, pentru PUG –


municipii şi PUG – unităţi territorial-administrative de bază care înglobează pe teritoriul lor staţiuni
balneare sau turistice;
 Ministerul care gestionează transporturile, pentru PUG-uri ce includ propuneri privind căile de
comunicaţie majore (autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale, căi ferate, căi navigabile sau
aeroporturi);
 Ministerul Sănătăţii, precum şi Autoritatea Naţională pentru Turism, pentru PUG-uri de unităţi
teritorial-administrative de bază care includ funcţiuni balneare, climaterice sau turistice;
 Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Serviciul Român de
Informaţii, pentru toate PUG-urile;
 Alte organisme centrale, pentru PUG-uri cu probleme speciale (resurse ale subsolului, protejarea
unor situri şi monumente cu valoare de patrimoniu, probleme complexe vizând protecţia mediului).

Dintre emitenţii avizelor/acordurilor organismelor teritoriale interesate se menţionează:

• Consiliul local, ca autoritate publică locală, gestionar al utilizării terenurilor şi respectării condiţiilor
de conformare şi realizare a construcţiilor, pentru toate PUG-urile;
• Consiliul judeţean, ca autoritate publică de coordonare a activităţii de amenajarea teritoriului şi
urbanism în cadrul judeţului, pentru toate PUG-urile;
Consiliul judeţean emite un aviz unic asupra PUG, incluzând toate activităţile instituţiilor interesate
de pe teritoriul judeţului: amenajarea teritoriului şi urbanism, drumuri judeţene şi comunale,
protecţia mediului, sănătate publică, apărare civilă, protecţia impotriva incendiilor, echipare edilitară
etc.
• Oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară şi Oficiul judeţean pentru amenajarea teritoriului
agricol, privind suprafeţele şi folosinţa terenurilor din intravilan şi extravilan, pentru toate PUG-
urile.
Înaintarea documentaţiilor către emitenţii avizelor/acordurilor este simultană, cu excepţia avizului
Ministerului care gestionează amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbană, care se solicită ultimul.
Planul urbanistic general şi Regulamentul local de urbanism aprobate de către Consiliul local devin acte de
autoritate ale administraţiei publice locale, pentru probleme legate de amenajarea şi dezvoltarea urbanistică a
localităţilor respective.
Din acest moment, PUG si RLU pot fi utilizate pentru:
• Eliberarea certificatelor de urbanism şi emiterea autorizaţiilor de construire pentru obiective din zone ce nu
necesită studii aprofundate;
• Fundamentarea solicitărilor pentru realizarea obiectivelor de utilitate publică;
• Declanşarea procedurii de declarare a utilităţii publice pentru realizarea unor obiective ce implică exproprieri;
• Respingerea unor solicitări de construire neconforme cu prevederile PUG aprobat;
• Declanşarea unor PUZ-uri sau PUD-uri necesare detalierii unor zone, respectiv amplasamente;
• Alte operaţiuni ale compartimentelor de specialitate ale Consiliilor locale.

PUG-urile propriu-zise se actualizează periodic, având durata de valabilitate de până la 10 ani, dacă pe
parcurs nu apar elemente importante de dezvoltare care necesită actualizare.

10.8. Parcursul documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism

Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, până când ajung să fie aprobate, parcurg
următoarele etape:
• iniţiativa elaborării;
• elaborare;
• semnare;
• avizare.
Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aparţine colectivităţilor locale,
prin autorităţile deliberative şi executive, Guvernului, precum şi persoanelor fizice sau juridice interesate în
amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor.
Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism sunt întocmite/elaborate de instituţiile publice şi
societăţile comerciale care au acest drept stabilit prin acte normative sau statutul de organizare şi funcţionare.
Documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului sunt semnate de profesionişti calificaţi în domeniu
prin licenţă sau studii postuniversitare de specialitate acreditate (urbanişti), precum şi de alţi profesionişti cu drept de
semnătură. Fac excepţie documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism pentru localităţile rurale, care nu
sunt situate în zonele protejate şi nu sunt declarate staţiuni balneo-climaterice.
Dreptul de semnătură în acest domeniu este stabilit pe baza unui regulament, elaborat de Ministerul de profil,
în colaborare cu Asociaţia Profesională a Urbaniştilor din România, precum şi cu alte organizaţii profesionale din
acest domeniu.
Specialişti calificaţi în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care dobândesc dreptul la
semnătura, se înscriu în Registrul urbaniştilor.
În vederea aprobării, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se avizează de către organisme
competente. Precizarea conţinutului documentaţiilor care se supun avizării precum şi a emitenţilor de avize pentru
fiecare categorie de documentaţii se vor stabili prin ordin al ministrului. Avizele se emit în termen de 30 zile de la data
depunerii documentaţiei complete în vederea avizării. Avizul necomunicat în termen de 30 zile se consideră favorabil.
Avizele pot conţine condiţii şi recomandări. Condiţiile sunt dispoziţii obligatorii, dacă se referă la probleme de
competenţa avizatorului. Recomandările sunt dispoziţii consultative şi vor fi analizate, în mod obligatoriu de către
organele administraţiei publice centrale sau locale, responsabile de elaborarea şi aprobarea documentaţiei.
În situaţia apariţiei unor divergenţe de ordin tehnic, generate de nerespectarea condiţiilor sau însuşirea
recomandărilor cuprinse în avize, se recurge în mod obligatoriu la concilierea părţilor în prezenţa organelor
administraţiei publice centrale. Avizarea documentaţiilor de interes general – toate categoriile din domeniul amenajării
teritoriale, precum şi din domeniul urbanistic (cu excepţia PUD) – se face fără perceperea unor taxe.
Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se aprobă de către autorităţile publice competente,
prin lege sau prin hotărâre. După aprobare, aceste documentaţii constituie acte de autoritate ale autorităţilor publice.
Autorităţile publice care aprobă o documentaţie de amenajare a teritoriului sunt obligate să o transmită
autorităţilor administraţiei publice interesate.
Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate, au caracter public putând fi consultate de
către populaţie, cu excepţia celor care, potrivit legii, au caracter secret.
Urmărirea aplicării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate se face prin
compartimentele de specialitate din aparatul propriu al consiliilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, după
caz, precum şi de Inspectoratul de Stat în Construcţii.
Compartimentele de specialitate vor urmări corelarea realizării programelor de dezvoltare cu prevederile
documentaţiilor aprobate.
Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se finanţează din bugetele locale ale unităţilor
administrativ-teritoriale, precum şi din bugetul de stat, prin Ministerul de profil, precum şi de persoane juridice şi
fizice interesate în dezvoltarea unei localităţi sau a unei zone din cadrul acesteia.
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în bugetele anuale fonduri pentru elaborarea
sau actualizarea, după caz, a planurilor de urbanism şi a studiilor de fundamentare necesare în vederea elaborării
acestora.
Pentru desfăşurarea unor activităţi comune de amenajare a teritoriului şi de urbanism, pentru realizarea unor
obiective de interes general, consiliile judeţene se pot asocia, sau, după caz, pot colabora, în condiţiile legii, cu
persoane juridice sau fizice din ţară sau din străinătate în scopul atragerii de fonduri suplimentare.
Autorităţile administraţiei publice locale participă la finanţarea planurilor de amenajare a teritoriului, a
planurilor urbanistice generale care intră în competenţele de aprobare, precum şi la urmărirea realizării acestora,
potrivit legii.
PUZ-urile şi PUD-urile privind realizarea unor obiective de interes public, precum şi pentru zone protejate se
finanţează din bugetul de stat ori din bugetele locale.
Finanţarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism cu caracter deosebit, pentru zone şi
localităţi care necesită cercetări şi studii complexe, se face şi din fonduri destinate cercetării, dezvoltării regionale şi
altele, în condiţiile stabilite de ministere şi alţi factori implicaţi.

