Sunteți pe pagina 1din 12

1) Funcțiile gestiunii financiare a întreprinderii?

1) de evaluare (de măsurare) a averii;


2) de repartizare a rezultatelor
3) de protecţie a investitorilor.

1. Funcţia de evaluare a proiectelor de investiţii


Tranzacţiile financiare atât de numeroase demonstrează că informaţia agenţilor privind preţul titlurilor
nu este identică. Fiecare intenţionează să vândă sau să cumpere titluri pe baza unor anticipări diferite
asupra sanselor de câstig.
Se naste întrebarea: care este totusi adevărata valoare? Vânzătorul rămâne convins că a recuperat
valoarea de piaţă a capitalului investit în bunul vândut. La rândul său, cumpărătorul este convins că,
renunţând la puterea de cumpărare a banilor pe care-i deţinea, a procurat un bun cu randamente
viitoare superioare sumei plătite.
Cum, însă, procesele de anticipare sunt aleatoare, rămâne să constatăm că stabilirea valorii intrinseci a
titlurilor este un proces de integrare în preţ a tuturor informaţiilor disponibile despre emitent si mediul
său economic.
Concret, valoarea anticipată integrează informaţii interne si externe privind :
a) performanţa economică-financiară a întreprinderii emitente: profitul, politica de dividend, riscul
financiar determinat de rata îndatorării, riscul de exploatare determinat de pragul de rentabilitate etc.
b) informaţii privind performanţa economiei naţionale în care activează respectiva întreprindere: rata de
rentabilitate minim acceptabilă în economie (rata dobânzii la obligaţiunile de stat), rata inflaţiei, rata
rentabilităţii de piaţă (rata medie ponderată a rentabilităţii principalelor titluri de pe piaţa
financiară naţională) etc.
Această valoare anticipată se compară permanent cu preţul pieţei, exprimat empiric, prin cursul
bursier sau prin preţul mediu de tranzacţie, pentru a evidenţia posibilităţile de arbitraj al diferenţelor
dintre preţ i valoare.
Dacă toţi agenţii ar anticipa exact valoarea intrinsecă a titlurilor, nu ar exista oportunităţi de
arbitraj si de speculaţie pe piaţa financiară. Diferenţa între valoarea intrinsecă a teptată i preţul de
piaţă al titlului ar fi zero (regula valorii actuale nete nule). O astfel de situaţie de echilibru financiar
(valoarea actuală = preţ) este posibilă pe o piaţă financiară eficientă din punct de vedere
organizaţional, operaţional si informaţional, ceea ce este, însă, un caz foarte rar. Iesirea din acest impas
o constituie tocmai percepţia diferită a informaţiilor de către agenţi (admiţând că ea este transparentă i
gratuită). Lichiditatea pieţei bursiere (numărul i volumul tranzacţiilor cu titluri) este deci
determinată de asimetria si de costul informaţiei. În baza lor, agenţii vor face anticipări personale mai
mult sau mai puţin apropiate de valoarea intrinsecă. În medie aceste anticipări determină preţul de
piaţă (cursul bursier sau preţul mediu de tranzacţie) i au tendinţa de a se apropia, mai curând sau mai
târziu, de valoarea intrinsecă ( i ea variabilă, în funcţie de determinanţii interni si externi ai acesteia).

2 Funcţia de transfer a capitalurilor

Domeniul principal de manifestare a finanţelor este cel al pieţelor financiare si al evaluării activelor
care se schimbă pe aceste pieţe. Tranzacţiile financiare (cu titluri) se relevă a fi partea superioară a
echilibrului dintre cererea si oferta totală de bunuri si servicii dintr-o economie de piaţă. Reluând
celebra relaţie de echilibru macroeconomic:
(PIB + IMPORT) = CONSUM + INVESTIŢII + EXPORT se poate relativ usor evidenţia sursa
si destinaţia fluxurilor financiare (de capital):
(PIB - CONSUM) = INVESTIŢII + EXPORT - IMPORT
în care:
PIB-CONSUM = ECONOMISIRI (sursa)
EXPORT - IMPORT = SOLDUL BALANŢEI DE PLĂŢI

1
În ipoteza maximizării utilităţii consumului prezent (Co), dar i a celui viitor (INF + SBP),
agenţii, care vor realiza economisiri, vor transfera capitalurile lor (le vor investi) c ătre antreprenori.
Acestia folosesc capitalurile mobilizate pentru a finanţa proiecte de investiţii reale prin care
garantează economisitorilor o rentabilitate scontată.
În ipoteza unei balanţe de plăţi echilibrate (cu SBP = 0), atunci principala ecuaţie de echilibru
din economie este cea dintre economisiri si investiţii (în imobilizări i stocuri):
SURSA = INVESTIŢII

Rolul finanţelor este deci de a realiza transferul eficient, sigur si operativ al capitalurilor
disponibile de la economisitori către antreprenori. Selecţia proiectelor de investiţii reale, care
merită cel mai mult acest transfer de capitaluri (funcţia de evaluare), transferul eficient si operativ al
capitalurilor din economie (funcţia de transfer) si siguranţa unui transfer organizat de capitaluri pentru
investiţii, cu o rentabilitate acoperitoare a riscului asumat (funcţia de protecţie), sunt principalele
contribuţii ale finanţelor la realizarea echilibrului economic general.
Se evidenţiază astfel existenţa a două categorii de agenţi care operează pe piaţa financiară:
investitorii (de capital) si antreprenorii.
1)Investitorii de capital - sunt cei care au realizat, din gestiunea lor financiară, un excedent de
capital (PIB-CONSUM=ECONOMISIRI(SURSA)) sau care îsi propun să disponibilizeze capitaluri, în
raport cu nevoile lor proprii de consum. Ei formează la un loc oferta de capital naţional, economiile
publice ale ţării. Regăsim în această categorie, în primul rând, gospodăriile familiale care,
peansamblul ţării, formează un potenţial financiar apreciabil (în funcţie de rata medie de economisire).
Regăsim apoi întreprinderile rentabile, performante, cu excedente permanente de trezorerie si care
urmăresc un plasament strategic, rentabil si sigur. În sfârsit, pe parcursul execuţiei bugetului de stat
central si a bugetelor locale, trezoreria publică poate înregistra surplusuri temporare de încasări în
raport cu plăţile curente, surplusuri ce vor căuta un plasament rentabil (fie si temporar).

