Birsan Vol 2 Necunoscut (A)

9
D acă substanţa prim ului volum este dată de analiza drepturilor şi a

libertăţilor fundam entale garantate de Convenţie si de protocoalele
sale adiţionale, în acest volum sunt cercetate reglem entările cuprinse
in Titlurile II şi III ale Convenţiei, ce au ca obiect, în esenţă,
organizarea şi funcţionarea Curţii Europene a D repturilor Omului,
procedura de exam inare a cererilor ce-i sunt adresate, atât în privinţa
adm isibilităţii lor, cât şi sub aspectul fondului celor declarate
adm isibile: num ai în urm a exam inării unei cereri pe fond instanţa
europeană este în m ăsură să decidă dacă s-a produs sau nu încălcarea
de către autorităţile statului in cauză a dreptului apărat de Convenţie
ori de protocoalele adiţionale, încălcare pe care reclam antul o invocă
în cererea sa.
De asem enea, sunt analizate problem ele privitoare la regim ul
hotărârilor Curţii şi la obligaţia statelor contractante de a asigura
executarea lor, atât prin adoptarea de m ăsuri individuale, privitoare la
situaţia reclam antului, cât şi prin adoptarea de m ăsuri de ordin general,
m enite a asigura conform itatea norm elor din sistem ul naţional de drept
cu dispoziţiile Convenţiei.
Volumul este însoţit de o serie de anexe utile persoanelor ce doresc să
se adreseze cu cereri jurisdicţiei europene; m enţionăm , în special,
traducerea în lim ba rom ână a Regulam entului Curţii şi a Instrucţiunilor
practice elaborate pe baza dispoziţiilor acestuia.
C O M E N T A R II
BECK COMENTARII BECK
Bîrsan Corneliu Bîrsan
CEDO Convenţia europeană

Voi. II
a drepturilor omului
Art. 19-59 Comentariu pe articole
Voi. II. Procedura în fata Curţii.
Executarea hotărârilor
C.H. BECK EDITURA C.H. BECK

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BÎRSAN, CORNELIU
Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu
pe articole. Voi. II. Procedura în faţa Curţii.
Executarea hotărârilor / Comeliu Bîrsan; [Consiliul Europei]. -
Bucureşti: C.H. Beek, 2006
2 voi.
ISBN 973-655-573-9
Voi. II - 2006. - Bibliogr. - Index. - ISBN 973-655-703-0
I. Consiliul Europei (Strasbourg)
341.24:341.231.14(4)
Editura ALLBECK Str. Serg. Nuţu Ion, nr. 2,

sector 5, Bucureşti
Tel.: 021/410.08.47; 021/410.08.09
Fax: 021/410.08.48
E-mail: comenzi@beck.ro
Redactor: Marius Eftimie

Tehnoredactor: Violeta Şerban
Cuprins
A brevieri.............................................................................................................. IX
Titlul II. Curtea Europeană a Drepturilor O m ului............................................ 1

Art. 19. înfiinţarea C urţii.................................................................................. 1
Art. 20. Numărul judecătorilor........................................................................10
Art. 21. Condiţii de exercitare a funcţiilor...................................................... 15
Art. 22. Alegerea judecătorilor........................................................................21
Art. 23 . Durata mandatului.............................................................................40
Art. 24. Revocare.............................................................................................53
Art. 25. Grefa şi secretari juridici.................................................................... 55
Art. 26. Adunarea plenară a C u rţii.................................................................61
Art. 27. Comitete, camere şi Marea Cam eră..................................................69
Art. 28. Declaraţii ale comitetelor privind inadmisibilitatea..........................86
Art. 29. Decizii ale camerelor asupra admisibilităţii şi fondului.................... 95
Art. 30. Desesizarea în favoarea Marii Camere............................................ 108
Art. 31. Atribuţii ale Marii Cam ere............................................................... 116
Art. 32. Competenţa Curţii.............................................................................121
Art. 33. Cauze interstatale............................................................................ 132
Art. 34. Cereri individuale............................................................................ 153
Art. 35. Condiţii de admisibilitate.................................................................236
Art. 36. Intervenţia terţilor............................................................................398
Art. 37. Scoaterea de pe r o l......................................................................... 412
Art. 38. Examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate şi
procedura de rezolvare pe cale amiabilă................................................434
Bîrsan V
Art. 39. Rezolvarea pe cale amiabilă.......................................................... 457
Art. 40. Audiere publică şi acces la documente....................................... 471
Art. 41. Reparaţie echitabilă...................................................................... 476
Art. 42. Hotărârile camerelor...................................................................... 532
Art. 43. Retrimiterea în faţa Marii Camere................................................. 533
Art. 44. Hotărâri definitive............ .............................................................555
Art. 45. Motivarea hotărârilor şi deciziilor.............................. ......... ....... 559
Art. 46. Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor...................................572
Art. 47. Avize consultative.........................................................................610
Art. 48. Competenţa consultativă a C u rţii.................................................. 617
Art. 49. Motivarea avizelor consultative.................................................... 618
Art. 50. Cheltuieli de funcţionare a C urţii................................................... 619
Art. 51. Privilegii şi imunităţi ale judecătorilor............................................621
Titlul III. Dispoziţii diverse.............................................................................. 623

Art. 52. Anchetele Secretarului general....................................................623
Art. 53. Apărarea drepturilor omului recunoscute...................................... 626
Art. 54. Competenţele Comitetului M iniştrilor........................................... 630
Art. 55. Renunţarea la alte mijloace de reglementare a diferendelor.......632
Art. 56. Aplicare teritorială...........................................................................635
Art. 57. Rezerve.............................................................................................641
Art. 58. Denunţare........................................................................................657
Art. 59. Semnare şi ratificare.........................................................................661
A nexe................................................................................................................. 665
Anexa 1. Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului............. 667
Anexa 2. Acordul european privind persoanele participante la
proceduri în faţa Curţii Europene a Drepturilor O m ului................. 741
VI Bîrsan
Anexa 3. Ordonanţa Guvernului privind participarea României la
procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a
Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea
dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi
convenţiilor de rezolvare pe cale am iabilă........................................ 746
Anexa 4. Notă în atenţia persoanelor ce doresc să se
adreseze Curţii Europene a Drepturilor O m ului................................. 752
Anexa 5. Formular de cerere către C u rte.................................................757
Anexa 6. Model procură (articolul 36 din Regulamentul C u rţii)............ 765
Anexa 7. Notă explicativă destinată persoanelor care
completează un formular de cerere prezentată conform
articolului 34 al Convenţiei.................................................................... 766
Anexa 8. Grafic privind examinarea unei cereri............................................769
Anexa 9. Grafic privind cauzele aflate pe rol la 1.10.2005
(în funcţie de statele mem bre)................................................................770
Anexa 10. Lista cronologică a deciziilor şi rapoartelor
Comisiei europene citate în lucrare........................................................ 771
Anexa 11. Lista cronologică a deciziilor şi hotărârilor
Curţii europene citate în lucrare............................................................ 785
Index.................................................................................................................... 807
Bîrsan VII
A b revieri
Annuaire Annuaire de la Convention europeenne des droits

de la Convention de l ’homme / Yearbookof the European Convention
on Human Rights
CEDH Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CIJ Curtea Internaţională de Justiţie
CJCE Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
Comis. EDH Comisia Europeană a Drepturilor Omului
DR Decisions et Rapports / Decisions and Reports
Recueil Recueil des arrets et decisions / Reports
of Judgements and Decisions
R.G.D.I.P. Revue generale de droit internaţional public
RT.D.H. Revue trimestrielle des droits de l’homme
R.U.D.H. Revue universelle des droits de l ’homme
Serie A Serie A: Arrets et decisions / Series A: Judgements
and decisions
Bîrsan IX
Titlul II. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Art. 19
înfiinţarea Pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg
Curţii pentru înaltele părţi contractante din prezenta convenţie şi
din protocoalele sale, se înfiinţează o Curte Europeană a
Drepturilor Omului, numită în continuare Curtea. Aceasta
va funcţiona permanent.
Institution Afin d’assurer le respect des engagements resultant pour Ies

de la Cour Hautes Parties contractantes de la presente Convention et de
ses Protocoles, il est institue une Cour europeenne des Droits
de l’Homme, ci-dessous nommie «la Cour». Elle fonctionne
de faşon permanente.
Establishment To ensure the observance of the engagements undertaken by

of the Court the High Contracting Parties in the Convention and the Proto-
cols thereto, there shall be set up a European Court of Human
Rights, hereinafter referred to as «the Court». It shall fonction
on a permanent basis.
Sumar
§ 1. Consideraţii generale............................................................................................. 1
§ 2. Curtea - organ de control al respectării dispoziţiilor Convenţiei. Limite......... 3
Bibliografie
Conseil de l'Europe, La possibilite d’une fusion de l’ancienne Commission et de la
Cour europeenne des droits de rhomme, Strasbourg, 1992, Doc. H (89); a se vedea acelaşi
document şi în R.U.D.H., nr. 4,1992, p. 503-510; Conseil de l ’Europe, Rapport explicatif
au Protocole N° 11 â la Convention europeenne des droits de rhomme, text integral,
R.U.D.H., nr. 5,1994, p. 91-101; Conseil de l ’Europe, Reforme du systeme de contrele
de la Convention europeenne des Droits de l’Homme”, Strasbourg, 1992, Doc. H (92) 14;
Conseil de l ’Europe, Structuree detaillee d ’un eventuel systeme fonde sur une Cour
unique, Doc. DH-PR (90), Strasbourg, 1990; a se vedea extrase din acest document în
Bîrsan 1
Art. 19 1-2 Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
R.U.D.H., nr. 4,1992, p. 510-513; J.-P. Costa, LaCoureuropeenne des droitsde I’homme:
un juge qui gouveme?, în „Etudes en l’honneur de Gerard Timsit”, Bruylant, Bruxelles,
2004, p. 67-88; A. Drzemczewski, J. Mayer-Ladewig, Principales caracteristiques du
nouveau mecanisme de controle etabli par la Convention europeenne des droits de
l’homme suite au Protocole N° 11, R.U.D.H., nr. 5, 1994, p. 81-86; W. Peukert, k
propos de la reforme du systeme de protection prevue par la Convention europeenne des
droits de l’homme, R.U.D.H., nr. 5, 1992, p. 217-226; N. Sansonetis, Article 19, în
„Commentaire p. 529-541; L, Wildhaber, Un avenir constitutionnel pour la Cour
europeenne des droits de l’homme?, R.U.D.H., nr. 14, 2002, p. 1-6.
§ 1. C onsideraţii generale
1 608. Principii. Am arătat în mai multe rânduri, pe parcursul primului volum al

acestei lucrări, în special în cadrul părţii sale introductive', că modificarea
esenţială, adusă, prin Protocolul Nr. 11 la Convenţie, sistemului european
instituţionalizat de protecţie a drepturilor omului constă în instituirea unei
jurisdicţii unice şi obligatorii în acest domeniu, reprezentată de Curtea Europeană
a Drepturilor Omului. Este pentru prima dată în istoria instituţiilor jurisdicţionale
internaţionale când competenţa de jurisdicţie a unei asemenea instanţe, creată
printr-un tratat încheiat de state suverane, a devenit obligatorie; prin ratificarea
Convenţiei, statele contractante au admis că pot deveni justiţiabili în faţa Curţii
astfel instituite, având calitate procesuală pasivă - cu privire la cererile
individuale, dar şi calitate procesuală activă - în privinţa cererilor interstatale.
2 în sistemul conceput iniţial de redactorii Convenţiei şi acceptat ca atare de
statele contractante, prin semnarea şi ratificarea ei, nu numai că existau două
componente ale sale cu funcţii specifice - Comisia şi Curtea —, dar însăşi jurisdicţia
lor era facultativă; numai dacă statul contractant declara, în mod expres, că
acceptă jurisdicţia fostei Comisii, aceasta putea fi sesizată cu examinarea unei
plângeri individuale privitoare la o pretinsă încălcare a unui drept garantat de
Convenţie sau/şi de Protocoalele sale adiţionale (fostul art. 25 din Convenţie);
de asemenea, după ce o cerere era declarată admisibilă de către Comisie, ea putea
fi examinată, pe fond, de Curte numai dacă statul în cauză declara, în mod expres,
că acceptă jurisdicţia acesteia. Mai mult, până în anul 1994, chiar dacă o cerere
era declarată admisibilă de fosta Comisie, sesizarea Curţii, în caz de declaraţie de
acceptare a jurisdicţiei ei de către statul în cauză, nu putea fi făcută de către
1A se vedea, spre exemplu, supra, voi. I, nr. 64 şi urm.
2 Bîrsan
înfiinţarea Curţii 3-6 Art. 19
reclamant, ci numai de fosta Comisie, de statul în cauză, de statul al cărui resortisant

era victima sau de statul care a sesizat Comisia. Abia Protocolul Nr. 9 la Convenţie,
din anul 1994, abrogat, ca rămas fără obiect, prin Protocolul Nr. 11 intrat în vigoare
la 1 noiembrie 1998, a permis reclamantului, ce-şi vedea cererea sa declarată
admisibilă de fosta Comisie, să poată sesiza Curtea cu examinarea ei pe fond1.
în sfârşit, reamintim că sistemul anterior intrării în vigoare a Protocolului 3
Nr. 11 la Convenţie prevedea un anumit rol jurisdicţional pentru Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei2.
Am reamintit aceste principii tocmai pentru a pune încă o dată în evidenţă 4
importanţa creării, la 1 noiembrie 1998, a Curţii unice Europene a Drepturilor
Omului. Or, acesta este scopul art. 19 din Convenţie, care dispune că, pentru a
asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru statele contractante din
acest instrument internaţional de protecţie a drepturilor omului şi din protocoalele
sale adiţionale, se înfiinţează o Curte Europeană a Drepturilor Omului, cu
activitate permanentă. Această activitate permanentă, prevăzută de textul pus
în discuţie, reprezintă una dintre caracteristicile esenţiale ale jurisdicţiei europene
specializate în materie, asimilând-o, pe acest plan, oricărui asemenea organism
dejurisdicţie.
De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere împrejurarea că, spre deosebire 5
de sistemul în funcţie până la 1noiembrie 1998, Comitetul de Miniştri al Consiliului
Europei nu mai are, în prezent, atribuţii jurisdicţionale în domeniu. Aceasta nu
înseamnă că el nu ar mai avea nici un rol în ceea ce constituie esenţa activităţii
organizaţiei internaţionale regionale care este Consiliul Europei; aşa cum vom
vedea la momentul potrivit, în temeiul dispoziţiilor art. 46 parag. 2 din Convenţie,
hotărârile definitive ale Curţii sunt transmise Comitetului de Miniştri, care
supraveghează executarea lor, iar modificările aduse acestui text, prin Protocolul
Nr. 14 la Convenţie, urmăresc întărirea rolului său privitor la executarea acestor
hotărâri.
§ 2. Curtea - organ de control al respectării dispoziţiilor

C onvenţiei. L im ite
609. Caracterul subsidiar al mecanismului de protecţie a drepturilor omului 6

instituit prin Convenţie. Prin art. 1 al Convenţiei statele contractante s-au obligat
1A se vedea supra, voi. î, nr. 64.

2 A se vedea supra, voi. I, nr. 65.
Bîrsan 3
să recunoască „oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor” drepturile şi libertăţile

reglementate de aceasta şi de protocoalele sale adiţionale1, instrumente
internaţionale ce asigură existenţa unei ordini publice europene privitoare la
protecţia drepturilor omului. După cum arăta fosta Comisie într-una din primele
sale decizii privitoare la admisibilitatea unei cereri interstatale, în forma în care
erau redactate deciziile sale la aceea vreme:
7 „Considerând că (...), prin încheierea Convenţiei, statele contractante nu au
voit să-şi conceadă drepturi şi obligaţii reciproce, folositoare urmăririi unor scopuri
naţionale proprii, ci au dorit să realizeze obiectivele şi idealurile Consiliului Europei,
astfel cum sunt ele enunţate de Statut (este vorba despre Statutul Consiliului
Europei - n .n ., C.B.), şi să instaureze o ordine publică comună de libertăţi
democratice a Europei (s. n., C.B.) cu scopul apărării patrimoniului lor comun de
tradiţii politice, de idealuri de libertate şi de preeminenţă a dreptului;
Considerând (...) că obligaţiile asumate de statele contractante, prin Convenţie,
au un caracter obiectiv (s. n., C.B.) prin faptul că ele urmăresc apărarea unor
drepturi fundamentale ale particularilor împotriva încălcării lor de către înseşi
statele contractante, şi nu crearea unor drepturi subiective pentru acestea din
urmă;
Luând în considerare caracterul obiectiv al acestor angajamente, care rezultă
şi din mecanismul instituit de Convenţie (...) pentru examinarea oricărei plângeri
împotriva unei încălcări a dispoziţiilor sale, indiferent dacă victima unei asemenea
încălcări este sau nu un resortisant al statului reclamant; că atunci când acţionează
astfel, statul reclamant (...) nu urmăreşte a face sâ-i fie respectate drepturi proprii,
ci voieşte a supune Comisiei - în prezent, Curţii («. n., C.B.) - o problemă care
priveşte ordinea publică a Europei”2 (s. n., C.B.).
8 La rândul ei, Curtea a decis, cu valoare de principiu, că, în examinarea oricărei
cauze ce pune în discuţie o pretinsă încălcare a unui drept apărat de Convenţie
şi/sau de protocoalele sale adiţionale, ea „trebuie să ţină seama de natura
particulară a Convenţiei, instrument al ordinii publice europene de protecţie a
fiinţelor umane (s. n., C.B.) şi de rolul ei, ce-i este fixat de art. 19, anume asigurarea
respectării angajamentelor asumate de statele contractante la Convenţie”3.
1A se vedea supra, voi. I, nr. 83 şi urm.

2 Comis. EDH, 11 ianuarie 1961, nr. 788/1960, Autriche c/Italie, Annuaire de la
Commission, voi. IV, p. 139.
3 CEDH, 23 martie 1995, Loizidou c/Turquie (exceptionspreliminaires), Serie A
nr. 310, § 93; CEDH, 10 mai 2001, Chypre c/Turquie, Recueil 2001-IV, § 78.
4 Bîrsan
Având în vedere că instanţa europeană este chemată să soluţioneze „litigii 9

privitoare la drepturi şi libertăţi fundamentale”, în ultima vreme, în literatura de
specialitate, a fost pusă în discuţie natura juridică de Curte cvasi-constituţională
sau de Curte constituţională suigeneris a Curţii Europene a Drepturilor Omului1,
fără a se pierde, totuşi, din vedere caracterul subsidiar al mecanismului de
protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţie, controlul european fiind
„un dispozitiv de securitate” conceput pentru a pune în evidenţă eventualele
încălcări ale acestor drepturi, ce pot scăpa controlului strict exercitat în materie,
în primul rând, de instanţele constituţionale naţionale2.
în orice caz, pentru a-şi îndeplini rolul înscris în textul analizat, instanţa 10
europeană este chemată să controleze modul în care toate autorităţile naţionale,
în primul rând cele judiciare, au aplicat dispoziţiile Convenţiei, atunci când un
reclamat pretinde în faţa ei că i-a fost încălcat un drept garantat de Convenţie
sau/şi de protocoalele sale adiţionale.
Controlul exercitat dejurisdicţia europeană nu este de ordin general, ci priveşte 11
o cauză concretă, dedusă examinării ei. Nu este exclus ca, dintr-un asemenea
examen, să rezulte situaţii de încălcare structurală a unor drepturi prevăzute de
Convenţie3. Consecinţele unei astfel de constatări se situează, însă, pe alt plan,
anume acela al executării hotărârilor Curţii4.
Instanţei europene îi revine misiunea de a cerceta, în lumina ansamblului 12
dispoziţiilor Convenţiei, încălcarea incriminată de un reclamant într-o cauză
dată. în îndeplinirea acestei atribuţii, ea rămâne liberă să dea faptelor cauzei, aşa
cum rezultă şi pot fi stabilite acestea din diversele elemente de probă aflate la
dosar, „o calificare juridică diferită de cea care o dă persoana interesată”5
(s.n., C.B.). De asemenea, aşa cum am arătat adeseori, cu ocazia analizei textelor
substanţiale ale Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale întreprinsă în
cadrului primului volum al lucrării, în fiecare caz examinat Curtea ţine seama de
1 A se vedea L. Wildhaber, Un avenir constitutionnel pour la Cour europeenne des

Droits de PHomme?, R.U.D.H., nr. 14, 2002, p. 1-6.
2 Idem, p. 1.
3 Spre exemplu, CEDH, 22 iunie 2004, Broniowski c/Pologne, Recueil 2004-V,
§ 193-194.
4 Ibidem.
5 CEDH, 6 noiembrie 1980, Guzzardi c/Italie, Serie A nr. 39, § 63; a se vedea
J.P Costa, La Cour europeenne des droits de l’homme: un juge qui gouveme, în
„Etudes en l’honneur de Gerard Timsit”, Bruylant, Bruxelles, 2004, p. 70.
Bîrsan 5
înţelesul propriu al noţiunilor Convenţiei: „tribunal”, „acuzaţie în materie

penală”, „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, „viaţă privată” etc.
13 Totuşi, acest control exercitat de Curte are cel puţin două limite. O primă limită
este dată de caracterul teritorial al jurisdicţiei statelor contractante. Din acest
punct de vedere, Curtea a subliniat că nu se poate pretinde că o decizie, prin care
nu s-ar admite existenţa unei jurisdicţii extrateritoriale a unui stat contractant, ar fi
de natură să nesocotească obiectivul apărării ordinii publice europene în materia
protecţiei drepturilor omului, prevăzut de Convenţie, având în vedere vocaţia
esenţialmente regională a sistemului de protecţie pe care aceasta îl instituie şi,
implicit, dispoziţiile art. 19, care nu conţin prevederi exprese referitoare la
determinarea domeniului de aplicaţie teritorială a sistemului instituit1.
14 Este adevărat că, în anumite situaţii particulare, instanţa europeană a admis
aplicarea extrateritorială a dispoziţiilor Convenţiei, anume atunci când s-a
impus evitarea unei „lacune regretabile în sistemul de protecţie a drepturilor
omului” pe teritoriul unui stat, lacună generată de imposibilitatea autorităţilor
acestuia de a exercita controlul asupra unei părţi din teritoriul său, aflată sub
ocupaţia militară a altui stat2, situaţie în care controlul exercitat de forţele militare
ale acestui din urmă stat pe teritoriul în cauză atrage şi responsabilitatea sa
pentru eventualele încălcări ale drepturilor garantate de Convenţie pe acest
teritoriu3; după cum, aceeaşi responsabilitate, ce se concretizează tot în aplicarea
extrateritorială a dispoziţiilor Convenţiei, poate fi generată de susţinerea militară,
economică, financiară şi politică acordată, de un stat, forţelor separatiste de pe
teritoriul altui stat4.
15 Nu mai puţin, pe bună dreptate, în concepţia instanţei europene Convenţia
rămâne un tratat multilateral, aplicabil într-un context esenţialmente regional,
adică „în spaţiul juridic al statelor contractante”; ea nu are vocaţia să se aplice
„oriunde în lume, chiar dacă este vorba despre comportamente ale statelor
contractante”. Curtea nu a invocat interesul de a se evita existenţa unor lacune
sau a unei anumite discontinuităţi în protecţia drepturilor omului, pentru a
admite aplicarea extrateritorială a dispoziţiilor Convenţiei, decât în situaţii în
care, dacă n-ar fi existat circumstanţele speciale pe care ea le-a constat în cauze
1 CEDH, decizia din 12 decembrie 2001 ,Bankovic etautres c/Belgique et 16 autres

Etats contractants, Recueil 2001-XD, § 80.
2CEDH, 23 martie 1995, Loizidou c/Turquie (exceptionspreliminaires),precit., §78.
3Ibidem.
4 CEDH, 8 iulie 2004, llaşcu et autres c/Moldova and Russie, Recueil 2004-VII,
§ 392-394; a se vedea supra, nr. 84 şi urm.
6 Bîrsan
date, teritoriul în discuţie ar fi fost, în mod normal, „acoperit” de dispoziţiile

Convenţiei1. în definitiv, în cauza Loizidou c/Turquie sau în cauza Chypre
c/Turquie, dacă forţele armate turceşti nu ar fi controlat nordul insulei Cipru, în
mod normal acea parte din teritoriu ar fi fost sub jurisdicţia statului Cipru, fără a
se mai pune problema aplicării extrateritoriale a dispoziţiilor Convenţiei, după
cum, în cauza IIaşcu et autres c/Moldova et Russie, dacă instanţa europeană nu
ar fi constatat existenţa unui sprijin, de natură militară, economică, financiară şi
politică a regimului separatist transnistrean, din partea Federaţiei Ruse, nu s-ar fi
angajat responsabilitatea acestui stat pentru încălcările drepturilor garantate de
Convenţie, comise, faţă de reclamanţi, de către autorităţile separatiste transnistrene.
0 a doua limită a controlului discutat priveşte însuşi conţinutul său; după 16
cum a decis instanţa europeană, tot cu valoare de principiu, dacă, în termenii
art. 19, ea are rolul de a asigura respectarea angajamentelor ce rezultă din
Convenţie, pentru statele contractante, Curtea nu are competenţa să examineze
sau să stabilească „erorile de fapt sau de drept” ce se pretinde că ar fi fost comise
de instanţele naţionale, în afară de situaţia şi în măsura în care asemenea erori ar
putea să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie şi de
protocoalele sale adiţionale; aceasta deoarece, aşa cum am învederat adeseori în
analizele efectuate asupra drepturilor substanţiale, revine, în primul rând,
autorităţilor naţionale, în special instanţelor judecătoreşti, atributul interpretării
şi aplicării normelor de drept intern2.
Presupunând că un sistem judiciar naţional este organizat, de regulă, în: 17
primă instanţă - apel (recurs), pentru motive de fapt şi de drept, şi casaţie numai
pentru motive de drept (greşita aplicare a legii), în limbajul instanţei europene se
spune adeseori că, prin raportare la sistemele de drept ale statelor contractante,
ea nu reprezintă „o a patra instanţă”, adică un al patrulea grad de jurisdicţie3.
Dimpotrivă, inexistenţa unui sistem jurisdicţional coerent, în care instanţa
supremă a unui stat contractant nu-şi exercită rolul unificator al practicii
judiciare, mai ales în situaţia în care însăşi jurisprudenţa acesteia, într-o materie
dată, nu este unitară, poate fi de natură să conducă jurisdicţia europeană la a
constata existenţa unor încălcări ale drepturilor garantate de Convenţie şi/sau de
protocoalele sale adiţionale.
1 CEDH, decizia din 12 decembrie 2001 ,precit., § 80.

2 CEDH, 12 iulie 1988, Schenk c/Suisse, S£rie A nr. 140, § 45; 21 ianuarie 1999,
Garda Ruiz c/Espagne, Recueil 1999-1, § 28; 22 martie 2001, Streletz, Kessler et
Krenz c/Allemagne, Recueil 2001-11, § 49.
3 A se vedea şi M. de Salvia, Compendium de CEDH. Les principes directeurs de la
jurisprudence relative â la Convention europeenne des droits de l’homme, voi. I,
Editions N.P. Engel, Kehl, Strasbourg, Arlington Va., 2003, p. 596.
2. Bîrsan 1
18 Astfel, Curtea a arătat recent1 că ea a statuat deja în sensul că „divergenţele

de jurisprudenţă - pe plan naţional («. n., C.B.) - constituie, prin natura lor, o
consecinţă inerentă a oricărui sistem judiciar care este alcătuit dintr-un ansamblu
de jurisdicţii de fond, ce au o anumită competenţă teritorială, şi că rolul unei
jurisdicţii supreme este tocmai acela de a soluţiona contradicţiile
jurisprudenţiale.2 Or, în speţa (dedusă judecăţii - n. n., C.B.) se cuvine a se
reţine că nici Curtea Supremă de Justiţie nu a avut o jurisprudenţă uniformă cu
privire la problemele de drept în discuţie”.3(s. n., C.B.).
19 Precizăm că aceste probleme priveau înstrăinarea unor apartamente de către
stat dintr-un imobil ce fusese restituit reclamantului prin hotărâre judecătorească
definitivă, fără ca acesta să fie despăgubit; reclamantul a susţinut că, procedând
astfel, autorităţile statale i-au încălcat dreptul său de proprietate asupra
apartamentelor litigioase, drept garantat de dispoziţiile art. 1 din Protocolul Nr. 1
la Convenţie.4
20 Instanţa europeană a considerat „că, în absenţa unui mecanism care să
asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe
profunde de jurisprudenţă, persistente în timp şi care priveau un domeniu ce
prezintă un deosebit interes social, sunt de natură să creeze o incertitudine
permanentă şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care este
una din componentele fundamentale ale statului de drept” 5(s. n., C.B.).
21 Curtea a apreciat că lipsa de coerenţă pe plan legislativ şi divergenţele
jurisprudenţiale în domeniul restituirii imobilelor naţionalizate pe care ea
le-a constatat din analiza datelor cuprinse în dosarul cererii reclamantului cu
soluţionarea căreia a fost învestită „au fost susceptibile să creeze un climat de
incertitudine şi de insecuritate juridică6’ (j. »., C.B.); aceasta înseamnă că
statul în cauză nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă ce-i este impusă de dispoziţiile
Convenţiei de a reacţiona în timp util şi în mod coerent cu privire la o problemă
de interes general, cum este problema restituirii sau a vânzării imobilelor intrate
în stăpânirea sa pe temeiul unor acte de naţionalizare.
1CEDH, 1 decembrie 2005, Păduraru c/Roumanie, Recueil 2005.

2 CEDH, 28 octombrie 1999, Zielinski et Pradal et Gonzales et autres c/France,
Recueil 1999-VIII, § 59.
3 CEDH, 1 decembrie 2005, Păduraru c/Rdumanie, Recueil 2005, § 98.
4Idem, § 54.
s Idem, § 98.
6Idem, § 99.
8 Bîrsan
Incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului,

care s-a văzut în imposibilitatea de a redobândi în totalitate bunul său, deşi el
obţinuse o hotărâre judecătorească definitivă prin care statul era obligat să i-1
restituie.
în consecinţă, Curtea a constatat că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a
recunoaşte reclamantului exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate
garantat de art. 1 din Protocolul Nr. 1, rupând astfel „justul echilibru” între
exigenţele interesului public şi imperativele garantării dreptului reclamantului „la
respectarea bunurilor sale” .1
Aşadar, din cele de mai sus se poate observa că jurisdicţia europeană nu
s-a substituit autorităţilor naţionale în a aplica, ea însăşi, dispoziţiilor pertinente
situaţiei din speţă; ea a constatat însă atât inconsecvenţele legislative, cât şi
lipsa de unitate a practicii judiciare în materie, inclusiv la nivelul instanţei
supreme; or, situaţia astfel creată a fost de natură să conducă instanţa europeană
la concluzia existenţei unei încălcări a dispoziţiilor Convenţiei.
'Idem ,§ 112.
Bîrsan 9
Art. 20
Numărul Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel
judecătorilor al înaltelor părţi contractante.
Nombre de La Cour se compose d’un nombre de juges egal â celui des

juges Hautes Parties contractantes.
Number The Court shall consist of a number of judges equal to that of

of judges the High Contracting Parties.
Sumar
§ 1. Precizări preliminare 10
§ 2. Componenţa Curţii... 12
Bibliografie
J. Callewert, Article 38, în „Commentaire p. 743-744; J.-L. Charrier, Code de

la Convention europeenne des droits de Fhom m e, Litec, 2005, p. 230-231;
M.-A. Eissen, L’aspect institutionnel du Protocole N° 11 â Ia Convention, în
P. Wachsmann, M.-A. Eissen, J.-F. Floss, R. Abraham, L.-E. Pettiti, W. Strasser,
G Raimondi, G. Cohen-Jonathan, „Le Protocole N” 11 â la Convention europeenne des
droits de l’homme”, Actes de la table-ronde oiganisee le 22 septembre 1994 par l’Equipe
de recherche «Droit comparee des droits de l’homme» de PInstitut de hautes 6tudes
europeennes de l’Universite Robert Schuman â Strasbourg, Bruylant, Bruxelles, 1995,
p. 31-71; J. Velu, R. Ergec, La Convention europeenne des droits de l’homme, Bruylant,
1990, p. 927-929.
§ 1. Precizări preliminare
1 610. Scurt istoric. In redactarea sa anterioară intrării în vigoare, Ia 1 noiembrie

1998, a Protocolului Nr. 11 la Convenţie, art. 19 dispunea că, în vederea asigurării
respectării angajamentelor ce revin părţilor contractante la Convenţie, erau
instituite; o Comisie Europeană a Drepturilor Omului şi o Curte Europeană a
Drepturilor Omului, pentru ca fostul art. 20 parag. 1 să prevadă, în privinţa
Comisiei, că aceasta era compusă „dintr-un număr de membri egal celui al înaltelor
Părţi contractante” şi că ea nu putea cuprinde „mai mult de un resortisant al
10 Bîrsan
Numărul judecătorilor 2 Art. 20
aceluiaşi stat”. Cu privire la Curte, fostul art. 3 8 al Convenţiei prevedea că aceasta

se compune „dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale
Consiliului Europei” şi că nici ea nu putea avea „mai mult de un resortisant al
unui stat membru”. Diferenţa ce exista între cele două organe ale Convenţiei, în
privinţa componenţei lor, este evidentă: în timp ce Comisia era compusă dintr-un
număr de membri egal cu cel al părţilor contractante la Convenţie, deci din state
care nu numai că au semnat-o, dar au şi ratificat-o - potrivit procedurilor interne -
şi au depus instrumentele de ratificare la Secretarul General al Consiliului Europei
(fostul art. 66 parag. 1), ceea ce avea semnificaţia intrării ei în vigoare pentru
statul respectiv, în ordinea internaţională, Curtea se compunea dintr-un număr
de judecători egal cu numărul statelor semnatare ale Convenţiei. Aşadar, în
sistemul în vigoare până la 1 noiembrie 1998, imediat ce un stat membru al
Consiliului Europei semna Convenţia, putea declanşa procedura pe care aceasta
o prevedea pentru alegerea judecătorului pe locul ce revenea acelui stat în cadrul
Curţii. Consecinţa acestui sistem era aceea că judecătorul ales pe locul unui stat
ce nu ratificase Convenţia şi, ca atare, aceasta nu era aplicabilă în ordinea sa
internă, putea face parte dintr-o formaţiune de judecată a fostei Curţi, ce condamna
un stat care ratificase Convenţia, pentru o eventuală încălcare a unui drept
garantat de aceasta sau/şi de protocoalele sale adiţionale1.
Soluţia putea fi privită ca discutabilă, astfel că, aşa după cum s-a reţinut în 2
Raportul explicativ al Protocolului Nr. 11, noua Curte urma să fie compusă dintr-un
număr de judecători „egal cu cel al Părţilor contractante”, şi nu, aşa cum este
cazul în prezent - era cazul la data redactării Raportului («.«., C.B.) - egal celui al
statelor membre ale Consiliului Europei”2.
' Din acest punct de vedere, reamintim că Franţa este „stat fondator” al Convenţiei,
semnând-o la 4 noiembrie 1950 - data încheierii acesteia - dar ratificând-o abia la
3 mai 1974. Aceasta nu a împiedicat faptul ca marele jurist şi profesor Renee
Cassin, unul din redactorii Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, din care
s-au inspirat autorii Convenţiei europene, deţinător al premiului Nobel pentru pace
(1968), ales ca judecător, pentru Franţa, din anul 1959, să fie, între anii 1959-1965,
vicepreşedinte, iar apoi, între anii 1965-1968, preşedinte al Curţii Europene a
Drepturilor Omului (al doilea preşedinte după începerea activităţii acesteia, în anul
1959).
2 A se vedea Protocole N° 11 ă la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme
et des Libertes fondamentales, portant restructuration du mecanisme de contrâle
etablipar la Convention, (STE n° 155) Rapport explicatif, http://conventions.coe.int/
T reaty/fr/Reports/Html/155 .htm
Bîrsan 11
3 Practica activităţii Consiliului Europei demonstrează, însă, că această distincţie

între state semnatare şi state contractante ale Convenţiei are a fi relativizată.
Semnarea acestui tratat internaţional regional de protecţie a drepturilor omului a
fost, practic, întotdeauna o condiţie de admitere a oricărui stat european în
Consiliul Europei, dar, până la sfârşitul anilor ’80, ratificarea putea fi disociată de
semnare, în aşa fel încât statele semnatare să poată să nu fie, o perioadă mai
îndelungată sau mai scurtă de timp, părţi contractante la Convenţie1.
4 După căderea regimurilor totalitare din ţările Europei Centrale şi Orientale,
politica acestei organizaţii internaţionale a constat în a condiţiona admiterea
noilor democraţii în Consiliul Europei nu numai de semnarea, dar şi de ratificarea
Convenţiei, chiar dacă, din raţiuni ce au avut în vedere timpul necesar procedurilor
interne de ratificare, a putut exista întotdeauna un anumit decalaj între semnarea
şi ratificarea ei de către noile state membre ale „clubului european al statelor
democratice”, care este Consiliul Europei.
§ 2. Componenţa Curţii
5 611. Situaţia actuală. Motivare. Redactarea actuală a textului art. 20 din Convenţie
este foarte simplă: Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al
înaltelor Părţi contractante, adică egal cu numărul statelor membre ale Consiliului
Europei care au semnat şi ratificat Convenţia. Ţinând seama de cele arătate mai sus,
în prezent instanţa europeană are în componenţa sa 45 de judecători2.
6 Formularea art. 20 nu mai conţine precizarea din fostul art. 38 al Convenţiei,
potrivit căruia jurisdicţia europeană „nu poate avea mai mult de un resortisant al
aceluiaşi stat”, ceea ce înseamnă că, în noua Curte, este posibilă alegerea mai
multor judecători de aceeaşi naţionalitate, pentru state diferite3. Această precizare
1Nu este mai puţin adevărat că unii autori au văzut în această diferenţă între cele două
organe ale Convenţiei o „simplă inadvertenţă”; a se vedea J. Velu, R. Ergec, op. cit.,
p. 928; pentru alte amănunte, a se vedea J. Callewart, loc. cit., p. 743-744.
2 Reamintim că Principatul Monaco, al 46-lea stat membru al Consiliului Europei, a
semnat Convenţia la 5 octombrie 2004, data aderării sale la organizaţia internaţională, şi
a ratificat-o la 30 noiembrie 2005, dar, la 1 ianuarie 2006, tocă nu avea ales un judecător
pe locul ce i se cuvine în cadrul Curţii; este mai mult decât probabil că procedura de
alegere a judecătorului pentru Monaco se va desfăşura în prima jumătate a anului 2006.
3 între anii 1998-2001, în cadrul Curţii, au funcţionat 2 judecători italieni, unul, firesc,
pentru Italia, altul ales pentru San-Marino, iar din 1998 şi până în prezent Curtea
are în componenţa sa 2 judecători elveţieni, din care unul pentru Elveţia, celălalt
pentru Liechtenstein.
12 Bîrsan
Numărul judecătorilor 7-8 Art. 20
îşi are rostul ei: într-adevăr, în cadrul lucrărilor pregătitoare ale adoptării Protoco
lului Nr. 14 privitor la „îmbunătăţirea sistemului de control al Convenţiei”, Comitetul
Director pentru Drepturile Omului (CDDH) al Consiliului Europei a propus ca,
referitor la numărul de judecători al Curţii, art. 20 să conţină un al doilea alineat
potrivit cu care, respectându-se condiţia ca acest număr să nu fie inferior celui al
statelor contractante, el să poată fi modificat prin decizie a Comitetului de Miniştri,
adoptată cu unanimitate de voturi1. Motivarea acestei propuneri a fost dată de
intenţia ca, pentru statele cu un număr mare de cauze pe rolul Curţii, să existe
posibilitatea de a se mări numărul de judecători aleşi în numele acestor state,
ceea ce s-a considerat că ar fi fost de natură să conducă la accelerarea examinării
privitoare la statele în cauză.
în avizul său exprimat asupra acestei propuneri, Curtea a fost extrem de 7
reticentă, arătând că inserarea unei dispoziţii ce ar permite mărirea numărului de
judecători a primit aprobarea numai a unor judecători în funcţie, cu condiţia ca
.judecătorii suplimentari, astfel desemnaţi, să aibă un statut diferit de cel al
judecătorilor aleşi; ar putea să fie vorba, spre exemplu, de judecători ad litem sau
dejudecători care să intre în componenţa unui mecanism separat de filtraj organizat
în caz de nevoie”2. Această propunere nu a fost reţinută, astfel că textul art. 20 nu
a fost modificat prin Protocolul Nr. 14 la Convenţie.
Pe de altă parte, chiar dacă, teoretic, nu există o limitare a numărului de 8
resortisanţi ai unui stat ce pot fi aleşi, ca judecători, pentru state diferite, Raportul
explicativ la Protocolul Nr. 11 arată că, în principiu, nu ar trebui să existe mai mult
de doi judecători cu aceeaşi naţionalitate în cadrul Curţii3şi, în orice caz, un stat
contractant va avea posibilitatea să prezinte candidatura unui resortisant al unui
1 A se vedea Comite Directeur pour Ies Droits de PHomme (CDDH), Garantir

l ’efficacite ă long terme de la Cour europeenne des Droits de l ’Homme, Rapport
finalcontenant Iespropositions du CDDH, CDDH (2003) 006 final, 4 aprilie 2003,
Consiliul Europei, Strasbourg, p. 16.
2 A se vedea Cour europeenne des droits de l’homme, Memorandum indiquant la
position de la Cour sur Ies propositions de reforme de la Convention europeenne
des Droits de l ’Homme et autres mesures figurant dans le rapport du Comite
directeur des Droits de l'Homme du 4 avril2003 [CDDH (2003) 006final], adopte
ă l ’unanimite par la Cour ă sa 43e session pleniere administrative, Conseil de
1*Europe, Strasbourg, p. 3.
3 Ceea ce se poate, practic, realiza, în cadrul procedurii de alegere a judecătorilor, prin
verificarea componenţei listei de propuneri prezentată de state, de către Comitetul
de Miniştri.
Bîrsan 13
Art. 20 9 Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
alt stat contractant decât să propună, ca judecător, o persoană care este cetăţeanul
unui stat ce nu are calitatea de parte contractantă la Convenţie1.
9 O ultimă precizare: în componenţa pe care a avut-o la data intrării în funcţie,
la 1 noiembrie 1998, noua Curte cuprindea zece membri ai fostei Curţi, zece membri
ai fostei Comisii şi doi foşti ambasadori, reprezentanţi permanenţi ai statelor
respective la Consiliul Europei, deci membri ai Comitetului de Miniştri. S-a apreciat
că, la acea vreme, jurisdicţia europeană era compusă, în majoritate, din personalităţi
care cunoşteau bine sistemul Convenţiei, ceea ce constituia o garanţie a asigurării
continuităţii jurisprudenţei sale2; credem că această judecată de valoare a fost
confirmată de practică, atât la acea vreme, cât şi ulterior, urmare a schimbărilor
fireşti, intervenite în componenţa Curţii.
1Ase vedeaRapport explicaţif(PmtocoleN011), nr. 58; în realitate, autorii Protocolului

Nr. 11 au voit să evite situaţia de până la intrarea acestuia în vigoare, când, de la
intrarea Principatului Liechtenstein în Consiliul Europei şi până la 1 noiembrie
1998, a funcţionat ca judecător pentru acest stat un jurist canadian; aceasta înseamnă
că, practic, Liechtenstein nu a avut niciodată un judecător naţional în cadrul Curţii.
2 A se vedea J.-L. Charrier, op. cit., p. 229.
14 Bîrsan
Art. 21
Condiţii de 1. Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie
exercitare a morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea
funcţiilor unor înalte funcţiuni judiciare sau să fie jurişti având o
competenţă recunoscută.
2. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual.
3. în cursul mandatului lor, judecătorii nu pot exercita nici o
activitate incompatibilă cu cerinţele de independenţă, de
imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu
caracter permanent; orice problemă ridicată în aplicarea
acestui paragraf este rezolvată de către Curte.
Conditions 1. Les juges doivent jouir de la plus haute consideration mo-

d ’exercice rale et reunir les conditions requises pour l’exercice de hautes
des fonctions fonctions judiciaires ou etre des jurisconsultes possedant une
competence notoire.
2. Les juges siegent â la Cour â titre individuel.
3. Pendant la duree de leur mandat, les juges ne peuvent exercer
aucune activite incompatible avec les exigences d’independance,
d’impartialite ou de disponibilite requise par une activite exercee
â plein temps; toute question soulevee en application de ce
paragraphe est tranchee par la Cour.
Criteria for 1. The judges shall be of high moral character and must either
office possess the qualifications required for appointment to high
judicial office or be jurisconsults of recognised competence.
2. The judges shall sit on the Court in their individual capacity.
3. During their term of office the judges shall not engage in
any activity which is incompatible with their independence,
impartiality or with the demands of a full-time office; all ques-
tions arising from the application of this paragraph shall be
decided by the Court.
Sumar
§ 1. Precizări preliminare...........................................................................................16
§ 2. Condiţiile exercitării funcţiei de judecătorîn cadrul C urţii...............................17
Bîrsan 15
Bibliografie
J.-L. Charrier, Code de la Convention europeenne des droits de l’homme, Litec,
2005, p. 230-231; Juan Antonio Carrillo-Salcedo, Quels juges pour la nouvelle Cour
europeenne des droits de l’homme?, R.U.D.H., nr. 9,1997, p. 1-3 ;J.-F Flauss, Radioscopie
de l’election de la nouvelle Cour europeenne des droits de l’homme, R.T.D.H., nr. 35,
1998, p. 435-464; N. Malinvemi, L’independance de la Cour europeenne des droits de
rhomme, în „Libertes, justice, tolerance, Melanges en hommage au Doyen, Gerard Cohen-
Jonathan” voi. II, Bruylant, Bruxelles, 2004, p. 1179-1188; C.-L. Popescu, Alegerea
judecătorilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Dreptul nr. 5/2001, p. 118-152;
Protocole N° 11 â la Convention de sauvgarde des Droits de l’Homme et des Libertes
fondamentales, portant restructiiration du mecanisme de contrele etabli par la Convention;
Rapport explicatif (STE n° 155) Consiliul Europei, Strasbourg, http://conventions.coe.int/
Treaty/fr/Reports/Html/155.html; N. Valticos, Quels juges pour la prochaine Cour
europeenne des droits de rhomme?, în „Liber Amicorum, Marc Andre Eissen”, Bruylant,
Bruxelles, 1995, p. 415-433.
1 612. C onsideraţii generale. Raportul explicativ al Protocolului Nr. 11

precizează că art. 21 din Convenţie, în redactarea sa actuală, a preluat, în primele
sale două paragrafe, dispoziţiile ce erau cuprinse în fostele art. 39 parag. 3 şi 40
parag. 7 ale Convenţiei1.
2 Textul dispune că judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie
morală şi să întrunească acele condiţii impuse de exercitarea unor înalte funcţii
judiciare sau să fie jurişti de o recunoscută competenţă; judecătorii îşi exercită
mandatul cu titlu individual (art. 21 parag. 1 şi 2).
3 Cel de al treilea paragraf al art. 21 este nou introdus; dispoziţiile sale au în
vedere caracterul perm anent al noii Curţi, astfel că, pe timpul mandatului lor,
judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu exigenţele de
independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate
permanentă2.
4 Desigur, pentru a avea, în cadrul Curţii, judecători care să îndeplinească
condiţiile impuse de art. 21, mai întâi este necesar ca lista de candidaţi prezentată
de state să conţină persoane ce întrunesc aceste calităţi. După cum observa,
înainte de primele alegeri de judecători pentru noua Curte unică, un mare jurist,
regretatul profesor Valticos, fost, mai bine de un deceniu, judecător în cadrul
1A se vedea Rapport explicatif (Protocole N °ll), pct. 60.

2Ibidem.
16 Bîrsan
Condiţii de exercitare a funcţiilor 5 Art. 21
instanţei europene în organizarea sa dinaintea intrării în vigoare a Protocolului

Nr. 11, în examinarea problemei alegerii de candidaţi de către guverne, „este de la
sine înţeles că, astfel cum, dealtfel, indică însăşi Convenţia, în termenii cei mai
nobili, trebuie să fie vorba, în primul rând, de buni jurişti. Este normal să li se
pretindă a avea un minim de cunoştinţe în domeniul drepturilor omului (...), să
posede cunoştinţe speciale (comparative) şi calităţi (independenţă de spirit şi, în
special, caracter) pe care ar trebui să le aibă un judecător în cadrul unei jurisdicţii
internaţionale”1. Şi, mai departe, el arăta că „se va pune deja o problemă de
specializare: pentru a fi judecător în materia drepturilor omului, un jurist poate să
provină din diverse specialităţi, precum dreptul public (în special administrativ
sau constituţional), dreptul internaţional, dreptul privat, dreptul penal, procedura
civilă sau penală, dreptul comparat. El poate, de asemenea, să aibă diverse funcţii,
cum ar fi cele de: magistrat de înalt rang, profesor universitar, avocat, înalt
funcţionar. Şi, când spun el, este de la sine înţeles că masculinul cuprinde şi
femininul O-.)”2. Pentru ca reputatul jurist să conchidă că „(...) funcţiile dejudecător
la Curtea europeană sunt mult mai complexe decât acelea de judecător naţional,
deoarece ei trebuie, mai întâi, să se pronunţe cu privire la materia complicată şi
imprecisă a drepturilor omului, care sunt descrise în cea mai mare parte, în termeni
generali, în Convenţie, ei fiind chemaţi a le determina înţelesul şi cuprinsul; de
asemenea, ei trebuie să facă aprecieri cu privire la sisteme naţionale de drept
care, în cea mai mare parte, le sunt străine”3.
§ 2. C ondiţiile exercitării funcţiei de judecător

în cadrul Curţii
613. Precizare. în privinţa condiţiilor exercitării funcţiei de judecător în cadrul 5

Curţii, modificările aduse Convenţiei prin Protocolul Nr. 11 sunt minime, cu două
sublinieri: a) textul corespunzător din fostul art. 39 parag. 3 vorbea de condiţiile pe
care aveau a le îndeplini „candidaţii” la această funcţie, în timp ce actualul text pus
în discuţie, în primul său paragraf, vorbeşte despre aceleaşi „calităţi”, necesar a fi
întrunite de persoanele ce exercită funcţia de judecător. în realitate, textul art. 21
parag. 1 conţine condiţii de eligibilitate pentru funcţia de judecător, astfel că, în
mod firesc, locul său ar fi fost ca prim alineat al articolului următor - 22 - care
1A se vedea N. Valticos, op. cit., p. 421.

2 Ibidem.
3 Idem, p. 422.
Bîrsan 17
Art. 21 6-ll Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
reglementează procedura alegerii judecătorilor; b) parag. 3 al textului art. 21 este

nou şi are în vedere caracterul permanent al activităţii judecătorilor actualei Curţi.
Desigur, analiza noastră fiind sistematică, nu putem decât să urmăm ordinea
textelor Convenţiei, dar vom pune în evidenţă unele interferenţe între art. 21 şi 22,
în privinţa înseşi condiţiilor de eligibilitate, cum ar fi, spre exemplu, condiţia de
vârstă, care nu este cuprinsă în art. 21, ci are a fi dedusă din dispoziţiile art. 22.
Aşadar, considerăm că, urmând, totuşi, logica cuprinsului art. 21, putem reţine:
a) condiţii de eligibilitate (art. 21 parag. 1); b) condiţii ce ţin de exercitarea
funcţiei cu titlu individual (art. 21 parag. 2); c) condiţii impuse de
incompatibilitatea funcţiei de judecător cu alte activităţi (art. 21 parag. 3)1.
614. Condiţii de eligibilitate. Articolul 21 parag. 1 prevede două asemenea
condiţii, şi anume:
a) judecătorii - adică persoanele alese în această calitate de Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei - trebuie să se bucure „de cea mai înaltă
consideraţie morală”; altfel spus, ei trebuie să fie persoane de o calitate morală
ireproşabilă;
b) a doua condiţie prevăzută de text priveşte competenţa profesională a
judecătorilor, concretizată într-una din cele două componente ale soluţiei alter
native înscrise in terminis: fie că ei sunt jurişti care îndeplinesc cerinţele impuse
de exercitarea unor „înalte funcţii judiciare”, fie că este vorba despre .jurişti ce
posedă o competenţă profesională notorie”.
Ca principiu, ambele cerinţe au a fi raportate la situaţia persoanelor în cauză
pe plan naţional, fără a fi exclusă luarea lor în considerare prin raportare la funcţiile
îndeplinite sau competenţa recunoscută pe plan internaţional, de regulă ca urmare
a unei activităţi desfăşurate în cadrul unor organisme sau organizaţii internaţionale.
Cum propunerile de candidaţi sunt făcute de state, regula generală, confirmată,
în principiu, de practica alegerilor de judecători desfăşurate până în prezent, este
ca lista acestora să cuprindă judecători de la instanţele supreme naţionale,
profesori universitari, avocaţi de renume, înalţi funcţionari guvernamentali etc.2;
c) o a treia condiţie de eligibilitate rezultă, în mod implicit, din actuala redactare
a dispoziţiei cuprinse în art. 23 parag. 6, asupra căreia vom reveni în analiza
1 Pentru un alt punct de vedere, a se vedea C.-L. Popescu, loc. cit., p. 124-126, care
distinge între condiţii de eligibilitate şi incompatibilităţi în exercitarea mandatului,
incluzând, în această ultimă categorie, pe cele privitoare, în concepţia noastră, la
exercitarea funcţiei cu titlu individual.
2 A se vedea J.-F. Flauss, op. cit., p. 435-464.
18 Bîrsan
Condiţii de exercitare a funcţiilor 12-15 Art. 21
textului următor, potrivit căruia mandatul funcţiei de judecător încetează la

împlinirea vârstei de 70 de ani. Pe cale de consecinţă, pentru ca o persoană să
fie eligibilă ca judecător trebuie să aibă o vârstă inferioară acestei limite.
în sfârşit, norme interne ale Consiliului Europei, aplicabile procedurii alegerii 12
judecătorilor Curţii1, în special Recomandarea Adunării Parlamentare nr. 1429
(1999) din 24 septembrie 1999 şi răspunsul Comitetului Miniştrilor la această
recomandare, din 21 septembrie 2000 (Doc. 8835 revizuit, 10 octombrie 2000),
prevăd o a patra condiţie de eligibilitate, anume competenţa lingvistică, deoarece,
potrivit acestor documente, se impune cunoaşterea efectivă de către candidaţi,
deci implicit de judecătorul ales, cel puţin a uneia din cele două limbi oficiale ale
Curţii europene - engleza şi franceza - ceea ce înseamnă posibilitatea de a lucra
efectiv într-una dintre acestea.
615. Exercitarea funcţiei cu titlu individual. Articolul 21 parag. 2 dispune că 13
judecătorii Curţii îşi exercită funcţia „cu titlu individual”. în primul rând, această
precizare a textului semnifică faptul că judecătorii instanţei europene nu sunt
reprezentanţi ai statelor contractante; ei sunt aleşi, de Adunarea Parlamentară
a Consiliului Europei, pe locul ce revine fiecărui stat în cadrul Curţii.
în al doilea rând, considerăm că exercitarea „cu titlu individual” a funcţiei 14
trebuie corelată cu două condiţii specifice impuse de art. 21 parag. 3, anume
independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. Independenţa lor are a fi privită
atât în raporturile cu părţile - reclamantul şi statul - , cât şi în raporturile cu
Curtea. Judecătorii participă la adoptarea hotărârilor formaţiunilor de judecată
şi, în măsura în care nu sunt de acord cu soluţia adoptată, ei pot formula „opinii
separate” (art. 45 parag. 2 din Convenţie), care se publică împreună cu hotărârile
Curţii2.
De asemenea, judecătorii Curţii trebuie să ofere toate garanţiile de impar- 15
ţialitate. Aşa cum vom arăta în analiza concretă a art. 27 din Convenţie, un
judecător care, din motive personale sau pentru alte motive - spre exemplu, câtă
vreme noua Curte a examinat, pe fond, cauze declarate admisibile de către fosta
Comisie şi un judecător a participat la această primă fază a analizei unei cereri, în
1 Pentru amănunte privitoare la aceste norme, a se vedea C.-L. Popescu, loc. cit.,
p. 122-123.
2 Independenţa faţă de Curte nu exclude o anumită „disciplină jurisdicţională” ce se
impune judecătorilor instanţei europene. Dacă ei pot formula şi argumenta „opinii
disidente” („separate”), este mai greu de conceput exprimarea unor puncte de vedere
critice privitoare la soluţiile şi activitatea Curţii în alte împrejurări: studii, conferinţe
etc.
Bîrsan 19
calitatea sa de membru al Comisiei - nu este în măsură să facă parte din formaţiunea

de judecată, el trebuie să se abţină de la judecarea respectivei cauze. Deşi nici
Convenţia şi nici Regulamentul Curţii nu vorbesc despre posibilitatea recuzării
unui judecător, nimic nu împiedică părţile să ceară aceasta, cererea urmând a fi
soluţionată potrivit dispoziţiilor Regulamentului privitoare la abţinere.
16 La intrarea în funcţie, judecătorul trebuie să depună jurământul sau să facă
o declaraţie solemnă, cu următorul conţinut: „Jur” - sau„Declar în mod solemn”
- „că-mi voi exercita funcţia de judecător cu onoare, independenţă şi imparţialitate
şi că voi păstra secretul deliberărilor” (art. 3 din Regulamentul Curţii).
17 615 bis. Disponibilitatea şi incompatibilităţi. Articolul 21 parag. 3 prevede
că judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu exigenţele de
independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate
permanentă. Această dispoziţie a fost introdusă prin Protocolul Nr. 11, având în
vedere instituirea Curţii unice şi permanente; în sistemul anterior, organele
Convenţiei - Comisia şi Curtea - îşi desfăşurau activitatea în sesiuni, de mai
multe ori pe an, astfel că membrii acestora puteau avea o activitate profesională
ce le permitea exercitarea funcţiilor de membri ai Comisiei sau ai Curţii europene.
Or, în sistemul actual, fiind vorba despre o jurisdicţie cu activitate permanentă,
practic este imposibil de exercitat o altă activitate, în cumul, mai ales dacă aceasta
ar fi de natură să pună în discuţie independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.
18 Dealtfel, art. 4 din Regulamentul Curţii dispune că, pe temeiul art. 21 parag. 3
din Convenţie, judecătorii nu pot exercita, pe durata mandatului lor, nici o activitate
politică sau administrativă şi nici o activitate profesională incompatibilă cu
îndatorirea lor de independenţă şi imparţialitate sau cu disponibilitatea impusă
de exercitarea unei activităţi permanente. Potrivit aceleiaşi dispoziţii din
Regulament, la începutul exerciţiului mandatului său, fiecare judecător declară
preşedintelui Curţii orice activitate suplimentară pe care o exercită, preşedintele
urmând a aprecia dacă aceasta este sau nu compatibilă cu îndeplinirea funcţiei
de judecător, iar, în caz de dezacord între preşedinte şi judecătorul interesat,
urmând decide plenul Curţii1.
1 Ca principiu, nimic nu se opune ca judecătorii să participe la manifestări ştiinţifice,

să elaboreze articole sau cărţi de specialitate, să participe în jurii (comisii) de doctorat
etc.
20 Bîrsan
Art. 22
Alegerea 1. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentarăm numele
judecătorilor fiecărei înalte părţi contractante, cu majoritatea voturilor
exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentaţi de înalta
parte contractantă.
2 .1Aceeaşi procedură este urmată pentru a completa Curtea
în cazul aderării de noi înalte părţi contractante şi pentru a
se ocupa locurile devenite vacante.
Election 1. Les juges sont elus par l’Assemblee parlementaire au titre

des juges de chaque Haute Pârtie contractante, â la majorite des voix
exprimees, sur une liste de trois candidats presentes par la
Haute Pârtie contractante.
2. La meme procedure est suivie pour completer la Cour en cas
d ’adhesion de nouvelles Hautes Parties contractantes et
pourvoir les sieges devenus vacants.
Election of 1. The judges shall be elected by the Parliamentary Assembly

judges with respect to each High Contracting Party by a majority of
votes cast from a list of three candidates nominated by the
High Contracting Party.
2. The same procedureshall be followed to completethe Court
in the event of theaccession of new High Contracting Parties
and in filling casual vacancies.
Sumar
§ 1.Precizări preliminare................................................................................................21
§ 2. Procedura alegerii judecătorilor.................................................................... 23
Bibliografie
R. Bernhardt, Reform of the Control Machinery under the European Convention on
Human Rights, Protocole N° 11, în American Journal of International Law, n° 89, 1995,
p. 145-153; J.-L. Charrier, Code de la Convention europeenne des droits de l’homme,
Litec, 2005, p. 232-233; A. Coomber, Judicial independence: law and practice of
Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14, alin. (2) al art. 22 va fi abrogat.
Bîrsan 21
appointments to the European Court of Human Rights, European Human Iaw review,
Issue 5,2003, p. 486-500; J.-F. Flauss, Breves observations sur le second renouvellement
triennal de la Cour europeenne des droits de rhomme, R.T.D.H., nr. 61, 2005, p. 5-32;
J.-F. Flauss, Le renouvellement triennal de la Cour europeenne des droits de l’homme,
R.T.D.H., nr. 47,2001, p. 693-713; J.-F. Flauss, Radioscopie de l’election de la nouvelle
Cour europeenne des droits de l’homme, R.T.D.H., nr. 35, 1998, p. 435-464; J.-F. Flauss,
Retour sur l’election des juges â la Cour europeenne des droits de l’homme, R.T.D.H.,
nr. 55, 2003, p. 1115-1118; H.-C. Kruger, L’election des juges â la Cour europeenne des
droits de l’homme dans le cadre du Protocole N° 11, în J.-F. Flauss et M. de Salvia
(editeurs), „La Convention europeenne des droits de l’homme: Developpements recents
et nouveaux defis”, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 45-55; H.-C. Kruger, Procedure de la
selection des juges de la nouvelle Cour europeenne des droits de l’homme, R.U.D.H.,
nr. 4-7, 1996, p. 113-116; C.-L. Popescu, Alegerea judecătorilor Curţii Europene a
Drepturilor Omului, în Dreptul nr. 5/2001, p. 118-152.
1 616. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Rol. Enunţul art. 22 din

Convenţie este simplu: judecătorii instanţei europene de contencios a drepturilor
omului sunt aleşi, în numele fiecărui stat contractant la Convenţie, de către
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, de pe o listă de trei candidaţi,
listă ce este prezentată de fiecare stat parte la Convenţie; el impune câteva
observaţii.
2 în primul rând, aşa după cum am arătat mai sus, este de reţinut că autorii
Protocolului Nr. 11, care a instituit Curtea unică, au preluat, în privinţa modalităţilor
alegerii judecătorilor acesteia, dispoziţiile din Convenţie privitoare la modul în
care erau desemnaţi judecătorii fostei Curţi.
3 într-adevăr, în timp ce, potrivit redactării anterioare a art. 21 din Convenţie,
membrii fostei Comisii erau aleşi, cu majoritate de voturi, de Comitetul Miniştrilor
Consiliului Europei, de pe o listă de trei candidaţi prezentată de statele
contractante, judecătorii Curţii erau aleşi tot de pe o asemenea listă de trei candidaţi,
de către Adunarea Parlamentară a organizaţiei europene (art. 39 parag. 1, în vechea
sa redactare). Aşadar, aceeaşi soluţie a fost reţinută de redactorii Protocolului
Nr. 11 şi însuşită de statele contractante în privinţa alegerii judecătorilor noii
Curţi.
4 în al doilea rând, privitor la procedura alegerii judecătorilor Curţii, art. 22
parag. 1 dispune că ei sunt aleşi de organismul reprezentativ al Consiliului Europei
- Adunarea Parlamentară - de pe o listă de trei persoane prezentată de statele
22 Bîrsan
Alegerea judecătorilor 5-7 Art. 22
contractante, ceea ce înseamnă că, în realitate, alegerea judecătorilor instanţei

europene se face după o procedură care cuprinde două etape1: prima etapă, ce
poate fi denumită internă, are ca scop stabilirea unei liste de candidaţi pentru
funcţia de judecător în cadrul Curţii, listă ce are a fi transmisă organelor Consiliului
Europei; o a doua etapă, internaţională, se desfăşoară, aşa cum vom arăta imediat,
în cadrul organismelor organizaţiei internaţionale şi va avea ca rezultat însăşi
alegerea judecătorilor Curţii.
în al treilea rând, cu referire la reglementările aplicabile etapelor procedurii de 5
alegere a judecătorilor Curţii, este de observat că etapei interne i se aplică
reglementările adoptate de statele contractante, cărora li se adaugă recomandările
privitoare la conţinutul ei, emise de organele Consiliului Europei, pe când cea de
a doua etapă este guvernată numai de actele acestor organe: Comitetul de Miniştri
şi Adunarea Parlamentară.
§2. Procedura alegerii judecătorilor
617. Proceduri interne. Recomandări ale Adunării Parlamentare şi ale 6

Comitetului de Miniştri. Aşadar, prima fază a procedurii alegerii judecătorilor
Curţii este cea internă, ce constă în stabilirea unei liste naţionale de trei candidaţi
la această funcţie, listă de pe care urmează a fi ales judecătorul statului în cauză
de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
Convenţia nu conţine dispoziţii privitoare la modul de alcătuire a acestei 7
liste. Totuşi, în vederea stabilirii ei, organele Consiliului Europei au emis norme
cu caracter de recomandare, cuprinse în mai multe acte, ce au a fi urmate de
statele contractante, şi anume:
- Recomandarea 1429(1999) a Adunării Parlamentare, privitoare la procedura
de desemnare a candidaţilor pentru funcţia de judecător la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, la nivel naţional, adoptată la 24 septembrie 1999;
- Răspunsul Comitetului Miniştrilor, adoptat la cea de a 722-a reuniune a
Delegaţilor Miniştrilor, din 21 septembrie 2000, privitor la Recomandarea 1429
(1999) a Adunării Parlamentare;
- Decizia Delegaţilor Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, adoptată
la cea de a 593-a sesiune a acestui organism (27-28 mai 1997), privitoare la
reprezentarea echilibrată a femeilor şi bărbaţilor în cadrul noii Curţi Europene a
Drepturilor Omului;
' A se vedea C.-L. Popescu, loc. cit., p. 127 şi urm.
3. Bîrsan 23
- Avizul Curţii Europene a Drepturilor Omului asupra Recomandării 1429

(1999) a Adunării Parlamentare, privitoare la procedura de desemnare a candidaţilor
pentru funcţia de judecător la nivel naţional, adoptat la cea de a 13-a sesiune
administrativă a Curţii, la 6 martie 2000.
Facem precizarea că toate aceste documente, cu excepţia Deciziei Delegaţilor
Comitetului Miniştrilor din 28 mai 1997, au fost adoptate după intrarea în vigoare
a Protocolului Nr. 11; primele două dintre ele evidenţiază concluziile ce s-au
impus cu privire la desemnarea pe plan intern a candidaţilor pentru funcţia de
judecător la primele alegeri de judecători în cadrul Curţii unice, desfăşurate în
anul 1998, iar cel de al 4-lea, respectiv Avizul Curţii, a fost elaborat în perspectiva
alegerii de judecători la expirarea mandatului unora dintre aceştia, în conformitate
cu dispoziţiile art. 23 parag. 2 din Convenţie'.
Cu referire la acest aviz, ni se pare că, cel puţin formal - chiar dacă, pe fond,
nu în totalitate - el îşi va pierde valabilitatea prin intrarea în vigoare a Protocolului
Nr. 14, care modifică substanţial durata mandatului judecătorilor, stabilind-o la 9
ani, fără posibilitatea reînnoirii; celelalte trei acte ale organelor Consiliului
Europei îşi vor păstra în întregime valabilitatea şi după data intrării în vigoare a
dispoziţiilor amintitului protocol, ele conţinând recomandări de ordin general în
materia discutată.
Intr-adevăr, aceste ultime acte internaţionale menţionate conţin recomandări
adresate statelor, menite să îmbunătăţească procedura internă a desemnării
candidaţilor la funcţia de judecător, deoarece, aşa cum reţine Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei, la pct. 4 al Recomandării 1429 (1999), pe de o
parte, Convenţia europeană a drepturilor omului nu conţine nici o dispoziţie
privitoare Ia această procedură, iar, pe de altă parte, ea a constatat că modul cuni
s-a desfăşurat procedura de desemnare a candidaţilor pe plan naţional „în trecut”
- deci inclusiv în privinţa stabilirii listei naţionale de candidaţi la prima serie de
alegeri pentru Curtea unică - „nu a dat întotdeauna satisfacţie” (s. n., C. B.).
în orice caz, pornind de la experienţa alegerilor de judecători desfăşurate atât
în anul 1998, cât şi anterior, şi de la răspunsurile formulate la un chestionar
adresat de Secretariatul Adunării delegaţiilor naţionale de parlamentari, în
Recomandarea 1429 (1999) sunt făcute următoarele constatări2:
- modul de selecţionare a candidaţilor diferă de la un stat contractant la altul;
- în cea mai mare parte a statelor contractante nu este prevăzută nici o
procedură privitoare la desemnarea candidaţilor;
1A se vedea infra, nr. 625.