10.9. Cadrul instituţional

Activitatea de construcţii a început să fie reglementată în România prin norme de calitate cu 150 de ani în
urmă. La 22 ianuarie 1862, Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul 25 de formare a primului minister unic al
României iar la 27 ianuarie 1862 a fost numit primul ministru al Lucrărilor Publice. Pe data de 10 august 1862,
domnitorul A.I. Cuza semnează decretul 627 de organizare a Ministerului Lucrărilor Publice. De-a lungul timpului,
denumirea şi forma de organizare a Ministerului Lucrărilor Publice (MLP) au trecut prin mai multe transformări şi a
funcţionat fie ca minister de sine stătător (1862 – 1864, 1883 – 1929, 1946 – 1949 ) fie preluând şi alte activităţi
complementare, potrivit evoluţiei societăţii româneşti (1864 – 1866: Ministerul de Interne, Agricultură şi Lucrările
Publice; 1866 – 1883: Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice; 1929 – 1944, 1945 – 1946:
Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor; 1944 – 1945: Ministerul Lucrărilor Publice şi Refacerii; 1957:
Ministerul Construcţiilor şi Materialelor de Construcţii; 1965: Ministerul Industriei Construcţiilor; 1975:
Ministerul Construcţiilor Industriale; 1990: Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Amenajării
Teritoriului).
Din anul 1991 până în 2000, la nivel central, coordonarea şi reglementarea de amenajare a teritoriului a fost
realizată de către Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (MLPAT), respectiv Ministerul
Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţelor (MLPTL) din 2001, care cuprindea un departament de
specializare pentru amenajare teritorială şi urbanism.
Din iulie 2003 activitatea de amenajare teritorială şi urbanism a fost preluată de către Ministerul
Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT).
În prezent, activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel naţional este coordonată de
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei (MDRL), creat în aprilie 2007, care reglementează domeniul şi
exercită şi controlul statului privind aplicarea prevederilor şi reglementărilor cuprinse în documentaţiile de amenajare
a teritoriului şi de urbanism.
Direcţia Generală de Dezvoltare Teritorială este un compartiment funcţional din aparatul propriu al
Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, care asigură îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin acestuia în domeniul
de activitate specific: planificare şi dezvoltare teritorială naţională şi regională, cooperare teritorială, urbanism şi
amenajarea teritoriului, gestiune şi dezvoltare edilitară-imobiliară şi locuire.
În cadrul Direcţiei Generale de Dezvoltare Teritorială îşi desfăşoară activitatea compartimentul funcţional
denumit Serviciul Planificare Teritorială. Acest compartiment coordonează:
• activitatea în domeniul amenajării teritoriului la nivel naţional şi zonal-regional;
• detalierea conceptului strategic în planuri de amenajare a teritoriului;
• activitatea de elaborare a Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional şi a Planului de Amenajare a
Teritoriului Regional, precum şi a altor planuri şi proiecte de amenajare a teritoriului conform competenţelor
stabilite prin lege;
• activitatea de reglementare metodologică a elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului.
Sub coordonarea MDRL funcţionează INCD URBANPROIECT şi CDCAS (Centrul de Documentare pentru
Construcţii Arhitectură Urbanism şi Amenajarea Teritoriului), înfiinţate în scopul desfăşurării activităţii de cercetare
ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică în domeniul urbanismului şi amenajării teritoriului.
Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Urbanism şi Amenajarea Teritoriului „URBANPROIECT”
funcţionează sub autoritatea MDRL şi asigură fundamentarea ştiinţifică a propunerilor legislative în domeniul
amenajării teritoriului şi urbanismului. Acesta elaborează PATN şi alte planuri de interes naţional solicitate de
minister, sau Guvern şi funcţionează în conformitate cu statutul stabilit prin HG 1233/1996.
La nivel local, realizarea planurilor de interes judeţean şi local şi punerea lor în practică este responsabilitatea
Consiliilor Judeţene, Municipale şi Orăşeneşti sau al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, conform
prevederilor legii administraţiei publice locale nr. 215/ 2001 (care înlocuieşte legea 69/1991 republicată în 1996). La
acest nivel se organizează şi funcţionează, potrivit legii, structuri specializate în domeniul amenajării teritoriale şi
urbanismului, conduse de arhitectul-şef al judeţului, municipiului sau oraşului, respectiv de arhitectul-şef al
Municipiului Bucureşti.
În comune, atribuţiile arhitectului-şef vor fi îndeplinite de către un funcţionar public din aparatul propriu al
consiliului local respectiv, cu atribuţii în domeniu şi pregătit în acest sens.
Activitatea ministerului este susţinută la nivel teritorial prin intermediul ICLPUAT (Inspectorate pentru
Construcţii, Lucrări Publice, Urbanism şi Amenajare Teritorială) – şi a inspecţiilor sale judeţene, aflate în subordinea
MLPAT, ulterior MLPTL şi MTCT şi în prezent MDRL.
În scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la dezvoltarea durabilă locală şi judeţeană, pe lângă Consiliul
Judeţean, Primăria municipală şi orăşenească, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, se poate înfiinţa Comisia
Tehnică de Amenajare Teritorială şi Urbanism, organism consultativ cu atribuţii de avizare, expertiză tehnică şi
consultanţă.
Comisia Tehnică de Amenajare Teritorială şi Urbanism este formată din:
− specialişti în domeniul amenajării teritoriale şi urbanismului;
− reprezentanţi ai instituţiilor publice, regiile autonome;
− persoane juridice din domeniul contrucţiilor, al exploatării şi prelucrării resurselor, transporturilor, protecţiei
şi conservării mediului, protecţiei şi conservării patrimoniului cultural imobil, prestărilor de servicii publice,
din domeniul social şi cultural.
Componenţa nominală şi modul de funcţionare ale acestei Comisii tehnice sunt aprobate de Consiliul judeţean,
Consiliul local municipal, orăşenesc, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pe baza recomandărilor
asociaţiilor profesionale din domeniul amenajării teritoriale, urbanismului, construcţiilor, ale instituţiilor de învăţământ
superior şi ale arhitectului-şef.
Comisia Tehnică de Amenajare Teritorială şi Urbanism are rolul de a aviza din punct de vedere tehnic
documentaţiile de amenajare teritorială şi urbanism, precum şi studiile de fundamentare sau cercetările prealabile.
Avizele date de Comisia Tehnică se supun deliberării şi aprobării Consiliului judeţean, Consiliului local, respectiv
Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz.
La şedinţele de avizare ale Comisiei pot participa la luarea deciziei membrii care au calitatea de autor al
documentaţiilor – proiectelor, supuse avizării.
Documentaţiile de amenajare teritorială şi urbanism se semnează de profesionişti calificaţi în domeniu prin licenţă
sau studii postuniversitare de specialitate, acreditate conform legii, precum şi de alţi profesionişti cu drept de
semnătură.
Regulamentul privind dobândirea dreptului de semnătură, precum şi regulamentul referitor la organizarea şi
funcţionarea Registrului Urbaniştilor se aprobă prin Hotărâre de Guvern. Specialiştii calificaţi în domeniul amenajării
teritoriale şi urbanismului, care dobândesc dreptul de semnătură, se încriu în Registrul Urbaniştilor.

