Sunteți pe pagina 1din 16

PROIECT REGIZORAL

având la bază textul dramatic

CINE PE CINE MÂNTUIEȘTE ?


De Teodor Mazilu

Concepția regizorală : Noemi Lazici

( Masterat, Universitatea de Arte Târgu-Mureș, specializare: Arta Regizorului. Clasa dr


Cristian Theodor Popescu. Anul absolvirii:2012.
Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj Napoca-specializare:
Regie Teatru.
Clasa dr. Marian Mona. Anul absolvirii: 2010 )
“Simţul umorului înseamnă puterea de a înţelege contradicţiile lumii, de a înţelege şi
sensul poetic al existenţei şi materialitatea ei, de a asimila şi tragicul şi de a merge mai
departe. Comicul exprimă, după părerea mea, mult mai mult decât tragicul, nevoia
omului de eternitate. Comicul şi-a asimilat măreţia, poate naivă, a tragicului, dar şi
modestia lăuntrică a omului de a trăi şi de a o scoate într-un fel la capăt.”

(Interviu cu Teodor Mazilu de Val Condurache - Arlechin 1977)

Piesa lui Teodor Mazilu are la bază o situaţie beckettiană prin excelenţă:două personaje
într-un spaţiu bizar, înconjuraţi de mizerie, de gunoi, de deşeurile şi „ resturile” unei
micro-societăţi, stau în acest spaţiu şi vorbesc despre moarte şi despre sinucidere…
Personaje care aparţin teatrului realist dar în situaţiile teatrului absurd.Au toate
problemele de tip “ontologic” pe care le au personajele, anti-eroii teatrului absurd.Cu
diferenţa conştientizării: ei sunt conştienţi întotdeauna de absurdul situaţiei în care se
află.
Existã întotdeauna un dedesubt - aceasta este convingerea secretã. Şi plãcerea
constă în divulgarea „motorului” ascuns al fiecãrui gest și deposedarea lor de o pretinsã
nobleţe.

. O stranie agerime a unor personaje necrozate: dominanta spectacolului al cărui


acțiuni, la rândul lor, devin și ele pline de contradicții, paradoxuri în care dinamicul
exprimă esența unui personaj care nu mai trăiesște, e practic mort, totul este mecanic
și lipsit de sens în acțiunile lui, ( Candidatul la sinucidere) iar caracterul static al
salvatorului ascunde o dinamică fascinantă, o sete nemărginită față de tot ceea ce
îneamnă viu.( Salvatorul de meserie)

Această ambivalență este tema spectacolului: Demascarea unei esențe umane aparent vie
și nobilă, care, prin jocul ei cu Moartea, își arată propriul proces de cangrenare-dar totul
într-o cheie comică. Acest comic se va naște prin distanțarea totală și conștientă a
personajelor față de sine. Comicul provine dintr-o imensă cunoaştere de sine, şi această
cunoaştere deschide o cale către o degajare faţă de sine prin care “eroii” pot crea o
autoironie acidă dar în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură,comică. Comicul, deci, constă în
detaşarea totală faţă de sine şi felul în care personajele se cunosc pe sine şi felul în care le
place să vorbească despre sine. Şi le place. Foarte mult…Au o preocupare exagerată,
putem spune, chiar obsedantă către auto-analiză.Personaje care aparţin teatrului realist
dar în situaţiile teatrului absurd.Au toate problemele de tip “ontologic” pe care le au
personajele, anti-eroii teatrului absurd.Cu diferenţa conştientizării: ei sunt conştienţi
întotdeauna de absurdul situaţiei în care se află. Dar nu numai.
În spectacol,comicul se va naște în aceeași măsură și din acțiunile candidatului la
sinucidere, acțiuni lipsite sens și normalitate, acțiuni care, ne trimit prin excelență spre
zonele teatrului absurd, relația stranie a personajului cu obiectele aflate în gunoi, dar și
detașarea ironică,rece, și totală a salvatorului față de toate „problemele existențiale” ale
candidatului la sinucidere.

