Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

REFERAT LA DREPT CONSTITUȚIONAL

TEMĂ:

CONSTITUȚIILE DIN ROMÂNIA

STUDENT:URECHE DUMITRU GABRIEL


ANUL I - 2017-2018
PROFESOR COORDONATOR: LECTOR
UNIVERSITAR DR. MIHĂILESCU SIMONA

1
CUPRINS:

1. Introducere ……………………………………………………………… 3
2. Convenția pentru organizarea definitivă a Principatelor Române………..3
3. Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris…..………………………. 4
4. Constituția din 1866………………...…………………………………… 5
5. Constituţia din 28 martie 1923……………………………………..…….6
6. Constituţia din 1938………………………………………………………7
7. Suspendarea Constituției prin Decretul din 5 septembrie 1940………….9
8. Constituţia din 1948………………………………………………………9
9. Constituţia din 1952……………………………………………………..10
10.Constituţia din 1965……………………………………………………..10
11.Constituţia din 1991……………………………………………………..11
12.Concluzii …………………………………………………………….… 12
13.Bibliografie ………………………………………………………….… 12

2
Constituţia este cel mai important izvor de drept și reprezintă un act juridic şi politic fundamental
al unei ţări. Prin constituţie se reglementează expres relațiile sociale privind autoritățile publice care conduc
societatea, stabilește natura puterii și a sistemului social-economic,afirmă drepturile fundamentale și
îndatoririle cetățeanului.
Constituția în România a apărut mult mai târziu decât constituțiile din țările europene de vest
(Franța, Italia etc.)
Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin dezvoltarea tehnică, economică,
socială și culturală, a început în România mult mai târziu față de alte țări precum Olanda, Anglia, Franța,
Italia. Dezvoltarea mai târzie și mai lentă a capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său, de
îndelungata dominație a Imperiului Otoman.
Perioada premergatoare apariției Constituției Române s-a caracterizat și prin puternice frământări
și mișcări care au fost forma de manifestare a luptei pentru înfaptuirea unității de stat a poporului român,
pentru înlăturarea oranduirii feudale, pentru revendicări cu caracter democratic.
Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituții din România îl ocupa înfaptuirea
în 1859 a statului unitar național, prin unirea Munteniei și Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de reforme importante, precum reforma
agrară și alte reforme politice, administrative și culturale, care au avut urmare crearea și dezvoltarea unor
instituții statale.

Convenția pentru organizarea definitivă a Principatelor Române


(Convenția de la Paris)
Prima Constituție propriu-zisă a țării noastre o reprezintă ”Convenția pentru organizarea
definitivă a Principatelor Române”, semnată la Paris în august 1958.
Constituția consemnează denumirea țării: ”Principatele Române Moldavia și Valahia”,
principate care rămân sub suveranitatea M.S. Sultanului. Dar deși e afirmată suveranitatea
sultanului, Constituția prevede că: ”P rincipatele se vor administra în libertateși în afară de orice
amestec al Sublimei Porți, în țărmurile stipulate prin înțelegerea puterilor chezașe cu Curtea
Suzerană”
Puterea este organizată conform principiului separației puterilor în stat. Se precizează că
puterile publice vor fi încredințate în fiecare Principat ”unui hospodar și unei Adunări Elective”,
care vor lucra cu concursul unei Comisii Centrale comune ambelor Principate.
Puterea executivă este exercitată de un hospodar (domnitor) care este ales pe viață de
Adunarea Electivă, iar investitura sa va fi dată de M.S. Sultanul. Pentru a fi ales, acesta trebuie să
îndeplinească următoarele condiții: să aibă vârsta de cel puțin 35 de ani, să fie fiu de tată moldav
sau român, să aibă un venit în pământ în valoare de cel puțin 3000 de galbeni și să mai fi îndeplinit
funcții publice. Hospodarul este șeful puterii executive și guvernează împreună cu miniștrii numiți
de el. De asemenea numește funcționarii din administrația publică și elaborează regulamentele
pentru executarea legilor. Miniștrii sunt răspunzători pentru încălcarea legilor și pentru orice risipă