2A se vedea pct. 5 al acestui document.
24 Bîrsan
- un mare număr de guverne ale statelor contractante nu au prezentat nici o

persoană de sex feminin printre cei trei candidaţi de pe lista trimisă organelor
Consiliului Europei;
- candidaţii prezentaţi nu îndeplineau întotdeauna condiţiile impuse de
Convenţie, în sensul că fie nu aveau experienţa necesară în materia protecţiei
drepturilor omului, fie nu ocupaseră niciodată funcţii judiciare, fie nu stăpâneau
suficient cel puţin una din cele două limbi de lucru ale Consiliului Europei.
Aşa fiind, în scopul înlăturării acestor deficienţe constatate şi în vederea 12
orientării guvernelor statelor contractante cu privire la asigurarea bunei desfăşurări
a selecţiei candidaţilor pentru viitoarele alegeri, Adunarea Parlamentară a
recomandat Comitetului Miniştrilor să invite guvernele statelor contractante să
aplice următoarele criterii privitoare la stabilirea listei de candidaţi pentru funcţia
de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului1:
- să procedeze la un „apel de candidatură” în presa specializată, în scopul „de
a avea candidaţi care să fie efectiv eminenţi jurişti, ce răspund condiţiilor prevăzute
de art. 21 parag. 1 al Convenţiei”;
- să vegheze ca aceşti candidaţi să aibă o experienţă în materia protecţiei
drepturilor omului, fie în calitate de practicieni, fie în calitate de militanţi în
cadrul unor organizaţii neguvemamentale active în acest domeniu;
- să reţină, în mod obligatoriu, candidaţi de ambele sexe;
- să vegheze la asigurarea îndeplinirii condiţiilor lingvistice de către toţi
candidaţii de pe listă, anume capacitatea lor de a lucra într-una din limbile oficiale
ale Consiliului Europei, respectiv engleza sau franceza;
- plasarea candidaţilor pe lista naţională trebuie făcută în ordine alfabetică.
în sfârşit, Adunarea Parlamentară recomandă Comitetului Miniştrilor să 13
invite guvernele statelor contractante să consulte, prin modalităţi socotite apro
priate, parlamentele naţionale în aşa fel încât procedura stabilirii listei naţionale
de candidaţi să fie cât mai transparentă.
Având a sugera statelor contractante soluţii pentru aceste probleme puse de 14
Recomandarea în discuţie, în răspunsul său, adoptat în cadrul celei de a 722-a
reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor, din 21 septembrie 2000, Comitetul Miniştrilor
consideră, în primul rând, că toate fazele procedurii alegerii judecătorilor au a
urmări un scop esenţial: asigurarea prezenţei pe lista naţională a persoanelor
celor mai apte să îndeplinească funcţia de judecător în cadrul instanţei europene,
şi că, pentru realizarea acestui scop, „procedura naţională de selecţie a candi
daţilor are o importanţă fundamentală” (s. n„ C.B.). De aceea, Comitetul areamintit
1A se vedea pct. 6 din Recomandare.
Bîrsan 25
statelor că art. 21 parag. 1 din Convenţie, care dispune că Judecătorii (Curţii, n. n.

C.B.) trebuie să se bucure de înaltă consideraţie morală şi să întrunească toate
condiţiile pentru exercitarea de înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti cu o
competenţă recunoscută”, instituie o obligaţie pentru statele contractante la
Convenţie, obligaţie ce priveşte în mod direct înseşi procedurile pe care ele le
adoptă şi criteriile ce le aplică în selecţia candidaţilor.
15 In al doilea rând, Comitetul Miniştrilor consideră că detaliile procedurii
selecţionării candidaţilor la funcţia de judecător în cadrul Curţii europene
constituie un atribut suveran al statelor contractante şi că structura şi cultura
juridică sunt variate de la un stat la altul, astfel că diferenţele privitoare la
selecţionarea candidaţilor apar ca inevitabile, fără ca, asemenea diferenţe, să fie
dăunătoare. Dincolo de diferenţele ce pot fi luate ca acceptabile, Comitetul
M iniştrilor îm părtăşeşte însă punctul de vedere exprimat de Adunarea
Parlamentară, în sensul că procedurile interne trebuie, totuşi, să fie conforme
unui număr de criterii importante, printre care au a fi reţinute, mai ales,
transparenţa, echitatea şi coerenţa acestor proceduri.
16 In al treilea rând, cu privire la alte aspecte concrete ale procedurii în discuţie,
conţinute în Recomandarea Adunării Parlamentare, Comitetul Miniştrilor a arătat
că:
- apelul la candidaturi prin presa de specialitate poate fi un mijloc de asigurare
a transparenţei şi a echităţii procedurii interne de desemnare a candidaţilor, dar
că există şi alte mijloace de natură să conducă la realizarea acestui deziderat;
- în privinţa reprezentării echilibrate a candidaţilor de ambele sexe, Comitetul
reaminteşte recomandarea expresă formulată statelor contractante în acest sens,
la cea de a 593-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor;
- mai mult, Comitetul Miniştrilor arată că, la aceeaşi sesiune, a fost adoptată
şi transmisă statelor contractante şi o altă recomandare ce poartă asupra repre
zentării echilibrate a candidaţilor din punctul de vedere al experienţei şi califi
cării lor profesionale, de natură a permite „luarea în considerare a candidaturilor
în mod egal”, fără diferenţe sensibile de valoare între ele, care să conducă la
favorizarea unui anume candidat; de asemenea, statele candidate nu au a indica
vreo preferinţă pentru unul dintre candidaţii de pe lista naţională;
- Comitetul Miniştrilor consideră că apare ca firească asocierea parlamentelor
naţionale la stabilirea listei de candidaţi, prin consultarea lor în forme adecvate,
consultare ce poate contribui la respectarea criteriilor arătate, dar decizia finală,
în această materie, aparţine autorităţilor naţionale competente; nu mai puţin,
nu are a fi pierdută din vedere împrejurarea că decizia finală în privinţa alegerii
judecătorilor aparţine Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care este
26 Bîrsan
formată din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale. Pe această cale, până la

urmă, reprezentanţii parlamentelor naţionale, constituiţi în Adunarea Parlamentară
a Consiliului Europei, vor decide persoanele ce vor ocupa funcţia de judecător la
Curtea europeană.
618. Proceduri interne. Recomandări ale Curţii. Din punctul nostru de 17
vedere se impune o analiză distinctă a Avizului exprimat de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului asupra conţinutului Recomandării 1429 (1999) a Adunării
Parlamentare, privitor la procedura naţională de desemnare a candidaţilor pentru
funcţia de judecător în cadrul acesteia, adoptat la 6 martie 2000.
Am arătat mai sus că Avizul a fost elaborat în perspectiva primei reînnoiri a 18
membrilor Curţii, conform dispoziţiilor cuprinse în art. 23 parag. 1 partea a doua
din Convenţie, la expirarea a 3 ani de la data intrării lor în funcţie. De aceea, în
primul rând, în Avizul său, Curtea a subliniat „importanţa crucială” a procedurii
de reînnoire periodică a membrilor săi, pentru asigurarea bunei ei funcţionări, şi
că, în măsura în care Curtea poate ajuta Adunarea Parlamentară şi guvernele
statelor contractante în asumarea rolurilor ce le revin în cadrul „procesului elec
toral”, ea este întotdeauna disponibilă, în cadrul unui dialog compatibil cu funcţiile
sale judiciare, să explice modul concret în care îşi desfăşoară activitatea şi ce
impune Curtea judecătorilor ce o compun; pe un plan mai general, instanţa
europeană ar aprecia consultarea ei „la un stadiu suficient de precoce” de către
Adunarea Parlamentară şi de Comitetul Miniştrilor, „înainte de adoptarea oricărui
text cu incidenţă directă asupra activităţii sale”.
în al doilea rând, Curtea a subliniat că, încă de la adoptarea sa, Convenţia 19
europeană a drepturilor omului a învestit Adunarea Parlamentară cu prerogativa
alegerii judecătorilor Curţii; or, instituirea Curţii unice reclamă cu atât mai mult
existenţa preocupării evidente a Adunării pentru ca, în măsura posibilului,
desemnareajudecătorilor acesteia să constituie rezultatul unei alegeri autentice,
„în deplină cunoştinţă de cauză, dintre candidaţii ce prezintă toate calificările
necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor complexe şi sensibile” pe care le implică
funcţia în discuţie. Din acest punct de vedere, instanţa europeană recunoaşte
importanţa dată de Adunarea Parlamentară „compunerii listei de candidaţi,
prezentată de guverne”, ca punct de plecare al procesului electoral în care aceasta
este implicată în mod direct.
în al treilea rând, prin acelaşi Aviz Curtea şi-a exprimat propriile preocupări 20
în materie, asupra cărora înţelege „să atragă atenţia” Adunării Parlamentare şi
Comitetului Miniştrilor, preocupări ce se îndreaptă în două direcţii, şi anume:
Bîrsan 27
a) procedura reînnoirii judecătorilor, în conformitate cu dispoziţiile pertinente

cuprinse în Convenţie, nu trebuie să fie de natură a conduce la slăbirea progresivă
a eficacităţii şi independenţei Curţii;
b) se impune o anumită prudenţă cu privire la definirea experienţei cerute
candidaţilor în domeniul protecţiei drepturilor omului.
21 Privitor la prima direcţie, instanţa europeană a evidenţiat că, pentru a fi eficace,
atât în termeni cantitativi, cât şi calitativi, ea trebuie să menţină, prin continuitatea
compoziţiei sale, experienţajudiciară acumulată, astfel că o reînnoire „prea radicală
şi prea frecventă a judecătorilor” constituie un risc de natură a afecta atât
eficacitatea sa operaţională, datorită numărului mare de cauze aflate pe rolul ei,
ce au a fi examinate de judecători, cât şi însăşi coerenţa jurisprudenţei sale, în
detrimentul securităţii judiciare, principiu major al bunei desfăşurări a relaţiilor
sociale. De aceea, ţinând cont de durata relativ mică a mandatului judecătorilor
- 6 ani, în raport cu 9 ani în sistemul anterior intrării în vigoare a Protocolului
Nr. 11, respectiv 3 ani pentru jumătate din membrii ei, în temeiul dispoziţiilor
art. 23 parag. 1partea a doua din Convenţie -, apare ca dificilă înlăturarea acestui
dublu risc, fără a se lua în considerare existenţa unei proporţii rezonabile de
judecători în funcţie, care să fie reînvestiţi; acesta constituie un element ce are
a fi luat în considerare în selecţia naţională a candidaţilor pentru funcţia de
judecător în cadrul Curţii.
22 In acelaşi timp, jurisdicţia europeană a reţinut rezervele, formulate de unii
comentatori ai dispoziţiilor Protocolului Nr. 11, cu privire la durata scurtă a
mandatului de judecător, ce ar putea influenţa negativ independenţa lor1, astfel
că ea a considerat că procedurile naţionale de desemnare a candidaţilor „trebuie
să prevadă garanţii care să asigure independenţa judecătorilor, mai ales a celor
susceptibili a îndeplini mai multe mandate”.
23 Până în prezent au avut loc două reînnoiri substanţiale ale componenţei
Curţii, legate de expirarea mandatului „excepţional”, de trei ani, pentru jumătate
dintre membrii ei, în anul 2001, şi a celui „normal”, de 6 ani, pentru cealaltă
jumătate, în anul 2004, la care pot fi adăugate alegerile generate de împlinirea
vârstei, demisia unor membri sau de semnarea şi ratificarea Convenţiei de noi
state.
1 în Aviz, Curtea face referire la două articole scrise de judecători ai fostei Curţi,
respectiv: R. Bernhardt, op. cit., p. 145-153; N. Valticos, Quels juges pour la
prochaine Cour europeenne des droits de rhomme?; în „Liber Amicorum, Marc
Andre Eissen”, Bruylant, Bruxelles, 1995, p. 415-433.
28 Bîrsan
în cadrul alegerilor generate de expirarea mandatului, aceste puncte de vedere 24

exprimate în Avizul Curţii şi-au dovedit, în general, importanţa, cu două regretabile
excepţii: la alegerile din anul 2001, când doi dintre judecătorii în funcţie nu au mai
figurat pe listele naţionale prezentate de guvernele statelor respective1, şi alta, la
fel de regretabilă, la alegerile din anul 2004, când o altă judecătoare nu s-a mai
aflat pe listă, în ambele situaţii fiind vorba, din păcate, de considerente politice2;
totuşi, în marea lor majoritate, judecătorii în funcţie au fost reînvestiţi cu un nou
mandat, de această dată, pentru toţi, de 6 ani. Subliniem însă că, odată cu intrarea
în vigoare a Protocolului Nr. 14 la Convenţie, prin care se instituie, pentru
judecătorii Curţii, un mandat unic, de 9 ani, aşadar fără posibilitatea reînnoirii lui,
problema continuităţii activităţii în cadrul instanţei europene nu se va mai pune
în aceiaşi termeni; eficacitatea operaţională, coerenţa jurisprudenţei şi asigurarea
independenţei judiciare nu mai pot fi asigurate decât prin calitatea morală şi
profesională a persoanelor ce se află pe listele naţionale de candidaţi, calităţi la
care guvernele naţionale au a veghea în mod deosebit, sub controlul organelor
Consiliului Europei, potrivit competenţelor în materie.
Cea de a doua direcţie a preocupărilor exprimate de Curte prin Avizul său 25
priveşte pertinenţa exigenţei formulate la pct. 6 din Recomandarea 1429 (1999)
a Adunării Parlamentare, potrivit căreia candidaţii de pe lista naţională trebuie să
aibă „o experienţă de practician sau de militant în domeniul drepturilor omului”.
Referitor la această exigenţă, instanţa europeană a arătat că ea ar putea fi înţeleasă
ca fiind de natură să sugereze că experienţa candidaţilor naţionali, de practicieni
sau militanţi în domeniul droturilor omului, nu ar fi numai o formă pertinentă de
experienţă, printre altele, în domeniu, ce are a fi luată în considerare, ci „o condiţie
esenţială care ar trebui să fie îndeplinită de ansamblul candidaţilor”. Or, Curtea a
considerat regretabil, ba chiar prejudiciabil pentru compoziţia echilibrată de care
ea are nevoie, ca un asemenea punct de vedere să fie adoptat în vederea selec
ţionării candidaţilor pentru funcţia de judecător. Dimpotrivă, Curtea a preconizat
adoptarea unei concepţii diferite, mult mai largi, privitoare la condiţia experienţei
pertinente; aceasta deoarece Convenţia nu numai că asigură protecţia persoanelor
aflate sub jurisdicţia statelor contractante împotriva abuzurilor flagrante ale
puterilor publice, dar ea reglementează şi controlul judiciar internaţional al
bunei-credinţe de care trebuie să dea dovadă autorităţile naţionale în exercitarea
puterilor lor democratice. în centrul acestui control se găseşte, aşa cum a subliniat
1 Este vorba despre Austria şi Moldova.

2 Este vorba despre Slovacia.
Bîrsan 29
în nenumărate rânduri instanţa europeană în jurisprudenţă sa, aprecierea problemei

de a se şti dacă este respectat, de către autorităţile naţionale, justul echilibru
între exigenţele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului şi imperativele
ce ţin de interesele generale ale comunităţii. Or, din acest punct de vedere, Curtea
a evidenţiat că rolul unui militant este în mod necesar partizan: el se confundă
cu cauza pe care o apără. Dimpotrivă, judecătorul Curţii de la Strasbourg trebuie
„să se plaseze deasupra părţilor (s. n. C.B.), să fie imparţial, să cântărească între
interesele în conflict, în special între cele ale individului şi cele ale comunităţii în
ansamblul ei, şi să adopte o decizie pe baza evaluării tuturor circumstanţelor unei
cauze”. Aşa fiind, o experienţă judiciară sau orice altă experienţă în căutarea
Justului echilibru” într-un context naţional „ar constitui un atu inestimabil pentru
orice candidat la funcţia de judecător european la Strasbourg”, cu atât mai mult
cu cât persoanele învestite în această funcţie sunt adesea chemate să controleze
legile adoptate de parlamentele naţionale şi deciziile adoptate de jurisdicţiile
naţionale supreme şi constituţionale, organe care, ele însele, au a aplica
jurisprudenţă Curţii europene. De aceea, Curtea consideră că persoanele ce
candidează la funcţia de judecător european ar trebui să demonstreze, cu întâietate,
„ataşamentul lor sincer la valorile democratice pe care le proclamă Convenţia”,
ataşament însoţit, într-o situaţie „ideală”, de profunda cunoaştere a ordinii juridice
interne a ţării din care provin şi de o bună stăpânire a limbilor oficiale ale Curţii.
26 Instanţa europeană a ţinut să reamintească, în finalul Avizului său, faptul că,
în principiu, întotdeauna componenţa ei a cuprins: o treime formată din judecători
de profesie, o treime din alţi practicieni şi o treime formată din universitari, „un
amestec de experienţă” care a făcut proba validităţii sale în activitatea Curţii.
27 Am insistat asupra conţinutului acestei direcţii a preocupărilor exprimate de
Curte în Avizul său privitor la indicaţia cuprinsă în Recomandarea menţionată a
Adunării Parlamentare în sensul ca persoanele ce au a fi cuprinse în lista naţională
de candidaţi pentru funcţia de judecător la instanţa de la Strasbourg să aibă o
experienţă de practician sau de militant în domeniul protecţiei drepturilor omului,
deoarece considerăm că acest document va continua să fie aplicabil şi după
intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14, iar rezervele exprimate de Curte în legătură,
cu această condiţie recomandată în privinţa candidaturilor naţionale îşi păstrează
pe deplin actualitatea. Coordonatele acestor preocupări au a fi luate în considerare
cu prilejul desfăşurării oricărui „proces electoral” pentru magistratura de la
Strasbourg.
30 Bîrsan
619. Sinteza condiţiilor recomandate candidaturilor naţionale de actele 28

organelor Consiliului Europei şi de Curte1. încercând acum să sintetizăm
condiţiile cuprinse în documentele Adunării Parlamentare şi ale Comitetului de
Miniştri, precum şi în Avizul Curţii cu privire la candidaturile naţionale pentru
funcţia de judecător la Curtea europeană, putem reţine următoarele:
a) procedura internă de selecţie a candidaţilor trebuie să fie transparentă şi 29
echitabilă, indiferent dacă ea ar avea ca punct de plecare un „apel public” în
presa de specialitate, aşa cum reclamă Adunarea Parlamentară, sau dacă au a fi
folosite şi „alte mijloace” în vederea realizării aceluiaşi scop, astfel cum reţine
Comitetul Miniştrilor;
b) este neîndoielnic faptul că toţi candidaţii de pe listă trebuie să aibă o 30
anumită experienţă în domeniul protecţiei drepturilor omului, cu nuanţarea
făcută de Curte în sensul că aceasta să se concretizeze, în primul rând, în
ataşamentul profund faţă de valorile democratice apărate de Convenţie, însoţit
de profunda cunoaştere a sistemului naţional de drept din care provin şi de
stăpânirea a cel puţin uneia din limbile de lucru ale Curţii;
c) caracterul echilibrat al listei de candidaturi, prin raportare atât la reprezen- 31
tarea femeilor în cadrul acesteia, cât şi la însăşi competenţa şi valoarea candidaţilor,
spre a permite luarea în considerare a celor trei candidaturi în condiţii de egalitate2;
d) consultarea, în forme adecvate, a parlamentelor naţionale, ca premisă a 32
respectării criteriilor de transparenţă şi de echitate a procesului de selecţie a
candidaţilor naţionali.
Pentru perioada de până la intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14, prin care 33
este instituit mandatul unic, de 9 ani, are a fi luată în considerare şi sugestia
exprimată prin Avizul Curţii, în sensul prezenţei, în măsura posibilului, a
judecătorului în funcţie pe lista naţională a propunerilor de candidaţi. în legătură
cu această recomandare, s-a observat, însă, că aplicarea ei în practică nu trebuie
să conducă la alegerea automată a acestui judecător pentru un nou mandat,
deoarece, procedându-se astfel, s-ar înlătura „orice competiţie a valorilor, cu
consecinţa plafonării judecătorilor în funcţie şi a frânării evoluţiei jurisprudenţei
instanţei europene, prin împiedicarea prezenţei în cadrul ei a unor judecători noi,
cu concepţii novatoare”3. Nu încape îndoială că modificarea duratei mandatului
1Cu privire la această sinteză, a se vedea C.-L. Popescu, loc. cit., p. 129 şi urm.
2 Din acest punct de vedere, s-a reţinut, în mod judicios, că prezentarea pe listă numai
a unui candidat de valoare ar constitui o adevărată „desemnare de către stat a
judecătorului ales”, ceea ce ar constitui o adevărată „fraudă la lege”; a se vedea
C.-L. Popescu, loc. cit., p. 132.
3 Idem, p. 133.
Bîrsan 31
judecătorilor prin Protocolul Nr. 14 a avut în vedere, printre alte raţiuni, şi evitarea
unei asemenea consecinţe a mandatului multiplu reînnoit.
34 620. Aplicarea practică a acestor recomandări. Analizând procesele electorale
desfăşurate până în prezent, indiferent de raţiunile care le-au generat - expirarea
mandatelor de 3 ani în anul 2001, a celor de 6 ani în anul 2004, demisii sau
împlinirea vârstei, semnarea şi ratificarea Convenţiei de noi state devenite membre
ale Consiliului Europei - constatarea ce se impune cu privire la respectarea de
către statele contractante a recomandărilor cuprinse în actele organelor Consiliului
Europei este, în general, aceeaşi: reticenţa lor, exprimată în forme şi conţinut
diferit, în a le da curs.
35 Astfel, pentru alegerile de judecători desfăşurate în anul 2001: numai jumătate
din statele în cauză au prezentat candidaturi de sex feminin; prezentarea acestora
nu s-a făcut, de toate statele, în ordine alfabetică; în privinţa calificării, din totalul
de 57 de candidaturi s-a observat că numai 20 de candidaţi îndeplineau, mai mult
sau mai puţin, condiţiile de calificare impuse de art. 21 parag. 1 din Convenţie'.
De asemenea, marea majoritate a statelor nu au precizat modul în care s-a făcut
selecţia candidaţilor, arătând, în general, că aceştia au fost selecţionaţi sau
desemnaţi de guvernele naţionale, cu excepţia Sloveniei, a cărei Lege
constituţională prevede obligativitatea alegerii candidaţilor de Adunarea
Naţională, şi a Moldovei, care a instituit o comisie naţională de selecţie a
candidaturilor, desemnată de guvern; lista de candidaţi propusă de această
comisie este apoi aprobată de guvern2.
36 Având în vedere aceste deficienţe ale etapei naţionale a procesului electoral,
prin Rezoluţia 1649 (2004), adoptată la 30 ianuarie 2004 în vederea desfăşurării
alegerilor de judecători din anul 2004 pentru jumătate din membrii Curţii (art. 23
parag. 1 partea a doua din Convenţie), Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei „a rugat insistent statele contractante” să facă publice procedurile
naţionale de selecţie a candidaţilor la funcţia de judecător în cadrul Curţii (pct. 17
final); ea a apreciat, în special, că este în interesul imparţialităţii şi eficacităţii
Curţii ca toate părţile implicate în procesul electoral - Comitetul Miniştrilor şi
statele contractante - să ia măsurile necesare în vederea ameliorării situaţiei de
reprezentare dezechilibrată a femeilor în cadrul instanţei europene (pct. 18) şi că,
în orice caz, pe lângă calităţile morale şi experienţa impuse, în mod îndreptăţit,
candidaţilor, de art. 21 parag. 1 din Convenţie, Adunarea Parlamentară recomandă
1A se vedea J.-F. Flauss, Le renouvellement triennal de la Cour europeenne des droits
de l’homme, R.T.D.H., nr. 47, 2001, p. 703.
2 Idem, p. 700.
32 Bîrsan
Comitetului Miniştrilor să invite guvernele statelor membre să respecte şase alte

criterii în stabilirea listei naţionale de candidaţi pentru funcţia de judecător la
Curte, şi anume:
- apelul la candidatură să se facă prin presa de specialitate;
- candidaţii să aibă experienţă în domeniul protecţiei drepturilor omului;
- pe listă să fie prezenţi candidaţi de ambele sexe;
- candidaţii să cunoască cel puţin una din limbile oficiale ale Consiliului
Europei;
- numele candidaţilor să fie prezentate pe listă în ordine alfabetică;
- în măsura posibilului, nici un candidat propus să nu fie înlocuit de un
judecător ad hoc, în caz de alegere a sa (pct. 19)'.
Este de reţinut că, la alegerile trienale de judecători din anul 2004, Adunarea 37
Parlamentară a fost mai exigentă în controlul pe care l-a exercitat privitor la
îndeplinirea condiţiilor impuse de Convenţie şi de actele sale privitoare la
întocmirea listelor naţionale de candidaţi de către statele contractante. Astfel, ea
a respins o listă naţională pentru evidenta „diferenţă valorică” între candidaţi,
deoarece numai unul din ei îndeplinea aceste condiţii2, iar două liste naţionale au
fost respinse pentru neîndeplinirea condiţiei mixtităţii3, dând astfel expresie
cuprinsului Rezoluţiei sale 1649 (2004) din 30 ianuarie 2004, prin care Adunarea
Parlamentară a decis să nu mai ia în considerare listele de candidaţi care:
- conduc la concluzia restrângerii domeniilor de competenţă din care sunt
selecţionaţi candidaţii;
- nu comportă cel puţin un candidat de fiecare sex;
- cuprind candidaţi care: a) fie că nu stăpânesc în mod suficient cel puţin una
din limbile oficiale ale Consiliului Europei; b) fie că nu prezintă toţi exigenţele
prevăzute de art. 21 parag. 1 din Convenţie.
Cât priveşte modul de întocmire a listelor naţionale, s-a observat4, pe drept 38
cuvânt, că atitudinea statelor nu a evoluat fundamental în materie, astfel că, în
anul 2004, în cvasitotalitatea situaţiilor, listele naţionale de candidaturi prezentate
1Precizăm că această ultimă condiţie are în vedere prezentarea de către unele state a
agentului guvernamental pe lista naţională de candidaturi; or, este evident că persoana
respectivă a semnat acte de procedură în numele statului, în multe din cauzele
împotriva acelui stat, aflate în curs de examinare pe rolul Curţii, astfel că procedura,
în asemenea cauze, nu poate continua decât prin desemnarea unui judecător ad-hoc.
1 Este vorba despre lista prezentată de Portugalia.
3 Este vorba despre listele prezentate de Malta şi Slovenia.
4 A se vedea J.-F. Flauss, Breves observations sur le second renouvellement triennal
de la Cour europeenne des droits de l’homme, R.T.D.H., nr. 61, 2005, p. 19.
Bîrsan 33
au fost aprobate sau decise de guverne1ori de şeful statului2, sau „comunicate

de state”, ceea ce înseamnă că, practic, decizia a aparţinut tot autorităţilor execu
tive ale statelor în cauză3.
La alegerile din 2004, numai două state - Anglia şi Slovacia - au prezentat,
odată cu listele, şi detaliile procedurii naţionale de selecţie a candidaturilor4.
1 Polonia, Germania, Croaţia, Grecia, Malta, Liechtenstein, Irlanda, Islanda
Azerbaidjan, Estonia, Norvegia.
2 Rusia, Lituania, Bosnia-Herţegovina.
3 Portugalia, Suedia, Belgia, Republica Cehă, Franţa, Armenia, Olanda.
4 Astfel, Anglia a făcut cunoscut că lista celor trei candidaturi a fost întocmită pe baza
recomandărilor făcute de un consiliu de selecţie independent, care a organizat audierea
candidaţilor înscrişi în urma unui „anunţ public” de candidatură, iar Slovacia a arătat
că, potrivit dispoziţiilor sale constituţionale, Consiliul Magistraturii Republicii
Slovace este competent să prezinte guvernului lista candidaţilor naţionali pentru
instanţele internaţionale; a se vedea J.-F Flauss, Breves observations sur le second
renouvellement triennal de la Cour europeenne des droits de l’homme, R.T.D.H.,
nr. 61, 2005, p. 19-21.
In privinţa stabilirii listei naţionale române de candidaţi, menţionăm că, după reînnoirea
trienală parţială a Curţii din anul 2001 care a cuprins şi pe judecătorul român, a fost
adoptată O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei
şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de
rezolvare pe cale amiabilă (M. Of. nr. 424 din 3 august 1999), aprobată, cu modificări,
prin Legea nr. 87/2001 (M. Of. nr. 145 din 23 martie 2001) şi modificatăulterior prin
O.U.G. nr. 64/2003 (M. Of. nr. 464 din 29 iunie 2003), aprobată la rândul ei prin
Legea nr. 194/2004 (M. Of. nr. 486 din 31 mai 2004), ordonanţă care reglementează
procedura naţională de desemnare a candidaţilor pentru funcţia de judecător în cadrul
Curţii Europene a Drepturilor Omului. în redactarea sa iniţială, art. 5 al Ordonanţei
prevedea că desemnarea candidaţilor în numele României, pentru funcţia de judecător
la Curte, se face de Guvern, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul consultativ
al Comisiei juridice de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor şi a Comisiei
juridice de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului.
Ca urmare a modificării acestui text prin legea de aprobare a ordonanţei, desemnarea
candidaţilor se face de Guvern, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii,
în urma audierii persoanelor propuse de membrii acestuia din rândul juriştilor cu
mare prestanţă morală şi civică, cu reputaţie profesională recunoscută, cu avizul
Comisiei juridice de disciplină şi imunităţi, al Comisiei pentru drepturile omului,
culte şi probleme ale minorităţilor naţionale ale Camerei Deputaţilor şi al Comisiei
juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, al Comisiei pentru drepturile omului
şi minorităţi a Senatului; comisiile reunite audiază candidaţii propuşi, în şedinţă comună;
pentru analiza detaliată a prevederilor ordonanţei şi a modificărilor ce i s-au adus prin
legea de aprobare a ei, a se vedea C.-L. Popescu, loc. cit., p. 134-138.
34 Bîrsan
0 ultimă precizare privitoare la întocmirea listei naţionale a candidaţilor: prin

Rezoluţia 1649 (2004) din 30 ianuarie 2004, mai sus amintită, Adunarea Parlamentară
a Consiliului Europei a invitat Comitetul Miniştrilor ca, la următoarea revizuire a
Convenţiei, art. 22 parag. 1 să fie modificat în sensul adăugării menţiunii exprese
ca această listă „să conţin cel puţin câte un candidat de ambele sexe” (pct. 21).
Această soluţie nu a fost însă reţinută de redactorii Protocolului Nr. 14 la
Convenţie. într-adevăr, după cum se arată în Raportul explicativ al acestui proto
col, s-a decis ca, în textul în discuţie, să nu se dea curs acestei propuneri, prin
care prezenţa candidaţilor de ambele sexe pe lista naţională ar fi devenit imperativă,
deoarece s-a considerat că, dacă s-ar fi procedat astfel, s-ar fi putut aduce atingere
„priorităţii ce trebuie acordată competenţei candidaţilor potenţiali” (s. n. C.B.)
Totuşi, părţile contractante ar trebui să facă „tot posibilul pentru ca listele lor să
conţină candidaţi de ambele sexe”1. în orice caz, insistenţa cu care Adunarea
Parlamentară a căutat să-şi impună punctul de vedere privitor la prezenţa mai
multor femei ca judecător la Curtea europeană a dat roade; în prezent, 1/4 din
numărul judecătorilor sunt de sex feminin.
621. Procedura internaţională. Legitimarea democratică a Curţii. A doua
etapă a alegerii judecătorilor instanţei europene este cea internaţională şi
presupune activităţi desfăşurate mai întâi de Comitetul Miniştrilor şi apoi de
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Este foarte adevărat că, în actuala
sa redactare, art. 22 parag. 1 dispune că judecătorii Curţii sunt aleşi de Adunarea
Parlamentară, în numele fiecărui stat contractant la Convenţie, cu majoritatea
voturilor exprimate, de pe listele naţionale de candidaţi, despre a căror întocmire
am vorbit mai sus. Totuşi, acte interne ale organelor Consiliului Europei atribuie
un anumit rol distinct Comitetului Miniştrilor în cadrul acestui proces electoral,
în afară de art. 22 din Convenţie, actele internaţionale pertinente în materia
discutată sunt:
- Recomandarea 1295 (1996) a Adunării Parlamentare privitoare la procedura
examinării candidaţilor pentru alegerea judecătorilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului, din 22 aprilie 1996;
- Directiva nr. 519 (1996) a Adunării Parlamentare privitoare la aceeaşi
procedură, adoptată la 22 aprilie 1996;
- Rezoluţia 1082 (1996) a Adunării Parlamentare referitoare la procedura în
discuţie, adoptată la 22 aprilie 19962;
1 A se vedea pct. 49 al Raportului explicativ.
2 Observăm că toate cele trei documente au fost adoptate de Adunarea Parlamentară
în aceeaşi zi - 22 aprilie 1996 - , în a 9-a sa şedinţă.
Bîrsan 35
- Decizia Comitetului Miniştrilor privitoare la procedura informată de

examinare a candidaturilor pentru funcţia de judecător la Curtea europeană,
adoptată la cea de a 593-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, din 28 mai 1997;
- Răspunsul Comitetului M iniştrilor la Recomandarea Adunării
Parlamentare 1295 (1996) privitoare la procedura de examinare a aceloraşi
candidaturi, adoptat la cea de a 614-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, la 14
ianuarie 1998;
- Rezoluţia 1200 (1999) a Adunării Parlamentare privitoare la alegerea
judecătorilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 24 septembrie 1999.
44 Din examinarea acestor acte ale organelor Consiliului Europei rezultă că etapa
alegerii propriu-zise a judecătorilor Curţii presupune, mai întâi, o aşa-numită
procedură informală, care, astfel cum se arată în Decizia Comitetului Miniştrilor
din 28 mai 1997, implică numai acest organism.
45 într-adevăr, potrivit Directivei, statele contractante „sunt invitate” să prezinte,
informai, Delegaţilor Miniştrilor exemplare din curriculum vitae al candidaţilor
potenţiali - practic lista de candidaţi - pentru funcţia de judecător în cadrul Curţii,
iar un grup adhoc de delegaţi, stabilit în plenul Delegaţilor Miniştrilor în acest
scop, va proceda într-o şedinţă, „ce se va desfăşura cu uşile închise”, la „un
schimb informai de puncte de vedere” cu privire la candidaturi, înainte de supunerea
lor formală Comitetului Miniştrilor, în vederea transmiterii listelor Adunării
Parlamentare. Rezultatele acestei operaţiuni nu leagă în nici un fel guvernele statelor
contractante, care păstrează dreptul de a prezenta candidaturile stabilite de ele,
după cum acelaşi „schimb de puncte de vedere” nu are nici o influenţă asupra
prerogativei ce revine Adunării Parlamentare de a alege judecătorii Curţii1.
46 Precizăm că, prin Rezoluţia 1082 (1996) din 22 aprilie 1996, Adunarea
Parlamentară a instituit un model de curriculum vitae ce are a fi întocmit de
fiecare candidat, model îmbunătăţit prin Rezoluţia 1200 (1999) din 24 septembrie
1 Nu mai puţin, din practică rezultă că, „în mod diplomatic”, ca urmare a acestei
examinări „informale” a listei, unui anumit stat i se poate atrage atenţia asupra
neîndeplinirii unor condiţii impuse de Convenţie şi de actele organelor Consiliului
Europei cu privire la o anumită candidatură.
2 In esenţă, acest model cuprinde următoarele rubrici: I) datele de stare civilă;
A) studii, diplome şi calificări; ID) activităţi profesionale pertinente; IV) activităţi şi
experienţă în domeniul protecţiei drepturilor omului; V) activităţi publice; VI) alte
activităţi; VEI) lucrări publicate - număr total şi citarea a opt titluri mai importante;
IX) precizarea cunoştinţelor lingvistice; X) alte elemente pertinente; XI) precizarea
că, în caz de alegere, persoana în cauză se va instala, pe durata mandatului de
judecător, la Strasbourg.
36 Bîrsan
1999, pe baza experienţei dobândite în cadrul primelor alegeri de judecător la

Curte desfăşurate în anul 19982.
Odată parcursă procedura informată, listele de candidaţi prezentate de 47
guverne sunt supuse „aprobării” Comitetului Miniştrilor, care le transmite apoi
Biroului Adunării Parlamentare a Consiliului Europei1.
Prin Rezoluţia 1082 (1996) s-a stabilit obligativitatea audierii tuturor 48
candidaţilor, după un grafic stabilit şi anunţat celor interesaţi de către Subcomisia
drepturilor omului sau de o subcomisie ad hoc a Comisiei problemelor juridice şi
drepturilor omului a Adunării Parlamentare, audiere care, de regulă, se desfăşoară
în Birourile Consiliului Europei de la Paris. Pe baza acestor audieri, în cadrul
cărora, în esenţă, se verifică în ce măsură candidaţii de pe listele naţionale
îndeplinesc condiţiile pentru exercitarea funcţiei de judecător la Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, Subcomisia întocmeşte un raport ce este prezentat, prin
preşedintele ei, plenului Adunării Parlamentare, raport ce conţine, pe lângă o
scurtă prezentare a candidaţilor şi a competenţelor lor, şi recomandarea alegerii
unei persoane de pe lista naţională pentru funcţia de judecător; această
recomandare nu este obligatorie pentru membrii Adunării Parlamentare, care
procedează la alegerea judecătorilor la data şi ora stabilite de Biroul Adunării.
Judecătorii sunt aleşi cu majoritatea absolută a voturilor exprimate de
parlamentarii prezenţi2. In ipoteza în care nici un candidat nu întruneşte
majoritatea absolută, se organizează un al doilea tur de scrutin.
Este limpede că puterea de decizie, atribuită de Convenţie Adunării 49
Parlamentare a Consiliului Europei în privinţa alegerii judecătorilor Curţii, a avut
menirea să asigure legitimitatea democratică a componenţei sale3. S-a observat4,
însă, că realizarea acestui scop nu ar trebui să fie afectată de absenteismul de
care dau dovadă deputaţii la şedinţele Adunării, consacrate acestor alegeri. Astfel,
dacă la primele alegeri pentru noua Curte au lipsit numai 15% din parlamentari, la
scrutinele din anul 2001 şi 2004 participarea la vot a fost între 40 şi 50%, iar,
1 Practica de până în prezent arată că nici o listă naţională nu a fost „cenzurată” de

Comitetul Miniştrilor, acesta transmiţând Adunării Parlamentare listele înaintate de
statele contractante, menţinute după examinarea lor „informală” de către un comitet
ad hoc al Delegaţilor Miniştrilor, conform Deciziei acestui organism din 28 mai
1997.
2 A se vedea J.-F. Flauss, Breves observations sur le second renouvellement triennal
de la Cour europeenne des droits de l’homme, R.T.D.H., nr. 61, 2005, p. 24.
3 Ibidem.
4 Idem, p. 24-25.
Bîrsan 37
pentru unele alegeri parţiale, acest procentaj a fost şi mai mic1. în acelaşi timp, au
fost evidenţiate mai multe deficienţe şi necorelări ale modului în care se derulează
procedurile informale şi întrunirea concluziilor Subcomisiei Adunării de audiere a
candidaţilor2. De aceea s-a remarcat, după părerea noastră nu fără îndreptăţire, că,
„pentru a face faţă insuficienţelor procedurii actuale de alegere a judecătorilor, ca
modalitate de legitimare democratică a Curţii europene, este de conceput, ca
ultima ratio, relativizarea, dacă nu însăşi negarea, necesităţii unei asemenea
legitimări”, arătându-se că, pe de o parte există o diferenţă de natură juridică între
o Curte internaţională şi o Curte naţională, iar, pe de altă parte, că este la fel de vital
pentru o jurisdicţie internaţională, aşa cum este Curtea europeană, să aibă nu
numai legitimitate democratică, dar şi încrederea guvernelor statelor contractante3.
50 622. Completarea locurilor de judecători devenite vacante şi alegerea
judecătorilor pentru noile state contractante. Am arătat, în mai multe rânduri, că
Protocolul Nr: 11 la Convenţie prin care a fost instituită Curtea unică a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1998; până la acea dată, a funcţionat vechea Curte.
51 Potrivit art. 4 al Protocolului Nr. 11, acest act internaţional urma să intre în
vigoare în prima zi a lunii ce urma expirării unei perioade de un an după data la
care toate părţile contractante îl vor fi ratificat. Cum Italia a fost ultimul stat care
a îndeplinit acest act procedural internaţional necesar intrării în vigoare a
Protocolului Nr. 11, ratificându-1 la 1 octombrie 1997 - data depunerii instrumen
telor de ratificare la Secretarul general al Consiliului Europei (art. 3 parag. 2 din
acelaşi protocol) - acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, dată de la care
a putut fiinţa noua Curte.
52 De altfel, în partea a Il-a a art. 4 din Protocolul Nr. 11, se prevede că alegerea
noilor judecători va putea să se facă începând cu data la care „toate statele
contractante îşi vor fi exprimat consimţământul de a fi legate prin prezentul
Protocol”, adică îl vor fi ratificat, după cum, de la aceeaşi dată, conform aceluiaşi
1 Faţă de creşterea numărului deputaţilor absenţi de la alegerile discutate, Adunarea

parlamentară are în vedere renunţarea la cel de al doilea tur de scrutin şi la condiţia
majorităţii absolute, urmând a fi declarat ales candidatul care a întrunit, la primul
tur, cel mai mare număr de voturi.
2A se vedea J.-F. Flauss, Le renouvellement triennal de la Cour europeenne des droits
de l’homme, R.T.D.H., nr. 47, 2001, p. 709 şi urm.; J.-F. Flauss, Breves observa-
tions sur le second renouvellement triennal de la Cour europeenne des droits de
l’homme, R.T.D.H., nr. 61, 2005, p. 12 şi urm.
3 J.-F. Flauss, Breves observations sur le second renouvellement triennal de la Cour
europeenne des droits de rhomme, R.T.D.H., nr. 61, 2001, p. 28.
38 Bîrsan
Alegerea judecătorilor 53-55 A r t 22
text, urmau a fi luate toate măsurile necesare intrării în funcţie anoii Curţi: măsuri
bugetare, administrative etc.
Aşadar, nu numai că data intrării în vigoare a Protocolului Nr. 11a fost 53
cunoscută cu un an înainte de a se produce, dar fixarea ei în acest mod a avut în
vedere tocmai a da posibilitatea alegerii judecătorilor Curţii în această perioadă1.
Procedura descrisă în linii generale mai sus se aplică nu numai la expirarea 54
mandatului judecătorilor aleşi, ci, potrivit art. 22 parag. 2, şi în cazul „completării”
Curţii, în urma aderării de noi state, proces care a continuat şi după 1 noiembrie
1998, cu state precum: Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Bosnia-Herţegovina, Serbia-
Muntenegru, sau în ipoteza devenirii vacante a unor locuri, ca urmare a demisiei
judecătorilor în funcţie ori din alte cauze.
Precizăm, însă, că, prin art. 1 al Protocolului Nr. 14, cel de al doilea paragraf al 55
art. 22 a fost „suprimat”, deoarece el va deveni fără obiect prin modificările
aduse, aşa cum vom arăta mai jos, de Protocolul Nr. 14 actualului art. 23 din
Convenţie. într-adevăr, fiecare judecător ales, indiferent de împrejurarea ce va
determina alegerea sa - ajungerea la termen a mandatului judecătorului în funcţie,
demisia acestuia etc. - va începe un nou mandat unic, de 9 ani, chiar şi atunci
când, din diferite cauze, judecătorul în funcţie nu rămâne până la expirarea
mandatului său2.
1 Practic, alegerea judecătorilor noii Curţi s-a făcut în cursul sesiunii din aprilie 1998
a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; imediat după alegeri, sub preşedinţia
decanului de vârstă, judecătorii au lucrat în mai multe sesiuni Ia elaborarea Proiectului
Regulamentului Curţii, care a fost apoi aprobat la prima plenară administrativă a
judecătorilor instanţei europene, la 4 noiembrie 1998, şi a intrat în vigoare în aceeaşi
zi.
2 Menţionăm că, pentru această ultimă situaţie, în sistemul actual, potrivit art. 23
parag. 6, judecătorul ales în locul unui judecător al cărui mandat nu a expirat „va duce
la sfârşit mandatul predecesorului său”, soluţie la care, prin Protocolul Nr. 14, s-a
renunţat; a se vedea infra, nr. 627.
4. Bîrsan 39
Art. 23 1
Durata 1. Judecătorii sunt aleşi pentru o durată de 6 ani. Ei pot fi
mandatului realeşi. Totuşi, mandatele unei jumătăţi din numărul
judecătorilor desemnaţi Ia prima alegere se vor încheia la
împlinirea a 3 ani.
2. Judecătorii al căror mandat se va încheia la împlinirea
perioadei iniţiale de 3 ani sunt desemnaţi prin tragere la
sorţi, efectuată de către Secretarul general al Consiliului
Europei, imediat după alegerea lor.
3. Pentru a asigura, în măsura posibilului, reînnoirea
mandatelor unei jumătăţi din numărul judecătorilor Ia flecare
3 ani, Adunarea Parlamentară poate, înainte de a proceda la
orice alegere ulterioară, să decidă ca unul sau mai multe
mandate ale judecătorilor ce urmează să fie aleşi să aibă o
altă durată decât cea de 6 ani, fără ca totuşi ea să poată depăşi
9 ani sau să fie mai mică de 3 ani.
4. în cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate şi
Adunarea Parlamentară aplică paragraful precedent,
repartizarea mandatelor se face prin tragere la sorţi,
efectuată de către Secretarul general al Consiliului Europei,
imediat după alegere.
5. Judecătorul ales în locul unui judecător al cărui mandat
nu a expirat va duce la sfârşit mandatul predecesorului său.
6. Mandatul judecătorilor se încheie atunci când ei împlinesc
vârsta de 70 de ani.
7. Judecătorii rămân în funcţie până la înlocuirea lor. Ei
continuă totuşi să se ocupe de cauzele cu care au fost deja.
sesizaţi.
1 Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14, art. 23 se va modifica şi va avea

următorul conţinut: ,ylrt.23.Durata mandatului şi revocarea. 1. Judecătorii sunt
aleşi pentru o perioadă de 9 ani. Ei nu p o tfi realeşi.
2. Mandatuljudecătorilor se încheie atunci când ei împlinesc vârsta de 70 de ani.
3. Judecătorii rămân înfuncţie până la înlocuirea lor. Ei continuă totuşi să se ocupe
de cauzele cu care au fost deja sesizaţi.
4. Unjudecător nu poatefi revocat din juncţie decât dacă ceilalţijudecători decid, cu
o majoritate de două treimi, că el nu mai corespunde condiţiilor cerute. ”
40 Bîrsan
Duree du 1. Les juges sont elus pour une duree de six ans. Ils sont
mandat reeligibles. Toutefois, les mandats d ’une moitie des juges
designes lors de la premiere election prendront fin au bout de
trois ans.
2. Les juges dont le mandat prendra fin au terme de la periode
iniţiale de trois ans sont designes par tirage au sort effectue
par le Secretaire General du Conseil de 1'Europe, immediatement
apres leur election.
3. Afin d’assurer, dans la mesure du possible, le renouvellement
des mandats d ’une moitie des juges tous les trois ans,
l’Assemblee parlementaire peut, avant de proceder â toute
election ulterieure, decider qu’un ou plusieurs mandats des
juges â elire auront une duree autre que celle de six ans, sans
qu’elle puisse toutefois exceder neuf ans ou etre inferieure â
trois ans.
4. Dans le cas ou il y a lieu de conferer plusieurs mandats et ou
l’Assemblee parlementaire fait application du paragraphe
precedent, la repartition des mandats s’opere suivant un tirage
au sort effectue par le Secretaire General du Conseil de l’Europe
immediatement apres l’election.
5. Le juge elu en remplacement d’un juge dont le mandat n’est
pas expire acheve le mandat de son predecesseur.
6. Le mandat des juges s’acheve des qu’ils atteignent l’âge de
70 ans.
7. Les juges restent en fonctions jusqu’â leur remplacement.
Ils continuent toutefois de connaître des affaires dont ils sont
dejâ saisis.
Terms of 1. The judges shall be elected for a period of six years. They
office may be reelected. However, the terms of office of one-half of
the judges elected at the first election shall expire at the end of
three years.
2. The judges whose terms of office are to expire at the end of
the iniţial period of three years shall be chosen by lot by the
Secretary General of the Council of Europe immediately after
their election.
Bîrsan 41
3. In order to ensure that, as far as possible, the terms of office

of one-half of the judges are renewed every three years, the
Parliamentary Assembly may decide, before proceeding to any
subsequent election, that the term or terms of office of one or
more judges to be elected shall be for a period other than six
years but not more than nine and not less than three years.
4. In cases where more than one term of office is involved and
where the Parliamentary Assembly applies the preceding para-
graph, the allocation of the terms of office shall be effected by
a drawing of lots by the Secretary General of the Council of
Europe immediately after the election.
5. A judge elected to replace a judge whose term of office has
not expired shall hold office for the remainder of his predecessor’s
term.
6. The terms of office of judges shall expire when they reach
the age of 70.
7. The judges shall hold office until replaced. They shall, how-
ever, continue to deal with such cases as they already have
under consideration.
Bibliografie
2005, p. 233; P. Lambert, Les juges ad-hoc â la Cour europeenne des droits de l’homme,
R.T.D.H., nr. 39, 1999, p. 480-485; Protocole N° 14 â la Convention de sauvgarde des
Droits de l’Homme et des Libertes fondamentales, amendant le systeme de controle de la
Convention, Rapport explicatif, Internet, http://conventions.coe.int/Treaty/fr/Reports/
Html/194.html; N. Valticos, Quels juges pour la nouvelle Cour europeenne des droits-de
rhomme, în Liber Amicorum Marc Andre Eissen, Bruylant, Bruxelles, 1995, p. 415^33.
1 623. Durata mandatului judecătorilor Curţii. în sistemul iniţial al Convenţiei

în vigoare până în anul 1998, durata mandatului judecătorilor Curţii era stabilită la
9 ani, cu posibilitatea reînnoirii lui (art. 22 parag. 1, în fosta sa redactare). De
asemenea, este de reţinut că vechea reglementare în materie nu conţinea nici o
dispoziţie privitoare la limita de vârstă până la care avea a fi exercitat acest
mandat.
2 Instituind Curtea unică, Protocolul Nr. 11 a stabilit o altă durată a mandatului
de judecător la instanţa europeană, reducându-1 la 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii
lui. Astfel, în actuala sa redactare, art. 23 parag. 1 din Convenţie dispune că
Judecătorii sunt aleşi pe o durată de 6 ani. Ei pot.fi realeşi”.
42 Bîrsan
Durata mandatului 3-5 Art. 23
Autorii Protocolului Nr. 11 au voit, însă, să asigure reînnoirea judecătorilor 3

Curţii din 3 în 3 ani1. Intr-adevăr, după ce, în prima sa parte, art. 23 parag. 1
prevede că durata mandatului judecătorilor este de 6 ani, în a doua sa parte
acelaşi text dispune că, totuşi, mandatele unei jumătăţi dintre judecătorii desemnaţi
la prima alegere se vor încheia la sfârşitul a 3 ani de la data alegerii; judecătorii
care urmau a-şi vedea primul mandat astfel redus la 3 ani au fost desemnaţi prin
tragere la sorţi, efectuată de Secretarul general al Consiliului Europei (art. 23
parag. 2 din Convenţie), operaţie ce s-a efectuat în faţa Plenului Curţii, întrunit
special în acest scop imediat după alegeri2.
Articolul 23 parag. 3 prevede că, pentru a asigura, în măsura posibilului, 4
reînnoirea mandatelor unei jumătăţi din numărul judecătorilor la fiecare trei ani,
Adunarea Parlamentară, înainte de a proceda la „orice alegere ulterioară” - aşadar,
indiferent de cauza care ar genera o asemenea alegere: demisia judecătorului în
funcţie înainte de expirarea mandatului său, dobândirea calităţii de parte contractantă
de către un alt stat etc. -, poate să decidă ca unul sau mai multe mandate ale
judecătorilor ce urmează să fie aleşi să aibă o altă durată decât cea de 6 ani, fără ca,
totuşi, această durată diferită să poată depăşi 9 ani sau să fie mai mică de 3 ani3.
în cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate şi Adunarea Parlamentară 5
aplică dispoziţiile de mai sus, repartizarea mandatelor se face prin tragere la sorţi,
efectuată de către Secretarul general al Consiliului Europei, imediat după alegere.
1 Este raţiunea pentru care, în literatura de specialitate, se vorbeşte uneori despre

„înnoirea trienală a Curţii”; a se vedea: J.-F. Flauss, Le renouvellement triennal de la
Cour europeenne des droits de Fhomme, R.T.D.H., nr. 47, 2001, p. 693;
J.-F. Flauss, Breves observations sur le second renouvellement triennal de la Cour
europăenne des droits de l’homme, R.T.D.H., nr. 61, 2005, p. 5.
2 în urma acestei trageri la sorţi, la 31 octombrie 2001 au expirat mandatele
judecătorilor pentru următoarele ţări: Albania, Andora, Bulgaria, Cipru, Danemarca,
Italia, Letonia, Luxemburg, Moldova, România, San-Marino, Slovenia, Spania,
Ungaria; în cursul anului 2001, pentru toate aceste ţări, au avut loc noi alegeri; ca
principiu, urmându-se Avizul Curţii - a se vedea supra, nr. 618 - au fost reînvestiţi
toţi judecătorii în funcţie, cu excepţia judecătorilor aleşi pentru Italia, pentru
atingerea limitei de vârstă, Austria şi Moldova; în fapt, judecătorii în funcţie pentru
aceste ultime două ţări menţionate nici nu au mai fost incluşi pe lista naţională,
datorită schimbării majorităţii parlamentare, ca urmare a noilor alegeri legislative care
au avut loc, între timp, în aceste ţări.
3 Menţionăm că, până în prezent, Adunarea Parlamentară nu a făcut niciodată uz de
această prerogativă, ce îi este atribuită de art. 23 parag. 3 din Convenţie, preferându-se
înnoirea unor mandate mai scurte de 3, respectiv 6 ani, odată cu reînnoirile trienale
din anii 2001 şi 2004.
Bîrsan 43
6 Raportul explicativ al Protocolului Nr. 11 arată că, spre a se aplica dispoziţiile

cuprinse în art. 23 parag. 1 şi 3 din Convenţie, pentru situaţia în care numărul
judecătorilor Curţii este impar,,jumătatea numărului judecătorilor” prevăzută de
aceste dispoziţii se determină prin numărul întreg inferior jumătăţii numărului
judecătorilor instanţei europene1.
7 Judecătorul ales în locul unui judecător al cărui mandat nu a expirat, dar care,
din diferite motive, nu mai este în măsură să şi-l exercite, va duce la sfârşit
mandatul predecesorului său, indiferent care ar fi durata din mandat rămasă de
exercitat (art. 23 parag. 5).
8 O noutate a actualei reglementări a duratei mandatului judecătorilor Curţii,
introdusă prin dispoziţiile Protocolului Nr. 11, este aceea că, potrivit prevederilor
art. 23 parag. 6, în actuala sa redactare, mandatul judecătorilor se încheie la
împlinirea vârstei de 70 de ani.
9 Cu privire la această dispoziţie a textului în discuţie, în Raportul explicativ al
Protocolului Nr. 11 se arată că, din moment ce Curtea funcţionează „pe baze
permanente”, s-a considerat apropriată introducerea unei limite de vârstă
privitoare la exercitarea funcţiei de judecător, „aşa cum este cazul în sistemele
juridice ale celor mai multe state”2.
10 Cu privire la calculul duratei mandatului, art. 2 din Regulamentul Curţii
dispune că durata mandatului unui judecător se calculează din momentul alegerii
sale; totuşi, dacă un judecător este reales la expirarea mandatului său, sau este
ales pentru a înlocui un judecător al cărui mandat a ajuns sau va ajunge la
termen, durata mandatului său se calculează de la „această expirare”3.
1A se vedea Rapport explicatif (Protocole N" 11), pct. 62.

