UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

Facultatea de sociologie și asistență socială

Legiuitorul român a înţeles să sancționeze acele acțiuni care încalcă libertatea și

independența sexuală a persoanei1
S. Bogdan, Drept penal.Parte specială, Ed. Universul Juridic,București, 2009, p.175.

Perspectiva criminalistica asupra infractiunii de viol

Coordonator științific: Absolvent:

Conf. Dr. Nicolae Adrian Dan Sasu Andrei
Asist. Drd. Theodora Ene

1
S. Bogdan, Drept penal.Parte specială, Ed. Universul Juridic,București, 2009, p.175.
 București
Iunie 2011

CUPRINS:

Cuprins

Capitolul I:
Introducere
Istoricul violului în România
Definirea termenilor
Conținut constitutiv: latura obiectivă și latura subiectivă

Capitolul II:
Forme ale infracțiunii de viol și circumstanțe agravante
Aspecte preliminarii
Existenţa actului sexual
Existenţa constrângerii ori a imposibilităţii victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa
Vârsta persoanei vătămate şi raporturile care au existat între aceasta şi făptuitor

Capitolul III:

Făptuitorii, calitatea şi contribuţia acestora la săvârşirea infracţiunii

Ascultarea persoanei vătămate
Procedee de analiză
Vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii
Depresia
Moartea sau sinuciderea victimei

Capitolul IV:
Persoanele care cunosc despre săvârşirea violului şi împrejurările în care au luat cunoştinţă
despre aceasta

2
Existenţa concursului de infracţiuni
Condiţiile şi împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii
Modalități de prezentare pentru recunoaştere utilizate în cercetare infracţiunilor de viol
Prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor
Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor
Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrelor

Capitolul V

Bibliografie

Anexe
Studiu cu profesioniști implicați în soluţionarea cazurilor de viol

3
 Capitolul I:
1.1. Introducere
Violul reprezintă una dintre cele mai grave atingeri, atât în plan fizic, în plan
psihologic dar şi în plan moral, pe care o poate suferi o persoană indiferent de sex sau vârstă.
Fapta este mult mai gravă atunci când victimă acestui abuz îi cade un copil sau un adolescent,
reverberaţiile incidentului alterând definitoriu procesul de formare a personalităţii acestuia.
Acest lucru nu conduce la ideea că violul ar fi mai puţin traumatizant pentru o persoană
matură însă aceasta deţine anumite pârghii care treptat îi pot permite să depăşească acest
moment dureros din existenţa sa.
Violul reprezintă pe de o parte o gravă încălcare a integrităţii fizice a persoanei
agresate, iar pe de altă parte o încălcare a libertăţii acesteia de a dispune de ea însăşi, de
propriul corp, o intruziune violentă în viaţa intimă a acesteia, o încălcare nepermisă a libertăţii
sexuale a individului (libertatea de a alege cu cine să întreţină relaţii intime, dar şi libertatea
stabilirii naturii şi caracterului acestor relaţii).
Prezenta lucrare urmăreşte să trateze modul în care a evoluat noţiunea de viol, felul în
care a fost privită această realitate şi, pornind de aici, să evidenţieze cunoştinţele care sunt
necesare unui anchetator pentru a soluţiona cu succes cercetarea unei astfel de infracţiuni. În
acest sens vor fi prezentate reperele teoretice de drept penal care trebuie să fie cunoscute în
vederea încadrării corecte a unei fapte ca viol. Aceste noţiuni sunt necesare pentru a se evita
eventuale greşeli care ar putea dăuna cercetării precum şi pentru a preîntâmpina erorile
judiciare. Cunoscând temeinic baza legală, anchetatorul poate să stabilească ce probleme sunt
necesare a fi lămurite în vederea realizării probaţiunii în cauza respectivă.
Odată stabilite aspectele care necesită a fi elucidate cu ocazia cercetării, anchetatorul
trebuie să cunoască ce pârghii îi pune la dispoziţie legea pentru aflarea adevărului. Astfel vor
fi prezentate şi analizate atent, în cadrul acestei lucrări, activităţile care pot fi desfăşurate pe
parcursul urmăririi penal în vederea realizării scopului procesului penal. Se va insista asupra
particularităţilor pe care le prezintă aceste activităţi în cazul infracţiunii de viol şi vor fi
consemnate repere tactice menite să asigure reuşita investigaţiei criminalistice.

4
 În final vor fi prezentate tendinţele de evoluţie a acestui gen de infracţiuni în istoria
recentă a României precum şi un caz care va fi analizat pentru a se puncta încă o dată rolul şi
importanţa practică a aplicării cu responsabilitate şi în mod corect a noţiunilor teoretice
expuse în lucrare.
În România, prima dată se vorbește despre viol în secolul al XVII-lea. Prin Codul
Penal de la 1936, violul primeşte următoarea definire : „fapt penal săvârșit de un bărbat sau de
o femeie prin violenţă, ameninţare, şantaj, constrângere profitând de starea de inconştienţă a
victimei, de neputinţa de a se apăra sau de a-şi exprima voința” (Ivănoiu, 2009, 265), tot
atunci introducându-se anumite circumstanțe agravante precum graviditatea victimei,
contaminarea venerică a acesteia sau vârsta sub 14 ani a victimei. Atitudinea, opinia publică
cât şi pedeapsa stabilită în cazul săvârșirii infracţiunii de viol au depins in timp, in funcţie de
diferitele etape ale civilizaţiei. În Antichitate, seducerea femeii era considerată mai
periculoasă si astfel mai grav pedepsită decât actul de viol in sine. În Roma Antica era folosită
pedeapsa cu moartea in cazul violatorilor.
Astăzi violul este încadrat în Codul Penal al României la capitolul Infracţiuni
privitoare la viața sexuala. Este considerat unul dintre cele mai grave infracţiuni contra
persoanei si presupune existenţa unui act sexual de orice natură, încheiat sau rămas la stadiul
de tentativa. Poliţistul care va ancheta cazul, va observa declaraţiile si va preleva probe de la
locul săvârșirii infracţiunii are datoria de a decide daca manifestaţia sexuala se încadrează sau
nu ca un act sexual de orice natură.
În urma constrângerii fizice sau psihice victima va fi nevoită sa cedeze si sa accepte
actul sexual. Gravitatea constrângerii fizice va fi stabilită prin expertiză medico-legală,
cercetarea de laborator va veni in ajutorul acesteia prin determinarea modului de acţiune al
autorului, riposta victimei si a locului unde s-a petrecut infracţiunea. Concluzia organului de
cercetare si a expertizei medico-legale vor determina daca fapta comisa îndeplinește condiţiile
infracţiunii de viol sau este doar o plângere mincinoasă a victimei. Se va determina si starea in
care s-a aflat victima in timpul violului, cum a fost provocată și de către cine.
Infracţiunea de viol devine mai gravă și se pedepsește pe măsură dacă: fapta a fost
săvârșită de mai mulți indivizi împreună, dacă victima se afla in îngrijirea făptașului, dacă
este rudă cu acesta, în urma atacului s-a produs o vătămare gravă fizică sau psihică victimei,
dacă aceasta nu a împlinit vârsta de 15 ani sau dacă în urma violului victima a decedat sau s-a
sinucis ulterior. Faptul ca victima nu a împlinit vârsta de 15 ani constituie o circumstanță
agravantă și este de datoria organului de cercetare sa stabilească dacă făptașul avea cunoștință
despre acest aspect. În cercetarea criminalistică a infracţiunii de viol, o particularitate o

5
reprezintă activitatea desfășurată de către organul de urmărire penală in administrarea
probelor, cercetarea la locul faptei si verificarea plângerii victimei.

1.2. Istoricul violului în România

Cu privire la perioada de formare a statului, atunci când are loc şi cristalizarea
cutumelor de drept penal menite să sancţioneze pe cei care au nesocotit structura noii
societăţi, există foarte puţine informaţii, iar pe baza datelor existente care nu sunt altceva
decât referiri ale scriitorilor vremii cu privire la persistenţa unor elemente de justiţie privată în
societatea geto-dacă sau cu privire la severitatea pedepsei soţiei adultere, nu se pot face
comentarii pertinente.
În cuprinsul celor două pravile ale secolului al XVII-lea, Cartea Românească de
Învăţătură (1646, Iaşi) şi Îndreptarea Legii (1652-Târgovişte), violul este tratat sub titlurile
„Despre siluire” şi „Siluirea”. „Răpitura” constă în transportarea persoanei răpite dintr-un loc
în altul şi necinstirea ei prin violenţă, pedeapsa urmând a fi stabilită de către judecător în
funcţie de consimţământul dat de femeia răpită, dar şi de metoda aplicată de răpitor în sensul
violenţei sau ademenirii. Clauza de nepedepsire era prevăzută în două modalități: una
reparatorie, prin înzestrarea fetei violate, şi una prin căsătoria dintre victimă şi autor. Deşi în
Ţările Române cazurile de sodomie au fost foarte rare, acestea erau sancţionate atât de
biserică, cât şi de stat, sodomia incluzând şi actele de zoofilie.
În Transilvania, din analiza Decretelor regale din secolele al IX-lea – al XIV-lea,
rezultă în legiferare o serie de infracţiuni care pot fi grupate, asemănător celor din Ţara
Românească şi Moldova, în trei grupe (contra persoanelor particulare, contra moralei şi
familie, contra ţării şi a domniei), la care se mai adaugă cele contra bisericii sau infracţiunile
canonice.
Reglementările juridice valabile pentru saşii din Transilvania, având la origine dreptul
german şi cel roman, precum şi cel românesc codificat în Statutele Ţării Făgăraşului,
menţionau despre „adulter”, „preacurvie” , violul fiind definit ca obţinerea prin violenţă a
unor relaţii extraconjugale din partea unei femei.
Perioada de destrămare a feudalismului este caracterizată prin menţinerea unor
dispoziţii specific feudale şi apariţia unor norme noi, în contradicţie cu acestea, specifice fazei
de tranziţie a feudalismului spre capitalism. În Moldova şi Ţara Românească, perfecţionarea
şi modernizarea legislaţiei este materializată prin apariţia unor coduri sau condici

6
criminaliceşti de inspiraţie austriacă şi franceză. Condica Criminalicească şi Procedura ei sau
Codul Ghica-Ştirbei (1851) şi Condica Penală şi de Procedură Criminală a lui Alexandru Ioan
Cuza (1864) păstrează pentru infracţiunea de viol apelativul de „siluire”, termenul de
„silnicie” fiind înlocuit cu cel de „violenţă”, atât în privinţa faptei consumate, cât şi a
tentativei.
Codul penal de la 1936 reprezintă un salt calitativ în definirea infracţiunii de viol prin
noua diviziune a infracţiunilor contra pudoarei şi a bunelor moravuri din reglementările
anterioare şi străine, după criteriul obiectului juridic şi al caracterului infracţiunii. Astfel se
diferenţiază atentatul cu violenţă la pudoarea unei persoane determinate cu sau fără
consimţământul acesteia sau contra unei persoane minore de atentatul care, fără să lezeze
direct persoana determinată, este un act de ultraj public sau de desfrâu sexual ori de
inversiune sexuală, care provoacă scandal public, acte de excitare la imoralitate ori de
antrenare la prostituţie sau la acte de trafic de femei şi de copii. Primele dintre acestea -
infracţiuni contra libertăţii sexuale - se comit prin violenţă, prin fraudă, prin înşelare cu
promisiuni de căsătorie sau prin abuz de putere, încălcând libertatea sexuală, adică libera
dispoziţie a persoanei asupra corpului său în raporturile sexuale, în limitele fixate de drept şi
de moravurile sociale sau de moralitatea sexuală.
Violul este definit într-o nouă formă, ca un fapt penal săvârşit de un bărbat prin
violenţă, ameninţare, şantaj, constrângere, profitând de starea de inconştienţă sau neputinţă de
a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, iar ca forme agravante sunt introduse mai multe articole
privind graviditatea victimei sau contaminarea venerică urmare a infracţiunii, precum şi
săvârşirea faptei asupra unei victime mai mici de 14 ani. Sunt preluate din codul penal de la
1864 formele calificate ale subiectului activ(ascendent sau descendent, tutore, curator,
învăţător, educator, supraveghetor sau îngrijitor, medic curant, duhovnic), precum şi violul
comis de către mai multe persoane asupra aceleiaşi victime sau cu ajutorul uneia sau mai
multor persoane, precum şi violul care a avut ca urmare moartea victimei.
Codul penal prevede şi cauza de înlăturare a răspunderii penale în cazul căsătoriei
intervenite între autor şi victimă, înainte ca hotărârea penală să fi rămas definitivă, cu
argumentarea că pentru părţi şi societate este mai mare interes împăcarea prin căsătorie decât
reprimarea, pedepsirea.
În scopul menajării intereselor victimei şi a familiei sale, întrucât s-ar aduce în
publicitate chestiuni prea intime care ar compromite buna reputaţie şi interesele victimei,
autorii Codului au prevăzut pentru prima oară instituţia plângerii prealabile, dovedind încă o
dată preocuparea faţă de victimă şi consecinţele faptei asupra vieţii, integrităţii şi demnităţii

7
acesteia. Perioada următoare poate fi caracterizată, în raport cu definirea noţiunii infracţiunii
de viol ca fiind un regres în unele privinţe, prin neacceptarea în textul incriminator a unor
realităţi ale vieţii sexuale ca urmare a noului cadru moral al societăţii, fapt care a impus
modificarea acesteia printr-o succesiune de acte normative.
Astfel prin O.U.G. nr. 89/2001 (MO. nr. 338 din 26 iunie 2001) pentru modificarea şi
completarea unor dispoziţii ale Codului penal referitoare la infracţiuni privind viaţa, aprobată
cu modificări şi completări prin Legea nr. 61/2002 (MO. nr. 65 din 30 ianuarie 2002), sfera
obiectului juridic special al infracţiunii a fost lărgită, în sensul cuprinderii relaţiilor sociale
privitoare la libertatea şi individualitatea sexuală a oricărei persoane, indiferent de sexul său,
nu numai acelei de sex feminin. Calificarea subiectului activ şi pasiv dispare, orice persoană
putând dobândi calitatea de subiect activ, dar numai în raport cu o altă persoană de sex opus
ca subiect pasiv.
Şi elementul material al laturii obiective a fost lărgit de la raport sexual la act sexual
de orice natură, cuprinzând actele sexuale fireşti, precum şi cele nefireşti, ultimele intrând în
conţinutul infracţiunii de viol numai atunci când au fost săvârşite prin constrângere sau
profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa. Această
împrejurare a determinat pe unii autori să remarce existenţa unui concurs de texte care
reglementau aceeaşi problematică.
O altă modificare adusă prin O.U.G. nr. 89/2001 este cea a introducerii unei noi
circumstanțe agravante, cea a violului săvârşit asupra unui membru de familie, dacă acesta
locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, prevedere care a avut drept consecinţă
incriminare şi sancţionarea violului între soţi.
Prin Legea nr. 197/2000 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul
penal (MO. nr. 568 din 15 noiembrie 2000) este abrogată cauza de nepedepsire a făptuitorului
în situaţia intervenţiei căsătoriei victimei cu autorul sau cu unul dintre participanţi, înainte de
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prevăzută de alin. (5) al art. 197 Codul penal
anterior. De asemenea, legislaţia noastră s-a aliniat reglementărilor europene, în sensul
abrogării incriminării relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex, fapt ce s-a materializat
prin emiterea O.U.G. nr. 89/2001 pentru modificare şi completare unor dispoziţii din Codul
penal referitoare la infracţiunilor privind viaţa sexuală. Abrogarea expresă a art. 200 din
Codul penal a avut consecinţe asupra conţinutului infracţiunii de viol din punct de vedere al
subiecţilor infracţiunii (cel pasiv şi cel activ) care pot fi oricare dintre persoane, indiferent de
sex sau chiar dacă sunt de acelaşi sex.

8
 Elementul material al laturii obiective include în conţinut şi actele de sexualitate
masculină şi feminină, reformularea incriminării cuprinse în fostul art. 197 din Codul penal
atrăgând ştergerea din punct de vedere penal al diferenţelor dintre sexe în tratarea relaţiilor
intime.
Prin O.U.G. nr. 143/2002 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul
penal şi unele legi speciale, în vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale (MO.
nr. 804 din 5 noiembrie 2002) a fost înăsprit regimul sancționator în cazul săvârşirii faptei în
condiţiile uneia dintre formele agravante prevăzute de alin. (2) al art. 197, precum şi vârsta la
săvârşirea faptei asupra unui minor de la 14 la 15 ani. Actele normative de modificare sau
completare ale Codului penal apărute ulterior celor menţionate nu au mai modificat
reglementarea violului.

