PROIECT REGIZORAL

După comedia

AUDIENȚĂ 0

De Lucian Dan Teodorovici

CONCEPȚIE REGIZORALĂ: NOEMI LAZICI

Personaje:

TÂNĂRUL
OFICIALUL
SUFLEURUL (REGIZORUL în actul II și actul III)
DOCTORUL
CELĂLALT
ALT OFICIAL
Fără spectatori, suferinţa nu se manifestă, suferinţa nu ieşea în lume şi, ca orice
spectacol care nu se bucură de interesul publicului, se amână pentru altă dată...

Teodor Mazilu

Tema spectacolului: Unde începe iluzia teatrală și unde se încheie realitatea

imediată, cotidiană?

Cu această comedie, propun publicului ,o experiență teatrală unică prin

construcția sa specifică, raportul teatralitate-realitate, reprezentând o lume
intermediară între lumea reală, materială, și ceea ce se află dincolo de această
realitate. Soluția constă în realitatea creată care nu este posibilă decât în vis sau în
spațiul teatral. Cheia acestui spectacol, așadar, va consta în găsirea echilibrului
dintre iluzie și substituirea de realități.

Spectacolul se desfășoară în felul următor:

Înaintea ridicării cortinei, atunci când luminile din sală se sting încet, se aud
primele acorduri din Living Hell de Tiger Lillies.
 După câteva momente, apare o eroare, o defecțiune tehnică la sonorizare,
muzica se aude distorsionat, cu ritm mult mai lent. Parcă vine dintr-o altă
dimensiune. În spatele cortinei se aud zgomote, certuri, șoapte indescifrabile.
Pauză.
Reîncepe muzica, de data asta, fără defecțiune tehnică. La ridicarea cortinei,
îl vedem pe Actor în fața unei cabine de lift, încercând să-și aranjeze părul, deschide
ușa liftului, găsește o oglindă în interiorul lui, continuă să se aranjeze, începând
monologul:
Tânărul (aproape mulţumit de sine): Mustaţa mi-e în regulă. Sprâncenele frumos
arcuite. Buzele, bărbia... Cine îmi spunea că buzele mele şi bărbia, împreună, fac un
cerc perfect? Ah, cum o chema? Cum naiba o chema?! Ce-mi pasă?! O chema cum o
chema. Dacă nu cumva altfel. Dragi spectatori, Regizorul acestei chestii la care vă
uitaţi chiar în clipa de faţă a avut lipsa de inspiraţie de a mă pune aici pe mine. Aici,
pe scenă! Pe mine, un actor cu capul pe umeri. Un actor – mă cunoaşteţi doar –
deosebit de inteligent! M-a vârât aici, în cutia asta cu oglindă în spate şi m-a pus să
susţin un monolog. Asta nu e o tâmpenie? Ia, spuneţi-mi: cum consideraţi asta, nu o
tâmpenie?!

Tânărul (revenindu-şi din veselie:) E un prost. Un mare prost. Ce vă uitaţi aşa? Nu