2A se vedea Rapport explicatif (Protocole N011), pct. 63; este de reţinut că în literatura
de specialitate s-au exprimat unele rezerve faţă de stabilirea acestei vârste limită pentru
exercitarea funcţiei de judecător în cadrul instanţei europene, arătându-se, în esenţă, că
această dispoziţie imperativă poate fi de natură să priveze Curtea de a avea judecători
experimentaţi, care au realizat, de regulă, „o carieră juridică cvasicompletă sau chiar
completă în ţările lor”, circumstanţă de natură a le asigura „o independenţă obiectivă”
mai mare, din moment ce nu mai au nevoie să-şi continue cariera naţională, după
expirarea mandatului lor, sugerându-se o vârstă maximă a candidaturilor la 55 sau 60
de ani şi o vârstă maximă a rămânerii în funcţie de 75 de ani; a se vedea J.-F Flauss,
Breves observations sur le second renouvellement triennal de la Cour europeenne
des droits de l’homme, R.T.D.H., nr. 61, 2005, p. 29-30.
3Prevederea este judicioasă: fie că este vorba despre realegerea judecătorului în funcţie
la expirarea mandatului său, fie că este ales un nou judecător în locul celui în funcţie,
în practică alegerea acestora are loc înainte de expirarea m andatului în discuţie;
de aceea, este firesc a se calcula du rata noului m andat de la data când expiră cel
precedent, indiferent dacă noul mandat urmează a fi exercitat de către judecătorul în
funcţie sau de către o altă persoană aleasă ca judecător de Adunarea Parlamentară
pentru statul în cauză.
44 Bîrsan
Potrivit art. 23 parag. 7 din Convenţie, judecătorii rămân în funcţie până la 11

înlocuirea lor; sau, după cum precizează art. 2 parag. 3 din Regulament, Ju d e
cătorul ales rămâne în funcţie până la momentul în care succesorul său a prestat
jurământul sau a făcut declaraţia solemnă prevăzută de art. 3 din Regulament”.
Totuşi, judecătorii cărora le-a expirat mandatul „vor continua să participe la
examinarea cauzelor cu care au fost sesizaţi” (art. 23 parag. 7, partea finală). In
principiu, aceasta înseamnă că aceşti judecători vor continua să participe la
şedinţele completelor de judecată din care au făcut parte în cazul declarării unei
cereri ca admisibile, adică ei vor participa la examinarea cauzelor pe fond. De
altfel, art. 24 pct. 4 şi art. 26 pct. 3 din Regulamentul Curţii dispun că, chiar după
terminarea mandatului lor, judecătorii continuă a participa la judecarea cauzelor
„la care au luat parte la examinarea fondului”.
Deşi Convenţia nu conţine nici o prevedere în acest sens, este neîndoielnic 12
faptul că orice judecător în funcţie poate, din raţiuni diverse, cum ar fi primirea
unei alte funcţii, motive personale etc., să demisioneze. Demisia unui judecător
se adresează Preşedintelui Curţii, care o transmite Secretarului general al
Consiliului Europei (art. 6 din Regulament). Nu se pune în nici un chip problema
aprobării ei de Preşedintele Curţii sau de Secretarul general; pur şi simplu se ia
act de această demisie1. Regulamentul precizează că, şi într-o asemenea ipoteză,
judecătorul demisionar continuă a participa la examinarea cauzelor „cu care a
fost sesizat”, atât în camerele Curţii, cât şi în Marea Cameră a acesteia (art. 6
partea finală din Regulament).
624. Judecătorul ad-hoc. Potrivit dispoziţiilor art. 27 parag. 2 partea a Ii-a din 13
Convenţie, astfel cum acestea sunt detaliate în art. 29 din Regulamentul Curţii, în
ipoteza în care judecătorul ales pentru un stat contractant este împiedicat, din
diverse motive, să participe la examinarea unei cauze ce are ca obiect o cerere
formulată împotriva acelui stat, acesta din urmă „desemnează o persoană, care va
face parte din completul de judecată, în calitate de judecător”. Articolul 29
parag. 1 lit. a) din Regulament dispune că, într-o asemenea situaţie, preşedintele
camerei invită statul în cauză să-i comunice, într-un termen de 30 de zile, dacă
înţelege să desemneze, pentru a participa la examinarea cauzei în care este implicat,
sau un alt judecător alt Curţii, sau un judecător ad-hoc, indicând numele acestuia;
termenul de 30 de zile poate fi prelungit de preşedintele camerei.
1 Până în prezent au demisionat judecătorii pentru: Luxemburg, datorită numirii sale

ca ombudsman (avocatul poporului); Polonia şi Suedia, din motive personale; Lituania
şi Letonia, datorită numirii lor ca judecători la Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene de la Luxemburg.
Bîrsan 45
14 Persoana desemnată ca judecător ad-hoc trebuie să aibă „calificările” impuse

de art. 21 parag. 1 din Convenţie pentru exercitarea funcţiei de judecător la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului şi să nu fie împiedicată să participe la judecarea
cauzei de vreunul din motivele prevăzute de art. 28 din Regulament; de asemenea,
ea trebuie să fie în măsură a răspunde exigenţelor de disponibilitate şi de prezenţă
impuse de activitatea Curţii [art. 29 parag. 1 lit. c) din Regulament].
15 Pentru ca pasivitatea statului în cauză să nu conducă la blocarea posibilităţii
examinării cererii, art. 29 parag. 2 din Regulament prevede că, dacă statul respectiv
nu răspunde în termenul de 30 de zile impus de Regulament sau în termenul
prelungit acordat de preşedintele camerei, se prezumă renunţarea sa la acest
drept; aceeaşi prezumţie operează şi în ipoteza în care statul în cauză desemnează
de două ori, cu prilejul examinării aceleiaşi cereri, o persoană ce nu răspunde atât
condiţiilor de moralitate şi de calificare în domeniul drepturilor omului, prevăzute
de art. 21 parag. 1 din Convenţie, cât şi celor de disponibilitate şi prezenţă impuse
de Regulamentul Curţii.
16 Din raţiuni de asigurare a operativităţii examinării cererilor, art. 29 parag. 3 din
Regulament prevede că preşedintele camerei poate decide ca un stat contractant
să nu fie invitat să desemneze, dacă situaţia impune aceasta, un alt judecător al
Curţii sau un judecător ad-hoc, într-o cauză dată, decât atunci când i se aduce la
cunoştinţă cererea introdusă împotriva sa, adică, potrivit limbajului Curţii, atunci
când i se „comunică” acea cerere. într-o astfel de situaţie, în aşteptarea desemnării
„judecătorului său”, se prezumă că statul în cauză a consimţit tacit ea primul
judecător supleant al formaţiunii de judecată să facă parte din complet în locul
judecătorului ales, altfel membru de drept al acestei formaţiuni. Soluţia se aplică
şi atunci când preşedintele camerei dispensează pe judecătorul ad-hoc să asiste
la şedinţe ale camerei consacrate unor probleme preparatorii sau de procedură,
cum ar fi: acordarea unui nou termen, numirea unui expert etc.
17 In orice caz, trebuie să distingem net între situaţia în care, datorită imposi
bilităţii judecătorului naţional de a participa la examinarea unei cereri îndreptate
împotriva unui anumit stat, acesta desemnează, ca membru al formaţiunii de
judecată, un alt judecător al Curţii, de cea în care, pentru aceeaşi imposibilitate
în care se găseştejudecătorul naţional, statul respectiv desemnează un judecător
ad-hoc; aceasta deoarece judecătorul ad-hoc nu este un judecător ales, nu
devine un judecător al Curţii, ci este un judecător desemnat expres pentru solu
ţionarea unui anumit litigiu. Subliniem însă faptul că el va participa la toate
fazele procedurii de judecată în faţa Curţii, inclusivîn situaţia aplicării dispoziţiilor
art. 43 din Convenţie, ce permit, pentru motive determinate, redeschiderea
46 Bîrsan
procedurii în faţa Marii Camere, după pronunţarea unei hotărâri de către o cameră
a Curţii.
De asemenea, deşi norma cuprinsă în art. 27 parag. 2 din Convenţie pare a 18
impune statului al cărui judecător naţional se află în imposibilitatea să participe
la examinarea unei cereri îndreptate împotriva sa să desemneze un alt judecător
al Curţii sau un judecător ad-hoc în acest scop, deci pare a fi imperativă1,
Regulamentul Curţii o transformă într-o normă dispozitivă, din moment ce prezumă
renunţarea statului respectiv la acest drept prin nedesemnarea acestora în
termenul prevăzut de Regulament, eventual prelungit de preşedintele camerei. S-
a apreciat în mod judicios că, într-o asemenea situaţie, soluţia regulamentară
apare ca „necesară şi conformă spiritului dispoziţiei convenţionale corespun
zătoare, deoarece nu se poate permite unui stat să blocheze sau să întârzie
procedura de examinare a cauzei prin nedesemnarea sau desemnarea cu întârziere
a unei persoane în locul judecătorului ales în numele său”2.
în orice caz, subliniem că aceste posibile inconveniente ale desfăşurării 19
procedurii în situaţii de genul celor de mai sus vor fi înlăturate, în principiu, de
noile dispoziţii în materie ce vor fi introduse în Convenţie prin intrarea în vigoare
a Protocolului Nr. 14. într-adevăr, potrivit noii formulări pe care o va avea art. 26
parag. 4 partea finală din Convenţie, în cazul în care judecătorul ales pentru
statul contractant parte într-un litigiu, membru de drept al camerei sau al Marii
Camere ce examinează acel litigiu, este împiedicat să participe la procedura de
judecată, preşedintele Curţii va alege persoana care îl va înlocui în calitate de
judecător „naţional”, de pe o listă prezentată, în prealabil, de către acel stat. Prin
Regulamentul Curţii urmează a fi detaliate condiţiile alcătuirii şi prezentării acestor
liste „naţionale” de Judecători ad-hoc” ai statelor contractante; sau, mai precis,
modul în care o persoană de pe această listă, astfel aleasă, va deveni judecător
ad-hoc pentru litigiul respectiv3.
La prima şedinţă consacrată examinării cauzei, după desemnarea sa în această 20
calitate, judecătorul ad-hoc prestează jurământul sau face declaraţia solemnă,
prevăzută de Regulamentul Curţii pentru orice judecător.
1 în literatura de specialitate s-a afirmat, fără nici o rezervă, un asemenea punct de

vedere; a se vedea C.-L. Popescu, Alegereajudecătorilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului, în Dreptul nr. 5/2001, p. 145.
2Ibidem.
3Această soluţie se regăseşte în art. 31 al Statului Curţii Internaţionale de Justiţie de la
Haga.
Bîrsan 47
21 625. Judecătorul „comunităţii de interese”. Dacă unul sau mai multe state
contractante, reclamante sau pârâte într-o cauză, „au un interes comun” în acea
cauză, Regulamentul Curţii prevede că preşedintele camerei poate să le invite să se
înţeleagă pentru a desemna, ca aşa-numit Judecător al comunităţii de interese”,
unul dintre judecătorii Curţii, aleşi în numele lor, care va face parte de drept din
formaţiunea de judecată învestită cu examinarea dosarului respectiv. în lipsa
unui acord al statelor în acest sens, Judecătorul comunităţii de interese” va fi
tras la sorţi dintre judecătorii propuşi de statele interesate în această calitate
(art. 30 parag. 1).
22 Invitarea la a desemna un asemenea judecător poate fi făcută odată cu
„comunicarea” cererii statelor în cauză; în caz de contestare a existenţei unei
„comunităţi de interese” sau cu privire la orice altă problemă privitoare la o astfel
de situaţie, decizia aparţine camerei, dacă este cazul, după ce vor fi fost solicitate
observaţii scrise din partea statelor contractante implicate1.
1 Menţionăm că, până în prezent, dispoziţiile art. 30 au fost aplicate în două situaţii:
astfel, din actele dosarului reiese că în cauza Bancovic et autres c/Belgique et 16 autres
etats contractante, Recueil, 2001-XH, p. 361 şi urm., de fapt împotriva a 17 state
europene, la acea vreme membre NATO - Belgia, Republica Cehă, Danemarca, Franţa,
Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia,
Polonia, Spania, Turcia, Ungaria - printr-o scrisoare adresată guvernelor acestor state
preşedintele Curţii le-a informat de introducerea cererii împotriva lor, la 20 octombrie
1999, comunicându-le copii după aceasta; prin aceeaşi scrisoare din 10 aprilie 2000,
preşedintele a înştiinţat statele pârâte că el consideră că, m cauză, ele au „o comunitate
de interese”, astfel că, pe temeiul art. 30 parag. 1 din Regulamentul Curţii, le-a invitat
să-şi desemneze pe unul dintre judecătorii aleşi în numele lor ca Judecător de comunităţi
de interese”, avertizându-le că, în ipoteza în care nu vor face o asemenea desemnare,
ea va fi făcută, ex officio, de preşedinte; cum statele respective nu au răspuns, în
termenul indicat în scrisoare, acestei solicitări, în temeiul aceloraşi dispoziţii
regulamentare preşedintele a desemnat pe judecătorul francez m calitate de Judecător
de interese comune”, pentru toate statele chemate în judecată.
De asemenea, în cauza Senator Lines GmbH c/Autriche, Belgique,Danemark, Finlande,
France, Allemagne, Grece,Irlande, Italie, Luxembourg, Pays-Bas, Portugal, Espagne,
Suede et Royaume-Uni, Recueil 2004-IV, în fapt, împotriva celor 15 state membre -
la acea vreme - ale Uniunii Europene, printr-o scrisoare adresată statelor pârâte, la
10 iulie 2000, preşedintele Curţii le-a adus la cunoştinţă introducerea acestei cereri la
30 martie 2000 şi faptul că „interesul lor comun apare evident îh această cauză”,
astfel că le-a invitat să-şi desemneze, în această calitate, un singur judecător, dintre
judecătorii Curţii aleşi în numele lor, sau un judecător ad-hoc, în calitate de Judecător
de interese comune”, până la 10 octombrie 2000; faţă de absenţa răspunsului statelor
interesate, preşedintele a numit, în această calitate, pe judecătorul englez
48 Bîrsan
626. Ordinea protocolară a judecătorilor Curţii. In cadrul oricărei înalte 23

jurisdicţii internaţionale este prevăzută - de regulă prin regulamentul ei de
organizare şi funcţionare - ordinea protocolară în care figurează membrii care o
compun, ordine ce are a fi respectată nu numai cu prilejul anumitor ceremonii -
prestări de jurământ, deschiderea anului judiciar etc. - , dar şi în dispunerea
formaţiunilor de judecată. Din acest punct de vedere, art. 5 din Regulamentul
Curţii Europene a Drepturilor Omului prevede că judecătorii „primesc rang”,
adică sunt ordonaţi atât în documentele Curţii, cât şi în cadrul unor manifestări
protocolare, după: preşedinte, vicepreşedinţi şi preşedinţii de secţie, potrivit
criteriului datei alegerii lor; în orice caz de realegere, chiar dacă aceasta s-ar
face la o altă dată decât aceea a expirării mandatului (mandatelor) anterior
(anterioare), se va ţine seama de durata funcţiilor de judecător ales, exercitate
anterior de către cel interesat.
Cât priveşte vicepreşedinţii Curţii - în număr de doi - aleşi în aceeaşi zi în 24
această funcţie, ei vor fi aşezaţi în ordinea dată de durata funcţiilor lor de judecător,
iar, în caz de egalitate, ordinea protocolară le va fi dată de vârstă; aceleaşi reguli
se aplică şi preşedinţilor de secţie (în prezent, doi, chiar dacă instanţa europeană
are, în prezent, patru secţii, deoarece cei doi vicepreşedinţi ai Curţii sunt, în
acelaşi timp, şi preşedinţi de secţie).
Ceilalţi judecători cu aceeaşi durată a funcţiei lor - practic cu un mandat de 25
aceeaşi perioadă - primesc ordinea protocolară dată de vârsta lor, iar judecătorii
ad-hoc vor fi ordonaţi în funcţie de acelaşi criteriu, dar după judecătorii aleşi.
627. Modificarea duratei mandatului judecătorilor Curţii prin Protocolul 26
Nr. 14. Unul din textele Convenţiei care a suferit modificări substanţiale prin
adoptarea Protocolului Nr. 14 - subliniem încă o dată, spre a se evita orice posibilă
confuzie, semnat la 13 mai 2004, dar neintrat încă în vigoare1- este, fără îndoială,
art. 23. Lectura noului text al art. 23 din Convenţie, astfel cum apare el în redactarea
ce i-a fost dată prin Protocolul Nr. 14, impune mai multe observaţii.
în primul rând, reţinem modificarea substanţială a duratei mandatului 27
judecătorilor Curţii, stabilindu-se, aşa după cum am arătat, un mandat unic de 9
ani, ceea ce înseamnă că el nu mai poate fi reînnoit Discuţiile privitoare la această
durată au fost foarte intense, atât în cursul elaborării Protocolului Nr. 11, cât şi cu
prilejul redactării şi adoptării Protocolului Nr. 14. In final, redactorii acestui din urmă
protocol au luat în considerare punctul de vedere exprimat de Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei, la pct. 21 al Recomandării sale 1649 (2004)
1 Precizăm că România a semnat acest protocol la 13 mai 2004 şi l-a ratificat prin
Legea nr. 39 din 17 martie 2005, publicată în M. Of. nr. 238 din 22 martie 2005.
Bîrsan 49
din 30 ianuarie 2004, fapt menţionat şi în Raportul explicativ al Protocolului

Nr. 14, care subliniază că aceste modificări urmăresc să întărească independenţa
şi imparţialitatea judecătorilor instanţei europene1.
28 în al doilea rând, în strânsă legătură cu această modificare a mandatului
judecătorilor, este de menţionat renunţarea, prin dispoziţiile Protocolului Nr. 14,
la înnoirea trienală a mandatelor a jumătate din judecătorii Curţii, paragrafele 2
şi 4 ale actualului art. 23 din Convenţie fiind „suprimate”, precum şi paragraful 5
al acestui text. Aşa fiind, după cum am arătat mai sus, judecătorul ales înainte de
expirarea mandatului, datorită renunţării sau a imposibilităţii de a-1 mai exercita
în care s-ar găsi judecătorul în funcţie, nu va mai continua mandatul acestuia, ci
vaîncepe propriul său mandat unic de 9 ani. Raportul explicativ motivează această
soluţie prin faptul că, potrivit actualei reglementări, au existat situaţii de alegere
a unor judecători pentru mandate de mică durată, în funcţie de momentul târziu,
prin raportare la durata mandatului, l-a care s-au ivit împrejurările de natură să
conducă la încetarea mandatului judecătorului în funcţie înainte de expirarea
lui. Or, dacă sistemul posibilităţii reînnoirii mandatului poate remedia incon
venientele unei asemenea împrejurări, acest lucru nu mai este realizabil în condiţiile
noului sistem al mandatului unic; în orice caz, în timp, aplicarea noului sistem,
atât pe subgrupe de judecători cărora le expiră acelaşi mandat, cât şi cu urmare a
luării în considerare a unor situaţii individuale, va permite asigurarea „reînnoirii
normale” a judecătorilor Curţii2.
29 în aceeaşi ordine de preocupări, art. 21 din dispoziţiile finale şi tranzitorii ale
Protocolului Nr. 14 dispune că, la data intrării sale în vigoare, mandatul
judecătorilor care se află în exercitarea primului lor mandat se va prelungi de
drept, pentru a se atinge un total de 9 ani, faţă de 6 ani cât este el în prezent;-de
asemenea, potrivit aceluiaşi text, ceilalţi judecători ai Curţii îşi vor încheia mandatul
în curs, care va fi prelungit cu 2 ani. Indiferent de data intrării în vigoare a
Protocolului Nr. 14, practic, această dispoziţie tranzitorie va conduce la o
reînnoire decalată în timp a judecătorilor Curţii, ceea ce va fi de natură să nu
producă perturbări majore ale activităţii sale.
30 în al treilea rând, în noua sa redactare, art. 23 parag. 2 menţine limita de vârstă
de 70 de ani până la care poate fi exercitat mandatul de judecător la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, fără a se face vreo precizare privitoare la vârsta
candidaţilor pentru această funcţie. Raportul explicativ precizează că interpretarea
1A se vedea Rapport explicatif (Protocole N° 14), pct. 50.

2 Idem, pct. 51.
50 Bîrsan
corelată a dispoziţiilor art. 23 parag. 1 şi 2, în noua sa redactare, nu trebuie să

conducă la concluzia că, la alegerea de judecători, au a fi excluse candidaturile
persoanelor care, la data alegerii, ar avea vârsta de 61 de ani sau mai mult;
aceasta ar însemna privarea inutilă a Curţii de a beneficia de prezenţa, în cadrul ei,
a unor persoane experimentate, dacă ele ar fi alese. în acelaşi timp, Raportul
recomandă statelor contractante, de o manieră generală, să evite propunerea de
candidaţi care, datorită vârstei lor, nu ar putea să-şi exercite funcţia cel puţin
jumătate din mandatul de 9 ani, înainte de împlinirea limitei de vârstă de 70 de
ani1.
în al patrulea rând, independent de faptul că atât în sistemul actual al duratei 31
mandatului judecătorilor, cât şi în cel introdus prin Protocolul Nr. 14, judecătorii
cărora le expiră sau le încetează mandatul continuă a participa la examinarea pe
fond „a cauzelor cu care au fost deja sesizaţi”, între cele două sisteme există o
deosebire notabilă: într-adevăr, în timp ce, potrivit actualei redactări a art. 23
parag. 7, mandatul judecătorilor încetează automat la împlinirea vârstei de 70 de
ani, art. 23 parag. 3 în noua redactare dispune, în prima sa parte, că judecătorii
rămân în funcţie până la înlocuirea lor. Aşadar, la împlinirea vârstei de 70 de ani,
mandatul judecătorilor nu va mai înceta de drept, ca în actualul sistem, ci ei îşi vor
continua activitatea până când noul judecător ales va deveni „operaţional”,
adică va fi depus jurământul sau va fi făcut declaraţia solemnă, prevăzută de
Regulament, la intrarea în funcţie2.
în orice caz, în Raportul explicativ se reţine că, atunci când este prevăzută 32
încetarea mandatului unui judecător, în special pentru raţiuni ce ţin de împlinirea
vârstei, apare de la sine înţeles că statul contractant în cauză va trebui să depună
lista de trei candidaţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Convenţie, înaiinte
de data când se va produce aceasta, în scopul de a se evita aplicarea celui de al
treilea paragraf al noului art 233; altfel spus, statul în cauză trebuie să anticipeze
1Idem, pct. 53.

2 Este foarte adevărat că, în actuala redactare, nici art. 23 din Convenţie şi nici art. 6
din Regulament nu conţin dispoziţii precise pentru problema în discuţie în ipoteza
demisiei judecătorului în funcţie; art. 6 al Regulamentului prevede numai că
această demisie conduce la declararea postului ca vacant. în practică, judecătorul
demisionar precizează data de la care îşi va produce efectele demisia sa.
Noua redactare a art. 23 parag. 3 pare a acredita ideea că, chiar şi în ipoteza demisiei,
judecătorul rămâne în funcţie până la înlocuirea sa. Modificările pertinente ce vor
fi aduse Regulamentului Curţii sau măcar practica ce va fi urmată va da răspuns
acestei probleme.
3 A se vedea Rapport explicaţif (Protocole N° 14), pct. 54.
Bîrsan 51
rezolvarea situaţiei în spiritul dispoziţiilor Convenţiei, în aşa fel încât să nu se

ajungă la prelungirea nejustificată a mandatului judecătorului în funcţie.
33 De altfel, este de subliniat că, chiar şi în sistemul actual al art. 23 al Convenţiei,
prin Recomandarea 1649 (2004) din 30 ianuarie 2004, Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei „a invitat toate statele contractante la Convenţie să facă în
aşa fel încât, atunci când este prevăzută o vacanţă a postului (de judecător), să
fie luate toate măsurile necesare în vederea asigurării continuităţii (activităţii),
astfel că o nouă listă de candidaţi să fie prezentată cu şase luni înainte ca înlocuirea
(judecătorului în funcţie) să se impună” (pct. 14). Raportul explicativ arată că
practica pe care o sugerează pentru noul sistem are în vedere a răspunde tocmai
acestor preocupări exprimate de Adunarea Parlamentară1.
34 în sfârşit, însuşi titlul art. 23 diferă în cele două sisteme. Astfel, dacă, în
prezent, el se intitulează ,JDurata mandatului", în viitor titlul său va fi: ,J)urata
mandatului şi revocarea”. Evident, nu se poate spune că revocarea unui
judecător din funcţie nu are nici o legătură cu durata mandatului său; sigur este,
însă, că, în redactarea actuală a Convenţiei, revocarea judecătorilor este
reglementată distinct, în art. 242.
35 „Translaţia” revocării judecătorilor din actualul art. 24 în „viitorul” art. 23
parag. 4 al Convenţiei este următoarea: aşa cum se arată în Raportul explicativ al
Protocolului Nr. 14, pentru raţiuni de ordin tehnic, anume evitarea renumerotării
unui număr mare de dispoziţii ale Convenţiei ce ar fi fost generată de introducerea,
prin acest protocol, a unui nou articol 27, consacrat, aşa cum vom vedea, în
sistemul Protocolului Nr. 14, judecătorului unic, nou apărut, dispoziţia cuprinsă
în actualul art. 24 a fost inserată într-un nou al patrulea paragraf al art. 23, cu
modificarea corespunzătoare a titlului său3 şi cu consecinţa „benefică a câştigării
unui loc” pentru introducerea noilor reglementări privitoare la judecătorul
unic.
1Ibidem.
2 A se vedea infra, nr. 628.
3A se vedea Rapport explicaţif (Protocole N° 14), pct. 56.
52 Bîrsan
Art. 24 1
Revocare Un judecător nu poate fi revocat din funcţiile sale decât dacă
ceilalţi judecători decid, cu majoritate de două treimi, că el a
încetat să corespundă condiţiilor necesare.
Revocation Un juge ne peut etre releve de ses fonctions que si les autres
juges decident, â la majorite des deux tiers, qu’il a cesse de
repondre aux conditions requises.
Dismissal No judge may be dismissed from his office unless the other
judges decide by a majority of two-thirds that he has ceased
to fulfill the required conditions.
Bibliografie
J.-L. Charrier, Code de la Convention europeenne des droits de rhomme, Litec,
2005, p. 234; Conseil de l 'Europe, Rapport explicatif au Protocole N° 11 â la Convention
europeenne des Droits de l’Homme, text integral, R.U.D.H., nr. 5, 1994, p. 91-101.
628. Conţinutul textului. Potrivit art. 24 din Convenţie în redactarea sa actuală, 1

un judecător nu poate fi revocat din funcţie decât prin decizie adoptată, cu o
majoritate de două treimi, de înşişi judecătorii Curţii, în ipoteza în care el nu mai
îndeplineşte condiţiile impuse de exerciţiul acestei funcţii. în sistemul
Convenţiei, aplicabil până la intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 11, nu a existat
o dispoziţie asemănătoare, este adevărat, fără a se fi pus vreodată problema
revocării unui judecător nici în trecut, în sistemul iniţial al Convenţiei şi, de altfel,
nici în actualul ei sistem în vigoare.
Raportul explicativ al Protocolului Nr. 11 precizează că art. 24 al Convenţiei, 2
care, reamintim, va deveni art. 23 parag. 4 prin intrarea în vigoare a Protocolului
Nr. 14, îşi are sursa în dispoziţiile art. 18 parag. 1 al Statutului Curţii Internaţionale
de Justiţie de la Haga a O.N.U., cu menţiunea că votul unanim, prevăzut de acest
din urmă text pentru revocarea unui judecător, a fost înlocuit cu votul unei
majorităţi de două treimi, prevăzut, în acelaşi scop, de Convenţia europeană a
1 Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 art. 24 va fi abrogat, dispoziţiile

sale fiind preluate în noua redactare a art. 23 parag. 4.
Bîrsan 53
drepturilor omului'. De asemenea, Raportul explicativ arată că această dispoziţie

are ca scop „asigurarea independenţei Curţii”2.
3 Articolul 7 partea finală din Regulamentul instanţei europene prevede că
procedura de revocare poate fi pornită de oricare dintre judecătorii Curţii.
4 629. Condiţii de aplicare. In privinţa condiţiilor în care se poate produce

revocarea, considerăm că există o condiţie de fond, prevăzută atât de art. 24 din
Convenţie, cât şi de art. 7 din Regulamentul Curţii, şi condiţii de formă, înscrise
numai în acesta din urmă.
5 Condiţia de fond este reprezentată de constatarea încetării îndeplinirii
cerinţelor exercitării funcţiei de judecător în cadrul Curţii, constatare făcută
de Plenul judecătorilor acesteia. Aşadar, cel în cauză nu are a f i ,judecat” decât
de către colegii săi, această soluţie constituind, netăgăduit, o garanţie puternică
a independenţei judecătorilor ce compun Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Teoretic, nu poate fi vorba decât despre încetarea ipoteticei neîndepliniri a condiţiei
„înaltei consideraţii morale” de care trebuie să se bucure judecătorii acesteia (art.
21 parag. 1 din Convenţie), pentru că este greu de presupus că, după alegerea sa,
judecătorul în funcţie ar înceta să mai corespundă condiţiilor de calificare necesare
îndeplinirii mandatului său, condiţii impuse de acelaşi text.
6 Din art. 7 al Regulamentului putem deduce că revocarea unui judecător în
funcţie presupune îndeplinirea următoarelor condiţii de formă:
a) reunirea în sesiune plenară a judecătorilor Curţii, în scopul discutării
revocării din funcţie a unuia dintre membrii acesteia; dacă orice judecător poate
cere o asemenea revocare, deci poate avea iniţiativa discutării ei, considerăm că
numai preşedintele Curţii are a dispune convocarea, în acest scop, a plenului
judecătorilor, fiind, însă, greu de imaginat opoziţia preşedintelui Curţii la o
asemenea convocare, ce nu poate fi generată decât de motive temeinice;
b) ascultarea prealabilă a celui în cauză în plenul judecătorilor; votul final
aparţine exclusiv plenului şi poate avea loc fie imediat după ascultarea acestuia,
fie într-o şedinţă ulterioară.
7 Nimic nu împiedică pe judecătorul în cauză ca, pentru a evita o asemenea
situaţie, cu totul excepţională prin nefirescul ei, în care ar fi pusă o jurisdicţie
internaţională de prestigiul Curţii de la Strasbourg, să-şi prezinte demisia.
1 în fapt, prin această majoritate s-a voit ca, prin votul judecătorului în cauză, să nu se
blocheze obţinerea unanimităţii votului şi, astfel, să se împiedice revocarea sa, evident,
chiar în situaţia în care ar exista motive ce ar impune o asemenea „sancţiune”; oricum,
textul impune un vot „mai sever” decât cel al majorităţii absolute a judecătorilor Curţii.
54 Bîrsan
Art. 25 1
Grefă şi Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini şi organizare
secretari sunt stabilite prin regulamentul Curţii. Ea este asistată de
juridici secretari juridici.
Greffe et La Cour dispose d’un greffe dont les tâches et l’organisation

referendaires sont fixees par le reglement de la Cour. Elle est assistee de
referendaires.
Registry The Court shall have a registry, the fonctions and organiza-
and legal tion of which shall be laid down in the rules of the Court. The
secretaries Court shall be assisted by legal secretaries.
Sumar
§ 1. Consideraţii generale.............................. .................................................. .........55
§ 2. Organizarea şi atribuţiile grefei...........................................................................57
Bibliografie
2005, p. 234-235; M. de Salvia, Questions pratiques â l’oree de la nouvelle Cour: vieux
problemes, nouvelles solutions?, în J.-F. Flauss, M. de Salvia (editeurs), „La Convention
europeenne de droits de l’homme: Developpements recents et nouveaux defis”, Bruylant,
Bruxelles, 1997, p. 55-69; Protocole N° 14 â Ia Convention de sauvgarde des Droits
de l’Homme et des Libertes fondamentales, amendant le systeme de controle de la
Convention, Rapport explicaţif.
630. G refa Curţii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instanţă; 1

deşi instanţă internaţională de judecată, ea se înfăţişează ca o jurisdicţie organizată
ca atare. Curtea implică o activitate de ordonare a modului în care se desfăşoară
1Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 art. 25 va deveni art. 24 şi va avea

următorul conţinut: „,,Art.24. Grefa şi raportorii. 1. Curtea dispune de o grefa ale
cărei sarcini şi organizare sunt stabilite prin regulamentul Curţii.
2. Atunci când se pronunţă în complet de judecător unic, Curtea este asistată de
raportori care îşi exercităfuncţiile sub autoritatea preşedintelui Curţii. Eifa c parte
din grefa Curţii. ”
5. Bîrsan 55
procedura ei jurisdicţională, de la înregistrarea cererii reclamantului şi până la

pronunţarea hotărârii în cauza examinată. Aşa după com vom vedea la momentul
potrivit, după înregistrarea „cererii de chemare în judecată” a unuia sau a mai
multor state contractante, reclamantul va trebui să prezinte probele pe care „îşi
întemeiază pretenţiile sale”; de va fi cazul, această cerere va fi comunicată,
împreună cu probele pe care se sprijină, statului pârât, care, la rândul lui, se va
apăra, pe baza probelor pe care el va înţelege să le prezinte, constituindu-se
astfel un „dosar al cauzei”, supus examinării completelor de judecată.
2 Or, toată această activitate este de neconceput fară existenţa unui „aparat de
specialitate”, care este dat de grefa Curţii. De aceea, preluând o dispoziţie din
Regulamentul fostei Curţi care a funcţionat până la 1 noiembrie 1998, art. 25 din
Convenţie prevede, în prima sa parte, că instanţa europeană dispune de o grefă,
ale cărei atribuţii sunt fixate prin Regulamentul Curţii.
3 Este necesar să precizăm că, în sistemul de control european al protecţiei
drepturilor omului instituit prin Convenţie anterior datei intrării în vigoare a
Protocolului Nr. 11, adică până la 1 noiembrie 1998, când acesta cuprindea atât
Curtea, cât şi Comisia Europeană a Drepturilor Omului, fosta Curte dispunea de
o grefă, condusă de un grefier, ajutat de un grefier-adjunct, iar fosta Comisie
avea un secretariat, condus de un secretar general, ajutat de un secretar
general-adjunct. Atât grefă Curţii, cât şi secretariatul fostei Comisii erau compuse
din jurişti şi personal de secretariat, care asigurau constituirea şi tratarea dosarelor,
corespondenţa cu părţile, pregătirea şedinţelor de examinare a cauzelor etc.
4 Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 11, personalul grefei fostei
Curţi şi cel al secretariatului fostei Comisii au alcătuit personalul grefei actualei
Curţi, al cărui număr, între timp, a fost substanţial mărit, fără, însă, a se ajunge la
asigurarea întregului personal necesar tratării imensului număr de dosare înscrise
pe rolul ei, care îşi aşteaptă soluţionarea’.
5 în a doua sa parte, art. 24 din Convenţie prevede că instanţa europeană „este
asistată de secretari juridici”, adică de „magistraţi-asistenţi”, care, însă, nu au
nicicum statutul de judecător în cadrul Curţii2. După cum se arată în Raportul
1în prezent, în cadrul grefei Curţii lucrează un număr de peste 520 de funcţionari care,
în limbajul Consiliului Europei, se numesc „agenţi”, cu un statut ce Ie reglementează
raporturile de muncă; ei sunt: jurişti, personal de secretariat, traducători etc.
2 Ni se pare că traducerea termenului de „referendaires” din varianta oficială în limba
franceză a Convenţiei prin „asistenţi juridici” în limba română nu este cea mai veridică;
traducătorul român pare, în acest caz, să fi fost inspirat, cu totul aproximativ însă şi
... fără inspiraţie, de varianta corespunzătoare în limba engleză, care foloseşte termenul
de „legal secretaires”; or, în cadrul jurisdicţiilor franceze la care pot fi întâlniţi aceşti
56 Bîrsan
Grefa şi secretari juridici 6-7 Art. 25
explicativ al Protocolului Nr. 11, această prevedere este o dispoziţie nouă, inserată
în textul corespunzător al Convenţiei cu scopul de a permite judecătorilor Curţii,
dacă va fi cazul, să fie ajutaţi, în activitatea lor, de „referendari” (magistraţi-
asistenţi), „colaboratori ce au a fi numiţi la propunerea judecătorilor şi care vor
trebui să aibă calificările cerute şi experienţa practică necesară îndeplinirii
atribuţiilor ce le vor fi încredinţate de judecători” (art. 67)‘.
Până în prezent nu au fost angajate asemenea persoane în cadrul Curţii 6
europene2.
§ 2. Organizarea şi atribuţiile grefei
631. Sistemul actual. Grefa este o structură organizatorică, constituită în 7

cadrul instanţei europene, ce asigură buna organizare şi desfăşurare a întregii
sale activităţi. Dispoziţiile care reglementează structura şi atribuţiile acesteia sunt
cuprinse în Capitolul III, intitulat „Grefa”, din Titlul I al Regulamentului consacrat
organizării şi funcţionării Curţii. în conformitate cu prevederile art. 15 parag. 1,
respectiv art. 16 parag. 1 din Regulament, grefa este condusă de un grefier,
ajutat de doi grefieri-adjuncţi, aleşi de Plenara judecătorilor, prin scrutin secret,
cu majoritate absolută de voturi, pentru un mandat de 5 ani, cu posibilitatea
„referendaires", spre exemplu Consiliul de Stat, aceştia sunt „magistraţi-asistenţi”,

fară a fi judecători (consilieri de stat); instituţia „referendaires" nu este însă cunoscută
în dreptul englez. De aceea, considerăm că, sensul ei, în limba română, ar fi, mai
degrabă, de „magistraţi-asistenţi” din cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau al
Curţii Constituţionale.
1 Cuprinsul pct. 67 din Raportul explicativ al Protocolului Nr. 11, astfel redat, ne
întăreşte convingerea că traducerea cea mai adecvată a noţiunii de „referendaires”,
respectiv „legal secretaires", ar fi fost „magistrat-asistent”; în orice caz, considerăm
că acesta este sensul ce trebuie dat noţiunii de „secretari juridici” din traducerea
oficială, în limba română, a textului art. 25 din Convenţie.
2 De altfel, în literatura de specialitate consacrată Convenţiei s-au exprimat serioase
rezerve faţă de eventuala prezenţă a „referendarilor” ca „magistraţi-asistenţi” aijudecătorilor
Curţii, apreciindu-se că această soluţie „ar avea, fără îndoială, un efect destabilizator asupra
jurisprudenţei instanţei europene”, considerându-se că ei ar putea influenţa pe judecători în
activitatea de judecată; a se vedea J.-L. Charrier, op. cit., p. 234-235; nu ni se pare lipsit
de interes să menţionăm că Regulamentul Curţii îi menţionează într-un singur text - art.
18 parag. 3 din capitolul consacrat grefei - , atunci când prevede că agenţii grefei, inclusiv
referendarii, sunt numiţi de Secretarul general al Consiliului Europei, cu acordul
preşedintelui Curţii Din moment ce Regulamentul a fost elaborat de Curte, aceasta nu
pare a fi foarte „entuziasmată” de prezenţa „referendarilor” to cadrul ei.
Bîrsan 57
reînnoirii lui1, dintre candidaţii „care se bucură de o înaltă consideraţie morală şi

posedă cunoştinţe juridice, administrative şi lingvistice, precum şi experienţa
necesară pentru îndeplinirea acestor funcţii”.
8Grefierul şi grefierii-adjuncţi pot fi revocaţi din funcţie numai prin decizia
judecătorilor Curţii, reuniţi în şedinţă plenară, decizie adoptată cu o majoritate de
două treimi din votul acestora, „dacă cel în cauză a încetat a mai îndeplini condiţiile
necesare exercitării funcţiei” (art. 15 parag. 2 din Regulament). Procedura de
revocare poate fi pornită de oricare dintre judecătorii Curţii. Regulamentul impune
ascultarea prealabilă a celui în cauză, în plenara judecătorilor, cu precizarea că,
dacă o asemenea procedură a fost pornită împotriva unuia dintre grefierii-adjuncţi,
„Curtea consultă, în prealabil, pe grefier” (art. 16 parag. 1 din Regulament)2.
9Articolul 17 din Regulament precizează care sunt funcţiile grefierului. Astfel:
a) grefierul asistă Curtea în îndeplinirea funcţiilor sale de judecată şi este
responsabil de întreaga organizare a activităţii grefei, sub autoritatea
preşedintelui Curţii;
b) grefierul are responsabilitatea păstrării arhivei Curţii, iar toate
comunicările şi notificările adresate Curţii sau care emană de la ea, cu privire la
cauzele în curs de examinare, se fac prin intermediul grefierului, care poate
delega unele din aceste activităţi altor persoane din cadrul grefei; aceste persoane
vor lucra sub autoritatea grefierului;
c) grefierul, sub rezerva îndatorii de discreţie ataşată funcţiei sale, răspunde
la toate solicitările de informaţii ce privesc activitatea Curţii, în special celor
care provin din partea presei, scrise sau audiovizuale;
d) grefierul elaborează instrucţiuni generale care, după aprobarea lor de
către preşedintele Curţii, reglementează funcţionarea grefei.
1Practic, Curtea declară, atunci când este cazul - adică fie în situaţia vacanţei postului,
fie în situaţia expirării mandatului grefierului sau unui grefier-adjunct în funcţie -
deschis concursul pentru ocuparea respectivului post, făcându-se publicitatea
necesară pe site-ul Consiliului Europei. Este declarat ales candidatul care obţine
majoritatea absolută a voturilor judecătorilor aleşi, prezenţi la Plenară; dacă nici un
candidat nu a obţinut majoritatea absolută, se procedează la un „scrutin de balotaj”
între primii doi candidaţi care au obţinut cele mai multe voturi; în caz de egalitate de
voturi, se acordă preferinţă candidatei, dacă ea există, iar dacă nu, preferinţa este
acordată candidatului mai în vârstă (art. 15 parag. 3 din Regulament).
2 înainte de intrarea în funcţie, atât grefierul, cât şi grefierii-adjuncţi depun, în faţa
plenului Curţii sau a preşedintelui acesteia, următorul jurământ sau declaraţie solemnă:
„Jur” - sau „declar solemn” - „că-mi voi exercita cu totală loialitate, discreţie şi
conştiinţă, funcţiile ce-mi sunt încredinţate în calitatea mea de grefier al Curţii Europene
a Drepturilor Omului”, dresându-se, în acest sens, un proces-verbal.
58 Bîrsan
Grefa şi secretari juridici 10-16 Art. 25
Din punct de vedere al organizării sale, grefa Curţii se compune din grefele 10
secţiilor, în număr egal cu cel al secţiilor Curţii—în prezent patru - , şi din serviciile
necesare pentru ca instanţa europeană să dispună de prestaţiile administrative
şi juridice impuse de activitatea sa. Spre exemplu, în cadrul grefei funcţionează
un serviciu de cercetare şi documentare, ce poate furniza, periodic sau la
solicitarea formaţiunilor de judecată, studii de drept comparat, cercetări de doctrină
pe materii etc.; sau, deosebit de important pentru activitatea Curţii este serviciul
de traduceri, care asigură, atunci când este necesar, traducerea documentelor
depuse de părţi sau a hotărârilor, deciziilor sau a altor documente ce emană de la
instanţa europeană.
Grefele secţiilor sunt conduse de grefieri de secţie, care asistă secţiile Curţii 11
în îndeplinirea atribuţiilor de judecată ce sunt de competenţa formaţiunilor de
judecată din cadrul acestora, şi anume camerele de 7 judecători şi comitetele de
3 judecători; ei sunt ajutaţi de grefieri-adjuncţi de secţie.
Personalul grefei cuprinde: jurişti specializaţi, jurişti temporari şi jurişti stagiari, 12
precum şi personal de secretariat.
Menţionăm că, exceptând grefierul Curţii şi grefierii săi adjuncţi, toţi ceilalţi 13
membri ai personalului grefei sunt numiţi în funcţie de către Secretarul general al
Consiliului Europei, cu acordul preşedintelui Curţii sau al grefierului ei, care,
într-o asemenea situaţie, acţionează pe baza instrucţiunilor primite de la preşedinte
(art. 18 parag. 3 din Regulament)1.
632. Organizarea şi funcţionarea grefei ulterior intrării în vigoare a 14
Protocolului Nr. 14. Trebuie să arătăm că, potrivit art. 4 din Protocolul Nr. 14,
atunci când acesta va intra în vigoare actualul art. 25 va deveni art. 24 al Convenţiei,
având în vedere că, prin dispoziţiile art. 3 din acelaşi protocol, actualul art. 24 se
abrogă2.
Nu este vorba, însă, de o simplă schimbare a locului acestui text în sistemul 15
Convenţiei. Se observă cu uşurinţă că două sunt modificările esenţiale pe care
le suferă, prin Protocolul Nr. 14, actualul art. 25 din Convenţie, repetăm, careva
deveni noul art. 24, după intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14.
în primul rând, a doua parte a actualului text al art. 25, care priveşte pe 16
„referendari” (,jnagistraţi-asistenţi”), va fi suprimată. Am arătat mai sus că între
1 noiembrie 1998 - data intrării în vigoare a Protocolului Nr. 11, prin care a fost
' Această prevedere a Regulamentului se explică prin faptul că bugetul Curţii este
parte a bugetului Consiliului Europei, ea neavând personalitate juridică şi buget
propriu.
2A se vedea şi supra, nr. 627, partea finală.
Bîrsan 59
reglementată „baza convenţională a prezenţei lor în activitatea Curţii” - şi până

în prezent referendarii nu au existat în cadrul instanţei europene.
17 In al doilea rând, al doilea paragrafal noului text al art. 24 introduce o dispoziţie
inexistentă în actualul sistem al Convenţiei, privitoare la instituţia „raportorilor”
din cadrul grefei, dispoziţie care are a fi corelată cu modificările ce vor fi aduse
actualului art. 27 din Convenţie şi cu introducerea noului art. 27 - actualul art. 27
devenind art. 2 6 1- care vor reglementa o nouă formaţiune de judecată a instanţei
europene, anume judecătorul unic. De aceea, aşa după cum se arată în Raportul
explicativ al Protocolului Nr. 14, chiar dacă nu este absolut necesar, din punct de
vedere juridic, ca aceşti „raportori” să fie menţionaţi în textul Convenţiei, nu mai
puţin, s-a considerat util a fi făcută o asemenea precizare privitoare la prezenţa lor,
datorită noutăţii pe care o reprezintă faptul că activitatea de raportor va fi adusă la
îndeplinire de alte persoane decât judecătorii şi pentru că se impune cu evidenţă
crearea acestei funcţii, pentru a se asigura creşterea semnificativă a „atribuţiei de
filtraj”, aceasta reprezentând însuşi scopul urmărit prin introducerea completului
de judecător unic2. Altfel spus, aşa cum vom arăta în analiza consacrată noului
art. 27 din Convenţie, judecătorul unic va examina cererile care au a fi declarate
inadmisibile, fără un examen suplimentar, datorită neîndeplinirii condiţiilor de
admisibilitate instituite de Convenţie, cum ar fi: neepuizarea căilor interne de atac
sau nerespectarea termenului de 6 luni de la data rămânerii definitive a ultimei
hotărâri judecătoreşti interne, termen în care poate fi sesizată Curtea. Acesta este
sensul rolului de „filtraj” al cererilor, rol ce va fi îndeplinit de judecătorul unic şi pe
care îl are, în principiu, în actualul sistem al Convenţiei, comitetul de 3 judecători.
18 Raportorii vor fi numiţi din personalul cel mai experimentat al grefei şi vor
asista completele formate din judecător unic. Este de la sine înţeles că, într-o
asemenea situaţie, funcţia de raportor nu va mai fi exercitată de un judecător.
19 Raportul explicativ arată că numirea raportorilor va fi de competenţa Curţii,
care va decide cu privire la numărul şi durata numirii lor, sugerându-se că nu are
a fi exclusă diversificarea selecţiei acestora, prin recrutarea în calitate de raportori,
pe durate determinate, şi a unor jurişti cu experienţă practică corespunzătoare, din
statele contractante, buni cunoscători ai sistemelor naţionale de drept, care să
poată lucra în cel puţin una din limbile oficiale ale Curţii şi care, asemănător celorlalţi
membri ai grefei, să îndeplinească şi condiţiile de independenţă şi imparţialitate
impuse de activitatea ce o vor desfăşură în cadrul instanţei europene3.
1A se vedea injra, nr. 643, respectiv nr. 645 (competenţa judecătorului unic).
3 Idem, pct. 59.
60 Bîrsan
Art. 26 1
Adunarea Curtea reunită în Adunarea plenară:
plenară a a. alege, pentru o durată de 3 ani, pe preşedintele său şi pe
Curţii unul sau doi vicepreşedinţi; ei pot fi realeşi;
b. constituie Camere pentru o perioadă determinată;
c. alege preşedinţii camerelor Curţii, care pot fi realeşi;
d. adoptă regulamentul Curţii; şi
e. alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.
Assemblee La Cour reunie en Assemblee pleniere

pleniere de a. elit, pour une duree de trois ans, son president et un ou deux
la Cour vice-presidents; ils sont reeligibles;
b. constitue des Chambres pour une periode determinee;
c. elit les presidents des Chambres de la Cour, qui sont reeligibles;
d. adopte le reglement de la Cour, et
e. elit le greffier et un ou plusieurs greffiers adjoints.
Plenary The plenary Court shall

Court a. elect its President and one or two Vice-Presidents for a pe
riod of three years; they may be re-elected;
b. set up Chambers, constituted for a fixed period of time;
' Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 art. 26 va deveni art. 25 cu o nouă
denumire marginală - Adunarea generală a Curţii” - şi se va modifica după cum
urmează:
„1. La sfârşitul literei d), virgula este înlocuită cu punct şi virgulă, iar cuvântul „ şi”
se elimină.
2. La sfârşitul literei e), punctul este înlocuit cu punct şi virgulă.
3. Se adaugă o nouă literă, litera f), cu următorul cuprins: <<f. formulează orice
cerere în temeiul art. 26 alin. 2»'\
N.a. - Ne permitem să semnalăm traducerea improprie, în Legea nr. 39/2005 privind
ratificarea de către România a Protocolului Nr. 14, a titlului dat noului art. 25 din
Convenţie de art. 5 al acestui protocol - Assem blee pleniere”, respectiv p le n a ry
Court” - prin A dunarea generală a Curţii”; traducerea anterioară - A dunarea
plenară a Curţii” - ni se pare mult mai exactă.
Bîrsan 61
c. elect the Presidents of the Chambers of the Court; they may

be re-elected;
d. adopt the rules of the Court, and
e. elect the Registrar and one or more Deputy Registrars.
Sumar
§ 2. Atribuţiile Plenarei judecătorilor........................................................................ 63
A. Alegerea preşedintelui şi a vicepreşedintelui (vicepreşedinţilor) Curţii..... 63
B. Constituirea Camerelor şi alegerea preşedinţilor acestora; alegerea
grefierului şi a grefierilor-adjuncţi; adoptarea Regulamentului Curţii........ 66
Bibliografie
2005, p. 235-236.
1 633. Condiţii generale privind Plenara judecătorilor instanţei europene.

Textul pus în discuţie instituţionalizează reunirea tuturor judecătorilor în
Adunarea plenară a Curţii, fără ca această adunare plenară să aibă vreo
competenţă privitoare la cauzele cu care instanţa europeană este sesizată; aşadar,
în sistemul Convenţiei, în nici o situaţie Adunarea plenară a judecătorilor nu
este o formaţiune de j udecată a Curţii. Din acest punct de vedere, s-a reţinut, pe
deplin acord cu „realitatea convenţională”, că Adunarea plenară a judecătorilor
trebuie distinsă net de Marea Cameră a Curţii, deoarece, în timp ce aceasta
este, aşa cum vom vedea în cadrul analizei textului subsecvent, o formaţiune, un
adevărat complet de judecată, cu competenţă proprie, precis stabilită de
Convenţie, Plenara judecătorilor instanţei europene este, mai degrabă, un organ
de gestiune şi de organizare a activităţii ei, având, aşadar, numai atribuţii
administrative1.
2 Potrivit actualului art. 26 al Convenţiei, Adunarea plenară a Curţii are
următoarele atribuţii, care sunt detaliate în Regulamentul jurisdicţiei europene:
a) alege, pentru un mandat de trei ani, preşedintele Curţii şi unul sau doi
vicepreşedinţi, care pot fi reînvestiţi în funcţiile lor cu alte mandate succesive de
câte trei ani fiecare;
1J.-L. Charrier, op. cit., p. 235.
62 Bîrsan
Adunarea plenară a Curţii 3-5 Art. 26
b) constituie, pe o durată determinată, camerele Curţii;

c) alege preşedinţii acestor camere ale Curţii, care, şi ei, pot fi reînvestiţi în
această funcţie;
d) adoptă Regulamentul Curţii, ceea ce semnifică, implicit, posibilitatea
modificării lui ori de câte ori este nevoie să se procedeze la o asemenea modificare;
e) alege grefierul Curţii, precum şi unul sau mai mulţi grefieri-adjuncţi.
Articolul 20 din Regulament dispune că instanţa europeană se reuneşte în 3
sesiune plenară de fiecare dată când exerciţiul funcţiilor ce-i revin, pe temeiul
Convenţiei şi al Regulamentului, impun aceasta; de asemenea, preşedintele va
proceda la convocarea Plenarei, dacă o treime din judecătorii Curţii o cer. Pentru
a putea adopta hotărâri care să-şi producă efectelejuridice, este necesară realizarea
prezenţei unui cvorum de două treimi din judecătorii aleşi ai Curţii; dacă acest
cvorum nu este atins, preşedintele Curţii este obligat să amâne Plenara, care se
va putea derula numai atunci când condiţia prezenţei a două treimi din judecătorii
Curţii va fi îndeplinită.
Protocolul Nr. 14 la Convenţie instituie o nouă atribuţie a Plenarei judecătorilor 4
Curţii, în sensul că ea va putea cere Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei
ca, printr-o decizie pe care acesta va trebui să o adopte în unanimitate, să
aprobe reducerea numărului judecătorilor unei camere a Curţii de la şapte,
câţi sunt în mod normal, la cinci', ceea ce va face posibilă crearea mai multor
camere în cadrul instanţei europene, mărindu-se, astfel, numărul cauzelor ce vor
putea fi examinate; o asemenea „aprobare” poate fi dată numai pe o perioadă
determinată.
§ 2. Atribuţiile Plenarei judecătorilor
A. Alegerea preşedintelui şi a vicepreşedintelui (vicepreşedinţilor) Curţii
634. Preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii; preşedinţii de secţie. Prima atribuţie 5

a Adunării plenare a judecătorilor înscrisă în Convenţie este aceea a alegerii
preşedintelui şi a celor doi vicepreşedinţi ai Curţii2. Dezvoltând dispoziţia
corespunzătoare din art. 26 lit. a) din Convenţie, art. 8 parag. 1 al Regulamentului

2Art. 26 lit. a) din Convenţie dispune că Plenara alege preşedintele Curţii şi unul sau
doi vicepreşedinţi; în cadrul lucrărilor preparatorii ale intrării în funcţie a Curţii,
Plenara judecătorilor a decis alegerea a doi vicepreşedinţi ai Curţii, care au intrat
în funcţie la 4 noiembrie 1998, odată cu preşedintele ei.
Bîrsan 63
Curţii prevede că Plenara judecătorilor alege şi preşedinţii de secţie1. Potrivit

aceleiaşi norme, preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţie sunt aleşi
pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii lui, fară, însă, ca durata
acestui mandat să poată excede însăşi durata mandatului de judecător al celui
interesat; preşedintele şi vicepreşedinţii continuă a-şi exercita atribuţiile lor până
la alegerea celor ce le vor succede în funcţie.
6 Dacă preşedintele sau un vicepreşedinte îşi încetează activitatea în calitate
de judecător în cadrul Curţii sau demisionează din funcţia sa administrativă,
înainte de a-i expira mandatul de trei ani pentru care a fost ales, Plenara
judecătorilor va alege pe succesorul său în funcţia respectivă, pentru perioada
rămasă din mandatul de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii acestui mandat
„prescurtat” (art. 8 parag. 4 coroborat cu art. 8 parag. 1 din Regulament).
7 Fiecarejudecător al Curţii îşi poate depune candidatura pentru aceste funcţii.
Alegerea preşedintelui şi a vicepreşedintelui se face prin scrutin secret, la care
participă toţi judecătorii aleşi, prezenţi la Plenară; dacă nici un candidat nu
întruneşte m ajoritatea absolută de voturi, se va organiza un scrutin de balotaj
între primii doi judecători care au primit cele mai multe voturi; în caz de egalitate
de voturi, va fi declarat ales în funcţie judecătorul mai în vârstă (art. 8 parag. 5
coroborat cu art. 5 din Regulament).
8 Preşedintele conduce întreaga activitate a Curţii; de asemenea, el reprezintă
Curtea în toate raporturile cu alte autorităţi sau organisme şi cu instanţele
Consiliului Europei. Preşedintele prezidează reuniunile Plenarei judecătorilor Curţii,
şedinţele de judecată ale Marii Camere a Curţii şi pe cele ale colegiului de 5
judecători, care examinează, pe temeiul art. 43 din Convenţie, cererea părţilor de
redeschidere a procedurii în faţa Marii Camere, îndreptată împotriva hotărârii
unei camere a Curţii (art. 9 parag. 2 din Regulament). Cât priveşte funcţia sa-de
judecător, art. 9 parag. 3 din Regulamentul Curţii prevede că el nu va participa
decât la examinarea cauzelor împotriva ţării pentru care a fost ales ca judecător.
9 Vicepreşedinţii Curţii îl asistă pe preşedinte în îndeplinirea atribuţiilor sale;
unele din aceste atribuţii le pot fi delegate de preşedinte. De asemenea,
vicepreşedinţii îl înlocuiesc pe preşedinte la conducerea Curţii în caz de
imposibilitate în care s-ar găsi acesta sau la cererea sa.
10 Precizăm că Plenara judecătorilor aleşi a decis, în anul 1998, în cadrul lucrărilor
preparatorii privitoare la intrarea în funcţie a noii Curţi, ca cei doi vicepreşedinţi
1Cu privire la secţiile Curţii, a se vedea infra, nr. 638; menţionăm că fiecare secţie - nu
Plenara judecătorilor - îşi alege un vicepreşedinte, pentru un mandat de 3 ani, cu
posibilitatea reînnoirii lui.
64 Bîrsan
ai instanţei europene să îndeplinească, în acelaşi timp, şi funcţia de preşedinţi

de secţie; ceea ce explică dispoziţia corespunzătoare în acest sens, cuprinsă în
art. 10 partea finală din Regulamentul Curţii ‘.
La rândul lor, preşedinţii de secţie prezidează şedinţele secţiei şi ale camerelor, 11
ca formaţiuni de judecată constituite în cadrul acestora, fiind ajutaţi, în această
activitate, de vicepreşedinţii secţiilor.
Articolul 13 din Regulament dispune că nici un judecător al Curţii nu poate 12
exercita preşedinţia Marii Camere sau a unei camere într-o cauză în care este
parte statul pentru care a fost ales ca judecător.
De asemenea, art. 14 din Regulament prevede că, în alegerea organelor de 13
conducere ale Curţii şi ale secţiilor, instanţa europeană promovează o politică ce
urmăreşte „o reprezentare echilibrată a sexelor”2.
635. Biroul Curţii. în primii ani de funcţionare a noii Curţi, imperative de 1

ordin practic au învederat necesitatea înfiinţării unui organ de conducere colectivă
administrativă a instanţei europene, anume Biroul acesteia. De aceea, prin
hotărârea Plenarei judecătorilor, din 7 iulie 2003, a fost introdus un nou text în
Regulamentul Curţii - art. 9A - prin care sunt reglementate organizarea,
atribuţiile şi funcţionarea Biroului Curţii.
Astfel, în primul său paragraf, acest text dispune că, în cadrul Curţii, 15
funcţionează un Birou compus din: preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii
secţiilor Curţii; pentru situaţia în care unul din vicepreşedinţi sau un preşedinte
de secţie ar fi împiedicat să participe la lucrările Biroului, ei vor fi înlocuiţi de
vicepreşedinţii secţiilor respective sau, în lipsa acestora, de judecătorul cel mai
în vârstă al acelei secţii.
1 Articolul 10 din Regulamentul Curţii are următoarea formulare: „Vicepreşedinţii