2)Antreprenorii publici si privaţi - sunt cei care se confruntă cu nevoi de finanţare a proiectelor
lor de dezvoltare mai mari decât capacitatea acestora de autofinanţare. Pentru realizarea proiectelor de
investiţii ei sunt nevoiţi să apeleze la surse externe de finanţare, între care economisirile reprezintă o
alternativă (uneori singulară, alteori mai interesantă decât creditul bancar sau alte surse externe).

Apelul la aceste economii publice, prin intermediul pieţei de capitaluri, se face prin emisiuneai
vânzarea către investitori a două categorii clasice de titluri:
a)acţiuni, respectiv titluri care conferă cumpărătorului un drept de asociat, de coproprietar
b)obligaţiuni care conferă cumpărătorilor un drept de creanţă (asupra capitalului investit si asupra
dobânzii nominale).
Emitenţii de titluri financiare formează cu toţii cererea de capital naţional. În toate ţările cu
economie de piaţă, principalii emitenţi sunt instituţiile publice (de stat) centrale si locale, care atrag
economiile publice pentru finanţarea deficitului lor bugetar (pe calea împrumutului public). Titlurile
emise sunt cunoscutele obligaţiuni (pe termen lung), urmează apoi întreprinderile care fac apel la
economiile publice fie pentru cre terea capitalului propriu (prin emisiunea de acţiuni noi), fie pentru
cresterea capitalurilor împrumutate (a datoriilor, prin emisiune autorizată de obligaţiuni i/sau bilete de
trezorerie).
În cele din urmă, piaţa financiară (monetară i de capitaluri) este deci piaţa organizată a transferurilor
de capital de la cei ce au surplus (de capital) către cei care au nevoie de capitaluri
3. Funcţia de protecţie a investitorilor
Efectuarea de transferuri directe (nemijlocite) de capital, între investitori si antreprenori, este
un caz mai rar. Transferul direct devine posibil atunci când investitorul are convingerea (formată pe
bază de informaţie) că plasamentul, în cumpărarea unuia, sau altuia din titlurile financiare, este, pentru
el, cea mai bună variantă. Alături de investitori i antreprenori apare, deci, o a treia categorie de agenţi
financiari: intermediarii ce grupează:

2
 instituţiile financiare (de asigurări, de investiţii, de economii, de intermediere bursieră etc.)
specializate în transferul de capitaluri pe termen lung i mediu;
 băncile comerciale, casele de compensare si de depozit, bursele valutare etc., care au vocaţia
atragerii si plasării capitalurilor pe termen scurt.
 bursa de valori si piaţa extrabursieră (over the counter, OTC, în engleză), care
realizează continuarea tranzacţiilor cu titluri pe piaţa secundară de capitaluri.
Nevoia de intermediere este determinată si de inadecvarea structurii capitalurilor economisite
la structura nevoilor de finanţare. Economiile publice sunt disponibile în sume mici, pe termene scurte
si dispersate la un număr mare de deţinători. Pe de altă parte, nevoile de finanţare se manifestă în sume
mari ce se cer alocate concentrat si pe termene lungi sau mijlocii. "Misiunea" institu ţiilor financiar-
bancare, în acţiunea lor de intermediere, este deci aceea de a transforma structura economiilor publice,
în conformitate cu structura nevoilor de finanţare a investiţiilor. Specializarea si experienţa acestor
intermediari financiar-bancari fac serviciile lor destul de competitive. Ele oferă "economisitorilor" o
gamă vastă de instrumente de economisire care să motiveze cea mai mare parte a intenţiilor de
plasament a capitalurilor economisite. Tot acestea oferă antreprenorilor surse de capital în
întâmpinarea obiectivelor politicii lor de investiţiii de finanţare.

2. Deciziile financiare la nivelul întreprinderii ?

Sunt clasate in doua categorii:

 Decizii de investire (si de dezinvestire) –privesc constituirea si gestionarea portofoliului de


active
 Decizii de finantare– determina structura de finantare

Patru categorii de agenti intervin in aceste decizii:

1) Actionarii
2) Conducatorii
3) Creditorii
4) Statul

I. A. Deciziile de investire
Orice decizie de plata, care conduce la achizitia unui activ, in vederea obtinerii de fluxuri de lichiditati
ulterioare si are ca scop cresterea bogatiei proprietarilor intreprinderii, constituie o investitie.
Putem spune urmatoarele:
1) Cresterea de valoare semnifica faptul ca investitia este rentabila
2) Pentru a avea creare de valoare este necesar ca rentabilitatea investitiei sa fie superioara costului
resurselor din care se finanteaza.
Aceasta definire larga a investitiilor permite sa se considere investitii toate activele (un activ
destinat productiei sau un activ financiar detinut in scop speculativ)
Cuprinde 2 componente:
1. O componenta principala–activele imobilizate sau activele fixe, care includ imobilizarile
necorporale, corporale si financiare. Aceste active sunt asociate operatiilor de investitii si sunt detinute
pe o perioada relativ lunga.
2. O componenta accesorie–activele circulante (stocuri, creante de exploatare, disponibilitati),
constituind active necesare operatiilor de exploatare. Ele sunt supuse, in majoritatea activitatilor, unei
rotatii rapide. Detinerea lor este subordonata activelor imobilate detinute, deci ele sunt accesorii. De
ele trebuie sa tina cont in luarea deciziei de investitii.