10.10. Cadrul legislativ

Preocupările şi reglementările din domeniul urbanismului datează din cele mai vechi timpuri. Numeroasele
cerinţe care au fost impuse de-a lungul timpului au privit activităţile de construcţii.
„Regulamentul oraşului Pergam obliga de exemplu constructorii să respecte mai multe norme de igienă şi
securitate; în caz de nerespectare a acestora, autorităţile municipale puteau interveni pentru a sancţiona ilegalităţile şi a
lua, pe cheltuiala contravenientului, măsuri în vederea conformării construcţiilor cu regulile publice stabilite. În Roma
Antică se constată existenţa servituţilor de înălţime, de perspectivă, de aliniere, de distanţă între clădiri, de vedere şi de
estetică”29. Până la mijlocul secolului al IX-lea, urbanismul şi domeniul juridic nu s-au întâlnit decât punctual, în zona
reglementărilor privind alinierea străzilor şi construcţiilor. Sporadicele reglementări apărute în privinţa spaţiului urban
- apărute, uneori, ca şi adevărate constrângeri sociale, nu îndreptăţesc dreptul urbanismului de a guverna în domeniul
amenajării teritoriului, respectiv urbanismului.
Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale, instituite sau sancţionate de stat,
obligatoriu de respectat în raporturile subiectelor de drept, sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului în
cazul nerespectării lor. Totodată, trebuie subliniat faptul că exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în
contradicţie cu scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege. Legea recunoaşte exercitarea
drepturilor subiective în scopul satisfacerii intereselor personale, materiale şi culturale în acord cu interesul general şi
cu regulile de convieţuire socială.30
Una dintre problemele pe care le ridică activitatea de urbanism şi amenajare teritorială este modul în care se pot
compatibiliza principiile care guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată, deoarece în
domeniul juridic al urbanismului, atunci când se urmăreşte realizarea proiectelor de urbanism ale colectivităţilor
publice, se pot uşor atinge drepturile proprietăţilor solurilor. Codul civil defineşte, în art. 410, dreptul de proprietate:
„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în
limitele determinate de lege”. Dreptul de proprietate poate să se dovedească incompatibil cu obiectivele de amenajare
pe care le au colectivităţile publice, însă obiectivele de interes general trebuie atinse, astfel încât a trebuit să se permită
acestora să instituie o adevărată poliţie de urbanism, cu ajutorul căreia să reglementeze exerciţiul drepturilor
proprietarilor funciari.
Regimul juridic al urbanismului s-a dezvoltat pe două planuri. Pe de-o parte, dreptul de proprietate a fost limitat
de o manieră din ce în ce mai strictă, astfel încât individul-proprietar a trebuit să cedeze în faţa intereselor obşteşti
(dreptul de a construi – ca atribut de proprietate – cunoscând o asemenea evoluţie). Regimul urbanismului nu a impus
doar restricţii, ci evoluţia sa a promovat o serie de garanţii pentru cei administraţi. Dezvoltări semnificative au vizat
publicitatea deciziilor în materie de urbanism, consultarea administraţiilor pe calea anchetelor publice, lupta contra
arbitrariului etc.
Alături de această manieră de reglementare, şi-au făcut apariţia activităţi de serviciu public care au impus
colectivităţilor asumarea activităţii de amenajare a zonelor urbane, salubritatea, estetica urbană şi protecţia mediului.
Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina franceză ca un ansamblu de reguli şi instituţii privitoare la
amenajarea şi dezvoltarea urbană, permiţând încadrarea evoluţiei fizice a localităţilor şi având ca scop realizarea
obiectivelor colectivităţilor publice în acest domeniu, cu o finalitate de incontestabil interes general.

29
Duţu M., Dreptul urbanismului, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
30
Boboş G., Teoria Generală a Dreptului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994.
Legislaţia în domeniu din ţara noastră nu defineşte nici urbanismul, nici activitatea de amenajare a teritoriului, ci
privindu-le împreună, precizează conţinutul acestora, trăsăturile specifice, obiectivele lor şi modalităţile de realizare.
Astfel, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul prevede, la art. 2 al. 3, că „Gestionarea
spaţială a teritoriului se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care constituie
ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia
patrimoniului natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale”.
Astfel, cadrul legislativ în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului a fost susţinut până în anul 2001 prin
legea 50/1991 privind autorizarea construcţiilor şi unele măsuri în domeniul locuinţelor şi Ordinul 91/ 1991, care
cuprinde conţinutul cadru al documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, precum şi lista semnelor
convenţionale utilizate în cadrul acestora.
În România cadrul legal de desfăşurare a activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism a fost completat în
anul 2001 odată cu promulgarea Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul (LATU), care
stabileşte:
►obiectivele principale ale activităţii de amenajare a teritoriului:
1. dezvoltarea economicǎ şi socialǎ echilibratǎ a regiunilor şi zonelor, cu respectarea specificului
acestora;
2. îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
3. gestionarea responsabilǎ a resurselor naturale şi protecţia mediului ;
4. utilizarea raţională şi eficientǎ a teritoriului;
5. protejarea unor teritorii sensibile din punct de vedere ecologic;
6. evitarea riscurilor naturale şi prevenirea efectelor unor catastrofe.
În vederea atingerii obiectivelor de mai sus, activitatea de amenajare a teritoriului, ca activitate mai largă, mai
cuprinzătoare (circumscriind urbanismul), trebuie să fie:
□ globală – urmăreşte coordonarea politicilor sectoriale într-un ansamblu integrat;
□ funcţională – ţine seama de valorile de cultură şi interesele comune prezente în cadrul natural şi construit al
teritoriului respectiv;
□ prospectivă – analizează tendinţele de dezvoltare pe termen lung, luându-se în considerare fenomenele şi
intervenţiile economice, ecologice, sociale şi culturale;
□ demografică – asigură participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor;
► obligativitatea desfăşurării activităţilor de amenajarea teritoriului, în vederea gestionării teritoriului continuu
şi de perspectivă, în interesul colectivităţilor care îl folosesc, în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii şi cu
cerinţele integrării în spaţiul european;
► structura instituţională şi atribuţiile în domeniu ale administraţiei publice centrale, judeţene şi locale;
► categoriile de documentaţii de Amenajare a Teritoriului şi Urbanism, competenţele de avizare şi aprobare ale
acestora.

Legea Amenajării Teritoriului şi Urbanismului a fost prima post-decembristă care a reglementat în mod
cuprinzător activitatea specifică a domeniului respectiv. Legea defineşte amenajarea teritoriului şi urbanismul drept
activităţi complexe de interes general, iar gestiunea teritoriului o activitate continuă şi de perspectivă, de interes
comunitar şi importanţă în perspectivele integrării în UE.
Alte legi importante pentru domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului sunt Legea 18 din 1991 (republicată
în 1998) şi Legea 33 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, din 1994.

