UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

INFLAŢIA

După ce veţi studia aceasta unitate de învăţare veţi putea înţelege:

 Ce înseamnă inflaţia, deflaţia şi dezinflaţia

 Care sunt efectele inflaţiei
 Care sunt cauzele inflaţiei şi cum se măsoară aceasta
 Care sunt politicile de combatere a inflaţiei
 Ce relatie există între inflaţie şi şomaj

13.1 Natura inflaţiei şi consecinţele acesteia

13.2 Cauzele şi măsurarea inflaţiei
13.3 Politicile antiinflaţioniste
13.4 Relaţia dintre inflaţie şi şomaj

Şomajul şi inflaţia, sunt fenomene macroeconomice care, prin amploare, intensitate,

durată şi efecte în plan economic şi social influenţează decisiv funcţionarea economiei în
ansamblul său. Acestea sunt corelate îndeaproape, cel puţin pe termen scurt. Politicile de
reducere a inflaţiei au fost adesea însoţite de creşterea şomajului, după cum încercările de
atenuare a şomajului au generat inflaţie. Politica macroeconomică are din acest punct de vedere o
sarcină dificilă. Ea trebuie în acelaşi timp să asigure premisele creşterii şi dezvoltării economice.

13.1 Natura inflaţiei şi consecinţele acesteia

Inflaţia reprezintă o problemă majoră pentru teoria şi practica economică. Ea constituie

totodată un fenomen cu care toate ţările s-au confruntat în timp. La sfârşitul anilor ’60 şi în anii
’70 inflaţia a devenit o problemă primordială pentru lumea occidentală. Faptul că multe dintre
ţări au reuşit să reducă ritmul de creştere al preţurilor demonstrează că inflaţia este un fenomen
care poate fi combătut.

Inflaţia reprezintă creşterea generalizată şi durabilă a preţurilor. Ea presupune existenţa

în circulaţie a unei mase monetare care depăşeşte nevoile economiei.
Creşterea preţurilor este fondată pe mecanisme macroeconomice, caracterizate prin
interdependenţe între toate părţile şi mecanismele economiei: formarea preţurilor, repartiţie,
sistemul de distribuire a venitului.
In conditiile inflatiei nu toate preturile sporesc in aceeasi masura. Cresterea este
diferenţiaţă pe categorii de bunuri şi servicii ale factorilor de producţie.
J. M. Albertini consideră că nu orice creştere a preţurilor este de natură inflaţionistă. Pentru a
exista inflaţie sunt necesare următoarele condiţii:
 preţurile naţionale să crească mai rapid decât preţurile internaţionale;
 creşterea preţurilor să se generalizeze şi să se prelungească fără perspective clare de
încetare;
 creşterea respectivă să aibă efecte economice şi sociale patologice dureroase pentru
ansamblul economiei naţionale.

1
Natura unui proces inflaţionist poate fi evidenţiată şi pin compararea procesului cu cel al deflaţiei
şi dezinflaţiei.
Deflaţia constă în scăderea durabilă, pe termen lung, a nivelului general al preţurilor.
Aceasta scadere este rezultatul unui ansamblu de măsuri orientate spre restrângerea cererii
nominale de bani si atenuarii tensiunilor privind dinamica ascendenta a preţurilor.
Dezinflaţia se manifestă prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ritmului de creştere a
nivelului general al preţurilor. De exemplu, există dezinflaţie dacă rata inflaţiei de 20% în cursul
unui an este urmată de o rată de creştere a preţurilor în anul următor de 15%.
Inflaţia poate fi analizată şi după ordinul de mărime. Astfel, se pot identifica următoarele
forme de inflaţie:
 Inflaţie târâtoare, cu un ritm mediu de creştere al preţurilor până la 3% pe an;
 Inflaţie moderată, unde ritmul de creştere al preţurilor nu depăşeşte 6%;
 Inflaţie rapidă, unde creşterea preţurilor tinde spre 10% pe an;
 Inflaţie galopantă, în care preţurile cresc cu peste 10% (inflaţie cu două cifre),
provocând dezechilibre economice şi sociale puternice.
 Hiperinflaţia, unde rata inflaţiei lunare este mai mare de 50%. În asemenea condiţii,
scade încrederea în moneda naţională, iar multe schimburi îmbracă forma trocului.

Pentru a analiza corect situatia unei economii se impune corelarea între nivelul inflaţiei şi nivelul
creşterii economice. Astfel avem:
 Creştere neinflaţionistă – semnifică o inflaţie moderată însoţită de o rată de creştere
economică relativ înaltă;
 Creştere inflaţionistă – rata inflaţiei este mai mare decât sporul de producţie naţională;
 Stagflaţia – inflaţie rapidă insotita de o creştere economică foarte scăzută sau „zero”;
 Slumpflaţie – scădere a producţiei naţionale impreuna cu o inflaţie rapidă, galopantă.

Inflaţia este considerată o problemă majoră datorită efectelor pe care le generează în

planul redistribuirii veniturilor, al incertitudinii în afaceri, al balanţei de plăţi externe, precum şi
al utilizării resurselor.
 Redistribuirea veniturilor: inflaţia generează redistribuirea veniturilor reale în
favoarea persoanelor cu venituri nominale variabile (proprietari) şi în defavoarea
persoanelor cu venituri nominale fixe (angajaţi cu salarii fixe, pensionari etc.)
 Incertitudinea în afaceri: inflaţia tinde să mărească gradul de incertitudine în
derularea afacerilor. Atunci când rata inflaţiei înregistrează fluctuaţii semnificative,
deciziile de producţie şi de investiţii devin tot mai dificile.
 Balanţa de plăţi externe: inflaţia poate contribui la înrăutăţirea balanţei de plăţi
externe. Dacă preţurile interne cresc mai rapid decât preţurile externe, atunci
competitivitatea exportului tinde să se reducă, aceasta în condiţiile în care deprecierea
cursului de schimb nu acoperă diferenţa dintre inflaţia internă şi cea externă.
 Utilizarea resurselor: derularea activităţilor economice într-un mediu inflaţionist
reclamă utilizarea unor resurse suplimentare îndeosebi în ceea ce priveşte asigurarea
infomaţiilor necesare în scopul contacarării efectelor negative ale creşterii preţurilor.

