DUE-Curs 5

2 Noiembrie 2017

Competentele de coordonare

Potrivit art. 2 din TFUE, statele membre isi coordoneaza politicile economice si de
ocupare a fortei de munca in conformitate cu prevederile din tratat pentru definirea carora
UE dispune de competente.
Se considera ca acest tip de competente reprezinta ,,rezultatul lipsei consensului politic” pt
ca acestea nu au fost incadrate nici la competente partajate si nici la competente
complementare si, in plus, Tratatul nu defineste foarte clar acest tip de competente. Aceste
competente sunt reglementate in art. 5 din TFUE astfel:

1. In ceea ce priveste politicile economice se precizeaza ca SM isi coordoneaza aceste

politici in cadrul Uniunii; in acest scop Consiliul adopta masuri si in special orientari
generale ale acestor politici (a se vedea art. 16 din TUE).
2. In ceea ce priveste politicile de ocupare a fortei de munca ale SM se precizeaza ca UE
ia masuri pentru a asigura aceasta coordonare in special prin definirea orientarilor
acestor politici.
In plus, art. 5 alin (3) din TFUE precizeaza ca UE poate adopta initiative pentru a asigura
coordonarea politicilor sociale ale SM in conditiile in care politica sociala pentru aspectele
definite in TFUE intra in competenta partajata a Uniunii cu cea a SM. De altfel, se poate
observa ca aceasta norma nu are caracter imperativ in conditiile in care se precizeaza ca UE
poate adopta initiative. In doctrina se considera ca in domeniul de competene de
coordonare, adoptarea de acte legislative cu un anumit ,,efect de armonizare” ar trebui sa fie
permis.

Competentele complementare

Art. 2 alin (15) din TFUE precizeaza ca in anumite domenii si in conditii prevazute de
tratate Uniunea este competenta sa intreprinda actiuni de sprijinire, coordonare sau
completare a actiunii SM, fara a inlocui competenta lor in aceste domenii. Termenul de
competenta complementara nu este asadar prevazut de tratat, insa este folosit pentru a
sugera actiunile pe care UE le poate intreprinde, respectiv actiuni de sprijinire, coordonare
sau completare a actiunii SM.
Art. 6 din TFUE mentioneaza ca ,,prin finalitatea lor europeana”, aceste actiuni sunt
realizate in urmatoarele domenii:
1. Protectia si imbunatatirea sanatatii umane,
2. Industra,
3. Cultura,
4. Turismul,
5. Educatia, formarea profesionala, tineretul si sportul,
6. Protectia civila,
7. Cooperarea administrativa.
 In doctrina se considera ca, stricto sensu, aceste competente sunt de natura
competentelor partajate. Cu toate acestea, Tratatul nu foloseste termenul de ,,partajat” in
acest context, ci il rezerva pentru competentele potrivit carora SM actioneaza pe baza
principiului Occupying the field.
In ceea ce priveste caracterul exhaustiv al aceste enumerari, se considera ca acesta exista
avand in vedere caracterul rezidual al competentelor partajate. Anterior intrarii in vigoare a
Tratatului de la Lisabona, competentele complementare erau de 2 tipuri:
A. Competente care cuprindeau acele domenii in care tratatul limita actiunea legislativa a
UE doar la standarde minime
B. Competente complementare care includeau in mod expres actiunile Uniunii de
completare suplimentara sau sprijinire a actiunii SM, dar cu excluderea armonizarii
totale a unui domeniu.
Se poate observa ca, dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, art. 2 alin(5)
din TFUE restrange competentele complementare doar la al doilea tip de competente
prezentat mai sus si le califica drept competente nelegislative avand in vedere ca
armonizarea este exclusa.
Asadar, atributiile legislative apartin in aceste domenii SM, Uniunea putand adopta
masuri obligatorii din punct de vedere juridic, dar care nu pot lua forma actelor legislative.
Se poate observa ca anumite domenii precum sanatatea publica/sanatatea umana sau
politica sociala interfereaza din punct de vedere al tipului de competente aplicabil.
Identificarea tipului de competenta aplicabil domeniilor enumerate la art. 6 din TFUE
se realizeaza si prin analizarea dispozitiilor specifice din TFUE pentru aceste domenii;
astfel, trebuie analizate titlurile XXI (referitor la energie), XXII (referitor la turism), XXIII
(referitor la protectia civila).
Tratatul de la Lisabona a introdus de asemenea noi competente in cadrul unor politici
deja existente(a se vedea dispozitiile art. 168 din TFUE). Abordarea prevazuta in Tratatul de
la Lisabona care permite mai multe calificari ale aceluiasi domeniu de competenta este in
cotradictie cu modul de reglementare specific sistemului federal de alocare a competentelor,
in care fiecarei politici i se atribuie un singur domeniu de competente. Totusi, art. 7 din
TFUE specifica in mod clar ca UE asigura coerenta intre diferitele sale politici si actiuni,
luand in considerare ansamblul obiectivelor uniunii si respectand principiul de atribuire a
competentelor.

