În bordei sărac, la vatră, suflet trist şi chinuit, Fără somn, tânăra mamă copilaşu-şi ţine-n poală, Şi plângând îl netezeşte pe obrajii arşi de boală. De cu sară mititelul încetase să mai ţipe: Se ducea, văzând cu ochii, viaţa-i fărâmită-n clipe. Peste ochii mari şi tulburi cad pleoapele-obosite, Somnu-l biruie adoarme. Suflări repezi, ca gonite De al morţii frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate… Ea tresare; cum le-ascultă, şir de fulgeri îi străbate Întunericul din suflet. Pe păreţi, în bezna rece, Fâlfâind ca o aripă, para focului se trece.
Iat-o scoborând la vale, galbenă şi istovită,
Cu odorul strâns la sânu-i; cu privirea aţintită Spre biserica cu sfânta, ea-şi sileşte-ncetu-i pas. De trei nopţi şi două zile bate drum făr de popas; Ş-ar fi ocolit pământul făr-a se simţi trudită: Ea credea profund, orbeşte… Mare şi nenchipuită E credinţa ce-ntr-un suflet înnoptat şi trist încape! Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape, Îşi zicea mereu în gându-i, inimă de piatră fie, Şi-ncă s-ar zdrobi de milă. Toată jalea mea pustie Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele preasfintei; Ş-în cucernică-nchinare, şi plângând sta-voi nainte-i, Pân ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blând deschizându-şi, Zâmbitor cătând spre mine, şi mânuţele tinzându-şi… Cum să nu-nţeleagă sfânta glasul sfintei mele plângeri? Eu atâta am pe lume, pe când ceru-i plin de îngeri!
Blândă, cu Isus în braţe, din argint, Fecioara cată
Cu iubire spre spăsita mamă, jos îngenuncheată: Parc-ascultă şi-nţelege… O, îndură-te, priveşte-l, Şi din ochii tăi c-o rază de viaţă încălzeşte-l! Căci tu ştii ce farmec dulce-i să-ţi lipeşti pruncul de piept, Aţintit să-ţi steie-asupră-i, şi prin somn, ochiul deştept, Şi cum inima-ţi tresare, c-un scâncit când el te cheamă Să-l acoperi cu iubirea şi cu paza ta de mamă. Vezi-l, tânjitor, cum doarme-n frumuseţea-i îngerească… Cum putere-ar fără dânsul mama lui să mai trăiască? Te îndură din văpaia vieţii tale dă-i viaţă, Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuţele lui braţe. Ca şi mine strângi la pieptu-ţi lumea-ntreagă-n fiul tău… O, de-ai şti cu ce-ntuneric copere sufletul meu Ochiu-i stins şi ce pustie mi-ar fi viaţa fără dânsul, N-ai putea să stai, o clipă, rece, ascultându-mi plânsul!…
Dar deodată-şi rupse vorba limba-i amuţise-n gură,
Spre copil şi-ntoarce iute lacoma-i căutătură… Era mort. Înmărmurită, stătu drept, cu pruncu-n braţe, Cu ochi groaznic de mânie ea privi icoana-n faţă… Cum? Tu n-ai simţit, preasfânto, milă de cumplita-mi jale? Eu, sărmana, plâng, cerşindu-ţi raza îndurării tale, Şi tu, rece şi cu pumnii încleştaţi, mi-l dai vederii?… Astfel înţelege cerul lacrima, limba durerii? S-a sfârşit orice nădejde!… Şi privirea ta de lemn Aţintită stete-asupra-mi, fără ca să-mi dea un semn C-a mea rugă-i ascultată şi durerea mea-i crezută!…
Ia-ţi şi lutul… Ca şi dânsul împietrită eşti şi mută!…
Şi c-un hohot lung cadavrul îl aruncă-n faţa sfintei, Care, huruind greoaie, la pământ căzu-nainte-i. Şi durerea i se sparse-n neagră deznădăjduire, De mânie-i scapăr’ ochii ea strigă în aiurire: O, desigur, n-ai fost mamă, şi de porţi un prunc la sân, E-o minciună!… Ce smintită-s unei scânduri să mă-nchin! Şi izbind icoana-n faţă cu piciorul, e-o minciună! Mai răcni-ntr-un râs sălbatic, şi porni… Era nebună.