13.2 Cauzele şi măsurarea inflaţiei

Cauzele inflaţiei pot fi structurate în diverse moduri. Astfel, ele pot fi universale sau
specifice, asociate termenului lung sau scurt, diferite de la o ţară la alta etc. Din raţiuni didactice,
analiza cauzelor poate fi realizată individual. Trebuie spus ca fiecare cauză are însă determinari
multiple.

2
 Una dintre temele legate de inflaţie, care a constituit în timp subiectul unor controverse
între economişti, o reprezintă analiza inflaţiei ca fenomen monetar. După M. Friedman inflaţia
“este peste tot şi întotdeauna un fenomen monetar”. Astfel, inflaţia îşi are originea în deciziile
eronate ale agenţilor economici specializaţi privind suplimentarea cantităţii de bani în circulaţie.
Alţi economişti consideră că puseul inflaţionist este datorat excesului de cerere. Cererea
solvabilă se dovedeşte prea puternică la un anumit nivel de preţ în raport cu o ofertă rigidă.
Creşterea cantităţii de bani în circulaţie şi sporirea veniturilor nominale constituie suportul pentru
efectuarea unor cheltuieli tot mai mari. Restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertă se
realizează doar în urma creşterii preţurilor.
Acordarea de credite şi altor agenţi economici solicitanţi poate avea tot un impact
inflaţionist. O rată a dobânzii redusă, existenţa unor resurse băneşti relativ mari aflate la
dispoziţia băncilor comerciale împreună cu o analiză superficială a destinaţiilor creditelor
constituie factori favorizanţi ai producerii inflaţiei
Inflaţia poate fi datorată şi creşterii costurilor. Creşterea preţurilor elementelor care
compun costurile de producţie (materii prime, materiale, salarii) se dovedeşte inflaţionistă atunci
când devine un fenomen autoîntreţinut. Pentru J. K. Galbraith, factorul cu ponderea cea mai mare
în inflaţia pin costuri îl reprezintă creşterea salariilor nominale, în timp ce economista Joan
Robinson acordă cea mai mare importanţă variaţiilor de profit.
Aceşti factori de declanşare şi întreţinere a fenomenului inflaţionist nu pot fi separaţi, ci
priviţi în interdependenţa lor. Astfel, devine oportun recursul la un model de analiza
multifactoriala, fundamentat in perioada de crestere accentuata a preturilor din ultima treime a
secolului trecut.

Interacţiunea dintre inflaţia prin cerere şi inflatia prin ofertă

Inflaţia prin cerere este provocată de sporirea cererii agregate (şoc al cererii) alimentată de
factori diversi, precum creşterea veniturilor băneşti ale populaţiei sau creşterea cheltuielilor
guvernamentale. În urma creşterii cererii agregate, firmele vor reacţiona parţial prin creşterea
preţurilor şi parţial prin creşterea producţiei (figura 13.2). Elasticitatea ofertei determină măsura
în care se modifică preţurile şi cantitatea totală.

Figura 13.2 Inflaţia prin cerere

Pret
OA

p2
p1 CA2
CA1
0 Q1 Q2 Q

Inflaţia prin costuri (prin ofertă) este determinată de creşterea costurilor datorită
modificării preţurilor inputurilor, independent de cererea agregată. Curba ofertei agregate se va
deplasa spre stânga (şoc al ofertei). Confruntate cu sporirea costurilor, firmele recurg fie la
creşterea preţurilor, fie la reducerea producţiei. Dacă firmele se confruntă cu o sporire a costului,
ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului şi parţial prin reducerea volumului activităţii
(figura 13.3). Elasticitatea cererii determină măsura în care se modifică preţurile şi cantitatea
totală.
Creşterea preturilor factorilor de producţie, produselor de import plus creşterea salariilor
provoaca reducerea profitului dacă preţul nu se schimbă. Creşterea preţurilor determină creşterea
salariilor care la randul sau determină scăderea cererii de forţă de muncă şi creşterea şomajului.

3
 Figura 13.3 Inflaţia prin costuri

Pret
OA2
OA1
p2

P1
CA

0
Q2 Q1 Q

Cele doua tipuri de inflaţie se pot manifesta simultan. Impactul asupra producţiei şi
ocupării este însă diferit în cazul inflaţiei prin cerere faţă de cazul inflaţiei prin costuri.
Asemenea interdependenţe dintre cauzele inflaţiei pot fi evidenţiate cu ajutorul spiralei
inflaţioniste (figura 13.4). Conform unei asemenea relaţii creşterea preţurilor antrenează creşterea
salariilor, iar acestea la rândul lor creşterea preţurilor.

Figura 13.4 Spirala inflaţionistă

Cererea solvabilă superioară Preţurile cresc pentru

Revendicări
ofertei de bunuri la preţul restabilirea egalităţii
salariale
curent dintre cerere şi ofertă

Disponibilităţile monetare Dinamica salariilor

cresc mai rapid decât superioară dinamicii
producţia producţiei

Măsurarea inflaţiei se realizează apelând la mai mai mulţi indici, precum indicele preţurilor de
consum (IPC), deflatorul PIB, indicele costului vieţii etc. În perioada postbelică, s-a impus ca
instrument principal de măsurare a inflaţiei indicele preţurilor de consum.
Indicele preţurilor de consum reprezintă un indicator care caracterizează evoluţia de ansamblu
a preţurilor mărfurilor cumpărate şi tarifelor serviciilor utilizate de către populaţie, într-o anumită
perioadă (perioadă curentă) faţă de o perioadă anterioară (perioadă de bază).
IPC este un indice de tip Laspeyres care se calculează ca o medie aritmetică ponderată a indicilor
individuali de preţuri (ip ):

IPC =
p q 1 0
  i p Y0
p q 0 0

unde
p0 , p1 – preţurile în cele două perioade;
q0 , q1 - cantităţile în cele două perioade
p1
ip - indici individuali de preţ ( ip= )
p0