3
din banii publici, fiind judecați de Înalta Curte Judecătorească și de Casație la propunerea șefului
Guvernului și a Adunării.
Executivul mai are unele atribuții prin care cooperează cu puterea legiuitoare și anume:
pregătește legile necesare fiecărui Principat și bugetul anual, iar hospodarul sancționează și
promulgă legile. El are drept de grațiere și de micșorare a pedepselor în domeniul penal și poate
să facă propuneri pentru proiectele de legi comune ambelor Principate, la Comisia Centrală de la
Focșani.
Puterea legiuitoare este executată în comun de hospodar, Adunarea Electivă și Comisia
Centrală, locul central fiind ocupat de către Adunarea Electivă, adunare care este aleasă pentru o
perioadă de 7 ani. Președintele Adunării este Mitropolitul, iar episcopii sunt membrii.
Comisia centrală este formată din 16 membri și are reședința la Focșani. Aceasta are un
rol important în activitatea legislativă, în special în problemele comune Principatelor, cu toate că
rolul deliberativ revenea Adunărilor.
Printre atribuțiile Comisiei Centrale se enumeră și aceea de codificare a legilor și de
unificare a legislației, astfel încât să nu fie în viitor deât unul și același tip de legislație, care să se
execute în ambele Principate.
Puterea judecătorească este încredințată magistraților care sunt numiți de către hospodar.
Se remarcă dreptul fiecăruia de afi judecat înainte de a fi pedepsit și dreptul la apărare. Acestea
decurg din formularea din Convenție: ”fără ca nimeni să fie lipsit de fireștii săi judecători”.
Instanțele judecătorești sunt tribunalele și curțile, în Principate, iar instanța supremă este Curtea
Înaltă Judecătorească și de Casație, comună ambelor Principate.

Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris


Statutul Dezvoltător al Convenței de la Paris este propus de domnitorul Alexandru Ioan
Cuza și adoptat în plebiscit în 1864. Deși în Statut se prevede că rămâne lege fundamentală
Convenția de la Paris, în realitate se produc schimbări fundamentale. Astfel, textul acestuia
prevede că este un act adițional necesar datorită alegerii aceluiași Domnitor în ambele Principate,
a desființării Comisiei Centrale și pentru ”reașezarea echilubrului între puterile statului”.
Datorită modificărilor intervenite, în Statut se pune accent pe puterea legislativă, astfel, se
prevede că puterea legiuitoare este exercitată colectiv de Domn și Adunarea Electivă.
Domnitorul avea drept de iniţiativă legislativă, proiectele fiind pregătite şi elaborate de o
instituţie nouă, Consiliul de stat, care avea în componenţă membri numiţi de domnitor. Proiectele
legislative trebuiau supuse Corpului legislativ spre votare. Cu toate acestea, şeful statutului avea
în final drept de veto, astfel că putea promulga sau nu actul legislativ. Totodată, el era cel care
numea preşedintele Adunării Elective şi 64 de membri în Corpul ponderator. Puterea de a dizolva
Corpul legislativ, de a numi primul ministru şi de a gira Guvernul erau menţinute.
Adunarea Electivă era alcătuită din 160 de deputaţi, cu un preşedinte numit de domn
dintre deputaţi şi cu un Regulament de funcţionare dat de guvern. Durata unei legislaturi era de 7
ani. Avea dreptul de de a dezbate şi sancţiona proiecte de legi trimise de domn şi susţinute de
4
miniştri şi membri ai Consiliului de stat. Conform articolului IV, „Preşedintele Adunarei se
numesce în fiecare anu de Domnu, din sânul ei, iar Vicepreşedinţii, Secretarii şi Cuestorii se alegu
de Adunare”. Totodată, numai membrii Adunării Elective erau aleşi de cetăţenii cu drept de vot.
Din acest moment, Corpul legislativ devine bicameral prin înfiinţarea Corpului
ponderator (Senatul), pe lângă camera deja existentă, Adunarea Electivă. Preşedintele Corpului
ponderator era Mitropolitul primat al României, însă doi vicepreşedinţi erau numiţi de domnitor. În
proporţie de jumătate, senatorii erau reînnoiţi la trei ani prin tragere la sorţi.