Curţii asistă pe preşedintele acesteia. Ei îl înlocuiesc în caz de indisponibilitate sau
de vacanţă a funcţiei, sau la cererea sa. Ei îndeplinesc, de asemenea, funcţia de
preşedinţi de secţie”.
2 Cu privire la această dispoziţie, observăm că, dacă în prima perioadă de 3 ani de
activitate a Curţii ea a avut ca vicepreşedinte o femeie - judecătoarea suedeză,
aceasta, la rându-i, şi ca preşedintă de secţie având o vicepreşedintă de secţie tot
femeie, anume judecătoarea olandeză în a doua perioadă de trei ani, una din secţii
a avut, ca vicepreşedinte, pe judecătoarea belgiană, la alegerile din octombrie 2004
nici o femeie din cele 12 judecătoare ale Curţii nu a fost aleasă într-o funcţie de
conducere.
Bîrsan 65
16 La şedinţele Biroului pot fi invitaţi să participe alţi judecători ai Curţii sau

persoane din cadrul grefei, după caz1; Biroul este asistat, la lucrările sale, de
grefier şi degrefierii-adjuncţi.
17 Atribuţia esenţială pe care Regulamentul i-o conferă Biroului Curţii este aceea
de a asista pe preşedinte în îndeplinirea funcţiilor sale de conducere a activităţii
Curţii şi a serviciilor sale, preşedintele având posibilitatea să pună în discuţia
Biroului „orice problemă administrativă sau extrajudiciară ce ţine de competenţa
sa”; Biroul facilitează coordonarea activităţii jurisdicţionale a secţiilor Curţii
(art. 9A parag. 3 şi 4 din Regulament). De asemenea, înainte ca preşedintele să
„emită instrucţiuni practice”2 sau înainte ca grefierul să elaboreze „instrucţiuni
generale”, ambele adresate grefei, ei pot consulta Biroul, privitor la necesitatea
şi conţinutul acestor instrucţiuni de lucru ale grefei Curţii.
18 In mod democratic, Biroul prezintă, prin preşedinte, Plenarei judecătorilor un
raport privitor la activitatea sa, iar un rezumat al procesului-verbal al fiecărei
reuniuni a Biroului se distribuie fiecărui judecător, în ambele limbi oficiale ale
Curţii.
19 Biroul are un secretar, desemnat de grefier, cu acordul preşedintelui Curţii
(art. 9A parag. 7 din Regulament).
B. Constituirea Camerelor şi alegerea preşedinţilor acestora; ale

gerea grefierului şi a grefierilor-adjuncţi; adoptarea Regulamentului
Curţii
20 636. Alte atribuţii ale Plenarei judecătorilor Curţii. Am grupat celelalte

atribuţii ale Plenarei judecătorilor Curţii din raţiuni de ordin practic. într-adevăr,
despre alegerea grefierului şi a grefierilor-adjuncţi ai Curţii am amintit deja3, după
cum am amintit mai sus, în mod indirect, şi despre atribuţia Plenarei înscrisă în
art. 26 lit. c), atunci când am precizat că Plenara alege preşedinţii de secţie4.
1 Spre exemplu, în cazul deschiderii unui concurs pentru funcţia de grefier al Curţii, în
practică s-a stabilit formarea - prin hotărârea Plenarei judecătorilor - unei Comisii
lărgite de audiere a candidaţilor, la lucrările căreia participă, pe lângă membrii Biroului,
câte unul sau doi judecători desemnaţi de fiecare secţie a Curţii.
2 Preşedintele a emis, până în prezent, următoarele „instrucţiuni practice”: a) cu privire
la măsurile provizorii, la 5 martie 2003; b) privitoare la cererea introductivă de
instanţă în faţa Curţii, la 1 noiembrie 2003; c) privitoare la observaţiile scrise de către
părţi, la 1 noiembrie 2003. Ase vedea aceste instrucţiuni, infra, Anexa 1, p. 717-725.
3 A se vedea supra, nr. 631.
4A se vedea supra, nr. 634.
66 Bîrsan
Vom arăta în analiza textului următor - art. 27 - că formaţiunile de judecată ce 21

constau în camerele de 7 judecători sunt constituite pe baza secţiilor, iar funcţia
jurisdicţională de preşedinte de cameră a Curţii este exercitată de judecătorul
ales în calitate de preşedinte de secţie, calitate ce presupune, prin ea însăşi, şi
îndeplinirea unor activităţi de organizare a funcţionării secţiei, ca subdiviziune
administrativă - subliniem, administrativă, şi na juridică - a Curţii. Aşa fiind, cu
acelaşi prilej vom reveni şi asupra prerogativei Plenarei judecătorilor instanţei
europene, înscrisă în art. 26 lit. b) din Convenţie, ce constă în constituirea, pe o
durată determinată, a camerelor Curţii.
Cât priveşte competenţa înscrisă în art. 26 lit. d) pentru Plenara judecătorilor, 22
anume aceea de a adopta Regulamentul Curţii, este de reţinut că toate dispoziţiile
cuprinse în Titlul II al Convenţiei, privitoare la organizarea şi funcţionarea instanţei
europene - intrarea în funcţie a judecătorilor aleşi, calculul mandatului lor, grefa,
formaţiunile administrative şi de judecată, regulile generale şi specifice privitoare
la desfăşurarea procedurii în cadrul fiecărui complet de judecată, atribuirea
cauzelor unui complet, examinarea admisibilităţii cererilor, examinarea lor pe fond,
conţinutul hotărârilor, competenţa Curţii de a emite avize consultative, acordarea
asistenţei judiciare şi altele - sunt detaliate, în litera şi spiritul lor, de normele
cuprinse în Regulamentul Curţii.
Am arătat mai sus1că, prin modul cum a fost reglementată intrarea în vigoare 23
a Protocolului Nr. 11 la Convenţie, respectiv în termen de un an de la ratificarea
lui de către ultimul stat semnatar al Convenţiei, s-a avut în vedere să se dea
posibilitatea ca, printre alte activităţi, în acest interval de un an să fie aleşi judecă
torii noii Curţi şi să se organizeze buna ei intrare în activitate, începând cu data de
1 noiembrie 1998. Imediat după alegerea judecătorilor noii Curţi, în aprilie 1998,
aceştia s-au constituit într-o Plenară informală de lucru, care a numit mai multe
comisii specializate, cărora le-au fost încredinţate diverse atribuţii. Una dintre
aceste comisii, formată din judecători nou aleşi şi personal cu experienţă din
cadrul grefei fostei Curţi în activitate până la data de 30 noiembrie 1998, pe baza
dispoziţiilor pertinente din Convenţie, astfel cum fuseseră ele modificate prin
Protocolul Nr. 11, ale celor cuprinse în Regulamentul Curţii atunci în activitate
şi ale Regulamentului interior al fostei Comisii, a elaborat, în cursul mai multor
sesiuni, desfăşurate până la 30 octombrie 1998, Proiectul Regulamentului noii
Curţi. Acest proiect a fost discutat la fiecare stadiu al elaborării sale, în şedinţe
ale Plenarei informale a judecătorilor aleşi ai Curţii, iar, după depunerea jurământului
de către noii judecători, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 lit. d) din Convenţie,
Bîrsan 67
el a fost aprobat ca Regulament al Curţii, în Plenara judecătorilor instanţei

europene din 4 noiembrie 1998, intrând în vigoare, prin hotărârea aceleiaşi Plenare,
retroactiv - retroactivitate care nu produce nici un fel de consecinţe juridice - la
1 noiembrie 1998, astfel cum dispune art. 104 din dispoziţiile finale ale
Regulamentului1.
24 Odată adoptat, acest instrument juridic de ordonare „din interior” a activităţii
Curţii nu a rămas imuabil. Evoluţia activităţii instanţei europene, atât pe plan
cantitativ, exprimată prin numărul mare, am putea spune imens, de dosare ce au a
fi examinate, cât şi pe plan calitativ, prin urmărirea continuă a îmbunătăţirii
atribuţiilor jurisdicţionale specifice ale Curţii în raporturile cu părţile, cu terţii
intervenienţi, buna gestiune a documentelor şi a dosarelor care, în principiu,
sunt publice etc. reclamă revizuirea generală, la intervale impuse de practică, a
dispoziţiilor care reglementează materiile cuprinse în Regulament. De aceea, el a
suferit modificări adecvate, aproape în fiecare an, ultimele intrând în vigoare la
1 decembrie 2005.
25 De altfel, în cadrul Curţii funcţionează un comitet special privitor la
Regulamentul ei, care discută şi elaborează propuneri de îmbunătăţire a acestuia,
ce urmează a fi supuse discutării şi aprobării Plenarei judecătorilor, întrând în
vigoare la data decisă de Plenară.
1 Hazardul calendaristic a făcut ca data de 1 noiembrie 1998 - data intrării în vigoare

a Protocolului Nr. 11 - să fie o zi de sâmbătă; în această situaţie, ceremonia depunerii
jurământului de către noii judecători a fost organizată luni, 3 octombrie 1998, astfel
că prima şedinţă plenară a judecătorilor ei în funcţie a avut loc marţi, 4 noiembrie'
1998, când a fost aprobat şi Regulamentul Curţii.
într-o lucrare ce se doreşte ştiinţifică nu-şi au, poate, locul amintirile personale.
Fie-ne îngăduit a face aici o singură excepţie de la această regulă, precizând că autorul
acestor rânduri, în calitate de judecător ales pentru România în cadrul primei Curţi
Europene unice a Drepturilor Omului, a făcut parte din Comitetul de redactare a
Proiectului Regulamentului Curţii şi a participat la şedinţa plenară în care acesta a
fost aprobat ca Regulament al instanţei europene, în ziua amintită mai sus.
68 Bîrsan
Art. 27 1
Comitete, 1. Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea îşi
Camere şi desfăşoară activitatea în comitete de trei judecători, în Camere
Marea de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de şaptesprezece
Cameră judecători. Camerele Curţii constituie comitete pentru o
perioadă determinată.
1Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 art. 27 va deveni art. 26 şi va avea

următorul conţinut: „„Art 26. Completele de judecători unici, comitete, Camere şi
Marea Cameră. 1. Pentru examinarea cauzelor deduse judecăţii Curţii, aceasta se
constituie din completeformate din judecător unic, comitete de 3judecători, Camere
de 7 judecători şi Marea Cameră, formată din 17 judecători. Camerele Curţii
constituie comitete pentru o perioadă determinată.
2. La cererea Adunării generale a Curţii, Comitetul Miniştrilor poate să reducă la 5
numărul judecătorilor Camerelor, prin decizie unanimă şi pentru o perioadă
determinată.
3. Judecătorul unic nu va examina nici o cerere introdusă împotriva maltei părţi
contractante în numele căreia a fo st ales.
4. Judecătorul ales în numele unei înalte părţi contractante care este parte în cauză
este membru de drept al Camerei sau al Marii Camere. In absenţa sa ori în cazul în
care nu poate participa, va participa în calitate de judecător o persoană aleasă de
preşedintele Curţii de pe o listă prezentată în prealabil de către înalta parte
contractantă.
5. De asemenea, fa c parte din Marea Cameră preşedintele Curţii, vicepreşedinţii,
preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi în conformitate cu regulamentul
Curţii. Când cauza este transmisă Marii Camere în temeiul art. 43, nici un judecător
al Camerei care a pronunţat decizia nu poate să facă parte din Marea Cameră, cu
excepţia preşedintelui Camerei şi ajudecătorului care a participat în numele înaltei
părţi contractante interesate."
N.a. 1. Traducerea oficială a titlului art. 26, astfel cum acesta va fi modificat, din
Legea nr. 39/2005 privind ratificarea Protocolului Nr. 14 la Convenţie (M. Of.
nr. 238 din 22 martie 2005) nu ni se pare corectă, folosindu-se pluralul Judecători
unici”, şi nu singularul; titlul original în limba franceză al art. 26 este ,Formations de
juge unique, comites, chambres, Grande Chambre”, iar cel în limba engleză este şi
mai edificator în sensul susţinerii noastre: „Single-judge formation, committees,
Chambers, Grand Chamber>\
2. Textul în limbile oficiale ale Consiliului Europei şi ale Curţii folosesc scrierea
numărului judecătorilor de judecată în litere; traducătorul oficial român a folosit
scrierea lui în cifre.
3. Avem serioase rezerve faţă de traducerea verbului „sieger" din originalul textului
în limba franceză, respectiv „ to sit” din cel în limba engleză, prin ,, a participa” (în
Bîrsan 69
Art. 27 Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
2. Judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu este

membru de drept al Camerei şi al Marii Camere; în cazul
absenţei acestui judecător sau atunci când el nu-şi poate
desfăşura activitatea, acest stat-parte desemnează o persoană
care să activeze în calitate de judecător.
3. Fac, de asemenea, parte din Marea Cameră preşedintele
Curţii, vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecă
tori desemnaţi conform regulamentului Curţii. Când cauza
este deferită Marii Camere în virtutea art. 43, nici un jude
cător al Camerei care a emis hotărârea nu poate face parte
din aceasta, cu excepţia preşedintelui Camerei şi a judecă
torului ales în numele statului-parte interesat.
Comites,
Chambres 1. Pour l’examen des affaires portees devant elle, la Cour siege
et en comites de trois juges, en chambres de sept juges et en une
Grande
Grande Chambre de dix-sept juges. Les chambres de la Cour
chambre
constituent les comites pour une periode determinee.
2. Le juge elu au titre d’un Etat Pârtie au litige est membre de
droit de la Chambre et de la Grande Chambre; en cas d’absence
de ce juge, ou lorsqu’il n’est pas en mesure de sieger, cet Etat
Pârtie designe une personne qui siege en qualite de juge.
calitate de judecător). în primul rând, un judecător nu participă într-un complet de

judecată, ci face parte din acel complet; cel mult, ca membru al completului, el
participă la judecarea cauzei, în sensul că judecă acea cauză; altfel, şi publicul
prezent în sala de judecată „participă” la judecarea cauzei; de altfel, în dicţionare,
unul din sensurile date cuvântului „sieger” este acela de „a face parte dintr-o adunare
deliberativă” (a se vedea Micaela Slăvescu, Sanda Mihăescu-Cârsteanu, Iulia
Giroveanu, Dictionnaire franţais-roumain, Dicţionar francez-român, Ed. 100+1-
Gramar, Bucureşti, 2003, p. 723), iar pentru verbul „to s i f ’ - Dicţionarul BBC
englez-român (Ed. Coresi, 1998, p. 1042) îi dă unul din sensurile sale prin a face
parte (dintr-un comitet), deci se poate spune şi a face parte dintr-un complet. De
aceea, credem că textul în discuţie putea fi mai degrabă tradus prin „In absenţa sa, ori
în cazul în care nu poate face parte din complet, va participa în calitate de judecător
(...)”. în a doua parte a frazei este limpede calitatea în care va „participa” la judecata
cauzei.
70 Bîrsan
Comitete, Camere şi Marea Cameră Art. 27
3. Font aussi pârtie de Ia Grande Chambre, le president de la

Cour, les vice-presidents, Ies presidents des chambres et d’autres
juges designes conformement au reglement de la Cour. Quand
l’affaire est deferee â la Grande Chambre en vertu de l’article
43, aucun juge de la Chambre qui a rendu l’arret ne peut y
sieger, â l’exception du president de la Chambre et du juge
ayant siege au titre de l’Etat Pârtie interesse.
Committees, 1. To consider cases brought before it, the Court shall sit in
Chambers committees of three judges, in Chambers of seven judges and
and Grand in a Grand Chamber of seventeen judges. The Court’s Cham
Chamber
bers shall set up committees for a fixed period of time.
2. There shall sit as an ex officio member of the Chamber and
the Grand Chamber the judge elected in respect of the State
Party concemed or, if there is none or if he is unable to sit, a
person of its choice who shall sit in the capacity of judge.
3. The Grand Chamber shall also include the President of the
Court, the Vice-Presidents, the Presidents of the Chambers
and other judges chosen in accordance with the rules of the
Court. When a case is referred to the Grand Chamber under
Article 43, no judge from the Chamber which rendered the
judgment shall sit in the Grand Chamber, with the exception of
the President of the Chamber and the judge who sat in respect
of the State Party concemed.
Sumar
§ 2. Formaţiunile administrative ale Curţii: plenara judecătorilor; secţiile............. 74
§ 3. Formaţiunile (completele) de judecată.............................................................. 76
A. Comitetele de trei judecători..........................................................................76
B. Camerele de şapte judecători.........................................................................78
C. Marea Cameră................................................................................................. 79
§ 4. Imposibilitatea judecătorului de a lua parte la examinarea unei cauze;
consecinţe............................................................................................................ 81
6. Bîrsan 71
§ 5. Modificarea sistemului formaţiunilor (completelor) de judecată

prin Protocolul Nr. 14........................................................................................83
Bibliografie

2005, p. 236-240; Protocole N° 14 â la Convention de sauvgarde des Droits de l’Homme
et des Libertes fondamentales, amendant le systeme de controle de la Convention,
Rapport explicatif în special nr. 61-67; Fr. Sudre, Droit europeen et internaţional des
droits de rhomme, 7cme ed. refondue, PUF, Paris, 2005, p. 543-546; P. Wachsmann, La
nouvelle structure, în „Le Protocole N° 11 â la Convention europeenne des droits de
l’homme”, Bruylant, Bruxelles, 1995, p. 9-29.
1 637. Formaţiuni de judecată - sistemul iniţial, sistemul actual şi sistemul

ce va exista după intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14. Formaţiuni admin
istrative. Textul pus în discuţie reprezintă sediul materiei pentru reglementarea
în vigoare, introdusă prin Protocolul Nr. 11, a formaţiunilor (completelor) de
judecată ale noii Curţi. Aşa după cum am mai amintit, acestea sunt: comitetul de
trei judecători, camera formată din şapte judecători şi Marea Cameră compusă
din şaptesprezece judecători; fiecare cerere adresată de o persoană fizică sau
juridică, cu excepţia instituţiilor şi organizaţiilor guvernamentale, va fi examinată
de una dintre aceste formaţiuni, care va decide asupra acelei cereri. De la această
regulă există o singură excepţie, dată de dispoziţiile art. 43 din Convenţie, potrivit
cu care, în termen de 3 luni de la data adoptării hotărârii de către o cameră a Curţii,
fiecare parte poate, în cazuri excepţionale, să ceară redeschiderea procedurii
în faţa Marii Camere; dacă, în acea cauză, s-a pus o „problemă gravă” privitoare
la interpretarea sau la aplicarea dispoziţiilor Convenţiei sau ale protocoalelor
sale adiţionale ori „o problemă gravă cu caracter general”, un colegiu de 5
judecători ai Marii Camere va putea accepta reexaminarea acelei cauze; într-o
asemenea situaţie, aceeaşi cerere va fi examinată succesiv de două formaţiuni
de judecată ale instanţei europene: o cameră şi apoi Marea Cameră a Curţii.
2 Privitor la sistemul jurisdicţional al Curţii, se impun mai multe observaţii. în
primul rând, este de observat că acest sistem se deosebeşte esenţial de cel
72 Bîrsan
Comitete, Camere şi Marea Cameră 2 Art. 27
reglementat iniţial de Convenţie, care a fost în vigoare până la 1 noiembrie 1998.

într-adevăr, în condiţiile în care admisibilitatea unei cereri era examinată numai de
către fosta Comisie, iar Curtea avea a se pronunţa exclusiv asupra existenţei sau
inexistenţei încălcării unui drept garantat de Convenţie şi/sau de protocoalele
sale adiţionale, invocată de reclamant prin cererea sa, formaţiunile de judecată
erau: cam era, compusă iniţial din şapte judecători', apoi din nouă judecători2;
M area Cam eră, care, iniţial, cuprindea nouăsprezece judecători3, numărul
acestora crescând ulterior la douăzeci şi unu4, şi Plenul Curţii, format din toţi
judecătorii instanţei europene5.
' Potrivit art. 21 din primul Regulament al fostei Curţi, adoptat la 18 aprilie 1959 şi
modificat succesiv în mai multe rânduri, o cameră a acesteia era compusă din şapte
judecători.
2 în urma adoptării Protocolului Nr. 9 la Convenţie, intrat în vigoare la 1 octombrie
1994 - care dădea posibilitatea sesizării Curţii, după ce fosta Comisie declara o
cerere admisibilă, nu numai de către statul în cauză (statul al cărui resortisant era
victima sau statul care sesizase Comisia), ci şi de fosta Comisie şi de către reclamant
- protocol abrogat prin intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 11, Curtea a adoptat un
nou Regulament, care, în art. 21, dispunea că o cameră a Curţii era compusă din
9 judecători. Facem precizarea că, până Ia 1 noiembrie 1998, organizarea şi
funcţionarea Curţii erau reglementate de două regulamente: Regulamentul A - intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1983 (l-a înlocuit pe cel adoptat la 18 aprilie 1959) şi care
privea cauzele în care erau părţi statele care nu au ratificat Protocolul nr. 9 - , şi
Regulamentul B - intrat în vigoare la 1 octombrie 1994, modificat apoi la 27 aprilie
1995, aplicabil statelor care ratificaseră dispoziţiile acestui protocol.
3 Art. 50, devenit la 24 noiembrie 1982 art. 51 din Regulamentul A al Curţii; prin
modificarea adusă art. 51 din Regulamentul A la 27 octombrie 1993, Marea Cameră
era compusă, şi pentru cauzele ce erau judecate după acest Regulament, din 21 de
judecători.
4 Art. 53 din Regulamentul B al Curţii.
5 Potrivit art. 51 din Regulamentul A al fostei Curţi, dacă o cauză pendinte în faţa unei
camere privea una sau mai multe probleme grave de interpretare a Convenţiei,
camera se putea desesiza în favoarea Plenului Curţii; o asemenea desesizare era
obligatorie atunci când soluţia unor asemenea probleme putea conduce la crearea
unei jurisprudenţe în contradicţie cu jurisprudenţa anterioară a unei camere sau a
Plenului Curţii. La 27 octombrie 1993, acest text al art. 51 din Regulamentul A al
Curţii a fost modificat în sensul că, în situaţia în care o cameră a Curţii era confruntată
cu asemenea probleme grave de interpretare a Convenţiei, aceasta putea să se
desesizeze nu în favoarea Plenului Curţii, ci în favoarea M arii Camere, care, la
Bîrsan 73
A rt. 27 3-6 Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
3 O a doua observaţie este impusă de modificarea ce va fi adusă sistemului

formaţiunilor de judecată ale Curţii prin intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 la
Convenţie, care, alături de completele existente în prezent - comitete, camere,
Marea Cameră - reglementează şi completul format din judecător unic (art. 6 din
Protocolul Nr. 14). De asemenea, în noua redactare pe care o va avea art. 26
parag. 2 din Convenţie după intrarea în vigoare a acestui Protocol, camerele vor
putea fi compuse, pe o durată determinată, prin decizia unanimă a Comitetului
Miniştrilor, la cererea Plenarei judecătorilor Curţii, dintr-un număr de cinci
judecători.
4 In sfârşit, considerăm că nu se poate vorbi despre formaţiunile de judecată
ale Curţii fară a face legătura cu formaţiunile sale administrative, deoarece, fie
că acestea din urmă constituie pe primele, cum este cazul atribuţiei Plenarei
judecătorilor de a constitui camerele instanţei europene, fie că, pe baza existenţei
unor formaţiuni administrative cum sunt secţiile, se pot constitui unele din
formaţiunile de judecată; într-adevăr, camerele şi comitetele de trei judecători
iau naştere pe baza constituirii prealabile a secţiilor Curţii.
§ 2. Formaţiunile administrative ale Curţii: plenara

judecătorilor, secţiile
5 638. Constituirea secţiilor. în concepţia noastră, organizarea şi funcţionarea

Curţii europene a Drepturilor Omului, ca organism de control al modului cum
statele contractante îşi îndeplinesc obligaţia esenţială, pe care şi-au asumat-o,
de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie şi de protocoalele
sale adiţionale, analizate în primul volum al acestei lucrări, nu pot fi înţelese fară
a distinge limpede între formaţiunile administrative şi formaţiunile de judecată
ale instanţei europene.
6 Desigur, ne grăbim să precizăm faptul că această clasificare nu se regăseşte
nici în dispoziţiile Convenţiei şi nici în Regulamentul Curţii, dar ea poate fi
rândul ei, în anumite cazuri excepţionale de interpretare a Convenţiei sau de schimbare

de jurisprudenţă, se putea desesiza în favoarea Plenului C urţii, compus din
toţi judecătorii instanţei europene. Această ultimă „ierarhizare” a desesizării -
camera-Marea Cameră-Plenul Curţii - a fost reţinută şi în art. 53 din Regulamentul
B al Curţii, atât timp cât acesta, ca şi Regulamentul A, a fost în vigoare, adică până
la 1 noiembrie 1998, data teoretică a organizării noii Curţi; din moment ce noua
Curte nu are o formaţiune de judecată compusă din toţi judecătorii ei, o asemenea
desesizare „în scară” nu este prevăzută de noul Regulament.
74 Bîrsan
Comitete, Camere şi Marea Cameră 7-9 Art. 27
dedusă, aşa cum vom arăta imediat, din interpretarea coordonată a dispoziţiilor
actualului art. 27 al Convenţiei şi a textelor corespunzătoare din Regulament1.
Apoi, se poate pune întrebarea firească: din moment ce textul supus analizei 7
- art. 27 - este în mod evident consacrat formaţiunilor de judecată ale Curţii, iar
una dintre formaţiunile administrative, anume Plenara judecătorilor, este, totuşi,
reglementată distinct, în privinţa compoziţiei şi atribuţiilor sale, de actualul art. 26
din Convenţie, text analizat anterior, de ce revenim asupra acestor din urmă
formaţiuni?
Asigurăm cititorul că nu dorim în nici un chip a ne repeta; de aceea, nu vom 8
reveni asupra problemelor privitoare la Plenara judecătorilor. Reamintim, totuşi,
că art. 26 lit. b) din Convenţie dispune că Plenara judecătorilor „constituie
camerele Curţii pentru o perioadă determinată”. Preluând şi dezvoltând această
dispoziţie, art. 25 parag. 1 din Regulamentul Curţii, care reglementează constituirea
secţiilor ei, are următorul conţinut: „Camerele prevăzute la art. 26 lit. b) din
Convenţie (şi denumite «secţii» în prezentul Regulament) sunt constituite de
către Plenara Curţii, la propunerea preşedintelui, pentru o perioadă de 3 ani
începând cu data alegerii titularilor funcţiilor prezidenţiale la care se referă art. 8
al prezentului regulament. Se constituie cel puţin patru secţii”.
Aşadar, nu Convenţia, ci Regulamentul Curţii instituie organizarea secţiilor 9
ei, ca formaţiuni administrative. Totuşi, deşi nu le prevede, Convenţia nu interzice
constituirea lor. Or, ca regulă generală, ceea ce legea nu interzice este permis. Nu
s-ar putea deroga de la prevederile exprese privitoare la formaţiunile (completele)
de judecată existente în actualul sistem jurisdicţional al Curţii, respectiv: Marea
Cameră, camerele de şapte judecători şi comitetele de trei judecători. La data
intrării în vigoare a Protocolului Nr. 11, noua Curte se compunea din 40 de
judecători2. în cursul discuţiilor desfăşurate în „Plenara informală” a judecătorilor
aleşi în anul 1998, până la depunerea jurământului, s-a pus problema modalităţilor
practice potrivit cu care urma a se constitui aceste formaţiuni de judecată. S-a
ajuns la concluzia că nu existau şi nu există dificultăţi deosebite privitoare la
constituirea Marii Camere a Curţii, indiferent de soluţia aleasă. în acelaşi timp,
s-a observat că cea mai bună soluţie pentru a se putea organiza complete de
şapte judecători este dată de împărţirea judecătorilor Curţii în secţii, împărţire,
1Menţionăm că, uneori, această clasificare este menţionată în mod indirect în literatura
de specialitate; a se vedea, spre exemplu, Fr. Sucire, Droit europeen des droits de
l’homme, 7inK ed. refondue, 2005, PUF, Paris, p. 543.
2 Reamintim că, în prezent, sunt 45 de judecători.
Bîrsan 75
A r t. 27 10-11 Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
repetăm, neprevăzută, dar nici interzisă de Convenţie, aflată, aşadar, „la

îndemâna” Plenarei judecătorilor, competentă să constituie camerele Curţii, pe
o perioadă determinată [art. 26 lit. b) din Convenţie]; pe aceeaşi bază aveau a fi
organizate şi comitetele de trei judecători. Aşadar, dispoziţiile cuprinse în
art. 25 din Regulamentul Curţii, prin care s-a dispus înfiinţarea formaţiunilor
administrative ale Curţii, care sunt secţiile ei, se explică prin raţiuni de ordin
practic.
10 Articolul 25 parag. 2 din Regulament prevede că fiecare judecător este membru
al unei secţii1, compoziţia acesteia având a fi echilibrată din punct de vedere
geografic, al reprezentării sexelor şi ţinându-se seama, în măsura posibilului
-precizăm noi - , de diferitele sisteme juridice ale statelor contractante. Atunci
când un judecător îşi încetează activitatea în cadrul Curţii, succesorul lui îl
înlocuieşte, pe perioada cât a fost constituită respectiva secţie, ca membru al
acesteia; preşedintele Curţii poate să procedeze, în cazuri excepţionale, spre
exemplu în situaţia absenţei, din motive întemeiate, a mai multor judecători ai
aceleiaşi secţii, la modificarea compoziţiei ei; de asemenea, la propunerea
preşedintelui, Plenara Curţii poate decide constituirea unei secţii suplimentare
(art. 25 parag. 3,4 şi 5 din Regulament).
§ 3. Form aţiunile (com pletele) de judecată
A. Comitetele de trei judecători
11 639. Prezentare generală. Potrivit art. 27 parag. 1 ultima parte, camerele

Curţii constituie comitete, pentru o perioadă determinată. Dând expresie, cum
am arătat mai sus, preocupărilor pentru organizarea practică eficientă a activităţii
1Având în vedere că, potrivit art. 9 parag. 3 din Regulament, preşedintele Curţii nu
participă la examinarea cauzelor aflate pe rolul Camerelor decât atunci când acestea
privesc statul pentru care el a fost ales, ceilalţi 39 de judecători, intraţi efectiv în funcţie
la 3 noiembrie 1998, au fost împărţiţi în patru secţii ale Curţii, secţia am -a cuprinzând,
la acea dată, numai 9 judecători, al zecelea loc fiind rezervat viitorului judecător ce
urma să fie ales pentru Rusia, deoarece, la 1 noiembrie 1998, această ţară semnase
Convenţia, dar nu o ratificase tocă; acelaşi număr de secţii există şi to prezent; trei
dintre ele cuprind câte 11 judecători şi una 12; având în vedere că, în prezent, to
cadrul Curţii funcţionează 45 de judecători şi că sosirea celui de-al 46-lea este
iminentă, pe de o parte, iar, pe de alta, numărul uriaş de dosare aflate pe rol, Plenara
judecătorilor Curţii a decis, la 4 iulie 2005, înfiinţarea celei de-a V-a secţii a Curţii;
ea va fi operaţională începând cu 1 martie 2006.
76 Bîrsan
instanţei europene, art. 27 parag. 1 din Regulamentul Curţii prevede constituirea

de comitete de trei judecători aparţinând aceleiaşi secţii; după consultarea
preşedinţilor de secţii, preşedintele Curţii decide cu privire la numărul de comitete
ce au a fi create în fiecare secţie’.
Comitetele sunt constituite pentru doisprezece luni, prin rotaţie, dintre membrii 12
aceleiaşi secţii, cu excepţia preşedintelui ei, care, având în vedere sarcinile
administrative pe care le are de îndeplinit în această calitate, este dispensat de a
face parte dintr-un comitet al secţiei pe care o conduce; fiecare comitet este
condus de un preşedinte; acesta este judecătorul, membru al comitetului, cu cea
mai mare vechime în funcţia de judecător în cadrul Curţii.
Judecătorii secţiei care nu sunt membri ai unui anumit comitet pot fi desemnaţi, 13
prin decizia preşedintelui secţiei, să înlocuiască pe judecătorii care, din diverse
motive, sunt împiedicaţi să participe la şedinţa de judecată a comitetului din care
fac parte; într-o asemenea situaţie, se dispune crearea unui aşa-numit comitet
ad-hoc, adică ales pe un an2, cu aceleaşi atribuţii ca ale unui comitet obişnuit.
Judecătorul ales pentru statul în cauză într-o plângere supusă spre examinare 1 4
unui comitet, nu trebuie, în mod necesar, să facă parte din această formaţiune
de judecată, dar, potrivit art. 53 parag. 1 din Regulamentul Curţii, el poate fi invitat
să participe la deliberările comitetului, fără însă a deveni, prin aceasta, membru
al respectivului comitet; s-ar putea spune că, într-o asemenea situaţie, judecătorul
1în prezent, fiecare din cele patru secţii ale Curţii are organizate câte trei comitete de
câte trei judecători, ceea ce înseamnă că funcţionează, în total, douăsprezece
comitete; după 1 martie 2006, odată cu înfiinţarea celei de-a V-a secţii, probabil
numărul acestora va creşte la cincisprezece.
2 Subliniem că, aşa cum vom vedea din analiza textului următor, comitetele sunt
competente să se pronunţe numai asupra acelor cereri care au a fi declarate inadmisibile;
ca atare, în organizarea Curţii care a funcţionat până la 1 noiembrie 1998, nu au
existat aceste form aţiuni de judecată. în schimb, potrivit fostului art. 20 din
Convenţia în vigoare până la 1 noiembrie 1998, fosta Comisie putea constitui, în
cadrul ei, comitete, compuse cel puţin din trei membri, cu competenţa de a
declara o cerere ca inadm isibilă sau de a dispune rad ierea ei de pe rolul
acestui fost organ ,jurisdicţional” al Convenţiei, „atunci când o asemenea decizie
putea fi luată fără un examen amplu” (al cererii respective).
La rândul său, art. 27 din Regulamentul interior al fostei Comisii dispunea că membrii
comitetelor erau desemnaţi prin tragere la sorţi; ele erau constituite pe o durată de un
an şi se întruneau în cadrul sesiunilor Comisiei, care nu avea, ca şi fosta Curte,
activitate perm anentă; reamintim că atât fosta Comisie, cât şi Curtea lucrau în
cadrul unor sesiuni anuale.
Bîrsan 77
A r t. 27 15-17 Titlul ÎI - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
respectiv participă la şedinţa de judecată a comitetului în care este examinată o

cerere împotriva statului pentru care el a fost ales în calitate de am icus cu ria e1.
B. C am erele de şapte ju d ecăto ri
15 640. Prezentare generală. în actuala configurare a sistemului formaţiunilor

de judecată ale Curţii, camerele de şapte judecători sunt concepute spre a
desfăşura activitatea jurisdicţională de bază a instanţei europene; această
caracteristică a lor nu va fi cu nimic pusă în discuţie prin instituirea completului
de judecător unic, după ce vor intra în vigoare dispoziţiile Protocolului Nr. 14.
16 Aşa după cum am spus-o mai sus şi, mai ales, după cum va reieşi din analiza
textului subsecvent celui pus în discuţie, comitetele de trei judecători examinează
numai cererile ce au a fi declarate inadmisibile. Cât priveşte Marea Cameră a
Curţii, ea este competentă să soluţioneze cele mai complexe cauze deduse
judecăţii instanţei europene, fie ca urmare a desesizării unei camere în favoarea
ei, pe temeiul art. 30 al Convenţiei, fie ca urmare a redeschiderii procedurii într-o
cauză în care a fost pronunţată o hotărâre de către una din camerele, în condiţiile
prevăzute de art. 43 din Convenţie. Procedând printr-o asemenea excludere,
rezultatul este simplu; camerele Curţii constituie formaţiunea (completul)
ordinar de examinare a cererilor individuale cu care aceasta a fost sesizată, cât
şi a cererilor interstatale; ele au a se pronunţa atât asupra admisibilităţii, cât şi
cu privire la fondul lor.
17 Potrivit art. 26 din Regulamentul Curţii, camerele de şapte judecători compe
tente a soluţiona plângerile care-i sunt adresate se constituie, repetăm, pe baza
secţiilor organizate, ca formaţiuni administrative, în cadrul instanţei europene.
Camera cuprinde, în mod obligatoriu, pe preşedintele secţiei, care va fi, practic,
şi preşedintele tuturor camerelor ei, şi pe judecătorul ales pentru statul
contractant, parte în litigiu2. în situaţia în care o cauză este atribuită, spre
examinare, unei secţii din care nu face parte judecătorul ales pentru statul împotriva
1Acest termen din limba latină desemnează o persoană ce poate fi consultată, oral sau
în scris, de o instanţă de judecată - pentru „dreptul comun” în procesele civile, dar
şi de jurisdicţiile internaţionale - în scopul obţinerii unor informaţii utile soluţio
nării unei cauze; această persoană nu va fi nici martor şi nici expert, astfel că nu
va putea fi recuzată de vreuna dintre părţile dosarului.
2 Dacă sunt mai multe state contractante părţi în litigiu, în complet vor intra judecătorii
aleşi pentru aceste state (a se vedea CEDH, 8 iulie 2004, llaşcu et autres c/Moldava
et Russie, Recueil 2004-VII, § 6) afară dacă nu a fost desemnat un , judecător de
interese comune” (art. 30 din Regulament).
78 Bîrsan
Comitete, Camere şi Marea Cameră 18-22 A rt. 27
căruia ea este îndreptată, acesta va face, totuşi, parte de drept din acea Cameră a
altei secţii învestite cu soluţionarea respectivei cereri. Ceilalţi membri ai camerei
sunt desemnaţi de preşedintele secţiei, prin rotaţie, dintre ceilalţi membri ai acestei
formaţii administrative.
Membrii secţiei care, ca urmare a acestei,Repartizări”, după asigurarea compo- 18
nenţei de şapte judecători a camerei, nu fac parte din aceasta, vor participa la
examinarea cauzelor de către camere în calitate de judecători supleanţi.
Din moment ce, potrivit art. 25 parag. 1din Regulament, secţiile sunt constituite 19
pe o durată de trei ani, iar camerele Curţii, ca formaţiuni de judecată, se formează
pe baza secţiilor, înseamnă că şi ele sunt constituite pe aceeaşi durată: trei ani'.
Reamintim că, în situaţiile în care camera cuprinde fie un judecător ad-hoc ori 20
un judecător al comunităţii de interese, fie un judecător dintr-o altă secţie, când
cererea examinată de acea cameră este îndreptată împotriva statului pentru care
el a fost ales, aceştia pot fi dispensaţi de preşedintele camerei să participe la
reuniunile preparatorii sau procedurale; în aceste ipoteze, pentru operativitatea
procedurii, art. 26 parag. 2 din Regulament prezumă că statul în cauză a desemnat,
în locul judecătorului respectiv, pe primul judecător supleant al camerei în vestite
cu soluţionarea cererii.
C. Marea Cameră
641. Prezentare generală. Din punct de vedere al competenţei, cea mai 21

importantă formaţiune de judecată a Curţii este Marea Cameră, compusă din
şaptesprezece judecători şi cel puţin trei judecători supleanţi (art. 27 parag. 1 din
Convenţie coroborat cu art. 24 din Regulament).
Articolul 27 parag. 2 din Convenţie dispune că judecătorul ales pentru statul 22
contractant în litigiu este membru de drept al Marii Camere, iar, în cazul absenţei
acestuia sau al împiedicării lui de a putea participa la examinarea acelei cauze,
1în practică, pe durata celor trei ani, în cadrul fiecărei secţii a Curţii se constituie mai
multe camere de şapte judecători -A , B, C, D etc. - în funcţie de necesităţile impuse
de examinarea dosarelor ce sunt înscrise pe rolul secţiei respective; fiecare cameră
astfel constituită este compusă din preşedintele secţiei, în calitate şi de preşedinte al
camerei, şi din alţi şase judecători; ceilalţi judecători vor fi supleanţi ai acelor
camere; o cerere îndreptată împotriva unui anumit stat va fi, în mod obligatoriu,
repartizată spre examinare camerei, A sau B sau C etc., din care face parte şi
judecătorul acelui stat; dacă el nu este membru al acelei secţii, va fi cooptat, în
mod obligatoriu, în camera secţiei ce are a examina cererea îndreptată împotriva
statului pentru care a fost ales.
Bîrsan 79
statul respectiv îşi desemnează un judecător ad-hoc; de asemenea, face parte de

drept din Marea Cameră judecătorul comunităţii de interese [art. 24 parag. 2
lit. b) combinat cu art. 30 din Regulament].
23 Tot astfel, potrivit art. 27 parag. 3 al Convenţiei, fac parte din Marea Cameră:
preşedintele Curţii, vicepreşedintele ei; preşedinţii Camerelor- în realitate, ceilalţi
doi preşedinţi de secţie, deoarece, aşa după cum am arătat, cei doi vicepreşedinţi
ai Curţii sunt şi preşedinţi de secţie - precum şi alţi judecători desemnaţi în
calitate de membri ai Marii Camere, conform dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul
instanţei europene. Acelaşi text precizează că, atunci când o cauză intră pe rolul
Marii Camere, pe temeiul art. 43 din Convenţie, adică în caz de redeschidere a
procedurii în situaţia în care s-a pronunţat - în acea cauză - o hotărâre de către
o cameră a Curţii, Marea Cameră nu va cuprinde nici un judecător al acelei camere,
cu excepţia preşedintelui ei şi a judecătorului statului în cauză.
24 Din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în art. 27 din Convenţie, astfel cum
acestea sunt dezvoltate în art 24 din Regulamentul Curţii, rezultă că Marea Cameră
are o componenţă fixă, o componenţă „fixă variabilă” şi o componenţă „pur
variabilă”, aceasta din urmă prin raportare la modul ei de sesizare.
25 Componenţa fixă a Marii Camere este dată de prezenţa obligatorie în cadrul
ei, în toate situaţiile, a preşedintelui Curţii, a vicepreşedintelui ei, a celorlalţi doi
preşedinţi de secţie şi a judecătorului ales pentru statul în cauză; când un
preşedinte de secţie nu poate face parte din Marea Cameră, el este înlocuit de
vicepreşedintele secţiei respective; de asemenea, dacă într-o astfel de situaţie se
găseşte Judecătorul naţional”, el va fi înlocuit de un judecător ad-hoc sau un alt
judecător al Curţii, desemnat a participa, în calitate de membru al Marii Camere,
pentru acel stat.
26 La această componenţă fixă a Marii Camere se adaugă componenţa ei „fixă
variabilă”, în situaţia în care Marea Cameră este sesizată pe temeiul art. 30 din
Convenţie, adică în urma desesizării unei Camere în favoarea ei, într-o cauză ce
pune o problemă gravă de interpretare a Convenţiei sau a protocoalelor sale
adiţionale; în acest caz, ea va cuprinde, în mod obligatoriu, preşedintele Curţii,
vicepreşedintele ei şi preşedinţii de secţie, dar şi pe judecătorul statului în cauză
- componenţa fixă - , precum şi „membrii Camerei care s-a desesizat” [art. 24
parag. 2 lit. c) din Regulament]; spunem că această componenţă, „adăugată”
celei fixe, este „fixă-variabilă”, deoarece ea cuprinde obligatoriu pe judecătorii
camerei care s-a desesizat în favoarea Marii Camere şi este „variabilă” pentru că
desesizarea poate fi făcută de oricare dintre camerele constituite în cadrul
secţiilor Curţii.
80 Bîrsan
în toate situaţiile, componenţa „variabilă” a Marii Camere este dată de 27

judecătorii care se adaugă membrilor ce alcătuiesc aşa-numita componenţă fixă
şi, după caz, componenţă fixă-variabilă, până la realizarea cifrei de şaptesprezece
membri; la aceştia se adaugă cel puţin trei judecători supleanţi, care, în ordinea
desemnării lor, sunt chemaţi a înlocui pe unul din judecătorii „titulari”, în cazul
când acesta nu ar putea participa, din diverse raţiuni, la examinarea acelei cauze.
Potrivit art. 24 parag. 2 lit. e) din Regulamentul Curţii, judecătorii şi judecătorii 28
supleanţi ce fac parte din această componenţă „variabilă a Marii Camere” sunt
desemnaţi, prin tragere la sorţi, dintre ceilalţi judecători ai Curţii, în afara celor
ce alcătuiesc aşa-numitele componenţe „fixe” şi componenţe „fixe-variabile” ale
Marii Camere. Această tragere la sorţi se efectuează de preşedintele Curţii, în
prezenţa grefierului ei, căutându-se a se asigura o compoziţie echilibrată geografic,
care să reflecte şi diversitatea de sisteme juridice ale ţărilor contractante1.
§ 4. Imposibilitatea judecătorului de a lua parte la examinarea

unei cauze; con secin ţe
642. Cauze de recuzare sau abţinere. în cursul activităţii instanţei europene, 29

ca organ permanent de jurisdicţie, pot apărea situaţii în care unul dintre judecătorii
ce sunt membri ai unui complet (formaţiuni) de judecată să nu poată participa,
din diverse motive, obiective sau subiective, la una sau mai multe şedinţe de
judecată ale formaţiunii din care face parte.
Potrivit art. 28 parag. 1 din Regulamentul Curţii, un judecător ce este în 30
imposibilitatea de a participa la şedinţele (de judecată) pentru care este convocat
trebuie să înştiinţeze (despre aceasta), în cel mai scurt timp, pe preşedintele
camerei (secţiei)2.
1 Precizăm că, dat fiind modul de constituire descris mai sus, nu se poate spune că
Marea Cameră a Curţii se constituie pe o perioadă determinată, din moment ce
compoziţia nu poate fi fixă în totalitate. De aceea, afirmaţia făcută în doctrină, în
sensul că Marea Cameră a Curţii se constituie pe trei ani - a se vedea Fr. Sudre,
op. cit., p. 545 - ni se pare cel puţin surprinzătoare.
2 Precizăm că, în practică, o astfel de „convocare” este cunoscută cu mult timp
înainte, prin planificarea şedinţelor de judecată ale tuturor formaţiunilor Curţii
făcută de grefă împreună cu preşedintele Curţii, pentru Marea Cameră, şi cu preşedinţii
de secţii pentru camere şi comitete. în fapt, fiecare secţie a Curţii se întruneşte
săptămânal; comitetele de trei judecători, de regulă, bilunar; şedinţele de judecată
ale Marii Camere sunt planificate, în principiu, lunar, cu precizarea că ea examinează,
de regulă, cu audierea părţilor, un singur dosar, afară de situaţia unor dosare în privinţa
cărora s-a dispus conexarea lor sau care pun probleme de drept asemănătoare.
Bîrsan 81
31 Trebuie să deosebim, însă, între situaţiile în care, din diverse motive, un

judecător nu poate participa la una sau mai multe şedinţe de judecată ale uneia
din formaţiunile din care face parte şi cele de natură a împiedica un judecător să
participe Ia însăşi examinarea unei cauze. Astfel, art. 28 parag. 2 din Regulamentul
Curţii dispune că un judecător nu poate participa la examinarea unei cauze dacă:
a) are un interes personal într-o anumită cauză, ce ar putea rezulta, spre exemplu,
dintr-o relaţie matrimonială sau de rudenie, dintr-o legătură personală sau
profesională strânsă sau dintr-un raport de subordonare cu oricare dintre părţi;
b) a intervenit anterior în acea cauză, fie ca agent, avocat sau consilier al
uneia din părţi sau al unei persoane care are un interes în acea cauză, la nivel
naţional sau internaţional, fie ca membru al unei jurisdicţii sau al unei comisii de
anchetă ori în orice altă asemenea calitate1;
c) s-a angajat, deşi este judecător ad-hoc sau fost judecător ales ce continuă
a participa la examinarea unei cauze, potrivit dispoziţiilor art. 23 parag. 7 din
Convenţie şi ale art. 26 parag. 3 din Regulament, după încetarea mandatului său,
într-o activitate politică sau administrativă sau într-o activitate profesională
incompatibilă cu independenţa sau imparţialitatea sa2;
d) a exprimat public, prin media, în scris, prin acţiuni publice sau prin orice
alte mijloace, opinii care sunt de natură să pună în discuţie, în mod obiectiv,
imparţialitatea sa;
e) pentru orice motiv, în mod legitim, ar exista un dubiu privitor la
independenţa sau imparţialitatea sa3.
32 Potrivit art. 28 parag. 3 din Regulament, dacă un judecător aflat într-o
asemenea situaţie se abţine („se deporte”, „withdraws”) de la judecarea unei
1In această situaţie se găsesc, în mod obiectiv, acei judecători ai Curţii care, înainte de
a fi aleşi în această calitate, au îndeplinit funcţia de agent guvernamental al statului
pentru care au fost aleşi sau, ca avocaţi, au asistat una din părţile unui dosar aflat pe
rolul instanţei europene.
2 Exemplul din nota precedentă poate fi luat în sens invers: judecătorul ales, căruia
i-a încetat mandatul şi care continuă să participe la examinarea unei cauze în temeiul
dispoziţiilor amintite, se angajează în calitate de agent guvernamental al statului în
cauză, devenind astfel aplicabilă această dispoziţie care nu-i mai permite participarea
la judecata cauzei respective.
3 Se observă cu uşurinţă că toate aceste împrejurări sunt motivele de abţinere sau de
recuzare a judecătorilor, reglementate, în general, de sistemele naţionale de drept;
art. 28 din Regulament le reuneşte sub titlul indisponibilitatea, abţinerea sau
recuzarea” („Empechement, deport or dispense”, respectiv „Inability to sit,
withdrawal or exemption").
82 Bîrsan
cauze, el îl informează despre aceasta pe preşedintele camerei (secţiei) „care îl

dispensează de a mai face parte din completul de judecată”. Dacă judecătorul
sau preşedintele camerei (secţiei) ar avea un dubiu cu privire la existenţa sau
inexistenţa uneia din cauzele de recuzare (abţinere) enumerate de paragraful 2 al
art. 28 din Regulament, va decide camera învestită cu soluţionarea acelei cauze;
camera ascultă punctul de vedere al judecătorului în cauză, apoi deliberează şi
votează în absenţa acestuia, dar, pentru ca formaţiunea de judecată să cuprindă
şapte judecători pentru deliberare şi vot, .judecătorul interesat” este înlocuit cu
primul judecător supleant al Camerei (art. 28 parag. 4 din Regulament).
Aceste dispoziţii se aplică prin asemănare şi în privinţa participării unui 33
judecător la examinarea unei cauze de către un comitet compus din trei judecători,
cu precizarea că „notificarea” existenţei motivului ce-1 opreşte la a lua parte la
judecată are a fi adresată nu preşedintelui comitetului, ci preşedintelui secţiei
căreia acesta îi aparţine1.
§ 5. M odificarea sistem ului formaţiunilor (com pletelor) de

judecată prin Protocolul Nr. 14
643. Sistemul în vigoare după intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14. Din 34
cauza abrogării actualului art. 24 din Convenţie, cu scopul de a se evita
renumerotarea unui mare număr dintre textele sale ca urmare a introducerii noului
text al art. 27, care va reglementa competenţa judecătorului unic2, actualul art. 27,
supus analizei, va deveni art. 26 al Convenţiei prin intrarea în vigoare a Protocolului
Nr. 14 (art. 6 din Protocol) şi va constitui sediul materiei cu privire la formaţiunile
(completele) de judecată ale instanţei europene.
în linii esenţiale, se poate observa, în primul rând, că noua structură 35
jurisdicţională a Curţii va cuprinde formaţiunile (completele) sale actuale de
1 Observăm că, spre deosebire de normele procesuale de drept intern, Regulamentul

Curţii, care reglementează materia în discuţie, nu face o deosebire netă între recuzarea
şi abţinerea judecătorilor, el punând accentul, mai degrabă, pe abţinerea judecăto
rilor de a participa la examinarea unei cauze decât pe posibilitatea, pentru părţi, de
a cere recuzarea unui judecător, dacă ar exista unul din motivele „de participare la
examinarea unei cauze” dintre cele prevăzute de art. 28 parag. 2 din Regulament.
Nimic nu împiedică partea care consideră că un judecător s-ar afla într-o asemenea
situaţie să ceară recuzarea acestuia; judecătorul se va putea abţine sau, în caz
contrar, va decide Cam era, după procedura prevăzută de art. 28 parag. 4 al
Regulamentului Curţii.
2A se vedea Rapport explicaţif (Protocole N" 14), § 56.
Bîrsan 83
31 Trebuie să deosebim, însă, între situaţiile în care, din diverse motive, un

judecător nu poate participa la una sau mai multe şedinţe de judecată ale uneia
din formaţiunile din care face parte şi cele de natură a împiedica un judecător să
participe Ia însăşi examinarea unei cauze. Astfel, art. 28 parag. 2 din Regulamentul
Curţii dispune că un judecător nu poate participa la examinarea unei cauze dacă:
a) are un interes personal într-o anumită cauză, ce ar putea rezulta, spre exemplu,
dintr-o relaţie matrimonială sau de rudenie, dintr-o legătură personală sau
profesională strânsă sau dintr-un raport de subordonare cu oricare dintre părţi;
b) a intervenit anterior în acea cauză, fie ca agent, avocat sau consilier al
uneia din părţi sau al unei persoane care are un interes în acea cauză, la nivel
naţional sau internaţional, fie ca membru al unei jurisdicţii sau al unei comisii de
anchetă ori în orice altă asemenea calitate1;
c) s-a angajat, deşi este judecător ad-hoc sau fost judecător ales ce continuă
a participa la examinarea unei cauze, potrivit dispoziţiilor art. 23 parag. 7 din
Convenţie şi ale art. 26 parag. 3 din Regulament, după încetarea mandatului său,
într-o activitate politică sau administrativă sau într-o activitate profesională
incompatibilă cu independenţa sau imparţialitatea sa2;
d) a exprimat public, prin media, în scris, prin acţiuni publice sau prin orice
alte mijloace, opinii care sunt de natură să pună în discuţie, în mod obiectiv,
imparţialitatea sa;
e) pentru orice motiv, în mod legitim, ar exista un dubiu privitor la
independenţa sau imparţialitatea sa3.
32 Potrivit art. 28 parag. 3 din Regulament, dacă un judecător aflat într-o
asemenea situaţie se abţine (,ê deporte”, „withdraws”) de la judecarea unei
1In această situaţie se găsesc, în mod obiectiv, acei judecători ai Curţii care, înainte de
a fi aleşi în această calitate, au îndeplinit funcţia de agent guvernamental al statului
pentru care au fost aleşi sau, ca avocaţi, au asistat una din părţile unui dosar aflat pe
rolul instanţei europene.
2 Exemplul din nota precedentă poate fi luat în sens invers: judecătorul ales, căruia
i-a încetat mandatul şi care continuă să participe la examinarea unei cauze în temeiul
dispoziţiilor amintite, se angajează în calitate de agent guvernamental al statului în
cauză, devenind astfel aplicabilă această dispoziţie care nu-i mai permite participarea
la judecata cauzei respective.
3 Se observă cu uşurinţă că toate aceste împrejurări sunt motivele de abţinere sau de
recuzare a judecătorilor, reglementate, în general, de sistemele naţionale de drept;
art. 28 din Regulament le reuneşte sub titlul indisponibilitatea, abţinerea sau
recuzarea” („Empechement, deport or dispense”, respectiv „Inability to sit,
withdrawal or exemption").
82 Bîrsan
cauze, el îl informează despre aceasta pe preşedintele camerei (secţiei) „care îl

dispensează de a mai face parte din completul de judecată”. Dacă judecătorul
sau preşedintele camerei (secţiei) ar avea un dubiu cu privire la existenţa sau
inexistenţa uneia din cauzele de recuzare (abţinere) enumerate de paragraful 2 al
art. 28 din Regulament, va decide camera învestită cu soluţionarea acelei cauze;
camera ascultă punctul de vedere al judecătorului în cauză, apoi deliberează şi
votează în absenţa acestuia, dar, pentru ca formaţiunea de judecată să cuprindă
şapte judecători pentru deliberare şi vot, .judecătorul interesat” este înlocuit cu
primul judecător supleant al Camerei (art. 28 parag. 4 din Regulament).
Aceste dispoziţii se aplică prin asemănare şi în privinţa participării unui 33
judecător la examinarea unei cauze de către un comitet compus din trei judecători,
cu precizarea că „notificarea” existenţei motivului ce-1 opreşte la a lua parte la
judecată are a fi adresată nu preşedintelui comitetului, ci preşedintelui secţiei
căreia acesta îi aparţine1.
§ 5. M odificarea sistem ului formaţiunilor (com pletelor) de

judecată prin Protocolul Nr. 14
643. Sistemul în vigoare după intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14. Din 34
cauza abrogării actualului art. 24 din Convenţie, cu scopul de a se evita
renumerotarea unui mare număr dintre textele sale ca urmare a introducerii noului
text al art. 27, care va reglementa competenţa judecătorului unic2, actualul art. 27,
supus analizei, va deveni art. 26 al Convenţiei prin intrarea în vigoare a Protocolului
Nr. 14 (art. 6 din Protocol) şi va constitui sediul materiei cu privire la formaţiunile
(completele) de judecată ale instanţei europene.
în linii esenţiale, se poate observa, în primul rând, că noua structură 35
jurisdicţională a Curţii va cuprinde formaţiunile (completele) sale actuale de
1 Observăm că, spre deosebire de normele procesuale de drept intern, Regulamentul