1.3. Definirea termenilor

Violenţa reprezintă „o serie de manifestări individuale sau colective, orientate către
obţinerea unor beneficii, avantaje, bunuri prin utilizarea forţei” (Ivănoiu, 2009, 264) În
categoria infracţiunilor comise cu violenţa se încadrează violul. Acesta este definit ca „actul
sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea
acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, şi se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi” (Ivănoiu, 2009, 265)
„Persoana vătămată reprezintă orice persoană fizică sau juridică care a suferit prin
fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială si nu participă ca parte in procesul
penal.”( http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1711/Persoana_vatamata accesat la data de
30.03.2011) Persoana vătămată nu reprezintă un sinonim pentru victimă. Victima
reprezintă ,,persoana care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societății,
din partea propriilor greșeli, etc.” (Academia Republicii Socialiste România, 1975) Pentru a
putea exercita o acţiune asupra unei alte persoane, de orice fel, este necesar consimțământul
acesteia. Iar consimțământul reprezintă „manifestarea de voință a unei persoane in vederea
încheierii unui act.” ( Hanga şi Calciu, 2007, pag 64)
Orice fel de infracţiune poate fi comisă de o persoană, două sau mai multe. Există şi
posibilitatea în care un individ sa comită infracţiunea ajutat de unul sau mai multe personaje,
aceştia din urmă devenind complici la infracţiune. Complicitatea este ,,participarea secundară
la săvârșirea unei infracțiuni, tolerarea sau ascunderea unei fapte neîngăduite săvârșite de
altul.” (Hanga şi Calciu, 2007, pag 64) „Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte
sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea

9
complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile
provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei
promisiunea nu este îndeplinită.”( CODUL PENAL AL ROMÂNIEI, 2008, pag 8)
Învinuitul, potrivit art.229 din Codul de procedură penală este persoana față de care se
efectuează urmarirea penală, cât timp nu a fost pusă în mișcare actiunea penală împotriva sa.
Inculpatul, potrivit art.23 din Codul de procedură penală, este persoana împotriva
careia s-a pus în mișcare actiunea penală și este parte în procesul penal.Inculpatul este parte în
proces pentru că este subiectul pasiv al acțiunii penale, eventual și subiect pasiv al acțiunii
civile.Inculpatul poate fi exclusiv o persoană fizică,contra persoanelor juridice nu se poate
exercita actiunea penală, împotriva lor neputandu-se pronunta nici o pedeapsă.
Conform articolului 20 din codul penal al României, „Tentativa constă în punerea în
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a
produs efectul.“ pag 7) Adulterul reprezintă „infracțiunea ce constă în încălcarea fidelității
conjugale de către unul dintre soţi” (Hanga şi Calciu, 2007, pag 16) Agresiunea este „un atac
împotriva unui stat sau al unei persoane.” (Hanga şi Calciu, 2007, pag 17)
Amenințarea este acea „infracțiune care constă în alarmarea unei persoane prin
manifestarea intenţiei de a comite împotriva ei sau a unei rude apropiate o infracțiune sau o
daună” (HANGA şi CALCIU, 2007, 19)

1.4. Conținut constitutiv

A. Latura obiectivă
1. Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune sub forma de act sexual de
orice natură cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex. Legea are în vedere aici atât
raportul sexual normal între două persoane de sex opus, cât şi orice altă acţiune de satisfacere
a nevoilor sexuale cu o altă persoană, indiferent de sexul acesteia.
Prin raport sexual susceptibil să constituie element material al infracţiunii de viol,
legea înţelege acea conjuncţie a sexelor în care organul bărbătesc, care realizează procreaţia,
pătrunde în organul corespunzător al femeii, chiar dacă actul nu a continuat până la finalizarea
condiţiilor care pot realiza procreaţia.
Pentru existenţa violului nu are nici o relevanţă dacă persoana de sex feminin,
indiferent de calitatea sa, a fost sau nu deflorată, ori dacă persoana de sex masculin a ejaculat,
fiind suficientă introducerea organului sexul masculin în cavitatea vaginală a femeii. Prin alte
acţiuni de satisfacere a nevoilor sexuale în reglementarea actuală, se înţeleg orice alte

10
modalităţi, excluzând perversiunile sexuale, prin care subiectul activ îşi satisface impulsurile
sexuale.
De la început, expresia introdusă pentru prima oară în în Legea nr. 197/2002 publicată
în Monitorul Oficial, Partea I numarul 568 din. 15/11/2000, „act sexual de orice natură” a
produs numeroase controverse. Această sintagmă a fost interpretată diferit de instanţele de
judecată fapt ce a dus la pronunţarea unor sentinţe contradictorii în cauze asemănătoare.
Această situaţie a fost remediată prin intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prin
Decizia nr. III din 23 mai 2005 stabileşte înţelesul care trebuie atribuit actelor la care se referă
art. 197 alin. 1 şi art. 198, precum şi art. 201 din Codul penal. Astfel, în aplicarea dispoziţiilor
art. 197 alin. 1, cu referire la art. 198 şi 201 din Codul penal stabileşte următoarele:
1. prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiune de viol
prevăzută de art. 197 din Codul penal, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei
satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex
diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitate persoanei de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa;
2. prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea prevederilor art. 210 din
Codul penal, se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale decât cele
arătate la pct. 1. (M.O. nr. 867 din 27 septembrie 2005)
Nu există viol dacă nu a avut loc un act sexual, ci numai un simplu contact al
organelor sexuale; în acest caz, fapta-dacă subiectul pasiv este o minoră - constituie
infracţiunea de corupţie sexuală. (Trib. Bucureşti2, 2004, p. 12.)
Infracţiunea de viol presupune un act sexual fără a exista consimţământul persoanei cu
care se doreşte a avea relaţia sexuală. Această nesocotire a voinţei victimei se poate înfăţişa
sub două modalităţi: constrângere fizică ori morală (ameninţare) sau profitarea de neputinţa
victimei de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra. Constrângerea trebuie să fie efectivă, iar nu
aparentă, şi susceptibilă să paralizeze, total sau parţial rezistenţa. Nu interesează dacă victima
a opus sau nu rezistenţă, fiind suficient să existe refuzul energic al acesteia de a întreţine un
act sexual. Constrângerea trebuie exercitată pentru a determina victima la o relaţie sexuală, iar
nu pentru a-i provoca alte suferinţe fizice sau morale. Violenţa sau ameninţarea trebuie să
preceadă sau să fie concomitente cu actul sexual. Nu interesează dacă aceeaşi persoană care a
exercitat constrângerea a participat şi la actul sexual, deci poate exista viol şi atunci când o

2
Trib. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr.268/2003, Dreptul nr. 5/2004

11
persoană întreţine un act sexual, victima fiind constrânsă de o altă persoană. (Curtea de Apel,
Bucureşti, 19963, pag. 129)
Elementul material al violului se mai poate realiza profitând de imposibilitatea
victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. În literatura juridică, această împrejurare este
caracterizată ca fiind o constrângere implicită. Nu interesează dacă starea de mai sus a fost
provocată chiar de autor, de un complice sau victima se afla în această stare din alte cauze.
Legea cere ca autorul să profite de starea în care se află subiectul pasiv, ceea ce înseamnă că
acesta şi-a dat seama de situaţia victimei şi a folosit prilejul pentru a săvârşi actul sexual.
Imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa poate fi permanentă sau
temporară.
2.Ca urmare imediată a folosirii mijloacelor de mai sus trebuie să se producă o
încălcare a libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei.

B. Latura subiectivă. Infracţiunea de viol se comite cu intenţie directă. Autorul

violului are reprezentarea că prin acţiunea sa va avea loc un act sexual, prin constrângere, cu
victima sau profitând de neputinţa acesteia de a se apăra şi urmăreşte acest rezultat. În cazul
violului comis asupra unei victime în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa,
autorul trebuie să cunoască starea victimei. Eroarea asupra acestei împrejurări înlătură
incidenţa legii penale.

3
Curtea de Apel, Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 200/1996, R.A. Monitorul Oficial

12
 Capitolul II:
Forme ale infracțiunii de viol și circumstanțe agravante
A. Forme. Deşi pot fi concepute toate formele imperfecte ale infracţiunii, numai unele
sunt pedepsite. Astfel, în cazul in care actul de viol este premeditat, acțiunile de pregatire ale
inculpatului nu pot fi pedepsite. Tentativa infracţiunii de viol se pedepseşte; există tentativă
când făptuitorul a început executarea actelor de constrângere, dar, datorită unei împrejurări
independente de voinţa sa, actul sexual nu a avut loc (Trib. Bucureşti, 1999 4, pag. 67). De
asemenea, există tentativă când făptuitorul, urmărind realizarea actului sexual, pune victima
în situația de a nu se putea apăra ori de a-şi exprima voinţa sau când victima aflându-se într-o
asemenea stare, săvârşeşte asupra ei acte de natură să conducă la realizarea actului sexual.
(Trib. Bucureşti, 19925, pag. 93)
Infracţiunea de viol se consumă în momentul în care, ca urmare a acţiunii de
constrângere exercitată de făptuitor sau datorită aflării victimei în imposibilitatea de a se apăra
sau a-şi exprima voinţa, s-a produs actul sexual. În cazul repetării actului sexual cu aceeaşi
ocazie, fără a se exercita alte acte de constrângere asupra victimei, făptuitorul va răspunde
pentru infracţiunea simplă de viol-unitate naturală - iar dacă exercită acte repetate de
constrângere vor fi aplicabile dispoziţiile privind infracţiunea continuată. Aceeaşi soluţie se
impune şi atunci când actul sexual iniţial s-a realizat prin constrângere fizică, iar actele
sexuale subsecvente s-au înfăptuit prin constrângere morală (Loghin, 1992, p.161)

B. Modalităţi. Infracţiunea de viol în formă simplă se comite prin cele două modalităţi
normative descrise de lege: constrângerea, profitarea de starea în care s-a aflat victima.
Infracţiunea de viol se comite şi în condiţii agravante, şi anume, în împrejurările
prevăzute de art. 197 alin. (2) lit. a)-c) Codul penal şi art. 197 alin. (3) Codul penal.
Săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună. Este necesar ca la locul
săvârşirii infracţiunii să fie de faţă două sau mai multe persoane, indiferent de participarea
fiecăruia. Există viol agravat, chiar dacă fiecare inculpat s-a aflat, în timpul actului sexual, în
încăperi diferite, dacă au acţionat împreună pentru intimidarea victimei şi înfrângerea voinţei
acesteia. Pentru a exista această circumstanță agravantă se cere o cooperare simultană la
comiterea faptei; această cerinţă nu este îndeplinită dacă complicele a ajutat numai la
săvârşirea unor acţiuni anterioare. (C.S.J., 20036, pag. 72)

4
Trib. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 127/1998, Dreptul nr. 2/1999
5
Trib. Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 487/1989, Dreptul nr. 5/1992
6
C.S.J., secţia penală, decizia nr.326/2002, Dreptul nr. 9/2003

13
 Victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.
Violul în acest caz constituie o faptă mai gravă, deoarece este săvârşită de o persoană care se
află într-o situaţie specială în raport cu victima, şi anume, are o calitate care îi oferă
posibilitatea să preseze psihologic asupra victimei spre a o determina la un act sexual.
Victima este membru de familie. Victima este soţul sau o rudă apropiată, dacă aceasta
din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.
În privinţa acestei agravante au existat numeroase discuţii în literatura de specialitate
dar şi discrepanţe între soluţiile date de instanţe, din acest motiv Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în Secţii Unite a decis că raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în
linie dreaptă sau frate ori soră, prin constrângere acestuia sau profitând de imposibilitatea ei
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art.
197 alin.(1) Codul penal şi alin.(2) lit. b 1) din acelaşi articol (dacă victima locuieşte şi
gospodăreşte împreună cu făptuitorul), cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203
Codul penal, în concurs ideal. (I.C.C.J., S.U., decizia nr.23/2005, recurs în interesul legii(MO.
nr. 867 din 27 septembrie 2005)
S-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Dacă
autorul comite vătămarea corporală gravă cu intenţie, el va răspunde pentru un concurs de
infracţiuni - viol şi infracţiunea prevăzută de art. 182 alin.(2). Există, de pildă, această
agravantă dacă victima, spre a se salva, după ce a fost violată, a escaladat un balcon voind să
coboare la un etaj inferior, s-a dezechilibrat şi a căzut, suferind leziuni ce au necesitat mai
mult de 60 de zile de îngrijiri medicale.
Victima nu a împlinit vârsta de 15 ani. Raţiunea agravării constă în aceea că, datorită
vârstei fragede a victimei, fapta poate avea consecinţe grave în ceea ce priveşte dezvoltarea
fizică şi morală a acestuia. Autorul trebuie să-şi fi dat seama că victima nu a împlinit 15 ani
sau să fi putut prevedea o asemenea posibilitate. Cunoaşterea nesigură, îndoiala asupra acestei
împrejurări nu înlătură răspunderea penală, subiectul acţionând mai departe, înseamnă că a
acceptat şi această eventualitate; dacă a avut convingerea că victima avea o vârstă mai mare
de 15 ani, fiind în eroare de fapt, făptuitorul va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru varianta simplă a infracţiunii.
Fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (art.197 alin.(3) Codul
penal). Rezultatul mai grav, preterintenționat, se va reţine în sarcina autorului numai dacă
acesta, deşi nu l-a prevăzut, putea şi trebuia să-l prevadă sau dacă prevăzându-l, autorul a
sperat, fără temei, că el nu se va produce. Dacă moartea a fost provocată cu intenţie, va exista

14
concurs între viol şi infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 175 lit. h) Codul penal.
(Antoniu, 2008, pag. 92)

Aspecte preliminarii
Cercetarea acestui gen de infracţiuni se dovedeşte a fi o întreprindere dificilă, care
solicită din plin calităţile profesionale şi personale ale organului de urmărire penală în
folosirea adecvată a posibilităţilor probatorii conferite de lege în realizarea scopului
procesului penal, cel al aflării adevărului. Fără a acredita ideea că cercetarea penală a unor
infracţiuni este mai dificilă în comparaţie cu a altora, deoarece în cadrul aceleiaşi infracţiuni
urmărirea penală poate prezenta diferite grade de complexitate, dificultatea cercetării
infracţiunii de viol este dată de însăşi modalităţile concrete de comitere ale acesteia şi de
posibilităţile de probare a săvârşirii ei.
Poziţia contrară pe care se află cele două persoane implicate, care prezintă de cele mai
multe ori aceeaşi faptă în mod diferit, în raport cu modul personal în care au perceput-o, cu
interesul fiecăreia în procesul penal, raportat la posibilităţile concrete aflate la dispoziţia
organului de urmărire penală de a stabili realitatea celor întâmplate, constituie un handicap pe
care cercetarea criminalistică este nevoită să îl depăşească.
Stabilirea adevărului în cercetarea criminalistică a violului, în urma activităţilor care
au fost întreprinse în cauza concretă, reprezintă obţinerea unor răspunsuri cât mai concrete şi
complete la următoarele probleme (Aioniţoaie, Bercheşan, Dumitraşcu, Pletea, Sandu, 1994,
pag. 146):
a) existenţa actului sexual;
b) existenţa constrângerii ori a imposibilităţii victimei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa;
c) vârsta persoanei vătămate şi raporturile care au existat între aceasta şi făptuitor;
d) făptuitorii, calitatea şi contribuţia acestora la săvârşirea infracţiunii;
e) consecinţele infracţiunii;
f) persoanele care cunosc despre săvârşirea violului şi împrejurările în care au luat
cunoştinţă despre aceasta;
g) existenţa concursului de infracţiuni;
h) condiţiile şi împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea
infracţiunii.

15
 Problemele mai sus menționate constituie cadrul general al cercetării criminalistice a
infracţiunii de viol, însă pe parcursul urmăririi penale a unei cauze concrete se pot adăuga
altele, dar în niciun caz nu se poate neglija lămurirea vreuneia dintre cele menţionate.

Existenţa actului sexual

Violul, considerat ca una dintre cele mai grave infracţiuni contra persoanei, constituind
cea mai brutală atingere adusă libertăţii sale sexuale, presupune existenţa unui act sexual de
orice natură, consumat sau rămas în stare de tentativă.
Codul penal anterior folosea în textul incriminator al violului expresia de „raport
sexual” cu precizarea din doctrină că acesta trebuia să fie normal. Prin această precizare,
raportul sexual în cazul infracţiunii de viol se departaja prin conţinut de relaţiile sexuale între
persoanele de acelaşi sex, precum şi de cele de perversiune sexuală, care intrau în categoria
relaţiilor sexuale nefireşti.
În ultimele decenii s-a manifestat o transparenţă socială, dar şi o permisivitate mai
mare în privinţa modalităţii de manifestare a instinctului sexual, renunţându-se tot mai mult la
folosirea unui limbaj duplicitar în materie sexuală.
Inversiunile sexuale au constitui o practică răspândită în antichitate, fiind sever
reprimate la iniţiativa bisericii în Evul Mediu. Astăzi relațiile dintre persoanele de acelaşi sex
sunt dezincriminate în majoritatea statelor civilizate, unele dintre acestea acordând dreptul la
căsătorie a persoanelor aflate în această situaţie. Perversiunile sexuale privite ca anomalii ale
conduitei sexuale cu bază frecvent psihologică (incapacitatea psihică a unei relaţii
heterosexuale) sau cu origini în disocierea substratului biologic de cel social (cultural afectiv)
al sexualităţii (Beliş, 1996, pag. 476) constituie una dintre problemele vieţii moderne aflată
într-o permanentă amplificare.
Pe fondul modificării textului de incriminare a infracţiunii de viol, toate aceste
departajări ale formelor de manifestare a instinctului sexual uman îşi păstrează doar valoarea
teoretică şi exemplificativă. Prin utilizarea sintagmei de „act sexual de orice natură”
legiuitorul a intenţionat să acopere într-un singur sens larg toate formele de manifestare ale
sexualităţii cunoscute, precum şi cele a căror exprimare nu a putut fi nici măcar clasificată
(Beliş, 1996, pag. 476). Pentru a stabili dacă o anumită formă de manifestare comisă în
condiţiile cerute de textul de incriminare a infracţiunii de viol constituie sau nu act sexual de
orice natură, organul de urmărire penală va putea cere ajutorul specialiştilor (sexolog,
psiholog, psihiatru sau medic legist).

16
 Existenţa constrângerii ori a imposibilităţii victimei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa
Pentru ca actul sexual să întregească conţinutul infracţiunii de viol este necesar ca el
să aibă loc fără consimţământul victimei şi anume să fie săvârşit prin constrângere sau
profitându-se de imposibilitatea ei de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra (Bercheşan, 2000,
pag. 24)
Constrângerea poate fi fizică sau morală. Organului de cercetare penală îi revine
sarcina de a stabili dacă în cauza dată spre instrumentare făptuitorul a folosit forţa fizică
asupra victimei şi pentru a face astfel posibil actul sexual. În acest sens va trebui
să stabilească metodele şi mijloacele folosite în acest scop şi în ce s-au concretizat acestea -
lovirea victimei, imobilizarea braţelor sau a întregului corp, legarea acesteia, locul şi
momentul când au fost exercitate asemenea violenţe fizice.
Pe parcursul investigării criminalistice trebuie să se constate că forţa fizică exercitată
asupra victimei a fost suficient de intensă pentru a o constrânge la actul sexual. Intensitatea
acesteia trebuie apreciată atât prin ea însăşi , cât şi prin prisma duratei care, datorită acţiunii
prelungite, a putut înfrânge puterea de rezistenţă a victimei. La aprecierea situaţiei concrete
urmează să se ţină cont atât de condiţiile în care s-a exercitat forţă fizică, cât şi de puterea
efectivă de rezistenţă a victimei.
Este important să se stabilească modul în care a reacţionat victima, dacă a opus
rezistenţă ori dacă a solicitat ajutor, intensitatea strigătelor şi posibilitatea ca acestea să fi fost
auzite de vreo persoană. Aprecierea intensităţii constrângerii fizice în raport cu rezistenţa
victimei are ca punct de plecare examinarea medico-legală a victimei şi autorului, precum şi
concluziile formulate în urma acestora. Lămurirea modului în care s-a exercitat constrângerea
fizică în cazul concret cercetat va fi de natură a oferi organului de urmărire penală
posibilitatea de a aprecia dacă actul sexual a fost săvârşit în condiţiile infracţiunii de viol sau
se află în faţa unei plângeri neîntemeiate, depusă în vederea realizării unui interes.
La rândul ei, constrângerea morală trebuie înțeleasă în sensul unei ameninţări adresate
persoanei cu un pericol grav pentru ea ori pentru o altă persoană, efectuată într-o asemenea
manieră încât să-i inspire teama că pericolul respectiv nu va putea fi înlăturat decât prin
acceptarea actului sexual. Pentru a subzista infracţiunea de viol trebuie să se stabilească în ce
a constat pericolul grav cu care a fost ameninţată victima, temerea provocată fiind apreciată în
raport cu puterea de rezistenţă morală a acesteia şi gravitatea ameninţării. Ca şi în cazul
constrângerii fizice, şi în cazul constrângerii morale victima ameninţată nu este obligată să
opună rezistenţă dacă – raportat la condiţiile concrete (inclusiv cele de loc şi de timp) – şi-a

17
dat seama că se expune la un pericol serios şi iminent ori că expune pe alţii la un astfel de
pericol (soţ sau o rudă apropiată). Din analiza tuturor împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta,
organul de urmărire penală trebuie să stabilească refuzul categoric al victimei de a întreţine un
act sexual cu autorul (Bercheşan, 2000, pag. 26)
Cea de a doua modalitate de săvârşire a infracţiunii de viol iese din sfera constrângerii,
regăsindu-se în cea în care se profită de o stare în care victima este în imposibilitatea de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa. Într-o atare situaţie, autorul nu exercită constrângere fizică
sau morală asupra victimei, ci se foloseşte de împrejurarea că aceasta nu poate să se opună
actului sexual. Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă niciun fel de relevanţă dacă starea
victimei a fost provocată de făptuitor ori de o altă persoană ori acesta a găsit victima într-o
asemenea stare din alte cauze, cum ar fi: şocul psihic, intoxicaţia alcoolică, starea provocată
de consumul de substanţe toxice ori stupefiante, starea de leşin, somnul hipnotic, etc.
(Dongoroz, 1971, pag. 354) În fond, imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa înseamnă, în fapt, incapacitatea victimei de a opune rezistenţă, starea în care
se află răpindu-i posibilitatea de a-şi da seama de ceea ce se petrece şi de a-şi manifesta
voinţa. De aceea, pe lângă faptul că organul de urmărire penală trebuie să lămurească starea în
care se găsea victima – natura, cauza, persoana care a provocat-o – acestuia îi revine obligaţia
de a stabili că făptuitorul a profitat de această stare. Cu alte cuvinte, că făptuitorul a folosit în
mod conştient starea în care se afla victima pentru a consuma cu aceasta actul sexual, această
folosire fiind, în esenţă, o constrângere mijlocită.