3
Daca scadem din valoarea activelor circulante detinute de intreprindere, datoriile antrenate de
operatiile de exploatare( in principal datorii fata de furnizori), obtinem activul net de exploatare.
Activele imobilizate impreuna cu activul net de exploatare formeaza activul economic.
Structura portofoliului de active care rezulta din deciziile de investitii
Activ economic = Active imobilizate + Activ net de exploatare

B. Dezinvestirea - avem dezinvestire daca lichiditatile degajate de vanzarea unor active


primesc o utilitate mai rentabila, fie prin reinvestirea lor in intreprindere, fie prin restituirea lor
aporturilor de capital.

II. Deciziile de finantare

Privesc 3 tipuri principale de decizii:

1.Alegerea structurii de finantare– adica repartitia intre capitalurile apartinand actionarilor si cele
provenind de la creditorii financiari. Aceste decizii au o influenta determinata asupra marimii riscului
suportat de actionari. O crestere a indatorarii mareste riscul pentru actionari.
2.Politica de dividende
3.Alegerea intre finantarea interna (autofinantare) si finantarea externa (fonduri aduse de actionari si
contractarea de datorii financiare)

Structura de finantare care rezulta din deciziile financiare cuprinde capitalurile proprii si datoriile
financiare.
Datoriile financiare nu cuprind datoriile determinate de operatiile de exploatare (de exemplu datoriile
fata de furnizori).
Datoriile financiare corespund datoriilor care fac obiectul unei remunerari (cheltuieli financiare fixate
contractual)
Structura bilantului financiar care rezulta din deciziile de investitii si de finantare, este fondata pe trei
categorii de operatii: de investitii,de exploatare ,de finantare

Activ economic = capitaluri proprii + datorii financiare

3. Cicluri de operații la nivelul întreprinderii ?

Circuitul financiar cuprinde trei tipuri de operaţii diferite:


1) Operaţii de investire(şi de dezinterese)
2) Operaţii de exploatare
3) Operaţii de finanţare, cărora le sunt asociate trei cicluri.

CICLUL DE INVESTIRE
Activul achiziţionat contribuie în timpul duratei sale de viaţă la producerea de fluxuri de
lichidităţi, în vederea satisfacerii aşteptărilor aporturilor de capitaluri. Ciclul unei investiţii, care se
identifică cu durata sa de viaţă, se sfârşeşte dacă activul numai contribuie la obţinerea de fluxuri de
lichidităţi, fie pentru că el a fost vândut, fie pentru că el a fost casat.
Putem astfel să evaluăm durata medie de desfăşurare, din punct de vedere tehnic, a activităţii din
întreprindere şi tot odată politica întreprinderii în domeniul investiţiilor. Cel mai adesea ciclul are o
durată mare pentru industriile puternic capitalizate(industria grea,de exemplu)

CICLUL DE EXPLOATARE
Într-o întreprindere de producţie, investiţiile au ca scop producerea de bunuri, adică realizarea
de operaţii de exploatare (aprovizionare, producţie, vânzare) cărora le sunt asociate diferite fluxuri de
lichidităţi. Ciclul de exploatare din întreprindere care începe cu aprovizionările de la furnizori şi se
termină prin încasarea clienţilor, are o durată medie, de care depind caracteristicile diferitelor activităţi
efectuate în întreprindere. Durata ciclului de exploatare este, cel mai adesea, lungă în activităţile de
producţie şi redusă în cele de comerţ şi servicii.

4
CICLUL DE FINANŢARE
Ciclul de finanţare reuneşte ansamblul operaţiilor care se desfăşoară între întreprindere şi
aportorii de capitaluri, fie ei acţionari sau creditori. Acest ciclu este o reflectare a ciclurilor de investiţii
şi de exploatare.
Rolul său este de a permite întreprinderii să facă faţă decalajului care apare între fluxurile de încasări
şi de plăţi, provocate de operaţiile de investiţii şi de exploatare.
4. Relaţia nevoia fond de rulment şi fond de rulment ?

Ca regulă generală a echilibrului financiar, o parte din capitalurile permanente este destinată
acoperirii nevoilor ciclice (temporare), reînnoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare
succesive ale întreprinderii. Stocurile şi creanţele, care se reconstituie permanent, pot fi considerate
nevoi stabile (permanente ca şi activele fixe) şi care, prin urmare, necesită surse stabile (permanente)
de finanţare.
Această regulă specifică de finanţare a activelor circulante este realizată prin existenţa
fondului de rulment, parte din capitalurile permanente degajate de finanţările pe termen lung, pentru a
acoperi nevoi de finanţare temporare. Această pozitie strategică a fondului de rulment, îi conferă o
valoare informativă deosebită, fondul de rulment reprezentând indicator al echilibrului.
În realitate, nevoia de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului
financiar, întrucât evidenţiază nevoile temporare reînnoibile permanent în cadrul ciclurilor de
exploatare succesive ale întreprinderii. Partea rămasă neacoperită financiar trebuie să fie egală sau
inferioară fondului de rulment, altfel calitatea necorespunzătoare a activităţii de exploatare conduce la
un dezechilibru financiar care va afecta exerciţiile financiare viitoare sau care pune în pericol
integritatea capitalurilor proprii.
În starea de echilibru financiar, fondul de rulment ar trebui să fie egal cu nevoia de fond de
rulment şi să degaje o trezorerie netă pozitivă:
FR = (ACR + DPB) - ( DEX + CRT)
Din relaţia de mai sus, rezultă, prin comutativitate, că fondul de rulment este egal cu nevoia de fond de
rulment plus trezoreria netă, oricare ar fi situaţia acesteia (pozitivă sau negativă):
FR = (ACR - DEX) + (DPB - CRT)
de unde ecuaţia de echilibru financiar care urmează:
FR =NFR+TN
Din relaţie se desprinde ideea că principala componentă a echilibrului financiar este nevoia de
fond de rulment, indicator a cărei mărime este dependentă, în mod direct proporţional, de cifra de
afaceri şi poate fi previzionată în funcţie de politica viitoare a conducerii întreprinderii, privind
vânzările.
Fondul de rulment poate fi analizat, în funcţie de structura capitalurilor permanente, respectiv :
capitaluri proprii (CPR) şi datorii financiare (DFN).
Analiza pune în evidenţă măsura în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii,
respectiv gradul de autonomie a întreprinderii. Indicatorul care relevă gradul de autonomie, este fondul
de rulment propriu (FRP), adică excedentul de capitaluri proprii faţă de imobilizările nete, excedent
determinat după repartiţia profitului şi se determină după relaţia:
FOND RULMENT PROPRIU= CAPITAL PROPRIU-IMOBILIZĂRI NETE