Rolul Corpului ponderator era cel al cenzurii, cu excepţia bugetului, a iniţiativelor


legislative, având prerogative de a sancţiona, amenda sau respinge legile adoptate de Adunare.
Totuşi, şeful statului avea decizia finală. De asemenea, camera superioară avea rolul de verificare
a constituţionalităţii legilor, preluând atribuţia de fosta Comisie Centrală de la Focşani.
La recomandarea domnitorului, Consiliul de stat pregătea şi elabora proiecte de legi, care
erau supuse Adunării Elective spre votare. Orice proiect votat de Adunare, în afară de buget, era
supus Corpului ponderator spre aprobare. Acesta putea să adopte proiectul în forma propusă de
Adunare, putea să îl amendeze sau să îl respingă cu totul. Dacă proiectul de lege era aprobat fără
nici o modificare, acesta mergea mai departe şi era supus spre sancţionare domnitorului. Dacă
proiectul era amendat sau respins, el se întorcea la Adunare, care dacă aproba amendamentele,
proiectul trecea mai departe la Corp şi în cele din urmă era supus spre sancţionare domnitorului.
Dacă Adunarea respingea amendamentele, proiectul se întorcea la Consiliul de stat pentru a-l
studia din nou. Un proiect de lege nu putea să parcurgă acest traseu decât de două ori, astfel
Adunarea trebuia să îl discute în următoarea sesiune. În toate cazurile de mai sus, domnitorul avea
decizia finală, căci beneficia de dreptul de veto, având puterea de a sancţiona sau nu proiectele
legislative.
Puterea executivă rămâne aceeași, în principiu, și cu aceleași atribuții. Instituția șefului
de stat este reprezentată de persoana Domnitorului. În ceea ce privește guvernul, acesta are și unele
competențe în sprijinul puterii legislative.

Constituţia din 1866


Este o Constituție modernă și democratică pentru vremea respectivă, atât din punct de
vedere al conținutului, cât și din punct de vedere al modului în care este structurată. Aceasta este
inițiată de către Carol de Hohenzollern Sigmaringen (domn între anii 1866-1881; rege între anii
1881 -1914) şi a avut ca model textul actului fundamental din Belgia, considerat la acea dată cel
mai democratic la nivel european.
Structurată pe titluri, secţiuni, capitole şi articole, Constituţia înscrie următoarele principii
de bază: suvernanitatea naţională, separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă.
De menţionat faptul că, deşi România era sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Constituţia
nu făcea nicio referire la acest aspect juridic internaţional, de dependenţă faţă de Poartă.
Constituţia prevedea că „Principatele unite formează un singur stat cu numele de România”
şi că teritoriul statului era inalienabil (nu putea fi instrăinat) şi indivizibil (nu putea fi împărţit).