Curţii, care reglementează materia în discuţie, nu face o deosebire netă între recuzarea
şi abţinerea judecătorilor, el punând accentul, mai degrabă, pe abţinerea judecăto
rilor de a participa la examinarea unei cauze decât pe posibilitatea, pentru părţi, de
a cere recuzarea unui judecător, dacă ar exista unul din motivele „de participare la
examinarea unei cauze” dintre cele prevăzute de art. 28 parag. 2 din Regulament.
Nimic nu împiedică partea care consideră că un judecător s-ar afla într-o asemenea
situaţie să ceară recuzarea acestuia; judecătorul se va putea abţine sau, în caz
contrar, va decide Cam era, după procedura prevăzută de art. 28 parag. 4 al
Regulamentului Curţii.
2A se vedea Rapport explicaţif (Protocole N" 14), § 56.
Bîrsan 83
judecată - comitetele, camerele şi Marea Cameră - la care se adaugă un nou

complet, format din judecător unic, despre a cărui competenţă ne vom ocupa în
analiza pe care o vom face textului subsecvent din Convenţie. Noul text al art. 26
precizează, în cel de al treilea paragraf al său, că judecătorul unic nu va putea
judeca acele cauze ce sunt de competenţa sa, dar care sunt îndreptate împotriva
statului contractant pentru care a fost ales, ceea ce înseamnă că toate cauzele
de competenţa completului de judecător unic, îndreptate împotriva unui stat, vor
fi examinate de judecători aleşi pentru alte state contractante la Convenţie decât
statul în cauză. Raţiunea acestei dispoziţii este simplă: asigurarea imparţialităţii
obiective a completului de judecată.
36 în al doilea rând, dispoziţiile noului art. 26 parag. 2 vor asigura o anumită
flexibilitate a compoziţiei camerelor Curţii, prin aceea că, în anumite situaţii de
„aglomerare” a rolului instanţei europene, va exista posibilitatea constituirii unor
camere formate din cinci judecători, urmând a fi astfel examinat un mai mare
număr de cauze, de către mai multe camere constituite în cadrul aceleiaşi secţii1.
37 în acest scop, pe o perioadă determinată, prin hotărârea Comitetului Miniştrilor
Consiliului Europei, luată cu unanimitate de voturi, la solicitarea Adunării plenare
a judecătorilor, vor putea funcţiona camere ale Curţii compuse din cinci judecători
cu aceeaşi competenţă ca aceea pe care o au camerele formate din şapte judecători.
Aceasta înseamnă că, pe o perioadă determinată de timp, în cadrul Curţii vor
funcţiona complete de judecată diferite ca număr de judecători, dar cu exact
aceeaşi competenţă privitoare la examinarea admisibilităţii şi fondului cererilor
cu care va fi sesizată Curtea. Este evident că viitorul Regulament al Curţii va
conţine norme cât mai precise cu putinţă privitoare la organizarea şi funcţionarea
camerelor de cinci judecători.
38 în sfârşit, reamintim că, în a doua sa parte, noul art. 26 parag. 4 prevede un-alt
sistem de desemnare a judecătorilor ad-hoc2. Conform acestui nou sistem, un
stat contractant nu va mai desemna un judecător ad-hoc după începerea examinării
1Nu excludem soluţia constituirii unor camere de cinci judecători formate din judecători
aparţinând unor secţii diferite, după cum a fost luată în considerare posibilitatea
constituirii în cadrul Curţii, ca formaţiune administrativă, a unei a cincea secţii,
pe lângă cele patru care funcţionează până în prezent. Acestea sunt soluţii aflate la
îndemâna Curţii, ce au a fi decise de Plenara judecătorilor ei.
2 Este vorba despre judecătorul desemnat de un stat să participe la soluţionarea unei
anumite cauze, în situaţia în care judecătorul ales pentru acel stat este împiedicat,
din motivele prevăzute de art. 28 din Regulamentul Curţii, să ia parte la examinarea
acelei cauze.
84 Bîrsan
Comitete, Camere şi Marea Cameră 39 Art. 27
unei cereri de către o cameră a Curţii, ca urmare a constatării că unul din judecători
nu poate participa la soluţionarea ei; noua regulă constă în aceea că fiecare stat
contractant va stabili o listă de judecători ad-hoc ce urmează a fi transmisă
Curţii, listă de pe care preşedintele instanţei europene va alege j udecătorul
ad-hoc pentru statul în cauză.
în Raportul explicativ al Protocolului Nr. 14 se arată că această listă va putea 39
cuprinde şi numele unor judecători în funcţie ai Curţii, aleşi pentru alte state
contractante decât cel în cauză; evident că şi regulile funcţionării acestui nou
sistem vor fi detaliate prin noul Regulament al Curţii, ce va fi adoptat odată cu
intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14*.
1A se vedea Rapport explicaţi/(Protocole N° 14), pct. 64.
Bîrsan 85
Art. 28 1
Declaraţii ale Un comitet poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă
comitetelor sau să scoată de pe rol o cerere individuală, introdusă în
privind virtutea art. 34, atunci când o astfel de decizie poate fi luată
inadmisibilitatea fără o examinare complementară. Decizia este definitivă.
Declarations Un comite peut, par vote unanime, declarer irrecevable ou rayer

d’irrecevabilite du râie une requete individuelle introduite en vertu de 1’article
par les comites 34 lorsqu’une telle decision peut etre prise sans examen
complementaire. La decision est definitive.
1 Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 art. 28 se va modifica şi va avea

următorul conţinut: „Art 28. Competenţa comitetelor. 1. Un comitet sesizat cu o
cerere individualăformulată în temeiul art. 34 poate, cu unanimitate de voturi:
a. să o declare ca fiind inadmisibilă sau să o radieze de p e rol, atunci când o
asemenea decizie poate f i luatăfără o examinare suplimentară; sau
b. să o declare ca admisibilă şi să pronunţe în acelaşi timp o hotărârepefond, atunci
când problem a referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei ori a
protocoalelor sale, care este la originea cauzei, face obiectul unei jurisprudenţe
constante a Curţii.
2. Deciziile şi hotărârile prevăzute la alin. 1 sunt definitive.
3. Dacăjudecătorul ales în numele înaltei părţi contractante, parte în cauză, nu este
membru al comitetului, acesta din urmă poate, în oricefază a procedurii, să îl invite
să participe în locul unuia dintre membri, ţinând seama de toţi factorii pertinenţi,
inclusiv dacă partea a contestat aplicarea procedurii prevăzute la alin. 1. ”
De asemenea, tot odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 înaintea art. 28 se
va introduce un nou articol, art. 27 (deoarece actualul art. 27 a devenit, în urma
renumerotării, art. 26), având următorul conţinut:,,Art. 27. Competenţajudecătorilor
unici 1. Judecătorul unic poate declara inadmisibilă o cauză, în temeiul art. 34,sau
poate decide radierea ei de pe rol atunci când o asemenea decizie poatefi luatăfără
o examinare suplimentară.
2. Decizia este definitivă.
3. Dacăjudecătorul m ic nu declară inadmisibilă o cauză sau nu o radiază de p e rol,
acesta o va transmite unui com itet sau unei Camere pentru o examinare
suplimentară."
N.a. 1. Referitor la termenul „cauză” din parag. 1 al noului art. 27: în realitate este
vorba despre o „cerere” („requete”, „application”) ce face obiectul cauzei judecate
(examinate); credem că echivalentul termenului românesc „cauză” în limba franceză
este „affaire”, iar în limba engleză este „case”).
2. Referitor la din sintagma „sâ o radieze de pe rol” din parag. 3 al noului art. 27:
aceasta se va înţelege în sensul că „ nu decide radierea ei de p e roF.
86 Bîrsan
Declaraţii ale comitetelor privind inadmisibilitatea 1-2 Art. 28
Declarations of A committee may, by a unanimous vote, declare inadmissible

inadmissibility or strike out of its list of cases an application submitted under
by committees Article 34 where such a decision can be taken without fiirther
examination. The decision shall be final.
Sumar
§ 1. Conţinutul textului.............................................................................................. 87
§ 2. Competenţa judecătorului unic; modificarea competenţei
comitetului de trei judecători prin Protocolul Nr. 1 4 .......................................90
Bibliografie
Fr. Sudre, Droit europeen et intemational des droits de rhomme, 7imc ed., refondue,
PUF, Paris, 2005, p. 543-544; Protocole N° 14 â la Convention de sauvgarde des Droits
de l’Homme et des Libertes fondamentales, amendant le systeme de controle de la
Convention, Rapport explicatif, în special nr. 68-73, p. 543-544.
§ 1. Conţinutul textului
644. Explicaţii terminologice. Cauze de inadmisibilitate. înainte de a trece la 1

analiza textului pus în discuţie, se impune oprecizare: titlul dat actualului art. 28 din
Convenţie, chiar în limbile oficiale ale Consiliului Europei, în care ea este redactată,
poate genera o anumită confuzie; într-adevăr, el vorbeşte despre „declaraţii de
inadmisibilitate” adoptate de comitete („declarations d ’irrecevabilite par les
comites", respectiv „declarations o f inadmissibility by committees")'. Luat ca
atare, acest titlu ar putea conduce la ideea inexactă că activitatea comitetelor Curţii
ar consta în emiterea unor „declaraţii” prin care o cerere individuală, cu a cărei
soluţionare a fost învestit, are a fi respinsă ca inadmisibilă sau este scoasă de pe
rolul instanţei europene. în realitate, dacă această concluzie a textului este adevărată,
premisa lui, astfel luată, este total greşită.
Am arătat, în analiza textului precedent al Convenţiei, că aceste comitete de 2
trei judecători sunt adevărate formaţiuni (complete) de judecată ale Curţii, care
fac parte din structura jurisdicţională a instanţei europene. Ca atare, ele
1 Traducerea oficială a titlului textului art. 28 din Convenţie în limba română este de
natură să sporească această confuzie, deoarece el este redat prin construcţia -
,JDeclaraţii ale comitetelor privind inadmisibilitatea”; or, noi credem că, atât după
versiunea engleză, cât şi după cea franceză, accentul are a fi pus pe „declaraţiile de
inadmisibilitate” ale comitetelor, adică adoptate de comitetele de trei judecători ale
Curţii.
Bîrsan 87
desfăşoară o activitate de j udecată ce constă în examinarea plângerilor individuale

adresate Curţii, pe temeiul art. 34 din Convenţie, de orice persoană fizică sau
juridică, sau de un „grup de particulari”, exceptând entităţile guvernamentale. în
urma acestui examen, după procedura prevăzută de Regulamentul Curţii, ce
detaliază, aşa după cum vom arăta la analiza textului art. 34 din Convenţie,
conţinutul cererii, constituirea dosarului, corespondenţa cu reclamantul etc.,
Comitetul de trei judecători poate, cu unanimitate de voturi, să adopte o decizie,
prin care cererea astfel examinată este declarată inadmisibilă sau este scoasă de
pe rolul instanţei europene, atunci când o asemenea soluţie se impune fără un
examen complementar; aceasta semnifică faptul că, în urma examinării conţinutului
dosarului astfel constituit, se constată că cererea reclamantului nu îndeplineşte
condiţiile de admisibilitate impuse de art. 35 din Convenţie, condiţii ce vor fi
analizate ulterior, sau că sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 din Convenţie, care
permit radierea unei cereri de pe rolul Curţii în orice stadiu al examinării s-ar
afla aceasta. Textul art. 28 dispune, în partea sa finală, că decizia comitetului de
trei judecători este definitivă, ea nefiind susceptibilă deniei o cale de atac, şi este
adusă, cu această precizare, „la cunoştinţa reclamantului, în scris” (art. 53
parag. 2 din Regulament)1.
3 Decizia de inadmisibilitate, adoptată de un Comitet de trei judecători, nu se
motivează; motivele pentru care ea este adoptată rezultă din examinarea conţi
nutului dosarului întocmit de grefa Curţii2.
4 Subliniem că nici o cerere individuală, care este declarată inadmisibilă printr-o
decizie adoptată de un comitet, nu se comunică, în prealabil, guvernului statului
în cauză, pentru a putea răspunde susţinerilor reclamantului, după cum guvernului
nu i se aduce la cunoştinţă nici deciziile de inadmisibilitate adoptate de comitetele
Curţii. Chiar dacă, asupra acestor aspecte, vom reveni pe larg atunci când'vom
1 Precizăm că, în prezent, reclamantului nu i se trimite o copie după decizia de

inadmisibilitate adoptată de comitetul de trei judecători ce a declarat-o ca atare, ci i
se trimite o scrisoare prin care i se aduce la cunoştinţă această decizie.
2 Statistic, peste 95% din numărul de cereri cu care este sesizată anual instanţa
europeană sunt declarate inadmisibile de comitetele de trei judecători. In situaţia în*
care s-a găsit Curtea unică încă de la începutul activităţii sale, la 1 noiembrie 1998, şi
se găseşte mai ales în prezent, nu s-a putut şi nu se poate da curs recomandării
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, exprimată în Avizul său asupra
Proiectului Protocolului Nr. 11 privitor la reforma mecanismului de control al
Convenţiei europene a drepturilor omului, în sensul ca toate deciziile Curţii să fie
motivate; a se vedea Assamblee Parlamentaire du Conseil de l’Europe, doc. 6893,
du 25 janvier 1994, R.U.D.H., nr. 1-2, 1994, p. 57.
88 Bîrsan
analiza conţinutul art. 35 şi al art. 37 din Convenţie, comitetele de trei judecători

ale Curţii adoptă decizii de inadmisibilitate atunci când, din dosar, rezultă că:
reclamantul nu pune in discuţie, prin cererea sa, un drept apărat de Convenţie
sau/şi de protocoalele sale adiţionale, caz în care Curtea este necompetentă
ratione materiae să examineze cauza; reclamantul nu are sau nu mai are calitatea
de victimă a încălcării dreptului invocat, ceea ce înseamnă necompetenţă
rationepersonae a Ciuţii; el invocă o situaţie de încălcare a unui drept apărat de
Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, dar este vorba despre o situaţie
de fapt produsă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului, ceea ce, în cauză, semnifică o necompetenţă ratione temporis
a Curţii; reclamantul nu a epuizat toate căile interne ordinare de atac, şi anume
fie că cererea sa privitoare la dreptul pus în discuţie se află încă pe rolul instanţelor
interne, fie că a omis a exercita una din căile de atac prevăzute de legislaţia sa
naţională; el nu s-a adresat Curţii în termenul de 6 luni de la data ultimei hotărâri
judecătoreşti interne, rămase definitive (şi irevocabile); comitetul constată că
cererea reclamantului este neîntemeiată, deoarece nu există nici un motiv din
care să rezulte vreo încălcare a dreptului pus în discuţie, fiind vorba despre o
cerere denumită, în mod obişnuit, în limbajul Curţii „de a patra instanţă”, după
epuizarea căilor interne de atac1.
Cât priveşte radierea de pe rol, aceasta poate fi dispusă de Comitet atunci 5
când reclamantul face cunoscut instanţei europene că a obţinut satisfacţie pe
plan intern, astfel că el nu mai înţelege să-şi menţină cererea, sau această intenţie
a sa rezultă implicit din împrejurarea că el nu mai răspunde la solicitarea Curţii de
a depune anumite acte, urmată de o scrisoare de avertisment despre o posibilă
hotărâre de radiere de pe rol a cererii, trimisă de Curte recomandat, cu o „acuzare
de recepţie” a scrisorii, rămasă şi aceasta fără răspuns [art. 37 lit. a) din Convenţie].
în cazul în care comitetul nu adoptă în unanimitate o decizie de declarare a 6
cererii ca inadmisibilă, aceasta va fi transmisă, spre soluţionare, unei camere a
Curţii (art. 53 parag. 3 din Regulament). Aşadar, spre a proceda astfel, este suficient
ca numai unul dintre membrii comitetului să nu fie de acord cu propunerea ca
cererea să fie declarată inadmisibilă pentru ca o cameră a instanţei europene să
fie învestită cu examinarea ei.
1 Se are în vedere ciclul procesual normal: fond, apel, casaţie, instanţa europeană
apărând astfel ca o „a patra instanţă”.
Bîrsan 89
§ 2. C om petenţa judecătorului unic; m odificarea com petenţei

com itetului de trei judecători prin Protocolul Nr. 14
7 645. Competenţa judecătorului unic. Am arătat mai sus că, pe temeiul art. 7
din Protocolul Nr. 14, după noul art. 26 al Convenţiei se va adăuga un nou text,
art. 27. Acest articol al Convenţiei, astfel cum se va înfăţişa el după intrarea în
vigoare a Protocolului Nr. 14, conţine dispoziţii cu totul noi, în deplin acord cu
modificările aduse structurii jurisdicţionale a Curţii, ce va cuprinde şi completul
format din judecător unic (noul art. 26 parag. 1 din Convenţie), dispoziţii prin
care este reglementată competenţa acestuia. Practic, se poate spune că Protocolul
Nr. 14 operează o adevărată „translaţie de competenţă” a actualelor atribuţii
jurisdicţionale ale comitetului de trei judecători către judecătorul unic;
într-adevăr, competenţa acestuia va fi limitată la cauze în care va putea adopta
decizii de inadmisibilitate sau de radiere de pe rol privitoare Ia cererile care nu
„impun un examen suplimentar”, apărând limpede cel puţin unul din motivele de
inadmisibilitate pe care le-am arătat mai sus.
8 In acelaşi timp, este de observat că, dacă aceste motive au fost dezvoltate,
până în prezent, printr-o bogatăjurisprudenţă atât a fostei Comisii, a cărei activitate
a fost esenţială în materie, cât şi a noii Curţi unice, Protocolul Nr. 14 va introduce
un nou criteriu de admisibilitate a cererilor adresate instanţei europene, care, în
situaţia neîndeplinirii lui, va conduce la soluţia declarării respectivelor cereri
ca inadmisibilă. Astfel, potrivit art. 12 din acest protocol, la art. 35 parag. 3 din
Convenţie, ce reglementează condiţiile de admisibilitate a cererilor, se va intro
duce un nou paragraf, potrivit căruia Curtea va declara o cerere inadmisibilă şi
atunci când „reclamantul nu a suferit un prejudiciu important, cu excepţia cazului
în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi prin protocoalele
sale impune examinarea pe fond a cererii şi cu condiţia de a nu respinge, pentru
acest motiv, nici o cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă
naţională”.
9 în esenţă, noul criteriu de admisibilitate constă în condiţia impusă de viitorul
text ca reclamantul ce se adresează Curţii cu o plângere individuală să de
monstreze încălcarea unui drept, garantat de Convenţie sau/şi de protocoalele
sale adiţionale, de către autorităţile statale, pe care o invocă a fi fost de natură
a-i fi creat un „prej udiciu important”, cu excepţia situaţiilor în care fie, dincolo
de eventuala „neimportanţă” a prejudiciului, se impune, totuşi, examinarea cererii
pe fond, fie cauza reclamantului nu a fost examinată „corespunzător”, spre
exemplu superficial, de instanţele naţionale. Aplicarea concretă a acestui nou
90 Bîrsan
criteriu de admisibilitate a cererilor urmează a fi precizată şi dezvoltată în

jurisprudenţă viitoare a Curţii.
De aceea, potrivit art. 20 parag. 2 din Protocolul Nr. 14, situat în categoria 10
dispoziţiilor finale şi tranzitorii, acest nou criteriu de admisibilitate nu se va
aplica cererilor declarate admisibile înainte de intrarea sa în vigoare, iar, în decurs
de doi ani după intrarea sa în vigoare, doar camerele şi Marea Cameră vor putea
face aplicaţia lui în cauzele pe care le vor soluţiona. Aşadar, pe de o parte, noul
criteriu nu se va putea aplica retroactiv; o cerere, declarată admisibilă înainte de
intrarea în vigoare a dispoziţiilor Protocolului Nr. 14, nu va putea fi „reexaminată”,
în privinţa admisibilităţii ei, în lumina acestui nou criteriu pertinent, introdus prin
art. 12 din Protocolul Nr. 14; pe de altă parte, timp de doi ani după intrarea în
vigoare a Protocolului Nr. 14, criteriul de admisibilitate, ce va consta în
„prejudiciul important” suferit de reclamant, va fi aplicat numai în privinţa
examinării admisibilităţii cererilor de către camere şi Marea Cameră ale Curţii, nu
şi de judecătorul unic.
în sfârşit, noul art. 27 parag. 2 din Convenţie precizează că deciziajudecătorului U
unic de a declara inadmisibilă o cerere ce nu impune un „examen suplimentar” va
fi definitivă, iar ultimul paragrafal aceluiaşi articol dispune că, dacă judecătorul
unic nu decide declararea cererii ca inadmisibilă sau radierea ei de pe rol, o va
transmite, pentru un „examen suplimentar”, unui comitet de trei judecători sau
unei camere, spre a fi adoptată soluţia corespunzătoare.
646. Modificarea competenţei comitetului de trei judecători prin Protocolul 12
Nr. 14. Pe lângă „translaţia” competenţei actualului comitet de trei judecători
către judecătorul unic, dispoziţiile Protocolului Nr. 14 modifică esenţial însăşi
competenţa comitetului.
Din analiza noului text al art. 28, în primul rând se poate observa că acesta 13
menţine actuala competenţă a comitetelor de trei judecători de a declara, fâră un
examen suplimentar, când acesta nu se impune, o cerere ca inadmisibilă sau de a
o radia de pe rol.
în al doilea rând, pe temeiul noului text introdus în art. 28 parag. 1 lit. b), 14
comitetul va fi, de asemenea, competent să decidă declararea unei cereri individuale
ca admisibilă şi să statueze, prin aceeaşi decizie, asupra ei pe fond, atunci când
problema privitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei, pusă de cererea
astfel examinată, „face obiectul unei jurisprudenţe bine stabilite a Curţii”.
După cum se arată în Raportul explicativ al Protocolului Nr. 14', o asemenea 15
jurisprudenţă este, cel mai adesea, o jurisprudenţă constantă a camerelor Curţii,
1A se vedea Rapport explicatif (Protocole N° 14), pct. 68.
Bîrsan 91
într-o materie dată, privitoare la interpretarea sau aplicarea unor dispoziţii ale
Convenţiei şi/sau ale protocoalelor sale adiţionale. Prin excepţie de la această
regulă, este posibil a fi considerată „jurisprudenţă bine stabilită”, în sensul textului
discutat, şi o singură hotărâre de principiu a Curţii, în special când aceasta este
pronunţată de Marea Cameră a instanţei europene. Considerăm că are a fi
considerată astfel o hotărâre prin care Marea Cameră a constatat, printre altele,
că încălcarea dreptului garantat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale
adiţionale reprezintă o problemă structurală pentru statul în cauză, adică priveşte
un mare număr de persoane şi rezultă din adevărata practică legislativă sau
administrativă a organelor competente ale acestuia, contrară dispoziţiilor
Convenţiei.
16 In al treilea rând, procedura prevăzută pentru examinarea acestor cauze de
către un comitet apare ca „simplificată şi accelerată”, deoarece, prin aceeaşi
decizie, completul se va pronunţa atât asupra fondului cauzei, precum şi asupra
eventualei „satisfacţii echitabile” ce are a fi acordată reclamantului. Totodată,
această procedură îşi păstrează natura sa jurisdicţională contradictorie şi
colegială”1. Raportul explicativ arată că, spre deosebire de procedura ordinară a
unei camere a Curţii, noua procedură va fi simplificată şi accelerată, deoarece
Curtea se va limita la a aduce cauza (sau grupul de cauze cu obiect asemănător)
la cunoştinţa statului pârât, cu precizarea că ea (ele) priveşte (privesc) o jurispru
denţă bine stabilită a Curţii în materie; dacă statul în cauză va împărtăşi acest
punct de vedere, comitetul va putea pronunţa imediat soluţia ce se impune.
Procedura rămâne, însă, contradictorie: statul pârât va putea să conteste atât
îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii - spre exemplu neepuizarea
căilor interne de atac, nerespectarea competenţei ratione materiae a Curţii,
nerespectarea termenului de 6 luni de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri
interne pronunţate în cauză etc. - , cât şi însuşi faptul că ar exista o jurisprudenţă
„bine stabilită” a instanţei europene în materie, dar, cu nici un chip, nu va avea un
drept de veto cu privire la aplicarea acestei proceduri; singurul competent a se
pronunţa asupra acestui aspect este însuşi comitetul de trei j udecători învestit
cu soluţionarea cauzei2.
17 Facem precizarea că, în cadrul comitetului, trebuie să existe unanimitatea
punctelor de vedere ale membrilor săi cu privire la toate aspectele cauzei:'
admisibilitate, soluţia pe fond, cuantumul „satisfacţiei echitabile”. In caz contrar,
se va considera că nu a fost adoptată nici o decizie - spre exemplu, nu se va
1 Idem, pct. 69.

2 Ibidem.
92 Bîrsan
putea spune că există unanimitate cu privire la declararea cererii ca admisibilă,

dar nu şi cu privire la soluţionarea ei pe fond iar cererea va fi transmisă spre
soluţionare unei camere a Curţii.
In orice caz, chiar dacă, iniţial, comitetul a decis aplicarea acestei proceduri, 18
nimic nu-1 împiedică să declare cererea inadmisibilă, dacă, pe parcursul examinării
ei, se constată existenţa unui motiv de inadmisibilitate1.
Se apreciază că, prin aplicarea procedurii în discuţie, va creşte substanţial 19
capacitatea Curţii de examinare a unui număr mare de cauze „repetitive” înscrise
pe rolul ei2.
în al patrulea rând, chiar dacă, ca urmare a aplicării acestei proceduri 20
simplificate, comitetul de trei judecători va decide şi asupra fondului unei cauze
- ceea ce am văzut că nu se întâmplă în actualul sistem al Convenţiei, potrivit
căruia un asemenea comitet poate pronunţa numai o decizie de inadmisibilitate
a unei cereri - , nici în noul sistem judecătorul ales pentru statul contractant în
cauză nu va fi membru de drept al acestei formaţiuni de judecată.
în principiu, s-a considerat că, din moment ce cauza soluţionată pe calea 21
acestei proceduri priveşte o jurisprudenţă „bine stabilită” a Curţii, nu este necesară
examinarea ei în prezenţa judecătorului „naţional”. Totuşi, noul art. 28 parag. 3
prevede că judecătorul statului în cauză va putea fi invitat să ia parte la examinarea
unei cereri îndreptate împotriva statului pentru care a fost ales, în orice stadiu al
procedurii, dacă prezenţa sa va fi utilă soluţionării cererii, caz în care el va
înlocui pe un alt membru al comitetului; aceasta înseamnă că întotdeauna va
decide un comitet de trei judecători, judecătorul „naţional” nefiind numai „invitat”,
ca în actualul sistem (art. 53 parag. 1 din Regulament), să participe la şedinţa
comitetului de trei judecători ce are pe rol o cauză împotriva statului pentru care
acesta a fost ales3.
De altfel, în partea sa finală, art. 28 parag. 3 din Convenţie, nou introdus, 22
prevede că „invitarea” - pe care noi am numi-o, mai degrabă, „cooptarea” în locul
unui alt judecător, membru al Comitetului - judecătorului „naţional” al statului în
cauză va fi făcută cu „luarea în considerare a tuturor factorilor pertinenţi”, indicând
1 Ibidenr, spre exemplu, statul în cauză reuşeşte să demonstreze neepuizarea căilor

interne de atac sau necompetenţa ratione personae a Curţii.
2 Idem, pct. 70.
3 Spre exemplu, se poate aprecia că discutarea problemei epuizării căilor de atac în
cauza examinată impune prezenţa judecătorului „naţional”, cel mai bine familiarizat
cu o asemenea problemă; a se vedea Rapport explicaţif (Protocole N° 14), pct. 71.
Bîrsan 93
precis că unul dintre aceşti factori ar putea fi împrejurarea că respectivul stat

„pârât” contestă însăşi aplicarea procedurii simplificate, prevăzută în primul
paragraf al aceluiaşi text. Aşa fiind, apare cu claritate că autorii Protocolului
Nr. 14 au voit să dea posibilitatea statului în cauză să conteste aplicarea acestei
proceduri, prin a arăta, spre exemplu, că cererea în discuţie nu priveşte, totuşi, o
problemă în care există o jurisprudenţă bine stabilită a Curţii privitoare la soluţia
ce ar urma să fie adoptată. Existenţa unei asemenea jurisprudenţe rămâne, însă, la
aprecierea suverană a comitetului.
în absenţa judecătorului „naţional” sau când acesta s-ar afla în imposibilitate
de a face parte din completul de judecată de trei judecători, deşi este necesară
prezenţa sa în complet „pentru o bună administrare a justiţiei”, se va putea
recurge la desemnarea unui judecător ad-hoc, după noua procedură prevăzută
în viitoarea formulare a art. 26 parag. 4 infine din Convenţie1.
Toate aceste noi dispoziţii ale art. 28, pe care le-am evocat, vor face obiectul
unor norme detaliate de aplicare, ce vor fi cuprinse în noul Regulament al Curţii,
ce va fi adoptat odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14.
1Rapport explicatif (Protocole N° 14), pct. 70.
94 Bîrsan
Art. 29 1
Decizii ale 1. Dacă nici o decizie nu a fost luată în virtutea art. 28, o
Camerelor Cameră se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului
asupra cererilor individuale introduse în virtutea art. 34.
admisibilităţii 2 .0 Cameră se pronunţă asupra admisibilităţii şi a fondului
şi fondului cererilor introduse de state în virtutea art. 33.
3. în afara unei deciai contrare a Curţii în cazuri excepţionale,
decizia asupra admisibilităţii este luată în mod separat.
Decisions 1. Si aucune decision n’a ete prise en vertu de l’article 28, une
des chambre se prononce sur la recevabilite et le fond des requetes
chambres individuelles introduites en vertu de Partide 34.
sur la 2. Une chambre se prononce sur la recevabilite et le fond des
recevabilite requetes etatiques introduites en vertu de 1’article 33.
et le fond 3. Sauf decision contraire de la Cour dans des cas exceptionnels,
la decision sur la recevabilite est prise separement.
Decisions by 1. If no decision is taken under Article 28, a Chamber shall

Chambers on decide on the admissibility and merits of individual applica-
admissibility tions submitted under Article 34.
and merits 2. A Chamber shall decide on the admissibility and merits of
inter-State applications submitted under Article 33.
3. The decision on admissibility shall be taken separately
unless the Court, in excepţional cases, decides otherwise.
1 Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 art. 29 se va modifica după cum

urmează: „ 1. Alineatul 1 va avea următorul cuprins: «Dacă nu a fo st luată nici o
decizie în temeiul art. 27 sau 28 şi nici nu a fo st pronunţată o hotărâre potrivit
art. 28, Camera se pronunţă asupra admisibilităţii şi afondului cererilor individuale
formulate conform art. 34. Decizia asupra admisibilităţii poate f i luată separat.»
2. La finalul alineatului 2 se adaugă o nouă frază, după cum urmează: «Cu excepţia
cazurilor in care Curtea decide altfel, în cazuri excepţionale decizia asupra
admisibilităţii se ia separat»
3. Alineatul 3 se abrogă."
Bîrsan 95
Art. 29 l Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Sumar
§ 1. Consideraţii generale................................................................................................96
§2. Conţinutul textului................................................................................................. 97
A. Regimul cererilor individuale........................................................................... 97
B. Regimul cererilor interstatale.......................................................................103
C. Examinarea concomitentă a admisibilităţii şia fonduluicererii................... 104
D. Modificarea dispoziţiilor art. 29 prinProtocolul Nr. 14............................ 106
Bibliografie
2005, p. 241; Protocole N° 14 â la Convention de savgarde des Droits de l’Homme
et des Libertes fondamentales, amendant le systeme de controle de la Convention,
Rapport explicatif, pct. 73.
§1. C on sideraţii generale
1 647. Analiza următoarelor texte ale Convenţiei, începând cu cel pus în discuţie
şi cel puţin până la art. 40 inclusiv, nu este uşor de făcut, în succesiunea lor,
datorită modului în care ele au fost ordonate de redactorii acestui tratat
internaţional1. Vom vedea că toate aceste dispoziţii reglementează procedura
examinării ce rerilo r- interstatale şi individuale- cu care este sesizată jurisdicţia
europeană. Aşa fiind, în mod normal, ele puteau fi aşezate prin a fi determinată
mai întâi competenţa generală a Curţii, apoi avea a fi precizat regimul cererilor
interstatale şi al celor individuale, competenţa materială a formaţiunilor de judecată
ale Curţii învestite cu examinarea condiţiilor de admisibilitate şi a fondului
plângerilor, posibilitatea soluţionării litigiului pe cale amiabilă etc., până la
adoptarea hotărârii Curţii. Or, art. 29 de care ne ocupăm vorbeşte despre deciziile
camerelor privitoare la admisibilitatea şi fondul cererilor, art. 30 prevede
posibilitatea desesizării unei camere învestite cu examinarea unei cereri în favoarea
Marii Camere, art. 31 reglementează atribuţiile Marii Camere, pentru ca abia art. 32
să determine competenţa instanţei europene. Textele subsecvente-art. 33,34 şi
35 - stabilesc regimul juridic al cererilor interstatale şi al celor individuale, precum
şi condiţiile de admisibilitate pe care au a le îndeplini aceste cereri pentru a se
putea trece la „examinarea lor contradictorie” (art. 38), adică la determinarea
1Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru textul precedent (art. 28), în analiza căruia
am fost nevoiţi să facem referiri la condiţiile admisibilităţii cererilor individuale
reglementate de art. 35 din Convenţie.
96 Bîrsan
Decizii ale Camerelor asupra admisibilităţii şi fondului 2-7 Art. 29
existenţei sau a inexistenţei încălcării unui drept garantat de Convenţie sau de

protocoalele sale adiţionale, invocată de reclamant prin cererea sa „introductivă
de instanţă” .
Celelalte texte conţin dispoziţii de natură procedurală: intervenţia unor terţe 2
persoane în „proces” (art. 36), condiţiile şi efectele radierii unei cereri de pe rolul
Curţii (art. 37), efectele încheierii unei „înţelegeri amiabile” între părţile aflate în
proces (art. 39), publicitatea şedinţelor de judecată şi regimul juridic al
documentelor din dosarul cauzelor aflate pe rolul Curţii (art. 40).
Insă, din moment ce prezenta lucrare este concepută ca o analiză a textelor 3
Convenţiei în ordinea acestora, oricare ar fi dificultăţile ei, nu ne putem îndepărta
de planul adoptat, astfel că nu ne rămâne decât să-l urmăm, cu îndatorirea de a
căuta să facem astfel încât tratarea să conducă la înţelegerea procedurii de
examinare a cererilor de către instanţa europeană de contencios a drepturilor
omului.
§2. C onţinutul textului
A. Regimul cererilor individuale
648. Precizări preliminare. Primul paragraf al art. 29 dispune că dacă nu a 4

fost adoptată nici o decizie pe temeiul art. 28, o cameră a Curţii se va pronunţa
atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului cererilor individuale introduse
pe temeiul art. 34 al Convenţiei.
După părerea noastră, din această dispoziţie se pot desprinde mai multe idei. 5
în primul rând, este de observat că, potrivit art. 29 parag. 1, dacă o cerere 6
individuală cu care un reclamant - persoană fizică sau organizaţie neguver
namentală ori „un grup de particulari” - s-a adresat instanţei europene nu a fost
declarată inadmisibilă de un comitet de trei judecători „fără un examen comple
mentar”, astfel cum am văzut că permite art. 28 din Convenţie, aceasta urmează a
fi examinată de o cameră a Curţii, atât în privinţa admisibilităţii, cât şi în privinţa
fondului ei. Acest din urmă aspect deosebeşte net examinarea unei cereri
individuale, în actualul sistem al Convenţiei de până la intrarea în vigoare a
Protocolului Nr. 14, de către un comitet de trei judecători de cea efectuată de o
cameră a Curţii. într-adevăr, pe când comitetul de trei judecători poate examina
numai acele cereri ce au a fi declarate inadmisibile „fără un examen complementar”,
camerele Curţii examinează atât admisibilitatea, cât şi fondul acestora.
în al doilea rând, este de reţinut că procedura examinării unei cereri, ce nu a 7
fost declarată inadmisibilă de un comitet de trei judecători „fără un examen
Bîrsan 97
complementar”, de o cameră a instanţei de contencios european al drepturilor

omului presupune două faze distincte: a) examinarea admisibilităţii cererii, fază
în care Curtea verifică dacă aceasta întruneşte condiţiile de admisibilitate
prevăzute în art. 35 din Convenţie; b) examinarea fondului cererii, ceea ce
presupune cercetarea pe care o face jurisdicţia europeană spre a determina
existenţa sau inexistenţa încălcării, de către autorităţile naţionale ale statului
împotriva căruia cererea este îndreptată, a dreptului garantat de Convenţie sau
de protocoalele sale adiţionale, susţinută de reclamant prin acţiunea sa.
8 Cu riscul de a ne repeta, subliniem că întreaga procedură de examinare a
cererilor cu care este sesizată instanţa europeană este centrată în jurul acestei
idei, anume că ea cuprinde cele două faze distincte menţionate mai sus; numai în
măsura în care o cerere este declarată admisibilă, adică instanţa europeană
constată că nu există nici un motiv de inadmisibilitate a cererii în discuţie, se
poate trece la etapa următoare, ce va consta în examinarea fondului ei.
9 In al treilea rând, din moment ce art. 29 parag. 1 dispune că o cameră a Curţii
se pronunţă asupra oricărei cereri individuale, în măsura în care ea nu a fost
declarată inadmisibilă de un comitet de trei judecători, înseamnă că această
formaţiune de judecată este cea normal competentă să examineze asemenea
cereri. Sau, astfel spus, camerele de şaptejudecători sunt formaţiunile de judecată
de bază ale instanţei europene; în cadrul activităţii lor se „făureşte” cea mai mare
parte a jurisprudenţei sale, fără a neglija, din acest punct de vedere, rolul Marii
sale Camere, chemată a interveni, însă, mai rar în activitateajurisdicţională, anume
numai atunci când devin aplicabile dispoziţiile art. 30 şi ale art. 43 din Convenţie,
pe care le vom analiza ulterior.
10 Urmărind logica discutabilă a ordonării textelor Convenţiei, având în vedere
că sediul analizei fondului cererilor este dat de dispoziţiile art. 39, în cele ce
urmează vom face câteva precizări privitoare la examinarea admisibilităţii
cererilor individuale, chiar dacă cercetarea condiţiilor de admisibilitate va fi
făcută atunci când vom analiza dispoziţiile art. 35 din Convenţie.
11 649. Procedura examinării cererii. întreaga procedură a examinării cererilor
cu care este sesizată Curtea este reglementată de dispoziţiile Titlului II al
Regulamentului ei.
12 Potrivit art. 52 din Regulament, preşedintele Curţii atribuie unei secţii orice
cerere individuală introdusă pe temeiul art. 34 din Convenţie, cu respectarea prin
cipiului repartizării echitabile a volumului de activitate pentru fiecare dintre secţiile
instanţei europene; la primirea acestea, preşedintele secţiei va stabili şi camera care
o va examina. Odată învestită cu soluţionarea cererii, camera va urma procedura
prevăzută de art. 54 din Regulament, care-i deschide mai multe posibilităţi, după caz.
98 Bîrsan
Astfel, în primul rând, potrivit art. 54 parag. 1, camera poate declara imediat 13
cererea inadmisibilă sau poate să dispună scoaterea ei de pe rolul Curţii. Nu
insistăm acum asupra acestei soluţii, deoarece vom reveni asupra ei atunci când
vom examina dispoziţiile art. 37 din Convenţie, care reglementează această materie.
Cât priveşte „declararea imediată a cererii ca inadmisibilă”, se impune 14
următoarea precizare: este evident că, aşa după cum se procedează în situaţia
declarării unei cereri ca inadmisibilă de către un comitet de trei judecători, o
cameră a Curţii va declara imediat cererea cu soluţionarea căreia a fost sesizată
ca inadmisibilă, pentru că ea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate
prevăzute de art. 35 din Convenţie. Şi atunci se naşte întrebarea: de ce, totuşi, o
asemenea cerere este atribuită spre soluţionare unei camere a Curţii? Din practica
instanţei europene, răspunsul la această întrebare este foarte simplu: de regulă,
aceste cereri declarate „imediat” ca inadmisibile de o cameră sunt dintre cele care
au fost iniţial atribuite spre soluţionare unui comitet de trei judecători, dar care
nu au fost declarate ca inadmisibile cu unanimitatea de voturi a membrilor
comitetului, situaţie în care cererea în cauză este transmisă spre soluţionare unei
camerea Curţii1.
Analizând această cerere, camera poate ajunge „imediat” la concluzia declarării 15
ei ca inadmisibilă, „fără un examen complementar”. Numai că, de această dată,
această soluţie va putea fi adoptată cu majoritate de voturi2: votul majorităţii
decide soluţia ce va reprezenta decizia Curţii, care va fi definitivă, întocmai ca şi
decizia unui comitet de trei judecători.
In al doilea rând, potrivit art. 54 din Regulament, dacă cererea nu este declarată 16
imediat inadmisibilă, camera sau preşedintele acesteia poate: a) să ceară părţilor
orice informaţii privitoare la fapte, orice documente sau orice alte elemente socotite
pertinente pentru examinarea cauzei; b) să aducă cererea la cunoştinţa statului
„pârât”, invitându-1 să depună observaţii scrise privitoare la cererea reclamantului,
căruia îi vor fi transmise aceste observaţii şi la care el va fi invitat să răspundă;
c) să invite părţile să supună Curţii observaţii complementare.
Subliniem făptui că, potrivit redactării iniţiale a art. 54 parag. 2 din Regulament, 17
toate aceste măsuri procedurale puteau fi decise numai de către camera învestită
cu examinarea cererii; pentru desfăşurarea mai rapidă a acestei proceduri, textul
1 Spre exemplu, unul dintre judecătorii membri ai Comitetului a exprimat anumite

dubii cu privire la neepuizarea căilor interne de atac de către reclamant sau cu privire
la calculul termenului de 6 luni în care acesta trebuia să se adreseze instanţei europene.
2 Majoritate ce poate fi, spre exemplu, de 4 la 3.
Bîrsan 99
a fost modificat în sensul ca măsurile procedurale în discuţie să poată fi decise

fie de cameră, fie de preşedintele acesteia1.
18 De asemenea, dispoziţia înscrisă în art. 54 parag. 2 lit. a) nu pune probleme
deosebite: în realitate, ea priveşte, de regulă, pe reclamant, căruia i se pot cere
informaţii privitoare la faptele pe care le invocă în cererea sa.
19 Dimpotrivă, prevederile înscrise în art. 54 parag. 2 lit. b) şi c) privesc o etapă
distinctă în examinarea admisibilităţii unei cereri de către cameră, anume
comunicarea ei guvernului în cauză; o asemenea „comunicare” semnifică
începerea unei proceduri de examinare contradictorie a cererii reclamantului.
20 650. „Comunicarea” cererii. în măsura în care o cerere introdusă pe temeiul
art. 34 din Convenţie este declarată inadmisibilă „fară un examen complementar”,
fie de un comitet de trei judecători, fie de o cameră a Curţii învestită cu soluţionarea
ei, deoarece aceasta nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de
art. 35, decizia astfel adoptată de Curte nu presupune examinarea contradictorie
a cererii; instanţa europeană, prin formaţiunile ei de judecată corespunzătoare,
adoptă o asemenea decizie numai pe baza datelor şi documentelor depuse de
reclamant la dosarul cauzei, constituit după introducerea „cererii de chemare în
judecată” a statului căruia acesta îi impută încălcarea unui drept garantat de
Convenţie şi/sau de protocoalele ei adiţionale. Acest dosar va putea fi „completat”
prin aplicarea dispoziţiilor art. 54 parag. 2 lit. c), care am văzut că permit camerei
sau preşedintelui ei să ceară părţilor informaţii privitoare la faptele cauzei şi orice
document sau elemente pertinente în acest sens. Astfel stabilite faptele cauzei,
problema de drept dedusă aprecierii instanţei europene, în faza examinării dosarului
pe care o discutăm, nu pune probleme deosebite: cererea reclamantului nu
întruneşte condiţiile spre a fi declarată admisibilă.
21 Este însă posibil ca cercetarea îndeplinirii acestor condiţii să nu fie lesnicioasă,
impunându-se şi cunoaşterea punctului de vedere al guvernului „pârât” cu
privire la acest aspect: într-o asemenea situaţie, în conformitate cu dispoziţiile
art. 54 parag. 2 lit. b) din Regulamentul Curţii, camera învestită cu soluţionarea
cererii sau preşedintele acesteia poate decide „aducerea ei la cunoştinţa statului
în cauză”, cu invitarea guvernului să depună observaţiile sale în scris cu privire
la admisibilitatea cererii reclamantului; în limbajul Curţii se spune că s-a decis
„comunicarea” cererii către statul pârât, căruia instanţa europeană îi acordă un
termen - de regulă de 12 săptămâni, ce poate fi sau mai scurt, sau mai lung, în
funcţie de împrejurări - în care el va fi invitat să depună observaţiile scrise
menţionate.
1Aceste modificări ale Regulamentului Curţii au intrat în vigoare la 1 octombrie 2002.
100 Bîrsan
651. Efectele comunicării cererii. Produce oare această „comunicare” 22

efectele juridice specifice privitoare la desfăşurarea procedurii de examinare a
admisibilităţii unei cereri de către Curte? Deşi nici Convenţia şi nici Regulamentul
nu amintesc asemenea efecte, considerăm că, în primul rând, aşa după cum am
arătat mai sus, această comunicare marchează începutul examenului contra
dictoriu al cererii reclamantului, guvernul chemat în judecată fiind invitat să-şi
expună în scris punctul său de vedere cu privire la admisibilitatea cererii; din acest
moment putem vorbi de aplicarea principiului contradictorialităţii în procedura
contencioasă din faţa instanţei europene: observaţiile guvernului vor fi transmise
reclamantului care va trebui să le răspundă; în măsura în care camera sau preşe
dintele ei socotesc necesar, părţile - deci atât reclamantul, cât şi guvernul - pot
fi invitate să prezinte în scris observaţii complementare [art. 54 parag. 2 lit. c)
din Regulament],
Toate acestea vor permite camerei Curţii să decidă cu privire la admisibilitatea 23
cererii reclam antului, decizie motivată care se comunică părţilor (art. 56 din
Regulament).
In cererea sa, reclamantul poate invoca încălcarea mai multor drepturi garantate 24
de Convenţie sau/şi de protocoalele sale adiţionale; altfel spus, „acţiunea” sa va
avea, într-o asemenea situaţie, „mai multe capete de cerere”. Instanţa europeană
va putea să le declare pe toate admisibile sau să declare admisibile numai unul
sau unele dintre acestea. Decizia de inadmisibilitate a unor capete ale cererii
reclamantului - inadmisibilitate parţială - poate fi luată concomitent cu cea
privitoare la comunicarea ei sau după ce se vor examina observaţiile părţilor, ca
urmare a deciziei de comunicare a cererii.
Precizăm că procedura depunerii observaţiilor scrise de către părţi este 25
prevăzută de art. 38 din Regulament ale cărui dispoziţii se completează cu
Instrucţiunile practice, adoptate la 1 noiembrie 2003 de preşedintele Curţii, şi că
sancţiunea nedepunerii lor în termenele acordate, eventual prelungite prin decizia
camerei sau a preşedintelui ei, este imposibilitatea „vărsării lor” la dosarul cauzei,
afară de decizia contrară a preşedintelui camerei (art. 38 parag. 1 din Regulament).
în al doilea rând, experienţa practică dobândită în activitatea noastră în cadrul 26
jurisdicţiei europene ne îndeamnă să afirmăm că simpla comunicare a cererii
reclamantului făcută guvernului statului în cauză poate constitui un semnal în
sensul că ea este de natură să ridice anumite probleme privitoare la respectarea
de către autorităţile naţionale a dreptului invocat, garantat de Convenţie. Deşi
suntem abia la stadiul discutării admisibilităţii cererii, iar guvernul va trebui, în
primul rând, să-şi facă apărările pe care le consideră necesare privitoare la
îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acesteia, el poate să ia aspectele puse
Bîrsan 101
în discuţie de reclamant prin cererea sa ca pe un punct de plecare în cercetarea

problemelor de ordin individual sau de ordin general privitoare la respectarea
drepturilor şi a libertăţilor apărate de Convenţie, invocate de reclamant prin
„acţiunea” sa în faţa jurisdicţiei europene.
27 652. Concluzii orale ale părţilor în faza examinării admisibilităţii cererii.
Ca principiu, din economia textelor Regulamentului Curţii privitoare la procedura
examinării admisibilităţii cererilor individuale cu care ea este sesizată, rezultă că
aceasta este scrisă.
28 Totuşi, potrivit art. 54 parag. 3 din Regulament, înainte de a statua cu privire
la admisibilitatea cererii, camera învestită cu soluţionarea ei, la solicitarea uneia
din părţi sau din oficiu, „poate decide ţinerea unei audienţe, dacă ea socoteşte că
aceasta este necesar asigurării îndeplinirii atribuţiilor ce-i revin pe temeiul
Convenţiei”, caz în care „părţile pot fi invitate, de asemenea, să se pronunţe cu
privire la problemele de fond puse de cererea reclamantului, în afară de situaţia în
care camera decide în mod excepţional altfel”.
29 Cu privire la această dispoziţie a Regulamentului Curţii, se pot face următoarele
observaţii:
- mai întâi, „ţinerea unei audienţe” semnifică a se asigura părţilor din „proces”
- reclamantul şi statul „pârât” - posibilitatea prezentării de concluzii orale în
faţa camerei învestite cu soluţionarea cererii;
- în al doilea rând, organizarea unei asemenea „audieri” a părţilor nu poate fi
decisă decât de cameră, nu de preşedintele ei;
- în al treilea rând, pentru economie de timp, afară de decizia contrară a
camerei, organizarea punerii de concluzii orale de către părţi priveşte, ca regulă
generală, nu numai admisibilitatea cererii, ci şi problemele de fond pe care ea le
pune;
- în sfârşit, experienţa practică ne arată că, dacă iniţial s-a considerat că se va
asigura posibilitatea părţilor de a face susţineri orale în multe cauze, aglomerarea
rolului Curţii şi dificultăţile legate de organizarea acestei activităţi au făcut ca
numărul de şedinţe de judecată în care părţile prezintă concluzii orale, cel puţin
la nivelul camerelor Curţii, să fie foarte redus.
30 Cât priveşte modul de desfăşurare a şedinţelor de judecată în care părţile pun
concluzii orale, acesta este reglementat de dispoziţiile Capitolului VI din Titlul II
al Regulamentului Curţii, ele fiind comune atât în cazul în care se examinează
admisibilitatea cererii, cât şi în cazul în care aceasta este cercetată pe fond, astfel
că preferăm a le discuta ulterior, cu prilejul analizei pe care o vom face privitor la
art. 35 din Convenţie.
102 Bîrsan
B. R egim ul ce rerilo r in terstatale
653. Regimul general. Cel de-al doilea paragraf al art. 29 din Convenţie 31
dispune că „o cameră a Curţii se pronunţă cu privire la admisibilitatea şi la fondul
cererilor interstatale introduse pe temeiul art. 33 al Convenţiei”. Rezultă limpede
că regula generală este aceea potrivit cu care acţiunile interstatale sunt de
competenţa unei cam ere a C urţii; nimic nu împiedică însă ca aceasta să se
desesizeze în favoarea Marii Camere, prin aplicarea dispoziţiilor art. 30 din
Convenţie.
în orice caz, dezvoltând prevederi le art. 29 parag. 2 din Convenţie, art. 51 al 32
Regulamentului Curţii prevede că, atunci când este introdusă o cerere interstatală,
aceasta este adusă „imediat” la cunoştinţa statului „pârât” de către preşedintele
instanţei europene, care o va atribui spre examinare unei secţii. Aşadar, este
exclusă posibilitatea declarării unei asemenea cereri ca inadmisibilă, fără ca ea să
fie comunicată statului în cauză, comunicare ce este decisă direct de preşe
dintele C urţii, chiar înainte ca cererea să fie repartizată spre soluţionare unei
camere a instanţei europene. Observaţiile statului pârât privitoare la admisibilitatea
cererii sunt transmise statului reclamant, care va fi invitat să-şi expună punctul
său de vedere asupra lor (art. 51 parag. 3 din Regulament). De asemenea, la acest
stadiu al examinării cererii statului reclamant, adică, astfel cum dispune art. 51
parag. 4 din Regulament, înainte de adoptarea deciziei privitoare la admisibilitatea
ei, camera sau preşedintele acesteia poate invita părţile să prezinte în scris
observaţii complementare, după cum camera poate decide, la cererea unuia ori
a tuturor statelor-părţi contractante sau din oficiu, organizarea unei şedinţe publice
în cadrul căreia acestea să-şi poată formula concluzii orale (art. 51 parag. 5 din
Regulament). înainte însă de a determina modul de derulare a procedurii scrise şi,
eventual, a celei orale, preşedintele camerei va consulta părţile cu privire la aceste
aspecte (art. 51 parag. 6 din Regulament), dar, atât preşedintele, cât şi camera vor
adopta deciziile corespunzătoare, de natură a asigura „buna administrare a
justiţiei”1.
1înţelegem a ilustra cele de mai sus cu prezentarea succintă a desfăşurării procedurii

în ultima cerere interstatală soluţionată, până în prezent, de Curte. Astfel, pe temeiul
dispoziţiilor Convenţiei în vigoare până la 1 noiembrie 1998, la 7 ianuarie 1997
Danemarca s-a adresat fostei Comisii cu o plângere împotriva Turciei, plângere în
care statul reclamant a susţinut că autorităţile statului pârât au aplicat tratamente
contrare art. 3 din Convenţie unui ziarist danez aflat în Turcia şi că aceasta reprezintă
o practică foarte curentă în statul pârât; la 9 ianuarie 1997, preşedintele fostei Comisii
a decis comunicarea cererii statului pârât, care şi-a prezentat observaţiile sale la
8. Bîrsan 103
C. Examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a fondului cererii
33 654. Generalităţi. Potrivit art. 29 parag. 3 din Convenţie, în afara unei decizii
în sens contrar a Curţii, luată în cazuri excepţionale, decizia privitoare la admisibilita
tea unei cereri este adoptată separat de cea care va privi fondul ei. Aşadar, regula
instituită de acest text este aceea că, mai întâi, instanţa europeană va examina
admisibilitatea unei cereri, adoptând o decizie separată în acest sens, şi apoi, în
măsura în care cererea este declarată admisibilă, se va trece la examinarea fondului
ei, spre a se determina astfel existenţa sau inexistenţa încălcării dreptului (drep
turilor) garantat (garantate) de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale
invocată de reclamant prin acţiunea sa în faţa instanţei europene; astfel spus, în
principiu, în concepţia autorilor Convenţiei, admisibilitatea unei cereri este
examinată separat de fondul ei, cu consecinţa adoptării unor decizii distincte,
privitoare la fiecare dintre cele două faze ale soluţionării unei cereri cu care este
sesizată instanţa europeană.
34 Totuşi, art. 29 parag. 3 din Convenţie permite ca, în cazuri excepţionale, Curtea
să se poată pronunţa concomitent, atât cu privire la admisibilitatea unei cereri,
cât şi cu privire la fondul ei.
35 în acest sens, art. 54A din Regulament1 dispune că, într-o asemenea situaţie,
atunci când camera comunică cererea statului în cauză, îi aduce la cunoştinţă şi
decizia sa privitoare la examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a fondului ei,
astfel că el va fi invitat să prezinte observaţii scrise privitoare la ambele aspecte,
20 martie 1997; la 25 martie 1997 guvernul reclamant a fost invitat să răspundă

acestor observaţii, ceea ce acesta a făcut, după acordarea unei prelungiri a termenului
iniţial, la 27 iunie 1997. în cursul anului 1997, Comisia a cerut părţilor observaţii
complementare; părţile s-au conformat acestei cereri. La 17 septembrie'1998,
examinând stadiul procedurii şi luând m consideraţie iminenta intrare în vigoare a
Protocolului Nr. 11 la Convenţie, fosta Comisie a decis să nu mai efectueze nici un act
procedural în cauză; aceasta a fost transmisă spre continuarea examinării noii Curţi.
Atribuită fostei Secţii I a instanţei europene, la 19 ianuarie 1999, aceasta a analizat
stadiul procedurii în cauză şi a decis să asculte concluziile orale ale părţilor
privitoare la admisibilitatea cererii; şedinţa publică a fost fixată şi s-a desfăşurat 1^
27 aprilie 1999, iar la 9 iunie 1999 Curtea a declarat cererea statului reclamant
admisibilă; înainte însă de examinarea fondului ei, părţile au soluţionat cererea pe
cale amiabilă, înţelegere de care jurisdicţia europeană a luat act prin hotărârea sa din
5 aprilie 200; CEDH, 5 aprilie 2000, Danemark c/Turquie, Recueil 2000-IV, § 1-13.
1Text introdus prin decizia adunării plenare a judecătorilor din 17 iunie şi 8 iulie 2002,
intrat în vigoare la 1 octombrie 2002 şi modificat la 13 decembrie 2004, modificare
ce a intrat în vigoare la 1 martie 2005.
104 Bîrsan
observaţii la care, la rândul său, reclamantul va trebui să răspundă. De asemenea,

textul are în vedere toate efectele juridice ale declarării unei cereri ca admisibilă1,
indiferent de împrejurarea cercetării concomitente a fondului ei, astfel că el dispune
că părţile vor fi invitate a se pronunţa atât cu privire la posibilitatea soluţionării
amiabile a litigiului, cât şi asupra acordării unei eventuale satisfacţii echitabile,
pe temeiul art. 41 din Convenţie.
Din punct de vedere practic, în principiu, consecinţa aplicării dispoziţiilor 36
art. 29 parag. 3 din Convenţie este aceea că instanţa europeană se va pronunţa,
p rin aceeaşi decizie, atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului cererii,
însă, ordinea logică a examinării ei va fi întotdeauna respectată: întâi ea se va
pronunţa cu privire la admisibilitatea cererii, apoi asupra fondului ei2.
655. Aplicarea dispoziţiilor art. 29 parag. 3 a devenit regula în m ateria 37
examinării cererilor. în primii ani de activitate a noii Curţi, dispoziţiile art. 29
parag. 3 din Convenţie nu au fost aplicate sau au fost aplicate în foarte puţine
situaţii, cu adevărat excepţionale; spre exemplu, în anul 2 0 0 1 instanţa europeană
a făcut uz de această procedură numai în 3 cauze.
Creşterea numărului de cereri cu care este sesizată Curtea, pe de o parte, iar, 3 8
pe de alta, frecvenţa cauzelor „repetitive”, în care există o jurisprudenţă bine
determinată în parametrii ei a instanţei europene, au făcut ca, în căutarea unor
soluţii de accelerare a procedurii de examinare a cererilor, să fie, într-un anume
sens, „redescoperit” şi, mai ales, „recitit” textul în discuţie. Anticipând asupra
soluţiilor cuprinse, pe această linie, în Protocolul Nr. 14 la Convenţie3, pe plan

2 în ipoteza în care instanţa europeană a decis aplicarea dispoziţiilor art. 29 parag. 3
din Convenţie, la capitolul „procedură” din hotărârea sa va exista un punct formulat,
de regulă, în felul următor: „La data... Curtea a decis să comunice cererea guvernului.
Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 parag. 3, ea a decis examinarea, în acelaşi timp,
a admisibilităţii şi a fondului cauzei”; a se vedea, spre exemplu, dintre numeroasele
asemenea hotărâri, CEDH, 3 februarie 2005, Fociac c/Roumanie, Internet, site cit.;
24 martie 2005, Şandor c/Roumanie, Internet, site cit., § 3; de asemenea, la capitolul
„In drept” hotărârea va cuprinde două puncte distincte: primul va analiza admisibili
tatea cererii (de regulă, analiza este succintă, reţinându-se că, neexistând nici un
motiv de inadmisibilitate, cererea este declarată admisibilă; dacă sunt invocate excepţii
de inadmisibilitate de către guvern, acestea vor fi analizate de instanţa europeană, cu
soluţia corespunzătoare); al doilea punct al hotărârii va cuprinde analiza privitoare
la fondul cauzei; a se vedea aceleaşi hotărâri, citate mai sus, § 56, 57 şi urm.,
respectiv, § 17, 18, 19 şi urm.
Bîrsan 105
intern Curtea a decis ca examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a fondului

cererilor să devină regula în privinţa soluţionării acestora; în toate situaţiile în
care din datele dosarului rezultă posibilitatea aplicării acestei reguli, mai ales
când capetele de cerere formulate de reclamant privesc drepturi şi libertăţi
garantate de Convenţie în care jurisdicţia europeană a elaborat o jurisprudenţă
bine stabilită - cum ar fi: aplicarea de tratamente inumane sau degradante,
încălcarea dreptului la un proces echitabil sub aspectul accesului la justiţie, al
duratei procedurii, al nerespectării prezumţiei de nevinovăţie, unele aspecte ale
încălcării dreptului la viaţă privată şi de familie, a dreptului la corespondenţă la
domiciliu etc. - , practic, în mod obligatoriu, atunci când Curtea decide comunicarea
cererii hotărăşte şi aplicarea dispoziţiilor art. 29 parag. 3 din Convenţie, cu
consecinţele arătate mai sus1.
D. Modificarea dispoziţiilor art. 29 prin Protocolul Nr. 14
39 656. Articolul 9 parag. 1 din Protocolul Nr. 14 dispune că art. 29 al Convenţiei

va fi amendat în sensul că primul alineat al acestui text va avea următorul conţinut:
„Dacă nu a fost luată nici o decizie în temeiul art. 27 sau 28 - în noua lor
formulare adoptată prin Protocolul Nr. 14 («.«., C .B .)-camera se pronunţă asupra
admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale formulate conform art. 34.
Decizia asupra admisibilităţii poate fi luată separat”; acelaşi text al Protocolului
dispune în parag. 2 că la finalul actualului text al art. 29 parag. 2 se adaugă
dispoziţia potrivit cu care „Cu excepţia cazurilor în care Curtea decide altfel, în
cazuri excepţionale, decizia asupra admisibilităţii se ia separat”, pentru ca
art. 9 alin. (3) din Protocolul Nr. 14 să dispună abrogarea actualului alin. (3) al
art. 29 din Convenţie. Din examinarea noilor dispoziţii ale „viitorului” art. 29 ai
Convenţiei se pot desprinde cel puţin următoarele concluzii:
40 a) în primul rând, textul conţine o corelare de ordin tehnic între prevederile
sale şi cele ale art. 27 şi 28 din Convenţie, care vor permite declararea unei cereri
individuale ca inadmisibilă de către un judecător unic sau de către un comitet de
trei judecători atunci când o asemenea decizie poate fi adoptată fără un examen
complementar [art. 27, respectiv art. 28 parag. 1 lit. a) în noua lor redactare], şi ale
art. 28 parag. 1 lit. b), tot în noua redactare, ce permite declararea unei cereri
1 Din statisticile instanţei europene rezultă că această procedură a fost decisă Intr-un
număr de 509 cauze în anul 2002, în 1.228 de cauze în anul 2003 şi în 1.732 cauze
în anul 2004; în primele 3 luni ale anului 2005 s-a decis aplicarea procedurii discutate
în 92% dintre cererile comunicate guvernelor statelor contractante.
106 Bîrsan
individuale admisibilă şi adoptarea concomitentă a unei hotărâri privitoare la

fondul ei, atunci când ea pune o problemă privitoare la interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor Convenţiei sau ale protocoalelor sale adiţionale „ce face obiectul
unei jurisprudenţe bine stabilite a Curţii”;
b) în al doilea rând, noul text al art. 29 parag. 1 ridică ia rang de principiu 41
examinarea concomitentă şi adoptarea unei decizii în consecinţă, de către o
cameră a Curţii, atât a admisibilităţii, cât şi a fondului cauzelor cu soluţionarea
cărora aceasta este învestită.
După cum se reţine în Raportul explicativ al Protocolului Nr. 14 la Convenţie,
noul text al art. 29 nu face decât să consacre o realitate dezvoltată de Curte în
practica examinării cauzelor; într-adevăr, în timp ce anterior principiul aplicabil
era adoptarea unor decizii separate privitoare la admisibilitatea şi la fondul unei
cauze, sub regimul Protocolului Nr. 14 acestea vor fi adoptate concomitent, ceea
ce este de natură „să permită grefei şi judecătorilor Curţii să examineze cauzele
într-un timp mai scurt, fără ca prin aceasta să fie pusă în discuţie respectarea
strictă şi deplină a principiului contradictorialităţii1. Desigur, nimic nu va împiedica
instanţa europeană să decidă, atunci când va socoti necesar, examinarea separată
a admisibilităţii şi a fondului unei cereri;
c) în al treilea rând, această inversare a principiului modului de examinare a 42
cauzelor nu se va aplica şi în privinţa cererilor interstatale: potrivit art. 29
parag. 2, în noua sa redactare, în afara unei decizii contrare a Curţii, adoptată în
situaţii excepţionale, decizia privitoare la admisibilitatea unor asemenea cauze
va fi adoptată separat de cea privitoare la fondul ei.
1A se vedea Rapport explicatif ( Protocole N° 14), pct. 73.
Bîrsan 107
Art. 30
Desesizarea în cazul în care cauza adusă înaintea unei Camere ridică o
în favoarea problemă gravă privitoare Ia interpretarea convenţiei sau a
Marii protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea unei probleme poate
Camere conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior
de Curte, Camera poate, atât timp cât nu a pronunţat hotărârea
sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara
cazului în care una dintre părţi se opune la aceasta.
Dessaisissement Si l ’affaire pendante devant une chambre souleve une ques-

en faveur de la tion grave relative â l ’interpretation de la Convention ou de
G rande ses Protocoles, ou si la solution d’une question peut conduire
Chambre â une contradiction avec un arret rendu anterieurement par la
Cour, la chambre peut, tant qu’elle n ’a pas rendu son arret, se
dessaisir au profit de la Grande Chambre, â moins que l ’une
des parties ne s ’y oppose.
Relinquishment Where a case pending before a Chamber raises a serious ques-

o f jiirisdiction tion affecting the interpretation o f the Convention or the pro-
to the Grand tocols thereto, or w here the resolution o f a question before
Chamber the Chamber might have a result inconsistent with a judgm ent
previously delivered by the Court, the Cham ber may, at any
tim e before it has rendered its judgm ent, relinquish jurisdic-
tion in favor o f the Grand Chamber, unless one o f the parties
to the case objects.
Bibliografie
2005, p. 242; G. Raimondi, Le dessaisissement de la Chambre au profit de la Grande
Chambre de la Cour europeenne des droits de rhomme: l’article 30 de la Convention
europeenne des droits de Phomme revisee par le Protocole N° 11, în „Protection des droits
de l’homme: la perspective europeenne, melanges â la memoire de Rolv Ryssdal/Protecting
human rights: the european perspective, studies in memory of Rolv Ryssdal”, edite par/
edited by Paul Mahoney, Franz Matsher, Hubert Petzold, L. Wildhaber, Koln, Berlin,
Bonn, Miinchen, Cari Heymanns Verlag, 2000, p. 1153-1156; F. Sudre, Droit europeen
et internaţional des droits de l’homme, 7™'c ed. refondue, PUF, Paris, 2005, p. 611-612.
108 Bîrsan
Desesizarea în favoarea Marii Camere 1-4 Art. 30
657. Precizări prelim inare. Spre deosebire de sistemul Convenţiei anterior 1

intrării în vigoare a dispoziţiilor Protocolului Nr. 11, la 1 noiembrie 1998, în care
C urtea plenară, compusă din toţi judecătorii ei, avea atribuţii jurisdicţionale1,
noul sistem introdus prin acest protocol nu a mai conferit o asemenea atribuţie
Plenarei judecătorilor Curţii. Aşa după cum am arătat mai sus, formaţiunea cea
mai importantă a noii Curţi a devenit, potrivit dispoziţiilor art. 27, Marea Cameră
compusă din 17 judecători, care, pe de o parte, din punct de vedere practic,
îşi poate desfăşura activitatea mult mai eficient decât Plenara Curţii compusă
dintr-un număr mare de judecători - în prezent 45 -, iar pe de altă parte, din punct
de vedere juridic, ea este învestită cu prerogativa asigurării coerenţei şi unităţii
jurisprudenţei instanţei europene.
Neavând atribuţii jurisdicţionale directe, Marea Cameră a Curţii îşi aduce la 2
îndeplinire această misiune prin aplicarea dispoziţiilor art. 30 şi ale art. 43 din
Convenţie. Potrivit art. 30, o cameră a Curţii învestită cu soluţionarea unei cereri
individuale sau interstatale se va putea desesiza în favoarea Marii Camere atunci
când cauza respectivă „pune o problemă gravă de interpretare a Convenţiei ori a
protocoalelor sale (adiţionale), sau soluţia unei probleme poate conduce la o
contradicţie cu o hotărâre adoptată anterior de Curte”; această desesizare poate
fi făcută la orice stadiu al procedurii în faţa camerei, atâta vreme cât aceasta nu
a adoptat o hotărâre în cauza respectivă şi nici una dintre părţi nu se opune la
intenţia camerei de a se desesiza în favoarea Marii Camere.
De asemenea, art. 43 din Convenţie permite oricărei părţi ca, în termen de trei 3
luni de la adoptarea unei hotărâri de către o cameră a Curţii, să ceară reexaminarea
acelei cauze de către Marea Cameră, iar un colegiu de 5 judecători ai Marii
Camere acceptă această cerere dacă ea „pune o problemă gravă de interpretare
sau de aplicare a Convenţiei ori a protocoalelor sale (adiţionale), sau o altă
problemă gravă cu caracter general”.
Deosebirea dintre cele două texte este însă evidentă: pe când în ipoteza 4
avută în vedere de art. 30 desesizarea în favoarea Marii Camere se poate face de
camera învestită cu soluţionarea unei cereri în orice stadiu al procedurii, însă
1Reamintim că, potrivit art. 51 din fostul Regulament al Curţii, o cameră a acesteia se
putea, în anumite situaţii, desesiza în favoarea Plenarei Curţii, iar, după ce acelaşi
Regulament - începând cu 27 octombrie 1993 - a permis organizarea examinării
unor cereri de către o Mare Cameră, aceasta se putea desesiza în favoarea Plenarei
Curţii atunci când cererea ridica una sau mai multe probleme grave de interpretare a
Convenţiei sau de schimbare a jurisprudenţei Curţii.
Bîrsan 109
numai până la adoptarea hotărârii în acea cauză, în situaţia prevăzută de art. 43

din Convenţie, aşa cum vom arăta pe larg în analiza ce o vom consacra acestui
text, suntem în prezenţa redeschiderii procedurii examinării unei cereri de
Marea Cameră, cerere cu privire la care s-a pronunţat deja o hotărâre de către o
cameră a Curţii.
5 Obiectivul acestor două texte care au în vedere învestirea Marii Camere a
instanţei europene cu soluţionarea unei cereri individuale sau interstatale în
situaţii diferite este însă comun: asigurarea unităţii jurisprudenţei instanţei
europene de contencios al drepturilor omului.
6 658. Condiţiile desesizării. Pentru ca o cameră a Curţii să se poată desesiza

în favoarea Marii Camere privitor la o cerere cu soluţionarea căreia ea a fost
iniţial învestită, art. 30 impune, în primul rând, îndeplinirea unei adevărate
condiţii de fond, anume ca cererea respectivă să pună o problem ă gravă de
interpretare a dispoziţiilor Convenţiei sau ale protocoalelor sale adiţionale ori
ca soluţia ce urmează a fi pronunţată să apară în contradicţie cu o hotărâre
anterioară a instanţei europene, adoptată în aceeaşi materie. Prima situaţie are
în vedere, în principiu, împrejurarea că problema cu care este confruntată Curtea
în soluţionarea cererii reclamantului nu a mai fost examinată de jurisdicţia
europeană; fiind o problem ă nouă, este preferabil ca soluţia ei să fie fixată de
Marea Cameră. A doua situaţie se referă la o posibilă schimbare a jurisprudenţei
C urţii, aceasta fiind, în fapt, semnificaţia pronunţării unei soluţii de către o
cameră a Curţii, care să apară în contradicţie cu o hotărâre anterioară, pronunţată
în aceeaşi materie, indiferent dacă ea ar fi fost adoptată de o cameră sau de
Marea Cameră. Ca principiu general, schim barea de jurisprudenţă are a fi
făcută de M area Cameră.
7 în al doilea rând, o asemenea decizie de desesizare poate fi luată de o cameră
a Curţii în orice stadiu al procedurii de examinare a cererii în discuţie, însă
până Ia adoptarea hotărârii. Aceasta înseamnă că desesizarea se poate face fie
înainte de adoptarea deciziei camerei privitoare la admisibilitatea cererii, situaţie
în care, dacă desesizarea va deveni efectivă1, Marea Cameră astfel învestită va
examina atât admisibilitatea, cât şi, dacă va fi cazul, adică dacă cererea va fi
declarată admisibilă, fondul cauzei, fie după declararea cererii ca admisibilă de
1 Spunem aceasta pentru că, aşa după cum vom arăta mai jos, nu trebuie pierdut din
vedere că, potrivit art. 30 partea finală, părţile se pot opune la această desesizare.
110 Bîrsan
către camera iniţial învestită cu soluţionarea ei, împrejurare în care Marea Cameră
va avea a examina numai fondul acelei cauze.
Desesizarea în favoarea Marii Camere înainte de adoptarea unei decizii 8
privitoare la admisibilitatea cererii cu soluţionarea căreia camera a fost iniţial
învestită se face atunci când aceasta pune o problemă privitoare la îndeplinirea
condiţiilor de admisibilitate, în special din punctul de vedere al aplicabilităţii
dispoziţiilor Convenţiei situaţiei înfăţişate de reclam ant în cererea sa. Altfel
spus, cererea reclamantului impune a se discuta, în prealabil, dacă dreptul a cărui
încălcare se invocă este garantat de prevederile Convenţiei sau ale protocoalelor
sale adiţionale, adică dacă cererea reclamantului apare ca fiind compatibilă
ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.
Astfel, în cauza Maaouia c/France reclamantul a invocat încălcarea, printre 9
altele, a dreptului său la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din
Convenţie, de către autorităţile franceze prin aceea că durata procedurii de
interdicţie a sejurului pe teritoriul francez pronunţată împotriva sa a fost excesiv
de lungă. Printr-o decizie adoptată la 12 ianuarie 1999, camera învestită cu
soluţionarea acestei cereri a comunicat guvernului pârât capătul de cerere privitor
la durata excesivă a procedurii puse în discuţie, amânând examinarea lui; şi a
declarat cererea inadmisibilă privitor la celelalte capete ale cererii reclamantului.
La 1 februarie 2000, aceeaşi cameră a considerat că cererea reclamantului 10
pune o problemă gravă privitoare la interpretarea dispoziţiilor Convenţiei, anume
dacă prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţie îşi găsesc aplicaţie referitor la
procedura interdicţiei unui străin de a rămâne pe teritoriul unui stat, astfel că ea
s-a desesizat în favoarea Marii Camere1. Chiar dacă soluţia Marii Camere
pronunţată în această cauză interesează mai puţin prin raportare la obiectul
prezentei discuţii, nu este totuşi inutil să arătăm că ea a statuat cu valoare de
principiu în sensul că deciziile autorităţilor statale privitoare la sejurul şi la
îndepărtarea străinilor de pe teritoriul naţional nu semnifică nici o „contestaţie”
privitoare la un drept de natură civilă al reclamantului şi nici o „acuzaţie” penală
ce i-ar fi adusă, astfel că dispoziţiile art. 6 parag. 1 sunt inaplicabile în speţă2;
dreptul invocat de reclamant a fost astfel declarat ca incompatibil ratione materiae
cu dispoziţiile Convenţiei.
Sau, în cauza Vo c/France, în care reclamanta a invocat încălcarea de către 11
autorităţile statale franceze a dreptului la viaţă, apărat prin art. 2 din Convenţie,
1CEDH, 5 octombrie 2000, Maaouia c/France, Recueil 2000-X, § 2-5.
2Idem, § 40.
Bîrsan 111
A r t. 3 0 12-15 Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
prin aceea că ele nu au reţinut în comiterea de către medicul responsabil de

moartea in utero a fătului a infracţiunii de ucidere din culpă, camera învestită cu
soluţionarea ei a decis să se desesizeze „cu efect imediat”, odată cu comunicarea
cererii guvernului francez, în favoarea Marii Camere, care a avut astfel a statua
atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului cauzei'.
Menţionăm că guvernul a susţinut că cererea reclamantei este incompatibilă
ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei deoarece art. 2, care garantează
fiecărei persoane dreptul la viaţă, nu se aplică în privinţa copiilor concepuţi, dar
nenăscuţi.
Instanţa europeană a considerat însă că această excepţie priveşte însăşi
substanţa dreptului invocat de reclamantă, astfel că, procedural, a unit excepţia
cu fondul şi a declarat cererea admisibilă2, examinând apoi fondul ei3.
Dimpotrivă, în cauza Odievre c/France, în care reclamanta a susţinut că
dispoziţiile legii franceze în materie, ce permit păstrarea „secretului” naşterii sale
în cazul aşa-numitei „naşteri în condiţii de anonimat” dorită de mamă, şi
imposibilitatea ce rezultă din aceasta de a-şi cunoaşte originile constituie o
încălcare a dreptului ei la viaţă privată garantat de art. 8 din Convenţie, camera
Curţii învestită cu soluţionarea cererii a decis, mai întâi, comunicarea ei statului
pârât, apoi a considerat necesară organizarea unei audieri publice privitoare atât
la admisibilitatea, cât şi la fondul cererii. După ce părţile au putut astfel să depună
concluzii orale şi scrise, camera a declarat cererea admisibilă, dar a considerat
că, pe fond, ea pune o problemă gravă de interpretare a dispoziţiilor Convenţiei,
astfel că a decis să se desesizeze în favoarea Marii Camere, care a avut a examina
astfel numai fondul cauzei4.
Tot astfel, în cauza Maeştri c/Italie, camera iniţial învestită cu soluţionarea ei
a decis comunicarea acesteia guvernului pârât şi a declarat-o admisibilă. Apoi,
considerând că speţa pune o problemă gravă de interpretare a dispoziţiilor
Convenţiei, deoarece reclamantul a invocat faptul că sancţionarea disciplinară
pentru apartenenţa la francmasonerie constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 9,
10 şi 11 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire şi de conştiinţă,
1 CEDH, 8 iulie 2004, Vo c/France, Recueil 2004-VDI, § 3-4.