4
Y0 - structura cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie în decursul unui an pentru procurarea
de bunuri şi servicii de consum..
Rata inflaţiei se calculează scăzând 100% din IPC:
Ri = IPC – 100%
Exemplu: Determinarea indicelui preţurilor de consum şi a ratei inflaţiei
Se cunosc următoarele date referitoare la dinamica preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum în
decursul unui an:
Ponderea cheltuielilor Indicii preţurilor
Bunuri şi servicii de
aferente cumpărărilor de bunurilor şi
consum
bunuri şi servicii în serviciilor de
coşul de consum consum
Alimentare 47% 165%
Nealimentare 41% 155%
Servicii 12% 175%
Se cere să se calculeze indicele general al preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum şi rata
inflaţiei.
Rezolvare:
Calculele sunt sintetizate în următorul tabel:
Bunuri şi Ponderea Indicii Contribuţia
servicii de cheltuielilor preţurilor bunurilor şi
consum aferente bunurilor serviciilor de
aferente şi consum la fomarea
cumpărărilor de serviciilor indicelui general al
bunuri şi de consum preţurilor bunurilor
servicii în coşul şi serviciilor de
de consum consum
Alimentare 47% 165% 77,55%
Nealimentare 41% 155% 63,55%
Servicii 12% 175% 21,00%
TOTAL 100% - 162,10%
Indicele general al preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum este 16.2,1%, iar rata inflaţiei
reprezinta 62,1%.

13.3 Politicile antiinflaţioniste

Inflaţia are efecte ample şi profunde asupra economiei reale. Ca urmare, factorii de
decizie macroeconomică sunt în permanenţă preocupaţi de iniţierea unor măsuri de reducere a
inflaţiei şi combatere a efectelor sale negative.
Inflaţia poate fi anticipată sau neanticipată. Atunci când preţurile cresc, cei mai mulţi oameni
devin în mod firesc îngrijoraţi. Aceştia au o anumită intuiţie despre creşterea viitoare a preţurilor,
care poate sau nu sa se confirme.
În condiţiile unei inflaţii anticipate, agenţii economici sunt în măsură să-şi adapteze
comportamentul la intensitatea inflaţiei în perspectivă şi să ia decizii pertinente relativ la
afacerile personale; iar aceasta în raport cu anticipările proprii sau ale factorilor de decizie
macroeconomică. Acest tip de inflaţie generează costuri sociale sensibil mai mici comparativ cu
inflaţia neanticipată. În acest ultim caz, programele de activitate ale gospodariilor, fimelor sau
guvernului se află sub incidenţa unor factori inflaţionişti aleatori.
Politicile antiinflaţioniste sunt în continuă diversificare. Ele se ameliorează odată cu
asimilarea experienţelor din ţările care au obţinut succese în combaterea fenomenului inflaţionist.
Politicile de reducere a inflatiei viza cererea agregata si/sau oferta agregata. Din prima
categorie pot fi retinute urmatoarele masuri:
5
  blocajul monetar – de restricţionare a creşterii masei monetare (prin creşterea ratei
dobânzii, prin încadrarea creditului în anumite limite);
 restrangerea cheltuielilor publice;
 blocajul veniturilor şi costurilor salariale.
Politicile antiinflaţioniste care privesc oferta agregată urmaresc in esenta reducerea
costurilor si creşterea productivităţii. Creşterea productivităţii şi eficientizarea activităţii firmelor
conduce la reducerea costurilor medii, creşterea profiturilor şi a competitivităţii. Guvernul poate
stimula acest proces acordând subvenţii şi stimulente fiscale firmelor care investesc în tehnologie
modernă. Totodată, având în vedere acest obiectiv, este necesară încurajarea procesului de
creditare al aceloraşi agenţi economici

13.4 Relaţia dintre inflaţie şi şomaj

În 1958, economistul A.W. Phillips, pornind de la datele statistice privind economia britanică
între 1861-1957, pune în evidenţă o relaţie inversă între rata de ceştere a salariilor nominale şi
rata şomajului. Datorită relaţiei direct proporţionale între prima variabilă şi rata inflaţiei curba
Phillips este interpretată de majoritatea economiştilor ca surprinzând relaţia dintre rata şomajului
şi rata inflaţiei. Mai precis, cu cât rata inflaţiei este mai mare cu atât rata şomajului este mai
redusă. Şi invers, unei rate a inflaţiei mai redusă îi corespunde o rată a şomajului mai ridicată
(figura 7.2).

Figura 7.2 Curba Phillips

Rata
inflaţiei

Rata şomajului

Graficul evidenţiază existenţa unei singure rate a şomajului compatibilă cu o rată nulă a
inflaţiei sau, altfel spus, cu stabilitatea preţurilor.
Relaţia lui Phillips a fost folosită de decidenţii de politică economică până la începutul
anilor ’70 pentru temperarea şomajului. Începând cu această perioadă relansarea ratelor de
creştere a fost însoţită de o puternică inflaţie şi de creşterea şomajului.
Studiile econometrice au demonstrat că relaţia lui Phillips este foarte instabilă, iar în
anumite cazuri ea nici nu există. Monetariştii au văzut în această concluzie o confirmare a
ipotezei lor şi anume că există o rată naturală a şomajului împotriva căreia politica conjuncturală
este lipsită de eficienţă.
În modelul contemporan, curba Phillips include indicatorul ritmurilor aşteptate ale
inflaţiei, nu doar pe cele înregistrate efectiv, si indicatorul schimbărilor şoc ale ofertei.
Analiza întreprinsă asupra celor două fenomene de dezechilibru evidenţiază caracterul
deosebit de complex al fiecăruia şi al relaţiei dintre ele, fapt care relevă, la rândul său, caracterul

6
dificil al conceperii şi punerii în practică a măsurilor de politică economică generală, de politică
monetară si fiscală.

