Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Piesa lui Teodor Mazilu are la bază o situaţie beckettiană prin excelenţă:două personaje
într-un spaţiu bizar, înconjuraţi de mizerie, de gunoi, de deşeurile şi „ resturile” unei
micro-societăţi, stau în acest spaţiu şi vorbesc despre moarte şi despre sinucidere…
Personaje care aparţin teatrului realist dar în situaţiile teatrului absurd.Au toate
problemele de tip “ontologic” pe care le au personajele, anti-eroii teatrului absurd.Cu
diferenţa conştientizării: ei sunt conştienţi întotdeauna de absurdul situaţiei în care se
află.
Existã întotdeauna un dedesubt - aceasta este convingerea secretã. Şi plãcerea
constă în divulgarea „motorului” ascuns al fiecãrui gest și deposedarea lor de o pretinsã
nobleţe.
Această ambivalență este tema spectacolului: Demascarea unei esențe umane aparent vie
și nobilă, care, prin jocul ei cu Moartea, își arată propriul proces de cangrenare-dar totul
într-o cheie comică. Acest comic se va naște prin distanțarea totală și conștientă a
personajelor față de sine. Comicul provine dintr-o imensă cunoaştere de sine, şi această
cunoaştere deschide o cale către o degajare faţă de sine prin care “eroii” pot crea o
autoironie acidă dar în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură,comică. Comicul, deci, constă în
detaşarea totală faţă de sine şi felul în care personajele se cunosc pe sine şi felul în care le
place să vorbească despre sine. Şi le place. Foarte mult…Au o preocupare exagerată,
putem spune, chiar obsedantă către auto-analiză.Personaje care aparţin teatrului realist
dar în situaţiile teatrului absurd.Au toate problemele de tip “ontologic” pe care le au
personajele, anti-eroii teatrului absurd.Cu diferenţa conştientizării: ei sunt conştienţi
întotdeauna de absurdul situaţiei în care se află. Dar nu numai.
În spectacol,comicul se va naște în aceeași măsură și din acțiunile candidatului la
sinucidere, acțiuni lipsite sens și normalitate, acțiuni care, ne trimit prin excelență spre
zonele teatrului absurd, relația stranie a personajului cu obiectele aflate în gunoi, dar și
detașarea ironică,rece, și totală a salvatorului față de toate „problemele existențiale” ale
candidatului la sinucidere.
. Această alăturare a contrariilor care a creat forma aproape perfectă scenică a morţii în
chip uman banal. În mitologia românească, Moartea are o formă la fel, umană şi comică:
baba hidoasă respingătoare dar în acelaşi timp hazlie, cu obiceiuri, gesturi şi reacţii
umane.
Fiind atât de complicat ca personaj, vom începe analiza lui făcând o retrospectivă a
spectacolului. Analizăm ce face…
Apare , sau se arată în momentul în care totul este deja pregătit: Funia e fixată, replica
cheie pentru apariţia lui este rostită: „ un suflet are nevoie de ajutor”.El nu trebuie decât
să aştepte. Aparent, e interesat de ceea ce mărturiseşte sinucigaşul, dar adevărata lui
preocupare în acel moment este doar să rearanjeze deranjul provocat de celălat, căutând
în gunoi după un săpun pentru a crea o stare mai confortabilă pentru trecerea în
nefiinţă.Poziţia lui în această poveste este net superioară faţă de sinucigaş: este sigur în
privinţa viitorului apropiat, este sigur că celălat va fi următoarea lui victimă, orice va face
sau va spune sinucigaşul. Gândul ascuns, pe care noi, fiind părtaşii lui în crimă, îl putem
descifra, decodifica pe faţa lui, care este acelaşi cu gândul rostit de către Vladimir în
Aşteptându-l pe Godot încă la începutul piesei: „ acum e prea târziu”. Această acţiune
calmă, fiind sigur pe sine este continuată pentru mult timp, fiind executată cu o precizie şi
o meticulozitate prin excelenţă, cu obsesie faţă de detalii. Nu contează pentru el ce spune
celălalt. El oricum ştie tot.Şi stie mult mai bine decât celălalt. Din când în când, se
opreşte din acel ritual, la o replică cât de cât interesantă pentru el, dând impresia speranţei
salvării.Dar şi aceasta nu este altceva decât o iluzie. O astfel de replică interesantă ar fi o
întrebare pusă de către candidatul la sinucidere, întrebare, care este în acelaşi timp o
provocare:
Aici personajul nostru este sincer, dar are grijă ca sinceritatea lui să nu îi descopere
identitatea adevărată. Şi este rostită replica magică beckettiană într-o manieră puţin
ascunsă: acel Nimic de făcut Beckettian.
