ortretul este reprezentarea unei persoane (pictură, fotografie, sculptură etc) atât conform trăsăturilor

sale reale cât și „tonusul” său. Portretul pe care și-l face artistul sieși este denumit autoportret.
Termenul se referă propriu-zis la o operă artistică (pictură, sculptură, desen, fotografie sau, mai pe
larg, la o descriere literară). Această formă artistică într-un anume sens limitează posibilitățile
creative ale artistului, întrucât acesta trebuie să păstreze asemănarea cu subiectul real: foarte
probabil că acesta este și motivul pentru care anumiți artiști (ca Michelangelo de ex.), n-au acceptat
nicicând să se adapteze practicii portretului.
Portretele au diverse funcțiuni; dincolo de voința și dorința de a perpetua amintirea unei persoane și
de voința de a crea o imagine istorică a cuiva, portretul are deseori o funcție imediată de
reprezentare. Exprimă dorința de ubicuitate, în uzul politic și cel religios.
În realitate, portretul nu este nicicând o simplă reproducere mecanică a trăsăturilor cuiva (asemenea
unei măști de ceară modelată pe față sau după o oarecare imprimare fotografică), pentru a fi un
portret însă, intră în joc sensibilitatea artistului, care interpretează trăsăturile modelului fie după
gusturile sale, fie conform curentului artistic pe care-l urmează fie conform caracteristicilor artei
timpului în care realizează opera. Au fost artiști care au practicat abundent și aproape exclusiv
portretul și întregi civilizații care au refuzat portretul ca fiind "figură preluată din natură"[1] (ca arta
greacă atât arhaică cât și clasică). Prezența sau absența portretului fisiognomic în anumite civilizații
(care deși aveau mijloace artistice suficiente să poată realiza portretul) nu este o simplă problemă
de gust față de o altă formă artistică, dar pentru că intră în joc anumite condiții mintale și ideologice
care se reflectă în dezvoltarea acelor culturi și în condițiile societății în care viețuiesc și creează
artiștii.

Evoluția portretului[modificare | modificare sursă]

Portret "intenţional" infantil. Identificarea este dată numai de nume

Pornirea spre portret, care să fixeze o anumită persoană, este un fapt spontan și primordial și se
manifestă în forma cea mai ingenuă în atribuirea unui nume unei imagini generice, așa cum se
întâmplă cu desenele copiilor. În acest caz se poate vorbi de un portret "intențional". Când unui
astfel de portret îi sunt adăugate o serie de valori care să lege imagine cu un anumit individ, (des
întâlnit în ambient religios) se vorbește de portret "simbolic".

Note