 Termeni cheie
Inflaţia Deflaţia Dezinflaţia Hiperinflaţia Stagflaţia Slumpflaţia Creştere economică inflaţionistă
Inflaţia prin cerere Inflaţia prin costuri Spirala inflaţionistă Politici antiinflaţioniste Curba
Phillips

 Întrebări de verificare
1. Ce este inflaţia? Care sunt cauzele acesteia?
2. Definiţi termenii: inflaţie, deflaţie, dezinflaţie.
3. Care sunt efectele inflaţiei?
4. Cum se măsoară inflaţia?
5. Prezentaţi 2 politici antiinflaţioniste.
6. Prezentaţi relaţia inflaţie -şomaj utilizând Curba Phillips.

 Teste grilă

1. Dacă preţurile cunosc o reducere generalizată cu 25%, puterea de cumpărare a monedei:

a) Creşte cu 20%;
b) Scade cu 25%;
c) Creşte cu 33,33%;
d) Scade cu 80%;
e) Nu se modifică.

2. Ratele inflaţiei anuale în cursul a 2 ani consecutivi sunt 20% şi 25%. Dacă în cursul unei
perioade de 3 ani preţurile au crescut în medie cu 65%, atunci rata inflaţiei în cel de-al 3-lea an
este:
a) 10%;
b) 13,8%;
c) 20%;
d) 30%;
e) 120%.

3. Rata dobânzii = 50%, iar rata inflaţiei = 48% (pe an) la momentul t 0. Dacă la acel moment se
investesc 100 euro, care va fi valoarea reală a investiţiei după 10 ani?
a) 100 (1 + 1,02) 10;
b) 100 (1 + 0,48) 10;
c) 100 (0,50) 10;
d) (1 + 0,02) 10;
e) 100 (1 + 0,02) 10.

4. Dacă rata inflaţiei este 25%, cu cât s-a modificat puterea de cumpărare a banilor?
a) a crescut cu 20%;
b) a crescut cu 10%;
c) a scăzut cu 20%;

7
 d) a scăzut cu 10%;
e) a scăzut cu 25%.

5. Procesul de încetinire durabilă şi autoîntreţinută a ritmului de creştere a nivelului general al

preţurilor se numeşte:
a) deflaţie; b) dezinflaţie; c) devalorizare; d) depreciere; e) apreciere.

6. Care din următorii factori contribuie la apariţia inflaţiei prin ofertă?

a) creşterea valorii bunurilor exportate; b) creşterea costurilor de producţie;
c) reducerea preţului resurselor; d) creşterea cererii agregate;
e) creşterea achiziţiilor guvernamentale.

7. Hiperinflaţia se caracterizează prin:

a) reducerea masei monetare şi creşterea generalizată a preţurilor;
b) scădere puternică a producţiei naţionale + inflaţie galopantă + dezechilibre majore
sociale, economice, politice;
c) creşterea masei monetare în acelaşi ritm cu creşterea preţurilor;
d) reducerea puterii de cumpărare a monedei şi creşterea preţurilor;
e) inflaţie rapidă + creştere economică foarte scăzută sau „zero”.

8. Relaţia inversă între variaţia salariului nominal şi rata şomajului se reprezintă prin:
a) curba Lorenz; b) curba Laffer; c) curba Friedman; d) curba Phillips;
e) curba posibilităţilor de producţie.

9. Inflaţia prin cerere:

a) rezultă din creşterea cererii agregate;
b) presupune reacţia firmelor la creşterea cererii agregate în sensul creşterii preţurilor şi în
sensul creşterii producţiei;
c) presupune reacţia firmelor la creşterea cererii agregate în sensul scăderii preţurilor şi în
sensul creşterii producţiei;
d) apare în situaţia în care costurile de producţie cresc independent de cererea agregată;
e) a şi b.

10. Potrivit lui J. M. Albertini pentru a exista inflaţie sunt necesare următoarele condiţii:
a) preţurile naţionale să crească mai rapid decât preţurile internaţionale;
b) creşterea preţurilor să se generalizeze şi să se prelungească fără perspective clare de
încetare;
c) creşterea preţurilor să aibă efecte economice şi sociale patologice dureroase pentru
ansamblul economiei naţionale;
d) a +b+c.

11. Inflaţia ce se caracterizează printr-un ritm mediu de creştere al preţurilor între 3 şi 6% pe an

se numeşte:
a) inflaţie târâtoare;
b) inflaţie moderată;
c) inflaţie rapidă;
d) inflaţie galopantă;
e) hiperinflaţie.

12. Inflaţia rapidă însoţită de o creştere economică zero sau foarte scăzută poartă numele de:
a) creştere economică neinflaţionistă;
b) creştere economică inflaţionistă;
c) stagflaţie;
8
 d) slumpflaţie;
e) hiperinflaţie.

13. Printre cauzele inflaţiei se poate afla:

a) excesul de cerere;
b) excesul de monedă;
c) creşterea costurilor;
d) creşterea substanţială a creditului;
e) toate cele de mai sus.

14. Un bun deţine 15% din cheltuielile totale de consum. Ce se întâmplă cu rata inflaţiei în cazul în care
preţul bunului respectiv va creşte cu 20%?
a) se reduce cu 3 pp;
b)creşte cu 3pp;
c) creşte cu 5%;
d)se reduce cu 20%;
e) creşte cu 30%.

15. Două bunuri x şi y deţin 10% şi respectiv 50% din cheltuielile totale de consum. Creşterea
preţului bunului x cu 10% şi a preţului bunului y cu 20% va determina creşterea ratei inflaţiei cu:
a) 30%;
b)60%;
c) 9pp;
d)11pp;
e) 1%.