LEGISLAŢIE PRINCIPALĂ
URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI
Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului completată de
Legea 289 din 07.07.2006
Ordonanţa Nr. 27/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 350/2001 privind
amenajarea teritoriului şi urbanismul
Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională din România
Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică
Codul civil – reglementări privind amplasamentul construcţiilor
Regulamentul general de urbanism republicat (HG pentru aprobarea Regulamentului
general de urbanism nr. 525/1996 cu modificările ulterioare)
HG 361/18.04.2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării,
Lucrărilor Publice şi Locuinţelor (MDLPL)
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001- cu modificările ulterioare
Ordinul nr. 13/N/1999 al Ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului, Ghid
privind metodologia de elaborare a conţinutului cadru a PUG
Ordinul nr. 21/N/2000 al Ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului, Ghid
privind metodologia de elaborare şi aprobarea regulamentelor locale de urbanism
Ordinul nr. 176/N/2000 al Ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului, Ghid
privind metodologia de elaborare a conţinutului cadru a PUZ
Ordinul nr. 37/N/2000 al Ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului, Ghid
privind metodologia de elaborare a conţinutului cadru a PUD
Ordinul nr. 201/N/2000 al Ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului, Ghid
privind metodologia de elaborarea analizelor de evaluare a impactului asupra mediului
ca parte integrantă a planurilor de amenajare a teritoriului şi urbanism
Legea nr. 50/ 1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru
realizarea locuinţelor, cu modificările şi completările ulterioare.
Ordinul Ministrului transporturilor construcţiilor şi turismului privind aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, privind autorizarea executării
lucrărilor de construcţii nr. 1430/2005.
Ordinul Ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului, al ministrului apărării
naţionale, al ministrului de interne, al directorului Serviciului Român de Informaţii
pentru aprobarea precizărilor privind avizarea documentaţiilor de urbanism şi
amenajare a teritoriului, precum şi a documentaţiilor tehnice pentru autorizarea
executării construcţiilor nr. 34/N/1995 / M.30/1995 / 3422/1995 / 4221/1995
Ordinul Ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului, al ministrului apărării
naţionale, al ministrului de interne, al directorului Serviciului Român de Informaţii, al
ministrului justiţiei, al directorului Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, al şefului
Serviciului de Informaţii Externe şi al directorului Serviciului de Protecţie şi Pază
privind aprobarea condiţiilor de autorizare a construcţiilor cu caracter militar nr.
3376/MC/2.05.1996/ M.3556/9.05.1996/ 2102/8.05.1996/667/ C1/9.05.1996/ 4093/
9.05.1996/ 2012/7.05.1996/ 14083/9.05.1996/ D.821/8.05.1996
HG 62/1996 privind aprobarea listei obiectivelor de investiţii şi de dezvoltare, precum
şi a criteriilor de realizare a acestora, pentru care este obligatoriu avizul Statului Major
General
Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii – cu modificările ulterioare
Legea fondului funciar – nr. 18/ 1991 republicată, cu modificările ulterioare
Ordonanţa privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier
naţional nr. 96/1998
Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996
Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia nr. 213/1998
Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor cu modificările ulterioare
Legea nr.71/1996 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –
Secţiunea I – Căi de comunicaţii
Legea nr.171/1997 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –
Secţiunea a II a– Apa
Legea nr.5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –
Secţiunea a III-a - Zone protejate
Legea nr.315/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –
Secţiunea a IV-a - Reţeaua de localităţi
Legea nr.575/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –
Secţiunea a V-a - Zone de risc natural
Ordinul Ministrului sănătăţii pentru aprobarea Normelor de igienă şi a recomandărilor
privind modul de viaţă al populaţiei nr.536 /23.06.1997
Ordonanţa nr.43/1997 privind regimul juridic al drumurilor cu completările ulterioare

Ordinul Ministrului transporturilor pentru aprobarea normelor tehnice privind


proiectarea şi amplasarea construcţiilor, instalaţiilor şi panourilor publicitare în zona
drumurilor, pe poduri, pasaje, viaducte şi tuneluri rutiere – nr.571/1997
Legea privind protejarea monumentelor istorice nr. 422/2001
Legea locuinţei nr.114/1996 republicată
Legea 184/2001 privind exercitarea profesiunii de arhitect (modificată prin Legea
43/2004)
Hotărârea Guvernului nr. 723/2002 privind înfiinţarea Comisiei interministeriale
pentru zone construite protejate
Ordinul nr.562/2003 al Ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului pentru
aprobarea Reglementării tehnice „Metodologie de elaborare a conţinutului - cadru al
documentaţiilor de urbanism pentru zone construite protejate (PUZ)
Hotărârea Guvernului nr.447/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind
modul de elaborare şi conţinutul hărţilor de risc natural la alunecări de teren şi
inundaţii
Ordinul comun al Ministerului transporturilor, construcţiilor şi turismului şi Ministerul
Administraţiei şi Internelor nr. 139/2003/6/2003 privind măsuri pentru creşterea
disciplinei în domeniul urbanismului şi amenajării teritoriului în scopul asigurării
fluidizării traficului şi a siguranţei circulaţiei pe drumurile publice de interes naţional
şi judeţean
Hotărârea Guvernului nr.382/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
exigenţele minime de conţinut ale documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism pentru zonele de riscuri naturale
Hotărârea Guvernului nr.31/1996 privind metodologia de avizare a documentaţiilor de
urbanism privind zone şi statiuni turistice şi a documentaţiilor tehnice privind
construcţiile
Hotărârea Guvernului nr.1122/2002 pentru aprobarea condiţiilor şi procedurilor de
atestare a staţiunilor turistice, precum şi pentru declararea unor localităţi ca staţiuni
turistice de interes naţional, respectiv local (vezi Snagov)
Ordinul nr.45/1998 al Ministrului transporturilor pentru aprobarea Normelor tehnice
privind proiectarea, construirea şi modernizarea drumurilor
Ordinul nr.47/1998 al Ministrului transporturilor pentru aprobarea Normelor tehnice
privind amplasarea lucrărilor edilitare, a stâlpilor pentru instalaţii şi a pomilor în
localităţile urbane şi rurale
Ordinul nr.49/1998 al Ministrului transporturilor pentru aprobarea Normelor tehnice
privind proiectarea şi realizarea străzilor în localităţile urbane
Ordinul nr.50/1998 al Ministrului transporturilor pentru aprobarea Normelor tehnice
privind proiectarea şi realizarea străzilor în localităţile rurale
Hotărârea Guvernului nr.525/1995 privind aprobarea Regulamentului general de
urbanism republicată
Ordinul nr.90N/911/1997 al Ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului
privind executarea lucrărilor de introducere a cadastrului imobiliar în localităţi şi
amenajarea teritoriului, geodezie şi cartografie
Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor
Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările ulterioare.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului.

10.11. Participarea populaţiei la activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism

Autorităţile administraţiei centrale şi locale au obligaţia de a asigura organizarea şi desfăşurarea procesului de


participare a populaţiei în cadrul activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Participarea populaţiei la activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism se realizează prin:


• informarea populaţiei;
• consultarea populaţiei;
• alte forme de participarea prevăzute de lege.
Cetăţenii pot participa la activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism, individual sau prin asociere, în
condiţiile legii.

Informarea populaţiei este activitatea prin care se fac publice:


a) obiectivele dezvoltării economico-sociale privind amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbanistică a
localităţilor;
b) intenţiile autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale privind elaborarea unor documentaţii de
amenajare a teritoriului şi de urbanism, precum şi scopul pentru care acestea sunt elaborate;
c) conţinutul documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism care urmează să fie supuse aprobării,
conform legii.
Acţiunea de informare a populaţiei se poate desfăşura prin:
- afişarea de anunţuri oficiale pentru răspândirea publică a informaţiilor;
- publicarea înştiinţărilor în presă sau difuzarea lor prin alte mijloace de comunicare în masă;
- asigurarea accesului populaţiei în vederea consultării programelor sau documentaţiilor, la sediul organelor
administraţiei publice centrale sau al autorităţilor administraţiei publice locale;
- expunerea parţială, integrală sau sub formă de sinteză, a documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism, în spaţii publice.
Propunerile sau opiniile cetăţenilor sunt analizate de către organele administraţiei publice centrale sau autorităţile
adminstraţiei publice locale responsabile de aprobarea documentaţiilor împreună cu autorul acestora, în vederea
preluării, după caz, în cadrul prevederilor documentaţiei.
Sinteza propunerilor sau opiniilor, indiferent dacă au fost sau nu preluate, face parte integrantă din documentaţie.

Consultarea populaţiei este procesul prin care aceasta îşi exprimă opţiunile şi opiniile privind prevederile
programelor de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor, precum şi cele cuprinse în
documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism, în cadrul procesului de elaborare şi aprobare a acestora, şi se
realizează prin publicarea procedurii de desfăşurare a consultării, desfăşurarea anchetei publice şi întocmirea raportului
de sinteză.
Raportul de sinteză, ca material care cuprinde opţiunile şi opiniile populaţiei, este supus dezbaterii autorităţilor
publice responsabile cu elaborarea/aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Raportul de
sinteză, deciziile autorităţilor publice, împreună cu motivaţia acestora se dau publicităţii.
Consiliile locale responsabile de aprobarea documentaţiilor de urbanism sunt obligate să răspundă în scris
cetăţenilor care şi-au exprimat opţiuni sau opinii asupra deciziilor luate şi motivarea acestora.
Informarea şi consultarea populaţiei se desfăşoară diferenţiat, în funcţie de amploarea şi de importanţa
documentaţiei de amenajare a teritoriului sau de urbanism, potrivit procedurilor stabilite de Ministerul de profil.