Vârsta persoanei vătămate şi raporturile care au existat între aceasta şi făptuitor

Cum am precizat în capitolul anterior subiect pasiv al acestei infracţiuni poate fi orice
persoană, indiferent de sex sau de vârstă, profil moral. Totuşi, dacă între făptuitor şi victimă
există anumite raporturi (soţ, rudă apropiată, tutelă, ş.a.), ori dacă victima are vârsta mai mică
de 15 ani ne vom afla în prezenţa unei dintre modalităţile agravante ale faptei.
Vârsta victimei ca circumstanţă agravantă a infracţiunii de viol este prevăzută în alin.
(3) al art. 197 Codul penal şi a fost stabilită la 15 ani (de la 14 ani în legislaţia anterioară),
legiuitorul având în vedere pericolul pe care îl poate reprezenta săvârşirea infracţiunii pentru
dezvoltarea fizică şi morală minorului, dar şi pericolul social pe care îl prezintă făptuitorul, în
raport cu ceilalţi autori ai aceluiaşi gen de infracţiuni (Aioniţoaie, Bercheşan, Dumitraşcu,
Pletea, Sandu, 1994, pag. 147).
Pentru existenţa agravantei singura condiţie cerută este ca persoana vătămată să aibă
sub 15 ani şi autorul să fi cunoscut acest fapt. Astfel trebuie stabilit dacă făptuitorul a avut

18
posibilitatea de a cunoaşte anterior săvârşirii infracţiunii ce vârstă are persoana vătămată sau
prin împrejurările concrete de săvârşire a infracţiunii nu a putut să o cunoască şi nici să o
aprecieze, situaţie în care circumstanţa agravantă nu va mai putea fi aplicată. În special în
cazul violului comis spontan, prin profitarea de către făptuitor de o conjunctură favorabilă şi
când victima nu a fost vizată sau cunoscută anterior, împrejurarea cunoaşterii vârstei victimei
de către făptuitor va fi un element dificil de stabilit în cadrul urmăririi penale, întrucât este
dependent de aprecierea subiectivă a însuşi făptuitorului.
Când în urma cercetărilor efectuate rezultă că făptuitorul nu a cunoscut înainte de
săvârşirea infracţiunii vârsta persoanei vătămate, cercetarea criminalistică trebuie să
stabilească dacă acesta a avut posibilitatea de a o aprecia corect. Pentru acesta, în funcţie de
experienţa de viaţă şi nivelul de dezvoltare intelectuală a făptuitorului, raportat la evaluarea
medico-legală a persoanei vătămate, se va putea stabili dacă acesta îşi putea da seama de
vârsta mai mică de 15 ani a victimei, şi în raport de această concluzie să se facă aplicarea
circumstanţei agravante sau nu.
Eroarea de fapt cu privire la vârsta victimei, posibilă în anumite cazuri speciale şi în
împrejurări concrete specifice în care făptuitorul şi-a putut eventual forma convingerea că
victima ar depăşi vârsta de 15 ani, atunci când este temeinic dovedită, duce la inaplicabilitatea
agravantei menţionate (Dongoroz, Kahane, Oancea, Fodor, Iliescu, Roşca, Stăboiu, 1971, pag.
352). Îndoielile făptuitorului cu privire la vârsta victimei, urmate de săvârşirea faptei, nu
înlătură incidenţa agravantei, intenţia indirectă ca formă de vinovăţie fiind suficientă pentru
existenţa circumstanţei agravante. (Dongoroz, Kahane, Oancea, Fodor, Iliescu, Roşca,
Stăboiu, 1971, pag. 352) Raporturile dintre făptuitor şi victimă prezintă importanţă atât pentru
a putea aprecia pericolul social concret al faptei, dar şi pentru încadrarea juridică.
Violul este săvârşit în condiţii care agravează fapta şi dacă este comis asupra unui
membru al familiei sau dacă victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau
tratamentul făptuitorului. Prin membru de familie se înţelege, potrivit art. 1491 Codul penal
soţul sau ruda apropiată dacă aceasta locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul. Sunt
soţi persoanele care au dobândit această calitate prin căsătorie de la data încheierii acesteia
până la desfiinţarea sau desfacerea ei prin anulare sau divorţ pronunţate printr-o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă sau prin deces. Separarea în fapt a celor doi
soţi nu înlătură această calitate şi, pe cale de consecinţă, nici existenţa infracţiunii de viol în
modalitatea agravată prevăzută de art. 197. alin. (2) lit. b 1) Codul penal. Rudele apropiate,
potrivit art. 149 Codul penal, sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora,
precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude. Pe lângă calitatea de

19
rudă apropiată şi gradul de rudenie în care se află persoana vătămată în raport cu făptuitorul,
urmărirea penală trebuie să stabilească şi dacă acesta locuieşte şi gospodăreşte împreună cu
făptuitorul, ca o condiţie cumulativă necesară aplicării circumstanţei agravante. A locui
împreună înseamnă a folosi aceeaşi locuinţă, parţial sau integral, permanent sau o perioadă de
timp semnificativă şi suficientă ca să impună stabilirea, crearea unor anumite raporturi, altele
decât cele derivate din legăturile de rudenie între persoanele care, având această calitate se
află într-o asemenea situaţie. A gospodări împreună înseamnă a face, a organiza, a conduce în
comun treburile unei familii, traiul în comun al membrilor.
Un al doilea tip de raporturi care pot exista intre persoana vătămată şi făptuitor este cel
în care acesta se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului,
relaţii care se bazează pe exercitarea unor atribuţii de serviciu de către făptuitor, în favoarea
victimei sau pe relaţii care implică colaborarea, dar în realizarea cărora făptuitorul are o
poziţie de autoritate sau superioară.
Din punct de vedere al urmăririi penale, în cazul apariţiei raporturilor prevăzute în
alin. (2) lit. b) a art. 197 Codul penal, trebuie să fie lămurite următoarele aspecte:
- atunci când victima se află în îngrijirea făptuitorului se va stabili cauza sau temeiul
juridic sau de fapt al acestei îngrijiri, durata şi modalitatea concretă în care s-a desfăşurat
respectiva îngrijire;
- ocrotirea de către făptuitor a persoanei vătămate se referă în special la îndeplinirea
obligaţiilor ce incumbă persoanelor care şi-au asumat în fapt sarcina de a ocroti în calitate de
tutore sau curator;
- în educarea făptuitorului se află persoana vătămată atunci când primul are raporturi
sau obligaţii de această natură în virtutea profesiei sau ocupaţiei, într-un cadru oficial sau
particular. Şi în această situaţie urmărirea penală trebuie să stabilească modul concret în care
s-au desfăşurat respectivele raporturi, frecvenţa şi conţinutul lor;
- în situaţia în care victima se află sub paza sau tratamentul făptuitorului se va stabili
situaţia care a determinat paza în cazul persoanei deţinute, ori tratamentul medical, condiţiile
concrete în care s-a desfăşurat paza sau tratamentul, precum şi modalitatea în care s-a realizat
infracţiunea.
În toate situaţiile de agravare a pericolului social al faptei prevăzute de art. 197 alin.
(2) Codul penal, legiuitorul a avut în vedere, pe lângă ascendentul psihic al făptuitorului în
raport cu victima datorat rolului şi statutului pe care îl joacă şi respectiv îl ocupă, şi existenţa
unor condiţii de săvârşire a infracţiunii înlesnite de locul de consumare a respectivelor
raporturi, dar şi de posibilitatea creării sau aşteptării ocaziei potrivite.

20
 Trebuie menţionat că relaţiile anterioare dintre făptuitor şi victimă creează pentru
organele de urmărire penală serioase dificultăţi în aprecierea corectă a situației de fapt. De
pildă, practica judiciară a înregistrat numeroase situaţii când, anterior sesizării organelor de
urmărire penală, victima şi făptuitorul au convieţuit şi gospodărit împreună, uneori din aceste
relaţii de concubinaj rezultând unul sau mai mulţi copii. Din acest motiv, stabilirea
împrejurărilor concrete în care a avut loc actul sexual capătă importanţă excepţională, orice
element – oricât de lipsit de valoare ar părea la prima vedere – trebuie luat în considerare
pentru dovedirea constrângerii. Nu de puţine ori stabilirea acestor elemente insignifiante
(coroborate cu celelalte probe şi mijloace de probă administrate) au făcut posibilă dovedirea
înscenării violului şi a motivelor pentru care victima a procedat în acest mod: obligarea
făptuitorului la încheierea unei căsătorii (atunci când această cauză de nepedepsire era
prevăzută de Codul penal), recunoaşterea unui copil conceput în afara căsătoriei, răzbunare
pentru întreruperea relaţiilor de concubinaj (Bercheşan, 2000, pag. 28)
Evoluția infracțiunilor de viol în România
Cunoscând mediul din care provin violatorii, activitatea şi eforturile organelor de poliţie
pot fi concentrate în zonele cu potenţial risc criminogen în vederea preîntâmpinării producerii
unor astfel de evenimente.

TOTAL GENERAL Inculpaţi trimişi în judecată

21
 Inculpaţi trimişi în judecată pentru VIOL, din care: cu moartea victimei

Sursa: www.mpublic.ro, accesat la 3 mai 2011.

Din graficele prezentate rezultă că un vârf infracţional a fost atins în anul 1991 după care a
urmat o scădere a numărului de infracţiuni de viol, o uşoară creştere remarcându-se în 2001 şi
2002.
Analizând cele două grafice putem observa că ponderea violatorilor în rândul totalului
general al persoanelor trimise în judecată variază astfel:
Anul Total inculpaţi Violatori (%)
1989 62193 1,57
1990 52715 3,03
1991 82112 2,26
1992 91375 1,60
1993 102499 1,28
1994 107857 1,16
1995 117296 1,02
1996 115948 0,96
1997 119222 0,86
1998 99920 0,72
1999 75743 1,0
2000 68483 1,12
2001 81948 1,09
2002 72272 1,30
2003 68110 1,0
2004 64967 0,95
2005 59407 1,06
Total 1444787 1,21

În realitate, aceste cifre sunt mult mai mari deoarece multe violuri rămân nedenunţate şi
în consecinţă nu sunt prezente în nici o statistică. Cauzele care determină neprezentarea
victimei în faţa organului judiciar sunt numeroase, multe dintre acestea au făcut obiectul unei
analize într-un capitol anterior. Conform unor studii efectuate privind „cifra neagră” a

22
criminalităţii în cazul infracţiunii de viol, pentru fiecare viol denunţat există cel puţin alte
patru care nu ajung la cunoştinţa organelor judiciare.
Caracteristici personale ale agresorilor trimişi în judecată pentru infracţiunea de viol
Sexul – cum este de aşteptat majoritatea covârşitoare a persoanelor trimise în judecată
pentru infracţiunea de viol sunt de sex masculin(99,8%), ponderea femeilor fiind aproape
nesemnificativă(0,2%) ele participând, în general, ca instigator sau complice.
În ceea ce privește vârsta, ponderea cea mai mare o deţin persoanele cu vârsta cuprinsă
între 21-34 de ani, urmate de cele între 18-20 de ani, deci persoanele tinere.

.
Legat de mediul de rezidenţă, cea mai mare parte a violatorilor provin din mediul rural
(55%), ponderea celor care provin din mediul urban fiind sensibil mai mică(45%).
În privința ocupaţia, majoritatea violatorilor sunt persoane fără ocupaţie(56%), iar
aproximativ 44% sunt persoane din categorii socio-profesionale mai scăzute(muncitori,
agricultori).

Luând în considerare nivelul de instrucţie, se observă că din totalul celor trimişi în

judecată pentru infracţiunea de viol, 11,3% nu au niciun fel de studii, 75,4% au numai studii
minime (la nivelul şcolii generale sau gimnaziale), 12,6% au absolvit liceul, iar restul, o
proporţie minimă de 0,7%, au studii superioare.

23
 Capitolul III:
Făptuitorii, calitatea şi contribuţia acestora la săvârşirea infracţiunii
Modificarea alin. (1) al art. 197 Codul penal, prin folosirea sintagmei de act sexual de
orice natură, a avut consecinţe asupra subiectului activ al infracţiunii de viol, în sensul că

24
autor al acesteia poate fi orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal indiferent de
sex.
Dacă în cazul infracţiunii de viol care are ca subiect activ o persoană de sex feminin în
doctrină nu s-au ridicat probleme datorită frecvenţei reduse în practică a unor astfel de fapte,
deşi în perspectiva utilizării unor stupefiante sau a unor stimulente sexuale de tip Viagra mult
discutata opoziţie a bărbatului este într-o perspectivă cel puţin precară, nu în același fel a fost
abordată problema făptuitorului bărbat. Noua reglementare prin introducerea sintagmei de act
sexual de orice natură nu necesită capacitatea fiziologică a bărbatului de a întreţine un raport
sexual.
Dacă penetrarea în orice cavitate presupune o aptitudine fiziologică a bărbatului, alte
manifestări ale instinctului sexual, unele destul de practicate, cel puţin în aparenţă, nu o cer,
iar un astfel de act înfăptuit prin constrângerea victimei este normal să fie incriminat ca
infracţiune de viol, modalitatea de realizare constituind de fapt doar o opţiune a autorului.
Această atitudine poate fi îmbrăţişată şi pusă în executare atât în cazul unui bărbat apt din
punct de vedere fiziologic pentru un raport sexual, cât şi de unul care nu este apt din acest
punct de vedere. Se observă că modificarea legislaţiei a lărgit în mod considerabil sfera
persoanelor care pot săvârşi această infracţiune ca autor nemijlocit. În cazul raporturilor şi a
relaţiilor sexuale, precum şi în cazul unora dintre actele sexuale care necesită o penetrare,
existenţa capacităţii sexuale a subiectului activ bărbat ţine de esenţa raportului, fără existenţa
acesteia actul sexual fiind de neconceput. Totuşi, în cazul unora dintre perversiuni,
satisfacerea instinctului sexual nu necesită capacitate sexuală, satisfacţia fiind realizată la
nivelul psihicului subiectului, care înfăptuieşte actul de constrângere, urmărind ca subiectul
pasiv să desfăşoare sau să se supună necesităţilor de stimulare a subiectului activ. Şi în aceste
cazuri, pentru a face o încadrare juridică corectă a faptei ca viol, organul de urmărire penală
trebuie să facă apel la ajutorul specialiştilor menţionaţi şi ţină cont de concluziile acestora.
Chiar dacă în practica românească violul este comis în majoritatea cazurilor de către
bărbaţi prin introducerea membrului viril într-una din cavităţile persoanei vătămate, au existat
şi acte sexuale comise prin constrângere de către femei, şi în mod cert le vom mai putea
întâlni şi în viitor.(Minovici, 1930, pag. 270)
Coautoratul. O altă problemă pe care trebuie să o clarifice urmărirea penală este cea a
activităţii desfăşurate de către fiecare făptuitor în cazul violului colectiv sau săvârşit în grup.
Ideea coautoratului în cazul infracţiunii de viol a fost acreditată de mult timp, cu specificarea
că această calitate o puteau avea numai făptuitorii de sex masculin capabili să susţină un
raport sexual.

25
 Ideea de coautorat presupune participarea mai multor persoane împreună la săvârşirea
unei infracţiuni, ele săvârşind activităţi deosebite sau similare în realizarea scopului propus.
Actul de constrângere a victimei în cazul violului cu mai mulţi participanţi poate să lipsească,
numărul acestora putând fi un element de convingere fără executarea altor activităţi de
constrângere, atingerea scopului de a comite infracţiunea fiind mult mai facilă în cazul
grupului, în comparaţie cu autorul unic.
De asemenea, nu este obligatoriu ca fiecare participant să execute personal
constrângerea ca element al laturii obiective a infracţiunii, aceasta putând fi executată iniţial
de către unul dintre participanţi, ceilalţi profitând ulterior de împrejurarea că victima nu se
poate apăra sa nu-şi poate exprima voinţa.
În privinţa actului sexual, s-a subliniat în mod corect că acesta include în conţinut şi
raportul sexual care însă reprezintă astăzi doar una dintre modalităţile de realizare a
infracţiunii de viol, şi nu una exclusivă. În această ipoteză consider că este corectă opinia că
nu se mai poate susţine că bărbatul ar fi subiect activ unic al infracţiunii, plecând de la
constatarea că nu ar fi posibilă săvârşirea simultană împreună de către doi sau mai mulţi
bărbaţi în forma coautoratului a raportului sexual asupra aceleiaşi femei, din moment ce
legiuitorul face referire expresă la acte sexuale de orice natură, deci atât cele fireşti, cât şi cele
nefireşti, care pot fi realizate simultan de către mai mulţi făptuitori.
Deci participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării sau complicităţii, cât şi
sub forma coautoratului, iar participanţii pot fi atât bărbaţi, cât şi femei.