2 Idem, § 42-45.
3Idem, § 74 şi urm.
4 CEDH, 13 februarie 2003, Odievre c/France, Recueil 2003-IH, § 5.
112 Bîrsan
libertatea de exprimare şi libertatea de asociere, camera a decis să se desesizeze

în favoarea Marii Camere, care a statuat numai privitor Ia fondul cauzei1.
In al treilea rând, desesizarea analizată poate opera numai dacă nici una 16
dintre părţi nu i se opune; altfel spus, atât reclamantul, cât şi statul în cauză
trebuie să fie de acord cu transmiterea cauzei cu care a fost învestită camera spre
soluţionare către Marea Cameră a Curţii. Această condiţie trebuie privită în strânsă
corelaţie cu dispoziţiile art. 43 din Convenţie, care permit, practic, reexaminarea
unei cereri într-o situaţie complet diferită: într-adevăr, potrivit acestui text, oricare
dintre părţi poate cere redeschiderea procedurii examinării unei cereri în faţa
Marii Camere, în ipoteza pronunţării unei hotărâri de către o cameră a Curţii, dacă
un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere „acceptă” aceasta. După cum s-a
subliniat în literatura de specialitate2, dreptul de veto atribuit părţilor, privitor la
facultatea de desistare a camerei, se explică în lumina compromisului politic ce a
stat la baza adoptării Protocolului Nr. 11, în sensul că mai multe state contractante
care l-au negociat au condiţionat consimţământul lor la acceptarea înfiinţării
Curţii unice de posibilitatea de a obţine, fie ea şi în cazuri excepţionale,
reexaminarea hotărârilor pronunţate de o cameră a Curţii. Or, dacă părţile, în
special statul în cauză, nu ar avea nici un cuvânt de spus atunci când o cameră
învestită cu soluţionarea unei cereri ar voi să se desesizeze în favoarea Marii
Camere a Curţii, nu ar mai fi posibilă o asemenea,reexaminare”; într-adevăr,
art. 43 din Convenţie prevede„redeschiderea” procedurii în faţa Marii Camere
numai atunci când o cameră a Curţii a pronunţat o hotărâre în care a fost examinată
„o problemă gravă privitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei ori a
protocoalelor sale”, sau o problemă gravă cu caracter general, nu şi atunci când
o asemenea hotărâre a fost pronunţată de însăşi Marea Cameră.
De altfel, doctrina a remarcat în mod judicios că, din moment ce Marea Cameră 17
a statuat deja asupra unei cereri, un reexamen al aceleiaşi cereri de către aceeaşi
formaţiune de judecată a Curţii apare ca imposibil; atunci când se aplică art. 30
din Convenţie, părţile pierd dreptul la „dublul grad de jurisdicţie” instituit de
art. 43 din Convenţie, hotărârile Marii Camere a Curţii fiind definitive în toate
situaţiile3. Este raţiunea pentru care considerăm că uneori guvernele în cauză
aleg soluţia opunerii la materializarea intenţiei unei camere învestite cu soluţionarea
1 CEDH, 17 februarie 2004, Maeştri c/Italie, Recueil 2004-1, § 3-7.

2 A se vedea G. Raimondi, loc. cit., p. 1155.
Bîrsan 113
unei cereri de a se desesiza în favoarea Marii Camere: ele nu doresc să piardă

posibilitatea - oricât de iluzorie sau numai relativă ar apărea ea - de a face uz de
dispoziţiile art. 43 din Convenţie, ce permit reexaminarea de către Marea Cameră
a unei cereri în care s-a pronunţat o hotărâre de către una din camerele instanţei
europene1.
18 De altfel, din acest punct de vedere, în Raportul explicativ la Protocolul Nr. 11
se arată că „faptul de a fi subordonat desesizarea aprobării părţilor are a fi apreciat
în contextul introducerii conceptului de «reexamen» (prevăzut de art. 43 din
C o n v e n ţ i e C . B . ) (...). Această dispoziţie urmăreşte a se face în aşa fel încât
un asemenea „reexamen” să nu fie afectat în mod negativ. De aceea, procedura
de desesizare, ce poate fi utilizată în orice moment înainte de pronunţarea hotărârii
(de către cameră C.B.), are a fi distinsă de «reexamenul» prevăzut de art. 43
din Convenţie”2.
19 659. Procedura şi condiţiile de formă. Potrivit art. 72 parag. 2 din Regulamentul
Curţii, grefierul comunică părţilor intenţia camerei de a se desesiza în favoarea
Marii Camere. Acestea dispun de un termen de o lună, ce se calculează de la data
comunicării, în care pot să prezinte grefei Curţii, în scris, eventualele lor obiecţii
motivate cu privire la intenţia camerei de a se desesiza, intenţie ce le este adusă
la cunoştinţă. Textul dispune că orice obiecţie care nu satisface aceste condiţii
„va fi considerată de cameră ca nevalabilă”.
20 Este de reţinut că ambele aceste condiţii procedurale ale exprimării poziţiei
părţilor privitoare la intenţia camerei de desesizare în favoarea Marii Camere nu
sunt prevăzute de Convenţie, ci de Regulamentul Curţii. De aceea, dacă în privinţa
termenului, deşi relativ scurt şi având a fi apreciat în mod riguros3, nu se pot
ridica obiecţii de principiu deoarece se are în vedere ca procedura examinării
cererii în discuţie să nu fie blocată vreme îndelungată, condiţia motivării poziţiei
părţilor, ce rămâne la aprecierea camerei care va adopta decizia de desesizare,
1 Este concluzia noastră raportată la opoziţia guvernului turc la intenţia unor cameje
ale Curţii de a se desesiza în favoarea Marii Camere în cauzele Mamatkulov et
Abdurasulovic c/Turquie, hotărârea unei camere din 6 februarie 2003, Internet, site
cit. şi hotărârea Marii Camere din 4 februarie 2005, Internet, site cit. şi Ocalan
c/Turquie, hotărârea unei camere din 12 martie 2003, Internet, site cit., şi hotărârea
Marii Camere din 12 mai 2005, Internet, site cit.
2Ase vedea Rapport explicativ (ProtocoleN° 11), § 79.
3A se vedea G. Raimondi, loc. cit., p. 1156.
114 Bîrsan
Desesizarea în favoarea Marii Camere 21 Art. 30
pare discutabilă; într-adevăr, textul art. 30 nu prevede o asemenea obligaţie pentru

părţi, care pot numai să se opună la această decizie. După cum s-a spus,
posibilitatea recunoscută camerei de a aprecia motivarea părţilor în cauză, înscrisă
în art. 72 parag. 2 din Regulamentul Curţii, se găseşte la limita compatibilităţii ei
cu dispoziţiile art. 30 din Convenţie1, mai ales că, adăugăm noi, decizia camerei de
desesizare în favoarea Marii Camere nu se motivează (art. 72 parag. 1 partea
finală din Regulamentul Curţii).
în sfârşit, reamintim că, potrivit art. 24 parag. 2 lit. c) din Regulamentul Curţii, în 21
cauzele ce-i revin spre soluţionare în urma desesizării unei camere, Marea Cameră
va cuprinde, printre membrii săi, astfel cum aceştia sunt desemnaţi de Regulament,
pe judecătorii camerei ce s-a desesizat, care vor participa la examinarea acelor
cauze.
1Ibidem. în orice caz, în practică, Curtea nu este foarte riguroasă în a aprecia motivele
invocate de părţi împotriva intenţiei de desesizare a camerei în favoarea Marii
Camere, luându-se act de această opoziţie; a se vedea, spre exemplu, CEDH, 20 iulie
2001, Pellegrini c/Italie, Recueil 2001-VIII, § 6-7, cauză în care camera iniţial învestită
cu soluţionarea cererii a intenţionat să se desesizeze în favoarea Marii Camere,
desesizare la care reclam antul s-a opus; camera a luat act de opoziţia sa şi a
continuat examinarea cererii, declarând-o admisibilă, iar pe fond constatând o încălcare
de către autorităţile italiene a dreptului reclamantului la un proces echitabil, garantat
de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Bîrsan 115
Art. 31 1
Atribuţii Marea Cameră:
ale Marii a. se pronunţă asupra cererilor introduse în virtutea art. 33
Camere sau a art. 34, atunci când cauza i-a fost deferită de Cameră în
virtutea art. 30 sau când cauza i-a fost deferită în virtutea
art. 43; şi
b. examinează cererile de aviz consultativ introduse în virtutea
art. 47.
A ttributions La Grande Chambre:

de la Grande a. se prononce sur les requetes introduites en vertu de P artid e
Chambre 33 ou de l’article 34 lorsque l’affaire lui a ete deferee par la
Chambre en vertu de P artid e 30 ou lorsque Paffaire lui a ete
deferee en vertu de P artide 43; et
b. exam ine les dem andes d ’avis consultatifs introduites en
vertu de P artid e 47.
Powers o f The Grand Chamber shall

the Grand a. determine applications submitted either under Article 33 or
Chamber A rticle 34 w hen a C ham ber has relinquished ju risd ictio n
under Article 30 or when the case has been referred to it under
Article 43; and
b. consider requests for advisory opinions subm itted under
Article 47.
Bibliografie
2005, p. 243.
1O dată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 art. 31 se va modifica după cum

urmează: „ I. La sfârşitul literei a), cuvântul „şi" se elimină.
2. Litera b) devine litera c) şi se inserează o nouă literă b), după cum urmează: «b)
se pronunţă asupra aspectelor cu privire la care Curtea este sesizată de către
Comitetul Miniştrilor în temeiul art. 46 alin. 4; şi [...]». ”
116 Bîrsan
Atribuţii ale Marii Camere 1-7 Art. 31
660. Atribuţiile jurisdicţionale ale Marii Camere. Articolul 31 din Convenţie,

consacrat atribuţiilor M arii C am ere a C urţii, poate fi caracterizat ca u n text de
sinteză, deoarece el enum era toate com petenţele acestei form aţiuni a instanţei
europene. D in lectura textului rezultă că M area Cam eră exercită două categorii de
atribuţii, şi anume:
a) atribuţii jurisdicţionale;
b) atribuţii consultative;
în p riv in ţa atribuţiilor jurisdicţionale, ream intim că, spre deosebire de
sistemul în vigoare până la reform a înfăptuită prin Protocolul Nr. 11, din 1998, în
cadrul căruia Plenara judecătorilor constituia una din form aţiunile de judecată
ale C urţii, după intrarea în vigoare a dispoziţiilor am intitului protocol cea m ai
im portantă asem enea form aţiune a noii C urţi a devenit M area C am eră com pusă
din 17 judecători.
D e asemenea, am arătat deja în m ai m ulte rânduri, în special chiar cu prilejul
analizei articolului precedent, că M area Cam eră a Curţii exercită - astfel cum , de
această d ată, p rev ed e distinct şi sintetic şi textul în d isc u ţie - atrib u ţii
jurisdicţionale în două situaţii, fără a distinge după cum este vorba despre cereri
interstatale sau cereri individuale:
1. desesizarea cam erei învestite cu soluţionarea unei cereri în favoarea M arii
C am ere pe tem eiul art. 30 din Convenţie;
2. redeschiderea, cel puţin la solicitarea uneia dintre părţi, procedurii examinării
unei cereri de către M area Cameră, în urm a pronunţării unei hotărâri în acea cauză
de o cam eră a C urţii, solicitare „acceptată” de un colegiu de 5 judecători ai M arii
Cam ere, pe tem eiul art. 43 din Convenţie.
D ată fiind îm prejurarea că dispoziţiile art. 30 au fost analizate m ai sus, iar cele
ale art. 43 vor fi analizate la m om entul potrivit, înţelegem ca, în cadrul discutării
art. 31, să facem num ai unele precizări de ordin general privitoare la aplicarea
am belor texte.
O prim ă precizare se referă la modul de sesizare a M arii Cam ere a Curţii. D in
acest pu nct de vedere este de reţinut, pe de o parte, că niciodată o cerere
individuală sau o cerere interstatală adresată C urţii nu va putea fi atribuită spre
soluţionare direct M arii Camere, iar, pe de altă parte, că dispoziţiile art. 43 nu intră
în discuţie, deoarece ele privesc cereri în care s-a p ro n u n ţat deja o h o tărâre de
către o cam eră a Curţii.
Pe terenul art. 30, însă, am văzut că desesizarea priveşte o cauză în curs de
examinare de o cam eră a Curţii, până la pronunţarea hotărârii.
Or, în cazul unei cereri individuale, art. 52 parag. 1 din R egulam ent dispune
că preşedintele atribuie spre soluţionare unei secţii orice asem enea cerere adresată
Bîrsan 117
instanţei europene pe temeiul art. 34 al Convenţiei, iar art. 51 parag. 1 din acelaşi
Regulament prevede că atunci când Curtea este sesizată cu o cerere interstatală,
preşedintele o comunică imediat statului pârât şi o atribuie spre soluţionare
uneia dintre secţiile Curţii.
8 Aşadar, pentru ca Marea Cameră să aibă a examina o cerere adresată Curţii, ea
trebuie să fie sesizată de una dintre camerele sale, iniţial învestită cu soluţionarea
ei, care s-a desesizatîn favoarea sa.
9 O a doua precizare priveşte competenţa Marii Camere privitoare la soluţionarea
unei cauze: aceasta este generală; ea poate să examineze atât admisibilitatea
unei cereri, cât şi fondul ei, sau să dispună scoaterea cererii de pe rolul Curţii, în
condiţiile art. 37 din Convenţie.
10 Totuşi, considerăm că se impun următoarele nuanţări:
a) dacă Marea Cameră primeşte cauza spre soluţionare în urma desesizării
unei camere înainte ca aceasta din urmă să se pronunţe cu privire la admisibilitatea
cererii, este limpede că ea va examina atât admisibilitatea cererii, cât, de va fi
cazul, şi fondul acesteia;
b) dacă Marea Cameră este învestită cu soluţionarea unei cereri în urma
desesizării unei camere în favoarea sa, după ce aceasta din urmă a decis că
cererea este admisibilă, ori prin acceptarea reexaminării unei cauze în care o
cameră a pronunţat o hotărâre (art. 43 din Convenţie), ea va avea a examina, ca
principiu, numai fondul acelei cauze; într-adevăr, prin ipoteză, fie în urma aplicării
dispoziţiilor art. 30, după declararea unei cereri ca admisibilă de camera ce se
desesizează, fie prin aplicarea prevederilor art. 43 care se referă la o hotărâre a
unei camere, ceea ce semnifică în mod evident faptul că fondul cauzei a fost
examinat de acea cameră, în ambele situaţii M area Cam eră va soluţiona fondul
cauzei în discuţie, chiar dacă, în cazul aplicării dispoziţiilor art. 43, practic, acesta
este examinat de două formaţii distincte ale Curţii, egal competente potrivit
Convenţiei, ce pot pronunţa soluţii diferite1;
c) în sfârşit, nimic nu împiedică Marea Cameră să reia discutarea admisibilităţii
cererii reclamantului atât atunci când cererea a fost declarată admisibilă de came
ra ce s-a desesizat în favoarea sa, cât şi în ipoteza în care ea reexaminează cererea
1Spre exemplu, în cauza Jahn et autres c/Allemagne, Internet, site cit., în hotărârea sa
din 22 ianuarie 2004 o camera a Curţii a ajuns la concluzia că obligaţia impusă prin
lege unor persoane, recunoscute ca proprietare ale unor terenuri prin dispoziţiile
altei legi, de a retroceda statului acele terenuri fără indemnizaţie a constituit o
încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Nr. 1, în timp ce, în urma reexaminării
cererii pe temeiul dispoziţiilor art. 43 din Convenţie, Marea Cameră a ajuns la
concluzia exact contrară; CEDH, 30 iunie 2005, Recueil 2005.
118 Bîrsan
Atribuţii ale Marii Camere 11-14 A rt. 31
în urma aplicării dispoziţiilor art. 43 din Convenţie, în măsura în care în cauza

astfel examinată de Marea Cameră guvernul pârât a pus în discuţie o eventuală
excepţie de inadmisibilitate a cererii în condiţiile art. 55 din Regulamentului Curţii,
adică numai dacă a făcut aceasta prin observaţiile scrise sau orale depuse atunci
când camera a avut a se pronunţa cu privire la admisibilitatea cererii; altfel
spus, o excepţie de inadmisibilitate a unei cereri nu poate fi ridicată direct în faţa
Marii Camere, decât dacă ea însăşi discută admisibilitatea ei, în ipoteza în care
o cameră a Curţii se desesizează în favoarea Marii Camere înainte ca ea însăşi să
decidă admisibilitatea ei.
în al treilea rând, aşa după cum am mai spus, fiind cea mai importantă şi mai 11
solemnă formaţiune de judecată a Curţii, Marea Cameră este învestită cu
prerogativa asigurării unităţii şi coerenţei jurisprudenţei instanţei europene.
661. Atribuţiile consultative ale Marii Camere. Cât priveşte atribuţiile con- 12
sultative ale Marii Camere, fără a intra în fondul analizei pe care o vom consacra
art. 47 din Convenţie, este de reţinut că, potrivit acestui text, Curtea poate, la
cererea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, să acorde avize consulta
tive cu privire la problemele juridice referitoare la interpretarea dispoziţiilor
Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale. Or, potrivit art. 31 lit. a) din
Convenţie, atunci când i se solicită un asemenea aviz, Curtea nu-1 va emite prin
discutarea lui în cadrul Adunării plenare a judecătorilor ei, ci în formaţiunea sa de
judecată dată de Marea Cameră.
662. Modificarea dispoziţiilor art. 31 prin Protocolul Nr. 14. Potrivit art. 10 13
din Protocolul Nr. 14, textul art. 31 din Convenţie se modifică în sensul că Marea
Cameră a Curţii este învestită cu o nouă atribuţie, anume aceea de a se pronunţa, la
sesizarea Comitetului Miniştrilor, asupra refuzului unui stat contractant de a se
conforma unei hotărâri definitive pronunţate de instanţa europeană împotriva sa,
într-un litigiu în care acest stat a fost parte, astfel cum dispun prevederile noului
alin. 4 al art. 46 din Convenţie, introdus tot prin Protocolul Nr. 14.
Fără a intra în detaliile discuţiei pe care o vom face atunci când vom analiza 14
dispoziţiile art. 46 din Convenţie şi modificările ce-i sunt aduse prin Protocolul
Nr. 14, reamintim că acest text consacră un principiu fundamental al sistemului
european de protecţie a drepturilor omului, anume principiul obligativităţii
hotărârilor Curţii pentru statele contractante, care se angajează să se
„conformeze”, adică să execute aceste hotărâri. Numai că, în redactarea sa actuală,
art. 46 nu conţine nici un mijloc juridic de control al modului în care statele
„condamnate” prin hotărâri definitive ale Curţii îşi respectă obligaţia de a le
9. Bîrsan 119
executa; potrivit art. 46 parag. 2, aceste hotărâri sunt transmise Comitetului

Miniştrilor, care supraveghează executarea lor.
15 In urma modificărilor aduse art. 46 prin Protocolul Nr. 14, Curtea va fi învestită
cu atribuţii proprii în materie de executare a hotărârilor sale definitive,
într-adevăr, atunci când Comitetul Miniştrilor va constata că un stat „refuză a se
conforma” unei asemenea hotărâri, el va putea ca, după ce „va fi pus în întârziere”
acest stat, printr-o decizie adoptată cu votul unei majorităţi de două treimi din
numărul reprezentanţilor statelor membre ale comitetului, să sesizeze Curtea cu
privire la problema respectării de către statul în cauză a obligaţiei sale de executare
a hotărârii Curţii.
16 Astfel spus, în faţa Curţii se va deschide un nou „proces” în cadrul căruia
instanţa europeană va avea de analizat comportamentul statului obligat printr-o
hotărâre a Curţii la a o executa. în situaţia în care ea constată încălcarea acestei
obligaţii de către acel stat, va „retrim ite” cauza Comitetului Miniştrilor, compe
tent a determina măsurile ce au a fi luate în situaţia dată (art. 46 parag. 4, astfel
cum acest paragraf este formulat prin dispoziţiile art. 16 din Protocolul Nr. 14 la
Convenţie).
120 Bîrsan
Art. 32 1
Competenţa 1. Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind
Curţii interpretarea şi aplicarea convenţiei şi a protocoalelor sale,
care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute în art. 33,34 şi 47.
2. în caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte.
Competence 1. La competence de la Cour s’etend â toutes les questions

de la Cour concemant Pinterpretation et l’application de la Convention
et de ses Protocoles qui lui seront soumises dans les condi
tions prevues par les articles 33, 34 et 47.
2. En cas de contestation sur le point de savoir si la Cour est
competente, la Cour decide.
Jurisdiction 1. The jurisdiction of the Court shall extend to all matters con-
of the Court ceming the interpretation and application of the Convention
and the protocols thereto which are referred to it as provided
in Articles 33, 34 and 47.
2. In the event of dispute as to whether the Court has jurisdic
tion, the Court shall decide.
Sumar
§ 1. Consideraţii generale........................................................................................... 121
§2. Conţinutul textului............................................................................................. 122
A. Principii privitoare lacompetenţaCurţii....................................................... 122
B. Delimitarea contenciosului cu careeste învestită C urtea............................ 128
Bibliografie
2005, p. 243-244; J. Callewaert, Article 45, în „Commentaire ... ”, p. 767-775; Fr. Sudre,
Droit europeen et internaţional des droits de l’homme, 7imc ed. refondue, PUF, Paris,
2005, p. 547-550.
1 Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 art. 32 se va modifica după cum

urmează „La sfârşitul alineatului 1, după numărul 34 se adaugă o virgulă şi numărul
46."
Bîrsan 121
1 663. Evoluţia sistemului european de protecţie a drepturilor omului.

încheierea tratatului internaţional care este Convenţia europeană a drepturilor
omului, în anul 1950, a reprezentat un incontestabil progres în asigurarea protecţiei
pe plan european a drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le înscrie, cărora li
s-au adăugat ulterior cele cuprinse în protocoalele sale normative adiţionale,
toate analizate în primul volum al acestei lucrări.
2 Cu acelaşi prilej, am arătat că aceste drepturi şi libertăţi astfel instituite au
drept titulari indivizii, ca persoane fizice sau asociaţi în persoane juridice ori alte
entităţi fără caracter guvernamental, aspect asupra căruia vom reveni mai jos,
când vom analiza art. 34 din Convenţie. Până la acest punct, practic, nimic nu
deosebeşte Convenţia europeană de Declaraţia universală a drepturilor omului
care a precedat-o şi i-a constituit izvorul esenţial.
3 Elementul de noutate adus de Convenţia europeană în materie a fost dat de
caracterul ei instituţionalizat, în sensul că a creat un mecanism de control al
modului în care statele contractante îşi îndeplinesc obligaţia de a asigura protecţia
reală şi efectivă a drepturilor şi a libertăţilor pe care ea le garantează. Aşa cum a
fost conceput iniţial acest mecanism, el a reprezentat un adevărat compromis
între concepţia suveranistă, exclusiv statală, a protecţiei drepturilor omului şi
concepţia modernă a asigurării unei protecţii jurisdicţionale internaţionale a
acestor drepturi şi libertăţi prin recunoaşterea dreptului la un recurs individual în
faţa unei asemenea jurisdicţii.
4 într-adevăr, pe de o parte, în structura sa iniţială, sistemul instituţional de
protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţia europeană era complex,
cuprinzând trei organe: Comisia, ca organ de examinare a admisibilităţii cererilor
şi ca organ de conciliere, pentru că, după declararea unei cereri ca admisibilă,
încă din această fază părţile puteau soluţiona litigiul pe cale amiabilă; Comitetul
Miniştrilor Consiliului Europei, ca organ politic, dar şi de decizie cu privire la
existenţa sau inexistenţa unei încălcări de către un stat contractant a drepturilor.
garantate de Convenţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca organ
judiciar în materie, învestită însă a soluţiona numai fondul unei cereri individuale
după declararea ei ca admisibilă de Comisie şi la sesizarea nu a individului în
cauză, ci a fostei Comisii şi a unor state contractante, astfel cum dispunea fostul
art. 48 al Convenţiei.
122 Bîrsan
Competenţa Curţii 5-8 Art. 32
Pe de altă parte, ratificarea Convenţiei de către statele contractante nu 5

semnifica, p rin ea însăşi, recunoaşterea directă a dreptului la recurs individual:
statul contractant împotriva căruia cererea era adresată trebuia să declare că
recunoaşte competenţa organelor Convenţiei de a o examina, astfel cum dispuneau
fostele art. 25 şi 46 ale Convenţiei.
Aşa după cum s-a observat cu referire la competenţa Curţii în cadrul acestui 6
sistem, din moment ce fostul art. 46 conţinea o clauză facultativă privitoare la
jurisdicţia obligatorie a Curţii, instanţa europeană constituia o componentă
facultativă în mecanismul de garanţie colectivă a drepturilor individuale instituit
de Convenţie şi prezenta, în privinţa sesizării sale, caracteristicile unei jurisdicţii
internaţionale clasice, „respectuoasă cu suveranitatea naţională a statelor, a
cărei competenţă se baza pe consimţământul lor”1. Numai puţin însă, considerăm
că premisele unui mecanism eficient de control al modului în care statele îşi
îndeplinesc obligaţiile asumate prin Convenţie au fost asigurate în cadrul
acestui sistem, ele fiind date, dincolo de manifestarea de voinţă a părţilor
contractante, de instituirea recursului individual şi a competenţelor în materie
atribuite unor organisme internaţionale cu activitate jurisdicţională: fosta
Comisie şi Curtea.
Or, Protocolul Nr. 11 a instituit C urtea Europeană unică a D repturilor 7
Omului, învestită cu misiunea de a asigura respectarea angajamentelor ce rezultă
pentru înaltele părţi contractante din Convenţie şi din protocoalele sale adiţionale2,
care poate fi sesizată direct de orice persoană fizică sau juridică.
Am reamintit aceste principii generale pentru a înţelege esenţa noului 8
mecanism european de protecţie a drepturilor omului, astfel cum a fost el conceput
prin acest protocol, deoarece de la 1 noiembrie 1998 - data intrării lui în vigoare
- aderarea statelor membre ale Consiliului Europei la Convenţie semnifică
recunoaşterea competenţei obligatorii a Curţii ca organ de control al modului în
care ele îşi îndeplinesc obligaţiile astfel asumate. Dispoziţiile textului supus analizei
au a fi înţelese numai pornind de la acest postulat: instanţa europeană a dobândit
deplina jurisdicţie privitoare la soluţionarea plângerilor individuale ce-i sunt
adresate; art. 32 din Convenţie determină cadrul acestei competenţe generale şi
limitele sale.
1 Fr. Sudre, op. cit., p. 548.

2 A se vedea supra, nr. 608 şi urm.
Bîrsan 123
§2. C onţinutul textului
A. Principii privitoare la competenţa Curţii
9 664. Competenţa generală a Curţii. Potrivit art. 32 parag. 1 din Convenţie,

competenţa Curţii priveşte toate problemele referitoare la interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale care-i sunt supuse
spre soluţionare în condiţiile art. 33,34 şi 47, adică, atunci când instanţa europeană
este sesizată cu o cerere interstatală, cu o cerere individuală sau cu o cerere de
aviz consultativ, astfel cum dispun textele enumerate. Spre a nu mai reveni asupra
acestei probleme în analiza consacrată art. 32, precizăm că, potrivit art. 11 din
Protocolul Nr. 14, printre textele evocate de primul paragraf al actualului art. 32
are a fi inclus şi art. 46, ceea ce semnifică extinderea competenţei Curţii la
examinarea, la sesizarea Comitetului Miniştrilor, în condiţiile prevăzute de acest
nou text, a refuzului unui stat contractant de a se conforma unei hotărâri a
Curţii.
10 De asemenea, art. 32 parag. 2 înscrie o normă recunoscută în materie potrivit
căreia, în caz de existenţă a unei contestaţii privitoare la competenţa ei, Curtea
este cea care va decide asupra acestei probleme.
11 în ansamblul lor, dispoziţiile art. 32 parag. 1 din Convenţie determină
competenţa materială a instanţei europene; ea are a aplica dispoziţiile Convenţiei
şi ale protocoalelor sale adiţionale unor fapte concrete, invocate de reclamant în
cererea sa „introductivă de instanţă”. După cum a decis jurisdicţia europeană cu
valoare de principiu în una din primele sale hotărâri adoptate sub imperiul
competenţei facultative ce-i era dată de fostul art. 46 din Convenţie, în orice
cauză cu care este sesizată, Curtea va trebui să stabilească, mai întâi, dacă cererea
reclamantului priveşte probleme referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
Convenţiei; pentru a face acest lucru, ea va avea a determina dacă reclamantul
este titularul drepturilor garantate de Convenţie sau/şi de protocoalele sale
adiţionale pe care le invocă şi dacă dispoziţiile acestora au făcut să se nască în
sarcina autorităţilor statale anumite obligaţii a căror încălcare este invocată de
reclamant în cererea sa; acestea nu semnifică însă numai cercetarea fondului
cererii, ci şi adoptarea implicită a unei poziţii privitoare la probleme de interpretare
şi de aplicare a Convenţiei, nedisociabile de fondul cererii1. De aceea, în cauze în
care guvernele statelor contractante contestau competenţa Curţii privitoare la
1CEDH, 9 februarie 1961, Affaire linguistique belge (exception preliminaire), Sărie A

nr. 5, § 3.
124 Bîrsan
Competenţa Curţii 12-is Art. 32
încălcările unor drepturi şi libertăţi invocate de reclamanţi, într-o jurisprudenţă

devenită constantă, instanţa europeană a decis că problema aplicabilităţii unei
dispoziţii „normative” a Convenţiei - adică a unei prevederi ce înscrie un anumit
drept astfel garantat - este, prin însăşi natura ei, o problemă de fond, „ce are a fi
examinată independent de atitudinea anterioară a statului pârât”1.
Mai mult, Curtea a statuat în sensul că transmiterea unor atribuţii privitoare la 1 2
drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie sau/şi de protocoalele sale adiţionale
unor organizaţii internaţionale nu este de natură să afecteze competenţa ei
ratione materiae ce constă în a controla modul în care sunt respectate pe teritoriul
naţional sau aflat sub jurisdicţia statului contractant acele drepturi şi libertăţi.
Astfel, reamintim că în cauza Matthews c/Royaume-Uni2, menţionată şi în 1 3
primul volum al lucrării noastre3, reclamanta a invocat încălcarea de către
autorităţile britanice a dreptului ei la alegeri libere, garantat de art. 3 din Protocolul
Nr. 1 la Convenţie, prin faptul de a nu fi organizat alegeri pentru Parlamentul
European în Gibraltar, teritoriu „dependent” de Marea Britanie.
în apărarea sa, guvernul britanic a admis că ar putea exista situaţii în care un 14
stat contractant ar încălca obligaţiile impuse prin Convenţie în urma asumării
altor obligaţii incompatibile cu dispoziţiile acesteia printr-un alt tratat internaţional,
dar a arătat că, în cauză, împrejurările de fapt sunt diferite, deoarece în discuţie
apar acte ale comunităţilor europene, ce nu au a fi imputate statelor membre;
„responsabilitatea unui stat pe terenul Convenţiei nu poate fi angajată decât
dacă el are un control efectiv asupra actului incriminat; or, în privinţa dispoziţiilor
privitoare la alegerea Parlamentului European, guvernul britanic nu dispune o
asemenea prerogativă”, a susţinut guvernul pârât4.
Instanţa europeană a reţinut că părţile din cauză nu contestă aplicabilitatea 15
art. 3 din Protocolul Nr. 1 în Gibraltar, astfel că, pe temeiul art. 1 din Convenţie,
jurisdicţia” teritorială a Marii Britanii este stabilită în mod indiscutabil5, dar că ea
are a examina, dincolo de natura specifică a alegerilor pentru Parlamentul European,
organ al comunităţilor europene, dacă poate fi angajată răspunderea Marii Britanii,
1CEDH, 25 martie 1985, Barthold c/Allemagne, Serie A nr. 90, § 41; 24 octombrie
1989,//. c/France, Serie A nr. 162-A,§47;21 noiembrie 1995, Acquaviva c/France,
Serie Anr. 333-A, § 45.
2 CEDH, 18 februarie 1999, Recueil 1999-1, p. 251 şi urm.
3A se vedea supra, voi. I, nr. 578.
4 CEDH, 18 februarie 1999, MattLews c/Royaume-Uni, precit., § 26.
5Idem, § 30.
Bîrsan 125
prin raportare la dispoziţiile Convenţiei, pentru a nu fi organizat alegeri parlamentare

europene în Gibraltar, adică dacă autorităţile britanice sunt ţinute să „recunoască”
drepturi la alegeri pentru Parlamentul European, deşi este vorba despre un organ
comunitar1.
16 Curtea a arătat că actele Comunităţii Europene nu pot fi atacate în faţa ei,
deoarece aceasta nu este parte la Convenţie; nu mai puţin, „Convenţia nu
exclude transferul de competenţe unor organisme internaţionale, cu condiţia ca
drepturile garantate de Convenţie să continue a fi recunoscute; un asemenea
transfer nu este de natură să conducă la dispariţia responsabilităţii statelor
contractante”2(pe terenul acesteia-s .n şi n.n., C.B.).
17 Or, în speţă, ea a considerat că încălcarea dispoziţiilor Convenţiei rezultă din
aceea că Marea Britanie a aderat la tratatele internaţionale comunitare privitoare
la organizarea alegerilor pentru Parlamentul European - aşa-numitul Act unic din
anul 19763—şi la lărgirea competenţelor sale prin Tratatul de la Maastricht din
anul 1992, acte ce nu pot fi atacate în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene de la Luxemburg deoarece nu sunt acte „ordinare” ale Comunităţii; ele
sunt tratate comunitare ce scapă competenţei acestei instanţe a Comunităţii. Aşa
fiind, Marea Britanie, împreună cu ansamblul statelor comunitare semnatare ale
acestor tratate, sunt singurele responsabile ratione materiae pe terenul art. 1
din Convenţie şi al art. 3 din Protocolul Nr. 1, care garantează dreptul la alegeri
libere4. Iar atunci când a aderat la tratatele comunitare, Marea Britanie a admis
aplicarea lor teritoriului Gibraltar, ceea ce înseamnă că ea este ţinută să recunoască,
locuitorilor din acest teritoriu drepturile garantate de art. 3 din Protocolul Nr. 1,
indiferent dacă este vorba despre alegeri interne sau despre alegeri pentru
Parlamentul European5.
18 De asemenea, oarecum în sens invers, Curtea a decis că împrejurarea că
norme juridice interne ale statelor contractante - în speţă era vorba despre
dispoziţii cuprinse în Codul francez al sănătăţii publice - se inspiră „aproape
cuvânt cu cuvânt” din acte comunitare nu va conduce la a fi sustrase examinării
compatibilităţii lor cu prevederile Convenţiei6.
1Idem, §31.
2 Idem, § 32.
3 Decizia Consiliului CEE 76/87 din 20 septembrie 1976 privitoare la alegerea
reprezentanţilor în Parlamentul european prin sufragiu universal direct.
4 CEDH, 18 februarie 1999, Matthews cfRoyaume-Uni, precit., § 33.
5Idem, § 34.
6 CEDH, 15 noiembrie 1996, Cantorii c/France, Recueil 1996-V, § 30.
126 Bîrsan
665. Crearea jurisprudenţei Curţii; consecinţe. Prin interpretarea şi aplicarea 19

dispoziţiilor Convenţiei şi/sau ale protocoalelor sale adiţionale unor situaţii con
crete, ce rezultă din dosarele cauzelor supuse spre examinare, instanţa europeană
a elaborat şi elaborează mereu o anumită jurisprudenţă.
Este ea oare ţinută de soluţiile sale anterioare? Având a răspunde la această 2 0
întrebare, Curtea a arătat că ea nu se găseşte în situaţia de a fi „legată” prin
deciziile sale pronunţate în cauze judecate anterior; instanţa europeană a subliniat
însă că ea „a adoptat, ca uzanţă, practica de a le urma şi de a le aplica «învăţă
mintele» - în sensul de concluzii de ordin general («.«., C.B.) - în interesul
securităţii juridice şi al dezvoltării coerente a jurisprudenţei sale privitoare la
Convenţie”1 (s.n., C.B.). Totuşi, a spus Curtea, art. 34 din Convenţie îi
încredinţează nu misiunea de a formula un aviz abstract, ci pe aceea de a aplica
prevederile Convenţiei unor fapte concrete ale cauzelor cu soluţionarea cărora
ea este sesizată; hotărârile adoptate în cauze individuale constituie în mod evi
dent precedente, dar o decizie într-un anumit caz nu ar putea, nici din punct de
vedere teoretic şi nici pe plan practic, să fie concepută în aşa fel încât ea să nu
mai fie aplicabilă în alte cauze2.
în acelaşi timp, jurisdicţia europeană a evidenţiat că, atunci când raţiuni 2 1
evidente şi imperioase o impun, ea ar putea să se îndepărteze de la propria-i
jurisprudenţă, deoarece un reviriment al acesteia s-ar justifica, spre exemplu, în
situaţia în care o schimbare de jurisprudenţă ar avea ca scop o interpretare a
Convenţiei ce ar corespunde evoluţiei societăţii3; pentru că, chiar dacă uneori nu
poate fi stabilită nici o distincţie importantă la nivelul faptelor între o cauză
supusă examinării şi alte cauze soluţionate anterior, nu mai puţin, prin luarea în
considerarea a anumitor schimbări care s-au produs între timp pe plan naţional,
Curtea poate să-şi fixeze ca obiectiv să reevalueze, „în lumina condiţiilor de
astăzi” care sunt interpretările şi aplicările Convenţiei ce se impun „la ora actuală”4.
Din moment ce Convenţia este, înainte de orice alte considerente, un mecanism
internaţional de protecţie a drepturilor omului, a spus Curtea, ea trebuie să ţină
seama de evoluţia unei anumite situaţii atât în statul în cauză, cât şi în celelalte
state contractante şi să „reacţioneze” la un anumit consens susceptibil de a-şi
croi drum în privinţa unui nou standard ce are a fi astfel evidenţiat şi protejat.
1CEDH, 27 septembrie 1990, Cossey c/Royaume-Uni, Serie Anr. 184, § 35.

2 CEDH, 29 aprilie 2002, Pretty c/Royaume-Uni, Recueil 2002-III, § 75.
3 CEDH, 27 septembrie 1990,precit., § 35.
4 CEDH, 28 mai 2002, Stafford c/Royaume-Uni, Recueil 2002-IV, § 69.
Bîrsan 127
Aceasta deoarece este de o importanţă crucială ca dispoziţiile Convenţiei să fie

interpretate şi aplicate în aşa fel încât garantarea drepturilor omului pe care ele le
prevăd să devină „concretă şi efectivă, nu teoretică şi iluzorie”1; dacă instanţa
europeană nu ar avea o concepţie dinamică şi evolutivă privitoare la interpretarea
şi aplicarea normelor Convenţiei, s-ar ajunge la blocarea oricărei posibilităţi de
ameliorare sau de reformare a propriei sale jurisprudenţe.
22 Practica jurisdicţională a instanţei europene arată că, prin aplicarea principiilor
mai sus expuse, ea a ajuns la a-şi reconsidera şi, pe cale de consecinţă, la a-şi
modifica, în situaţii bine determinate şi temeinic justificate, propria-i
jurisprudenţă. Este, spre exemplu, cazul recunoaşterii, în pofida unei jurisprudenţe
anterioare contrare, a dreptului persoanelor transsexuale, care au suferit operaţii
de modificare de sex, de a-şi vedea înscrisă în actul de naştere noua identitate
sexuală şi de a se căsători2, a caracterului obligatoriu al măsurilor provizorii pe
care ea le-a dispus pe temeiul art. 39 din Regulament3 etc.
B. Delimitarea contenciosului cu care este învestită Curtea
23 666. Principiu. Sub imperiul fostului art. 45 al Convenţiei, ale cărui prevederi
esenţiale au fost preluate de textul pe care-1 discutăm, instanţa europeană a decis
în mod constant că fundamentarea competenţei ei ratione materiae apare ca
stabilită atunci când cauza cu soluţionarea căreia ea este învestită priveşte o
problemă de interpretare sau de aplicare a Convenţiei; Curtea nu va putea să-şi
decline competenţa decât în situaţia în care cuprinsul cererii reclamantului este în
mod evident străin dispoziţiilor Convenţiei sau ale protocoalelor sale adiţionale4.
Curtea nu poate să-şi exercite competenţa decât în privinţa cauzelor cu care este
sesizată în condiţiile art. 33 şi 34 din Convenţie; odată astfel învestită, ea se
bucură de plenitudinea de jurisdicţie şi poate examina toate problemele de fapt
şi de drept puse de soluţionarea unei cauze5.
24 De asemenea, reamintim principiul bine stabilit în jurisprudenţă Curţii potrivit
căruia, în soluţionarea unei cereri individuale introduse pe temeiul art. 34 din
1 CEDH, 11 iulie 2002, Christine Goodwin c/Royaume-Uni, Recueil 2002-VI, § 74;

11 iulie 2002,1. c/Royaume-Uni, Internet, site cit., § 54.
2 Idem.
3 CEDH, 4 februarie 2005, Mamatkulov et Askarov c/Turquie, Internet, site cit.
4 CEDH, 9 februarie 1967,precit., § 3; 28 august 1986, Glasenappc/Allemagne, Serie
Anr. 104, § 41; 28 noiembrie 1988, Nielsen c/Danemark, Serie Anr. 144, § 57.
5CEDH, 18 iunie 1971, De Wilde, Oomset Versyp c/Belgique, S6rie Anr. 12,§48-49.
128 Bîrsan
Convenţie, ea nu are ca misiune exercitarea unui control in abstracto al unei

legislaţii sau al unei practici dintr-un stat contractant contestată de reclamant în
cererea sa; ea trebuie să se limiteze, pe cât posibil, fără a pierde din vedere
contextul general, la a trata problemele concrete ale cauzei cu care este sesizată1.
667. Consecinţe. Reclamantul va invoca întotdeauna în cererea sa anumite

fapte ce, din punctul său de vedere, constituie încălcări ale drepturilor garantate
de Convenţie, cărora el le dă anumite calificări juridice.
în instruirea dosarului, instanţa europeană va determina existenţa faptelor 2 6
alegate de reclamant pe baza probelor produse de părţi şi, uneori, pe baza propriilor
constatări pe care le face în cadrul unor misiuni organizate în acest scop. Pe
terenul stabilirii faptelor cauzei, Curtea a decis într-o jurisprudenţă constantă
că nimic nu o împiedică să ia în considerare noi informaţii şi argumente produse
pe parcursul desfăşurării procedurii, dacă ea le apreciază ca pertinente, pentru a
se putea pronunţa asupra temeiniciei încălcărilor drepturilor garantate de
Convenţie, formulate de reclamant în cererea sa. Spre exemplu, „informaţii noi”
pot să confirme sau să infirme aprecierile părţilor sau justificarea temerilor
exprimate de un reclamant; ele pot consta în detalierea unor aspecte ale cauzei
sau într-o argumentare juridică suplimentară, astfel că, în măsura în care toate
acestea sunt pertinente şi utile cauzei, instanţa europeană le poate reţine spre
analiză2.
Pe un plan mai general, Curtea a reţinut că există o practică internă şi 27
internaţională potrivit căreia o jurisdicţie sesizată cu soluţionarea unei cauze
poate să se considere abilitată a lua în discuţie şi fapte ce au survenit pe parcursul
desfăşurării procedurii, care constituie simple „prelungiri” sau „adăugiri” ale
celor enunţate în cererea introductivă de instanţă3.
' CEDH, 16 februarie 2000, Amann c/Suisse, Recueil 2000-n, § 88; în acelaşi sens:
CEDH, 27 februarie 1980, Deweer c/Belgique, S6rie A nr. 35, § 40; 9 decembrie
1994, Les saintes monasteres c/Grece, Serie Anr. 301-A, § 55; 20 octombrie 1997,
Radio ABC c/Autriche, Recueil 1997-V1, § 37.
2 CEDH, 12 iulie 2001, K. et T. c/Finlande, Recueil 2001-VH, § 147; în acelaşi sens,
CEDH, 20 martie 1991, Cruz Varas et autres c/Suede, Serie A nr. 201, § 76; 24
februarie 1995, McMichael c/Royaume-Uni, Serie Anr. 307-B, § 73; 25 aprilie 1996,
Gustafsson c/Suede, Recueil 1996-11, § 51.
3 CEDH, 10 noiembrie 1969, Stdgmuller c/Autriche, Serie Anr. 9, § 7; 2 martie 1987,
Weeks c/Royaume-Uni, Serie Anr. 114, § 37; 24 martie 1988, Olsson c/Suede (n°l),
Serie Anr. 130, § 56; 22 aprilie 1992, Rieme c/Suede, Sărie Anr. 226-B, § 51.
Bîrsan 129
28 Cât priveşte calificarea juridică a faptelor cauzei prin raportare la dispoziţiile

Convenţiei, încă din primele sale hotărâri Curtea a decis că ea este îndreptăţită să
cerceteze, chiar din oficiu, dacă faptele invocate de reclamant în cererea sa nu
ţin şi de alte posibile încălcări ale drepturilor pe care Convenţia le garantează,
decât cele arătate de acesta1.
29 Ulterior, Curtea a precizat că sistemul internaţional de protecţie a drepturilor
omului instituit prin Convenţie, ce funcţionează pe baza unor cereri individuale
sau interstatale prin care se pretinde existenţa unor încălcări ale unor asemenea
drepturi şi libertăţi de către autorităţile statului pârât, nu-i permite să se sesizeze
cu o cauză despre care ea ar lua la cunoştinţă într-un alt mod sau să examineze
fapte ce nu sunt arătate de reclamant în cererea sa. Instanţa europeană este,
totuşi, competentă să aprecieze circumstanţele unei cauze prin luarea în
considerare a ansamblului dispoziţiilor Convenţiei. în realizarea acestei misiuni,
ea poate să dea faptelor unei speţe, astfel cum au fost stabilite pe baza diverselor
elemente (probe) ale dosarului, o calificare juridică diferită decât cea pe care
le-a atribuit-o persoana interesată sau, eventual, să le aprecieze dintr-un alt unghi.
Mai mult, Curtea trebuie să aibă în vedere nu numai cererea introductivă de
instanţă, ci şi toate înscrisurile sau alte elemente complementare, destinate a o
circumstanţia, prin eliminarea lacunelor şi a „obscurităţilor” sale iniţiale2.
30 De asemenea, într-o hotărâre de speţă, instanţa europeană a precizat cu valoare
de principiu că, titulară a calificării juridice a faptelor unei cauze, ea nu se consideră
„legată” de cea atribuită acestor fapte de reclamant sau de guvern. Pe temeiul
principiului ju ra novit curia, Curtea poate cerceta din oficiu un capăt de cerere
pe terenul unui text sau paragraf al unui text al Convenţiei care nu a fost invocat
de părţi, deoarece „o cerere se caracterizează prin faptele pe care le enunţă, şi nu
prin temeiurile de drept invocate”3.
1CEDH, 27 iunie 1968, Neumeister c/Autriche, Serie A nr. 8, § 16.

2 CEDH, 10 decembrie 1982, Foti et autres c/Italie, Serie A nr. 56, § 44.
3 CEDH, 18 februarie 1998, Guerra et autres c/ltalie, Recueil 1998-1, § 44; în acelaşi
sens, 28 iunie 1976, Kdnig c/Allemagne, Serie A nr. 27, § 96; 21 februarie 1990,
Powell et Rayner c/Royaume-Uni, Serie A nr. 172, § 29; 22 septembrie 1993, Klaas
c/Allemagne, Serie A nr. 269, § 32; 1 martie 2001, Berktay c/Turquie, Internet, site
cit., § 179.
Menţionăm că, în sistemul anterior intrării în vigoare a Protocolului Nr. 11, când
admisibilitatea cererii era examinată de Comisie, competenţa materială a Curţii era
delimitată de decizia acestui organ al Convenţiei. După cum a statuat în mod con
stant instanţa europeană, în cadrul acestui sistem astăzi depăşit, în interiorul limitelor
astfel trasate prin decizia de admisibilitate ce era adoptată de fosta Comisie, ea
130 Bîrsan
Competenţa Curţii 31 Art. 32
Aşadar, calificările date de reclam ant faptelor cauzei exam inate d e C urte sau
cele susţinute de guvern în apărările pe care el le form ulează în cadrul procesului
desfăşurat în faţa instanţei europene constituie num ai un punct de plecare pentru
p ro p ria analiză a instanţei europene, ca aspect esenţial al p len itu d in ii sale de
com petenţă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C onvenţiei şi/sau ale
protocoalelor sale adiţionale.
putea examina orice problemă de fapt sau de drept ce putea fi ridicată în cursul
procedurii ce se desfăşura în faţa ei; scăpa însă competenţei sale examinarea unor
capete de cerere declarate inadmisibile de fosta Comisie: CEDH, 6 noiembrie 1980,
Guzzardi c/Italie, Serie Anr. 39, § 106; 19 februarie 1998, jorecit., § 44.
Bîrsan 131
Art. 33
Cauze Orice înaltă parte contractantă poate sesiza Curtea asupra
interstatale oricărei pretinse încălcări a prevederilor convenţiei şi ale
protocoalelor sale de către o altă înaltă parte contractantă.
Affaires Toute Haute Pârtie contractante peut saisir la Cour de tout

interetatiques manquement aux dispositions de la Convention et de ses
Protocoles qu’elle croira pouvoir etre impute â une autre Haute
Pârtie contractante.
Inter-State Any High Contracting Party may refer to the Court any alleged
cases breach of the provisions of the Convention and the protocols
thereto by another High Contracting Party.
Sumar
§ 1. Consideraţii generale...........................................................................................132
§2. Fundamentarea cererilor interstatale................................................................ 134
§3. Caracteristicile cererilor interstatale................................................................. 136
§4. Condiţiile cererilor interstatale...........................................................................138
§5. Jurisprudenţa organelor Convenţiei privitoare la cererile interstatale ............145
Bibliografie

2005, p. 224-246; H. Labayle, Article 24, în „Commentaire...” , p. 571 -578; J.-F. Renucci,
Droit europeen des droits de l’homme, 3imc ed., L.G.D.J., Paris, 2002, p. 596-598;
Fr. Sucire, Droit europeen et internaţional des droits de l’homme, 7ime ed. refondue,
PUF, Paris, 2005, p. 557-560.
1 6 6 8 . Ca instrument internaţional regional de protecţie a drepturilor omului,

Convenţia europeană a inovat în m ateria ce-i formează obiectul nu numai în
raporturile dintre indivizi şi state, prin recunoaşterea capacităţii procesuale
active a individului în „acţiunea” pe care acesta o poate formula împotriva unui
stat contractant pentru încălcarea de către autorităţile acestuia a unui drept pe
132 Bîrsan
Cauze interstatale 2-5 Art. 33
care ea i-1 garantează, dar şi în raporturile în tre înseşi statele contractante.