Se înţelege că rezultatul acestei relaţii de calcul poate lua şi valori negative şi, în acest caz, se
evidenţiază măsura îndatorării pe termen lung, pentru nevoi de finanţare pe termen scurt, gradul de
dependenţă al activităţii de exploatare faţă de piaţa de capitaluri.

5. Soldurile intermediare de gestiune?

Analiza peformanţelor economico-financiare ale întreprinderii foloseşte drept sursă principală de


informaţii contul de profit şi pierdere şi se concentrează cu precădere spre evidenţierea formării
rezultatului întreprinderii, respectiv pe studierea structurii lui, ţinând seama de interdependenţele
dintre elementele constitutive şi factorii care au influenţă asupra nivelului acestor performanţe.

5
Rezultatul favorabil sau nefavorabil (profit sau pierdere), ca expresie a ajustărilor parţiale sau
globale între diferite tipuri de venituri şi cheltuieli generate de complexitatea acţiunilor economice şi
financiare care au loc în întreprindere, pe durata unui anumit orizont temporar, este redat de contul
profit si pierdere.

CONTUL DE PROFIT SI PIERDERE

Document contabil de sinteză explică modalitatea de determinare a rezultatului (profit sau


pierdere) prin intermediul a trei rezultate intermediare:
1. rezultatul de exploatare, ca parte a rezultatului exerciţiului legat de desfăşurarea activităţii
curente, repetitive a întreprinderii,
2. rezultatul financiar, ca parte a rezultatului exerciţiului ce este legat direct de activitatea
financiară a întreprinderii (participarea la capitalurile altor societăţi şi alte acţiuni de
deplasament),
3. rezultatul extraordinar, ca o componentă a rezultatului exerciţiului legată de activităţile
extraordinare, non repetitive care se desfăşoară în întreprindere.

Avantajul calculării rezultatului exerciţiului (profit sau pierdere), plecând de la cele trei rezultate
intermediare, rezidă în posibilitatea analizării succesive a impactului lor asupra rezultatului final al
întreprinderii.

Pe baza contului de profit şi pierdere se pot determina o serie de indicatori valorici, care poartă
numele de solduri intermediare de gestiune sau marje de acumulare, ce se scriu în gama
indicatorilor de apreciere a performanţelor economico-financiare ale întreprinderii. Ele se determină
prin diferenţe succesive între două sau mai multe valori, rezultând indicatori care, supuşi analizei,
oferă detalii asupra provenienţei rezultatului exerciţiului şi asupra cauzelor care au generat rezultatul
respectiv.

Analiza contului de rezultate cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune - reprezintă un


document contabil de sinteză, care concentrează veniturile şi cheltuielile unei întreprinderi pentru o
perioadă dată şi explică modul de formare a rezultatelor.
Contul de rezultate sintetizează, fluxurile economice, respectiv cheltuielile şi veniturile
perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară şi excepţională.
Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri suportate de întreprindere în cursul
exerciţiului:
 consumuri de materii prime(cumpărări+stoc iniţial–stoc final),
 cheltuieli de personal(salarii+cheltuieli sociale),
 amortizări şi provizioane calculate în cursul exerciţiului,
 valoarea contabilă a elementelor de activ cedate, distruse sau dispărute etc.

În categoria veniturilor sunt incluse:

 vânzările facturate clienţilor,


 creşterea stocurilor de producţie în curs şi a stocurilor de produse finite,
 reluări asupra amortizărilor şi provizioanelor,
 dobânzile asupra plasamentelor, subvenţiilor repartizate etc.

Veniturile corespund resurselor obţinute prin realizarea operaţiunilor industriale, comerciale,


financiare, extraordinare, iar cheltuielile corespund resurselor cosumate cu ocazia realizării acestor
operaţiuni.
.
Contul de profit si pierdere se poate prezenta în două moduri:
 sub formă de ”cont”, veniturile şi cheltuielile apar în două coloane distincte iar soldul este
înscris, după caz, în coloana de venituri(pierdere) sau de cheltuieli(profit);

6
 sub formă de listă care permite evidenţierea veniturilor, cheltuielilor şi a rezultatului pe
operaţiuni.

Rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere) se determină ca diferenţa între veniturile şi


cheltuielile exerciţiului, indiferent de data încasării sau plăţii acestora.
Acest aspect conduce la diferenţierea fluxurilor de venituri şi cheltuieli din cadru contului de
profit şi pierdere în două categorii:
 fluxuri de venituri incasabile
 cheltuieli plătibile
 fluxuri calculate.

Veniturile incasabile cuprind veniturile încasate în cursul exerciţiului şi veniturile de încasat în


exerciţiul următor (livrările de bunuri, executările de lucrări, lucrările, serviciile în stoc, executarea
unor obligaţii din partea terţilor, veniturile excepţionale din cesiunea imobilizărilor,etc.).
Cheltuielile plătibile cuprind cheltuielile plătite în cursul exerciţiului şi cheltuielile de plătit în
exerciţiul următor (cheltuieli cu materialele şi serviciile procurate dinafară şi consumate, cheltuielile
cu personalul, executarea unor obligaţii de către întreprindere, cheltuieli excepţionale privind
operaţiile de gestiune, impozitul pe profit).
Veniturile încasabile/cheltuielile plătibile majorează respectiv diminuează rezultatul net şi
trezoreria, în timp ce veniturile şi cheltuielile calculate nu au influenţă decât asupra rezultatului
fără a afecta direct trezoreria întreprinderii (reluării asupra provizioanelor, cote părţi din subvenţii
pentru investiţii virate asupra rezultatului exerciţiului, amortizări şi provizioane calculate ).