5
Cele trei puteri publice – executivă, legislativă şi judecătorească -, se specifica în
Constituţie, „emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune”.
Puterea executivă o exercita domnitorul şi guvernul, având la bază principiul monarhiei
ereditare, pe linie masculină şi prin ordinul de primogenitură (primul născut în familie).
Constituţia acorda largi prerogative domnitorului: dreptul de a numi şi revoca miniştrii şi
înalţii funcţionari publici; conducător suprem al armatei; sancţionează şi promulgă legile, acordă
amnistie şi graţiere, are drept de veto absolut, poate să dizolve Parlamentul (cu condiţia să
organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună), conferă decoraţii şi grade militare,
semnează convenţii comerciale vamale şi altele asemenea.
Puterea legislativă este colectivă, formată din Domn şi Parlament (numit Reprezentanţa
Naţională). Sistemul parlamentar este bicameral, format din Adunarea Deputaţilor şi Senat şi,
datorită votului cenzitar (dreptul de vot este acordat cetăţenilor în funcţie de averea, veniturile,
capitalul bancar sau industrial de care dispun) se împarte în colegii (Adunarea Deputaţilor avea,
iniţial, 4 colegii, ulterior 3, iar Senatul -2 colegii). Parlamentul votează legile şi are drept de
interpelare parlamentară, Adunarea Deputaţilor are şi un atribut special: discută şi votează bugetul
de stat.
Puterea judecătorească se exercita de către Curţi de Judecăţi şi Tribunale, instanţa
supremă este Înalta Curte de Casaţie, hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea legii şi se
exercită în numele domnului.
Principiul responsabilităţii ministeriale atesta că legile semnate de domn sunt
contrasemnate de miniştrii (de resort), fiind singurii răspunzători.
Principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti înscrie libertatea: conştiinţei,
cuvântului, presei, de asociere şi întrunire, inviolabilitatea domiciliului, libertatea individuală
vizează prezumţia de nevinovăţie, articolul 7 acorda cetăţenie română („Împământenire”) doar
creştinilor, iar proprietatea privată este considerată sacră şi inviolabilă, exproprierea făcându-se în
situaţii excepţionale de interes public, cu acordul domnitorului şi cu dreaptă despăgubire, dreptul
la educaţie: învăţământul primar fiind obligatoriu şi gratuit.
Constituţia din 1866, prin prevederile şi principiile care stau la baza ei, poate fi considerată
una dintre cele mai liberale din epocă.

Constituţia din 28 martie 1923


Adoptată în urma desăvârşirii unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României Mari)
şi a modificărilor politice (1881 – România devine regat; 1877 – proclamarea independenţei de
stat a României), considerată una dintre cele mai democratice din Europa perioadei interbelice,
Constituţia din 1923 este structurată asemeni celei din 1866 (titluri, secţiuni, capitole şi articole);
sunt menţinute o parte din articolele Constituţiei din 1866, altele dispar şi apar articole noi, care
reflectă schimbările petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
România era stat naţional unitar român, ceea ce confirma unirea provinciilor româneşti –
Basarabia, Bucovina şi Transilvania – cu România, din anul 1918.
6
O contribuție importantă față de Constituția anterioară o reprezintă principiul egalității.
Astfel este evidențiată egaliatatea între religii, etnie, limba vorbită și sex.
Libertatea individuală este garantată, sunt interzise urmărirea și percheziția, fiind permise
numai în situațiile prevăzute de lege, nimeni nu poate fi reținut sau arestat decât în baza unui
mandat judecătoresc motivat. Este proclamată inviolabilitatea domiciliului. Constituția mai arată
că: ”pedeapsa cu moartea nu se va mai putea reînființa afară de cazurile prevăzute de Codul Penal
Militar în timp de război. Este garantată proprietatea de orice natură și se admite exproprierea
pentru cauză de utilitate publică cu o despăgubire corespunzătoare stabilită de justiție.
Constituția garantează tutror libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile lor prin
viu grai, în scris sau presă, precizând faptul că fiecare răspunde dacă abuzează de aceste drepturi.
Este consacrată și garantată invilabilitatea scrisorilor, telegramelor și a convorbirilor
telefonice. Învăță mântul este declarat liber, cel primar fiind obligatoriu și gratuit.
Puterea executivă este încredințată Regelui, care o exercită pe baza Constituției fiind
ajutat de Guvern pe care il numește și revocă. Persoana Regelui este inviolabilă, Miniștrii săi fiind
răspunzători. Miniștrii pot fi urmăriți și trimiși în fața Înaltei Curți de Casație.
Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege și Reprezentanța Națională (Senatul
și Adunarea Deputaților). Rolul preponderent în cadrul acestei puteri avându-l Reprezentanța
Națională. Inițiativa legislativă îi aparține Regelui și celor două Adunări. Legile sunt votate liber
de majoritatea celor două Adunări și sunt sancționate de Rege. Membrii celor 2 Adunări sunt aleși
pentru 4 ani.
Constituția din 1923 aduce o importantă schimbare în sistemul de vot, acesta fiind:
universal, egal, obligatoriu, direct și secret, pe baza reprezentării minorității.
În ceea ce priveşte puterea legislativă, se desfiinţează colegiile din Adunarea Deputaţior şi
Senat, datorită legii electorale din 1918.
Se prevedea, de asemenea, înfiinţarea unui Consiliu Legislativ, care avea menirea de a
ajuta în mod consultativ, nu deliberativ, la elaborarea şi coordonarea legilor.
Puterea judecătorească se exercită de către organele sale. Hotărârile se pronunță în
virtutea legii și se execută în numele Regelui. Curtea supremă pentru întregul stat român este
Curtea de Casație și Justiție. Aceasta are competența și de a verifica constituționalitatea legilor și
a le declara inaplicabile pe cele care sun contrare Constituției.
Regele are și el unele atribuții în domeniul justiției, acesta având dreptul la amnistie în
materie politică și dreptul de ierta sau micșora pedepsele în materie criminalaă, în afară de cele
statornicite în privința miniștrilor.