10.12`Gestionarea teritoriului şi a localităţilor

Autorităţile administraţiei publice locale au rolul de a gestiona totalitatea terenurilor şi a construcţiilor aparţinând
domeniului public şi privat. Se poate spune că ele răspund de realizarea construcţiilor şi a amenajărilor de utilitate
publică.
În acelaşi timp, autorităţile administraţiei publice locale îndeplinesc următoarele sarcini:
− urmăresc modul în care proprietarii sau deţinătorii gestionează terenurile şi construcţiile, în conformitate cu
documentaţiile de amenajare teritorială şi de urbanism şi ale altor reglementări privind interesul colectivităţii;
− organizează bănci de date şi sisteme informaţionale pentru gestionarea teritoriului şi a localităţilor (datele au
caracter confidenţial şi nu pot fi utilizate decât în interes public);
− instituie servituţi asupra bunurilor imobile (restricţii privind modul de utilizare a terenurilor şi realizarea
construcţiilor) pentru efectuarea unor lucrări de interes general.
Aceste lucrări, care se mai numesc şi servituţi de utilitate publică sau lucrări publice, pot fi:
• reţele de energie, apă, canalizare, gaze, termoficare, telefonie, precum şi alte categorii de transporturi prin
conducte;
• obiective sociale de învăţământ, cercetare, sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială,
administraţie publică, justiţie;
• monumente istorice sau ale naturii, precum şi zonele protejate declarate conform legii;
• căi de comunicaţii;
• aeroporturi şi porturi;
• captări de apă şi lucrări de îndiguiri şi regularizări de râuri sau lacuri de acumulări;
• explorarea şi exploatarea resurselor solului şi subsolului;
• obiective destinate apărării ţării, ordinii publice şi siguranţei naţionale.

10.13 Gestionarea terenurilor

În vederea realizării unor operaţiuni de amenajare a teritoriului sau de urbanism autorităţile administraţiei publice
se preocupă, în primul rând, de utilizarea terenurilor, recurgând la următoarele:
• Schimburi de terenuri aflate în domeniul privat al statului, judeţului sau al localităţii cu terenuri aflate în
proprietatea unor persoane fizice sau juridice;
• Treceri din domeniul privat al statului, judeţului sau al localităţii în domeniul public al statului, respectiv
judeţului sau al localităţii;
• Achiziţii de terenuri, direct sau prin exercitarea dreptului de preemţiune (dreptul unei persoane de a fi
preferat, prin lege, în calitate de cumpărător al unui bun);
• Concesionări de terenuri din domeniul public sau domeniul privat;
• Exproprieri de terenuri, pentru cauza de utilitate publică;
• Alte modalităţi de transmitere a bunurilor imobile prevăzute de lege.

Consiliile locale pot institui interdicţii permanente sau temporare de construire.


Interdicţia permanenţă de construire se stabileşte pentru unul din următoarele motive:
- riscuri naturale previzibile: zonă inundabilă, zonă cu pericol de alunecări de teren, avalanşe, zone situate
deasupra unor exploatări miniere, zone cu condiţii de fundare improprii;
- riscuri tehnologice grave: contaminare radioactivă, chimică, pericol de explozie, pericol de incendiu, nivel
ridicat de zgomot, grad înalt de poluare a aerului, apei sau a solului;
- apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională;
- alte motive, stabilite prin lege.

Interdicţia temporară de construire se stabileşte pentru unul din următoarele motive:


• Necesitatea elaborării unor documentaţii de urbanism în vederea stabilirii regulilor de construire pentru zona
respectivă;
• Necesitatea realizări în zona respectivă a unor lucrări de utilitate publică inclusiv lucrări de cercetare
arheologică sau de conservare, protejare, restaurare sau punere în valoare a unor monumente istorice;
• Alte motive stabilite prin lege.
Interdicţia temporară de construire se instituie de către Consiliul local, şi nu poate fi mai mare de 2 ani pentru
elaborarea documentaţiilor de urbanism, respectiv 3 ani pentru realizarea unor lucrări de utilitate publică.

10.14 Gestionarea construcţiilor

Potrivit Legii Amenajării Teritoriului şi Urbanismului, construcţiile se clasifică astfel:


- definitive sau provizorii;
- subterane sau supraterane;
- clădiri, construcţii speciale sau amenajări;
Modul de realizare, modificare, utilizare şi desfiinţare a construcţiilor se stabileşte prin documentaţiile de
urbanism, precum şi prin alte acte normative. Astfel, pe baza PUG şi a PUD, autorităţile administraţiei publice locale
eliberează următoarele documente:
- certificatul de urbanism;
- autorizaţia de construire;
- autorizaţia de funcţionare;
- autorizaţia de schimbare a destinaţiei;
- autorizaţia de postutilizare (demolare);

A) Certificatul de Urbanism (CU)