Veniturile şi cheltuielile calculate pot influenţa trezoreria întreprinderii numai sub incidenţa unor
aspecte fiscale.
Profitul net al exerciţiului, ca reflectare a rentabilităţii întregii activităţi desfăsurate de
întreprindere în cursul exerciţiului financiar, urmează a fi repartizat conform reglementărilor legale în
vigoare.
Soldurile intermediare de gestiune sau marjele de acumulare sunt indicatori valorici supusi
analizei, oferă detalii asupra provenienţei rezultatului exerciţiului şi asupra cauzelor care au generat
rezultatul respectiv.
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă de fapt paliere succesive în formarea
rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai
cuprinzător (producţia exerciţiului şi marja comercială) şi se incheie cu cel mai sintetic(rezultatul
net al exerciţiului).
Soldurile intermediare de gestiune au ca principală caracteristică, pe aceea de a reprezenta,
fiecare pe treapta sa de semnificaţie, marja de acumulare valorică pâna la acea treaptă.

6..Structura capitalului ?

Prin structura capitalului unei firme se înţelege proporţia relativă a capitalului propriu şi a
datoriei utilizate la finanţarea activelor acesteia. Cu alte cuvinte, structura financiară a unei firme
reflectă compoziţia capitalurilor acesteia.
Politica structurii capitalului implică o opţiune între risc şi venit (profit); utilizând într-o
proporţie mai mare datoriile pentru finanţare, cresc riscurile legate de fluxul profiturilor firmei, dar un
indice ridicat al datoriilor, conduce, în general, la o rată ridicată a rentabililităţii.
Riscul ridicat asociat cu datorii mari tind să scadă preţul acţiunilor, în schimb rata aşteptată a
rentabililităţii acestora creşte.
Structura optimă a capitalului este acea structură care asigură un echilibru optim între risc şi
venit (profit) şi, astfel, maximizează valoarea acţiunilor (şi a firmei).
Structura capitalului este o variabilă care nu depinde numai de firmă, de obiectivele sale de
creştere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care consimte să şi le asume.
Structura capitalului este influenţată şi, adesea, determinată de acţionari, de bănci sau alţi
împrumutători, de stat, ca şi de conjunctura economico-financiară: situaţia pieţei financiare,
oscilaţiile ratei dobânzii etc.

7
Riscul afacerilor este inerent activelor firmei dacă aceasta nu utilizează pentru finanţare datoriile.
Situaţia impozitării îşi face efectul prin deductibilitatea dobânzii din profitul impozabil, ceea ce
înseamnă scăderea costului efectiv al datoriei. Flexibilitatea financiară este abilitatea de a creşte
capitalul în condiţii rezonabile în cazul unor circumstanţe nefavorabile.
Trezorierul firmei trebuie să cunoască că o ofertă constantă de capital este necesară pentru stabilitatea
exploatării (activităţii), care, la rândul ei, este foarte importantă pentru succesul pe termen lung. Deci,
disponibilitatea potenţială în viitor a fondurilor şi consecinţele unor fonduri insuficiente au o
influenţă majoră asupra structurii optime a capitalului. În ultimă instanţă, adoptarea unei structuri a
capitalului este determinată de creditori.
Ca urmare, structura financiară (capitalului) a firmei se exprimă nu numai ca un raport între datorii şi
capitalul propriu, ci şi ca un raport între finanţările pe termen scurt şi finanţările pe termen lung.
Riscul afacerilor
Riscul afacerilor este definit ca schimbarea inerentă în proiecţiile (previziunile) veniturilor
viitoare aferente activelor sau acţiunilor, dacă firma nu utilizează datorii pentru finanţarea sa. Acesta
este factorul cel mai determinant în structura capitalului firmei. Riscul afacerilor variază de la o
ramură de activitate la alta şi de la o firmă la alta, în cadrul aceleiaşi ramuri de activitate.
Riscul afacerilor depinde de un număr de factori, dintre cei mai importanţi sunt:
1. Variabilitatea cererii. Cu cât este mai stabilă cererea pentru produsele firmei, ceteris paribus, cu
atât va fi mai redus riscul afacerilor.
2. Variabilitatea preţului vânzărilor. Firmele ale căror produse sunt comercializate pe pieţe cu
volatilitate (schimbări rapide de preţ) mare sunt expuse la un risc al afacerilor mai mare decât firmele
ale căror preţuri la produsele vândute de acestea sunt relativ stabile.
3. Variabilitatea preţului imputului (cumpărărilor). Firmele ale căror preţuri aferente cumpărărilor
sunt foarte schimbătoare sunt expuse la un grad ridicat de risc al afacerilor.
4. Capacitatea ajustării preţurilor vănzărilor la schimbările cumpărărilor. Unele firme au
dificultăţi mici în creşterea preţurilor produselor lor, când costurile intrărilor cresc şi o mai mare
capacitate de ajustare a preţurilor ieşirilor, ceea ce înseamnă un grad mai mic de risc al afacerilor.
Acest factor este, în special, important pe timpul perioadelor cu inflaţie ridicată.
5. Levierul exploatării. Dacă o proporţie importantă din costurile totale ale firmei sunt fixe şi, deci,
nu pot fi scăzute când cererea scade, acest lucru conduce la creşterea riscului afacerilor pentru firma
respectivă.Fiecare din aceşti factori este parţial determinat de caracteristicile activităţii (ramurii de
activitate), dar fiecare este, de asemenea, controlabil într-un anumit grad de către conducere. De
exemplu, cele mai multe firme pot, prin intermediul politicilor lor de marketing, să intreprindă acţiuni
de stabilizare atât a volumului vânzărilor, cât şi a preţurilor de vânzare. Totuşi, această stabilizare
poate necesita, sau cheltuieli importante cu publicitatea, sau reduceri de preţ care să convingă
clienţii să cumpere, în viitor, cantităţi fixe la preţuri fixe.
În general, riscul afacerilor este o funcţie directă a deciziilor de alocare a capitalului.