Spectacolul va începe astfel:


În curtea din spate a unei case, lângă niște tomberoane și un morman de gunoi, într-un
cartier mai sărac al unui oraș mare din România (poate fi oricare).
În dreapta scenei tomberoanele, unul plin de picioare de manechin, și restul gunoiului
care este o „ construcție” din cartoane, cărți, sticle, resturi de mâncare, păpuși aruncate,
flori uscate, cuțite, cutii de conserve. Spațiul este „ornamentat” cu pietre micuțe albe,
asemenea pietrelor folosite în cimitire pentru ornamentarea mormintelor.
Noapte.
În acest spațiu părăsit la această oră a nopții, apare candidatul la sinucidere, iese pe ușsa
din fundul scenei, o femeie îmbrăcată în costum negru bărbătesc cu o cravată roșie la
gât, cămașă albă și vestă neagră, analizând spațiul, convingându-se că nu e nimeni acolo.
Are o funie la gât.
Se apropie de gunoi. Ia funia din gât, o fixează pe stâlpul de lumină cu scopul clar al
sinuciderii. O verifică. E bine. Așteaptă câteva secunde. O „ probează”. Realizează că
funia este prea dură. Da. A uitat săpunul. Cu o rapiditate dementă începe să caute în gunoi
după un săpun sau orice altceva care ar putea-o ajuta. În disperarea ei, începe să arunce
cu gunoi și spre public. Cade pe jos cu spatele la public și începe un plâns isteric și
zgomotos. Aruncă cu pietre și cu obiecte din gunoi. Se ridică și pleacă.
Auzim în fundal, dinspre casă cîteva secunde doar, Edith Piaf: Je ne regrette rien.
Liniște. Frank Sinatra: My way. Se oprește după câteva secunde. Korn: Got the life. În
fundal, în timp ce auzim această muzică dură se mai aud zgomote precum țipete isterice,
sticle sparte, râs isteric. Apoi liniște totală.
Candidatul reapare în scenă, calmă și împăcată. Schițează un zâmbet. Are o sacoșă de
plastic de culoarea roz în mână cu diferite obiecte, precum Săpun, Foarfecă, Oglindă,
Trusă de machiaj, șervețele antibacteriene.
Începe pregătirea ritualică a propriei morți: Prima dată rezolvă funia, apoi
satisfăcută se spală pe toate părțile corpului cu șervețele antibacteriene, scoate oglinda,
aplică un machiaj exagerat pe față cu un ruj roșu puternic, scoate florile din gunoi, le
culcă lângă locul unde se va sinucide, își aprinde singură lumânarea și începe a încerca
diferite poziții corporale cu funia, Începe a încerca diferite poziţii în care ea crede că se
va crea o imagine estetică care capătă acea frumuseţe absolută de care are ea nevoie…
Într-un fel frumuseţea Morţii, aşa cum îşi imaginează ea…Încercând diferite poziţii
corporale, una mai „estetică” ca cealaltă, nici nu îşi dă seama că prevesteşte în
gestualitatea sa fără cuvinte,una din cele mai importante replici din acest spectacol:
Cum arată Moartea?
Ajunge la concluzia tragică: Nu va arăta bine după moarte, dacă alege să se spânzure.
Începe un joc tragicomic cu diferite obiecte: cuțit care nu taie, pungi cu care nu reușește
să se sufoce, ajungând inclusiv la acea disperare întrucât va începe să îndese în gură
gunoiul, cu scopul de a se sufoca și a se intoxica.
Toate aceste acțiuni macabre capătă un sens comic în momentul în care ne dăm seama că
personajul nostru nu are nici cel mai mic gând de a se sinucide.
Personajul nostru total rupt din contextul în care se află, îmbrăcat într-un costum scump şi
impecabil nu ştie altceva decât că acest lucru trebuie să ducă până la capăt.Nu este sigur
că vrea să moară, pe tot parcursul piesei caută motivele pentru care ar trebui să moară,
totuşi, trebuie să o facă, fiindcă ar fi ruşine dacă s-ar răzgândi…
Este conştientă de slăbiciunea ei, de prostia ei, tocmai aici stă ascuns comicul: o
analizează, poate se şi amuză puţin de propria-i nenorocire . Există şi o latură frumoasă,
naivă şi puerilă în felul în care se manifestă această nevoie de atenţie.El tinde spre ceva
adevărat, ceva măreţ, recunoscând faptul că e lipsit de el, prin asta recunoscând că există.
După toate eșecurile asumate și oarecum voite, va rosti prima replică:
CANDIDATUL: Ce naiba, nu e nimeni pe aici? Un suflet are nevoie de ajutor…
În momentul rostirii acestei replici, apare Salvatorul de meserie. Din Gunoi. Este
vagabondul fără adăpost.Cu un picior în groapă-iată indicația maziliană. S-a trezit din
somn.
Cheia analizei acestui personaj nu este în text ci tocmai în tăceri, în gesturi, în
intertextualitate. De aici trebuie să atacăm problema. Să analizăm ce face, nu ceea ce
spune. Nostalgia sentimentală pe care o simte faţă de om nu provine neaparat din iubirea
lui faţă de existenţa umană, ci din amuzament ironic şi acid. Toate gesturile construite pe
tot parcursul spectacolului nu au urmărit decât un singur scop: a-l face pe celălalt să
creadă că s-a lăsat convins, îl face pe sinucigaş să creadă că este adevărat ceea ce spune
el despre viaţă ,în timp ce el, salvatorul, îşi pregăteşte drumul către o nouă “realizare” de
tip existenţial: va lua încă o victimă cu el.Acesta este monologul lui interior care este
vizibil prin expresia feţei şi a corpului, în permanenţă. “Se lasă citit” de către spectator,
făcându-ne prin această dezlegare a tainei lui, tovarăşii lui, părtaşii lui în crimă. La
Teodor Mazilu, dacă vrem să construim aproape la perfecţie un personaj, trebuie să existe
o discordanţă între cuvântul rostit şi acţiunea scenică. Ei spun un lucru şi între timp fac
altceva sau gândesc altceva. Tipologia ipocriziei şi a mârşăviei cu care s-a luptat autorul
cred că aproape toată viaţa lui.De aici provine imaginea aparent paradoxală a
personajelor maziliene.