Constituţia din 1938


Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile parlamentare, niciun partid politic
nu a obţinut 40% din voturi pentru a primi „prima electorală”, Constituţia din 1938 este Constituţia

7
în timpul regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi se bazează pe o concepţie autoritară. Constituţia nu
mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă.
Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine diferenţe
esenţiale faţă de constituţiile anterioare.
În această Constituție este adăugat un nou capitol dedicat ”îndatoririlor” cetățenilor români
în care se precizează:„jertfa pentru apărarea integrității, independenței și demnității
patriei,îndeplinirea cu credință a sarcinilor obștești, contribuția prin muncă la înalțarea morală și
propășirea patriei”.
În ceea ce prvește principiul egalității, se pune accentul pe îndatoriri. Printre altele, se
prevede că „nimeni nu se poate socoti dezlegat de îndatoririle sale civile sau militare, publice ori
particulare, pe temeiul credinței sale religioase sau de orice fel”.
Datorită amenințărilor ce pluteau în acea perioadă, în Constituție mai e prevăzut că „nu
este îngăduit niciunui român a propovădui în viu grai sau scris schimbarea formei de guvernământ
a statului, împărțirea sau distribuirea averii altuia, scutirea de impozite ori lupta de clasă” și „este
oprit preoților de orice rit și credință religioasă a pune autoritatea lor spirituală în slujba
propagandei politice, atât în lăcașurile destinate cultului și funcțiunilor oficiale, cât și în afara de
ele”.
Este reintrodusă pedeapsa cu moartea în timp de război, potrivit Codului de Justiție
Militară, dar și pe timp de pace, când Consiliul Miniștrilor poate lua această decizie pentru
următoarele fapte: atentat contra suveranului, membrilor familiei regale, șefilor statelor străine și
demnitarilor statului, precum și în cazurile de tâlhărie, omor și asasinat politic.
Regele este capul statului, puterea legislativă se exercita de către Rege prin
Reprezentanţa Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor, astfel
principiul separării puterilor în stat nu se mai respectă.
Puterea executivă este încredințată Regelui, care o exercită prin Guvern.persoana regelui
este inviolabilă, miniștrii fiind răspunzători. Regele îl numește pe Președintele Consiliului de
Miniștrii, care este însărcinat cu formarea Guvernului.
Rolul Adunării Deputaților a fost redus prin sistemul de vot. Aceștia puteau fi aleși doar
de cetățenii care aveau implinită vârsta de 30 de ani și care practicau următoarele meserii:
agricultura și munca manuală, comerțul și industria, ocupații intelectuale.mandatul senatorilor era
de 9 ani.
În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt deosebit de mari (regele are
atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept de veto absolut, întrucât putea
refuza sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice refuzul sancţionării acesteia; putea
dizolva Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-un anumit termen; se consacra dreptul
şefului statului de a legifera prin decrete-legi; hotărârile judecătoreşti se execută în numele
Regelui.
În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprima articolul care viza organizarea în
judeţe şi este înlocuit cu articolul prin care ţara este împărţită mai întâi în rezidenţe regale, apoi în
ţinuturi.
8
Suspendarea Constituției prin Decretul din 5 septembrie 1940
Deși Constituția din 1938 prevede că nu poate fi suspendată „în total sau în parte”,
evenimentele care au urmat au dus la acest deznodământ. Dictatura regală a desființat partidele
politice, sindicatele și opoziția democratică. În condițiile Dictatului de la Viena din 30 august 1940
prin care se cedează Ungariei partea de nord a Transilvaniei, Regele Carol al II-lea suspendă
Constituția, dizolvă Adunările legiuitoare, se reduc prerogativele regale și este investit cu puteri
depline Președintele Consiliului de miniștri, generalul Ion Antonescu.