STRUCTURA OPTIMĂ A CAPITALULUI


Considerăm următorii factori ca determinanţi ai structurii optime a capitalului.
1. Stabilitatea vânzărilor. O firmă ale cărei vănzări sunt relativ stabile poate să angajeze fără nici
un risc datorii şi să-şi asume cheltuieli fixe mai ridicate decât o firmă cu vanzări instabile.
2. Structura activului. Firmele ale căror active sunt adecvate garantării creditelor tind să utilizeze
datoriile destul de mult.
3. Levierul exploatării. Ceteris paribus, o firmă cu levier al exploatării mic este mai capabilă să
folosească levierul financiar deoarece, aşa cum am văzut, interacţiunea dintre cele două leviere
determină efectul total al unei scăderi a vânzărilor asupra profitului din exploatare şi fluxurilor nete de
numerar.
4. Rata creşterii. Ceteris paribus, firmele cu o creştere rapidă trebuie să se bizuie mai mult pe
capital extern (datorii şi emisiune de acţiuni).
5. Profitabilitatea. Se observă adesea că firmele cu rate foarte ridicate de rentabilitate a investiţiilor
utilizează, relativ, datorii mici. Deşi nu există o justificare teoretică pentru acest fapt, o explicatie
practică este că firmele foarte profitabile, pur şi simplu, nu au nevoie de datorii mari pentru finanţare.
Ratele lor de rentabilitate ridicată le permit să-şi asigure finanţarea în cea mai mare parte din
profiturile reţinute cu acest scop (autofinanţare).

8
6. Impozitele. Dobânda fiind o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal, deducerile cu acest
element de cost sunt mai consistente pentru firmele cu rate ridicate de impozitare. Deci, o firmă care
trebuie să-şi impoziteze profitul cu o rată ridicată îşi creşte avantajul prin utilizarea datoriilor.
7. Condiţiile pieţei. Pieţele acţiunilor şi obligatiunilor suferă, atât pe termen lung, cât şi pe termen
scurt, schimbări care pot avea o influenţă importantă asupra structurii capitalului unei firme.
8. Atitudinea creditorilor. În majoritatea cazurilor, firma discută structura sa financiară cu
creditorii ale căror sfaturi cântăresc greu în luarea deciziei.
9. Atitudinea conducerii. Conducerea poate exercita propriile judecăţi în legătură
cu structura de capital adecvată. Anumiţi conducători tind să fie mai consevatori decât alţii şi
acestia utilizează mai puţine datorii decât media firmelor din aceeaşi ramură de activitate, în timp ce
pentru alţi conducători situaţia este inversă.
10. Condiţiile interne ale firmei. Condiţiile interne, pot, de asemenea, să aibă o influenţă asupra
structurii optime a capitalului.
11. Flexibilitatea financiară. Menţinerea flexibilităţii financiare înseamnă menţinerea unei rezerve
adecvate a capacităţii de a lua cu împrumut bani. Determinarea unei rezerve adecvate a capacităţii de a
se împrumuta depinde de mulţi factori, dintre care: nevoile previzionate de fonduri, prezicerea
condiţiilor pieţei de capital, încrederea conducerii în previziune şi consecinţele unui climat insuficient
de sigur.
12. Controlul. Nu trebuie subestimat nici controlul pe care-l pot exercita acţionarii asupra managerilor
privind structura de capital, deşi acest control nu este prea indicat date fiind desele schimbări ale
situaţiilor în care este pusă firma.

7.Elementele financiare ale unei investitii ?


În evaluarea investiţiilor trebuie să se ţină cont de caracteristicile financiare ale eforturilor şi
efectelor acestora. Efortul de investiţii este întotdeauna măsurabil, efectul este greu de evaluat sau
este chiar nemăsurabil.
Cheltuiala iniţialăI0, reprezintă mărimea netă a capitalului necesar pentru punerea în exploatare a
investiţiei şi este formată din:
- costul achiziţiei activelor fixe fizice sau financiare (maşini, instalaţii, construcţii)
- cheltuielile de instalaţii şi montaj a echipamentelor şi instalaţiilor noi şi cheltuielile de specializare a
personalului în exploatarea noii tehnologii;
-creşterea nevoii de fond de rulment, respectiv creşterea stocurilor şi a creanţelor clienţi minus
creşterea datoriilor de exploatare, determinate de noua capacitate de producţie;
-preţul de revânzare, eventual al activelor fixe dezinvestite (înlocuite) prin noua investiţie, inclusiv
plus sau minus- valoarea rezultată din această cesiune.
Durata de viaţă (n) a investiţiei este o noţiune cu semnificaţii diverse:
- durata fiscală, contabilă, adică durata normată de serviciu a mijloacelor fixe.
- durata tehnică de funcţionare a mijloacelor fixe rezultate prin investiţii, durata determinată de
caracteristicile tehnice funcţionale, specifice fiecărui mijloc fix.
- durata comercială ,determinată de durata de viaţă a produselor fabricate cu respectiva investiţiie.
- durata juridică a investiţiei, respectiv durata protecţiei juridice asupra dreptului de concesiune a
unei exploatări asupra unui brevet, licenţă, mărci de fabrică etc.
Evaluarea eficienţei investiţiei va ţine cont de durata de viaţă care interesează cel mai mult gestiunea
financiară a întreprinderii. Peste această durată, obiectivul de investiţii va genera cheltuieli şi
deprecieri mai mari decât veniturile realizate (rentabilitatea marginală, în raport cu timpul, devine
negativă).
Fluxurile nete (viitoare) de trezorerie (CFt) reprezintă, în fapt, excedentele de trezorerie de
exploatare (ETE) ale noii investiţii.
Calculul CFt porneşte de la un cont de rezultate (de profit şi pierderi) previzionat al noii investiţii, în
care vor fi estimate vânzările dar şi cheltuielile suplimentare, ocazionate de darea în exploatare a
investiţiei. Trecerea de la această estimare contabilă a veniturilor şi cheltuielilor (ca potenţialităţi de
încasări şi plăţi) la o estimare, în termeni de trezorerie netă (încasări şi plăţi efective), se face prin
estimarea variaţiei fondului de rulment (NFR). Aceasta este, în principal, determinată de decalajul
între durata încasării clienţilor şi durata plăţii furnizorilor, ceea ce este de natură să corecteze