. Această alăturare a contrariilor care a creat forma aproape perfectă scenică a morţii în
chip uman banal. În mitologia românească, Moartea are o formă la fel, umană şi comică:
baba hidoasă respingătoare dar în acelaşi timp hazlie, cu obiceiuri, gesturi şi reacţii
umane.

Fiind atât de complicat ca personaj, vom începe analiza lui făcând o retrospectivă a
spectacolului. Analizăm ce face…

Apare , sau se arată în momentul în care totul este deja pregătit: Funia e fixată, replica
cheie pentru apariţia lui este rostită: „ un suflet are nevoie de ajutor”.El nu trebuie decât
să aştepte. Aparent, e interesat de ceea ce mărturiseşte sinucigaşul, dar adevărata lui
preocupare în acel moment este doar să rearanjeze deranjul provocat de celălat, căutând
în gunoi după un săpun pentru a crea o stare mai confortabilă pentru trecerea în
nefiinţă.Poziţia lui în această poveste este net superioară faţă de sinucigaş: este sigur în
privinţa viitorului apropiat, este sigur că celălat va fi următoarea lui victimă, orice va face
sau va spune sinucigaşul. Gândul ascuns, pe care noi, fiind părtaşii lui în crimă, îl putem
descifra, decodifica pe faţa lui, care este acelaşi cu gândul rostit de către Vladimir în
Aşteptându-l pe Godot încă la începutul piesei: „ acum e prea târziu”. Această acţiune
calmă, fiind sigur pe sine este continuată pentru mult timp, fiind executată cu o precizie şi
o meticulozitate prin excelenţă, cu obsesie faţă de detalii. Nu contează pentru el ce spune
celălalt. El oricum ştie tot.Şi stie mult mai bine decât celălalt. Din când în când, se
opreşte din acel ritual, la o replică cât de cât interesantă pentru el, dând impresia speranţei
salvării.Dar şi aceasta nu este altceva decât o iluzie. O astfel de replică interesantă ar fi o
întrebare pusă de către candidatul la sinucidere, întrebare, care este în acelaşi timp o
provocare:

CANDIDATUL: Şi de când te-ai hotărât să mântui pe alţii?


SALVATORUL:(…) De când mi-am dat seama că nu e nimic de făcut cu mine.(…) Mi-am
transformat falimentul în mesianism.