Răspunsuri:
Grila nr. Răspuns corect
1 C
2 A
3 E
4 C
5 B
6 B
7 B
8 D
9 E
10 D
11 B
12 C
13 E
14 B
15 D

BIBLIOGRAFIE :

9
1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie” Ediţia a opta,
Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 289-306
2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie-Aplicaţii” Ediţia a
şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 319-338
3. R.Lipsey-K.Chrystal „Principiile economiei”, Editura conomică, Bucureşti, 2002, pag.
663-685
4. J.E. Stiglitz, C. E. Walsh, ” Economie”, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 604-
638
5. Cătălin Huidumac, Angela Rogojanu, „Introducere în studiul economiei de piaţă”,
Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag. 245-262
6. Cătălin Huidumac, „Macroeconomie”, Editura Libertas Publishing, Bucureşti, 2007,
pag. 161-172
7. N. Gregory Mankiw, „Principles of Economics” Third Edition, Thomson South Western,
USA, 2004, pag. 645-670

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

10
 INTERDEPENDENŢE ECONOMICE INTERNATIONALE

După ce veţi studia aceasta unitate de învăţare veţi putea înţelege:

 Ce înseamnă economia mondială, circuitul economic mondial și care sunt caracteristicile

interdependenţelor internaţionale
 Ce reprezintă balanţa comercială şi balanţa de plăţi
 Ce este piaţa valutară şi cum se formează cursul valutar
 Care este diferenţa dintre datorie externă şi datorie publică externă
 Ce înseamnă integrare economică şi care sunt principalele etape în realizarea acesteia

14.1 Caracteristici generale privind interdependenţele economice internaţionale

14.2 Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe
14.3 Piaţa valutară. Cursul valutar şi operaţiuni pe piaţa valutară
14.4 Datoria externă
14.5. Integrarea economică internaţională

14.1 Caracteristici generale privind interdependenţele economice internaţionale

Dezvoltarea oricărei economii este în relatie strânsă cu deschiderea spre economia

mondială sau, altfel spus, cu măsura în care acea economie participă la fluxurile economice
internaţionale. În aceste condiţii se conturează interdependenţe economice între toate statele
lumii. Adâncirea și diversificarea continuă a acestor interdependenţe sunt determinate de cel
puțin următorii factori:
• schimbările politice de anvergură la nivel mondial;
• modificarea structurilor lumii contemporane din punctul de vedere al nivelului de
dezvoltare economică;
• adâncirea diviziunii internaţionale a muncii in contextul revoluţiei tehnico-ştiinţifice;
• evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar-financiare sub influenţa unor
factori contradictorii;
• diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional.

Raporturi economice între ţări au existat din cele mai vechi timpuri. În antichitate, grecii,
fenicienii şi romanii făceau comerţ cu un important număr de popoare. Cu toate acestea, nici în
antichitate nici în evul mediu nu se poate vorbi de o economie mondială. Economia mondială
este rezultatul unui proces istoric îndelungat, in urma caruia relatiile economice devin ample,
regulate si consolidate.
Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale legate între ele printr-un
complex de relaţii internaţionale generate de participarea statelor la diviziunea internaţională a
muncii şi la circuitul mondial şi guvernate de o ordine economică internaţională specifică etapei
istorice date.

La început, în procesul formării economiei mondiale forma principală de relaţii economice

dintre state a constituit-o schimbul internaţional de mărfuri sau comerţul mondial. La sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au apărut şi s-au dezvoltat investiţiile

11
internaţionale de capital, care au cunoscut o dinamică superioară schimbului internaţional de
mărfuri.
După al doilea război mondial, în special ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice
contemporane, au apărut şi au căpătat o largă extindere cooperarea economică şi tehnico-
ştiinţifică internaţională. Toate aceste forme de legături economice între state, precum şi multe
altele, poartă denumirea de fluxuri economice internaţionale. Prin flux economic internaţional
se înţelege mişcarea unor valori materiale, băneşti sau spirituale de la o ţară la alta.
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale, privite în strânsă lor interdependenţă,
formează circuitul economic mondial. El exprimă împletirea unor forme ale schimbului
reciproc de activităţi dintre diverse economii naţionale, care, pe lângă sfera circulaţiei, cuprind şi
sferele producţiei şi cercetării ştiinţifice.
Evoluţia şi formele de manifestare ale circuitului economic internaţional depind, în
principal, de trei factori:
• gradul de dezvoltare a economiilor naţionale;
• gradul de adâncire a diviziunii mondiale a muncii;
• stadiul în care se află şi direcţiile în care evoluează relaţiile politice internaţionale,
acestea putând stimula sau, dimpotrivă, frâna diferitele fluxuri economice internaţionale.
La rândul său, circuitul economic mondial poate exercita o mare influenţă atât asupra
relaţiilor politice internaţionale, cât şi asupra economiei mondiale şi, implicit, asupra economiilor
naţionale.

14.2 Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

Racordarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găsesc expresia, în

principal, în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi externe. Ele constituie un mijloc important
de cunoaştere a nivelului de dezvoltare a unei economii naţionale, a structurii acesteia, precum şi
a eficienţei şi performanţelor participării ei la schimburile economice internaţionale.

• Balanţa comercială
Balanţa comercială este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi prin care se
compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări, pe o perioadă de timp determinată, de
regulă un an.
Balanţa comercială poate fi: generală, atunci când cuprinde ansamblul relaţiilor
comerciale externe ale unei ţări , sau parţială, dacă se referă la relaţiile de import şi export cu o
altă ţară sau un grup de ţări.
Din punct de vedere al rezultatelor relaţiilor comerciale externe, pe care le reflectă
balanţa comercială, ea poate fi:
- activă (excedentară) dacă valoarea exportului depăşeşte valoarea importului,
- pasivă (deficitară) dacă importul depăşeşte ca valoare exportul şi
- echilibrată când exportul si importul sunt egale in valoare.
În ansamblu, balanţa comercială poate fi activă, dar pe ţări poate fi deficitară. O balanta
deficitara în mod cronic indică o situatie economică defavorabilă care impune măsuri de crestere
a eficienţei schimburilor comerciale. Dar, trebuie precizat că o situaţie favorabilă nu presupune în
mod obligatoriu o balanţă comercială permanent excedentară, ci o balanţă comercială echilibrată
în dinamică.
Balanţa comercială constituie una dintre cele mai importante componente ale balanţei de
plăţi externe.