9
înregistrarea contabilă a vânzărilor încasabile (CA) şi a cheltuielilor plătibile (variabile şi fixe), pentru
a determina fluxuri nete de trezorerie (CF):
EBE = CA - Consumuri de la terţi în care:
EBE = excedentul brut de exploatare.
ETE = EBE - NFR în care:
ETE = excedentul de trezorerie al exploatării
NFR = nevoia de fond de rulment
CF = ETE - Impozitul pe profit
Valoarea reziduală (VR) exprimă valoarea posibilă de realizat după încheierea duratei de viaţă
a investiţiei (prin vânzare, prin valorificarea pieselor, subansamblelor rezultate la casare etc.). De
obicei, după îndeplinirea duratei tehnice, valoarea reziduală ajunge aproape la zero sau la mărimi
nesemnificative pentru gestiunea financiară.
Pentru durate de viaţă mai mici decât cea tehnică, valoarea reziduală poate fi mai mare decât valoarea
rămasă neamortizată şi determină un câştig de capital, un surplus de încasări peste valoarea rămasă a
mijlocului fix respectiv. Câştigul de capital măreşte profitul impozabil. De asemenea, pierderile de
capital, ca urmare a unei valori reziduale mai mici decât valoarea rămasă, sunt admise la recuperarea
lor din alte câştiguri şi venituri de plasament din anul curent, din anii precedenţi sau din următorii 5
ani.
Problema valorii reziduale se pune, mai ales, pentru operaţiile de leasing (închiriere şi
cumpărare ulterioară a unui bun fix). Vânzătorul este interesat de o valoare reziduală care să
recompenseze cheltuielile, rămase neacoperite, cu fabricarea şi menţinerea funcţionării bunului fix
respectiv. Pe de altă parte, cumpărătorul este interesat de o valoare reziduală cât mai mică, pentru a
reduce efortul său de investiţii privind procurarea acelui bun fix.
Calculul ratei de actualizare (k)
Ca şi-n cazul calculului CFt, este vorba de o estimare a ratei de actualizare, ca un cost de oportunitate
al capitalului investit. Acest cost de oportunitate este, deci, costul de finanţare al investiţiei din
capitaluri proprii şi va fi apreciat ca o rată de rentabilitate cerută (normată) de investitori asupra
acestui proiect. Se presupune, în mod implicit, că fluxurile de trezorerie sunt reinvestite la această rată
de rentabilitate şi că piaţa financiară dispune de oportunităţi de plasament nelimitate (ceea ce este,
evident, puţin probabil). În mediu economic cert, investiţia este fără risc, iar rata de rentabilitate
cerută de investitorii de capital, este rata de dobândă fără risc. Este vorba de rata nominală de dobândă
care integrează şi o rată constantă de inflaţie (ri.). Rata de actualizare (k) care trebuie utilizată se
calculează deci pornind de la rata reală de dobândă (r) şi de la rata de inflaţie (anticipată a fi
constantă).

8.Sursele de fiinantare ale intreprinderii ?


Finanţarea pe termen scurt se referă la finanţarea activelor circulanate necesare firmei şi are un
orizont de timp sub an. Pentru desfăşurarea în bune condţiii a activităţii firmei, pe lângă stabilirea
necesarului de active circulante, o importanţă majoră o are şi decizia privind stabilirea modului de
finanţare a acestora.Obiectivul acestei decizii îl reprezintă selecţia şi mobilizarea operative a
capitalurilor circulante, în funcţie de condiţiile pieţei, cu cel mai redus cost şi urmărind reducerea
riscurilor implicate.
Sursele de procurare a capitalurilor necesare finanţării pe termen scurt sunt:capitalurille
proprii, capitalurile atrase şi capitalurile împrumutate.In cazul utilizării capitalurilor proprii este vorba
de o finanţare internă şi se poate spune ca se foloseşte cea mai sigură sursă de finanţare, determinănd
autonomia financiară şi eliminarea riscului retragerii fortuite a capitalurilor.
Sursele proprii
Reînnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor pentru asigurarea continuităţii producţiei şi
ritmicităţii vânzărilor determină o nevoie de capital permanentă. Aceasta sursă este fondul de rulment
(FR) ce reprezintă surplusul de resurse permanente degajat din finanţarea pe termen lung a nevoilor
permanente, utilizat pentru realizarea echilibrului financiar al ciclului de exploatare şi al trezoreriei şi
reprezintă o marjă de siguranţă pentru activitatea de exploatare o sursă de capital mobilizat pe termen
lung. FR=CAP.PROPRII+DAT.FIN. TR. LUNG-IMOB.NETE
In gestiunea activelor circulante trebuie să existe preocuparea de a fundamenta o marime optimă a FR,
adică o mărime strict necesară care să angajeze costuri de capital minime (dividende pentru FRP si