Temeiul legal al competentelor

Un aspect important in analizarea competentelor il reprezinta analizarea temeiului legal al

acestora, fie el general sau special. Astfel, au fost identificate, in functie de existenta sau nu
a unor precizari in tratate, 3 tipuri de competente:
1. Competente explicite - prevazute expres in tratate
2. Competente implicite - reprezinta o creatie jurisprudentiala rezultata in urma aplicarii
metodei de interpretare finalista sau teleologica, fiind vorba, in special de competentele
externe implicite. Acestea se bazeaza pe aplicarea principiului paralelismului, potrivit
caruia daca exista competenta la nivel intern atunci aceasta exista si la nivel extern. (art.
3 alin (2) din TFUE si Avizele CJUE 1/94, 1/76 si Hotararea pronuntata in cauza 22/70)
3. Competente subsidiare - Acestea rezulta din aplicarea art. 352 din TFUE denumit
,,rezervorul de competente”/,,clauza de flexibilitate”. Potrivit acestei prevederi, in cazul
in care o actiune a Uniunii se dovedeste necesara in cadrul politicilor definite in tratate
pentru a atinge unul din obiectivele tratatelor fara ca tratatele sa fi prevazut atributiile
 necesare in acest sens, Consiliul, hotarand in unanimitate la propunerea Comisiei si
dupa aprobarea Parlamentului European adopta masurile corespunzatoare. In aceasta
situatie, Comisia insasi atrage atentia parlamentelor nationale in cadrul controlului
respectarii principiului subsidiaritatii asupra propunerilor intemeiate pe aceasta
prevedere din Tratat. Masurile adoptate in baza art. 352 din TFUE nu pot implica
armonizarea legislatiei SM in cazul in care tratatele exclud o astfel de armonizare. De
asemenea, clauza de flexibilitate nu poate fi folosita pentru atingerea obiectivelor din
domeniul PESC comuna si orice act adoptat in acest sens trebuie sa respecte art. 40
paragraful 2 din TUE.
Declaratia nr. 42 precizeaza care este interpretarea data de SM dispozitiilor din art. 352,
respectiv:
A. Art. 352 din TFUE, care face parte integranta dintr-un sistem institutional bazat pe
principiul competentelor de atribuire, nu poate constitui temeiul legal pentru extinderea
competentelor Uniunii dincolo de cadrul general
B. Art. 352 din TFUE nu poate constitui temeiul pentru adoptarea unor dispozitii care, in
esenta, ar avea ca efect modificarea tratatelor cu eludarea procedurii prevazute in acest
scop. Astfel, invocarea art. 352 TFUE se poate realiza atunci cand puterile conferite de
tratate sub forma atributiilor specifice(competenta functionala) ar putea fi insuficiente
pentru atingerea obiectivelor prevazute expres de tratate.
Potrivit Declaratiei 42 si jurisprudentei CJUE (C295/90), art. 352 TFUE nu poate servi
in niciun caz drept baza pentru extinderea domeniilor de competenta ale Uniunii si nu poate
fi folosit ,,ca subrefugiu” pentru a alege o baza legala care sa conduca catre o procedura
legislativa mai simpla sau care nu implica Parlamentul European (Hotararile C84/94,
C300/89)
In concluzie, dispozitiile care constituie temeiul legal definesc, de obicei, domenii de
competenta, forma de actiune disponibila si procedura legislativa, inclusiv modul de vot in
cadrul Consiliului.