• Balanţa de plăţi externe

12
 Între instrumentele economice, valutar-financiare folosite pentru a evidentia, analiya si
controla fluxurile externe ale unei ţări, un rol deosebit îl are balanţa de plăţi externe. Aceasta
serveşte la corelarea activităţii valutar-financiare cu dezvoltarea economico-socială a ţării pe o
perioadă determinată de timp, de regulă un an.
Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic în care se includ şi
prin care se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, corespunzătoare relaţiilor sale
economice, financiare şi monetare, pentru o perioada determinata, de obicei un an. cu alte ţări, pe
o Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional, balanţa de plăţi externe reflectă
ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective cu privire la fluxurile valorice
ce trebuie să se efectueze în termenul pentru care se întocmeşte balanţa, indiferent de momentul
când se va realiza plata în mod efectiv. Balanţa de plăţi externe exprimă astfel măsura în care
economia unei ţări se racordează la exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei
mondiale, aflată în legătură strânsă cu mărimea şi stabilitatea cursului valutar al monedei
naţionale, în contextul pieţei monetare şi financiar-valutare internaţionale.
Încasările și plățile evidenţiate în balanța de plăţi externe sunt asociate exporturilor şi
importurilor de bunuri şi servicii, fluxurilor de capital, constituirii și utilizării rezervelor valutare.
În mod concret, în balanţa de plăţi se regăsesc contul curent (privind bunurile și serviciile,
veniturile şi transferurile curente), contul de capital și financiar şi un capitol intitulat erori și
omisiuni.

14.3 Piaţa valutară. Cursul valutar şi operaţiunile pe piaţa valutară

Piaţa valutară reprezintă ansamblul tranzacţiilor cu diferiţi bani naţionali, împreună cu

reglementările specifice şi instituţiile implicate într-un asemenea proces. Ea constituie un sistem
de relaţii care se formează între bănci, case de schimb şi clienţii lor, prin intermediul cărora se
efectuează vânzările şi cumpărările de valute sau devize în scopul reglementării plăţilor şi
încasărilor ce apar în procesul schimburilor economice cu străinătatea sau în cel al iniţierii de
operaţiuni speculative.
Obiectul principal al operaţiunilor pe această piaţă îl constituie devizele convertibile sub
diverse forme, mai ales ca valută în cont, adică depuneri la vedere şi la termen ale unor sume de
valută în conturi deschise la bănci.
Piaţa valutară poate fi analizată la nivel naţional sau la nivel internaţional. În România,
piaţa valutară se compune din piaţa valutară interbancară şi piaţa caselor de schimb valutar. Piaţa
caselor de schimb valutar cuprinde totalitatea operaţiunilor valutare realizate de persoanele
fizice, în timp ce piaţa valutară interbancară este rezervată operaţiunilor valutare desfăşurate de
persoanele juridice.
Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare naţionale pe baza
unui raport numit rata de schimb valutar, curs de schimb, raport de schimb sau curs valutar.
Cursul de schimb reprezintă rata la care o monedă poate fi schimbată pe o altă monedă
sau, altfel spus, preţul unei monede în termenii altei monede. Acesta reflectă cantitatea de
monedă străină ce se primeşte în schimbul unei unităţi de monedă naţională sau cantitatea de
monedă naţionala ce revine in schimbul unei unităţi monetare străine. Există, în funcţie de
situaţie, două metode de cotare: directă şi indirectă.
Cursul de schimb valutar poate fi nominal sau real. Cursul nominal de schimb (e)
reprezintă preţul unei unităţi monetare exprimat într-o altă unitate monetară.

În condiţiile cotării directe, când cursul de schimb înregistrează o creştere în perioada 1

comparativ cu perioada 0, are loc o depreciere nominală a cursului de schimb. Invers, o reducere
a cursului de schimb înseamnă aprecierea nominală a cursului în perioada 1 comparativ cu

13
perioada 0. Deprecierea nominală sau aprecierea nominală a cursului de schimb e se calculează
pe baza relaţiei următoare:
e = Ie – 1
unde Ie reprezintă indicele cursului nominal de schimb în perioada 1 comparativ cu
perioada 0 şi este egal cu raportul cursurilor nominale în cele două perioade (e1  e0).
Cursul real de schimb (er) exprimă preţul relativ al bunurilor din străinătate în raport cu
bunurile naţionale exprimate în moneda naţională.
Cursul real de schimb se determină pe baza următoarei formule:
er = e Iw  Id
unde Iw reprezintă indicele preţurilor internaţionale, iar Id reprezintă indicele preţurilor
interne în perioada 1 comparativ cu perioada 0.
Cursul real de schimb poate înregistra o depreciere reală sau o apreciere reală într-un
anumit interval de timp, după cum cursul real de schimb este superior sau inferior cursului de
schimb din perioada iniţială. Deprecierea reală sau aprecierea reală se calculează pe baza relaţiei:
 er = Ier – 1
unde Ier reprezintă indicele cursului real de schimb în perioada 1 comparativ cu perioada
0 şi este egal cu raportul dintre cursul real de schimb în perioada 1 şi cursul de schimb în
perioada 0 (er  e0).
Stabilirea cursului valutar, în practica financiară internaţională actuală, ţine seama de mai
mulţi factori care influenţează în fond puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale
implicate în schimbul valutar ca: ritmul creşterii produsului intern brut, nivelul şi dinamica
preţurilor bunurilor economice, masa monetară, creditul, dobânda.
Cursul valutar se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi
oferta de monede naţionale ce se schimbă, iar acest raport este determinat de dimensiunile şi
direcţia dezvoltării tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective, precum şi de corelaţia
dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară. Cursurile valutare
oscilează zilnic, în funcţie de un ansamblu de factori legaţi de tehnicile valutare, de politica
valutară promovată de statele lumii, de psihologia partenerilor valutari ş.a. O asemenea oscilaţie
se relevă fie prin deprecierea unor valute, fie prin aprecierea unor valute, ceea ce influenţează
evoluţia schimburilor economice internaţionale.