Aici personajul nostru este sincer, dar are grijă ca sinceritatea lui să nu îi descopere
identitatea adevărată. Şi este rostită replica magică beckettiană într-o manieră puţin
ascunsă: acel Nimic de făcut Beckettian.
Mai foloseşte, pe parcurs, metode sadice de a-l face aparent pe sinucigaş să se
răzgândească, metode inteligente şi strălucite, cum ar fi, de exemplu „ajutorul” acela
când celălalt vrea să se urce pe tomberon ca să îşi pună funia pe gât, salvatorul nostru
îi dă o mână de ajutor…Îl ajută să se urce…
Dar nu face pentru a obţine un succes, ci pentru a confirma un eşec. Eşecul condiţiei
umane care se risipeşte în căutarea unui sens. Al personajului care aşteaptă fără sens acest
personaj care aşteaptă fără sens ar fi publicul… Aici este adevărata provocare către public
aruncată de salvatorul nostru: în loc să trăim, căutăm sensul existenţei, fără să apucăm
vreodată să o găsim, şi suntem conştienţi de această „muncă a lui Sisif” , de această
situaţie unde apare absurdul cu o claritate atât de frumoasă: şi totuşi o facem.
O comedie, prin care se creează un disconfort total al participării la spectacol pe
care îl resimte publicul ca o apăsare. Exact ca personajul nostru, candidatul , care nu ştie
ce simte, dar are o presimţire stranie încă de la început. Dar în acelaşi timp devine tot mai
fascinat de salvatorul, care, nu face altceva decât „îl convinge de ideile de care e deja
convins”
. Două personaje, Candidatul la sinucidere și Salvatorul de meserie, care, în ciuda relaţiei
bizare care se creează între ei, relaţie doar aparent accidentală, întâlnire doar aparent
accidentală,fiecare personaj are spectacolul său individual 4în care fiecare încearcă să
spună povestea lui, indiferent de celălalt, sunt două spectacole legate cumva împreună,
două monoloage interioare care capătă glas. Fiecare rostind povestea individuală într-un
context decadent, murdar, nu pot decât să se reducă unul pe celălalt la tăcere. Această
tăcere apăsătoare care va veni, se simte de la începutul spectacolului, care şi el, la rândul
lui, începe cu o „tăcere”.
În acest spectacol formele aparent realiste capătă sens şi semnificaţie care ne
conduc spre teatrul absurd, prin situaţiile create , nu prin forma exterioară a personajelor
sau a spaţiului. M-am ferit de un spectacol care pune accent foarte mult pe estetica
absurdului ca imagine vizuală, de machiaje groteşti sau spaţiu care are o viaţă
independentă.

Situaţia textului oricum, este prin excelenţă o situaţie care aparţine de teatrul absurd, şi
nu orice tip de absurd, absurdul de tip ontologic în manieră beckettiană…Aici am putut
găsi soluţia personajului salvatorului ca şi construcţie vizuală (şi nu numai) : Personaj
simplu, murdar, gama cromatică simplă, de o culoare, (negru), un fel de „omniprezenţă”
care îi conferă esenţa adevărată ca personaj ce provine din zona sacrului, prin asta se
transformă într-un caracter ce ţine de absurd, dar nu în totalitate. Celălalt , sinucigaşul, în
schimb este în totalitate personaj care aparţine teatrului absurd, prin felul lui de a fi, de a
gândi, prin existenţa problemelor sale de tip ontologic, dar aici nu în sens pur beckettian,
ci într-o manieră care este mai aproape de Ionesco decât de Beckett, fiind construită în
cheie comică. O altă trimitere spre Beckett constă în acțiunea puerilă și jucăușă a
candidatului de a se încălța cu pantofii găsiți lângă tomberonul plin de picioare de
manechin, incepând să îl imite prin dans și prin mers pe Charlie Chaplin.