În perioada 1944-1948, după ieșirea României din război, au fost eliberate mai multe
Decrete. Prin Decretul 1626 din 1944 sunt recunoscute drepturile românilor, asa cum au fost
prevăzute ăn Constituția din 1866, cu modificările din 1923, puterile statului rămân aceleași ca în
1923, iar Consiliul de Miniștrii era investit cu întreaga putere. Pin decretul 2218 din 1946 se
reorganizează Reprezentanța Națională sub denumirea de Adunarea Deputaților, se desființează
Senatul, trecîndu-se la sistemul monocameral și se consacră principiul votului universal, egal,
direct, secret și cel al egalității femeilor cu bărbații din punct de vedere al voturilor politice.

Constituţia din 1948


Adoptată în urma abdicării forţate a regelui Mihai (30 decembrie 1947) şi a proclamării
Republicii Populare Române, o „democraţie populară” impusă, Constitutia din 1948
evidenţiază instituţionalizarea comunismului prin transformarea treptată a societăţii româneşti
după modelul stalinist.
Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, Constituţia din 1948 a avut un
caracter provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, şi a reprezentat
instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.
Constituţia prevedea: mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni
proprietatea statului când interesul general o cere, comerţul intern şi extern trece sub controlul
statului, planificarea economiei naţionale.
În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat este Marea Adunare
Naţională(M.A.N.), organul legislativ. Prezidiul M.A.N. este răspunzător faţă de M.A.N.
Guvernul este organul executiv şi administrativ şi dă seama în faţa M.A.N. şi a Prezidiului M.A.N.
în perioada dintre sesiuni.
Instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, tribunalele şi judecătoriile populare, se
suprimă inamovibilitatea (calitate a unui demnitar de a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit
din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.
Constitutia putea fi oricând modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din
deputaţi, de către Marea Adunare Naţională.

9
Consecinţe: se naţionalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere,
bancare, de asigurări şi de transport; au fost naţionalizate o mare parte a clădirilor şi locuinţelor;
se face o nouă reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în numerar) şi se hotărăşte
trasformarea socialistă a agriculturii.

Constituţia din 1952


Constituţia din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă de
Uniunea Sovietică.
Prin capitolul introductiv, Constituţia pune la baza existenţei statului român dependenţa
faţă de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie ” baza politicii noastre externe”.
Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al
României este regimul democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc. Statul
democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.
Organul executiv suprem al Republicii Populare România este Consiliul de
Miniştri. Justiţia este realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi
tribunalele populare, şi de către tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege.
Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională (M.A.N .), aleasă pe o perioadă
de 4 ani. M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.
Titlul „Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor” subliniază preponderenţa
statului asupra cetăţeanului şi accentuează mai mult datoriile decât drepturile.
Dreptul la muncă şi învăţătură, dreptul de supravieţuire (odihnă, pensie) erau mai mult
datorii. Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertatea
demonstraţiilor de masă se exercita „în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea
întăririi regimului democraţiei populare”.
„Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce
muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor în stat”; dreptul de asociere era subordonat înregimentării
sub conducerea P.M.R.
În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea socialistă şi de
„rolul conducător al partidului”.
Constituția putea fi modificată printr-o lege votată de Marea Adunare Națională, cu
majoritate de 2/3 din numărul de membri.