14.4 Datoria externă

Schimburile economice externe implică, în funcţie de situaţie, contractarea unor credite,

în ţară şi în străinătate, atât de către stat cât şi de către agenţi privaţi. Se formează astfel o
componenta importantă privind fluxurile economice internaţionale, cu impact pe termen scurt şi
pe termen lung asupra situaţiei economice şi financiare a unei ţări, numită datoria externă.
Datoria externă a unei ţări reprezintă împrumuturile primite de o ţară sau de agenţii economici
particulari, în cadrul interdependenţelor internaţionale, precum şi alte obligaţii financiare
rezultate din globalizarea economică.
În relaţiile internaţionale se practică o diversitate de credite care pot fi grupate după
destinaţie, după durată, după natura creditorului, după natura beneficiarului etc. Toate aceste
categorii de credite contractate în străinătate formează datoria externă. Noţiunea de datorie
externă poate fi abordată pe diverse planuri, cum sunt:
• datoria externă brută în sens larg, care include sumele băneşti provenite din toate
formele de credit, precum şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări le datorează
exteriorului la un moment dat. Stabilirea ei cu exactitate se dovedeşte extrem de

14
 dificilă.
• datoria externă brută în sens restrâns se determină prin scăderea din totalul obligaţiilor
băneşti faţă de exterior a următoarelor elemente: credite pe termen scurt sub un an,
investiţiile directe ale investitorilor străini, care nu au stabilite termene de restituire,
ajutoarele cu caracter nerambursabil, creditele externe cu un termen de graţie de 10-15
ani, creditele acordate de anumiţi creditori străini sucursalelor lor în condiţii mai
avantajoase decât cele existente pe piaţa internaţională.
• datoria externă în accepţiunea Băncii Internaţionale de Reconstrucţie şi Dezvoltare,
care include: sumele de rambursat unor creditori publici şi particulari, în valută, în
bunuri materiale sau servicii convenite, cu un termen mai mare de un an, sumele
băneşti datorate exteriorului de persoane particulare, dar garantate de o autoritate
publică din ţara debitoare. În acelaşi timp, nu se includ în datoria externă, anumite
datorii prevăzute în statutul B.I.R.D.
• datoria externă netă se determină ca diferenţă între creanţele şi angajamentele externe
ale unei ţări, adică prin scăderea din activele publice şi particulare ale rezidenţilor unei
ţări în străinătate, a activelor deţinute de rezidenţii externi în ţara debitoare. De obicei,
datoria externă netă cuprinde doar creanţele lichide, eludându-se din calcule creanţele
ce nu se pot concentra cu uşurinţă.

14.5. Integrarea economică internaţională

Existenţa unui număr mare de ţări diferite ca mărime, populaţie şi potenţial economic, ca
şi faptul că semnificaţia economică determină rolul unei ţări pe pieţele mondiale, constituie un
stimulent serios pentru naţiuni să se constituie în grupări economice. În acelaşi timp, interesele
economice şi politice individuale ale fiecărei ţări constituie o barieră în calea coordonării şi
colaborării libere în cadrul acestor grupări. Fiecare ţară doreşte să-şi definească obiectivele sale
economice naţionale şi să-şi păstreze dreptul de a-şi promova propria politică, cu toate că
dobândeşte şi capacitatea de a lua decizii ce depăşesc graniţele naţionale. O încercare de a
beneficia de avantajele asocierii o reprezintă crearea grupurilor de ţări ce cad de acord în mod
explicit să-şi coordoneze anumite aspecte ale politicilor lor.
Integrarea economică reprezintă acel proces complex de dezvoltare a economiei
mondiale care constă în intensificarea interdependenţelor între economiile diferitelor state şi are
drept rezultat constituirea unor ansambluri economice alcătuite din două sau mai multe state. Ea
presupune absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor în raporturile
economice şi de altă natură dintre statele ce constituie ansamblul economic respectiv şi poate
contribui la stabilitatea şi eficienţa economică a relaţiilor dintre statele membre. Dacă are loc
într-o arie geografică restrânsă, integrarea economică este de natură regională.
Există mai multe etape sau tipuri de integrare economică ce reprezintă grade sporite de
unificare, precum:
• Crearea unei zone de comerţ preferenţial. În acest sistem, ţările membre acceptă să reducă
barierele comerciale în relaţiile cu ţările din zonă şi preferă să desfăşoare relaţii cu ţările membre
mai degrabă decât cu ţările nemembre. Fiecare ţară continuă să-şi determine propria politică, dar
politica comercială a fiecăreia include un tratament preferenţial acordat ţărilor membre în grup.

• Stabilirea unei zone de comerţ liber ce presupune eliminarea tuturor barierelor din calea
comerţului dintre ţările din cadrul zonei, menţinând însă barierele stabilite prin decizie naţională
în comerţul cu ţările nemembre. O zonă de comerţ liber se poate referi la toate mărfurile sau

15
numai la o listă specifică de mărfuri. Avantajul unei asemenea zone constă în faptul că necesită
acordul între ţările membre asupra unui număr redus de probleme. Dezavantajul acestei forme de
integrare constă în apariţia unei probleme privind transportul în tranzit. Dacă într-o lume alcătuită
din 3 ţări, A şi B constituie o zonă de comerţ liber, atunci C rămâne în afară. Ţara A menţine un
tarif de 10% asupra importurilor din C, iar ţara B un tarif de 20% asupra importurilor din C.
Această situaţie determină ţara C să-şi trimită mărfurile în ţara B prin ţara A plătind un tarif de
10% iar apoi gratis din A în B, evitând astfel tariful de 20%.
• Crearea unei uniuni vamale înseamnă eliminarea barierelor din comerţul între ţările
membre plus stabilirea unui tarif extern comun în comerţul cu ţările nemembre. Dacă A şi B, din
exemplul de mai sus, creează o uniune vamală, tariful faţă de importurile din ţara C va fi uniform
10, 20 sau 15%. Acest tarif comun elimină problema transportului în tranzit.
• Piaţa comună extinde comerţul liber dintre ţările membre de la mărfuri şi servicii şi la
factorii de producţie (forţa de muncă şi fluxurile de capital). Acest nivel de unificare este ilustrat
cel mai bine de statutul Comunităţii Economice Europene.
• Cea mai evoluată formă de integrare economică este uniunea economică ce implică
politici economice comune, determinate în grup, ca şi o valută sau unitate monetară comună.
Realizarea unei uniuni economice este deosebit de dificilă, întrucât presupune acordul ţărilor
membre asupra unei game extrem de largi de probleme, inclusiv politicile micro şi
macroeconomice.