Mai foloseşte, pe parcurs, metode sadice de a-l face aparent pe sinucigaş să se
răzgândească, metode inteligente şi strălucite, cum ar fi, de exemplu „ajutorul” acela
când celălalt vrea să se urce pe tomberon ca să îşi pună funia pe gât, salvatorul nostru
îi dă o mână de ajutor…Îl ajută să se urce…
Dar nu face pentru a obţine un succes, ci pentru a confirma un eşec. Eşecul condiţiei
umane care se risipeşte în căutarea unui sens. Al personajului care aşteaptă fără sens acest
personaj care aşteaptă fără sens ar fi publicul… Aici este adevărata provocare către public
aruncată de salvatorul nostru: în loc să trăim, căutăm sensul existenţei, fără să apucăm
vreodată să o găsim, şi suntem conştienţi de această „muncă a lui Sisif” , de această
situaţie unde apare absurdul cu o claritate atât de frumoasă: şi totuşi o facem.
O comedie, prin care se creează un disconfort total al participării la spectacol pe
care îl resimte publicul ca o apăsare. Exact ca personajul nostru, candidatul , care nu ştie
ce simte, dar are o presimţire stranie încă de la început. Dar în acelaşi timp devine tot mai
fascinat de salvatorul, care, nu face altceva decât „îl convinge de ideile de care e deja
convins”
. Două personaje, Candidatul la sinucidere și Salvatorul de meserie, care, în ciuda relaţiei
bizare care se creează între ei, relaţie doar aparent accidentală, întâlnire doar aparent
accidentală,fiecare personaj are spectacolul său individual 4în care fiecare încearcă să
spună povestea lui, indiferent de celălalt, sunt două spectacole legate cumva împreună,
două monoloage interioare care capătă glas. Fiecare rostind povestea individuală într-un
context decadent, murdar, nu pot decât să se reducă unul pe celălalt la tăcere. Această
tăcere apăsătoare care va veni, se simte de la începutul spectacolului, care şi el, la rândul
lui, începe cu o „tăcere”.
În acest spectacol formele aparent realiste capătă sens şi semnificaţie care ne
conduc spre teatrul absurd, prin situaţiile create , nu prin forma exterioară a personajelor
sau a spaţiului. M-am ferit de un spectacol care pune accent foarte mult pe estetica
absurdului ca imagine vizuală, de machiaje groteşti sau spaţiu care are o viaţă
independentă.
Situaţia textului oricum, este prin excelenţă o situaţie care aparţine de teatrul absurd, şi
nu orice tip de absurd, absurdul de tip ontologic în manieră beckettiană…Aici am putut
găsi soluţia personajului salvatorului ca şi construcţie vizuală (şi nu numai) : Personaj
simplu, murdar, gama cromatică simplă, de o culoare, (negru), un fel de „omniprezenţă”
care îi conferă esenţa adevărată ca personaj ce provine din zona sacrului, prin asta se
transformă într-un caracter ce ţine de absurd, dar nu în totalitate. Celălalt , sinucigaşul, în
schimb este în totalitate personaj care aparţine teatrului absurd, prin felul lui de a fi, de a
gândi, prin existenţa problemelor sale de tip ontologic, dar aici nu în sens pur beckettian,
ci într-o manieră care este mai aproape de Ionesco decât de Beckett, fiind construită în
cheie comică. O altă trimitere spre Beckett constă în acțiunea puerilă și jucăușă a
candidatului de a se încălța cu pantofii găsiți lângă tomberonul plin de picioare de
manechin, incepând să îl imite prin dans și prin mers pe Charlie Chaplin.
Piesa lui Teodor Mazilu, aşa cum am văzut-o eu, are la bază o situaţie
beckettiană prin excelenţă:două personaje (iniţial, la Mazilu –doi bărbaţi ) într-un spaţiu
bizar, înconjuraţi de mizerie, de gunoi, de deşeurile şi „ resturile” unei micro-societăţi,
stau în acest spaţiu şi vorbesc despre moarte şi despre sinucidere…
Această situaţie bizară iniţială, propusă de Teodor Mazilu, între cele două personaje care
vorbesc despre moarte, am transpus-o din interior în exterior. Alegerea spaţiului a fost
urmat şi direct legat de construcţia celor două personaje, construcţie, care a adăugat acele
picături de mister de care avea nevoie acest spectacol: Salvatorul de meserie era însăşi
Moartea,care , în viziunea mea, de data aceasta a îmbrăcat forma unui vagabond fără
adăpost, trăind pe străzi, în gunoi. Acest personaj trebuia să fie contopit cu spaţiul, să fie
unul şi acelaşi cu acest spaţiu. Doar costumul, care a fost compus dintr-un palton negru
vechi de toamnă, bluză neagră subţire de bumbac cu mâneci scurte, tot de culoarea
neagră şi o pereche de pantaloni negri subţiri de pânză, o pereche de pantofi vechi de
piele , fără a avea şosete, - doar cromatica acestui costum i-a dat puţinul contrast de care
a avut nevoie acest personaj în acel spaţiu misterios.