Ascultarea persoanei vătămate

Legea stabileşte în sarcina organului judiciar obligaţia de a chema pentru a fi ascultate
persoanele care au suferit o vătămare fizică, morală sau materială prin infracţiunea comisă 7
sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 197 Codul de procedură penală. Deci, chiar în
ipoteza în care informaţia pe care ar putea-o conţine respectiva declaraţie este nulă sub
aspectul contribuţiei la aflarea adevărului în cauza care se cercetează, ascultarea părţii
vătămate este importantă şi prin obligativitatea legală a desfăşurării ei.
În majoritatea cazurilor partea vătămată percepe şi îşi aminteşte mai bine decât alte
persoane împrejurările infracţiunii îndreptate împotriva sa, de la aceasta putându-se obţine
cele mai veridice declaraţii asupra unei serii de amănunte ale unei asemenea infracţiunii.
Totuşi există şi posibilitatea ca partea vătămată, în unele cazuri, să nu îşi mai amintească
nimic, să exagereze involuntar pericolul la care a fost supusă ori prejudiciul cauzat.
7
Codul de procedură penală al României, art. 76.

26
 Părţile participante în proces se află pe poziţii contrare urmărind fiecare satisfacerea
propriilor interese prin soluţionarea într-un anumit mod a procesului. Astfel, prin susţinerea
învinuirii, partea vătămată urmăreşte condamnarea mai aspră a făptuitorului, în vreme ce, prin
exercitarea acţiunii civile aceasta urmăreşte obţinerea unor despăgubiri cât mai mari.

Procesul formării declaraţiilor persoanei

Pentru a-şi putea explica ceea ce poate fi considerat corect sau fals, precis sau eronat,
unde se desparte ceea ce în mod real s-a produs şi perceput de eroare, inexactitate sau
minciună atunci când evenimentul este redat, criminalistica a apelat la cunoştinţele din
psihologie, mai precis a ramurii acesteia, psihologia judiciară.
Astfel, procesul formării declaraţiilor s-a canalizat în special pe cele ale martorilor,
dându-se astfel falsa impresie că acest proces este specific doar mărturiei şi că nu poate
explica şi formarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului şi părţii vătămate (civile). În altă
abordare procesul de formare al declaraţiilor a fost descris separat pentru fiecare categorie de
participanţi la procesul penal şi pentru martori, încercându-se o personalizare a acesteia în
funcţie de calitatea procesuală a persoanei.
Consider că procesul de formare a declaraţiilor este unic pentru toate persoanele şi
părţile participante la procesul penal, percepţia, memorarea şi reproducerea supunându-se
aceloraşi legi pentru toţi, fără un anumit specific legat de calitatea pe care o are persoana
respectivă în cadrul procesului

Recepţia faptelor şi a împrejurărilor

Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor izolate ale
obiectelor sau persoanelor prin intermediul unuia dintre organele de simţ.
Percepţia este consecinţa unei reflectări complexe care conduce la conştientizare, la
identificarea obiectelor şi fenomenelor. Percepţia este definită drept un act de organizare a
senzaţiilor, a informaţiilor pe care o persoană le-a receptat în funcţie de diferiţi factori: interes,
experienţă, necesitate.
Apariţia senzaţiilor şi ulterior a percepţiei este determinată de intensitatea stimulilor
care acţionează asupra analizatorilor – sistemul sau aparatul organismului uman alcătuit din
organele de simţ, căile nervoase de transmitere şi centrii nervoşi corespunzători – aceşti
stimuli trebuind să aibă o mărime minimă pentru a crea senzaţia. Există şi un prag maxim
dincolo de care nu se mai produc senzaţii. Pragurile senzoriale minime şi maxime variază de
la o persoană la alta. Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferenţiat, unele fiind
percepute imediat, spre deosebire de altele care trec pe un loc secundar datorită unor cauze

27
variate (cum ar fi cunoaşterea acelor persoane, obiecte, fenomene, interesul manifestat faţă de
acestea, modul în care obiectul perceput se distinge de fond, culoare, poziţie). O persoană
poate experimenta următoarele categorii de senzaţii: auditive, vizuale, cutanate, olfactive.
În legătură cu recepţia auditivă este de menţionat că omul poate percepe, într-o
infinitate de nuanţe, o multitudine de fenomene sonore ce însoţesc anumite acţiuni sau
evenimente. În cazul acestor senzaţii prezintă interes determinarea următoarelor împrejurări:
- distanţa dintre sursa sonoră şi organul receptor. Posibilitatea determinării relative a
acestei distanţe există atunci când fenomenele percepute sunt familiare persoanei, în caz
contrar determinarea distanţei este exclusă;
- direcţia de propagare a fenomenelor sonore care are caracter de certitudine când este
întemeiată nu doar pe senzaţii auditive, ci şi vizuale.
- natura fenomenelor acustice sau chiar identificarea lor datorată experienţei omului care
determină nu doar ascultarea sunetelor ci şi înţelegerea lor.
Recepţia vizuală. Undele electromagnetice care acţionează asupra analizatorului optic
pot provoca senzaţii vizuale doar daca au lungimea de undă cuprinsă între 396 şi 760
milimicroni, respectiv între viole şi roşu. Ochiul expus la întuneric şi apoi luminii puternice
are nevoie de o perioadă de câteva minute pentru a se adapta noilor condiţii. Dacă există
disfuncţionalităţi în modul de concentrare a receptorilor vizuali (în special conuri şi mai puţin
bastonaşe), în diferite zone ale retinei, apar probleme în distingerea culorilor: acromatopsie
totală sau discromatopii (daltonismul).
Pe lângă aceste defecte mai pot apărea probleme ca:
- imaginile consecutive, constând în persistarea acestora după ce stimulul începe să
acţioneze, în culori normale sau inversate (negative);
- contrastul simultan, în care un obiect cenuşiu pare mai alb pe un fond negru decât
pe un fond alb, iar pe fond cromatic tinde să ia nuanţa culorii complementare
fondului (pe galben devine albăstrui).
Luarea în calcul de către anchetator a acestor legităţi ce guvernează mecanismele
anatomofiziologice ale vederii şi proprietăţile culorilor, îngăduie elaborarea procedeelor
tactice. Astfel în cazul trecerii bruşte în medii cu vizibilităţi vădit disproporţionate, când fapta
s-a produs în intervalul de timp necesar acomodării, ori în cazul aprecierii de către persoana
vătămată a culorii maşinii agresorului, etc.
În legătură cu recepţia cutanată s-au identificat 3 categorii de senzaţii cu mecanisme
senzoriale cutanate diferite:

28
 - senzaţii tactile (de atingere, de presiune), provocate de deformarea locală a pielii,
viteza acestei deformări (proporţională cu viteza de acţiune a stimulului) determină
intensitatea senzaţiei tactile;
- senzaţii termice de cald şi rece, care se manifestă sub acţiunea unui stimul cu o
temperatură mai mare, respectiv mai mică decât temperatura pielii (32-33oC care
reprezintă zero fiziologic);
- senzaţiile de durere sunt provocate de orice stimul mai intens (mecanic, termic,
electric, chimic) care duce la vătămarea ţesutului, a terminaţiilor nervoase din
piele. Senzaţia de durere nu indică decât durere pură, putând cel mult fi asociată cu
o localizare relativă a zonei lezate sau a intensităţii (vie, surdă, străpungătoare) şi
cu durata senzaţiei. Mai puţin poate percepe victima cauza care provoacă durerea.
Acest tip de senzaţii pot fi percepute în general de către persoana vătămată, asupra
căreia se acţionează direct şi nu de martor care poate percepe senzaţii vizuale, auditive şi
foarte rar olfactive.
În legătură cu recepţia olfactivă, acesta este rezultatul stimulării receptorilor olfactivi
de către anumite substanţe care se găsesc în stare gazoasă sau sub formă de vapori, receptori
situaţi în membrana mucoasă a cavităţii nazale. Dacă persoana vătămată indică şi direcţia din
care provin mirosurile, trebuie neapărat să se ţină seama de condiţiile atmosferice, de direcţia
curenţilor de aer ce au purtat mirosul respectiv.
De asemenea, fondul afectiv caracterizat prin teamă şi emoţie este propice apariţiei
iluziilor olfactive, sugestiei (afirmaţia de către o persoană că a perceput un anumit miros se
transmite într-o anumită măsură şi celor de faţă) şi autosugestiei (observarea unor aspecte
însoţite în mod obişnuit de un miros caracteristic care nu există în acel moment în realitate şi
este totuşi perceput de persoană).

Consecinţele infracţiunii
În abordarea acestui subiect vom avea în vedere că infracţiunea de viol se comite cel
mai frecvent prin utilizarea violenţei fizice şi aproape întotdeauna produce o vătămare de
natură fizică. Consecinţele în plan psihologic ale unei fapte de acest gen există cu certitudine
însă sunt foarte greu de evaluat pentru fiecare victimă în parte, acesta fiind poate unul dintre
motivele pentru care sunt mai puţin studiate.

Vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii. Dacă violenţa fizică sau psihică
folosită de făptuitor a fost acceptată de către legiuitor întrucât aceasta face parte din conţinutul

29
infracţiunii, fiind o condiţie a realizării laturii obiective, depăşirea limitei necesare pentru
realizarea actului sexual a fost incriminată corespunzător sub forma agravată a infracţiunii.
Astfel, prin art. 197 alin. (2) lit. c) Codul penal, este prevăzută împrejurarea în care, în
urma săvârşirii infracţiunii, s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau
sănătăţii. Prin această formulare legiuitorul a delimitat violenţa tolerabilă, dar sancţionată,
prin forma simplă a infracţiunii, de violenţa care excede celei strict necesare săvârşirii
infracţiunii de viol, făcând trimitere la infracțiunea de vătămare corporală gravă a integrităţii
corporale sau sănătăţii prevăzute de art. 182 Codul penal.
Independent de numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare (peste
60 de zile) persoana vătămată mai poate suferi una sau mai multe dintre celelalte consecinţe
prevăzute de art. 182 alin. (2) Codul penal, şi anume: pierderea unui simţ sau organ, încetarea
funcţionării unui simţ sau organ, o infirmitate permanentă fizică sau de natură psihică,
sluţirea, avortul ori i s-a pus viaţa în pericol. Este evident că pentru reţinerea acestei agravante
este absolut necesar stabilirea legăturii de cauzalitate între infracţiunea de viol şi aceste
consecinţe (Bercheşan, 2000, pag. 33)

Depresia. Impactul agresiunilor sexuale asupra victimelor acestora, în special când

este vorba de persoane de sex feminin, a fost foarte puţin studiat, majoritatea preocupărilor
limitându-se la efectele aparente, pe termen scurt, imediat după producerea faptei, şi mai puţin
asupra consecinţelor de durată mai lungă. Relatări ale victimelor şi studii recente au arătat că
în urma unei agresiuni sexuale viaţa unei femei va fi afectată pe patru planuri, şi anume:
nivelul de depresie, nivelul de teamă, viaţa sexuală şi relaţiile interpersonale. Prin comparaţie
cu femeile care nu au avut o astfel de experienţă, femeile agresate sexual sunt semnificativ
mai depresive, au un nivel al temerilor mai ridicat, este mult mai probabil să aibă probleme
legate de viaţa sexuală şi sunt mai greu de satisfăcut în relaţia cu partenerul. Studierea acestor
aspecte a arătat că problemele din viaţa sexuală sunt în mare parte legate de frică şi depresie,
singura modificare semnificativă sesizată relativă la timpul scurs de la agresiune este risipirea
unora dintre temeri.
Prezentarea câtorva concluzii cu privire la consecinţele infracţiunii este necesară şi
utilă, deoarece el pot îndruma organul de urmărire penală în stabilirea modalităţilor tactice de
executare a unor activităţi de urmărire penală, dar şi pentru a putea aprecia obiectiv
implicaţiile asupra vieţii victimei după ce a suferit o asemenea agresiune. În privinţa depresiei
trebuie precizat că aceasta se instalează imediat după agresiune, victimele găsindu-se într-un
stadiu depresiv major.Una dintre cele mai frecvente sechele ale unei astfel de agresiuni o

30
reprezintă probabil teama. Astfel, o femeie violată într-o scară de bloc se va teme de aceasta;
alta, violată într-o maşină, ar putea evita să călătorească în prezenţa unor pasageri de sex
masculin. Studiile arată că femeile agresate au un nivel de teamă mai ridicat decât cele care nu
au suferit de pe urma unui astfel de abuz. Cele mai mari temeri sunt legate de momentul, de
locul agresiunii, iar evitând confruntarea temerilor se permite persistarea lor în timp. Viaţa
sexuală a femeii agresate este afectată, aceasta prezentând teamă de sex, disfuncţii de
excitaţie şi dorinţă, durata de afectare pentru unele femei fiind de 4–6 luni, iar la altele aceasta
poate depăşi un an.
În privinţa relaţiilor interpersonale, studiile arată că victimele agresiunilor sexuale trec
printr-o perioadă în care adaptarea socială este afectată pe toate planurile imediat
după agresiune, iar această perioadă poate dura mai multe luni de zile. Se confirmă ipoteza că
agresiunea sexuală poate avea un efect profund asupra victimelor. În comparaţie, la femeile
agresate, frecvenţa cazurilor de depresie moderată până la severă a fost de șapte ori mai mare
decât în cazul celor neagresate, primele manifestând nivel mai crescut de teamă generală şi
teamă legată de viol. Mai mult, în raport cu problema sexuală evaluată, dificultăţile sexuale
sunt de 6 ori mai frecvente în rândul victimelor, iar satisfacţia sexuală în cadrul relaţiei de
cuplu de două ori mai redusă.
Consecinţele pe termen lung pe care victimele le pot suporta în urma unor agresiuni
sexuale sunt studiate în clinica de cercetare şi tratament a Universităţii Columbia din New
York, rezultatele studiilor întreprinse putând fi sintetizate astfel:
a) partenerul victimei are o reacţie combinată de empatie, furie, vinovăţie şi
neînţelegere a agresiunii, reacţie care privită într-o lumină negativă de victimă va putea să
afecteze relaţia şi
b) în cazul în care victima decide să nu relateze incidentul partenerului, sechelele
emoţionale rezultate în urma agresiunii pot să îi modifice comportamentul şi capacitatea de
inter-relaţionare cu partenerul, care poate răspunde negativ la comportamentul misterios,
ciudat al partenerei.
Studiul a demonstrat că numai o parte a nivelului de teamă a fost diminuat în timp,
nivelul general menţinându-se la aceleaşi cote, atrăgându-se atenţia psihologilor care lucrează
în domeniu să aibă în vedere astfel de manifestări indiferent de timpul scurs de la data
agresiunii. Studiul admite că există posibilitatea ca unele dintre victimele agresiunilor sexuale
să aibă probleme puţine sau minime în urma violului, dar constatările menţionate indică faptul
că o mare parte a victimelor agresiunilor sexuale prezintă nivel crescut de teamă şi depresie,
probleme sexuale şi disfuncţii în relaţia de cuplu.

31
 În perspectiva celor prezentate consider că pe parcursul urmăririi penale trebuie
acordată o atenţie deosebită evaluării consecinţelor pe care le-a suferit persoana vătămată, dar
şi pe cele pe care le-ar fi putut suferi în urma infracţiunii de viol, în sensul celor patru aspecte
enunţate. Persistenţa în urma săvârşirii infracţiunii de viol a unor astfel de implicaţii de durată
sau chiar cu caracter permanent, aduc în altă lumină agravanta prevăzută de art. 197 alin. (2)
lit. c) sub aspectul infirmităţii psihice permanente.
Întrucât aceste manifestări sunt diferite în raport cu persoana care le-a suferit şi pentru
o corectă aplicare a legii, este necesară evaluarea lor în fiecare caz în parte, acordându-li-se
aceeaşi atenţie ca şi celor de natură fizică. În acest context consider că este necesară
consultarea unui specialist, psiholog, care pe baza unor teste şi interviuri să poată preciza
nivelul de afectare al victimei, dar şi supravegherea acesteia în tot cursul urmăririi penale în
scopul sesizării modificărilor parametrilor enunţaţi de studiile prezentate anterior.
Consider oportună consilierea victimelor unor astfel de agresiuni, necesară atât pentru
depăşirea stărilor emoţionale confuze într-un mod mai alert, dar şi pentru echilibrarea victimei
din punct de vedere psihic în scopul facilitării activităţilor desfăşurate pe parcursul urmăririi
penale (audieri, prezentări pentru recunoaştere, reconstituiri). De altfel oportunitatea acestei
măsuri a fost sesizată şi de legiuitorul nostru care prin Legea 211/2004 publicată in Monitorul
Oficial numarul 55 din 4 iunie 2004 prevede că victimele unor infracţiuni grave, incluzând
aici şi violul, pot beneficia, la cerere de asistenţă juridică gratuită dar şi de consiliere
psihologică. Acest act normativ creează însă doar premisele unei astfel de activităţi deoarece
în practică nu au fost înfiinţate structurile necesare în vederea acordării consilierii psihologice
gratuite. Ar fi de dorit ca aceste organisme să fie înfiinţate cât mai curând. De asemenea
consider că ar fi fost mult mai indicat ca acest gen de servicii să fie acordat din oficiu, cu
posibilitatea ca persoana vizată să le refuze, şi nu la cererea acesteia, deoarece cele mai multe
persoane fie nu cunosc de existenţa unei asemenea posibilităţi, fie sunt reticente în a-şi
împărtăşi experienţa traumatizantă, iar organele de urmărire penală nici nu pun în vedere
victimelor faptul că au un asemenea drept datorită lipsei în fapt a organelor care ar trebui să
asigure realizarea acestui drept.