 Termeni cheie
Economie mondială Fluxuri economice internaţionale Circuitul economic mondial
Interdependenţe economice internaţionale Balanţa comercială Balanţa de plăţi externe Piaţa
valutară Cursul valutar Datorie externă Integrare economică internaţională

 Întrebări de verificare
7. Ce este economia mondială? Prin ce se caracterizează interdependenţele economice
internaţionale?
8. Ce reprezintă balanţa comercială? Dar balanţa de plăţi externe?
9. Ce este cursul valutar ţi care este diferenţa dintre cursul valutar nominal şi real?
10. Care este diferenţa dintre datoria externă şi datoria publică externă?
11. Ce presupune integrarea economică?

 Teste grilă
1. Balanţa de plăţi externe reprezintă:
a) tablou statistico-economic în care se include şi prin care se compară încasările şi plăţile
realizate de o ţară din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări pe timp
de un an;
b) fluxurile valorice cu străinătatea şi stocul de resurse financiar-valutare, aflate la
dispoziţia unei economii naţionale la un moment dat;
c) un instrument valutar-financiar util analizei şi controlului fluxurilor interne şi externe
al unei ţări pe timp de un an;
d) componentă a balanţei comerciale;
e) un instrument util doar ţărilor cu economie de piaţă.

2. Care dintre afirmaţiile de mai jos este corectă?

a) economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale privite ca ansamblu de
interdependenţe între ele;
16
 b) diviziunea internaţională a muncii reflectă sintetic tendinţele de specializare
internaţională competitivă în scopul participării eficiente la circuitul economic;
c) economia mondială este eterogenă şi are caracter dinamic;
d) circuitul economic mondial reprezintă ansamblul fluxurilor economice internaţionale
privite în unitatea şi interdependenţa lor;
e) toate afirmaţiile de mai sus sunt corecte.

3. Balanţa comercială:
a) reprezintă un tablou statistico-economic în care se includ şi prin care se compară
încasările şi plăţile realizate de o ţară din relaţiile sale economice, financiare şi
monetare cu alte ţări pe timp de un an;
b) reprezintă un tablou statistico-economic în care se înregistrează şi se compară
valoarea exportului cu cea a importului unei ţări, pe o perioadă, de regulă de un an;
c) este identică cu balanţa de plăţi a unei ţări;
d) este excedentară atunci când valoarea exportului este mai mică decât valoarea
importului;
e) este excedentară atunci când încasările realizate de o ţară sunt superioare plăţilor.

4. Deficitul balanţei comerciale a unei ţări este de 10 miliarde euro. Dacă importurile ţării au fost
în valoare de 20 mild euro, atunci exporturile ţării au însumat:
a) 20 mild. euro;
b) 30 mild. euro;
c) 10 mild. euro;
d) 2 mild. euro;
e) nu se poate preciza.

5. Subiecţi ai pieţei valutare interbancare sunt:

a) băncile;
b) orice persoană fizică ce doreşte să cumpere sau să vândă o valută convertibilă;
c) numai Banca Centrală;
d) a + b;
e) gospodăriile.

6. În decursul unei perioade de timp rata inflaţiei interne era 10%. Rata inflaţiei internaţionale
pentru aceeaşi perioadă era nulă. Dacă deprecierea nominală a cursului de schimb este 4,5%,
atunci se înregistrează:
a) o depreciere reală de 5%;
b) o depreciere reală de 5,5%;
c) o apreciere reală de 5,5%;
d) o apreciere reală de 5%;
e) cursul de schimb nu se modifică în termeni reali.

7. În cursul unui an, cursul de schimb al monedei naţionale se depreciază cu 50%. Dacă în
decursul aceluiaşi an, preţul internaţional al unui bun de import creşte cu 5%, atunci preţul intern
al bunului respectiv creşte cu:
a) 5%;
b) 42,5%;
c) 55%;
d) 57,5%;
e) nicio variantă.

17
8. Rata inflaţiei interne este 10%, iar rata inflaţiei internaţionale este nulă. Dacă deprecierea
nominală a cursului de schimb este 15,5%, atunci:
a) se înregistrează o depreciere reală de 5%;
b) se înregistrează o depreciere reală de 10%;
c) se înregistrează o apreciere reală de 5%;
d) se înregistrează o depreciere reală de 10%;
e) nicio variantă.

9. Interdependenţele economice internaţionale se adâncesc şi se diversifică continuu, în strânsă

legătură cu:
a) schimbările politice de anvergură care au loc pe plan mondial;
b) nivelul de dezvoltare economică;
c) adâncirea diviziunii internaţionale a muncii;
d) evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar-financiare;
e) toate cele de mai sus.

10. Care sunt etapele realizării unei integrări economice?

a) realizarea unei zone de comerţ preferenţial;
b) crearea unei zone de comerţ liber;
c) uniunea vamală;
d) piaţa comună şi uniunea economică;
e) toate cele de mai sus.

Răspunsuri:
Grila nr. Răspuns corect
1 A
2 E
3 B
4 C
5 A
6 D
7 D
8 A
9 E
10 E

BIBLIOGRAFIE :

8. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie” Ediţia a opta,

Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 319-336
9. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie-Aplicaţii” Ediţia a
şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 351-362
10. R.Lipsey-K.Chrystal „Principiile economiei”, Editura conomică, Bucureşti, 2002, pag.
618-660
11. J.E. Stiglitz, C. E. Walsh, ” Economie”, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 678-
698
12. Cătălin Huidumac, „Macroeconomie”, Editura Libertas Publishing, Bucureşti, 2007,
pag. 187-219

18
13. N. Gregory Mankiw, „Principles of Economics” Third Edition, Thomson South Western,
USA, 2004, pag. 676-696, 706-715

19