Aplicarea documentaţiilor de amenajare teritorială şi urbanism aprobate se asigură prin eliberarea CU. Acesta este
documentul premergător obţinerii autorizaţiei de construire (sau a autorizaţiei de schimbare a destinaţiei), prin care se
informează solicitantul cu privire la principalele caracteristici ale construcţiilor care se pot executa pe un anumit teren.
În CU se va menţiona obligatoriu scopul eliberării acestuia.
Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice
judeţene sau locale face cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor,
caracteristicile zonei în care se găseşte imobilul (amplasamentul), cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite,
precum şi lista avizelor şi acordurilor necesare în vederea autorizării executării lucrărilor de construcţii (Legea 50,
Normele metodologice la legea 50).
În lipsa cadastrului general, respectiv a informaţiilor de Carte funciară, prin certificatul de urbanism emitentul
garantează numai cu privire la informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al imobilului, rezultate din
P.U.G. aprobat, în condiţiile legii. Pentru aceeaşi parcelă (imobil) se pot emite certificate de urbanism mai multor
solicitanţi, indiferent de calitatea acestora în raport cu proprietatea asupra parcelei. În această situaţie certificatele de
urbanism urmează a avea acelaşi conţinut, bazat pe documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, cu
caracter de informare (privind regimul juridic, economic şi tehnic al imobilului) pentru toţi solicitanţii.
Solicitantul certificatului de urbanism poate fi orice persoană fizică sau juridică interesată să cunoască
informaţii cu privire la un imobil - teren şi/sau construcţii.
Pentru emiterea certificatului de urbanism nu este necesar ca solicitantul să deţină un titlu asupra imobilului,
actul fiind cu caracter de informare, cu excepţia unor cazuri speciale.
Certificatul de urbanism se întocmeşte în conformitate cu prevederile documentaţiilor de urbanism (PUG,
PUZ, PUD şi RGU) ori ale planurilor de amenajare a teritoriului (PATN, PATZ, PATJ), aprobate potrivit legii,
pentru teritoriul pe care se află imobilul, precum şi ale altor reglementări din domeniu.
În cazul în care scopul declarat de solicitant este autorizarea executării lucrărilor de construcţii, iar specificul
obiectivului (funcţiune, accesibilitate, relaţii de vecinătate etc.) nu se încadrează în prevederile documentaţiilor de
urbanism şi/sau de amenajare a teritoriului aprobate ori dacă particularităţile amplasamentului (suprafaţă
neconstruibilă ca urmare a unor interdicţii, servituţi sau a unor zone de protecţie a dotărilor de infrastructură, rezerve
de teren pentru investiţii de interes public etc.) nu permit realizarea investiţiei, certificatul de urbanism se eliberează cu
menţionarea expresă a incompatibilităţilor rezultate, precum şi a imposibilităţii emiterii unei autorizaţii de construire
pentru obiectivul propus.
În situaţii deosebite, în funcţie de condiţiile specifice de amplasament (poziţia terenului în ansamblul
localităţii ori al teritoriului) şi/sau de importanţa şi complexitatea obiectivului de investiţii şi dacă prevederile
documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului aprobate nu furnizează suficiente elemente necesare
autorizării ori dacă se solicită o derogare de la prevederile documentaţiilor de urbanism sau de amenajare a teritoriului
aprobate, emitentul poate cere suplimentar, prin certificatul de urbanism:
a) elaborarea unui plan urbanistic zonal (PUZ) ori de detaliu (PUD), după caz, urmând ca, după aprobare,
prevederile acestuia să fie preluate în cadrul PUG ori PATJ; în certificatul de urbanism se va face menţiunea că
proiectul pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii (PAC) se va putea întocmi numai după aprobarea
documentaţiei de urbanism şi cu obligativitatea respectării întocmai a prevederilor acesteia;
b) completarea, după caz, a documentaţiilor care însoţesc cererea pentru eliberarea autorizaţiei de construire
cu următoarele studii, avize, expertize:
- studii de specialitate: de circulaţie, istoric, de amenajare peisagistică, de impact asupra mediului;
- avize de la organismele competente pentru zonele asupra cărora s-a instituit un anumit regim de
protecţie sau de restricţii de construire (protecţia zonelor naturale; protejarea monumentelor istorice; zone cu trafic
aerian; vecinătatea construcţiilor şi ansamblurilor cu caracter militar; drumuri; reţele electrice şi de telecomunicaţii;
magistrale de transport de gaze, de produse petroliere; căi ferate şi navigabile; cursuri de apă; staţii meteo; surse şi
gospodării de apă etc.);
- expertize tehnice.
Pentru lucrări la construcţiile existente (reparaţii, consolidări, schimbări de destinaţie a spaţiilor interioare
etc.), dacă prin acestea nu se aduc modificări de natură urbanistică clădirilor sau dacă noua funcţiune este
compatibilă cu reglementările urbanistice ale zonei, nu este necesară întocmirea unui plan urbanistic zonal (PUZ) sau
de detaliu (PUD), după caz.
Certificatul de urbanism se emite pentru autorizarea execuţiei lucrărilor de construcţii şi a instalaţiilor
aferente acestora, precum şi în vederea desfiinţării construcţiilor.
Potrivit prevederilor legii certificatul de urbanism se mai emite şi pentru:
- concesionarea de terenuri;
- adjudecarea prin licitaţie a proiectării lucrărilor publice în faza de "studiu de fezabilitate";
- cereri în justiţie;
- alte scopuri, atunci când operaţiunile respective o impun.
Operaţiunile juridice având ca obiect dezmembrarea prin lotizare sau împărţeală, alipirea sau dezlipirea de
parcele, constituirea unei servituţi de trecere, precum şi înstrăinarea unui teren destinat construcţiilor se îndeplinesc
numai în formă autentică şi cu obţinerea prealabilă a certificatului de urbanism. Operaţiunile juridice sus-
menţionate, îndeplinite fără respectarea acestor prevederi, sunt nule de drept.
În certificatul de urbanism se vor înscrie informaţiile cunoscute de emitent, la data elaborării, privind regimul
juridic, economic şi tehnic al imobilului, după cum urmează:
a) Regimul juridic:
• situarea imobilului în intravilan sau în afara acestuia;
• natura proprietăţii sau titlul asupra imobilului;
• servituţile care grevează asupra imobilului, dreptul de preemţiune, zona de utilitate publică;
• includerea imobilului în listele monumentelor istorice şi/sau ale naturii ori în zona de protecţie a acestora,
după caz.
b) Regimul economic:
• folosinţa actuală;
• destinaţia stabilită prin planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului aprobate;
• reglementări ale administraţiei publice centrale şi/sau locale cu privire la obligaţiile fiscale ale
investitorului;
• alte prevederi rezultate din hotărârile consiliului local sau judeţean asupra zonei în care se află imobilul.
c) Regimul tehnic:
• informaţii extrase din documentaţiile de urbanism şi/sau din regulamentele aferente ori din planurile de
amenajare a teritoriului, după caz, precum şi în situaţia în care asupra imobilului este instituit un regim urbanistic
special (zonă protejată, interdicţii temporare sau definitive de construire); în funcţie de complexitatea şi de volumul
informaţiilor, acestea se vor putea prezenta şi în anexă la certificatul de urbanism;
• regimul de aliniere a terenului şi construcţiilor faţă de drumurile publice adiacente;
• retragerile şi distanţele obligatorii la amplasarea construcţiilor faţă de proprietăţile vecine;
• înălţimea maximă a construcţiilor (totală, la cornişă, la coamă, după caz) şi caracteristicile volumetrice ale
acestora, exprimate atât în număr de niveluri, cât şi în dimensiuni reale (metri);
• procentul maxim de ocupare a terenului (POT) şi coeficientul maxim de utilizare a terenului (CUT),
raportate la suprafaţa de teren corespunzătoare zonei din parcelă care face obiectul solicitării;
• echiparea cu utilităţi existente şi necesare (apă, canalizare, gaze, energie electrică, energie termică,
telecomunicaţii, transport urban etc.);
• circulaţia pietonilor şi a autovehiculelor, accesele auto şi parcajele necesare;
• dimensiunile şi suprafeţele minime şi/sau maxime ale parcelelor (în cazul proiectelor de parcelare);
• elemente privind volumetria şi/sau aspectul general al clădirilor în raport cu imobilele învecinate, precum
şi alte prevederi extrase din documentaţii de urbanism, din regulamentul local de urbanism, din P.U.Z., P.U.D. sau din
Regulamentul general de urbanism, după caz;
Prin certificatul de urbanism emitentul stabileşte avizele şi acordurile legale necesare autorizării executării
lucrărilor de construcţii, inclusiv pentru organizarea execuţiei lucrărilor, după cum urmează:
a) Avize şi/sau acorduri obţinute pe plan local, prin grija emitentului autorizaţiei, pe baza fişelor tehnice şi care se
includ în acordul unic pentru:
a.1) utilităţile urbane, în vederea avizării racordării investiţiei la utilităţile urbane necesare funcţionării acesteia,
inclusiv pentru organizarea execuţiei lucrărilor: alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu energie electrică,
alimentare cu energie termică, alimentare cu gaze naturale, telefonie, salubritate, transport urban sau alte utilităţi
urbane, în funcţie de existenţa acestora şi de relaţia posibilă cu investiţia;
a.2) prevenirea şi stingerea incendiilor, apărare civilă, protecţia mediului şi sănătate publică, după caz, pe
bază de documentaţii de aviz elaborate de proiectant conform reglementărilor legale în vigoare pentru fiecare
cerinţă.
b) Avize şi/sau acorduri obţinute prin grija solicitantului:
b.1) avize specifice:
- avizele necesare pentru situaţii deosebite, ca urmare a condiţiilor speciale de amplasament sau a
funcţionalităţii investiţiei emise de: Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Ministerul Culturii
şi Cultelor, Ministerul Turismului, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor,
Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, Ministerul Apărării Naţionale - Statul Major General, Ministerul de Interne,
Serviciul Român de Informaţii, Compania Naţională "Apele Române" - S.A., Autoritatea Aeronautică Civilă Română
sau de alte organisme ale administraţiei publice centrale sau ale serviciilor descentralizate ale acestora, după caz,
conform prevederilor legale în vigoare, în funcţie de relaţia posibilă cu investiţia;
- avizul expertului tehnic pentru cerinţa de calitate (rezistenţa şi stabilitatea terenurilor de fundare a construcţiilor
şi a masivelor de pământ;
- avizul comun al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei şi al Ministerului Culturii şi
Cultelor, emis la documentaţiile de urbanism (PUZ sau PUD) care cuprind monumente, ansambluri ori situri
istorice, inclusiv zonele de protecţie ale acestora, va fi utilizat şi pentru autorizarea executării lucrărilor de
construcţii;
b.2) acordul Inspectoratului de Stat în Construcţii pentru:
- intervenţiile asupra construcţiilor, determinate de necesitatea eliminării efectelor acţiunilor accidentale (naturale),
în vederea aducerii acestora la un nivel corespunzător cerinţelor de calitate a construcţiilor (lucrări de susţineri
provizorii, consolidări, reconstruire integrală sau parţială a construcţiei etc.);
- intervenţiile determinate de acţiuni ale omului asupra construcţiilor, ce urmează să se efectueze pe baza unor
proiecte elaborate ca urmare a unor expertize tehnice, în vederea schimbării de destinaţie, a prelungirii duratei de
serviciu, a ridicării nivelului performanţelor iniţiale (transformări, completări sau înlocuiri ale unor părţi de
construcţie, extinderi sau supraetajări, modernizări sau reabilitări);
b.3) avizul proiectantului iniţial al clădirii sau expertiza tehnică elaborată de un expert tehnic atestat, în cazul
lucrărilor care se execută la construcţii existente;
b.4) acordul vecinilor (exprimat în formă autentică), care se solicită în următoarele situaţii:
- în cazul construcţiilor noi amplasate adiacent construcţiilor existente sau în imediata lor vecinătate, numai dacă
lucrările noi de construire impun luarea unor măsuri de intervenţie pentru protejarea imobilelor existente (subzidiri,
consolidări etc.) şi dacă prin proiect se menţine această obligativitate;
- în cazul amplasării de construcţii noi cu alte funcţiuni decât cele ale clădirilor învecinate şi dacă prin natura
activităţilor adăpostite de acestea se produce poluare de orice fel (noxe,zgomot,vibraţii,etc.);
- pentru lucrări care au ca scop schimbarea destinaţiei clădirilor colective de locuinţe existente sau a unor părţi din
acestea, precum şi a spaţiilor cu altă destinaţie din aceeaşi clădire, dacă prin natura activităţilor se produce poluare de
orice fel (noxe, zgomot, vibraţii etc.).
În cazul intervenţiilor necesare pentru consolidarea şi/sau reabilitarea clădirilor colective de orice fel (cu mai
mulţi proprietari în acelaşi imobil), în situaţia în care unii proprietari nu îşi dau acordul, în vederea urgentării
autorizării şi a demarării lucrărilor de consolidare, lipsa acordului acestora va putea fi suplinită de hotărârea asociaţiei
de proprietari, adoptată în condiţiile legii.
Emitentul certificatului de urbanism stabileşte termenul de valabilitate pentru un interval de timp cuprins între
6 şi 24 de luni de la data emiterii, conform legii, în raport cu importanţa zonei şi a investiţiei. Prelungirea valabilităţii
certificatului de urbanism se poate face de către emitent, la cererea titularului, formulată cu cel puţin 15 zile înaintea
expirării, pentru o perioadă de maximum 12 luni.
CU se întocmeşte după cum urmează:
• De către compartimentul specializat pentru domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului din cadrul
primăriei oraşului sau municipiului;
• De către compartimetul specializat din cadrul aparatului propriu al
Consiliului judeţean, în situaţia în care în cadrul primăriei comunei nu este organizat un compartiment
specializat;
• Dacă în cadrul primăriei comunei există un cadru tehnic cu atribuţii în domeniul amenajării teritoriului şi
urbanismului, acesta va întocmi doar certificatele de urbanism solicitate în vederea executării de lucrări privind
locuinţe sau anexe gospodăreşti ale acestora.
Certificatul de urbanism pentru destinaţii speciale se eliberează în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor
aferente obiectivelor cu caracter militar, elaborate şi aprobate de Ministerul Apărării Naţionale, Ministerului de
Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi
Serviciul de Pază şi Protecţie, după caz, pe baza avizului Ministerului Lucrărilor Publice, Transportului şi Locuinţei.
CU are caracter de informare şi nu conferă solicitantului dreptul de executare a unor lucrări de construcţii,
amenajare sau plantare.
Certificatul de urbanism se eliberează solicitantului în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii acestuia.