Moartea sau sinuciderea victimei. Alin. (3) al art. 197 Codul penal prevede o
consecinţă cu gravitate superioară în raport cu cele incriminate în alineatul precedent,
urmările infracţiunii constând în moartea sau sinuciderea victimei. (MO. nr. 804 din 5
noiembrie 2002)

32
 Moartea, ca rezultat al infracţiunii de viol, poate să survină în urma actelor de violenţă
suferită sau ca urmare a agravării vătămării produse prin actele respective, dar şi ca urmare a
actului sexual violent când există o incompatibilitate evidentă între autor şi victimă (în cazul
victimei de vârstă fragedă sau dimpotrivă). (Dongoroz, 1971, pag. 361).
De menţionat că, deşi aplicarea violenţei înainte sau pe timpul săvârşirii faptei poate
determina moartea, aceasta survine ca urmare a conduitei autorului după săvârşirea
infracţiunii prin lăsarea persoanei vătămate în locuri sau condiţii care îi pot agrava vătămările
până la survenirea decesului. În această ultimă situaţie trebuie stabilită poziţia subiectivă a
autorului, în sensul de a determina dacă a prevăzut urmările posibile ale abandonării victimei
în locul şi condiţiile date şi le-a dorit sau, dacă nu le-a dorit, dar le-a acceptat, în condiţiile
intenţiei directe sau indirecte, intervenirea decesului victimei făcându-se în condiţiile
infracţiunii de omor sau ale unei infracţiuni preterintenționate.
Şi în situaţia în care, ca urmare a violului, victima se sinucide, cercetarea penală
trebuie să stabilească legătura cauzală dintre fapta comisă şi consecinţa survenită –
sinuciderea victimei – ceea ce în practică se dovedeşte a fi o întreprindere de multe ori
dificilă. Având în vedere certitudinea că doar o parte dintre agresiunile sexual sub forma
violului sunt aduse la cunoştinţa organelor de urmărire penală, de multe ori nu poate fi făcută
legătura dintre sinucidere şi un eventual viol, pe de o parte, şi între urmele găsite pe corpul
victimei sinuciderii, care sunt interpretate în dinamica actului de sinucidere, şi nu al
eventualului viol, pe de altă parte.
Mai mult, datorită trecerii unei perioade de timp între săvârşirea infracţiunii de viol şi
luarea hotărârii de autosuprimare a vieţii de către victimă, unele dintre urmele violului sunt
îndepărtate sau dispar, legătura cauzală dintre viol, care a declanşat procesul psihic de luare a
hotărârii de autosuprimare a vieţii, şi punerea ei în executare prin sinucidere este dificil de
stabilit. Împrejurările care agravează consecințele infracţiunii de viol se constituie într-un
rezultat preterintenționat care se răsfrânge asupra tuturor participanţilor la infracţiune, în
măsura în care fiecare dintre ei putea şi trebuia să îi prevadă eventualitatea producerii.
Consecinţele infracţiunii de viol nu se opresc doar la cele prevăzute în articolul incriminator,
ci le regăsim în alte forme în viaţa fostelor victime sub forma unor sechele.

33
 Capitolul IV:
Rolul martorilor şi împrejurările în care au luat la cunoştinţă despre săvârșirea
violului
Problema identificării persoanelor care pot fi ascultate în calitate de martori reprezintă
o activitate deosebit de dificilă pentru organele de urmărire penală. Acest fapt este datorat, în
principal, faptului că infracţiunea de viol – în oricare dintre modalitățile sale de comitere – se
săvârşeşte în locuri unde nu au acces persoane străine de faptă. Pe de altă parte depoziţiile
martorilor cuprind o doză mare de relativitate deoarece provin cel mai adesea din surse
mediate şi necesită verificarea lor cu maximă diligenţă.
Cu toate acestea identificarea şi ascultarea martorilor trebuie să se numere printre
activităţile prioritare întreprinse de anchetator deoarece, aşa cum am mai menţionat, orice
date, aparent fără însemnătate sau legătură cu cauza, pot contribui la lămurirea împrejurărilor

34
anterioare, concomitente şi ulterioare săvârşirii faptei conducând la descoperirea altor probe şi
mijloace de probă care să permită corecta apreciere a situaţiei de fapt.
Practica judiciară a stabilit că martori pot fi identificaţi din rândul următoarelor
categorii de persoane:
- părinţii sau rudele victimelor; în toate cazurile, dar mai ales în cazul victimelor
minore, acestea pot furniza date privitoare la modul în care s-au sesizat despre comiterea
faptei, starea în care se afla victima, urmele de violenţă existente pe corpul şi ţinuta
vestimentară a acesteia, relatările victimei referitoare la cele petrecute şi la făptuitor, ecoul
faptei asupra altor persoane;
- prietenii sau cunoscuţii victimei; este posibil ca unii dintre aceştia să aibă cunoştinţă
despre relaţiile victimei cu făptuitorul şi natura acestora, pot furniza date despre modul cum a
fost acostată victima, pretextul invocat de făptuitor în acest sens, locul şi direcţia în care s-au
deplasat, inclusiv relatările victimei cu privire la viol şi împrejurările săvârşirii lui;
- persoane care domiciliază în apropierea locului unde s-a comis fapta; pot relata
despre faptul că au auzit strigătele de ajutor ale victimei venite din încăperea unde s-a comis
violul, pot indica numele făptuitorului sau semnalmentele acestuia. De asemenea din
depoziţiile martorilor pot rezulta date cu privire la comportamentul victimei după consumarea
violului: refugierea la vecini şi solicitarea ajutorului, escaladarea ferestrei sau a acoperişului;
- persoane care au descoperit cadavrul victimei ori i-au dat primul ajutor; astfel de
martori pot relata aspecte şi împrejurări legate de leziunile corporale grave suferite de victimă
şi modul în care s-au produs, modul în care s-a sinucis victima, circumstanţele în care au
constatat moartea acesteia, persoana ori persoanele în compania cărora a fost văzută victima
înainte de deces ş.a.
Această enumerare este pur exemplificativă deoarece în fapt organele de urmărire
penală se confruntă cu situaţii extrem de variate şi astfel martorii vor fi identificaţi din cele
mai diferite medii în funcţie de particularităţile cauzei avute în lucru.

Existenţa concursului de infracţiuni

O sarcină importantă a organului de urmărire penală ce trebuie rezolvată este de a
stabili dacă violul a fost sau nu săvârşit sau nu în concurs cu alte infracţiuni (Văduva, 2004,
pag. 188)
De foarte multe ori, infracţiunea de viol, se săvârşeşte în concurs cu infracţiunea de
lipsire de libertate în mod ilegal sau cu infracţiunea de violare de domiciliu. De asemenea,
infracţiunea de viol poate fi săvârşită şi în concurs cu alte fapte de natură penală cum ar fi

35
tâlhăria, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, infracţiuni la regimul substanţelor
toxice şi stupefiante. Practica judiciară a înregistrat cazuri în care violul s-a săvârşit în concurs
cu infracţiunea de contaminare venerică şi sindromul imunodeficitar dobândit.
Stabilirea faptelor concurente este de natură să conducă la soluţionarea corectă a
cauzei penale, sub toate aspectele ei. Pe de altă parte, existenţa infracţiunilor concurente
obligă organul de urmărire penală să administreze probatoriile specifice fiecărui gen de
infracţiune, asigurând astfel tragerea la răspundere penală a făptuitorului pentru toate faptele
infracţionale comise. (Bercheşan, 2000, pag. 36-37)

Condiţiile şi împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea

infracţiunii
Aceasta este o altă problemă care trebui să stea în atenţia organelor de urmărire
penală. Prin stabilirea acestor împrejurări se poate pune la punct un plan de măsuri care să
ducă la prevenirea şi limitarea numărului acestui gen de infracţiuni. În sprijinul acestei
afirmaţii este de menţionat că în ultima perioadă organele de poliţie au publicat numeroase
atenţionări, precum şi măsuri preventive în scopul diminuării incidenţei acestor fapte
(http://tl.politiaromana.ro/index.php?
option=com_content&task=category&sectionid=6&id=27&Itemid=56)
Putem enumera câteva dintre condiţiile şi împrejurările care favorizează săvârşirea
unor astfel de infracţiuni (N. Văduva, 2004, p.189):
- lipsa iluminatului public în anumite zone;
- naivitatea victimei şi acceptarea cu prea multă uşurinţă a invitaţiilor adresate de
persoane necunoscute în anumite locuri cum ar fi discotecile, restaurantele sau
chiar la locuința personală;
- educaţia civică şi morală necorespunzătoare în familie, în şcoli ori alte instituţii;
- mediul favorabil impropriu creşterii şi educării realiste a tinerilor;
- existenţa unui număr mare de locuri în care se consumă alcool fără discernământ şi
unde de multe ori sunt servite şi persoane minore, ori cele aflate deja în stare de
ebrietate;
- frecventare localurilor care funcţionează la marginea localităţii, sau în alte zone
izolate;
- ineficienţa măsurilor întreprinse de către organele de poliţie;
- lipsa unei educaţii sexuale corespunzătoare;
- difuzarea materialelor pornografice, video sau fotografii, în mod necontrolat;

36
 Modalități de prezentare pentru recunoaştere utilizate în cercetare infracţiunilor
de viol
În cazul celor mai multe infracţiuni prezentarea pentru recunoaştere are ca
protagonişti, de cele mai multe ori, martori, însă datorită specificului infracţiunii de viol
persoana care este chemată să facă recunoaşterea este victima.

Prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor

Utilizarea procedeului clasic de prezentare pentru recunoaştere presupune ca persoana
vătămată şi învinuitul sau inculpatul să se afle în aceeaşi încăpere, iar victima să indice
persoana pe care o recunoaşte ca autor prin atingerea cu mâna, fapt care în condiţiile forţării şi
a încărcăturii emoţionale puternice poate duce la blocarea memoriei. Proximitatea poate
constitui şi motivul pentru care unele victime refuză să participe la o astfel de activitate deşi
ar avea posibilitatea reală de a identifica autorul faptei.
Luând în considerare cele enunţate anterior dar şi faptul că o activitate de prezentare
pentru recunoaştere a unor persoane urmată de un rezultat negativ care trebuie consemnat în
procesul verbal influenţând negativ cercetarea, cel mai adesea în practică se foloseşte
recunoaşterea după fotografie. Cu toate acestea activitatea nu este de cele mai multe ori
eficientă deoarece albumele sunt alcătuite cu fotografii ale infractorilor condamnaţi iar
infracţiunile de viol sunt relativ rare. De asemenea fotografiile sunt executate înainte de
începerea executării pedepselor astfel că până în momentul liberării din penitenciar trăsăturile
persoanelor se pot modifica simţitor.
Organul de urmărire penală poate prezenta persoanei vătămate fotografii ale unor
persoane cu trecut infracţional sau care se află în atenţia poliţiei şi care corespund
semnalmentelor indicate de victimă. Pentru a limita posibilităţile de eroare, anterior
prezentării imaginilor, organul de urmărire penală va face o selecţie păstrându-le doar pe
acelea care corespund cel mai bine descrierii făcute de victimă şi realizând astfel o planşă
fotografică. Această activitate este importantă şi pentru a nu solicita excesiv atenţia persoanei
care va face recunoașterea. Planşa foto realizată va fi prezentată persoanei care face
recunoașterea, aceasta va indica persoana pe care o consideră a fi autorul faptei, organul de
urmărire penală va face menţiuni despre aceasta în procesul verbal. Ulterior încheierii
activităţii planşa va fi anexată procesului verbal.
O importanţă deosebită o prezintă semnele particulare existente pe corpul autorului,
cum ar fi tatuajele, semnele din naștere, cicatricile, care îşi păstrează caracteristicile în timp.
Astfel, fotografii cu semne de această natură pot fi prezentate victimei care a observat pe
corpul autorului asemenea însemne.

37
 În cazul prezentării pentru recunoaştere a unei persoane dintr-un grup preconstituit ar
fi indicat a se folosi încăperi special amenajate, împărţite în două de o oglindă specială care
permite vizualizarea doar dintr-un sens, cu iluminare reglabilă, cu posibilitatea de transmitere
a semnalului sonor în ambele sensuri sau doar într-un singur sens, în funcţie de necesităţi, cu
posibilităţi de înregistrare audio-video. Persoana care urmează să facă recunoaşterea ar fi
introdusă de la început în încăpere împreună cu martorii asistenţi şi eventual cu apărătorul
celui care urmează a fi recunoscut din grup. Sunt excluse eventualele accidente cu privire la
observarea anterioară de către persoana care urmează să facă recunoaşterea a unuia dintre
membrii din grup. La activitatea de formare a grupului va putea participa şi apărătorul
persoanei suspecte. Paza şi supravegherea grupului ar putea fi uşurată în acest mod. Fiecărui
membru al grupului i se va aplica un număr pe vestimentaţie şi grupul va fi introdus în
încăpere de partea cealaltă a peretelui despărţitor. Persoană chemată să facă recunoaşterea va
indica persoana recunoscută ca autor. În acest caz, actul constatator al activităţii, respectiv
procesul verbal de recunoaştere ar avea acelaşi conţinut ca în cazul unei prezentări pentru
recunoaştere efectuată conform actualei reglementări. Ca reguli tactice de desfăşurare a
prezentării pentru recunoaştere a unei persoane dintr-un grup, aşa cum este ea reglementată
acum, menţionăm:
- activitatea nu va fi desfăşurată imediat după ascultarea persoanei vătămate lăsând să
treacă un număr de zile suficient pentru ca aceasta să depăşească starea psihică precară în care
se află după săvârşirea infracţiunii;
- persoana care face recunoaşterea va fi ascultată încă o dată cu privire la
semnalmentele autorului şi dacă ar putea să recunoască autorul dacă l-ar revedea;
- va fi constituit grupul după cum urmează: vor fi folosite cel puţin trei persoane, care
au o fizionomie şi o vestimentaţie asemănătoare cu a suspectului. Acestea vor fi introduse în
cameră şi în prezenţa martorilor asistenţi vor fi identificaţi, li se va comunica despre
activitatea la care vor lua parte, li se va atrage atenţia că pe durata acesteia nu vor discuta, nu
îşi vor face semne iar eventualele obiecţii vor fi consemnate la sfârşit în procesul verbal;
- va fi introdusă persoana care urmează a fi prezentată pentru recunoaştere şi, după ce
va fi identificată, i se va cere să ocupe orice loc doreşte în grup şi i se va preciza că nu trebuie
să discute, să gesticuleze în timpul activităţii, că toate precizările pe care le are de făcut vor fi
comunicate la sfârşit şi consemnate în procesul verbal;
- este introdusă persoana care face recunoaşterea căreia i se va cere să privească atent
grupul şi să indice prin punerea mâinii pe umărul persoanei recunoscute şi să precizeze apoi
împrejurările în care a cunoscut-o. Ulterior i se aduce la cunoştinţă identitatea persoanei

38
recunoscute şi este întrebată după ce a recunoscut în persoana respectivului autorul faptei,
declaraţia consemnându-se în procesul verbal;
- persoana recunoscută este întrebată despre ce are de declarat referitor la
recunoaşterea sa, eventuale obiecții, făcându-se menţiune despre acestea în procesul verbal;
- pe timpul efectuării prezentării pentru recunoaştere vor fi făcute următoarele
fotografii: cu grupul constituit, cu locul ocupat în grup de persoana prezentată pentru
recunoaştere, cu momentul recunoaşterii, cu persoana recunoscută; se va întocmi o planşă foto
care va fi anexată procesului verbal.
- în procesul verbal întocmit se va preciza locul unde a fost efectuată activitatea, dacă
a participat sau nu apărătorul persoanei care urmează a fi prezentată pentru recunoaştere,
identitatea martorilor asistenţi (cel puţin doi) precum şi eventuale observaţii ale persoanelor
participante.

Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor

Această activitate nu prezintă particularităţi deosebite în cazul infracţiunii de viol, ea
trebuind să respectele normele generale de tactică precum în cazul celorlalte infracţiuni.
Trebuie precizat că anterior acestei activităţi persoana care va face recunoaştere va fi
ascultată încă o dată cu privire la natura obiectului, destinaţia, forma, dimensiuni, culoare,
grad de uzură, precum şi unele caracteristici de detaliu care îl individualizează.

Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrelor

Poate fi utilizată în cazul violurilor urmate de moartea sau sinuciderea victimei pentru
identificare acesteia, dar această modalitate este apreciată ca nespecifică acestei infracţiuni, ci
a omorului cu mobil sexual.
În cazul descoperirii unui cadavru care poartă urme de violenţă, la care în urma
autopsiei se stabileşte că anterior morţii persoana a avut şi raporturi sexuale, este foarte greu
de stabilit dacă decesul a survenit ca urmare a violului sau persoana a fost omorâtă fără a fi
existat neapărat un act sexual prin constrângere.

39
Capitolul V:
În capitolul acesta vom trata subiectul din punct de vedere criminalistic.Pentru
colectarea datelor am folosit metoda interviului iar răspunsurile persoanelor intervievate ne
vor ajuta să întelegem cum decurge cercetarea penală in speță pâna la trimiterea inculpaților în
instanță.Voi descrie desfașurarea, etapele, scopurile, necesitațile cercetarii la fața locului, voi
specifica tipurile de urme colectate de la locul faptei cât și procedeul de colectare și prelucrare
al acestora, ascultarea inculpatului, reconstituirea,administrarea probelor, cât si restul
procedeelor prin care oamenii legii reușesc sa rezolve cazurile legate de infracțiunea de viol.

Investigarea cazurilor
Activităţi specifice de urmărire penală care se întreprind pentru administrarea
probelor
Scopul procesului penal este de a stabili adevărul. Pentru îndeplinirea acestui scop
legiuitorul a pus la îndemâna organelor judiciare o serie de instrumente procedurale care vor fi
folosite în funcţie de specificul fiecărei cauze. În general, organele de urmărire penală
însărcinate cu cercetarea unei asemenea infracţiuni, vor desfăşura pe parcursul urmăririi
penale următoarele activităţi:
- verificarea plângerii;

40
 - cercetarea la faţa locului;
- dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice criminalistice şi medico-legale;
- ascultarea persoanei vătămate;
- ascultarea martorilor;
- efectuarea de percheziţii;
- ascultarea învinuiţilor sau a inculpaţilor;
- prezentarea pentru recunoaştere;
- reconstituire.
Această enumerare nu este limitativă, organul de urmărire penală putând întreprinde şi
alte activităţi în raport de cauza concretă precum, de asemenea, poate să nu desfăşoare unele
dintre activităţile enunţate. Trebuie precizat că actuala reglementare procesual penală nu
stabileşte o ierarhie a mijloacelor de probă, de aceea nu se poate afirma că una dintre
activităţile enumerate are o importanţă mai mare faţă de celelalte.
Aşa cum subliniază şi literatura de specialitate verificarea plângerii priveşte aspectele
de ordin formal şi mai puţin dacă aceasta este conformă cu realitatea (acest aspect urmează să
fie clarificat pe parcursul investigării criminalistice). În cazul violului comis în forma simplă
Codul penal al României prevede la art.284, alin. 4 că acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În situaţia în care făptuitorul nu este cunoscut,
organelor de urmărire penală le revine obligaţia de a desfăşura activităţile necesare pentru
identificarea acestuia şi de a comunica numele lui persoanei vătămate prin infracţiune. De
asemenea, prin verificarea plângerii, organul de urmărire penală constată şi dacă sunt
respectate prevederile legale privitoare la termenul de introducere al acesteia, respectiv două
luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. Legea procesual penală
statuează că atunci când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni
curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul. Prin
verificarea plângerii organul de urmărire penală sesizat va stabili dacă soluţionarea cauzei
intră sau nu în competenţa sa. În conformitate cu dispoziţiile legii procesual penale, în cazul
violului urmat de moartea sau sinuciderea victimei, urmărirea penală se efectuează, în mod
obligatoriu, de către procuror. Aceasta înseamnă că, fiind sesizat despre săvârşirea unui viol
cu asemenea consecinţe, organul de cercetare penală al poliţiei judiciare este obligat să
înainteze de îndată plângerea procurorului competent. În ceea ce priveşte verificarea strict
formală, organul de urmărire penală trebuie să constate existenţa în cuprinsul cererii
prealabile a menţiunilor obligatorii expres prevăzute de lege:

41
 - descrierea faptei care formează obiectul plângerii. Nu este nevoie ca în cuprinsul
plângerii să fie descrise în amănunt toate împrejurările în care s-a comis violul, ci să rezulte
explicit fapta comisă. De asemenea, nu este nevoie să rezulte încadrarea juridică a faptei
sesizate, aceasta urmând a fi făcută ulterior, pe baza probelor administrate. În caz de
pluralitate de fapte acestea trebuie descrise separat;
- indicarea autorului violului. În măsura în care acest lucru este posibil, din conţinutul
plângerii prealabile trebuie să rezulte persoana împotriva căreia se face plângerea. Noţiunea
de „autor al faptei” nu are înţelesul restrâns prevăzut de lege - persoana care săvârşeşte în
mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală – ci are sensul pe care legea îl atribuie
participantului, respectiv de persoană care are fie calitatea de autor, fie pe cea de instigator ori
de complice, cu precizarea că partea vătămată nu are obligaţia să indice o astfel de calitate,
dar, în cazul participaţiei penale, din cuprinsul plângerii trebuie să rezulte numele a cel puţin
unuia dintre făptuitori (aceasta deoarece plângerea îşi extinde efectele şi asupra celorlalți
participanţi).
- date complimentare precum indicarea mijloacelor de probă, a adresei părţilor şi a
martorilor, precizarea dacă partea vătămată se constituie parte civilă şi atunci când este cazul,
indicarea persoanei responsabile civilmente.