Intr-adevăr, în dreptul internaţional clasic, ca ramură de drept ce reglementează,
în esenţă, raporturile interstatale, este recunoscută protecţia diplomatică pe care
un stat o poate acorda, în anumite condiţii, cetăţenilor săi aflaţi pe teritoriul altui
stat. Din acest punct de vedere, literatura de specialitate şi jurisprudenţă de
drept internaţional au reţinut că un stat nu poate exercita protecţia sa diplomatică
decât în privinţa naţionalilor săi, adică a persoanelor fizice şi juridice legate de el
prin naţionalitate. Această legătură conduce Ia recunoaşterea competenţei
personale şi subiective a statelor ca fundament al protecţiei diplomatice pe care
ele o acordă resortisanţilor lor. în absenţa unor acorduri specifice, numai
naţionalitatea conferă unui stat prerogativa protecţiei diplomatice asupra
cetăţenilor săi1.
Această protecţie poate să aibă ca obiect şi drepturi şi libertăţi fundamentale 2
ale resortisanţilor unui stat, aflaţi pe teritoriul altui stat. Un străin poate fi reţinut
sau arestat pe acest teritoriu, poate fi supus la tratamente inumane sau degradante,
îi pot fi puse în discuţie drepturi legate de viaţa sa privată sau de familie etc.
Autorităţile competente ale propriului său stat îi vor putea acorda protecţie 3
consulară sau diplomatică în calitatea sa de naţional; aceasta este însă o protecţie
subiectivă, bazată pe legătura de naţionalitate.
Dacă ar fi respectat logica principiului expus, voind, în acelaşi timp, a 4
recunoaşte capacitate procesuală activă oricărui stat contractant pentru a acţiona
împotriva altui stat contractant, Convenţia europeană a drepturilor omului ar fi
trebuit să prevadă că un stat contractant ar putea acţiona împotriva altui stat
contractant în situaţia în care statul contractant pârât ar nesocoti drepturile pe
care ea le garantează naţionalilor statului contractant reclamant.
Or, ce dispune art. 33 din Convenţie? Că un stat contractant poate sesiza 5
Curtea cu privire la orice pretinsă încălcare a dispoziţiilor sale săvârşită de către
un alt stat contractant2. Ipoteza textului are în vedere situaţii în care autorităţile
statului pârât nesocotesc drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi/sau de
1 A se vedea Nguyen Quoc Dinh P. Daillier, A Pellet, Droit internaţional public,

L.G.D.J., Paris, 1999, p. 772-773.
2 Precizăm că art. 33 preia prevederile fostului art. 24 al Convenţiei, aplicabile până la
1 noiembrie 1998 care, în conformitate cu sistemul în vigoare până la acea dată,
dispuneau că un stat contractant putea sesiza Comisia cu privire la orice pretinsă
încălcare a dispoziţiilor Convenţiei săvârşită de către un alt stat contractant. Aplicarea
acestor prevederi a condus la elaborarea unei jurisprudenţe de către fosta Comisie în
această materie, jurisprudenţă la care ne vom referi şi noi în analiza actualului text.
Bîrsan 133
protocoalele sale adiţionale în privinţa „persoanelor aflate sub jurisdicţia sa”,

indiferent de împrejurarea dacă acestea sunt sau nu resortisanţi ai statului
reclamant.
6 De această dată, însă, asemenea situaţii nu vor conduce la formularea unor
plângeri în faţa Curţii din partea celor ce suferă direct consecinţele actelor de
încălcare a drepturilor garantate de Convenţie, săvârşite de autorităţile statului
pârât; „acţiunea în justiţie” va fi formulată de oricare dintre statele contractante
sau de mai multe state împreună, împotriva statului căruia i se impută acele
încălcări. De aceea se spune că art. 33 din Convenţie reglementează aşa-numitele
cereri interstatale.
§2. Fundam entarea cererilor interstatale
7 669. Consacrarea posibilităţii introducerii unei cereri interstatale sau a unui

„recurs” - aici în sensul de „acţiune în justiţie” - interstatal în ordinea interna
ţională reprezintă, fară nici o îndoială, o altă inovaţie esenţială a Convenţiei
pentru sistemul european de protecţie a drepturilor omului pe care ea îl reglemen
tează, „recurs” ce marchează, în acelaşi timp, o evidentă îndepărtare de „tiparele
clasice” ale dreptului internaţional public. întrebarea care se pune este aceea de
a se şti cum se explică această soluţie juridică imaginată de redactorii Convenţiei
europene? Care-i este fundamentarea?
8 Pentru a răspunde întrebărilor enunţate trebuie să ne întoarcem la Preambulul
Convenţiei1.
9 într-adevăr, în ultimul paragrafal acestuia se arată că statele semnatare, membre
ale Consiliului Europei, sunt hotărâte, în calitatea lor de state europene animate
de acelaşi spirit şi având acelaşi patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice,
de respect al libertăţii şi al preeminenţei dreptului, să întreprindă primele măsuri
menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate de Declaraţia
universală, adică a acelora care sunt prevăzute de Convenţie şi de protocoalele
sale adiţionale. După cum a statuat în repetate rânduri instanţa europeană,
Convenţia are a fi citită tocmai prin raportare la caracterul ei specific de garanţie
colectivă a respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pe
care ea le reglementează, de către statele contractante2. Dispoziţiile Convenţiei
sunt menite să creeze o adevărată ordine publică europeană în domeniu, deoarece

2CEDH, 18ianuarie 1978, Irlande c/Royaume-Uni, SărieAnr. 25, § 239; 7 iulie 1989,
Soering c/Royaume-Uni, Serie Anr. 161, § 87.
134 Bîrsan
prin încheierea ei statele contractante nu şi-au concedat drepturi şi obligaţii

reciproce utile realizării unor interese naţionale, ci s-au angajat să contribuie la
realizarea idealurilor Consiliului Europei, astfel cum sunt ele definite în statutul
acestei organizaţii internaţionale, pentru instaurarea unei ordini publice
europene de libertate şi de democraţie'. Sau, astfel cum a decis Comisia într-una
din primele cauze interstatale cu care fost sesizată, „obligaţiile asumate de statele
contractante prin Convenţie au esenţialmente un caracter obiectiv (s.n., C.B.),
caracter ce rezultă din faptul că ele urmăresc să protejeze drepturile fundamentale
ale particularilor împotriva încălcării lor de către înseşi aceste state, şi nu să
creeze drepturi subiective reciproce între ele”2.
Ordinea publică europeană stabilită de Convenţie în privinţa drepturilor şi 10
libertăţilor pe care ea le reglementează justifică recunoaşterea „recursului”
interstatal ca mijloc de protejare a acestor drepturi şi libertăţi, în absenţa oricărei
legături de naţionalitate între statul reclamant şi victimele încălcărilor Convenţiei,
încălcări pe care el le denunţă pe această cale3.
Ea se impune a fi apărată de toate statele contractante, care capătă astfel rolul 11
unui adevărat minister public în această materie. De aceea, în literatura de
specialitate s-a arătat că recursul interstatal, reglementat de art. 33 din Convenţie,
constituie o categorie specifică de acţiune publică a cărei esenţă este dată de
garanţia colectivă amintită şi de caracterul obiectiv al drepturilor omului în
sistemul Convenţiei4.
Şi încă o observaţie: din moment ce acest,recurs” semnifică posibilitatea 12
pentru un stat contractant de a pune în discuţie pretinse încălcări ale drepturilor
garantate de Convenţie sau/şi de protocoalele sale adiţionale de către un alt stat
contractant, aceasta înseamnă că el reprezintă, în acelaşi timp, o derogare evidentă
de la principiul de drept internaţional „clasic” al neamestecului în treburile interne
ale altor state, care a condus şi, uneori, conduce încă, chiar în zilele noastre, la
săvârşirea de încălcări flagrante ale drepturilor omului în multe zone ale lumii.
1CEDH, 23 iulie 1968, Affaire linguistiquebelge (fond), Serie Anr. 6, § 5; 6 septembrie

1978, Klass et autres c/Allemagne, S6rie A nr. 28, § 59.
2 Comis. EDH, 11 ianuarie 1961, nr. 788/1960, Autriche c/Italie, Annuaire de la
Convention, voi. 4, p. 139 şi urm.
3 H. Labayle, loc. cit., p. 572.
4 A se vedea Fr. Sudre, op. cit., p. 557.
10. Bîrsan 135

§3. C aracteristicile cererilor interstatale
13 670. Instituţie singulară, specifică în cadrul sistemelor universale şi regionale

de protecţie a drepturilor omului, „recursul” interstatal reglementat de art. 33 din
Convenţie prezintă mai multe caracteristici, ce rezultă, în esenţă, din însăşi
fundamentarea sa. Prima dintre acestea am amintit-o mai sus: „recursul” interstatal
are un caracter obiectiv, deoarece el nu presupune legătura de naţionalitate
dintre statul reclamant şi indivizii ale căror drepturi şi libertăţi reglementate de
Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale sunt încălcate de autorităţile
statului pârât, statul reclamant acţionând pentru apărarea ordinii publice europene
instituite de Convenţie.
14 în al doilea rând, în principiu, „acţiunea în justiţie” pe care statul reclamant o
introduce împotriva statului pârât în faţa instanţei europene are caracterele unei
actio popularis; este trăsătura ce deosebeşte net cererea interstatală de cererea
individuală reglementată de art. 34 din Convenţie.
15 Spre deosebire de situaţia acestei din urmă cereri, când reclamantul trebuie
să demonstreze că el este cel care suferă consecinţele activităţii contrare dispo
ziţiilor Convenţiei desfăşurată de autorităţile statului pârât, concretizată în
încălcarea unui drept ce-i este recunoscut şi garantat de aceste prevederi, în
cazul unei cereri interstatale statul reclamant invocă în acţiunea sa fie situaţii
generale potenţiale de încălcare a unor asemenea drepturi, spre exemplu datorită
existenţei unei legislaţii naţionale în statul pârât contrară prevederilor Convenţiei,
fie existenţa unor încălcări sistematice ale drepturilor şi libertăţilor pe care acestea
le garantează, ce au fost sau sunt săvârşite de autorităţile statului pârât.
16 Privitor la această caracteristică, din jurisprudenţă organelor Convenţiei
rezultă că, uneori, statul reclamant poate denunţa în cererea sa atât încălcarea
unor drepturi garantate de Convenţie faţă de o persoană determ inată, cât şi
existenţa în statul pârât a unor practici administrative sau legislative contrare
dispoziţiilor acesteia. Astfel, în cauza Danemark c/Turquie, în „acţiunea” sa
adresată fostei Comisii, la 7 ianuarie 1997, guvernul reclamant a susţinut, într-un
prim capăt de cerere, că autorităţile statului turc au aplicat, prin încălcarea
dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, tratamente inumane şi degradante unui cetăţean
danez, pe timpul reţinerii acestuia de către autorităţile statului turc, şi, într-un al
doilea capăt de cerere, a „rugat Comisia să cerceteze dacă «tehnicile de intero
gatoriu» aplicate cetăţeanului danez ţin de o anumită practică larg răspândită în
Turcia, practică ce urmăreşte obţinerea, prin producerea unor dureri şi a unor
136 Bîrsan
suferinţe intense, de mărturisiri sau de alte declaraţii compromiţătoare sau

necompromiţătoare, reale sau false”'.
în al treilea rând, cererea interstatală are un caracter contencios, prin 17
transgresarea principiului de drept internaţional public al neamestecului în
treburile interne ale unui alt stat2. Ea nu urmăreşte eventuala soluţionare a unui
conflict de ordin diplomatic, ci reprezintă o veritabilă acţiune în justiţie, intentată
de statul reclamant în faţa unei jurisdicţii internaţionale, şi va conduce la derularea
unui proces ce se va finaliza cu o hotărâre obligatorie pronunţată de acea
jurisdicţie. Nimic nu împiedică însă părţile din proces - state contractante la
Convenţie - să pună capăt litigiului prin soluţionarea lui pe cale amiabilă.
Astfel, în cauza amintită mai sus-Danem ark c/Turquie -, în hotărârea sa din 5
aprilie 2000, Curtea a luat act de reglementarea amiabilă a litigiului intervenită
între părţi; ea a reţinut că acordul intervenit între ele în acest sens prevedea plata
unei sume de bani „cu titlu graţios” de către guvernul pârât guvernului reclamant,
conţinea „o declaraţie de regrete” a guvernului pârât cu privire la producerea, în
cazuri izolate şi individuale, de tortură şi de rele tratamente în Turcia şi sublinia
importanţa formării poliţiştilor turci în materia protecţiei drepturilor omului prin
diverse activităţi, inclusiv prin participarea la proiecte ale Consiliului Europei în
acest domeniu. Acordul anunţa stabilirea unui dialog politic permanent între
Danemarca şi Turcia, axat şi pe probleme privitoare la apărarea drepturilor omului,
dialog în cadrul căruia vor putea fi evocate şi unele situaţii individuale3.
De asemenea, Curtea a reţinut „modificările cadrului legislativ şi administrativ 18
ce au avut loc în Turcia ca reacţie la anumite cazuri de tortură şi de aplicare a unor
rele tratamente, precum şi angajamentul asumat de guvernul pârât de a aduce noi
ameliorări în materia protecţiei drepturilor omului (...) şi de a continua să coopereze
cu organizaţiile internaţionale ce acţionează în acest domeniu, în special cu
Comitetul pentru prevenirea torturii” .4
în al patrulea rând, pe plan general, în pofida caracterului evident contencios 19
al „recursului” interstatal reglementat de Convenţie, nu se poate face abstracţie,
în totalitate, de unele accente de ordin politic pe care el poate să le prezinte.
După cum s-a observat cu deplin temei, „semnificaţia recursului interstatal în
Convenţie nu se pretează la nici o ambiguitate, ea are în vedere o acţiune comună
1CEDH, 5 aprilie 2000, Recueil 2000-IV, § 2.

2 Ase vedea H. Labayle, loc. cit., p. 572.
3 CEDH, 5 aprilie 2000, Danemark c/Turquie, precit., § 23.
4Idem, § 24.
Bîrsan 137
care depăşeşte simpla abordare convenţională (a litigiului dintre părţi -n .n .,

C.B.) şi, de asemenea, aceeaşi semnificaţie transcede eventualele diferende politice
dintre state”1. Finalitatea sa, însă, constă în apărarea pe cale jurisdicţională a
unor drepturi ce aparţin indivizilor, şi nu statului reclamant.
20 în sfârşit, s-a arătat2 că „recursul” interstatal poate fi privit şi ca un „mijloc de
presiune” spre a determina statul „în culpă” să pună capăt încălcărilor Convenţiei
incriminate astfel de statul reclamant. De aceea, el poate fi privit ca o procedură
preliminară celei de excludere a unui stat membru al Consiliului Europei din
această organizaţie, pentru nerespectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
garantate de Convenţie.
21 Fosta Comisie a sintetizat, practic, toate caracteristicile mai sus enunţate
când a statuat, printr-o decizie de speţă, în sensul că, prin recunoaşterea recursului
interstatal, statele contractante „au autorizat pe oricare dintre ele să sesizeze
Comisia - în prezent Curtea - cu privire la orice pretinsă încălcare a dispoziţiilor
Convenţiei, indiferent dacă victimele unor asemenea încălcări sunt sau nu
resortisanţi ai statului reclamant, sau dacă pretinsa încălcare lezează sau nu, în
special, interesele acestui stat; statul contractant reclamant nu acţionează pentru
a-i fi respectate drepturi proprii, ci pentru a supune spre examinare Comisiei - în
prezent Curţii - o problemă ce ţine de ordinea publică europeană”3.
§4. C ondiţiile cererilor interstatale
22 671. Condiţii generale de admisibilitate. Deşi art. 33 nu precizează care sunt

condiţiile de admisibilitate a cererilor interstatale, ele pot fi deduse atât din
conţinutul acestui text, cât şi din jurisprudenţa organelor Convenţiei în materie.
23 în privinţa competenţei ratione personae a instanţei europene în materie;
dispoziţiile art. 33 prevăd că, în situaţia dată, ambele părţi ale litigiului sunt
state contractante. Reclamant poate fi orice.stat contractant, după cum mai
multe state se pot asocia şi introduce o acţiune împotriva altui stat contractant.
Interesul statului reclamant în a acţiona constă în asigurarea respectării drepturilor
garantate de Convenţie de către statul pârât; el nu are a apăra un interes propriu
sau interese ale resortisanţilor săi, deşi acestea din urmă nu au a fi excluse. Altfel
spus, statul reclamant nu trebuie să fie „victimă” în sensul Convenţiei4. Cum
1A se vedea H. Labayle, loc. cit., p. 573.

2 Idem, p. 575.
3 Comis. EDH, 11 ianuarie 1961, nr. 788/1960,Autriche c/ltalie, precit., p. 141.
4 Cu privire la această noţiune a se vedea infra, nr. 691 şi urm.
138 Bîrsan
arătam m ai sus, într-o asem enea situaţie statul reclam ant are rolul unui „m inister
public” european al drepturilor om ului; el n u acţionează p e baza u n o r raporturi
d e reciprocitate. A cţiunea acestui stat este îndreptată îm potriva statului p ârâ t ca
subiect de drept internaţional public, răspunzător de activitatea organelor sale
sau a agenţilor săi. Astfel, în cauza interstatală Irlande c/Royaume-Uni, C urtea a
a ră tat că nu num ai organele centrale ale u n u i stat contractan t sunt obligate să
respecte drepturile şi libertăţile garantate de C onvenţie; după cum dem onstrează
versiunea engleză a art. 1 şi a art. 14, în care este utilizată sintagm a „shali secure”
- „trebuie să asigure”, „este necesar să asigure” 1 - statele sunt ţinute, spre a-şi
îndeplini această obligaţie, să împiedice sau să înlăture producerea unor încălcări
ale acestor drepturi şi libertăţi „la nivelele sale inferioare”2.
Competenţa ratione materiae, astfel cum rezultă ea din art. 33, se referă la 24
orice pretinsă încălcare a dispoziţiilor Convenţiei şi/sau a protocoalelor sale
adiţionale. Aceste încălcări privesc însă drepturi ce sunt recunoscute de Convenţie
persoanelor fizice şi persoanelor juridice şi atunci se pune întrebarea de a se şti
care este raportul dintre cererile individuale ce pot fi formulate de victimele directe
ale încălcărilor dispoziţiilor Convenţiei şi cererea interstatală introdusă de statul
reclamant. Astfel, în cauza Irlande c/Royaume-Uni, guvernul britanic s-a apărat
arătând că, pe terenul art. 3 din Convenţie, relele tratamente denunţate de statul
reclamant „nu ar consta în mod expres într-o practică, ci ar constitui situaţii
individuale, caz în care cei interesaţi au deschisă calea exercitării căilor interne de
atac”3. Instanţa europeană a arătat însă că o practică ce este contrară dispoziţiilor
Convenţiei „nu poate rezulta decât din încălcări individuale (s.n., C.B); de aceea
Curtea este îndreptăţită să examineze asemenea situaţii cu titlu de elemente de
probă a unei eventuale practici, şi nu prin ele însele, ca acte indi viduale concrete
ce s-ar fi produs în locuri determinate”4.
De asemenea, tot pe terenul determinării competenţei sale ratione materiae, 25
instanţa europeană poate examina in abstracto dispoziţiile contrare Convenţiei
din legislaţia statului contractant pârât. Curtea a reţinut că sintagma „orice
pretinsă încălcare a dispoziţiilor Convenţiei şi a protocoalelor sale adiţionale” se
referă şi la existenţa unei legislaţii contrară acestora, deoarece simpla existenţă
a unei asemenea legislaţii semnifică „introducerea sau autorizarea unor măsuri
1 Aceasta spre deosebire de versiunea franceză a textului care foloseşte verbul

„reconnaissertt - recunosc”, reţinută şi în traducerea lui în limba română.
2 CEDH, 18 ianuarie 1978,precit., § 240.
3 Idem, § 156.
4 Idem, § 157.
Bîrsan 139
incompatibile cu drepturile şi libertăţile garantate de acestea”. Totuşi, instanţa

europeană a arătat că ea nu poate evidenţia o încălcare, în sensul art. 33 din
Convenţie, a dispoziţiilor sale decât dacă legislaţia pusă în discuţie pe baza
acestui text întrebuinţează termeni clari şi precişi, de natură a-i pune în lumină
incompatibilitatea „convenţională”; în caz contrar, Curtea va trebui să statueze
în funcţie de modul în care statul pârât interpretează şi aplică in concreto textele
incriminate de statul reclamant prin cererea sa'.
26 Cât priveşte competenţa ratione temporis a instanţei europene de a examina
o cerere interstatală, este necesar ca statele în cauză să fie obligate prin Convenţie
la data introducerii cererii; atât statul reclamant, cât şi statul pârât trebuie să fi
ratificat Convenţia la acea dată. Din moment ce Curtea a fost sesizată cu
soluţionarea unei cereri, o eventuală denunţare ulterioară a Convenţiei nu-şi va
mai produce efecte asupra acesteia, ci instanţa europeană va continua examinarea
ei. Astfel, cererea nr. 4448/1970, formulată la 10 aprilie 1970 de Danemarca, Norvegia
şi Suedia împotriva Greciei, a continuat să fie examinată şi a fost declarată
admisibilă de Comisie, deşi Grecia denunţase Convenţia Ia 12 aprilie 1969; or,
potrivit dispoziţiilor art. 58 parag. 1 din Convenţie, denunţarea îşi produce efecte
numai la expirarea unui „preaviz” de 6 luni de la data aducerii ei la cunoştinţa
Secretarului general al Consiliului Europei, ceea ce a însemnat că, în situaţia dată,
ea a devenit efectivă la 13 iunie 1970, cererea fiind înregistrată de fosta Comisie
la 10 aprilie 19702.
27 De asemenea, în cauza Autriche c/Italie, statul reclamant a imputat statului
pârât fapte produse înainte ca el însuşi să fi ratificat Convenţia; statul pârât a
susţinut că cererea statului reclamant are a fi declarată inadmisibilă ratione
temporis deoarece el nu poate denunţa încălcări produse înainte de a fi ratificat
Convenţia. Fosta Comisie a răspuns în sensul că Austria, în calitate de stat
contractant, „este în drept să introducă o acţiune împotriva altui stat contractant,
chiar pentru fapte anterioare ratificării Convenţiei”3, deoarece, prin acţiunea sa,
el nu urmăreşte apărarea unor interese proprii, ci asigurarea respectării unor
drepturi protejate de Convenţie.
28 Conţinutul cererii interstatale este precizat de art. 46 din Regulament, potrivit
căruia ea trebuie să cuprindă: a) numele părţii contractante împotriva căreia este-
îndreptată cererea; altfel spus, statul chemat în judecată; b) expunerea faptelor;
1Idem, § 240.
2 Comis. EDH, 16 iulie 1970, nr. 4448/1970, Danemark, Norway and Sweden
v/Greece, nepublicată.
3 Comis. EDH, 11 ianuarie 1961, precit., p. 129-131.
140 Bîrsan
c) o expunere a încălcării sau încălcărilor Convenţiei şi argumentele pertinente;

d) o expunere a observaţiilor privitoare la condiţiile de admisibilitate - epuizarea
căilor interne de atac şi respectarea termenului de 6 luni - prevăzute de art. 35
parag. 1 din Convenţie; e) obiectul cererii şi, în linii mari, eventualele pretenţii de
„satisfacţie echitabilă”, formulată în temeiul art. 41 din Convenţie, pentru partea
sau părţile lezată/lezate; f) numele şi adresa persoanelor desemnate ca agenţi
(reprezentanţi ai statului reclamant); cererea va fi însoţită de g) copii ale tuturor
documentelor pertinente, în special ale deciziilor judiciare sau ale deciziilor altor
organe ale statului privitoare la obiectul cererii.
672. Condiţii speciale de admisibilitate. Articolul 33 nu menţionează cele 29

două condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 35 parag. 1 din Convenţie în
privinţa cererilor individuale - epuizarea căilor interne de atac şi termenul de 6
luni de la data rămânerii definitive a ultimii hotărâri judecătoreşti interne - , dar
atât jurisprudenţa fostei Comisii, cât şi cea a Curţii au admis că aceste reguli se
aplică şi în privinţa cererilor interstatale1, cu unele nuanţări.
Astfel, privitor la condiţia obligativităţii epuizării căilor interne de atac, 30
fosta Comisie a decis că, dacă cererea interstatală are ca obiect punerea în discuţie
a unei legislaţii precise a statului pârât ce încalcă, prin ea însăşi, dispoziţiile
Convenţiei, această condiţie nu mai are a fi îndeplinită „deoarece în multe state
contractante nu există căi de atac împotriva unei asemenea legislaţii”2.
Pentru alte categorii de încălcări ale Convenţiei invocate de statul reclamant 31
în acţiunea sa, Comisia a arătat că trebuie să fie epuizate căile interne de atac „pe
care le oferă cu certitudine sistemul juridic al statului responsabil”. Insă, această
obligaţie nu mai există atunci când căile de atac reglementate de sistemul juridic
al statului pârât „nu permit repararea pagubelor sau nu au a fi considerate ca
eficace şi suficiente”3. Tot astfel, fosta Comisie a decis că regula obligativităţii
epuizării căilor interne de atac nu-şi găseşte aplicare nici în situaţia în care statul
1Comis. EDH, 26 mai 1975, nr. 6780/1974, nr. 6950/1975, jointes (conexate), Chypre
c/Turquie (I), Chypre c/Turquie (II), nepublicată; 10 iulie 1976, nr. 8007/1977,
Chypre c/Turquie (III), DR nr. 13, p. 224; CEDH, 18 ianuarie 1978,precit., § 159.
2Comis. EDH,6decembrie 1983,nr. 9940/1982,9941/1982,9942/1982,9943/1982,
9944/1982, France, Norvege, Danemark, Suede etPays-Bas c/Turquie, DR nr. 35,
p. 190; în acelaşi sens, 10 iulie 1978, nr. 8007/1977, Chypre c/Turquie, DRnr. 13,
p. 225.
3 Comis. EDH, 10 iulie 1978, Chypre c/Turquie, precit., p. 224.
Bîrsan 141
reclamant invocă existenţa unei practici administrative de tortură şi rele

tratamente tolerată de „autorităţile superioare” ale statului pârât'.
32 La rândul ei, Curtea a subliniat că noţiunea de practici administrative incriminate
printr-o acţiune interstatală prezintă un interes deosebit în determinarea aplicării
regulii epuizării căilor interne de atac. Astfel cum este ea consacrată de art. 26 (în
prezent art. 35 parag. 1) din Convenţie, această regulă se aplică atât în privinţa
cererilor individuale, cât şi cererilor interstatale, atunci când statul reclamant se
limitează a denunţa una sau mai multe pretinse încălcări ale drepturilor garantate
de Convenţie suferite de particulari, cărora, în cazul acţiunilor interstatale, se
poate admite că statul reclamant Ii se substituie. Dimpotrivă, această regulă nu
se aplică, în principiu, atunci când acesta incriminează o practică administrativă
a organelor statului pârât contrară dispoziţiilor Convenţiei2.
33 în cauza Chypre c/Turquie, în care statul reclamant a denunţat multiple
încălcări ale drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie în partea de nord a
insulei Cipru, aflată sub ocupaţia militară a trupelor turce, unde a fost instituită
aşa-zisa Republică Turcă a Ciprului de Nord („RTCN”) recunoscută numai de
Turcia, statul cipriot a susţinut că persoanele care au suferit direct încălcările
incriminate nu dispuneau de un „recurs” intern eficace deoarece organele judiciare
locale din Nordul Ciprului erau impuse de forţele de ocupaţie turce şi erau
subordonate acestora. Statul reclamant a afirmat că nu este de conceput ca
autorităţi administrative sau judiciare locale astfel organizate să poată lua decizii
efective împotriva persoanelor aflate la putere cu sprijinul armatei de ocupaţie,
„pentru a redresa încălcări ale drepturilor omului comise prin aplicarea unei politici
generale definite de regimul instalat în zona ocupată”3.
34 Instanţa europeană a reţinut, însă, că nu se poate face abstracţie de existenţa
organelor judiciare instituite în „RTCN”; facultatea de a cere protecţie acestor
organe este în interesul locuitorilor „RTCN”. Dacă autorităţile„RTCN” nu le-ar fi
instaurat, situaţia ar fi putut fi apreciată contrară dispoziţiilor Convenţiei; în
consecinţă, locuitorii Nordului Ciprului erau ţinuţi să epuizeze „recursurile”
interne prin a se fi adresat, mai întâi, acestor autorităţi judiciare, în afară de
situaţia în care puteau proba fie inexistenţa unor asemenea căi de atac, fie
caracterul lor inoperant, ceea ce urma a fi demonstrat în fiecare caz în parte4.
1 Comis. EDH, 6 decembrie 1983, France, Norvege, Danemark, Suede et Pays-Bas

c/Turquie, precit., p. 190-195.
2 CEDH, 18 ianuarie Y)l%,precit., § 159.
3 CEDH, 10 mai 2001,precit., § 83.
'Idem, §98.
142 Bîrsan
Curtea a considerat că este dificil de acceptat ca un stat să fie considerat 35

responsabil pentru actele ce s-ar produce pe un teritoriu pe care îl ocupă şi-l
administrează ilegal, dar, în acelaşi timp, să i se refuze posibilitatea de a încerca să
evite angajarea acestei responsabilităţi prin repararea, în cadrul sistemului judiciar
organizat pe acel teritoriu, a prejudiciilor ce-i sunt imputabile. Recunoaşterea
acestei facultăţi nu înseamnă sub nici un motiv, în contextul general al cauzei,
generat de ocuparea militară a Nordului Ciprului, „legitimarea indirectă a unui
regim ilegal, prin raportare la normele dreptului internaţional”1.
în privinţa regulii potrivit căreia o cerere are a fi introdusă în termen de 6 luni 36
de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri interne pronunţate într-o cauză,
fosta Comisie a decis că ea nu se aplică atunci când statul contractant reclamant
incriminează încălcări ale Convenţiei ce au caracter continuu2. Sub acelaşi
aspect, în amintita cauză interstatală Chypre c/Turquie, Curtea a reţinut că, în
măsura în care guvernul reclamant denunţă încălcări continue ale Convenţiei ce
au constat în practici administrative ale organelor aflate pe teritoriul ocupat de
statul pârât, „ea nu va ţine seama de situaţiile care au luat sfârşit cu 6 luni înainte
de data introducerii cererii”3.
673. Probleme privitoare la proba în cadrul acţiunilor interstatale. Strâns 37

legată de condiţia epuizării căilor interne de atac este problema probelor pe
care le invocă statul reclamant în acţiunea sa interstatală. Astfel, într-o cauză,
guvernul pârât a susţinut că acţiunile statelor reclamante - conexate de fosta
Comisie într-un singur dosar - au a fi declarate inadmisibile pentru neepuizarea
căilor interne de atac4. Dimpotrivă, guvernele reclamante au arătat că această
regulă nu se aplică în situaţia când sunt incriminate, ca în speţă, măsuri legisla
tive şi practici administrative naţionale, contrare dispoziţiilor Convenţiei.
Din datele dosarului, fosta Comisie a constatat existenţa legislaţiei statului 38
pârât pusă în discuţie, fapt necontestat de acesta. Este evident că o asemenea
probă este relativ lesne de administrat. Cu privire la practica administrativă
contrară dispoziţiilor Convenţiei, fosta Comisie a arătat că, potrivit jurisprudenţei
sale constante în materie de admisibilitate, nu este suficientă simpla afirmare a
existenţei acestei practici; pentru a exclude eventuala declarare a cererii ca
inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de atac, este necesar ca statul
1Idem, § 101.
2 Comis. EDH, 10 iulie 1978, precit., p. 227-228.
3 CEDH, 10 mai 2001, precit., §103.
4 Comis. EDH, 6 decembrie 1983, precit., p. 189.
Bîrsan 143
reclamant să demonstreze cu probe suficiente existenţa practicii incriminate

prin acţiunea sa1.
39 Ea a admis totuşi că noţiunea de „probe suficiente” nu trebuie înţeleasă, la
acest stadiu al examinării cererii, ca având semnificaţia unei probe complete.
Problema de a se şti dacă există sau nu practica administrativă în discuţie ţine de
fondul cauzei; la stadiul examinării admisibilităţii ei, a spus Comisia, un început
de probă poate fi considerat suficient. Ea a decis că există un început de probă
privitor la o asemenea practică atunci când afirmaţii privitoare la cazuri individuale
de încălcare a dispoziţiilor Convenţiei sunt indicate şi demonstrate în mod
suficient, în lumina observaţiilor prezentate de părţi2. Astfel, în cauza France,
Norvege, Danemark, Suede, Pays-Bas c/Turquie, fosta Comisie a apreciat că
documentele depuse de guvernele reclamante, ce au constat în declaraţii ale
unor foşti deţinuţi, articole de presă şi în alte publicaţii a căror autenticitate ea nu
a putut să o verificeîn mod direct, au a fi apreciate în lumina informaţiilor pertinente
furnizate de guvernul pârât, informaţii ce confirmau, în parte, susţinerile
guvernelor reclamante. Aceste informaţii arătau că, în perioada în discuţie, au
fost depuse în faţa autorităţilor statului pârât nenumărate plângeri pentru tortură
ori pentru rele tratamente aplicate de autorităţile sale şi că, într-un număr de
asemenea cazuri, s-a constatat că tortura aplicată unor persoane a condus la
provocarea de leziuni grave sau chiar la decesul unora dintre ele. In aceste
condiţii, fosta Comisie a decis, pe baza examenului preliminar al acestor
elemente, că ea este în posesia unui început de probă a existenţei unor încălcări
ale dispoziţiilor art. 3 din Convenţie3, suficient pentru a nu considera acţiunea
statului reclamant neîntemeiată şi, deci, inadmisibilă. Tot astfel, ea a statuat în
sensul că existenţa unui număr mare de plângeri pentru tortură şi rele tratamente
depuse de particulari, precum şi a unor acţiuni penale nefinalizate împotriva
agenţilor care au comis asemenea acte constituie un început de probă privitor la
„tolerarea” de către autorităţile statului pârât a unor acte contrare prevederilor
art. 3 din Convenţie4.
40 La rândul ei, în cama.Irlande c/Royaume-Uni, Curtea a arătat că nici Convenţia
şi nici principiile generale aplicabile jurisdicţiilor internaţionale nu conţin reguli
stricte în materia administrării probelor. De aceea, pentru a-şi forma propria-i
1 Idem, p. 192.
2 Ibidem.
3 Idem, p. 194.
4 Idem, p. 195.
144 Bîrsan
convingere, instanţa europeană poate să se bazeze pe orice fel de elemente,

inclusiv documente sau declaraţii ce emană de la guvernele în litigiu, de la organele
sau de la funcţionarii lor, în măsura în care acestea se dovedesc a fi pertinente1.
în singura cauză interstatală examinată pe fond de noua Curte, aceasta a 41
decis, cu valoare de principiu, că, în materia aplicării regulii epuizării căilor in
terne de atac, sarcina probei nu priveşte numai pe una dintre părţile în litigiu.
Desigur, mai întâi revine guvernului pârât care invocă neepuizarea căilor interne
de atac sarcina de a convinge Curtea că exista, la epoca faptelor incriminate, un
„recurs” intern efectiv şi disponibil atât în teorie, cât şi în practică, adică accesibil
şi în măsură să ofere persoanei lezate posibilitatea de a obţine repararea
prejudiciului suferit prin încălcarea de către autorităţile statului pârât a drepturilor
protejate de Convenţie. Odată demonstrat acest lucru, guvernul reclamant, care
a susţinut că nu era necesară epuizarea căilor interne de atac, trebuie să probeze
că „recursul” evocat de guvernul pârât fie a fost utilizat, fie, din diverse motive,
nu este nici adecvat şi nici efectiv, astfel că, în circumstanţele specifice ale cauzei,
el are a fi dispensat de obligaţia de a-1 „epuiza”. Un asemenea motiv poate fi dat,
spre exemplu, de pasivitatea totală a autorităţilor naţionale faţă de susţinerile
temeinice potrivit cărora agenţi ai statului pârât au comis acte culpabile cauzatoare
de prejudicii unor particulari. în aceste condiţii, se poate admite că sarcina probei
se deplasează din nou, deoarece guvernul pârât va trebui să demonstreze măsurile
concrete pe care le-a luat faţă de amploarea şi gravitatea faptelor denunţate în
cererea guvernului reclamant2.
§5. Jurisprudenţă organelor C onvenţiei privitoare la cererile

in tersta ta le
674. Cauzele interstatale cu care au fost sesizate organele Convenţiei. 42

Conceput de redactorii Convenţiei ca o modalitate eficace de garantare a
respectării drepturilor protejate de Convenţie de către statele contractante,
„recursul” interstatal nu a fost des utilizat în practică; în fapt, ca urmare a conexării
unora dintre dosarele cererilor introduse pe baza fostului art. 24 (actualul art. 33)
din Convenţie, jurisprudenţă organelor acesteia a avut de soluţionat 13 asemenea
„recursuri”.
1CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., § 209.

2 CEDH, 10 mai 2001, precit., § 116.
Bîrsan 145
în general, statele contractante s-au arătat şi se arată reticente în a-şi pune în

valoare rolul de minister public european în materia asigurării respectării
angajamentelor asumate prin semnarea şi ratificarea Convenţiei1.
Cele mai multe cauze interstatale au rămas, din diverse raţiuni, examinate la
nivelul Comisiei. Numai două dintre ele, amintite mai sus, Irlande c/Royaume-Uni
în anul 1978 şi Chypre c/Turquie în anul 2001, au condus la examinarea şi
pronunţarea unor soluţii pe fond de către Curte2.
1 Cum s-a observat pe bună dreptate în doctrina consacrată Convenţiei, „faţă de rolul
novator al art. 24 (actualul art. 33) în domeniul garantării respectării drepturilor
omului, bilanţul practicii acestui text este decepţionant; a se vedea H. Labayle,
loc. cit., p. 573.
2 Cauzele interstatale cu care au fost sesizate până în prezent de organele Convenţiei
sunt:
- Comis. EDH, 2 iunie 1956, nr. 176/1956, Grece c/Royaume-Uni (I), Annuaire de Ia
-Comis. EDH, 12 octombrie 1957, nr. 299/1957, Grece c/Royaume-Uni (II), Annuaire
de la Convention, voi. 2, p. 187 şi urm.
- Comis. EDH, 11 ianuarie 1961, nr. 788/1960, Autriche c/Italie, Annuaire de la
- Comis. EDH, 24 ianuarie 1968 şi 31 mai 1968, nr. 3321/1967,3322/1967,3323/1967
et 3344/1967 (jointes), Danemark, Norvege, Suede etPays-Bas c/Grece (I), Annuaire
de la Convention, voi. 11, p. 691 şi urm., respectiv p. 731 şi urm.
- Comis EDH, 26 mai 1970 şi 16 iulie 1970, nr. 4480/1970, Danemark, Norvege,
Suede et Pays-Bas c/Grece (II), Annuaire de la Convention, voi. 13, p. 111 şi urm.,
respectiv p. 123 şi urm.
- CEDH, 18 ianuarie 1978, Irlande c/Royaume-Uni, Serie A nr. 25, p. 3 şi urm;
menţionăm că, în faţa Comisiei, această cauză a făcut obiectul cererii nr. 5310/1971,
declarată admisibilă prin decizia din 1 octombrie 1972 (Annuaire de la Convention,
voi. 15, p. 77 şi urm.); Comisia şi-a formulat avizul său prin Raportul din 25 ianuarie
1976 (Serie B, nr. 23-1, p. 8 şi urm.).
- Comis. EDH, 1 octombrie 1972, radiation du role, nr. 5451/1972, Irlande
c/Royaume-Uni (II), Annuaire de la Convention, voi. 15, p. 229.
- Comis. EDH, 26 mai 1975, nr. 6780/1974 şi nr. 6950/1975 (jointes) Chypre
c/Turquie (I et II), DR nr. 2, p. 125 şi urm.
- Comis. EDH, 10 iulie 1978, nr. 8007/1977, Chypre c/Turquie (III), DR nr. 13, p. 85
şi urm.
- Comis EDH, 6 decembrie 1983, nr. 9940-9944/1982, France, Danemark, Norvege,
Suede etPays-Bas c/Turquie, DR nr. 35, p. 143 şi urm.
146 Bîrsan
Trebuie să arătăm că noua Curte nu a fost, până în prezent, sesizată în mod 45

direct cu o cerere interstatală, în cele două cauze pe care ea le-a soluţionat în
materiq-Danemark c/Turquie în anul 2000 şi amintita şi complexa cauză Chypre
c/Turquie în anul 2001 - cererile iniţiale au fost adresate Comisiei, pe temeiul
dispoziţiilor Convenţiei în vigoare până la 1 noiembrie 1998'.
Cele mai multe dintre cererile interstatale cu care au fost sesizate organele 46
Convenţiei au avut la baza lor anumite diferende politice mai mult sau mai puţin
importante, între părţi2. Astfel, dacă în cauza Autriche c/Italie era vorba despre
condiţiile în care s-a desfăşurat un proces al unor tineri naţionalişti în Tirolul de
Sud, cele două cereri introduse în anii 1956-1957 de Grecia împotriva Marii Britanii
se refereau la statutul Ciprului ca fostă colonie britanică, cele două cereri introduse
de Irlanda împotriva Marii Britanii în anii 1971-1972 priveau situaţia din Irlanda
de Nord, după cum toate cele 4 cereri formulate de Cipru împotriva Turciei în anii
1974,1975,1977, respectiv în 1994 au avut ca punct de plecare ocuparea Nordului
Ciprului de către forţele armate turce în anul 1974.
Totuşi, au existat şi cereri „dezinteresate”, în care statele reclamante au căutat 47
să joace în mod efectiv rolul de minister public al drepturilor omului în sistemul
Convenţiei: este vorba de cele două cereri introduse de Danemarca, Norvegia,
Suedia şi Olanda împotriva Greciei, în care statele reclamante denunţau încălcări
ale unor drepturi apărate de Convenţie de către autorităţile greceşti, şi de cele 5
cereri formulate separat, în anul 1982, de Franţa, Norvegia, Danemarca, Suedia şi
Olanda împotriva Turciei, conexate de fosta Comisie într-un singur dosar şi
examinate, sub aspectul admisibilităţii, în decizia din 6 decembrie 19823, amintită
mai sus în mai multe rânduri.
- CEDH, 5 aprilie 2000, Danemark c/Turquie, Recueil 2000-IV, p. 13 şi urm.

- CEDH, 10 mai 2001, Chypre c/Turquie, Recueil 2001-IV, p. 237 şi urm.; pentru
decizia fostei Comisii a se vedea DR nr. 86, p. 104 şi urm.; pentru raportul acesteia
a se vedea Recueil 2001-IV, p. 133 şi urm., respectiv p. 372 şi urm.
' în cauza Chypre c/Turquie, fosta Comisie a declarat cererea admisibilă şi a elaborat
raportul ei, pe temeiul fostului art. 31 al Convenţiei; Curtea a examinat fondul cauzei;
cauza Danemark c/Turquie a fost preluată de la fosta Comisie pe temeiul dispoziţiilor
tranzitorii ale Protocolului Nr. 11 şi, aşa după cum am arătat mai sus, după declararea
cererii ca admisibilă de Curte, părţile au soluţionat litigiul pe cale amiabilă.
3 DR nr. 35, p. 143 şi urm.
Bîrsan 147
48 în sfârşit, reamintim că în cererea sa din anul 1997, formulată împotriva Turciei,

Danemarca a denunţat atât relele tratamente suferite de un resortisant danez în
statul pârât, cât şi aplicarea sistematică de tratamente contrare dispoziţiilor art. 3
din Convenţie de către autorităţile acestui stat.
49 Finalizarea acestor cereri este extrem de variată. Spre exemplu, cele 5 cereri
din anul 1982 împotriva Turciei, după ce fosta Comisie a dispus conexarea lor,
s-au finalizat prin reglementarea amiabilă a litigiului1. în cele două cauze în care
Grecia a contestat validitatea unor măsuri excepţionale impuse de Marea Britanie
pe teritoriul Ciprului, Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei a adoptat două
rezoluţii prin care a arătat că, datorită existenţei unor acorduri internaţionale ce
reglementau statutul Ciprului, „nu se impunea adoptarea unor noi măsuri”2. Este
evidentă în această din urmă situaţie lipsa de voinţă politică manifestată, la acea
epocă, de organul executiv al Consiliului Europei de a-şi pune în valoare rolul
conferit de statutul acestei organizaţii, după cum acest aspect apare şi mai
evident în privinţa celor două cereri formulate de Cipru împotriva Turciei în anii
1974 şi 1975, finalizate de fosta Comisie printr-un raport din 10 iulie 1976, în care
erau denunţate încălcările unor drepturi garantate de Convenţie de către
autorităţile turce în Nordul Ciprului, precum: dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi
supus la tortură, la tratamente inumane ori degradante, dreptul la libertate şi
siguranţă etc. Astfel, prin Rezoluţia (79)1 din 20 ianuarie 19793, Comitetul
Miniştrilor a decis să pună capăt examinării celor două cauze, „invitând ferm
părţile să reia tratativele intercomunitare sub auspiciile Secretarului general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite”, dialoguri care nu s-au finalizat nici până în zilele
noastre, când statul cipriot a devenit, în anul 2004, membru al Uniunii Europene,
fără partea sa din Nordul Insulei, aflată tot sub ocupaţie militară turcă!
50 675. Sancţiunea publicării raportului Comisiei în cauzele interstatale. Am

arătat în prima parte a lucrării noastre4 că, în sistemul Convenţiei aplicabil până
la 1 noiembrie 1998, dacă într-o cauză declarată admisibilă de către fosta Comisie,
1 Comis. EDH, 6 decembrie 1983, nr. 9940-9944, France, Danemark, Norvege,

Suede, Pays-Bas c/Turquie, DR nr. 35, p. 143 şi urm.
2 Rezoluţia (59)12 din 20 aprilie 1959; Rezoluţia (59)32 din 14 decembrie 1959, în
Conseil de l’Europe, Resolutions (1959) du Comite des Ministres, 1960, p. 21 şi
urm., respectiv p. 52 şi urm.
3 Conseil de l’Europe, Comite des Ministres, Recommandations et Resolutions 1979,
p. 1.
4 A se vedea stipra, voi. I, nr. 62 şi urm.
148 Bîrsan
după adoptarea raportului acesteia privitor la existenţa sau inexistenţa unei

încălcări a unui drept apărat de Convenţie denunţată de reclamant în cererea sa,
nu era sesizată, într-un termen de 3 luni, Curtea, soluţia pe fond aparţinea
Comitetului Miniştrilor (fostul art. 32 parag. 1), care indica statului în cauză,
printr-o decizie adoptată cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor săi, măsurile
ce aveau a fi luate pentru redresarea situaţiei incriminate, într-un termen determinat.
Dacă statul respectiv nu se conforma acestor măsuri, Comitetul Miniştrilor hotăra
ce urmări avea a da deciziei sale şi publica raportul fostei Comisii cu titlu de
sancţiune (fostul art. 32 parag. 3 din Convenţie).
Două au fost situaţiile în care, în cazul unor cauze interstatale, Comitetul 51
Miniştrilor a decis publicarea raportului Comisiei prin care se constatau încălcări
ale Convenţiei de către statele pârâte, publicare ce urmărea „aducerea statului
recalcitrant şi în culpă în faţa opiniei publice europene”1. Astfel, în „cauza
grecească” nr. 1, France, Danemark, Norvege, Suede et Pay-Bas c/Grece2,
Comitetul Miniştrilor şi-a însuşit avizul Comisiei exprimat prin raportul acesteia
din 5 noiembrie 1969, în care se constata existenţa unor numeroase încălcări ale
Convenţiei de către „guvernul coloneilor”, instaurat în acea perioadă în Grecia,
şi a decis publicarea raportului, invitând în acelaşi timp „cu insistenţă” guvernul
grec să restabilească „imediat” drepturile omului în Grecia, prin luarea în
consideraţie, în special, a propunerilor formulate de Comisie şi anexate la raportul
ei, să abolească de îndată tortura şi alte rele tratamente aplicate persoanelor
deţinute şi să elibereze persoanele deţinute în mod arbitrar3. Numai că, ameninţată
cu aplicarea sancţiunii suspendării ei din Consiliul Europei, la 12 decembrie 1969,
Grecia a denunţat atât statutul acestei organizaţii, cât şi Convenţia europeană a
drepturilor omului, astfel că „sancţiunea” aplicată prin publicarea raportului
Comisiei a rămas fară nici un efect.
Al doilea raport al Comisiei, publicat cu titlu de sancţiune, a fost cel adoptat 5 2
de aceasta la 4 octombrie 1983, în cauza Chypre c/Turquie. Publicarea s-a făcut
însă la mai mult de 8 ani de la adoptarea lui, adică la 12 aprilie 1992, cu aceasta
Comitetului Miniştrilor considerând dosarul „închis”4.
1A se vedea Fr. Sudre, op. cit., p. 559.

2 Comis. EDH, 24 ianuarie 1968 şi 31 mai 1968,precit., p. 691, respectiv p. 731.
3 Conseil de l’Europe, Comite des Ministres, Resolutions 1970, p. 134 şi urm.
4 Comite des Ministres du Conseil de 1’Europe, Resolution DH (92)12 du 12 avril
1992, RUDH, 1992, p. 136.
Bîrsan 149
53 676. Jurisprudenţa Curţii. Arătam mai sus că două sunt cauzele interstatale
examinate pe fond de instanţa europeană, una de fosta Curte - Irlande
c/Royaume-Uni- în anul 1978, cealaltă de noua Curte Chypre c/Turquie, în anul 2001.
54 Prima cauză şi-a aflat originea în „criza gravă şi persistentă” pe care a
traversat-o Irlanda de Nord în anii 1970. Pentru a lupta împotriva a ceea ce
guvernul pârât a numit a fi „cea mai lungă şi mai violentă campanie de terorism ce
a avut loc în acei ani în cele două părţi ale Irlandei”, autorităţile britanice au exercitat
în Irlanda de Nord, între anii 1971 -1975, o serie de prerogative „extrajudiciare” de
arestare, de deţinere şi de internare a unor persoane. Prin cererea sa introductivă
de instanţă, Irlanda a denunţat întinderea acestor măsuri, aplicarea lor şi relele
tratamente aplicate persoanelor private de libertate pe baza lor1.
55 Având a examina cauza pe terenul art. 3 din Convenţie, Curtea a făcut o
analiză detaliată a faptelor dosarului, a „tehnicilor” utilizate de autorităţile britanice
în interogarea persoanelor deţinute şi a statuat, în esenţă, că aceste „tehnici” au
constituit o practică administrativă contrară prevederilor art. 3 din Convenţie,
calificată însă nu ca aplicarea unor acte de tortură, ci a unor tratamente inumane
şi degradante, în sensul aceloraşi dispoziţii. In schimb, instanţa europeană a
apreciat că privaţiunile „extrajudiciare” de libertate practicate de autorităţile statului
pârât au fost necesare, în acea perioadă, prin raportare la dispoziţiile art. 15
parag. 1 din Convenţie, care permit luarea unor măsuri derogatorii în caz de
„pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii” şi că, în contextul cauzei, nu au fost
încălcate dispoziţiile art. 5 şi 6 ale Convenţiei.
56 Cea de-a doua cauză interstatală examinată pe fond, de această dată de noua
Curte după intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 11 la Convenţie, este Chypre
c/Turquie, în care guvernul reclamant a cerut instanţei europene „să constate că
statul pârât este responsabil de încălcarea dispoziţiilor art. 1 , 2 ,3 ,4 ,5 , 6 , 8 ,9,-10 ,
11, 13, 14, 17 şi 18 ale Convenţiei şi ale art. 1 şi 2 din Protocolul Nr. I ”2; el a
susţinut că toate aceste încălcări s-au produs după ocuparea Nordului Ciprului
de către forţele militare turceşti în anul 1974, care a condus la actuala divizare a
insulei şi la menţinerea ocupării militare denunţate3.
1CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., §11. Curtea a reţinut că, potrivit cifrelor avansate
de Comisie şi de guvernul reclamant, până în martie 1975 tulburările produse to
ultimii acei ani în Irlanda de Nord au condus la moartea a mai mult de 1.100 persoane
şi la rănirea altor 11.500; de asemenea, ele s-au soldat cu pagube materiale de peste
140.000.000 lire sterline; idem, §12.
2 CEDH, 10 mai 2001,precit., § 18.
3Idem, § 13.
150 Bîrsan
La 20 septembrie 1999, cauza a fost înscrisă pe rolul Marii Camere a Curţii, iar 57
la 24 octombrie 1999, în cadrul unei reuniuni desfăşurate cu agenţii guvernamentali
şi alţi reprezentanţi ai părţilor în litigiu, preşedintele Curţii a fixat, în conformitate
cu dispoziţiile art. 58 parag. 1 din Regulament, procedura ce avea a fi urmată; la 24
noiembrie 1999, Marea Cameră a aprobat propunerile preşedintelui privitoare la
măsurile procesuale ce aveau a fi luate, atât din punct de vedere practic, cât şi
privitor la fondul cauzei, pentru buna desfăşurare a procedurii scrise şi orale.
Marea Cameră a decis ca, la 20 septembrie 2000, să aibă loc o şedinţă publică, 58
în cadrul căreia părţile să poată pune concluzii orale. Guvernul pârât, înştiinţat în
termen - „legal citat” - n u a comunicat Curţii „numele reprezentanţilor săi înainte
de şedinţă şi nu a participat la ea”. Guvernul pârât nu a prezentat Curţii raţiuni
care să justifice această absenţă, astfel că M area Cam eră a decis desfăşurarea
şedinţei publice, considerând această măsură „compatibilă cu o bună administrare
ajustiţiei” (art. 65 din Regulamentul Curţii)1.
Am insistat asupra acestor aspecte oarecum „organizatorice”, de ordin proce- 5 9
durai, ale desfăşurării procedurii examinării dosarului, pentru a putea arăta că nu
întotdeauna statul pârât înţelege să coopereze cu instanţa europeană, de pe poziţia
sa procesuală, pentru a contribui la soluţionarea cauzei interstatale cu care aceasta
este sesizată. In hotărârea sa, după prezentarea contextului general al situaţiei de
fapt, în drept Curtea a avut a analiza, mai întâi, unele probleme preliminare, ce au
constat în excepţiile de inadmisibilitate formulate de guvernul pârât în faţa fostei
Comisii care examinase admisibilitatea cererii, o declarase admisibilă şi-şi întocmise
raportul său, cu avizele corespunzătoare privitoare la existenţa mai multor încălcări
ale Convenţiei pe teritoriul Ciprului ocupat militar de Turcia2.
Curtea a reţinut că excepţiile invocate de statul pârât în faţa Comisiei nu au 60
mai fost reiterate spre a fi examinate de instanţa europeană, el neparticipând la
procedura scrisă şi orală desfăşurată în faţa Curţii. Este interesant de semnalat
că, deşi într-o asemenea situaţie art. 55 din Regulament permite jurisdicţiei
europene să refuze discutarea excepţiilor privitoare la admisibilitatea cererii, Curtea
a considerat necesară examinarea lor cu titlu de „probleme preliminare”3.
1Idem, § 12.
2 Idem, § 3; decizia Comisiei privitoare la admisibilitatea acestei cauze este publicată
în DR nr. 86, p. 104-142, iar raportul acesteia în care îşi exprimă avizul, pe temeiul
fostului art. 31 al Convenţiei, cu privire la existenţa sau inexistenţa încălcărilor
denunţate prin cererea sa de statul reclamant, este publicat ca anexă la hotărârea
Curţii din 10 mai 2001; a se vedea CEDH, Recueil 2001-IV, p. 133-234 pentru
versiunea în limba engleză, respectiv p. 373-478 pentru cea în limba franceză.
3Idem, § 58.
11. Bîrsan 151

61 Privitor la aceste excepţii, ea a decis: că guvernul reclamant are „calitate

procesuală activă”, el fiind guvernul legitim al Republicii Cipru, stat recunoscut
ca subiect de drept internaţional de comunitatea internaţională; că el are un
„interes juridic” în a-şi susţine cererea, deoarece pentru prima dată instanţa
europeană este învestită cu examinarea unei cauze între statele în litigiu; cauzele
precedente dintre aceleaşi state nu au putut fi examinate de Curte deoarece, la
epoca faptelor lor, Turcia nu recunoscuse competenţa obligatorie a Curţii, pe
temeiul dispoziţiilor fostului art. 45 al Convenţiei1; că, datorită ocupaţiei militare
exercitate pe teritoriul din Nordul Ciprului, statul pârât îşi exercită jurisdicţia
asupra lui, fiind responsabil pentru faptele săvârşite pe acel teritoriu de agenţii
săi2.
62 Examinând cauza pe fond, Curtea a constatat încălcarea de către autorităţile
statului pârât a dispoziţiilor art. 2 ,3 şi 5 ale Convenţiei prin dispariţia unor cetăţeni
greci şi a familiilor lor care locuiau în nordul insulei, încălcarea prevederilor art. 1
şi 8 din Protocolul Nr. 1, rezultată din deplasarea unor persoane din zona ocupată
de forţele militare turce, şi a art. 1 ,2 , 8 , 9 , 10 din Protocolul Nr. 1, ca urmare a
condiţiilor de viaţă ale locuitorilor ciprioţi greci din Nordul Ciprului. în acelaşi
timp, instanţa europeană a respins mai multe capete de cerere formulate de statul
reclamant privitoare la alte pretinse încălcări ale unor drepturi garantate de
Convenţie şi de Protocolul nr. 1, fie pentru că ele nu au fost dovedite, fie pentru
că, prin raportare la încălcările constatate, nu s-a impus examinarea lor separată3.
1Idem, § 63-69.
2 Idem, § 69-81; pentru excepţiile privitoare la neepuizarea căilor interne de atac şi la
termenul de 6 luni în care poate fi sesizată Curtea a se vedea supra, nr. 672.
3 Adoptarea acestei importante hotărâri pe fond a Curţii într-o cauză delicată şi
complexă, într-o situaţie de ocupare militară a teritoriului unui stat contractant de
către forţele altui stat contractant, nu a împiedicat un autor să afirme că „falimentul
recursul interstatal - în sistemul Convenţiei (n.n., C.B.) - este manifest, mărturie în
acest sens fiind absenţa unui asemenea recurs în cazul Rusiei, pentru operaţiunile
militare din Cecenia, şi hotărârea din 4 aprilie 2000 de radiere de pe rol a cauzei
Danemark c/Turquie, în care sunt reţinute regretele Turciei privitoare la „cazurile
izolate şi individuale de tortură şi rele tratamente”, precum şi la măsurile luate - de
statul pârât (n.n., C.B.) - pentru a combate aceste practici, după introducerea cererii
în ianuariel997 (...)”; a se vedea Fr. Sudre, op. cit., p. 560.
152 Bîrsan
Art. 34
Cereri Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană
individuale fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup
de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de
către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor
recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. înaltele
părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o
măsură exerciţiul eficace al acestui drept.
Requetes La Cour peut etre saisie d’une requete par toute personne
individuelles physique, toute organisation non gouvernementale ou tout
groupe de particuliers qui se pretend victime d’une violation
par Fune des Hautes Parties contractantes des droits reconnus
dans la Convention ou ses Protocoles. Les Hautes Parties
contractantes s ’engagent â n ’entraver par aucune mesure
l’exercice efficace de ce droit.
Individual The Court may receive applications from any person, non-
applications govemmental organization or group of individuals claiming to
be the victim of a violation by one of the High Contracting
Parties of the rights set forth in the Convention or the proto-
cols thereto. The High Contracting Parties undertake not to
hinder in any way the effective exercise of this right.
Sumar
§ 1. Consideraţii generale........................................................................................... 155
§2. Fundamentarea „recursului” individual............................................................ 159
§3. Definiţia şi caracterele juridice ale „recursului” individual..............................160
§4. Titularii dreptului la recurs individual............................................................. 165
A. Persoanele fizice...........................................................................................166
B. Orice organizaţie neguvemamentală............................................................ 168
C. Orice grup de particulari..............................................................................173
§5. Noţiunea de „victimă” în sensul art. 3 4 ............................................................ 175
A. Principii generale.......................................................................................... 175
B. Victima potenţială......................................................................................... 179
C. Victima indirectă........................................................................................... 184
Bîrsan 153
D. Corelaţia între prejudiciu, interesul de a acţiona şi noţiunea

de „victimă” în sensul art. 3 4 .......................................................................... 190
E. Calitatea de victimă a organizaţiilor neguvemamentale şi a
„oricărui grup de particulari” ..........................................................................192
F. încetarea calităţii de victimă............................................................................ 196
§6. Obligaţia statului de a nu împiedica exercitarea efectivă a dreptului
la recurs individual...............................................................................................210
§7. Exercitarea dreptului la recurs individual; introducerea cererii........................ 215
§8.Efectele introducerii cererii.................................................................................223
Bibliografie
C. Bîrsan, Les Etas contractants ont l’obligation de respecter Ies mesures provisoires
ordonnees par la Cour (Cour europeenne des droits de l’homme, 6 fevrier 2003), Recueil
Le Dalloz, nr. 33, 28 septembrie 2003, p. 2277-2278; J.-Y. Carlier, Conka c/Belgique
(Cour europeenne des droits de l’homme, 34mo chambre, 5 fevrier 2002): Observations,
RTDH, nr. 53,2003, p. 177-222 ; J.-L. Charrier, Code de la Convention europeenne des
droits de rhomme, Litec, 2005, p. 247-262; Fr. Krenc, La comparaison des systeme de
procedure commentaire avec ceux de la Convention europeenne des droits de l’homme,
RTDH, nr. 57, ianuarie 2004, p. 111-140 ; J.-M. Larralde, La Convention europeenne
des droits de l’homme et la protection de groupes particuliers, RTDH, nr. 56, 2003,
p. 1247-1274 ; G.B. Reffl, Le deces de la pârtie requerante dans la procedure devant les
organes de la Convention europeenne des droits de l’homme, în M. de Salvia, M. Villiger
(editori), „The birth of European human right law/L’eclosion du droit europeenne des
droits de l’homme: liber amicorum Cari Aage Norgaard”, Baden-Baden, Nomos, 1998,
p. 291-300; J.F. Renucci, Qualite pour agir en violation de la Convention, Recueil Le
Dalloz, nr. 8, 20 februarie 2003, p. 523-524 ; M. de Salvia, Convention europeenne des
droits de Phomme. Le recours individuel supranational. Mode d’emploi, LGDJ, Paris,
1992; M. de Salvia, Compendium de CEDH. Les principes directeurs de lajurisprudence
relative â la Convention europeenne des droits de l’homme, voi. I, Editions N.P. Engel,
Kehl, Strasbourg, Arlington Va., 2003, p. 622-647; A. Spielmann, La Cour unique et
permanente et les mesures provisoires (la necessite d’une reforme) în P. Mahoney,
F. Matscher, H. Petzold, L. Wildhaber (editori), „Protection des droits de l’homme: la
perspective europeenne, melanges â la memoire de Roy Ryssdal/Protecting human rights:
the european perspective, studies in memory o f Roy Ryssdal”, Koln, Berlin, Bonn,
Munchen, Cari Heymanns Verlag, 2000, p. 1347-1358; Fr. Sudre, Droit europeen et
internaţional des droits de l’homme, 74mc ed. refondue, PUF, Paris, 2005, p. 560-573;
H. Tigrondja, La force obligatoire des mesures provisoires indiquees par la Cour europeenne
des droits de l’homme. Observations sur 1’arret du 6 fevrier 2000 Mamatkulov c/Turquie,
RGDIP, nr. 3, 2003, p. 601-633.
154 Bîrsan
Cereri individuale 1-3 Art. 34
§1. Consideraţii generale

677. Evoluţia recursului individual !n sistemul Convenţiei. De-a lungul 1
analizei întreprinse până în prezent în lucrarea noastră, fie că a privit, în primul
volum, teoria generală a protecţiei internaţionale a drepturilor omului sau a textelor
Convenţiei şi a protocoalelor sale adiţionale ce consacră drepturi şi libertăţi
recunoscute persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia organizaţiilor guverna
mentale, fie că, în acest al doilea volum, ne-am referit la textele ce privesc organi
zarea şi funcţionarea Curţii, de nenumărate ori am utilizat noţiunea de „cerere
individuală” sau de „recurs individual”. Această noţiune desemnează posibilitatea
juridică pe care o are titularul unui drept garantat de Convenţie sau de protocoalele
sale adiţionale de a denunţa în faţa unor organe jurisdicţionale internaţionale -
fosta Comisie şi Curtea - o încălcare a unui asemenea drept de către autorităţile
statului sub a cărui jurisdicţie se află reclamantul şi pe care-1 consideră responsabil
de încălcarea astfel incriminată. Am ajuns acum la sediul acestei materii: art. 34
(fost art. 25) din Convenţie, supus examinării în cele ce urmează.
Potrivit art. 34 din Convenţie, Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de orice 2
persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de
particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către unul dintre statele
contractante a drepturilor recunoscute de Convenţie sau de protocoalele sale
adiţionale; statele contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură
exerciţiul eficace al acestui drept.
Textul preia principalele dispoziţii ale fostului art. 25 din Convenţie care, 3
reflectând concepţia iniţială a sistemului european de protecţie a drepturilor
omului, astfel cum el a fost instituit la 4 noiembrie 1950, era redactat după cum
urmează:
„1. Comisia poate fi sesizată printr-o cerere adresată Secretarului general al
Consiliului Europei de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguver
namentală sau de orice grup de particulari, care se pretinde victimă a unei încălcări
de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în prezenta
Convenţie, în cazul în care înalta parte contractată aflată în cauză a declarat că
recunoaşte competenţa Comisiei în această m aterie (s.n., C.B.). înaltele părţi
contractante care au semnat o asemenea declaraţie se angajează să nu împiedice
prin nici o măsură exercitarea efectivă a acestui drept.
2. Aceste declaraţii pot fi făcute pentru o durată determinată.
3. Ele sunt înmânate Secretarului general al Consiliului Europei, care transmite
copii ale acestora înaltelor părţi contractante şi asigură publicarea lor.
Bîrsan 155
4. Comisia nu va exercita competenţa pe care i-o atribuie prezentul articol

decât atunci când cel puţin şase înalte părţi contractante vor fi legate prin declaraţia
prevăzută în paragrafele precedente”.
4 Se poate observa că, chiar şi în această formă, fostul art. 25 a reprezentat
inovaţia esenţială a Convenţiei, prin aceea că el a conferit, pentru prima dată în
dreptul internaţional, posibilitatea pentru indivizi de a se adresa direct unei
instanţe internaţionale împotriva unui stat, fie şi după recunoaşterea competenţei
în materie a acelei instanţe de către statul în cauză. După cum a statuat Curtea, cu
valoare de principiu, printr-o decizie de speţă încă din anul 1978, „art. 25, care
reglementează accesul particularilor în faţa Comisiei, se află printre cheile de
boltă ale mecanismului de protecţie a drepturilor şi libertăţilor enunţate de
Convenţie. Acest mecanism comportă posibilitatea pentru o persoană care se
socoteşte lezată printr-un act contrar, din punctul ei de vedere, Convenţiei de a
sesiza Comisia cu privire la această pretinsă încălcare Prin luarea în
considerare şi a posibilităţii la fel de limitate de a sesiza Curtea cu soluţionarea pe
fond a unei plângeri declarate admisibilă de fosta Comisie (fostul art. 46 din
Convenţie), instanţa europeană a arătat că „art. 25 şi 46 sunt dispoziţii esenţiale
ale eficacităţii sistemului Convenţiei, pentru că ele delimitează responsabilitatea
acestor organe în «a asigura respectarea angajamentelor ce rezultă pentru înaltele
părţi contractante» (art. 19), determinându-le competenţa cu privire la examinarea
cererilor formulate împotriva pretinselor încălcări ale drepturilor şi libertăţilor pe
care aceasta le garantează. Iar atunci când Curtea este chemată a interpreta
aceste dispoziţii fundamentale, ea trebuie să ţină seama de caracterul distinctiv
al Convenţiei, ca tratat de garanţie colectivă a drepturilor omului”2.
5 Mai mult, în cadrul aceluiaşi sistem, Curtea a subliniat că, „ancorat solid” în
jurisprudenţa ei, principiul potrivit căruia Convenţia este un instrument vfu ce
are a fi interpretat în lumina condiţiilor de viaţă actuale se aplică nu numai
dispoziţiilor ei „normative”, care garantează drepturi şi libertăţi fundamentale, ci
şi celor cuprinse între art. 25 şi 46 (în prezent art. 34 şi 46), consacrate funcţionării
mecanismului de protecţie instituit de dispoziţiile ei3.
6 Am spus de mai multe ori în această lucrare, o repetăm şi aici, în cel mai
adecvat loc pentru a o face, adică la analiza a însuşi sediului materiei, dispoziţiile
1CEDH, 6 septembrie 1978, Klass et autres c/Allemagne, Serie A nr. 28, § 34.
2 CEDH, 23 martie 1995, Loizidou c/Turquie (exceptionspreliminaires), Serie A
nr. 310, §70.
3 Idem, §71.
156 Bîrsan
Protocolului Nr. 11 au mers, în acest sens, mai departe, prin instituirea Curţii
unice a Drepturilor Omului, ca jurisdicţie unică şi obligatorie a Convenţiei.
Considerăm că cea mai precisă şi mai completă caracterizare a recursului individual
şi a evoluţiei lui în sistemul Convenţiei a fost dată relativ recent de o cameră a
Curţii în cauza Mamatkulov et Abdurasulovic c/Turquiexîn următorii termeni:
„Curtea ţine să evidenţieze că, prevăzut de Convenţie ca un element facultativ al
sistemului de protecţie - pe care ea l-a instituit {n.n., C.B.) - dreptul la recurs
individual a dobândit de-a lungul anilor o importanţă capitală şi figurează printre
cheile de boltă ale mecanismului de protecţie a drepturilor şi libertăţilor
enunţate de Convenţie” (s.n., C.B.). In sistemul în vigoare până la 1 noiembrie
1998, competenţa Comisiei în materia recursului individual era subordonată unei
declaraţii formale de acceptare făcută de părţile contractante, ce putea fi făcută şi
pentru o perioadă determinată. Sistemul de protecţie care funcţionează în prezent
este, în privinţa acestui punct, cel modificat prin Protocolul Nr. 11; dreptul la
recurs individual nu mai depinde de o eventuală declaraţie a statelor contractante;
astfel, individului i s-a recunoscut pe plan supranaţional un veritabil drept la
acţiune pentru a-şi pune în valoare drepturile şi libertăţile pe care el „le deţine”
direct din Convenţie2.
Dispoziţiile Protocolului Nr. 11 au asigurat creşterea eficacităţii noului sistem, 7
în special prin aceea că permit accesul direct în faţa Curţii al persoanelor fizice şi
juridice aflate sub jurisdicţia statelor contractante, al căror număr a crescut
continuu, în special din anii 1990 şi până în prezent. Astfel, în timp ce în 44 de ani
de aplicare a Convenţiei, până în 1998, fosta Comisie şi Curtea au emis 38.389 de
decizii şi hotărâri, noua Curte unică a soluţionat până la 31 decembrie 2005 un
număr de 105.400 cauze3, dintre care 100.355 au fost declarate inadmisibile.
Numărul de cereri adresate Curţii a crescut an de an. Raportul explicativ la 8
Protocolul Nr. 14 reţine că această creştere nu se datorează numai adeziunii
noilor state la sistemul Convenţiei - de la deschiderea spre semnare a Protocolului
nr. 11, în mai 1994, şi până la adoptarea Protocolului Nr. 14, în mai 2004, Convenţia
1 CEDH, 6 februarie 2003, nepublicată, Internet, site cit.