B) Autorizaţia de construire

Autorizaţia de construire/desfiinţare este actul de autoritate al administraţiei publice locale-judeţene,


municipale, orăşeneşti sau comunale, în baza căruia se pot executa lucrări de construcţii (potrivit prevederilor art. 2
din Lege) şi pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor legale cu privire la amplasarea, proiectarea, executarea şi
funcţionarea obiectivelor de investiţii, respectiv pentru dezafectarea construcţiilor şi amenajărilor.
În condiţiile Legii nu se emit autorizaţii provizorii sau cu condiţia îndeplinirii ulterioare a unor cerinţe
referitoare la documentaţia depusă (obţinerea de avize şi acorduri, completări sau modificări în piesele scrise şi
desenate etc.).
Ea se eliberează în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului.
Solicitantul autorizaţiei de construire/desfiinţare poate fi orice persoană fizică sau juridică deţinătoare a unui
titlu asupra imobilului, care atestă dreptul de proprietate (contract de vânzare-cumpărare, de schimb, de donaţie,
certificat de moştenitor, act administrativ de restituire, hotărâre judecătorească etc.), sau a unui contract de concesiune,
contract de cesiune, contract de comodat, ori a unui contract de închiriere (numai pentru construcţii cu caracter
provizoriu, cu acordul expres al proprietarului de drept).
Odată cu depunerea cererii de eliberare a autorizaţiei de construire/desfiinţare, solicitantul, deţinător al unui titlu
asupra imobilului, va prezenta o declaraţie pe propria răspundere, din care să rezulte că imobilul - teren şi/sau
construcţii - nu face obiectul unui litigiu aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. În lipsa acestei declaraţii documentaţia
nu se acceptă la autorizare şi se restituie imediat solicitantului.
Acord unic este documentul cu valoare de aviz conform, necesar pentru elaborarea şi emiterea autorizaţiei de
construire/desfiinţare, întocmit în baza concluziilor şi propunerilor rezultate ca urmare a examinării şi a aprobării
documentaţiilor tehnice depuse în vederea autorizării, însumând condiţiile şi recomandările formulate prin:
- avizele şi acordurile pentru utilităţi urbane privind racordarea obiectivului şi a organizării execuţiei lucrărilor la
reţelele de utilităţi urbane (apă/canal, electricitate, gaze, termoficare, telecomunicaţii, salubritate, transport urban);
- avizele şi acordurile specifice obţinute de la Brigada de pompieri, Comandamentul apărării civile, acordul de
mediu, precum şi pentru sănătatea populaţiei.
Acordul unic se elaborează de structurile de specialitate constituite sub autoritatea administraţiei publice locale.
Pentru emiterea acordului unic documentaţia verificată se promovează spre analiză şi avizare în Comisia de
Acorduri Unice (C.A.U.). Avizarea documentaţiei se face de către Comisia de Acorduri Unice (C.A.U.) în termen de
maximum 15 zile de la primirea documentaţiei şi cuprinde două etape:
a) Analiza pe specialităţi a fişelor tehnice pentru utilităţile urbane şi de emitere a avizelor şi a acordurilor.
În această etapă membrii Comisiei de Acorduri Unice (C.A.U.) au la dispoziţie spre analiză fişele tehnice
specifice şi proiectul pentru autorizarea lucrărilor de construcţii (P.A.C., P.A.D., P.O.E., după caz). La solicitarea
membrilor Comisiei de Acorduri Unice (C.A.U.) proiectantul sau consultantul, după caz, poate fi convocat şi are
obligaţia de a se prezenta la sediul emitentului unde funcţionează Comisia de Acorduri Unice (C.A.U.), pentru a
furniza eventuale elemente suplimentare necesare avizării şi/sau pentru a introduce corecţiile necesare în
documentaţie;
b) Analiza în plen.
În această etapă Comisia de Acorduri Unice (C.A.U.) este abilitată să emită acordul unic, dacă se constată că
se întrunesc cumulativ toate exigenţele privind:
- avizarea furnizării utilităţilor urbane potrivit conţinutului-cadru al proiectului pentru autorizarea executării lucrărilor
de construcţii;
- cerinţele avizelor/acordurilor date de instituţiile descentralizate, obţinute prin grija emitentului;
- celelalte acorduri şi avize din competenţa de obţinere a solicitantului.
În situaţia în care furnizorul/administratorul de utilităţi nu poate asigura capacităţile solicitate (conform
fişelor tehnice şi proiectului depus pentru autorizare), acest fapt se va motiva în scris. Furnizorul/administratorul de
utilităţi are obligaţia de a sugera în scris modalităţile de rezolvare în beneficiul investiţiei.
În baza acordului unic şi a avizului structurii de specialitate se poate redacta şi emite autorizaţia de
construire/desfiinţare.
Emiterea autorizaţiei de construire nu este necesară pentru amplasarea pe sol a obiectelor de mobilier urban
(tonete, tarabe, pupitre acoperite sau închise), cu suprafaţa desfăşurată de maximum 5 mp, fără fundaţii sau platforme,
precum şi fără racorduri la utilităţi urbane - cu excepţia energiei electrice, destinate difuzării şi comercializării presei,
cărţilor şi florilor.
Autorităţile administraţiei publice locale pot emite autorizaţii de funcţionare pe perioade determinate, cu
avizul prealabil al arhitectului-şef, pentru obiectele de mobilier urban prevăzute mai sus pe amplasamentele stabilite în
conformitate cu reglementările urbanistice aprobate, pe baza contractelor de închiriere încheiate conform
regulamentelor proprii de organizare a activităţii economice pe domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale
respective.
În înţelesul Legii se exceptează de la autorizare lucrările pentru:
a) reparaţii şi modificări la instalaţiile interioare ale clădirilor - cu condiţia respectării caracteristicilor iniţiale
(proiectate) ale acestora - sau, după caz, înlocuirea ori reamplasarea consumatorilor;
b) montarea aparatelor individuale de climatizare şi/sau de contorizare a consumurilor de utilităţi.