Cercetarea la faţa locului

Locul faptei reprezintă locul în care s-a desfăşurat o acţiune infracţională, sau unde s-a
finalizat această acţiune , aici găsindu-se probe care vor ajuta la pedepsirea subiecţilor care au
produs crima.
Locul faptei se clasifică in două categorii, şi anume:principal si secundar. Locul faptei
principal reprezintă locul unde s-a produs actul criminal şi cel secundar va fi considerat locul
unde a fost transportată victima, locaţia în care infractorul a ascuns o arma sau un autoturism
de care s-a folosit, locuinţa acestuia sau a complicilor, locaţii frecventate de aceştia etc. Alte
clasificări ale locului faptei se fac in funcţie de tipul de infracţiune comisă, şi anume: locul
unui viol, al unei crime, al unui jaf, in funcţie de locul unde s-a petrecut actul criminal:
maşina, strada, apartament sau după tipul de caracter al locului faptei, organizat sau
dezorganizat, care se împarte in activ-pasiv, organizat sau dezorganizat. Cercetarea la faţa
locului sau la locul faptei se desfășoară cu atenţie sporită, in regim de urgentă. Conform art.
129 alin.1 din Codul de procedură penală, cercetarea la faţa locului se întreprinde când este
necesar sa se „efectueze constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii; să se
descopere şi sa se fixeze urmele infracţiunii; să se stabilească poziția şi starea mijloacelor

42
materiale de probă şi împrejurările în care a fost săvârșită infracţiunea” În investigarea unei
infracţiuni, cercetarea la faţa locului are un caracter iniţial, fiind punctul de plecare al unei
anchete, imediat necesitând realizarea într-un timp cât mai scurt de la comiterea infracțiunii şi
irepetabil datorită faptului că locul faptei va suferi transformări pe parcursul timpului.

Cercetarea la locul faptei are ca scopuri:

a. investigarea locului în care a fost săvârșită infracţiunea pentru stabilirea
naturii acesteia şi a împrejurărilor în care a fost comisă;
b. descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a altor mijloace de
probă;
c. determinarea drumului parcurs de infractor;
d. stabilirea modului de operare al făptuitorului;
e. precizarea timpului săvârșirii infracţiunii;
f. identificarea persoanelor care au tangentă cu cauza cercetată: făptuitori,
martori, victime, persoane responsabile civilmente;
g. elaborarea primelor versiuni pentru orientarea investigaţiilor ulterioare; 8

Cercetarea la faţa locului este un procedeu probatoriu deoarece prin intermediul

acestei activităţi sunt descoperite probe şi mijloace de probă, din acest motiv a fost
reglementată de către legiuitor în titlul III al părţii generale a Codului de procedură penală
consacrat probelor şi mijloacelor de probă.
În general cercetarea la faţa locului urmăreşte:
- perceperea nemijlocită a locului unde s-a comis, ori se pretinde că s-a comis
infracţiunea;
- căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor ce atestă comiterea
faptei;
- identificarea persoanelor care ar putea furniza date legate de faptă şi de
împrejurările comiterii acesteia.
Prin „loc al săvârşirii infracţiunii”, potrivit art. 30, alin (4) Cod de procedură penală, se
înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde
s-a produs rezultatul acesteia. Astfel vor fi avute în vedere, pe lângă locul propriu-zis al
săvârşirii infracţiunii, şi zone mai apropiate de unde pot fi descoperite probe cu privire la
pregătirea, comiterea şi urmările faptei, inclusive căile de acces şi de retragere ale autorului
din câmpul infracţional (E. Stancu, 1999, p. 6). După primirea sesizării şi verificarea acesteia
se va dispune deplasarea la locul respectiv a celui mai apropiat echipaj de poliţie care va lua
8
Codul de Procedură Penală, art. 129

43
primele măsuri impuse de particularităţile cauzei. Astfel, persoanele ajunse primele la faţa
locului au următoarele sarcini:
- salvarea victimei şi luarea măsurilor de acordare a primului ajutor, chiar dacă prin
aceasta vor fi alterate ori distruse unele urme;
- înlăturarea pericolelor iminente;
- identificarea posibililor martori oculari;
- înlăturarea curioşilor şi a persoanelor care nu-şi justifică prezenţa în zonă;
- identificarea făptuitorului, dacă acesta a rămas la faţa locului, luarea măsurilor
pentru urmărirea şi prinderea acestuia;
- raportarea evenimentelor dispeceratului;
- delimitarea locului faptei, luarea măsurilor de protejare şi conservare a urmelor şi
mijloacelor materiale de probă (împrejmuirea locului faptei, restricţionarea
accesului, acoperirea unor urme).
După ce echipa ajunge la faţa locului, conducătorului acesteia îi revin următoarele
sarcini:
- informarea cu privire la evenimentul ce a avut loc sub aspectul naturii faptei, a
consecinţelor acesteia;
- informarea asupra măsurilor care au fost luate până la sosirea echipei, asupra
rezultatelor obţinute, precum şi dispunerea, după caz, fie a menţinerii acestor
măsuri, fie a executării altora;
- examinarea rapidă a locului faptei, delimitarea acestuia;
- informarea cu privire la modificările suferite de locul faptei anterior sosirii echipei;
- stabilirea sarcinilor ce revin fiecărui membru al echipei şi indicarea ordinii în care
vor fi îndeplinite activităţile de cercetare.

Cercetarea propriu-zisă cuprinde două faze:

- faza statică presupune examinarea atentă a locului faptei, a urmelor şi a
mijloacelor materiale de probă fără a li se aduce vreo modificare. Cercetarea poate fi
desfăşurată începând din centru spre margini, ori pornind de la obiectul principal (cadavru,
focar al incendiului) şi continuând spre exterior. În locuri închise se poate desfăşura de-a
lungul pereţilor încăperii iar în locuri deschise terenul va fi delimitat în zone de la centru spre
margine sau invers. Se mai poate efectua cercetarea la faţa locului ţinându-se seama de traseul
parcurs de autorul infracţiunii. În câmpul infracţional vor pătrunde iniţial conducătorul
echipei împreună cu specialistul criminalist. Cel din urmă va marca poziţia urmelor şi a

44
mijloacelor materiale de probă vizibile la o primă analiză precum şi traseul pe care îl vor
parcurge ceilalţi membrii ai echipei pentru a nu distruge eventualele urme. În această fază for
fi executate fotografii de orientare, fotografii schiță, fotografii ale cadavrului, ale obiectelor
principale şi ale urmelor;
- faza dinamică. În această etapă se procedează la examinarea amănunţită a corpului
victimei, a fiecărui obiect presupus purtător de urmă sau care a servit la săvârşirea infracţiunii,
fiind permisă atingerea sau schimbarea poziţiei acestora. Vor fi căutate, relevate, fixate şi
ridicate toate categoriile de urme şi mijloace materiale de probă cu respectarea regulilor
tehnicii criminalistice. Toate urmele descoperite vor fi descrise sub aspectul amplasării, atât în
câmpul infracţional cât şi în raport cu obiectul purtător de urmă, al dimensiunii, al formei, al
culorii urmând să se efectueze fotografii judiciare atât cu întreg obiectul purtător de urmă cât
şi doar cu urma. În cadrul acestei faze se execută fotografiile de detaliu. Cu această ocazie se
iau şi primele declaraţii persoanelor găsite la faţa locului.
Întreaga activitate desfăşurată precum şi rezultatele acesteia vor fi consemnate într-un
proces-verbal de cercetare la faţa locului (mijloc de probă în procesul penal) care va cuprinde,
printre altele: data şi locul în care a fost întocmit; componenţa echipei şi unităţile din care
provin aceştia; sesizarea şi conţinutul pe scurt al acesteia; temeiul legal al efectuării; datele de
identificare ale martorilor asistenţi; persoanele găsite la locul faptei; modificările aduse
aspectului iniţial al locului faptei; descrierea detaliată a urmelor, a mijloacelor materiale de
probă, a altor obiecte examinate şi ridicate, precizându-se denumirea acestora, locul în care au
fost găsite, distanţele dintre ele sau până la obiectele principale, forma, dimensiunea, culoarea,
alte caracteristici fizico-chimice sau particularităţi de identificare, precum şi metodele
tehnico-ştiinţifice criminalistice folosite pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea acestora; se
fac precizări cu privire la întocmirea planşei foto şi a schiţei locului faptei; observaţiile
martorilor asistenţi şi ale altor martori identificaţi precum şi obiecţiile făptuitorului (dacă este
prezent); ora la care a început şi la care s-a sfârşit activitatea; semnăturile organului judiciar şi
ale martorilor asistenţi.

Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de viol

În cazul infracţiunii de viol, prin loc al faptei se înţelege:
- încăperea sau porţiunea de teren unde a avut loc actul sexual în condiţii de
constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa (locuinţe, terenuri agricole, parcuri, mijloace de transport);

45
 - locul unde a fost acostată victima şi traseul parcurs de aceasta împreună cu
făptuitorul până la locul consumării violului;
- locurile limitrofe unde au fost ascunse diferite obiecte, cum ar fi lenjerie de pat,
obiecte de vestimentaţie aparţinând protagoniştilor, bunuri sau alte valori sustrase
victimei.
Cu ocazia cercetării la faţa locului vor fi căutate toate categoriile de urme (urme de
încălţăminte; urme papilare; urme de forţare; urme create de către mijloace de transport; urme
formă lăsate pe teren, vegetație sau alte obiecte; urme rezultate din încercare victimei de a se
apăra, respectiv nasturi, fibre textile), însă o importanţă deosebită va fi acordată căutării,
descoperirii, relevării, fixării şi ridicării urmelor biologice care sunt specifice infracţiunii de
viol (spermă, secreţii vaginale, salivă, sânge, păr). In cazul infracţiunii de viol se are in vedere
depistarea urmelor de pe corpul victimei sau a suspectului sau de pe îmbrăcămintea acestora.
Se pot descoperi diferite răni la baza gatului, a sânilor, a organelor genitale etc. Aceste răni
pot fi simple zgârieturi, înțepături, arsuri, tăieturi mușcături, etc, în funcţie de gradul de
violenţă aplicat de către infractor victimei pe parcursul actului sexual sau înainte de acesta,
pentru a înlătura rezistenţa opusă sau după comiterea crimei cu scopul de a înspăimânta
victima şi de a nu declara infracţiunea la organele de poliţie. Se examinează vestimentaţia
victimei, în special lenjeria intimă, lenjeria de pat. Se cercetează dacă au fost urme de
violenţă: obiecte sparte, vestimentaţie ruptă, mototolită sau de altă natură. Este cercetată
existenţa urmelor biologice precum spermă, salivă, fire de par etc., care vor ajuta la depistarea
făptuitorului în cazul în care acesta nu se cunoaşte. Organul de cercetare are importanta
sarcină de a căuta obiecte sau substanţe folosite de infractor pentru a minimaliza rezistenţa
opusă de victimă. Procedeul de colectare, analizare si cercetare a probelor se află în strânsă
legătură cu posibilitatea demonstrării existentei unui act de viol.
Pentru cel ce investighează cazul, o deosebită importanţă o deţine raportul întocmit de
medical legist la cererea acestuia. Activitățile pe baza căruia se va realiza acest raport medico-
legal sunt: recoltarea de sânge în cazul în care se crede că victima ar fi consumat băuturi
alcolice, recoltarea de probe pentru examinarea toxicologică, recoltarea secreției vaginale,
recoltarea probelor de salivă, recoltarea de probe din zona ano-rectala, a depozitului
subunghinal sau a firelor de păr. Urmele sunt produse ale acţiunilor infracţionale care produc
schimbări în mediul înconjurător. Identificarea şi analiza acestora reprezintă activităţi
fundamentale pentru recunoaşte si pentru a descoperi infractorii.
Urmele sunt clasificate în:
a. amprente

46
 b. urme ( instrumente folosite pentru a intra în locuinţa victimei, urme biologice etc )
Criminalistica modernă distinge:
a. urme indeterminate ( nu identifică autorul infracţiunii )
b. urme determinante ( dezvăluie vinovatul )
S-a demonstrate cu ajutorul calculelor matematice ca nu exista două desene papilare
identice pe suprafaţa Terrei. Acestea se dezvoltă intrauterin, pană in a șasea luna de viață, apoi
neschimbându-se pe tot restul vieții. Acest lucru ajută la identificarea cadavrelor cu identitate
necunoscută. La locul faptei, amprentele se caută cu ajutorul unei lanterne puternice, lasere
portabile sau diferite surse de lumină. După identificarea amprentelor acestea se fotografiază
iar obiectul purtător al acestora este ridicat si ambalat.
Folosirea impresiunilor digitale are ca scop:
a. Identificarea unei persoane care nu doreşte sa releve identitatea
b. Identificarea unei persoane care a lăsat o urmă papilară
c. Identificarea unui cadavru pentru care nu se cunoaște identitatea
d. Compararea diferitelor impresiuni digitale ridicate de la mai multe locaţii unde s-au
desfășurat infracţiuni pentru identificarea unui autor comun
Dacă pe corpul sau în domiciliul victimei se descoperă amprente ale unei persoane,
acest lucru demonstrează ca respectiva persoană a avut contact cu victima dar nu
demonstrează și vinovăția acesteia. Urmele de mâini și de picioare vor fi colectate cu ajutorul
mulajelor. Aceste mulaje pot fi confecționate din diferite materiale, în raport cu materialul pe
care se afla urma. Pentru a crea un mulaj pe o suprafață dură se va folosi silicon, iar pentru
suprafețe moi ipsos.
Urmele de picioare se pot împarți în:
a. urme ale piciorului desculț este cea mai importantă datorită faptului că pot
reproduce forma tălpii si în consecință poate duce la identificarea făptașului
b. urme ale piciorului încălțat cu șosetă pot reproduce doar forma generala a tălpii, dar
pot identifica infractorul daca prezintă semne distincte precum cusături specifice, uzuri. În
același timp analizând aceste urme putem sa descoperim dacă infracțiunea a avut mai mulți
autori.
c. urme ale piciorului cu încălțăminte
Din examinarea urmelor de pași putem realiza drumul parcurs de infractor si stabili
daca este vorba doare de un infractor sau de un grup. Se mai poate stabili dacă autorul
infracțiunii era în stare de ebrietate, dacă a alergat sau a mers încet pentru a nu fi reperat,
vârsta, greutatea, deficiențe locomotorii. Urmele de dinți sunt deseori întâlnite în investigarea

47
infracțiunii de viol. Pot fi descoperite pe corpul victimei dar și pe corpul agresorului, în
încercarea victimei de a se scăpa din mâinile violatorului. La fel ca și amprenta unei, aparatul
dentar este unic pentru fiecare persoană în parte, fapt ce ajută la identificarea infractorului în
cazul în care nu este unul cunoscut. Se poate determina vârsta agresorului, constituția. Pentru
a se compara urmele de mușcătura de pe corpul victimei cu ale unui suspect acesta este nevoit
sa muște din mai multe coli de hârtie între care s-a așezat o foaie de plombagină. Pe corpul
victimei sau al agresorului se pot observa urme de mușcături vechi de câteva luni și se pot
chiar crea lua mulaje de pe acestea.
Un alt gen de urme folosite de organele de cercetare pentru descoperirea agresorilor
este cel de buze. Acestea pot fi ridicate de pe șervețele, țigări, pahare etc. Mai există si urme
ale urechilor. Cel mai întâlnit gen de urme in cazul infracțiunilor de viol sunt urmele
biologice. Dacă există o listă de suspecţi, aceştia vor fi examinaţi rapid, pentru a nu se pierde
eventualele probe ce ar putea fi colectate de pe corpul sau vestimentaţia acestora. Aceşti
suspecţi pot prezenta urme biologice ale victimei, cum ar fi secreție vaginala, fire de păr ale
acesteia, o unghie ruptă, sânge sau salivă. În urma acestei examinări se va măsura forța
suspectului in raport cu cea a victimei pentru a determina dacă teoretic ar fi posibilă existenta
unei infracțiuni de viol între cei doi. Pentru a nu se denatura, se vor respecta anumite reguli in
cazul transportului, colectării si conservării urmelor astfel încât sa reprezinte probe realiste si
să conducă la aflarea adevărului. Metodele folosite de către criminalişti în anchetarea
cazurilor de viol pot fi percheziția, percheziția corporală, ridicarea de obiecte și înscrisuri și
prezentarea pentru recunoaștere. Prezentarea pentru recunoaștere este metoda cea mai des
folosită in cercetarea infracțiunii de viol.
Starea mentală a persoanei vătămate este anormală, aflându-se in șoc post-traumatic,
iar percepțiile acesteia putând fi denaturate, cu toate că de cele mai multe ori victima este
singura persoană in măsură sa recunoască agresorul. Recunoașterea se poate face după
fotografie sau după portretul robot. Cel care va ajunge primul la locul unde s-a petrecut
infracţiunea de viol va acorda primul ajutor victimei aflate în stare de şoc chiar daca pentru
acest lucru va fi nevoit sa modifice locul producerii infracţiunii. Nu este vorba doar despre
primul ajutor medical ci şi psihic, necesitând o deosebită atenție.