Constituţia din 1965


România este declarată republică socialistă, teritoriul fiind „inalienabil şi indivizibil.
Constituția din 1965 începe să contureze o structură care sugerează principiul separației
puterilor în stat, cu scopul de a introduce Instituția Președinției.

10
Constituţia Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului Comunist
Român, în întreaga viaţă a societăţii.
Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, singurul organ
legiuitor. Sunt introduse două noi Instituții: Consiliul de stat și Președintele Republice Socialiste
România. Președintele este șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile naționale și
internaționale. Inițial Președintele era ales de Marea Adunare Națională, dar ulterior, în 1974,
Președintele este ales de cetățeni și preia atribuțiile deținute până atunci de Consiliul de Stat.
Organele centrale ale administrației de stat, din punct de vedere al separării puterilor în
stat, nu aveau deloc autonomie, ele erau subordonate Consiliului de stat și ulterior Președintelui.
Constituția consacră existența unui partid unic, Partidul Comunist Român.
Economia națională a României este consacrată ca o economie socilistă bazată pe
proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție. Proprietatea socialistă absoarbe în
întregime orice formă de proprietate.
O mare parte din drepturile cetățenilor erau proclamate formal, nefiind respectate.

Prin Decretul-lege nr. 2 din 1989 s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naționale,
organ care a avut o serie de atribuții legislative în urma Revoluției din 1989. Au mai fost emise și
alte decrete prin care s-au stabilit: competența Guvernului, numirea Președintelui Curții Supreme
de Justiție sau a Procurorului General. S-a renunțat la existența unui partid unic și s-a dat libertatea
înființării partidelor politice.
În 1990 s-au stabilit o serie de prevederi cu privire la alegerea Parlamentului și a
Președintelui României, a configurat structura și funcțiile Parlamentului, precum și atribuțiile
Președintelui.

Constituţia din 1991


(revizuită în 2003, prin referendum)
Constituţia a fost elaborată în contextul evenimentelor din 1989 – prăbuşirea regimului
comunist în România şi revenirea la un regim democratic. Noua Constituţie îmbina tradiţia
democratică cu noile principii constituţionale europene.
România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, forma de
guvernământ este republica semiprezidenţială, suveranitatea naţională aparţine poporului
român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
Constituţia are la bază principiul separării puterilor în stat, a sistemului parlamentar
bicameral şi a drepturilor şi libertăţilor democratice.
Puterea executivă este reprezentată de Preşedintele României (veghează la respectarea
Constituţiei) şi de Guvem, care asigură realizarea politicii interne şi exteme şi conducerea generală
a administraţiei publice.
11
Puterea legislativă o exercită Parlamentul bicameral, organ reprezentativ şi singura
autoritate legiuitoare; legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui
României.
Puterea judecătorească o reprezintă instanţele judecătoreşti – Curtea Supremă de Justiţie.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea individuală, de exprimare, dreptul la învăţătură,
dreptul de vot (de la 18 ani), dreptul de a fi ales; proprietatea este ocrotită (drept modificat în 2003,
când proprietatea devine garantată), dreptul de a fi ales în Parlamentul European, dreptul la libera
circulaţie în ţară şi străinătate, interzicerea pedepsei cu moartea şi a torturii, libertatea de asociere
şi de întrunire.
Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul românesc
cu principiile constituţionale europene.

Concluzii

Spre deosebire de alte state, Constitutia Romaniei a suferit multe modificari, desi mai
tanara in timp. Cu toate acestea valoarea sa istorica are o semnificatie profunda suprinzand si
reflectand cu detaliu cadrul juridic in care se desfasoara societatea vremurilor trecute si actuale.
Din constitutiile anterioare se pot reface astfel, imagini ale vremii pe diverse planuri, iar
comparand acele recente se poate distinge chiar evolutia societatii si a individului.

Bibliografie:

 Drept constitutional și instituții politice – Simona L. Th. Mihăilescu


 https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/07/27/constitutiile-din-romania
 http://www.qreferat.com/referate/drept/CONSTITUTIILE-ROMANE737.php
 http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/Constitutia-Romaniei-
istorie51834.php

12