10
dobanzi pentru FRI) şi să ofere siguranţa echilibrului financiar. Caracterul reînnoibil al stocurilor şi
creanţelor, pe de o parte, şi al datoriilor de exploatare, pe de alta parte, face ca nevoia netă de
capitaluri pentru finanţarea ciclului de exploatare să se manifeste la nivelul diferenţei dintre NFCE şi
datoriile de exploatare, deci la nivelul nevoii de fond de rulment (NFR): NFR=NFCE-
DATORII EXPLOATARE
Pentru aceasta nevoie suplimentară, cvasipermanentă ar trebui să existe un fond de rulment acoperitor
(care permite şi degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfârşitul exerciţiului viitor).Mărimea fondului
de rulment se poate aprecia în functţie de previziunile bugetului investiţiilor şi ale bugetului producţiei
Sursele de finanţare externa pe termen scurt sunt furnizate de :
- Pasivele stabile
- Creditele de la băncile comerciale
- Efectele de comerţ
Decizia de finanţare a ciclului de exploatare finalizează echilibrul financiar dintre nevoia de finanţare
a activelor circulante şi sursele mobilizate pentru finanţarea acesteia.

Sursele atrase şi pasivele stabile


Sursele atrase se creează în cadrul unei firme prin decalajul de timp între momentul în care apare o
obligaţie de plată şi momentul în care plata devine scadentă.Sursele atrase sunt împrumuturi pe
termen, făra cost, de care o firmă beneficiază în urma relaţiilor sale cu terţii, inclusiv salariaţii săi.
In cadrul surselor atrase se disting doua tipuri de astfel de surse:
1. Surse atrase reprezentând o datorie minimă permanentă şi cu termene fixe de plată a firmei către
terţi, cunoscute sub denumirea de pasive stabile şi
2. Surse atrase care au un sold variabil pe parcursul unei luni de zile şi fără termene fixe de plată (in
special furnizori)
Deoarece au un caracter permanent, pasivele stabile sunt asimilate fondurilor proprii, fiind folosite
pentru finanţarea activelor circulante. Elementele generatoare de pasive stabile sunt: salariille,
impozitul pe salarii, contribuţiile obligatorii, îndeosebi contribuţia la asigurările sociale (CAS),
energie, gaze naturale, dobânzi bancare, avansuri primite etc. Pentru planificarea surselor atrase, în
vederea determinării necesarului planificat de surse de finanţare pe termen scurt împrumutate, se
folosesc doua metode: metoda analitica şi metoda sintetică (globală).
A.Metoda analitica - se foloseşte la estimarea pasivelor stabile, adică a surselor atrase din datorii cu
termene fixe de plată (energie, salarii, CAS, impozite etc) şi solduri crescătoare până la momentul
plaţii acestora.
B.Metoda globală (sintetică) - este utilizată pentru estimarea surselor atrase provenite din celelalte
decalaje de plată şi care au sold variabil pe parcursul unei luni de zile.Sursele atrase estimate pentru o
anumită obligaţie de plată se stabilesc prin înmulţirea datoriei medii zilnice (determinată în cazul
aprovizionărilor de material prin impartirea valorii aprovizionarilor dintr-un trimestru la numărul de
zile din trimestru) cu durata medie a decalajelor de plăţi obţinută static pe baza observaţiilor din
perioadele anterioare.
Imprumuturi bancare pe termen scurt
Când nevoile de finanţare ale firmei cresc, aceasta solicită băncii sale sa-i furnizeze fonduri
suplimentare în concordanţă cu aceste nevoi.Termenul de acordare a creditelor bancare pentru
finanţarea pe termen scurt este de până la un an.
După ce creditul este aprobat, întelegerea dintre firma şi banca se concretizează prin semnarea unui
contract de credit. Acesta cuprinde:
1. Suma împrumutată
2. Rata procentuală a dobânzii
3. Schema rambursării creditului (care cuprinde datele pentru scadente şi sumele aferente)
4. Garanţiile aduse pentru obinerea creditului
5. Alţi termini şi condiţii stabilite între banca şi cel împrumutat
A. Tipuri de credite bancare
Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt având ca scop asigurarea echilibrului trezoreriei
curente a firmei.La acordarea acestor credite preocupările majore ale băncii sunt cunoaşterea bonităţii
clientului şi asigurarea ca acesta dispune de solvabilitatea pe termen scurt. Una din formele de
acordare a creditelor de trezorerie este facilitate de cont sau descoperirea de cont (overdraft), care, în

11
limtele sumei şi a duratei fixate de bancă, oferă firmelor posibilitatea să aibă la conturile curente de la
bancă solduri debitoare pe anumite perioade.
Linia de credit - este o înţelegere între banca şi firma prin care aceasta poate să împrumute până la o
limită maximă stabilită pentru o perioada de timp determinată.Firma împrumutată poate face plăţi pe
baza sistemului revolving, adică efectuând trageri (angajand creditul) şi rambursări pe perioada
creditarii (creditul se reînnoieşte) cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească
plafonul aprobat. Alte credite bancare puse la dispoziţia firmelor necesită din partea acestora
motivarea solicitării, garantarea şi condiţionarea utilizării lor, fiind considerate credite stocuri sau
credite obiect.
Firmele care au nevoie de stocuri mari de material pot obţine un credit sau un overdraft garantat prin
gajarea stocurilor, stocurile fiind păstrate în gaj şi orice ieşire sau intrare de stocuri este raportată
băncii.
Creditele de mobilizare sau de scont - presupun mobilizarea de către bănci a creanţelor comerciale,
concretizate în efecte de comerţ, pe care firmele le deţin asupra clienţilor.In fapt, are loc transformarea
creanţelor la termen în lichidităţi la vedere.Aceste credite sunt garantate de firme cu active financiare:
trate şi bilete la ordin şi se obţin prin intermediul operaţiunii de scontare.
Costul creditului bancar depinde de condiţiile care au fost impuse la acordarea creditului. Ratele
dobânzii bancare variază, în funcţie de condiţiile economice generale şi de politica băncii centrale.

12