Urmele de spermă.
Acestea vor fi căutate în funcţie de locul unde a fost săvârşită infracţiunea.
În încăperi acesta vor putea fi găsite pe lenjeria de pat, perne, cearşafuri, saltele,
mobilier, diferite obiecte aflate în imediata vecinătate a locului consumării actului sexual. O

48
atenţie deosebită va fi căutată şi obiectelor folosite pentru igiena personală utilizate ulterior
consumării actului sexual: prosoape, tifon, batiste, hârtie igienică. Astfel de urme pot fi găsite
şi pe obiecte de uz sanitar (cadă, chiuvetă, scoica WC-ului).
În locurile deschise vor fi cercetate: solul, vegetaţia, obiecte aflate în zonă. Urme vor fi
căutate pe gheaţă, zăpadă, tulpina unor pomi, garduri, ziduri. Referitor la mijloacele de
transport, astfel de urme vor fi căutate în special pe banchete, preşuri, suprafața podelei,
tapiţerie, bord.
Pe suporturile absorbante, petele de spermă au o culoare gri-albicioasă ori gălbui
murdară, prezentând un contur neregulat. Ele sunt rugoase şi au marginile bine delimitate.
Dacă s-a încercat îndepărtarea lor printr-o spălare insuficientă vor rămâne pe suport zone
gălbui palide cu contur difuz. Pe suporturi neabsorbante petele de spermă, datorită uscării, se
prezintă fie sub formă de pelicule solzoase, fie sub formă de dâre strălucitoare. Odată cu
trecerea timpului aceste pete devin pulverulente, iar pe măsură ce se usucă, se creează cristale
de fosfat de spermină. (Bercheşan, 2000, pag. 42).
Aspectul unor astfel de urme poate fi modificat datorită condiţiilor externe
(temperaturi înalte, umiditate, impurităţi ale ambientului), a prezenţei unor boli, ingerării unor
medicamente. Pentru descoperirea acestor urme se recomandă folosirea lămpilor cu radiaţii
ultraviolete datorită fluorescenţei albăstruii a acestor categorii de urme. Urmele vor fi descrise
complet în procesul-verbal de cercetare la faţa locului respectând rigorile consacrate. În
privinţa ridicării acestor urme se va încerca pe cât posibil a se ridica obiectul purtător de urmă
sau fragmentul care conţine urma. Urmele care nu s-au uscat pot fi ridicate cu ajutorul pipetei
sau a seringii, cele uscate, sub formă de crustă pot fi ridicate cu ajutorul hârtiei de filtru
îmbibată cu ser fiziologic. Urmele ridicate vor fi ambalate cu multă atenţie şi respectând
procedurile stabilite de către instituţiile abilitate să efectueze analiza de laborator pentru
evitarea contaminării.

Urmele de sânge.
Aceste categorii de urme pot furniza informaţii cu privire la grupa şi subgrupa
sanguină a persoanei de la care provin, cu privire la sexul persoanei şi în condiţiile tehnicii
actuale pot conduce la identificarea cu o precizie maximă a persoanei (folosindu-se tehnica de
stabilire a amprentei ADN). De asemenea aceste urme pot furniza informaţii preţioase cu
privire la dinamica actului infracţional prin interpretarea corectă a dispunerii, formei,
orientării, mărimii acestora.

49
 Aceste urme se prezintă sub formă de picături, bălţi, cruste, împroşcături, mânjituri,
ele fiind rezultatul stropirii, prelegerii, ţâşnirii sau contactului direct. Pe suporturi absorbante,
urmele de sânge vor avea forma de pete cu contururi neregulate, difuze şi care în general nu
creează pelicule la suprafaţă, pe când pe cele neabsorbante sângele creează pelicule lucioase,
friabile, care îşi păstrează, de regulă, forma iniţială şi pot servi la estimarea direcţie de cădere,
a unghiului sub care au căzut (Bercheşan, 2000, pag. 42).
Factorii care influenţează forma urmei afectează şi culoarea acesteia (caracteristicile
obiectului primitor, temperatura acestuia, umiditatea mediului). De la culoarea iniţială de roşu
aprins, prin coagulare, urma devine brun-roşcată. Temperatura mediului poate duce la
schimbarea culorii în cenuşiu, iar putrefacţia o poate transforma în negru cu urme verzui.
Temperatura suportului, grosime petei, umiditatea şi luminozitatea mediului ambiant
influenţează coagularea sângelui accelerând-o sau încetinind-o (V. Bercheşan, 2000, p. 42). În
privinţa fixării, ridicării şi ambalării acestor categorii de urme precizările făcute cu privire la
urmele de spermă rămân valabile.

Urmele de natură piloasă.

Au o importanţă deosebită deoarece acestea prezintă o rezistenţă deosebită la factorii
de mediu. Astfel de urme vor fi căutate pe corpul şi vestimentaţia victimei sau a agresorului,
pe podele, aşternuturi, perne, pături, saltele, pe sol, vegetaţie, pe agenţii traumatici cu care
autorul violului a realizat constrângerea, pe articolele de toaletă, în interiorul mijloacelor de
transport.
Caracteristicile firului de păr (culoare, lungime grosime, rădăcina, ondulaţia, gradul de
deteriorare cauzat de factorii externi sau patologici) prin interpretare pot oferi informaţii cu
privire la: zona corporală din care provine; dacă are culoare naturală sau este vopsit; modul în
care a survenit detaşarea din regiunea corpului (smulgere, rupere, tăiere, cădere naturală);
vârsta, sexul, gradul de igienă personală, unele boli, uneori mediul profesional din care
provine persoana care a creat urma; timpul scurs de la crearea urmei; instrumentul folosit.

Depunerea plângerii
Dacă, după analiza tuturor implicaţiilor aducerii la cunoştinţa organelor de urmărire
penală a faptei, persoana vătămată prin infracţiunea de viol decide să depună plângere, de
regulă prima persoană cu care intră în contact este un lucrător de poliţie datorită serviciilor
permanente ale acestei instituţii, dar şi a răspândirii teritoriale. Primul contact al persoanei
vătămate cu poliţistul este foarte important pentru mersul ulterior al anchetei din acest motiv

50
acesta nu trebuie să fie tributar prejudecăţilor enunţate anterior, trebuie să aibă o ţinută
vestimentară şi mai ales o conduită care să fie sobre şi să inspire încredere. După preluarea
plângerii, persoana vătămată va fi îndrumată, după caz, spre cabinetul medico-legal în vederea
examinării sau va fi prezentată funcţionarului competent să efectueze cercetările imediat după
sesizare sau depunerea plângerii.

Fazele ascultării persoanei vătămate

Trebuie făcută precizarea că delimitarea ascultării pe faze, etape, este una teoretică, în
practică, de cele mai multe ori, aceste faze se întrepătrund pentru a forma declaraţia finală. De
asemenea, nu este obligatoriu ca după faza relatării libere să urmeze faza întrebărilor şi a
răspunsurilor deoarece toate problemele avute în vedere de organul de urmărire penală pot fi
lămurite în prima etapă.
Aceste precizări fiind făcute, urmează să analizăm etapele ascultării persoanei
vătămate după cum urmează:
- faza relatării libere;
- faza întrebărilor şi a răspunsurilor (ascultarea dirijată);
precedate de pregătirea persoanei vătămate pentru ascultare.

Relatarea liberă
Trecerea spre această fază trebuie să fie făcută aproape pe nesimţite, păstrându-se
atmosfera creată în faza anterioară, printr-o întrebare de direcţionare a discuţiilor spre ceea ce
s-a întâmplat în ziua critică. Persoana vătămată va fi lăsată să relateze liber faptele percepute
aşa cum crede ea de cuviinţă, organul de urmărire penală intervenind doar când aceasta se
îndepărtează mult de la obiectul discuţiilor pentru a canaliza relatarea asupra problemelor ce
interesează cercetarea infracţiunii. Prin ascultarea părţii vătămate trebuie lămurite probleme
precum: împrejurările în care l-a cunoscut pe făptuitor, relaţiile anterioare cu acesta,
constrângerile exercitate asupra sa, condiţiile de loc şi de timp în care a fost săvârşită
infracţiunea, modul în care a reacţionat victima, urmele lăsate pe corpul sau îmbrăcămintea
agresorului, natura relaţiilor sexuale întreţinute, activitatea victimei după săvârşirea faptei,
numărul făptuitorilor şi contribuţia fiecăruia la comiterea infracţiunii, semnalmentele sau
caracteristicile pe baza cărora pot fi identificaţi făptuitorii (Aioaniţoaiei, Bercheşan,
Dumitraşcu, Pletea, Sandu, Butoi, 1994)
Problemele cum sunt împrejurările în care persoana vătămată a cunoscut pe făptuitor
sau relaţiile anterioare cu acesta sunt relativ uşor de lămurit deoarece ele se situează anterior
săvârșirii infracţiunii, percepţia, memorarea nefiind influenţate de şocul psihic care se alătură

51
şi succede activitatea materială a făptuitorului, pe când „constrângerile exercitate” necesită
atenţie deosebită şi întrebări care să fie urmate de răspunsuri lămuritoare.
Există împrejurări secundare care pot favoriza săvârşirea actului sexual prin viol
precum atacul neaşteptat, oboseala victimei, durerea în timpul căderii, slăbiciunea fizică,
spaima şi multe altele, acestea trebuind urmărite şi descrise în întregime în relatarea victimei
pentru a putea determina dacă fapta este sau nu infracţiune. Împotrivirea victimei trebuie să
fie efectivă şi să continue până la pierderea totală a capacităţii de a opune rezistenţă. Dacă
femeia indică împrejurări independente de voinţa sa care au silit-o să nu se împotrivească
acestea vor trebui atent lămurite pentru a explica lipsa urmelor specifice. Se va acorda atenţie
consumului de alcool şi stupefiante pentru că acestea pot produce atât excitaţie sexuală cât şi
o înlăturare a barierelor morale, determinând o atitudine ambivalentă a victimei. Alcoolul şi
drogurile nu paralizează automat capacitatea de apărare a persoanei vătămate (exceptând beţia
profundă), dar influenţează comportamentul victimei astfel că unele pretinse violuri sunt de
fapt acte sexuale consimţite la momentul respectiv dar regretate după. Dacă este posibil se va
solicita medicului legist calculul alcoolemiei la data şi ora săvârşirii infracţiunii.
Alcoolul sau drogurile nu sunt singurele cauze care pot determina lipsa leziunilor
specifice, diferite boli pot afecta capacitatea de apărare a victimei (leşinul, coma) precum şi
ameninţări grave. În cazul unor boli psihice (oligofrenie spre exemplu) nici nu se pune
problema existenţei discernământului în ceea ce priveşte actul sexual, însă acest lucru trebuie
apreciat de la caz la caz, impunându-se cu necesitate examenul psihiatric al victimei.
În privinţa persoanei vătămate minor, violul nu este întotdeauna asociat cu leziuni de
violenţă prin opoziţie, deoarece de cele mai multe ori opoziţia nu există. Ascultarea acestor
categorii de victime trebuie să ţină seama că aceste persoane sunt meştere în a minţi, sofistică
adevărul din proprie pornire, sub influenţa unei sugestii directe (lecţia învăţată) ori indirecte
(Minovici, 1930, pag. 277). Cauza minciunii poate fi: ascunderea unei greşeli, răzbunarea pe
o persoană, plăcerea de a mistifica, dorinţa de a deveni centrul atenţiei, sugestibilitatea
minorilor care aderă uşor la relatările celor care au un interes într-o situaţie conflictuală.
Afirmaţiile minorului pot fi verificate pe mai multe căi, cum sunt:
- interogatoriul medicului legist, care se desfăşoară in absenţa părinţilor sau
tutorilor;
- examenul medicului psiholog sau psihiatru.
La ascultarea minorului vor fi avute în vedere particularităţile psiho - comportamentale
specifice vârstei, concretizate în lipsa posibilităţilor fizice şi psihice de apărare, capacitatea
redusă de anticipare a unor acte comportamentale, proprii sau ale altora(în special a adulţilor),

52
capacitatea redusă de înţelegere a efectelor, a consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altor
persoane, capacitate empatică redusă, incapacitatea lor de a distinge între intenţiile bune sau
rele ale unei persoane, nivelul înalt de sugestibilitate şi credulitate, sinceritatea sentimentelor,
gândurilor şi intenţiilor acestora (Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1992, pag. 84)
Starea de stres posttraumatic în cazul minorilor este mult accentuată faţă de a
majorilor. Această stare se manifestă prin vise înspăimântătoare, treziri bruşte în timpul nopţii,
impresia că agresiunea ar putea avea loc din nou. Din aceste considerente trebuie evitate
ascultările repetate care pot accentua această stare. În acest scop este recomandată folosirea
mijloacelor audio-video de înregistrare. Anchetatorul va putea cere ajutorul unui psiholog
specializat în violenţe sexuale asupra copiilor care să îl asiste la ascultare şi cu ajutorul căruia
să treacă peste dificultăţile de verbalizare ale minorului. Totodată acesta poate indica şi un
tratament care să ajute victima să treacă peste consecinţele faptei. Întrebările adresate
minorilor trebuie să fie pertinente dar nesugestive. Nu trebuie puse întrebări care se referă la
un agresor, la un act sau detaliu particular, decât după ce copilul a mărturisit spontan deoarece
aceştia sunt mai puţin capabili să-şi aducă aminte spontan evenimentele trăite. De asemenea
trebuie evitate întrebările a căror răspuns poate fi afirmativ sau negativ.

Întrebări şi răspunsuri (ascultarea dirijată)

În cadrul acestei faze organul de urmărire penală care efectuează ascultarea va adresa
persoanei vătămate întrebări cu privire la aspecte ale cauzei care nu au fost lămurite în etapa
relatării libere. Întrebările care vor fi adresate persoanei ascultate vor fi înscrise într-un plan
de ascultare şi fac referire la lămurirea unor aspecte neclare care au rezultat din actul de
sesizare, din cuprinsul raportului medico-legal, dar şi din alte investigaţii desfăşurate de către
organele judiciare anterior acestei activităţi. La aceste întrebări se pot adăuga cele formulate
pe parcursul relatării libere a persoanei.
Întrebările pot fi adresate fie pentru a completa declaraţia dată, fie pentru a verifica
veridicitatea celor afirmate. Faza întrebărilor şi răspunsurilor poate să lipsească dacă persoana
vătămată a făcut declaraţii complete, lămurind toate aspectele cauzei de care a avut
cunoştinţă, dar şi atunci când a fost folosit în ascultare procedeul progresiv prin punctarea
relatării libere din loc în loc cu întrebări. În cadrul acestei faze organul de urmărire penală
care efectuează activitatea trebuie să dovedească maximă prudenţă în modul de formulare al
întrebărilor datorită situaţiei delicate în care se află victima din punct de vedere psihologic,
deoarece, datorită şocului psihic, aceasta este foarte uşor sugestionabilă. Întrebările vor fi

53
formulate astfel încât să nu oblige la un anumit răspuns sau la alegerea unei anumite variante
din două, dintre care una falsă în mod mai mult sau mai puţin evident.
Este de precizat că unii autori au stabilit problemele pe care cercetarea trebuie să le
lămurească, probleme care în această fază devin întrebări (Aioaniţoaiei, Bercheşan,
Dumitraşcu, Pletea, Sandu, Butoi, op. cit., pag. 150-151; Bercheşan, 2000, pag. 46). Alţi
autori au stabilit un set de întrebări posibile ce pot fi structurate în trei grupe care vizează ce s-
a întâmplat înainte, procesul comiterii infracţiunii şi ce s-a întâmplat după aceea. Ambele
criterii pot fi avute în vedere şi aplicate pentru a nu omite lămurirea nici unei probleme.
În această fază, pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei şi pentru reîmprospătarea
memoriei persoanei vătămate, se pot folosi planşe foto, prezentarea unor obiecte, urme găsite
la faţa locului, albume foto, în funcţie de necesităţile instituite de fiecare caz în parte. Organul
de urmărire penală va putea aprecia, în cazul faptelor cu autori neidentificaţi, dacă partea
vătămată este capabilă să recunoască autorul sau să contribuie la realizarea portretului robot al
acestuia. Astfel, victimei îi vor fi prezentate albumele cu infractori aflaţi în libertate care
corespund descrierii făcute de către aceasta sau va fi predată specialistului criminalist care se
ocupă de întocmirea portretului vorbit. Momentul cel mai potrivit pentru aceste
activităţi(prezentarea albumelor foto şi realizarea portretului robot) este imediat după
terminarea ascultării deoarece persoana vătămată a fost pusă în situaţia de rememorare a
trăsăturilor autorului.

Cauze care pot determina mărturia de rea- credinţă

Literatura de specialitate a făcut numeroase încercări de a le surprinde în totalitate.
Cele mai importante şi mai frecvent întâlnite cauze sunt:
- calitatea de martor în proces produce persoanei un disconfort psihic (datorat
normelor procedurale care îl obligă pe martor să fie prezent ori de câte ori este chemat de
către organele judiciare, faptul că procesul se desfăşoară în două faze, posibilitatea judecăţii în
căile de atac, anticipând astfel timpul şi eventual banii pierduţi cu deplasările) care
declanşează mecanismul de apărare ce împinge persoana să evite depoziţia;
- resentimentele martorului faţă de infracţiunea comisă sau faţă de autorul acesteia;
- în cazul infracţiunilor săvârşite în participaţie când nu sunt cunoscuţi toţi autorii sau
calitatea acestora persoana va încerca să evite ca prin declaraţiile sale să se poată stabili că a
avut o contribuție la actul infracţional;
- existenţa unor resentimente ale martorului faţă de organul judiciar sau faţă de
persoana care îl reprezintă

54
 - sentimentul de teamă faţă de învinuiţi sau inculpaţi, de familiile acestora, de alţi
participanţi lăsaţi în libertate ori apropiaţi ai acestora, a propriei familii sau de alte persoane
dublată de convingerea că organul de urmărire penală nu poate face nimic pentru a-i asigura
securitatea în viitor;
- stimularea martorului de persoanele care au interes în cauză pentru ca acesta să
declare ceea ce i se cere;
- resentimente faţă de persoana victimei, precum şi existenţa unei relaţii mai apropiate
cu autorul despre care organul de urmărire penală nu cunoaşte.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Printre mijloacele de probă menţionate şi reglementate de actuala legislaţie procesual
penală se numără şi declaraţia învinuitului sau inculpatului. Legea nu conferă acestor
declaraţii o valoare probantă deosebită, stabilind că ele pot servi la aflarea adevărului în
măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări desprinse din ansamblul probelor
existente în cauză. Obiectul ascultării învinuitului sau inculpatului îl constituie relatarea unor
fapte sau împrejurări de fapt referitoare la activitatea infracţională pe care a desfăşurat-o
personal. Deşi în cazul infracţiunii de viol, autorul este probabil persoana care poate furniza
cele mai multe informaţii datorită implicării sale nemijlocite, organul de urmărire penală va
trebui să manifeste totuşi precauţie în aprecierea ca adevărate sau nu a relatărilor acestuia.
Spre deosebire de celelalte persoane ascultate în decursul procesului penal care sunt
ţinute prin lege să declare tot ceea ce cunosc iar declaraţiile să corespundă adevărului sub
sancţiunea legii penale, învinuitul sau inculpatul poate oricând să îşi modifice sau să îşi
retragă declaraţiile anterioare fără să răspundă penal pentru aceasta (eventual conduita sa va fi
luat în considerare de către instanţă drept o circumstanţă agravantă). Învinuitul sau inculpatul
are garantat prin lege dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că tot ce
declară poate fi folosit împotriva sa. Cunoscând aceste aspecte învinuitul sau inculpatul poate
alege fie să nu declare nimic, fie să dea declaraţii mincinoase.