Fişele tehnice
Fişele tehnice sunt actele cuprinzând elementele de aviz (conform datelor din proiect) - necesare în vederea emiterii
acordului unic - pe baza cărora se eliberează avizul administratorilor/furnizorilor de utilităţi, precum şi al instituţiilor
descentralizate prevăzute de Lege, după caz.
Fişele tehnice completate de proiectant se depun la emitent, împreună cu proiectul pentru autorizarea
executării lucrărilor de construcţii (P.A.C., P.A.D., după caz), în vederea avizării furnizării de utilităţi urbane (apă,
canalizare, electricitate, gaze, termoficare, telecomunicaţii, salubritate, transport urban, inclusiv pentru restricţiile
impuse de reţelele de transport energetic sau tehnologic din zona de amplasament), precum şi pentru prevenirea şi
stingerea incendiilor, apărarea civilă, protecţia mediului şi a sănătăţii populaţiei.
În vederea autorizării, proiectantul are obligaţia de a completa fişele tehnice, pe propria răspundere, cu datele
proiectului şi în conformitate cu cerinţele fiecărui avizator, precum şi de a le anexa la documentaţia pentru autorizarea
executării lucrărilor de construcţii. Formularele fişelor tehnice se pun la dispoziţie solicitanţilor, contra cost, o dată cu
certificatul de urbanism, numai în situaţia în care certificatul de urbanism se solicită pentru emiterea autorizaţiei de
construire/desfiinţare.
În vederea emiterii acordului unic, pe lângă avizele de utilităţi urbane, emitentul are obligaţia să obţină
avizele şi acordurile privind prevenirea şi stingerea incendiilor, apărarea civilă, protecţia mediului şi a sănătăţii
populaţiei.

Avizele uzuale necesare amplasării unei investiţii în condiţii normale (în afara zonelor de protecţie de orice
fel: istorice, naturale, militare, utilităţi etc.), care însoţesc autorizaţia de construcţie sunt:
I. Avize de amplasare:
- apă-canal;
- electricitate;
- telefonie fixă;
- gaze naturale;
- energie termică;
- administraţia domeniului public;
- după caz, contract depunere deşeuri rezultate din lucrări de construcţii (pământ, moloz).
II. Avize de racordare (după caz):
- electricitate şi apă-canal;
III. Avize de funcţionare:
- MI, SRI, MapN;
- Sănătate, PSI;
IV. Acord de Mediu.

Autorizaţia de construire se întocmeşte de către compartimentul specializat pentru amenajarea teritoriului şi


urbanismului din cadrul serviciilor publice ale autorităţilor publice locale.
Pentru construcţiile cu caracter militar, se întocmeşte de către Ministerul care gestionează lucrările publice şi
executarea construcţiilor împreună cu Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei,
Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciul de
Pază şi Protocol şi se aprobă prin Hotărâre de Guvern.

C) Autorizaţia de funcţionare

Acest act generalizează toate documentele emise potrivit legislaţiei de către autorităţile administraţiei publice
care permit funcţionarea contrucţiilor, din punctul de vedere al domeniului specific de activitate.
Autorizaţia de funcţionare stabileşte condiţiile de utilizare a construcţiei, din punct de vedere al:
• activităţilor care se desfăşoară în cadrul acelei construcţii, potrivit funcţiunii sau funcţiunilor premise prin
autorizaţie;
• condiţiilor care trebuie respectate în utilizarea construcţiei.
Autorizaţia de funcţionare se eliberează pentru construcţiile realizate pe baza autorizaţiei de construire, după
încheierea lucrărilor de construcţii şi efectuarea recepţiei construcţiei, sau pentru construcţii a căror utilizare a fost
suspendată, după înlăturarea cauzelor care au determinat hotărârea de suspendare.
Autorizaţia de funcţionare se eliberează şi în situaţia modificării modului de utilizare a construcţiilor, din punct de
vedere al activităţilor desfăşurate în interiorul lor, care nu implică realizarea de lucrări de construcţii ce ar face
necesară eliberarea unei autorizaţii de construire.
Eliberarea autorizaţiei de funcţionare trebuie solicitată de către titularul autorizaţiei de construire în termen de 30
zile de la terminarea construcţiei.
În ceea ce priveşte exploatarea construcţiilor, Consiliile locale pot hotărâ încetarea activităţilor care se desfăşoară
în cadrul construcţiilor când:
- activităţile contravin sau sunt incompatibile cu prevederile documentaţiilor de urbanism privind condiţiile de
utilizare a terenurilor şi construcţiilor pentru teritoriul respectiv;
- dacă nu sunt respectate condiţiile de funcţionare stabilite prin reglementări legale.
În situaţii care pun în pericol sănătatea publică, ordinea publică sau siguranţa cetăţenilor, primarul poate decide
încetarea imediată a activităţilor, până la luarea hotărârii de către Consiliul local.

D) Autorizaţia de schimbarea a destinaţiei

Acest act se eliberează pentru acele revizuiri ale modului de utilizare a construcţiilor, din punctul de vedere
al activităţilor care se desfăşoară în cadrul lor, ce nu implică executarea lucrărilor de construcţii pentru care este
necesară eliberarea unei autorizaţii de construcţie, potrivit legislaţiei.

E) Autorizaţia de demolare

Demolarea, dezafectarea sau dezmembrarea parţială sau totală a construcţiilor şi instalaţiilor aferente, precum
şi a oricăror amenajări se face numai pe baza autorizaţiei de desfiinţare obţinute în prealabil de la autorităţile
administraţiei locale.
Autorizaţia de demolare se emite în aceleaşi condiţii ca şi autorizaţia de construire, în conformitate cu prevederile
planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora, potrivit legii