SALVATORUL: (…) Şi totuşi, această viaţă stupidă, aglomerată, nedreaptă merită să


fie trăită. Viaţa e o taină, domnule! Trebuie să respectăm această taină.
Este în totalitate straniu când aceste cuvinte sunt rostite de către un personaj
aparent banal, care se va dovedi mai târziu ca fiind cel care îl va ajuta să treacă acest prag
al existenţei fizice, către neantul lui cel iubit. Cu o uşoară tentă de ironie, pe care , vă rog
să mi-o iertaţi, mi-am adus aminte de Emil Cioran, care, afirma aşa:” Nu merită să te
sinucizi pentru că întotdeauna o faci prea târziu.”. Am ales această afirmaţie paradoxală
fiindcă este cea mai caracteristică pentru personajul nostru, oricum fiind şi el, plin de
contradicţii: pasionat de om dar amuzamentul maxim fiind analiza zbaterilor inutile în
“această viaţă nedreaptă” , de care se amuză nespus de mult. Un Vladimir al comicului
existenţial : “ Cînd mă gîndesc... de pe-atunci... mă întreb...
ce-ai fi devenit tu... fără mine... La
ora asta n-ai fi fost decît o grămăjoară de oase, fără
doar şi poate.” (Samuel Beckett: Așteptându-l pe Godot).
Pentru mine şansele evadării acestui personaj lipseau cu desăvârşire.Şi totuşi, am
invitat publicul să spere la un final acolo unde nu există nici un final…Nu există decât un
început…Maşinăria monstruoasă a continuităţii.De aceea, când publicul a văzut acel
final, după ce s-a consumat „poanta”, atunci când moare candidatul la sinucidere într-un
accident banal împiedicându-se de gunoi, sufocându-se instant cu un picior de manechin
din tomberon care intrându-i prin gură până la esofag, îl sufocă instant.
SPAȚIUL ȘI COSTUMELE.

Piesa lui Teodor Mazilu, aşa cum am văzut-o eu, are la bază o situaţie
beckettiană prin excelenţă:două personaje (iniţial, la Mazilu –doi bărbaţi ) într-un spaţiu
bizar, înconjuraţi de mizerie, de gunoi, de deşeurile şi „ resturile” unei micro-societăţi,
stau în acest spaţiu şi vorbesc despre moarte şi despre sinucidere…
Această situaţie bizară iniţială, propusă de Teodor Mazilu, între cele două personaje care
vorbesc despre moarte, am transpus-o din interior în exterior. Alegerea spaţiului a fost
urmat şi direct legat de construcţia celor două personaje, construcţie, care a adăugat acele
picături de mister de care avea nevoie acest spectacol: Salvatorul de meserie era însăşi
Moartea,care , în viziunea mea, de data aceasta a îmbrăcat forma unui vagabond fără
adăpost, trăind pe străzi, în gunoi. Acest personaj trebuia să fie contopit cu spaţiul, să fie
unul şi acelaşi cu acest spaţiu. Doar costumul, care a fost compus dintr-un palton negru
vechi de toamnă, bluză neagră subţire de bumbac cu mâneci scurte, tot de culoarea
neagră şi o pereche de pantaloni negri subţiri de pânză, o pereche de pantofi vechi de
piele , fără a avea şosete, - doar cromatica acestui costum i-a dat puţinul contrast de care
a avut nevoie acest personaj în acel spaţiu misterios.
Cineva întunecat care aşteaptă în întuneric-exact ca publicul de teatru.
Am ales să construiesc spaţiul în cheie realistă cu anumite elemente suprarealiste :
Tomberonul alb murdar plin de picioare de manechin,care are o încă o semnificaţie
poetică,una ascunsă, apropiată de sufletul meu: este o referinţă la piesa lui Beckett, la
Aşteptându-l pe Godot… Estragon, care la începutul piesei încearcă să se descalţe, care
rosteşte prima şi celebra sa replică: „Nimic de făcut „ pe tot parcursul scenei I din actul I
încearcă să se descalţe…
Spaţiul a trebuit neaparat să fie „uşor”,lejer. Acest text nu ar fi suportat un decor greu,
masiv, monumental.Mai ales pentru faptul, că, a avut o tematică, care tindea spre o
anumită zonă a imaterialului, a spaţiului efemer, putem spune, fiindcă vorbim despre
Moarte ca personaj, o zonă a anumitei direcţii orientate spre divin, spre sacru. Această
impresie a imaterialului nu puteam să o sugerez decât cu ajutorul unui spaţiu aproape
gol, lejer,impresia spaţiului plin fiind dată de pietrele micuţe albe care acopereau scena
până în fundul scenei, până la uşa din spate.
Elementul principal în acest spaţiu este funia. Spânzurătoarea „improvizată „ de
personajul candidatului la sinucidere este plasată la mijloc, agăţată de prima ştangă,
lăsată să cadă cât mai jos ca o imagine violentă care nu lasă publicul nici o clipă să îşi
găsească momentul de linişte. E acolo, ca coşmarul fiecăruia dintre noi care ne urmăreşte
de o viaţă întreagă. Lumina plasată pe funie îi acorda o violenţă şi mai puternică: umbra
funiei era proiectată exact în spatele ei şi a personajului sinucigaşului,în aşa fel, încât se
vedea în permanenţă în fundul scenei pe partea stângă, ca o prezenţă stranie, un al treilea
personaj care nu părăsea scena.