Cineva întunecat care aşteaptă în întuneric-exact ca publicul de teatru.
Am ales să construiesc spaţiul în cheie realistă cu anumite elemente suprarealiste :
Tomberonul alb murdar plin de picioare de manechin,care are o încă o semnificaţie
poetică,una ascunsă, apropiată de sufletul meu: este o referinţă la piesa lui Beckett, la
Aşteptându-l pe Godot… Estragon, care la începutul piesei încearcă să se descalţe, care
rosteşte prima şi celebra sa replică: „Nimic de făcut „ pe tot parcursul scenei I din actul I
încearcă să se descalţe…
Spaţiul a trebuit neaparat să fie „uşor”,lejer. Acest text nu ar fi suportat un decor greu,
masiv, monumental.Mai ales pentru faptul, că, a avut o tematică, care tindea spre o
anumită zonă a imaterialului, a spaţiului efemer, putem spune, fiindcă vorbim despre
Moarte ca personaj, o zonă a anumitei direcţii orientate spre divin, spre sacru. Această
impresie a imaterialului nu puteam să o sugerez decât cu ajutorul unui spaţiu aproape
gol, lejer,impresia spaţiului plin fiind dată de pietrele micuţe albe care acopereau scena
până în fundul scenei, până la uşa din spate.
Elementul principal în acest spaţiu este funia. Spânzurătoarea „improvizată „ de
personajul candidatului la sinucidere este plasată la mijloc, agăţată de prima ştangă,
lăsată să cadă cât mai jos ca o imagine violentă care nu lasă publicul nici o clipă să îşi
găsească momentul de linişte. E acolo, ca coşmarul fiecăruia dintre noi care ne urmăreşte
de o viaţă întreagă. Lumina plasată pe funie îi acorda o violenţă şi mai puternică: umbra
funiei era proiectată exact în spatele ei şi a personajului sinucigaşului,în aşa fel, încât se
vedea în permanenţă în fundul scenei pe partea stângă, ca o prezenţă stranie, un al treilea
personaj care nu părăsea scena.
Ecleraj și atmosfreră.
Misterul spaţiului e dat de lumină. Straniul sentiment de imaterial, de bizar, este
creat cu ajutorul unei lumini albastre care invadează scena ca un fel de văl invizibil peste
care se suprapune un reflector plasat în spate sus la mijloc, cu filtru galben care a
construiește aşa-numitul contra-jur, care creează pe personaj un contur creat din umbră şi
dă senzaţia unui desen. Mai introducem un reflector tot cu filtru galben care va fi plasat
în partea stângă a scenei, pus pe jos, care vaa cret umbre spectaculoase pe pietre .
Atunci, când ne-am dat seama că salvatorul nu este altcineva decât Moartea,
când am văzut că nu există nici o speranţă publicul totuși va spera.…Va aştepta…În
întuneric…după o altă victimă…o continuitate care ei nu şi-au dat seama că nu are cum
să aibă vreun sfârşit. Să nu uităm faptul, că piesa, în esenţa ei, nu este tragică. Nu
exclude nici sacralitatea, care doar aparent nu există, dar ea, stă acolo şi aşteaptă, există,
priveşte în întuneric precum publicul.
Ajungem la o formă care îmi este atât de dragă, ca un fel de concluzie:tragicomedia.Piesa
este tragicomică.Tragicomedia aici apare ca un fenomen al nesfârşirii, al continuităţii, al
indeciziei personajului care este captiv în aceste fenomene ca într-un labirint etern, fără
ieşire.De la prima parte a spectacolului la adoua parte trecerea se realizează nu doar prin
adâncirea tristeţii sau a tragicului, ci şi prin amplificarea stranie a comicului, prin atacuri
verbale reciproce,acţiuni scenice contrafăcute, tachinări –toate acestea au acel sens de a
arăta contopirea esenţelor tragice cu cele comice, o coexistenţă care ne ajută să „râdem cu
lacrimi”, o contopire care ne conduce ,- exact ca personajul salvatorului- la o înţelegere
mai profundă a lumii în care trăim, noi existând în personajul sinucigaşului.
Aşa cred…