ştiţi cine? Autorul piesei, bineînţeles. E un prost! Ba, dacă mă gândesc bine, şi
Regizorul. Cum a putut să accepte dumnealui o asemenea punere în scenă? Ba, dacă
mă gândesc mai bine de-atât, şi voi, ăştia, spectatorii. Cum aţi putut, domnilor, să daţi
bani pe o asemenea mizerie?! Sunteţi ridicoli, vă spun drept. Ca şi dramaturgul, ca şi
Regizorul. Nu credeţi că sunteţi stupizi? Uite, vă dau un exemplu: ia să vedem, unde
presupuneţi domniile voastre că sunt eu acum? Într-un lift. Ha, ha! Într-un lift!
Ascensor! Ce tâmpit îşi pune personajul într-un lift când are la dispoziţie o întreagă
scenă? Ce să facă ăla într-un lift? Ce să fac eu, un actor cu personalitate, un actor
inteligent, într-un lift? Şi să vă mai zic o chestie: după ce că Autorul, tembelul, şi-a pus
personajul într-un lift, a mai dat şi indicaţia scenică pentru regizor de a face în aşa fel
încât să pară că liftul e în mişcare. Aşa ceva n-am mai pomenit! Eu lucrez în teatru de
zece ani, dar asemenea prostie nu mi-a fost dat să joc. Din motivul ăsta, în ciuda
faptului că aţi venit aici, în sală, pentru a urmări o piesă de teatru, mă văd nevoit să
spun "pas". Şi reţineţi, pentru prima pagină a ziarelor: actorul care urma să
interpreteze... mă ştiţi cu toţii, nu? Mă cunoaşteţi de atâţia ani, sunt un actor mare, cu
personalitate! Pentru ziare deci, pentru prima lor pagină, atenţie: actorul care urma să
interpreteze rolul principal din piesa Audienţă 0, refuză compromisul – subliniaţi vă
rog "compromisul" – de a juca într-o asemenea idioţenie!
Tânărul părăsește scena. Intrăm în cădere liberă. Premoniție care va urmări
spectacolul până la final, ca o umbră. Din culise se aude dialogul violent dintre actor
și regizor, în timp ce privim scena părăsită cu liftul în mijloc. Apare Oficialul,
explicând situația. Ne asigură că totul va fi bine, pragul inhibant a fost depășit,
actorul a fost înlocuit cu celălalt, se poate reîncepe spectacolul.
Mașinăria continuității eterne a unei situații repetitive, fără sfârșit sau
scăpare, a intrat în mișcare. Asistăm la renașterea spctacolului. Actorul rostește
același monolog de la începutul piesei. Apare aceeași problemă, actorul părăsește
scena în hohote de râs, oficialul preia rolul lui.
Aparenta moarte a sufleurului devenit actor dă impresia unei soluții ideale,
soluție care dă speranța salvării spectacolului (ne trimite la poetica Cehoviană, un
Cântec al lebedei născut în haos, din necesitate).
În public se naște starea stranie a exaltării combinată cu o tensiune
exagerată, moment în care această exaltare funcționează ca o grenadă explodată, o
dată explodată aruncă în toate direcțiile ”bucăți”, fragmente din piesă, care se
regăsesc peste tot în teatru, mai cu seamă în spațiul publicului.
Spectacolul, care în mod miraculos a supraviețuit, încearcă, în ACTUL
INTERMEDIAR, să adune fragmentele împrăștiate. Mărturisirea regizorului față
de îngrijitor și față de public este halucinantă. O asumare simplă, sinceră și
curajoasă a unui moment artistic care este destinat morții, golului, nimicului.

Regizorul: Suntem singuri?

Primul actor care l-a interpretat pe Tânăr: Singuri.
Al doilea actor care l-a interpretat pe Tânăr: În sfârşit!
Regizorul: Dar ăl' de colo cine-i, mă rog?
Primul actor care l-a interpretat pe Tânăr: Cine eşti, băi?
Al doilea actor care l-a interpretat pe Tânăr: Cine dracu' eşti, nenicule?
Regizorul (către culise): Vedeţi că mai avem un spectator în sală!

În locul liftului, în acest act, vedem câteva scaune goale, pe unul dintre
scaune observăm silueta unui om, într-o poziție nefirească. Este Îngrijitorul, care nu
a părăsit scena.
Conflictul dintre iluzie și realitate imediată pare încetul cu încetul să se
estompeze, descoperind dorința secretă a dramaturgului de a nu avea nici un
spectacor, pentru ca această piesă sa se joace fără public. Există teatru fără public?
Oare nu devin spectatori la propria piesă jucată?
Trimitere excelentă spre sensul creației Andreeviene, mai exact către textul
Requiem, unde autorul propune aceeași problemă existențială a teatrului, anume,
problema unui teatru fără spectatori.
După ce s-au asigurat că spațiul este părăsit de către îngrijitor, că nu a mai
rămas absolut nici un spectator, începe ACTUL II:
Regizorul : Gata băieţi, ne-am distrat cât ne-am distrat. Acum, gata comedia. La
treabă!
Scaunele goale sunt acum ocupate de manechine, construcția oglinzii a
publicului „real”. Fiecare manechin ascunde un microfon propriu. Cu ajutorul
sufleurului, aceste manechine pot avea „reacții”, replici ”față de spectacol”.
Nașterea unui sistem totalitar. Nimicirea fiecărui „spectator” – manechin
care deține o părere „individuală” despre spectacol, fie criticat din punct de vedere
estetic sau structural, este executat pe loc, distrus, bătut, anihilat, rupt în bucăți.
Nici o părere, nici o reacție nu rămâne nepedepsită.
Publicul fictiv este distrus. Un singur manechin rămâne intact, cel tăcut.
Actorul părăsește scena, lăsând manechinul și imaginea distrugerii în urma lui.
Câteva clipe de liniște apăsătoare, contemplare reciprocă cu manechinul rămas.
Apar doi mașiniști si strâng obiectele de pe scenă. Manechinul rămâne neatins pe
scaun, în rest scena goala. Ies mașiniștii.
 Câteva clipe de contemplare reciprocă cu manechinul. Spectatorul rămâne
prins în capcana unui labirint care pornește dinspre realitate, având ca destinație
finală salvarea din labirint, iluzia teatrală.
Numai că noi rămânem blocați în acel labirint, plutind etern între iluzie și
realitate.
Cortina.