Ecleraj și atmosfreră.
Misterul spaţiului e dat de lumină. Straniul sentiment de imaterial, de bizar, este
creat cu ajutorul unei lumini albastre care invadează scena ca un fel de văl invizibil peste
care se suprapune un reflector plasat în spate sus la mijloc, cu filtru galben care a
construiește aşa-numitul contra-jur, care creează pe personaj un contur creat din umbră şi
dă senzaţia unui desen. Mai introducem un reflector tot cu filtru galben care va fi plasat
în partea stângă a scenei, pus pe jos, care vaa cret umbre spectaculoase pe pietre .

SALVATORUL: S-a întâmplat ceva foarte ciudat.Deşi mi-era silă


de achiziţionarea de tablouri, deşi socoteam această
îdeletnicire de-o imensă vulgaritate,m-am trezit
într-o zi cumpărând un mic desen de Goya…
CANDIDATUL:Sunteţi un caz particular.Vă ascult. Continuaţi,
continuaţi…
SALVATORUL:Am vrut să nu cumpăr acest tablou…Am vrut să rămân credincios
ideii mele că achiziţionarea de tablouri e o mare idioţenie.Şi totuşi
l-am cumpărat…
CANDIDATUL:Foarte trist…În fiecare cumpărător de tablouri zace un viitor
sinucigaş.
Trimiterea clară spre acel „ mic desen de Goya”, care este, în acest spectacol lucrarea
intitulată Saturn devorându-și fii, va apărea ca imagine clară imprimată pe tricoul
salvatorului, tricou ascuns sub palton până în momentul mărturisirii despre această
slăbiciune a lui.Tricou care va face legătura vizuală dintre picioarele de manechin și
personajul salvatorului.
Încheiere

Atunci, când ne-am dat seama că salvatorul nu este altcineva decât Moartea,
când am văzut că nu există nici o speranţă publicul totuși va spera.…Va aştepta…În
întuneric…după o altă victimă…o continuitate care ei nu şi-au dat seama că nu are cum
să aibă vreun sfârşit. Să nu uităm faptul, că piesa, în esenţa ei, nu este tragică. Nu
exclude nici sacralitatea, care doar aparent nu există, dar ea, stă acolo şi aşteaptă, există,
priveşte în întuneric precum publicul.
Ajungem la o formă care îmi este atât de dragă, ca un fel de concluzie:tragicomedia.Piesa
este tragicomică.Tragicomedia aici apare ca un fenomen al nesfârşirii, al continuităţii, al
indeciziei personajului care este captiv în aceste fenomene ca într-un labirint etern, fără
ieşire.De la prima parte a spectacolului la adoua parte trecerea se realizează nu doar prin
adâncirea tristeţii sau a tragicului, ci şi prin amplificarea stranie a comicului, prin atacuri
verbale reciproce,acţiuni scenice contrafăcute, tachinări –toate acestea au acel sens de a
arăta contopirea esenţelor tragice cu cele comice, o coexistenţă care ne ajută să „râdem cu
lacrimi”, o contopire care ne conduce ,- exact ca personajul salvatorului- la o înţelegere
mai profundă a lumii în care trăim, noi existând în personajul sinucigaşului.
Aşa cred…

Având în vedere faptul că acest proiect se bazează pe o formă mai îmbunătățită și


restructurată a examenului de licență, în paginile care urmează voi atașa fotografii din
spectacol:
Actorii care au participat la examenul de licență:

Un candidat la sinucidere: Alexandra Odoroagă

Un salvator de meserie: George Bîrsan

Imagini: Ioana Țurcan