Procesul formării declaraţiei învinuitului sau inculpatului

Este guvernat de aceleaşi reguli enunţate în secţiunea privind declaraţia părţii
vătămate, cuprinde aceleaşi etape influenţate de aceiaşi factori de bruiaj. În cele ce urmează
vor fi analizate anumite elemente specifice proceselor psihologice care influenţează formarea
declaraţiilor învinuitului sau inculpatului.
Învinuitul este considerat ca găsindu-se în condiţii optime de percepţie şi memorare în
raport cu celelalte persoane ascultate în cadrul procesului penal şi, în consecinţă, posibila

55
sursă a celor mai ample şi fidele informaţii cu privire la activitatea desfăşurată. Dacă în
privinţa informaţiilor care au precedat sau succedat momentul săvârşirii infracţiunii, această
apreciere este cel mai adesea corectă, asupra momentului săvârşirii în sine trebuie să o privim
cu rezervă, din cauza stării psihice în care se află autorul în timpul săvârșirii infracţiunii
(Ciopraga, 1996, pag. 237).
Astfel percepţia şi memorarea evenimentelor de către autorul violului poate fi
influenţată negativ datorită emoţiilor inerente comiterii unei activităţi cu grad de risc ridicat,
ritmul alert al succesiunii activităţilor, reacţia uneori surprinzătoare a victimei, grija de a nu fi
surprins sau urmărit, atenţia orientată permanent spre o altă direcţie, starea de excitaţie
sexuală în care se află. De asemenea, învinuiții sau inculpaţii pot interveni asupra
informaţiilor pe care le relatează fie conştient, prin posibilitatea pe care le-o oferă legea, fie
inconştient datorită unor împrejurări care acționează asupra sa în momentul reactivării
memoriei. Violatorul trăieşte sentimentul de ruşine care îl domină în contactul cu ceilalţi, mai
pregnant decât cel de culpabilitate. Din această cauză, până a se declara violator, sistemul său
de autoapărare funcţionează foarte defensiv, pornind de la nerecunoaşterea faptei şi
continuând cu schimbarea declaraţiilor. O altă atitudine a învinuitului poate fi cea de negare a
realităţii, plecând de la convingerea formată pe timpul agresiunii că şi victima încerca aceleaşi
dorinţe violente ca şi el.
Alcoolismul influenţează şi el modul de formare al declaraţiilor învinuitului sau
inculpatului, provocând, cel puţin iniţial o amnezie care dispare ulterior, existând posibilitatea
unei bune reconstituiri prin relatarea faptelor. În majoritatea cazurilor autorilor infracţiunii de
viol, profilul psihologic al acestora este caracterizat de prezenţa unor frustrări care l-au
influenţat sau l-au determinat în cele din urmă să săvârşească fapta. Sursele acestor frustrări
pot fi perioade mari de abstinenţă datorate unor cauze diferite (munci în locuri izolate,
efectuarea stagiului militar, executarea unei pedepse privative de libertate, etc.). O altă
categorie de frustrări apare la persoanele complexate, timorate, reţinute în relaţiile încercate
de-a lungul timpului cu persoane de sex opus, ei văzând în acestea o fiinţă superioară,
intangibilă, prin viol reuşind-în mod iluzoriu - să le domine. De asemenea cei care au avut
eşecuri puternice în relaţiile intime pot vedea în acest act o răzbunare fictivă asupra femeii
care i-a înşelat.
În privinţa violului colectiv vom face următoarele precizări:
- victima nu va prezenta în general leziuni sau, dacă va prezenta, ele în general nu vor fi
grave deoarece prezenţa grupului poate determina prin ea însăşi o forţă suficientă pentru a
înfrânge opoziţia victimei, în consecinţă nici violatorii nu vor prezenta leziuni

56
 - în general, cel care aplică violenţele este „durul” grupului, şi în cele mai multe cazuri
va fi considerat de către ceilalţi membri a grupului ca violator
- fiecare învinuit sau inculpat va denigra personalitatea victimei, va exclude orice
constrângere din partea sa, menţionând că personal a întreţinut raport sexual consimţit
- va descrie starea în care a găsit victima şi va da amănunte care să evidenţieze că el a
avut alt comportament decât ceilalți membri ai grupului
- aceştia vor acţiona în baza sentimentului de siguranţă pe care îl oferă grupul
- de obicei există o coeziune a grupului în ceea ce priveşte relaţia membrilor acestuia cu
autorităţile, în sensul că, mai mereu, aceştia se înţeleg să nu declare nimic din activităţile
desfăşurate.
Cu toate că învinuitul cunoaşte că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa şi că
mai rar atitudinea sa sinceră va fi luată în considerare ca o circumstanţă atenuantă, există
motive care îl pot determina să mărturisească sincer cele întâmplat. (Ciopraga, 1996, pag. 243
- 248):
- nevoia de a-şi găsi pacea sufletească pierdută din cauza remuşcărilor, regretului, părerii
de rău sau mustrărilor de cuget;
- nevoia de a explica şi a se explica, atunci când recunoaşterea este făcută în scop
defensiv, cu scopul de atenua consecinţele faptei;
- raţiuni logice, atunci când infracţiunea săvârşită este evident probată şi negarea
acesteia ar fi inutilă şi de natură a-i îngreuna situaţia;
- mărturisirea făcută în scopul de a proteja o altă persoană de răspunderea penală;
- mărturisirea poate fi făcută şi din cauza orgoliului, a vanităţii, făptuitorul dorind fie
să-şi pună în valoare personalitatea, fie să mediatizeze cât mai mult fapta;
- în cazul coautoratului mărturisirea se poate datora temerii de ceea ce ar putea declara
ceilalţi participanţi.

Ascultarea propriu-zisă a învinuitului sau inculpatului

Va urma aceleaşi etape întâlnite şi în cazul ascultării celorlalte persoane în cadrul
procesului penal. Această activitate a fost concepută de către legiuitor drept una care se va
desfăşura în mod repetata. Prima declaraţie a făptuitorului este cea scrisă personal cu privire
la învinuirea ce i se aduce, urmată de ascultare şi de declaraţia consemnată de către organul
judiciar în faţa căruia se află. O altă declaraţie va fi luată cu ocazia prezentării materialului de
urmărire penală. Deci pe parcursul urmăririi penale acesta va fi ascultat de cel puţin trei ori,

57
iar dacă acesta se află în stare de arest se adaugă şi cea efectuată în faţa instanţei de judecată
în vederea dispunerii măsurii.
În urma actului sexual forțat majoritatea victimelor se vor afla în șoc, rămânând cu
sechele mulți ani de la comiterea faptei. Șocul post-traumatic poate fi ameliorat doar cu
ședințe de psihologie si psihiatrie însoțite de medicamente și calmante. Persoana vătămata va
genera un sentiment de frică intensă si permanentă. Profesioniștii care iau legătura cu victima
infracțiunii de viol au ca scopuri principale asigurarea unei stări fizice si psihice normale
victimei și descoperirea infractorului. Persoana vătămată în cazul infracțiunii de viol se
prezintă de regulă la poliție imediat după finalizarea actului, pe când victima incestului sau a
molestării va recunoaște după câteva luni sau chiar ani.
Infractorii care comit acte de viol, incest sau molestare sunt caracterizați din punct de
vedere medical si juridic ca indivizi cu tulburări sexuale, psihice. Infractorul poate fi:
a. tipul timid, umil, descris de către colegi ca fiind un individ liniştit, calm, lipsit de
încredere în sine, dezvoltat intelectual
b. Tipul agresiv, violent, ce poate prezenta infracţiuni anterioare cu violenţă. La acest
timp, cercetările au descoperit ca ei înşişi au fost victimele unor traume in copilărie, de cele
mai multe ori fiind martori la violenţele tatălui împotriva mamei. Pot prezenta gelozie
excesivă faţă de persoanele pe care le iubeşte, ajungând până la paranoia, depresie si
halucinaţii.
Violul reprezintă umilirea victimei şi intimidarea femeilor. Violatorii îşi lasă victimele
fără personalitate, transformându-le în banele obiecte sexuale. Din această cauză, persoanele
care au fost victime ale acestui act vor fi mult mai afectate psihic comparativ cu celelalte
persoane care au suferit alte tipuri de agresiuni. O măsura luată de Uniunea Europeana
împotriva violului si violenţei, pe care România trebuie sa o respecte este aceea de a crea
bănci de date naţionale si europene unde vor fi stocate date despre indivizii care au comis acte
de viol.

Reconstituirea
Reconstituirea este o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică care
constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta de natură
penală pentru a stabili dacă fapta respectivă a avut sau putea să aibă loc în condiţiile date.
Legislaţia actuală reglementează astfel această activitate:
„Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru
verificarea şi precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la faţa locului, în

58
întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta. Reconstituirea
se face în prezenţa învinuitului sau inculpatului. Dispozițiile art. 129 alin. 2 se aplică în mod
corespunzător.” Reconstituirea poate fi dispusă având în vedere mai multe cerinţe ale
urmăririi penale. Astfel poate fi realizată pentru a verifica şi administra probele în cauză,
pentru a verifica versiunile de urmărire penală elaborate în cauză, pentru a obţine probe noi.
Ca versiune a reconstituirii literatura de specialitate şi practica judiciară consemnează
şi conducerea în teren, activitate care prezintă o importanţă deosebită atunci când nu se
cunoaşte locul săvârşirii infracţiunii iar individualizarea acestuia este necesară în vederea
efectuării cercetării la faţa locului pentru a putea culege şi administra noi probe. Astfel
organul de urmărire penală va apela, în funcţie de situaţie, la persoana vătămată, martori sau
învinuit-inculpat pentru a se deplasa în teren, a identifica şi delimita locul faptei.
Reconstituirea nu este întotdeauna legată de locul faptei. Astfel reproducerea unor secvenţe
chiar petrecute la locul săvârşirii infracţiunii nu trebuie neapărat să se producă la locul faptei,
odată ce este permisă refacerea pe cale artificială a secvenţei respective în orice alt loc.
Principalele categorii de reconstituire nu au legătură cu locul faptei, ci cu verificarea pe cale
experimentală a împrejurărilor, a faptelor sau episoadelor privind o anumită acţiune la care s-
au referit subiecţii procesuali, referiri care pot conţine neclarităţi sau contradicţii. (Stancu,
2002, pag. 492) De asemenea, pot fi verificate posibilităţile de percepţie sau de săvârşire ale
unor anumite acţiuni în condiţiile date.
Ca reguli de efectuare trebuie menţionate:
- întotdeauna reconstituirea se efectuează cu acordul învinuitului-inculpatului.
Acesta constituie de multe ori şi un impediment deoarece nu sunt rare cazurile în
care aceştia nu îşi dau acordul, mai ales în cazul unui viol;
- nu vor fi reconstituite activităţi care pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau
integritatea fizică a persoanelor ori care pot aduce atingere demnităţii umane şi
vieţii intime. În cazul violului această regulă poate constitui un impediment major
în reconstituirea activităţii infracţionale deoarece nu vor putea fi recreate nici
activitatea de exercitare a constrângerii şi nici cea de executare a actului sexual.
Cu toate acestea reconstituirea poate fi un procedeu probator extrem de util, iar
organul de urmărire penală va trebui să aprecieze în fiecare caz în parte oportunitatea
desfăşurării şi, atunci când constată necesitatea lămuririi unor aspecte, va trebui să nu se
ferească de a uzita de această activitate. Această activitate trebuie pregătită minuţios, atât
înaintea dispunerii, cât şi odată ajunse organele judiciare la locul desfăşurării. Anterior
ajungerii la locul desfăşurării organul de urmărire penală va studia dosarul cauzei pentru a

59
putea aprecia oportunitatea unei astfel de măsuri, pentru a determina aspectele care pot fi
lămurite şi persoanele care sunt vizate prin această activitate(învinuit-inculpat, martori). Va fi
stabilită echipa care se va deplasa la locul respectiv în funcţie de particularităţile activităţii.
Întotdeauna din echipă va face parte şi un specialist criminalist care va fixa toate momentele
importante prin fotografiere. Va fi întocmit un plan de reconstituire ce va cuprinde: motivele
pentru care este necesară activitatea, data şi locul unde va fi efectuată, persoanele care
participă, itinerariul folosit până la locul respectiv, dotarea echipei.
Locul unde se va face reconstituirea trebuie amenajat pentru a corespunde din punct de
vedere al caracteristicilor generale şi speciale cu cel original, unde a fost desfăşurată
activitatea infracţională sau unde au fost percepute anumite acte, fenomene, împrejurări. Dacă
persoana vizată prin activitate este învinuitul-inculpatul va trebui obţinut acordul său iar
activitatea se va desfăşura obligatoriu cu concursul sau în prezenţa sa. De asemenea se va
asigura prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu. Dacă reconstituirea urmăreşte
verificarea capacităţii unei persoane de a percepe unele fapte, împrejurări în condiţiile
existente la momentul săvârşirii infracţiunii, activitatea va fi realizată doar cu participarea
efectivă a respectivei persoane. Ca o condiţie obligatorie trebuie asigurată prezenţa a cel puţin
doi martori asistenţi cu ocazia desfăşurării activităţii.
După ajungerea la locul unde se face reconstituirea, în prezenţa martorilor asistenţi,
învinuitul sau inculpatul, martorul sau persoana vătămată va fi întrebată dacă locul
corespunde cu cel în care a fost săvârşită fapta, respectiv a fost percepută împrejurarea.
Învinuitului-inculpatului i se va cere să execute activităţile desfăşurate în momentul săvârşirii
faptei. Fiecare activitate va fi repetată pentru a se demonstra că cel în cauză execută în mod
frecvent cele declarate şi că nu este o întâmplare. Fiecare activitate desfăşurată va fi fixată
prin fotografiere. În privinţa verificării capacităţii martorului de a percepe anumite
împrejurări(de a vede, a auzi, a mirosi ceva) vor fi recreate condiţiile existente la locul şi în
momentul în care s-a realizat percepţia şi de asemenea va fi recreat, cât mai fidel, evenimentul
perceput. Întreaga activitate se va materializa, din punct de vedere procedural, într-un proces-
verbal.
Ca şi cazuri în care poate fi folosită reconstituirea menţionăm: posibilitatea autorului
de a escalada un obstacol, de a pătrunde printr-un ochi de geam, de a înlătura anumite
obstacole voluminoase sau grele din calea sa, durata necesară deplasării dintr-un loc în altul în
condiţiile în care a fost săvârşită fapta, posibilitatea de a transporta sau muta obiecte grele,
persoane sau cadavre, posibilitatea reală a unui martor de a percepe anumite aspecte ale
actului infracţional în condiţii de vizibilitate scăzută sau de zgomote ambientale puternice.

60
 Păreri personale

Bibliografie:

1. Aioniţoaie, Bercheşan V., Butoi T., Marcu I., Pălănceanu E., Pletea C., Sandu I.E.,
Stancu E., Tratat de tactică criminalistică, ediţia a II-a revăzută şi completată, Ed.
Carpaţi, Craiova, 1994
2. Aioniţoaie C., Bercheşan V., Dumitraşcu I.N., Pletea C., Sandu I.E., Tratat de
metodică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1994
3. Banciu D., Rădulescu S.M., Teodorescu V., Tendinţe actuale ale crimei şi
criminalităţii în România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
4. Beliş V., Tratat de medicină legală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995
5. Beliş V., Medicină legală curs pentru facultăţile de drept, Ediţia a VI-a revăzută şi
adăugită, Ed. Juridică, 2006
6. Bercheşan V., Metodologia investigării infracţiunilor.Curs de criminalistică, vol.II,
Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2000

61
7. Bercheşan V., Îndrumar complet de cercetare penală, Ed. Icar, Bucureşti, 2001
8. Buroi T, Butoi I.T., Tratat universitar de psihologie judiciară – teorie şi practică - ,
Ed. Phobos, Bucureşti, 2003
9. Butoi I.T., Badea Butoi T., Psihologia interogatoriului judiciar, Ed. Enmar,
Bucureşti, 2002
10. Cârjan L., Chiper M., Criminalistică.Tradiţie şi modernism, Curtea Veche,
Bucuresti, 2009
11. Ciopraga A., Criminalistica. Tratat de tactică, Ed. Gama, Iaşi, 1996
12. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Stănoiu R., Roşca V.,
Explicaţii teoretice ale Codului penal roman. Partea specială, vol. III, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1971
13. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.,
Roşca V., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman, vol. I, Ed.
Academiei Române Bucureşti,1975
14. Hanga V. şi Calciu D., Dictionar juridic A-Z, ed Lumina Lex, 2007, [Bucuresti]
15. Loghin O., Filipaş A., Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă
Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992
16. Loghin O., Toader T., Drept penal român. Partea specială, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1997
17. Minovici M., Tratat complet de medicină legală cu legislaţia şi jurisprudenţa
românească şi străină, Bucureşti, 1930
18. Mircea I., Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
19. Mitrofan N., Zdrenghea Gh., Butoi T., Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Iaşi, 1992
20. Négrier-Dormont L., Voicu C., Ungureanu G., Vintileanu I., Boroi A., Introducere
în criminologia aplicată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004
21. Rădulescu S.M., Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant, Ed. Nemira,
Bucureşti, 1997
22. Stancu E., Criminalistică, ediţia a III-a, Ed. Actami, Bucureşti, 1999
23. Văduva N., Criminalistica – Curs universitar de tactică şi metodică, Ed.
Universitaria, Craiova, 2004
24. Vigarello G., Istoria violului. Secolele XVI-XX, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998
25. ***Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Republicii Socialiste România,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975.

62
 26. ***Lucrări simpoziuni Investigarea criminalistică a infracţiunii cu violenţă, Ed.
Asociaţia Criminalistică din România, Bucureşti 2009.

Acte normative

27. Constituţia României

28. Codul penal al României
29. Codul de procedură penală al României
30. Legea 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor

Adrese de internet

31. http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1711/Persoana_vatamata, accesat la data de

30.03.2011
32. http://tl.politiaromana.ro/index.php?
option=com_content&task=category&sectionid=6&id=27&Itemid=56, accesat la data
de 15.04.2011
33. www.mpublic.ro, accesat la 3.05.2011.

Anexa 1: copy paste interviul

63