2 Idem, § 106; aceeaşi caracterizare se regăseşte cel puţin în parte în hotărârea Marii
Camere a Curţii din 4 februarie 2005, pronunţată în aceeaşi cauză în urma reexaminării
ei în condiţiile art. 43 din Convenţie; idem § 100, Internet, site cit.
3Astfel, dacă în 1990, spre exemplu, fosta Comisie a înregistrat un număr de 5.279 de
cereri, iar în 1994 au fost introduse 10.335 de cereri, noua Curte a înregistrat 26.398
de cereri în 1999, în 2002 numărul lor a crescut la 34.546, în 2004 au fost introduse
40.943 de cereri, iar în anul 2005 au fost introduse 38.549 de cereri.
Bîrsan 157
a fost ratificată de 13 noi state, reprezentând mai mult de 240 de milioane de

persoane adăugate celor protejate de dispoziţiile Convenţiei - şi rapidităţii
procesului de lărgire (a Consiliului Europei) dar, în acelaşi timp, şi unei creşteri
generale a numărului de cereri împotriva statelor care erau părţi la Convenţie în
anul 1993. De aceea, datorită afluxului masiv de cereri individuale, eficacitatea
sistemului Convenţiei şi, ca urmare, însăşi credibilitatea şi autoritatea Curţii
sunt grav ameninţate'.
9 Prin adoptarea Protocolului Nr. 14 statele Consiliului Europei au căutat soluţii
noi privitoare la organizarea Curţii şi la procedura de soluţionare a cererilor
individuale, unele deja prezentate în analiza textelor precedente, altele urmând a
fi făcute în cadrul cercetării consacrate textelor subsecvente.
Am dori să subliniem că, din discuţiile care au avut loc în pregătirea redactării
acestui protocol, la nivelele Consiliului Europei, în cadrul grupurilor de experţi, în
plenarele judecătorilor Curţii etc., Raportul explicativ reţine că principiul potrivit
căruia orice persoană are dreptul să sesizeze Curtea cu o cerere individuală
nu fost pus niciodată în discuţie; dimpotrivă, s-a spus constant că el trebuie să
fie menţinut cu fermitate2.
10 De altfel, Protocolul Nr. 14 la Convenţie nu modifică cu nimic dispoziţiile
art. 34 privitoare la „recursul” individual.
11 în sfârşit, în Memorandumul Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezentat
în cadrul celei de a treia Conferinţe a şefilor de state şi de guverne ale ţărilor
membre ale Consiliului Europei, se arată că istoria instanţei europene este marcată
de extinderea activităţii ei şi de succesul acesteia, concretizate în: crearea dreptului
la recurs individual obligatoriu în faţa unei Curţi independente, prin înlocuirea
dreptului facultativ anterior; lărgirea geografică ce depăşeşte cadrul Europei
Occidentale, prin cuprinderea Europei Centrale şi Orientale, Ţărilor Baltice,
Caucazului şi Nordului Turciei; extinderea garanţiilor oferite de Convenţie, datorită
unei jurisprudenţe evolutive şi adoptării protocoalelor ei adiţionale; confirmarea
rolului central al Curţii în cadrul arhitecturii constituţionale europene prin
deschiderea posibilităţii aderării Uniunii Europene la Convenţie.
12 De asemenea, Curtea a subliniat „rolul central pe care trebuie să-l aibă
Convenţia europeană a drepturilor omului ca instrument constituţional al ordinii
1Rapport explicaţi/( Protocole N° 14), § 6.

2 Idem, § 34; cu privire la principalele etape ale pregătirii redactării Protocolului
Nr. 14, a se vedea idem, § 20-33.
158 Bîrsan
publice europene, de care depind stabilitatea şi democraţia pe continent” 1. Prin

dimensiunea lui paneuropeană, sistemul de la Strasbourg este singurul cadru în
care se poate dezvolta o concepţie europeană comună despre drepturile omului2.
§2. Fundam entarea „recursului” individual
678. în analiza dispoziţiilor art. 33 din Convenţie privitoare la cererile 13

interstatale am arătat că posibilitatea pe care acest text o recunoaşte unui stat
contractant de a intenta o acţiune în faţa Curţii împotriva altui stat contractant,
pentru încălcarea, de către acesta din urmă, a unor drepturi şi libertăţi garantate
de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale, îşi găseşte fundamentarea în
scopul pe care şi l-au propus statele europene, membre ale Consiliului Europei,
prin încheierea ei, anume crearea unui spaţiu de garanţie colectivă, a unei ordini
publice europene în domeniul drepturilor omului3. Este limpede că recunoaşterea
recursului individual, dincolo de diferenţele pe care le prezintă faţă de cel interstatal,
nu poate avea o altă fimdamentare.
Ordinea publică europeană în materia drepturilor omului este dată de drepturile 14
şi libertăţile recunoscute şi garantate de Convenţie indivizilor; respectarea ei
trebuie asigurată, în primul rând, de înseşi statele contractante, sub controlul
instanţei europene. Ca jurisdicţie cu competenţă generală în domeniu, Curtea
poate fi sesizată cu privire la nerespectarea de către un stat a obligaţiilor asumate
prin Convenţie nu numai de un alt stat contractant, dar, în primul rând, direct, de
către înşişi titularii drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta la garantează.
După cum a subliniat recent instanţa europeană, reluând, de fapt, ceea ce era 15
evidenţiat adeseori în jurisprudenţă sa, „dispoziţiile consacrate dreptului la un
recurs individual (art. 34, respectiv fostul art. 25 al Convenţiei în versiunea sa
anterioară intrării în vigoare a Protocolului Nr. 11 -n .n ., C.B.) este unul din
pilonii esenţiali ai eficacităţii sistemului Convenţiei (...). Spre deosebire de
tratatele internaţionale de tip clasic, Convenţia depăşeşte cadrul raporturilor de
simplă reciprocitate între statele contractante. Dincolo de ţesătura de angajamente
1 A se vedea Declaraţia Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, „Asigurarea

eficacităţii aplicării Convenţiei europene a drepturilor omului la nivel naţional şi
european”, adoptată la cea de-a 114-a sesiune din 12 mai 2004.
2Ase vedea, „Memorandum de la Cour europeenne des droits de l’homme”, Troisieme
Somet du Conseil de l’Europe, Varsovie, 15-16 mai 2005, Internet www.echr.coe.int/
Fr/FDocs/MemoTroisieme Sommet.html.
Bîrsan 159
bilaterale, ea creează obligaţii obiective (s.n., C.B.) care, în termenii preambulului

său, beneficiază de «o garanţie colectivă» (a asigurării respectării lor-n.n., C.B.)”1.
16 De asemenea, Curtea a evidenţiat cu claritate că „obiectul şi scopul acestui
instrument de protecţie a fiinţelor umane impun înţelegerea şi aplicarea dispoziţiilor
sale în aşa fel încât sistemul cererilor individuale să se asigure a fi concret şi
efectiv”, pentru că orice interpretare a drepturilor şi a libertăţilor enumerate de
Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale „are a se concilia cu spiritul ei
general, destinat a asigura apărarea şi promovarea idealurilor şi valorilor unei
societăţi democratice”2.
§3. Definiţia şi caracterele juridice ale „recursului” individual
17 679. Precizări terminologice. în cele două limbi oficiale ale Convenţiei, titlul
art. 34 este acelaşi, astfel cum a fost el preluat şi în limba română: „cereri
individuale”, respectiv ,j-equetes individuelles” în limba franceză şi „individual
applications” în limba engleză. Literatura de specialitate de limbă franceză
consacrată Convenţiei şi jurisprudenţă Curţii, redactată sau tradusă în aceeaşi
limbă3, foloseşte noţiunea de „recurs individual”4.
18 în literatura juridică română consacrată Convenţiei a fost utilizat atât termenul
de „cereri”5, cât şi acela de „plângeri” 6 adresate Curţii.
1 CEDH, 4 februarie 2005, Mamatkulov etAskarov c/Turquie, Recueil 2005,precit.,

§ 100; în acelaşi sens, CEDH, 23 martie 1995, Loizidou c/Turquie (exceptions
preliminaires), precit., § 70.
2 CEDH, 4 februarie 2005, precit., § 101; în acelaşi sens, CEDH, 6 septembrie 1-978,
precit., § 34; 7 iulie 1989, Soering c/Royaume-Uni, Serie Anr. 161, § 87.
3 Precizăm, deşi vom reveni asupra acestui aspect, că deciziile şi hotărârile Curţii sunt
redactate într-una dintre limbile oficiale ale Convenţiei şi numai cele care se publică
în culegerea de jurisprudenţă a Curţii (Recueil) sunt traduse din una în cealaltă, fiind
publicate în ambele limbi; pe Internet sunt disponibile numai în limba în care au
fost iniţial redactate.
4 A se vedea Fr. Renucci, op. cit., p. 598; Fr. Sudre, op. cit., p. 560; R. Abraham,
Article 25, în „Commentaire ...”, p. 580 etc.
5A se vedea R. Dincă, Cereri în faţa CEDO. Condiţii de admisibilitate, Ed. AII Beck,
Bucureşti, 2001; C.-L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului - surse,
instituţii, proceduri, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 195 şi urm.
6 A se vedea C. Bîrsan, Condiţiile în care se pot adresa plângeri Curţii Europene a
Drepturilor Omului de la Strasbourg, Curierul Judiciar nr. 1/2002, p. 1 şi urm.
160 Bîrsan
Pe de altă parte, în prima sa propoziţie, art. 34 dispune că instanţa europeană 19

„poate fi sesizată printr-o cerere de orice persoană (...)” \,peut etresaisie d ’une
requete par toute personne (...), respectiv ,jnay receive applicationsfirom any
person (...)]. Dacă este aşa, înseamnă că textul reglementează, practic, o adevărată
acţiune în justiţie; „cererea” cu care este sesizată Curtea nu semnifică altceva
decât exercitarea dreptului subiectiv procesual recunoscut de Convenţie
titularului drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta i le garantează; el va
adresa această cerere unei instanţe internaţionale învestite de Convenţie cu
soluţionarea ei.
Ne întrebăm dacă nu putem transpune în această materie conceptele dreptului 2 0
procesual civil intern. Spunem ale dreptului procesual civil, şi nu ale dreptului
procesual penal pentru că introducerea „cererii de chemare în judecată a statului
pârât” în faţa Curţii nu semnifică „chemarea în judecată penală” şi nici nu se
poate vorbi de pornirea vreunei urmăriri penale „la cererea prealabilă a victimei”;
am spus-o în partea generală a lucrării, Curtea este învestită cu soluţionarea unui
litigiu în care cele două părţi - reclamantul şi statul pârât - se găsesc pe o poziţie
procesuală de perfectă egalitate juridică; individul este subiect al unui raport
de drept internaţional, pentru că el acţionează în faţa unei jurisdicţii internaţionale
şi pretinde angajarea răspunderii unui stat, naţional sau terţ, sub a cărui jurisdicţie
el se află, pentru încălcarea unui drept subiectiv recunoscut de Convenţie pe
care el o invocă.
De aceea, ni se pare că cererea de care vorbeşte art. 34 din Convenţie reprezintă 2 1
mai degrabă concretizarea unui „drept la acţiune” - cum s-a spus în literatura
juridică română de drept procesual civil - ca drept subiectiv autonom, distinct de
cel substanţial, care-1 însoţeşte pe acesta şi-i asigură protecţia juridică, de această
dată în faţa unei instanţe internaţionale1.
Mergând mai departe, credem că noţiunea de „recurs individual” folosită de 2 2
doctrina şi de jurisprudenţă Convenţiei are a ii înţeleasă ca un drept la acţiune;
ca şi acesta din urmă, recursul individual poate fi exercitat de titularul dreptului
subiectiv pretins încălcat prin „cererea de chemare în judecată” introdusă în faţa
instanţei europene, ca mijloc juridic prin care, într-o situaţie determinată, prero
gativa recunoscută titularului dreptului se transformă, ca şi pe fond, în act proce
sual concret2 de învestire a Curţii europene. Aceasta nu înseamnă, însă, că, în mod
automat, se va ajunge la condamnarea statului pârât; deoarece, pe de o parte,
1 Pentru dreptul procesual intern român a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură
civilă, voi. I, ed. a V-a, revăzută, completată, actualizată, Ed. AII Beck, Bucureşti,
2005, nr. 70.
2Ibidem.
Bîrsan 161
pentru ca cererea să poată fi examinată trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii

expres prevăzute de Convenţie - adică, mai întâi, ea să fie declarată admisibilă de
instanţa învestită cu soluţionarea ei - , iar, pe de altă parte, abia examinarea cererii
pe fond va conduce la constatarea încălcării dreptului garantat de Convenţie şi
atunci, practic, ea va fi admisă, cu consecinţa condamnării statului pârât la a
înlătura, prin mijloace specifice, urmările acelei încălcări, ori se va finaliza cu
constatarea inexistenţei pretinsei încălcări, ceea ce va avea semnificaţia respin
gerii cererii.
23 întocmai ca şi în dreptul intern, recursul individual, ca drept Ia acţiune, este
anterior procesului1, ca posibilitate abstractă şi impersonală, cu precizarea că,
spre deosebire de dreptul intern, când o instanţă poate fi învestită cu soluţionarea
unor situaţii juridice neconflictuale, în cazul cererilor „graţioase”, întotdeauna
recursul individual, ca potenţialitate, va fi pus în valoare în cadrul unui diferend
între cele două părţi: reclamantul pretinde că statul pârât i-a încălcat un drept pe
care Convenţia i-1 garantează.
24 De asemenea, recursul individual reglementat de Convenţie se exercită în
faţa unei instanţe internaţionale; de la 1 noiembrie 1998 exercitarea lui se poate
realiza de plin drept, fără a mai fi necesară, ca în sistemul anterior, acceptarea
prealabilă a posibilităţii „soluţionării” lui de către statul pârât.
25 Aşadar, faţă de cele arătate mai sus, din punct de vedere terminologic
considerăm că art. 34 din Convenţie reglementează posibilitatea intentării unei
acţiuni în justiţie specifice, ce tinde la apărarea unui drept subiectiv apărat de
Convenţie şi care poate fi denumită recurs individual; iar cererea individuală
formulată de reclamant în condiţiile prevăzute de Convenţie reprezintă punerea
în valoare a dreptului subiectiv procesual de a acţiona, adică a dreptului de a
introduce un recurs individual, materializat în cererea de chemare în judecată în
faţa instanţei europene.
26 680. Definiţia recursului individual. Pe baza celor arătate mai sus, într-o
încercare de definire a recursului individual, ni se pare că putem spune că acesta
reprezintă acea posibilitate j uridică, recunoscută titularilor drepturilor şi libertăţilor
fundamentale reglementate de Convenţie, de a cere, în anumite condiţii pe care -
aceasta le precizează, unui organ jurisdicţional internaţional - Curtea Europeană
a Drepturilor Omului - să constate încălcarea unui drept garantat de Convenţie
de către un stat contractant, sub jurisdicţia cărora ei se află, şi să dispună
încetarea acelei încălcări, eventual cu obligarea la plata de despăgubiri.
1Idem, nr. 68.
162 Bîrsan
Din această posibilă definiţie a recursului individual reţinem caracterele sale 27

juridice, care ni se par a fi următoarele: este un „recurs” având caracter contencios,
deschis în anumite condiţii de plin drept şi direct în faţa jurisdicţiei europene.
în privinţa condiţiilor, avem a distinge între condiţiile de exercitare a 28
recursului şi condiţiile de admisibilitate a cererii.
Condiţiile de exercitare a recursului au în vedere persoanele cărora art. 34 din 29
Convenţie le recunoaşte dreptul de a exercita recursul individual şi interesul de
a -1 exercita care, pe terenul acestui text, se exprimă într-o formă specifică: spre
a -1 putea exercita cel în cauză trebuie să aibă calitatea de victimă a unei încălcări
de către statul pârât a unui drept garantat de Convenţie sau de protocoalele sale
adiţionale.
Materializat în cererea adresată Curţii, înainte ca aceasta să fie cercetată pe 30
fond, spre a se vedea dacă există sau nu încălcarea invocată de reclamant, această
cerere trebuie să îndeplinească anumite condiţii de admisibilitate, care însă sunt
reglementate de textul subsecvent, adică de art. 35 din Convenţie.
681. Caracterele juridice ale recursului individual. în primul rând, recursul 31

individual este rezultatul unui diferend între cele două părţi: reclamantul pretinde
că i-a fost încălcat de către autorităţile statului pârât, printr-o acţiune sau o
omisiune a acestora, un anumit drept ce-i este garantat de Convenţie şi cere
instanţei europene ca aceasta să pronunţe o hotărâre prin care să constate
încălcarea astfel denunţată şi să dispună, prin mijloace specifice, încetarea acelei
încălcări şi repararea pagubei suferite; hotărârea ei are caracter obligatoriu
pentru statul în cauză, în condiţiile prevederilor Convenţiei. Executarea hotărârii
urmează a fi făcută sub controlul unui organ politic al Consiliului Europei, şi
anume Comitetului Miniştrilor; aceasta pentru a nu uita, totuşi, că suntem într-un
cadru internaţional şi că este vorba despre apărarea ordinii publice specifice
europene în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de
Convenţie. în orice caz, recursul individual tinde la soluţionarea unui conflict
între părţi, de aceea el are caracter contencios, şi nu graţios.
Spuneam în cadrul analizei recursului interstatal că, în cele mai multe dintre 32
situaţiile în care a fost utilizat, statul reclamant a acţionat pornind de la un diferend
politic şi diplomatic sau chiar armat cu statul pârât.
Trebuie să arătăm că, uneori, recursul individual poate apărea pe fundalul 33
unui asemenea diferend1, ca urmare a unor evenimente produse în cursul celui
1 Spre exemplu, cauza Loizidou c/Turquie şi alte nenumărate cauze contra Turciei
având acelaşi obiect, rezultate din ocuparea Nordului Ciprului de forţele armate
turce.
Bîrsan 163
de-al Doilea Război Mondial, soldate cu cedări de teritorii şi strămutări de

populaţii1, sau ca urmare a unui eveniment politic interstatal de importanţă
excepţională, cum a fost reunificarea Germaniei în anul 19902. întotdeauna însă,
aşa cum vom vedea pe larg mai jos, reclamantul va trebui să dovedească faptul
că, prin acţiunea pe care o promovează în faţa instanţei europene, îşi apără un
drept sau un interes propriu; spre deosebire de recursul interstatal, caracterizat,
de regulă, ca reprezentând o actiopopularis, un asemenea tip de acţiune nu este
de conceput pe temeiul a r t 34 din Convenţie.
34 în al doilea rând, pornind tot de la cadrul internaţional pus în discuţie, arătam
mai sus că, în termenii aceluiaşi text, recursul individual nu mai este subordonat,
ca în sistemul anterior intrării în vigoare a Protocolului Nr. 11, unei declaraţii de
acceptare a competenţei organului de control jurisdicţional de către statul pârât3.
După cum s-a arătat cu îndreptăţire în literatura de specialitate consacrată
Convenţiei, în sistemul ei iniţial „exerciţiul dreptului la recurs individual era limitat
în mod considerabil de o concepţie protectoare a suveranităţilor naţionale, pe
care practica statelor membre ale Consiliului Europei a înlăturat-o în mod treptat”4.
35 în al treilea rând, recursul individual se caracterizează prin posibilitatea de
sesizare directă a organismului jurisdicţional învestit cu examinarea lui, ceea ce
nu era posibil în sistemul Convenţiei până la 1 noiembrie 1998.
36 într-adevăr, am arătat în mai multe rânduri că, în măsura în care o cerere
individuală era declarată admisibilă de fosta Comisie, până la 1 octombrie 1994,
data intrării în vigoare a Protocolului Nr. 9 la Convenţie5, reclamantul nu putea
sesiza Curtea pentru examinarea pe fond a cererii; aceasta putea fi sesizată de
fosta Comisie, de către statul al cărui resortisant era reclamantul, de statul care
sesizase Comisia sau de statul în cauză (fostul art. 48 din Convenţie); reclamantul
nu ajungea în faţa Curţii decât indirect, prin intermediul Comisiei sau prin
intermediul unui alt stat contractant, care putea fi şi statul său naţional, ca remi
niscenţă a concepţiei protecţiei diplomatice a naţionalilor asigurată de statele lor.
1Cum ar fi cauza Broniowski c/Pologne.

2 Cum ar fi cauzele John et autres c/Allemagne, Maltzan et autres c/Allemagne etc.
4Ibidem; este interesant de reţinut că la 5 iulie 1955, prin depunerea a 6 declaraţii de
acceptare a competenţei Comisiei de examinare a recursului individual (fostul art. 25
parag. 4 din Convenţie), aceasta a putut începe a-şi exercita atributul conferit de
fostul art. 25: examinarea cererilor individuale.
5 Reamintim că acest protocol a fost abrogat prin intrarea în vigoare a Protocolului
Nr. 11.
164 Bîrsan
Şi, chiar dacă în anul 1994 reclamantului i s-a recunoscut dreptul de a se adresa
Curţii, el putea numai să o sesizeze, fără însă ca, automat, aceasta să treacă la
judecarea fondului cauzei; un comitet de trei judecători „filtra” cererile individuale
şi putea decide, cu unanimitatea voturilor membrilor săi, fie transmiterea unei
cereri Curţii spre examinare pe fond, fie trimiterea ei Comitetului Miniştrilor, spre
soluţionare, deoarece exista o jurisprudenţă bine stabilită în materie, dacă statul
în cauză accepta concluziile raportului Comisiei1.
S-a observat2 că în vechiul mecanism de control instituit de Convenţie în 37
anul 1950, rămas în vigoare până la 1 noiembrie 1998, rolul esenţial era deţinut
nu de Curte, ci de fosta Comisie. Aceasta pentru că, după ce o cerere era declarată
admisibilă, Comisia putea decide în mod discreţionar care dintre celelalte două
organe jurisdicţionale ale sistemului - Curtea sau Comitetul Miniştrilor - avea a
judeca fondul cauzei; decizia Comisiei nu era motivată, iar statele, fie cel al cărui
resortisant era reclamantul, fie statul în cauză, sesizau mult mai rar Curtea. Nu era
de neglijat nici rolul de „mediator” al Comisiei deoarece, după declararea unei
cereri ca admisibilă, ea se declara a fi la dispoziţia părţilor pentru eventuala
soluţionare amiabilă a litigiului; este adevărat, de multe ori o asemenea regle
mentare cuprindea şi măsuri concrete, de ordin general, de regulă legislativ,
adoptate de state, menite să conducă la înlăturarea unor viitoare încălcări ale
Convenţiei în domeniul care făcea obiectul cererii3.
Or, prin intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 11 recursul individual nu se mai 38
opreşte la Jum ătatea” drumului său: pe lângă faptul că el poate fi introdus de
plin drept, recursul individual capătă şi un alt caracter, extrem de important,
complet novator pe planul protecţiei internaţionale a drepturilor omului; instanţa
competentă a soluţiona cererile individuale împotriva statelor contractante poate
fi învestită direct de titularul dreptului pretins încălcat.
§4. Titularii dreptului la recurs individual
682. Precizare. Să ne întoarcem acum la dispoziţiile art. 34 din Convenţie: ele 39

recunosc posibilitate procesuală a sesizării Curţii cu o cerere oricărei persoane
1A se vedea Fr. Sudre, op. cit., p. 564; acelaşi autor arată că, în perioada 1991-1995,
dintre cele 319 cauze examinate de Curte, în 252 cauze ea a fost sesizată de fosta
Comisiei, în 55 de situaţii sesizarea a fost făcută de fosta Comisie şi de un stat
contractant, iar în 12 situaţii numai de către un stat contractant; idem, p. 563.
2 A se vedea Fr. Sudre, op. cit., p. 564-565.
Bîrsan 165
fizice, oricărei organizaţii neguvernamentale sau oricărui grup de particulari

care s-ar pretinde victimă a încălcării de către un stat contractant a unui drept
recunoscut de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale. Aceste dispoziţii
conţin două precizări de o importanţă capitală pentru înţelegerea mecanismului
european de protecţie a drepturilor omului.
40 în primul rând, ele precizează cine sunt titularii dreptului la recurs indi
vidual: persoanele fizice şi persoanele juridice, cu excepţia organizaţiilor sau a
oricăror entităţi guvernamentale, sau chiar „un grup de particulari”.
41 în al doilea rând, pentru a se putea adresa Curţii, aceste subiecte ale dreptului
la recurs individual trebuie să fie victime ale încălcării unui drept garant de
Convenţie sau, cum se spune în jurisprudenţa europeană în materie, să fie victime
în sensul Convenţiei.
A. P ersoanele fizice
42 683. Principii generale. Enumerarea titularilor dreptului la recurs individual

făcută de art. 34 din Convenţie începe cu persoanele fizice. Textul dispune că
instanţa europeană poate fi sesizată cu o cerere de „orice persoană fizică” („toute
personnephysique”, respectiv „anyperson”); el nu conţine nici o altă indicaţie
care să constituie, eventual, o condiţie de naţionalitate, de reşedinţă, de capaci
tate civilă pentru persoana ce-şi exercită acest drept. Aceasta înseamnă că
protecţia drepturilor şi a libertăţilor garantate de Convenţie operează nu numai
pentru resortisanţii unui stat contractant, dar şi pentru cei ce aparţin oricărui alt
stat, care nu are calitatea de stat contractant; dispoziţiile ei pot fi invocate şi de
refugiaţi sau apatrizi. Legătura dintre orice persoană ce poate introduce o cerere
în faţa Curţii şi statul pârât este cea înscrisă în art. 1 din Convenţie: reclamantul
să fie sub jurisdicţia acestui stat, în sensul pe care îl dă jurisprudenţa Curţii
acestei noţiuni. Nu interesează dacă persoana care introduce o cerere împotriva
unui stat contractant se găseşte în condiţii legale pe teritoriul statului pârât sau
în condiţii contrare dispoziţiilor ce reglementează intrarea şi şederea străinilor pe
teritoriul naţional al unui stat; chiar şi în cazul unei prezenţe „ilegale”, persoana
ce invocă încălcarea unui drept apărat de Convenţie se află sub jurisdicţia statului
respectiv1. De asemenea, o persoană care nu se mai află pe teritoriul unui stat
poate introduce o cerere împotriva acestui stat, dacă încălcarea s-a produs atunci
când ea se găsea „sub jurisdicţia” acelui stat2.
1A se vedea J.-L. Charrier, op. cit., p. 248.

2 CEDH, 18 decembrie 1986, Bozano c/France, Serie A nr. 111, § 42.
166 Bîrsan
Pe de altă parte, persoanele fizice considerate ca incapabile - lipsite de 43

capacitate de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrânsă - în dreptul
intern pot să sesizeze Curtea, chiar dacă nu sunt reprezentate de un tutore sau
un curator'. De aceea, instanţa europeană a decis că, în principiu, o persoană
care nu are dreptul de a reprezenta o altă persoană potrivit normelor interne
poate, totuşi, în anumite circumstanţe, să acţioneze în faţa Curţii în numele acelei
persoane2. în privinţa minorilor, Curtea a arătat că ei i se pot adresa în mod direct
şi cu atât mai mult atunci când sunt reprezentaţi de mamă, care se află în conflict
cu autorităţile, deoarece ea critică deciziile luate de acestea şi conduita lor în
privinţa drepturilor garantate de Convenţie. în cazul unei situaţii conflictuale
privitoare la interesele minorului între părintele biologic şi persoana învestită de
către autorităţi cu tutela copilului minor există riscul ca anumite interese ale
minorului să nu fie niciodată aduse în faţa instanţei europene, ajungându-se
astfel la situaţia ca minorul să fie lipsit de protecţia efectivă a unui drept pe care
Convenţia i-1 garantează. Aşa fiind, chiar dacă mama a fost „privată” de autoritatea
părintească, de altfel unul din faptele generatoare ale litigiului pe care ea l-a adus
în faţa instanţei europene, tocmai calitatea sa de mamă biologică este suficientă
pentru a-i conferi „calitatea procesuală activă” de a acţiona în numele copiilor ei,
spre a Ie proteja interesele3.
în schimb, fosta Comisie a decis că părinţii unui copil care a fost adoptat, 44
fiind apoi reprezentat în faţa jurisdicţiilor interne printr-un curator adlitem, nu se
mai găsesc, privitor la acest copil, în situaţia de a li se recunoaşte dreptul de a
acţiona în numele lui în faţa instanţelor europene.4 De asemenea, ea a reţinut că
un părinte căruia după divorţ nu i se încredinţează copiii nu poate introduce o
cerere în numele lor, decât dacă copiii îi dau mandat special în acest sens5.
în orice caz, astfel cum a statuat Curtea cu valoare de principiu într-o decizie 45
de speţă, condiţiile aplicabile cererilor individuale privitoare la capacitatea
procesuală activă a persoanelor fizice nu coincid, în mod necesar, cu criteriile
naţionale în a determina locus standi (al unei persoane în „procesul european”);
normele interne în materie pot avea scopuri diferite de cele ale art. 34 din

2 CEDH, 28 noiembrie 1988, Nilsen c/Danemark, Serie A nr. 114, § 56-57.
3 CEDH, 13 iulie 2000, Scozzari et Giunta c/ltalie, Recueil 2000-VDI, § 138.
4 Comis. EDH, 13 martie 1984, nr. 9580/1981, L., H. etA. c/Royaume-Uni, DR nr. 36,
p. 100.
5 Comis. EDH, 4 mai 1979, nr. 8045/1971, Xc/Suede, DR nr. 16, p. 105.
12. Bîrsan 167

Convenţie; dacă există uneori analogie între aceste scopuri, nu întotdeauna,

însă, situaţia se prezintă astfel1.
46 Distinct de problemele puse de calitatea de victimă a încălcării unui drept
garantat de Convenţie, pe care le vom discuta ulterior, menţionăm principiul
stabilit în jurisprudenţă organelor Convenţiei potrivit căruia eventuala continuare
a examinării unei cereri introduse de o persoană care apoi decedează depinde
de interesul exprimat de succesorii săi şi de natura încălcărilor invocate2. Spre
exemplu, fosta Comisie a decis că atunci când obiectul cauzei este dat de o
procedură civilă privitoare la un litigiu patrimonial, văduva reclamantului, în
calitate de unică moştenitoare, poate continua acţiunea începută de acesta în
faţa instanţei europene3.
B. Orice organizaţie neguvernamentală
47 684. Principii generale. într-o formulă care nu străluceşte prin claritate,

art. 34 din Convenţie dispune că instanţa europeană poate fi sesizată de orice
organizaţie neguvernamentală, ceea ce însemnă că orice asemenea organizaţie
este titulară a dreptului la „recurs individual” în faţa Curţii europene. Soluţia
textului poate apărea contradictorie, mai ales prin raportare la însuşi titlul art. 34:
„cererile individuale”.
48 în realitate, din această formulare rezultă două consecinţe, în materia discutată:
în primul rând, instanţa europeană nu poate fi sesizată numai de persoane fizice,
ci şi de persoane juridice, în măsura în care acestea apar ca titulare ale unor
drepturi garantate de Convenţie ce le-au fost nesocotite de autorităţile statului
pârât; în al doilea rând, formularea textului are a fi înţeleasă prin opoziţie cu tot
ceea ce înseamnă o persoană juridică sau orice entitate sau organizaţie,
guvernamentală: opoziţia este între entităţi de drept privat şi cele de drept
public; cererile individuale pot fi introduse nu numai de persoane fizice, dar şi de
1 CEDH, 13 iulie 2000, precit., § 139; în acelaşi sens, CEDH, 26 octombrie 1988,
Norris c/Irlande, Serie A nr. 142, § 31.
2 Comis. EDH, 6 mai 1986, nr. 10474/1983, Veit c/France, DR nr. 47, p. 106;
7 ianuarie 1991, nr. 12526/1986; Bjdrkgren, ED c/Suede, DR nr. 68, p. 104; CEDH,
24 mai 1991, Vocaturo c/Italie, Serie Anr. 206-C, § 2; 31 martie 1992,Xc/France,
Serie Anr. 234-C, § 26; decizia din 13 noiembrie 2003, Ors et autres c/Turquie,
Recueil 2003-XI, p. 383.
3 Comis. EDH, 6 mai 1986,precit., DR nr. 47, p. 106; 6 octombrie 1988,precit., DR
nr. 68, p. 104.
168 Bîrsan
persoanele juridice de drept privat cu scop lucrativ, cum sunt societăţile

comerciale, sau fără un asemenea scop, cum sunt asociaţiile, fundaţiile, partidele
politic, cultele etc.
Curtea a decis în mod constant că au a fi calificate ca „organizaţii guver- 49
namentale”, în opoziţie cu „organizaţiile neguvemamentale” în sensul art. 34, nu
numai organele centrale ale statului, dar şi autorităţile sale descentralizate care
exercită prerogative ale puterii publice, oricare le-ar fi gradul de autonomie prin
raportare la alte organe ale statului1. Astfel, într-o cauză, ea a arătat că, potrivit
unei jurisprudenţe constante a organelor Convenţiei, colectivităţile locale sunt
organisme de drept public care exercită „funcţii oficiale” ce le sunt atribuite de
Constituţia unei ţări şi de legile adoptate de parlamentul ei. în orice caz, ele sunt
„organizaţii guvernamentale”, deoarece această expresie nu poate să desemneze,
în dreptul internaţional, exclusiv guvernul şi organele centrale ale statului.
Acolo unde există descentralizarea puterii de stat, ea desemnează orice autoritate
naţională care exercită puterea publică. O comună nu poate fi considerată ca o
persoană sau un grup de particulari în sensul art. 34 din Convenţie; o asemenea
interpretare nu ar fi compatibilă cu distincţia ce este făcută de dispoziţiile acestui
text între, pe de o parte, organizaţiile neguvernamentale şi, pe de altă parte,
persoane fizice sau grupuri de particulari. Faptul că o comună poate acţiona în
justiţie pentru a-şi apăra drepturile patrimoniale cu acelaşi titlu ca o persoană
fizică sau o organizaţie neguvernamentală nu este de natură să conducă la
asimilarea ei acestora din urmă, prin raportare la dispoziţiile art. 34 din
Convenţie2.
De asemenea, fosta Comisie a statuat în sensul că o „corporaţie” spaniolă de 50
drept public care exercită „funcţii oficiale”, cum sunt consiliile ordinelor
profesionale, nu este nici „o organizaţie neguvemamentală” şi nici „un grup de
particulari”, astfel că „nu are calitatea pentru a introduce o cerere pe temeiul
fostului art. 25 al Convenţiei3, după cum ea a statuat că nu are o asemenea
' CEDH, decizia din 23 noiembrie 1999, Section de commune d'Antilly c/France,
Recueil 1999-VIH, p. 452; decizia din 1 februarie 2001, Ayuntamiento de Mula
c/Espagne, Recueil 2001-1, p. 529; decizia din 23 septembrie 2003, Radio France
c/France, Recueil 2003-X, p. 463; decizia din 26 august 2003, Breisacher c/France,
Recueil 2003-X, p. 392; în acelaşi sens, Comis. EDH, 14 decembrie 1988,
nr. 13252/1987, Rothenthurm Commune c/Suisse, DR nr. 59, p. 251; 7 ianuarie
1991, nr. 15090/1989, Ayuntamiento de M. c/Espagne, DR nr. 68, p. 209.
2 CEDH, decizia din 1 februarie 2001, precit., p. 528-529.
3 Comis. EDH, 28 iunie 1995, nr. 26114/1995, 26455/1995, Consejo General de
Colegios Oficiales de Economistas c/Espagne, DR nr. 82, p. 150.
Bîrsan 169
calitate nici o altă „corporaţie” spaniolă de drept public, al cărei consiliu de

administraţie este responsabil în faţa guvernului, care deţine un monopol în
domeniul respectiv de activitate - căi ferate - şi a cărei structură internă şi
organizare a activităţii sunt reglementate prin dispoziţii legislative1.
51 Dimpotrivă, Comisia a decis că o asociaţie cu caracter religios2, un institut
religios3sau o comunitate sătească a eschimoşilor din Suedia4, o asociaţieprivată,
o asociaţie de drept privat care gestionează un centru de readaptare a tinerilor
toxicomani ale cărei funcţii de interes general sunt recunoscute de guvern5 au
calitatea de organizaţii neguvernamentale în sensul art. 34 din Convenţie, astfel
că pot introduce „cereri individuale”.
52 De asemenea, ea a statuat că, deşi în Germania Biserica catolică6, iar în Suedia
Biserica Suediei şi parohiile care depind de ea7 sunt persoane juridice de drept
public, ele pot fi considerate „organizaţii neguvemamentale, în sensul Convenţiei,
deoarece nu exercită prerogative ale puterii publice”.
53 La rândul ei, în cauza Les saints monasteres c/Grece, Curtea a recunoscut
calitatea de „organizaţii neguvernamentale” unor persoane juridice de drept
public, atunci când acestea nu exercită prerogativele „puterii publice” şi se bucură
de o „autonomie completă faţă de stat”8. Ea a ajuns la concluzia că au a fi cuprinse
în categoria „organizaţiilor guvernamentale” persoanele juridice ce participă
la exerciţiul puterii publice sau gestionează un serviciu public, sub controlul
autorităţilor statului. Pentru a determina cuprinderea în această categorie a unei
anumite persoane juridice, alta decât o colectivitate teritorială, au a fi luate în
1Comis. EDH, 8 septembrie 1997, nr. 35216/1997, Renfe c/Espagne, DR nr. 90,
p. 179.
2 Comis. EDH, 3 iunie 1997, nr. 28626/1995, Khristiansko Sdruzhenie „Svidetsli na
Iehova" c/Bulgarie, DR nr. 90, p. 77.
3Comis. EDH, 19 ianuarie 1998, nr. 26308/1995, Institut de Pretresfranqais et autres
c/Turquie, DR nr. 92, p. 15.
4 Comis. EDH, 25 noiembrie 1996, nr. 27033/1995, Konkamă et autres c/Suede, DR
nr. 87, p. 78.
5Comis. EDH, 12octombrie 1988,nr. 11921/1986, Kontakt-Information-Therapie et
Hogen c/Autriche, DR nr. 57, p. 81.
6 Comis. EDH, 6 septembrie 1989, nr. 12242/1986, Rommelfangeo c/Allemagne, DR
nr. 62, p. 151.
7 Comis. EDH, 11 aprilie 1996, nr. 24019/1994, Finska Forsamligen I Stockholm,
Hantaniemi c/Suede, DR nr. 85, p. 94.
8 CEDH, 9 decembrie 1994, Serie Anr. 301-A, § 49.
170 Bîrsan
considerare - a arătat instanţa europeană - următoarele criterii: a) statutul său

juridic; b) prerogativele ce-i sunt conferite; c) natura activităţii exercitate; d) contextul
în care această activitate se înscrie; e) gradul ei de independenţă faţă de autorităţile
politice1.
Aplicând, spre exemplu, aceste criterii în cauza Radio France et autres c/France, 5 4
în care guvernul a susţinut că, datorită cuprinderii sale în sectorul public, socie
tatea naţională de radiodifuziune „Radio France” nu are calitatea de a acţiona în
faţa Curţii pe temeiul art. 34 din Convenţie, instanţa europeană a constatat: că,
potrivit legislaţiei naţionale, statul deţinea totalitatea capitalului societăţii Radio
France; că statutele acesteia sunt aprobate prin decret al guvernului; că resursele
sale sunt esenţialmentepublice; că ea „urmăreşte un interes general, al misiunilor
serviciului public” şi că este obligată să respecte un caiet de sarcini şi să încheie
cu statul un contract de obiective şi de mijloace2, trăsături care ar apropia această
societate de un organism public.
în acelaşi timp, Curtea a reţinut: că legea naţională în materie garantează 55
societăţii „Radio France” - în limitele exigenţelor serviciului public - libertatea
de comunicare audiovizuală; că societatea nu se găseşte sub tutela statului, ci
sub controlul unui organism independent, Consiliul Superior al Audiovizualului,
care are ca misiune „garantarea independenţei şi imparţialităţii sectorului public
al radiodifuziunii sonore”; că societatea Radio France nu deţine monopolul radio
difuziunii sonore pentru că, sub controlul consiliului amintit, alte societăţi pri
vate sau asociaţii operează în domeniul căilor herţiene, sectorul fiind deschis
concurenţei. De asemenea, societatea Radio France este supusă legislaţiei fran
ceze privitoare la societăţile anonime; în cadrul exercitării activităţii sale nu dispune
de ceea ce în dreptul administrativ se numesc a fi „prerogative exorbitante de
drept comun”3, iar această activitate nu conduce la atragerea competenţei jurisdic
ţionale administrative, ci a celei de drept comun.
1 CEDH, decizia din 23 septembrie 2003, Radio France c/France, precit., p. 461.
2 Ibidem.
3 Dreptul administrativ francez se caracterizează prin existenţa unor „drepturi
exorbitante” recunoscute administraţiei, calificate şi denumite „prerogative ale
puterii publice”, pe temeiul cărora adm inistraţia poate acorda particularilor
anumite drepturi, dar, mai ales, le poate im pune an u m ite obligaţii, fă r ă
consim ţăm ântul acestora, asemenea decizii ale administraţiei având caracter
executoriu; exemplul „clasic” în materie este acela al exproprierilor de bunuri
aparţinând „particularilor” de către autorităţile publice; a se vedea Ch. Debbasch,
Droit administratif, 64me edition, Economia, Paris, 2002, p. 37.
Bîrsan 171
56 Societăţii „Radio France” i s-a încredinţat exerciţiul unui serviciu public şi

chiar dacă ea depinde mult de stat în privinţa finanţării activităţii sale, legea îi
asigură „independenţa editorială şi autonomia instituţională”, astfel că, din acest
punct de vedere, ea nu diferă mult de societăţile de radio private, care şi ele, la
rândul lor, sunt supuse anumitor „constrângeri legale şi reglementare”. Din mo
ment ce legea „înscrie clar radiodifuziunea sonoră într-un context concurenţial”,
Curtea a constatat că societatea în discuţie nu se bucură de o poziţie dominantă
în acest sector, astfel că ea a ajuns la concluzia că Radio France este o „organizaţie
neguvernamentală”, în sensul art. 34 din Convenţie. 1
57 685. Cine acţionează în numele societăţii. Trebuie reţinut că o organizaţie

neguvemamentală, al cărei drept garantat de Convenţie îi este încălcat, poate
introduce o cerere în faţa instanţei europene independent dacă, potrivit
dispoziţiilor legii naţionale, ea dispune sau nu de personalitate juridică. Impor
tant este, însă, ca persoanele care acţionează în numele unei asemenea organizaţii
să fie împuternicite în forme adecvate, fără a fi nevoie de respectarea unui
formalism excesiv, să o reprezinte în faţa instanţei europene.
58 In sens invers, fosta Comisie a decis că, spre exemplu, o asociaţie nu poate
acţionaîn numele membrilor săi decât cu condiţia de a-i identifica şi a-şi justifica
„puterile de reprezentare”2; pentru că, într-o asemenea ipoteză, drepturile
garantate de Convenţie, pretins încălcate, aparţin membrilor asociaţiei, urmând a
fi reprezentaţi în această calitate de asociaţie.
59 în privinţa societăţilor comerciale, Curtea a statuat că, atunci când aceasta
este în lichidare, acţionarii societăţii nu au calitatea să sesizeze organele
Convenţiei, pe terenul art. 1 din Protocolul Nr. 1, pentru atingerile aduse bunurilor
societăţii. Ea a considerat că nu are a se face abstracţie de personalitatea juridică
a unei societăţi decât în circumstanţe excepţionale, în special atunci când se
poate stabili cu claritate că societatea se găseşte în imposibilitatea de a acţiona
prin organele sale statutare sau, în caz de lichidare, prin lichidatorii ei, în faţa
organelor Convenţiei3.
1 CEDH, decizia din 23 septembrie 2003, precit., p. 461-462.

2Comis.EDH, 12 mai 1986,nr. 10983/1984, Confederations des Syndicats medicaux
franqais - Federation naţionale des infirmiers c/France, DR nr. 47, p. 225; 1 iulie
1998, nr. 38192/1997, Association des amis de Saint-Raphael et deFrejus et autres
c/Frace, DR nr. 94, p. 124; 14 ianuariel998, nr. 32200-32201/1996, Herbecq,
Association „Ligue des Droits d e l ’H omme" c/Belgique, DR nr. 92, p. 92.
3 CEDH, 24 octombrie 1995, Agrotexim et autres c/Grece, Serie A nr. 330-A, § 68.
172 Bîrsan
Dimpotrivă, când cererea formulată în faţa Curţii nu priveşte o atingere adusă 60

unor drepturi patrimoniale ale unei societăţi comerciale - în speţă o bancă - pe
care administratorul provizoriu - banca fiind sub o asemenea administrare -
avea misiunea să le gestioneze, instanţa europeană a decis că directorul băncii -
şi în acelaşi timp acţionarul ei m ajoritar- poate acţiona în numele băncii în faţa
organelor Convenţiei. în realitate, cererea privea însăşi desemnarea administra
torului provizoriu, fără ca banca supusă acestei măsuri să aibă posibilitatea de a
se opune la luarea ei. Instanţa europeană a decis că, atunci când cererea priveşte,
în esenţă, imposibilitatea de a accede în faţa unui tribunal pentru a se opune
astfel desemnării unui administrator provizoriu sau spre a ataca o asemenea
decizie, a spune că numai administratorul provizoriu era abilitat să reprezinte
banca pentru a sesiza organele Convenţiei semnifică, în realitate, a face recursul
individual prevăzut de art. 34 din Convenţie teoretic şi iluzoriu1.
De aceea, ea a admis că, ţinând seama de natura specifică a obiectului cererii, 61
existau circumstanţe excepţionale ce autorizau pe fostul preşedinte al consiliului
de administraţie al băncii şi acţionar majoritar al acesteia să introducă în mod
valabil cererea în numele băncii2.
C. Orice grup de particulari

686. Noţiune. Articolul 34 din Convenţie recunoaşte dreptul la recurs indi- 62
vidual „oricărui grup de particulari”. Noţiunea este vagă, în mod evident imprecisă.
Totuşi, autorii Convenţiei au considerat că există situaţii în care o „asociaţie
informală”, cel mai adesea temporară, de două sau mai multe persoane ce au
interese comune şi îşi văd încălcat un drept garantat de Convenţie, astfel că
aceste persoane decid să acţioneze împreună în faţa Curţii3. Bunăoară, în cauza
Affaire linguistique belge, „reclamanţii, în calitate de părinţi, de naţionalitate
belgiană, au sesizat Comisia atât în nume personal, cât şi în numele copiilor lor
minori, al căror număr depăşeşte 800 (s.n., C.B.). Arătând că ei sunt francofoni
care se exprimă frecvent în limba franceză, reclamanţii au invocat faptul ca şi
copiii lor să fie «instruiţi» în aceeaşi limbă”4; după cum în cauza Cinquantesept
1 CEDH, 21 octombrie 2003, Credit industriei c/Republique tcheque, Recueil

2003-XI, §51.
2Idem, § 52.
4 CEDH, 9 februarie 1967, Serie Anr. 5, § 2 şi 23 iulie 1968, Serie Anr. 6, § 2; în cauza
Wasa Liv Omsesidigt, Fdsăkringbolaget Valands Pensionsstiftelse et un groupe
d ’environ 15,000personnes c/Suede, numărul reclamanţilor cu „interes comun” apare
chiar din titlul ei; Comis. EDH, Hdecembrie 1988,nr. 13013/1987,DRnr. 58,p. 163.
Bîrsan 173
habitants de Louvin et des environ de cette viile c/Belgique, reclamanţii, 57 de

locuitori din oraşul Louvin şi din „împrejurimile” acestuia, belgieni francofoni,
s-au plâns de adoptarea unor noi reglementări prin care au fost introduse anumite
restricţii învăţământului şcolar în limba franceză'.
63 Este posibil ca reclamantul să introducă cererea atât în nume propriu, cât şi în
numele unui „grup de particulari”. Bunăoară, cererea în cauza Times Nempaper
Ldt, The Sunday Times, HaroldEvens c/Royaume-Uni, reclamantul H.E., în calitate
de redactor-şef al ziarului Sunday Times, editat de proprietarul lui, societatea
Times Newspaper Ldt., s-a adresat fostei Comisii în calitatea sa de redactor-şef al
ziarului, în numele ziariştilor care lucrau în redacţia acestuia, precum şi în numele
societăţii comerciale editoare.2
64 O situaţie ce ni se pare ambiguă în jurisprudenţă fostei Comisii, din punctul
de vedere al calităţii de acţiona în faţa instanţei europene, o prezintă partidele
politice, asociaţiile sau alte entităţi juridice - cum ar fi sindicatele - , supuse, în
vederea constituirii lor valabile, potrivit normelor naţionale, îndeplinirii unor
formalităţi şi care se găsesc în situaţia de a li se refuza, spre exemplu, înregistrarea
sau sunt dizolvate fără temei, ceea ce poate avea semnificaţia încălcării cel puţin
a dreptului la asociere.
65 Cu privire la un partid politic aflat într-o asemenea situaţie, fosta Comisie a
decis că, fiind o reuniune de persoane ce au un interes comun, partidul în cauză
poate fi considerat ca „organizaţie neguvernamentală” sau un „grup de parti
culari”, în sensul art. 34 din Convenţie3. De asemenea, ea a statuat că o asociaţie
care este dizolvată sau a cărei înregistrare este refuzată are capacitatea de a
formula o cerere pentru a se plânge de o astfel de dizolvare sau pentru un ase
menea refuz. în speţă, Comisia a reţinut că o asociaţie căreia i s-a refuzat
înregistrarea de către autorităţile naţionale are capacitatea de a se plânge de
aceasta în faţa organelor Convenţiei, deoarece însele autorităţile judiciare interne
i-au recunoscut capacitatea de a acţiona, prin examinarea cererii ei4.
66 Suntem înclinaţi să credem că aceste entităţi juridice, care nu sunt recunoscute
ca atare în sistemul naţional de drept, pot introduce o „cerere individuală” pe
1 Comis. EDH, 5 martie 1964, nr. 1994/1963, Annuaire de la Convention, voi. 7,

p. 252 şi urm.
2 Comis. EDH, 21 martie 1975, nr. 6538/1974, DR nr. 2, p. 90.
3 Comis. EDH, 18 decembrie 1980, nr. 8756/1979, The Liberal Party et autres
c/Royaume-Um, DR nr. 21, p. 211.
4 Comis. EDH, 29 iunie 1998, nr. 29221/1995, nr. 29225/1995, Stankov, United
Macedonian Organisation „Ilinden " c/Bulgarie, DR nr. 94, p. 68.
174 Bîrsan
Cereri individuale 67 Art. 34
temeiul art. 34 din Convenţie ca un „grup de particulari” cu un interes comun;

împrejurarea că pot prezenta cererea sub numele entităţii nerecunoscute încă nu
le poate schimba „natura juridică” . Fosta Comisie a decis că autorul unei cereri
care nu justifică puterile de reprezentare a altor persoane, fie în numele unei
organizaţii neguvemamentale, fie în numele unui grup de particulari, nu-şi va
vedea cererea examinată decât în măsura în care el însuşi este în măsură să
invoce încălcarea unui drept propriu . 1
§5. N oţiunea de „victim ă” în sensul art. 34
A. Principii generale
687. Principii generale. Toate categoriile de persoane sau de entităţi juridice 67

analizate mai sus au „capacitatea procesuală activă” în faţa instanţei europene în
măsura în care, aşa cum prevede art, 34, se pretind victime ale încălcării, de către
unul dintre statele contractante sub a cărui jurisdicţie s-ar afla, a unui drept ce
le este garantat de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale. Cel puţin trei idei
se impun a fi subliniate ab initio cu privire la noţiunea pusă în discuţie:
a) ea este o noţiune autonomă2, specifică sistemului Convenţiei, legată de
însăşi recunoaşterea dreptului la recurs individual, şi are a fi interpretată inde
pendent de noţiunile din sistemele naţionale de drept aplicabile acţiunilor în
justiţie, precum „interes” sau „calitate procesuală activă”, deşi, după cum vom
vedea imediat, nu se poate face abstracţie completă de ele în determinarea
conţinutului ei;
b) prin cererea introdusă în faţa Curţii, reclamantul - persoană fizică, organizaţie
neguvemamentală sau un grup de particulari - pretinde că este victima încălcării
unui drept ce-i este garantat de Convenţie; primafacie, el trebuie să arate în ce
constă această încălcare: existenţa sau inexistenţa ei ţine de examinarea fondului
cauzei3. După cum a decis instanţa europeană, „art. 25 (actualul art. 34) din
1Comis. EDH, 10 mai 1979, nr. 8612, Alliance des Belges de la CEE c/Belgique, DR
nr. 15, p. 259.
2 Comis. EDH, 4 decembrie 1995, nr. 28204/1995, Tanira et autres c/France, DR
nr. 83, p. 112; 7 aprilie 1997, nr. 34314/1996, Scientology KircheDeutschlandet
V. c/Allemagne, D Rnr.89,p. 163; 15 ianuarie 1998, nr. 26536/1005, Boffa et autres
c/San Marin, DR nr. 92, p. 24; CEDH, decizia din 29 iunie 1999, Asselbourg et
autres c/Luxembourg, Recueil 1999-VI, p. 427.
3 CEDH, 6 septembrie 1978, Klass et autres c/Allemagne, precit., § 33; 13 iunie 1979,
Marckx c/Belgique, Serie Anr. 31, § 27.
Bîrsan 175
Convenţie impune ca «particularii» reclamanţi să se pretindă victime ale unei

încălcări a drepturilor recunoscute de Convenţie; însă, textul nu-i obligă să
precizeze articolul, paragraful sau alineatul (din Convenţie - n.n., C.B.) ori ce
drept consideră că li s-a încălcat”. Părţii din text citată, fosta Comisie i-a dat o
interpretare ce corespunde scopului şi obiectului Convenţiei: încă de Ia începutul
activităţii sale, ea a înscris în Regulamentul interior o dispoziţie potrivit căreia
cererea trebuie să indice „în măsura posibilului” - formulare foarte suplă, aşa
cum observă Curtea (n.n., C.B) - „prevederea din Convenţie a cărei încălcare o
invocă”. A impune mai multă rigoare în materie ar conduce la consecinţe inechita
bile pentru că recursurile „individuale” emană, în imensa majoritate a cazurilor, de
la nespecialişti, care se adresează Comisei fără asistenţa unui jurist. 1
68 în orice caz, dincolo de excepţiile sale, pe care le vom discuta mai jos, principiul
general formulat de Curte cu privire la aspectul în discuţie este fară echivoc:
„pentru a exercita recursul individual, art. 34 din Convenţie impune ca reclamantul
să pretindă de o manieră plauzibilă (în cererea sa - n.n., C.B.) că el însuşi este
victima directă sau indirectă a unei încălcări a unei dispoziţii a Convenţiei,
încălcare ce rezultă dintr-o acţiune sau o omisiune imputabilă unui stat contractant” 2
(«.«., C.B);
c) noţiunea de „victimă” a încălcării unui drept garantat de Convenţie sau de
protocoalele sale adiţionale, raportată la obligaţia impusă de art. 35 din Convenţie
de a epuiza, în prealabil, căile interne de atac, semnifică faptul că, în sistemul
european de protecţie a drepturilor omului, dreptul la recurs individual nu poate
avea ca obiect prevenirea unei încălcări a Convenţiei; de regulă, Curtea, ca
organ învestit cu misiunea de a asigura respectarea angajamentelor asumate de
statele contractante prin încheierea Convenţiei (art. 19), nu poate examina şi,
dacă este cazul, constata decât o încălcare aposteriori a Convenţiei, când aceasta
deja s-a produs. Numai în circumstanţe cu totul excepţionale riscul unei încălcări
viitoare ar putea, totuşi, să confere reclamantului calitatea de victimă a încălcării
Convenţiei.3
1CEDH, 6 noiembrie 1980, Guzzardi c/Italie, Serie A nr. 39, p. 61; art. 47 lit. e) al
actualului Regulament al Curţii dispune că reclamantul trebuie să indice în cererea
sa „încălcarea sau încălcările Convenţiei şi argumentele pertinente”; a se vedea
infra, nr. 701.
2 CEDH, decizia din 29 iunie 1999, precit., p. 427.
3 Comis. EDH, 4 decembrie 1995, precit., DR nr. 83, p. 130; CEDH, decizia din 23
mai 2002, Segi et Gestores Pro-Amnistia c/Allemagne, Autriche, Belgique, Danemark,
Espagne, Finlande, France, Grece, Irlande, Italie, Luxembourg, Pays-Bas, Portu-
gal, Royaume-Uni et Suede, Recueil 2002-V, p. 367.
176 Bîrsan
Din ideile evidenţiate mai sus se desprind cel puţin două importante consecinţe 69
privitoare la recursul individual, în sistemul Convenţiei: a) art. 34 nu permite
intentarea unei acţiuni de persoane care nu au suferit în mod direct sau indirect
consecinţele unor acte contrare prevederilor sale din partea autorităţilor statului
pârât, ceea ce înseamnă că textul nu dă posibilitatea intentării unei aşa-numite
actiopopularis-, b) în situaţii excepţionale, o persoană poate fi victimă potenţială
sau, alteori, victimă indirectă a actelor pe care le denunţă prin cererea sa.
688. A ct io popularis. Sistemul recursului individual prevăzut de art. 34 din 70

Convenţie exclude posibilitatea introducerii unei cereri ca actio popularis; cererile
pot fi introduse de persoane ce se pot pretinde victime ale unor încălcări ale
drepturilor garantate de Convenţie în numele lor. Aceste persoane trebuie să fie
în măsură să demonstreze că ele au fost direct afectate de încălcările denunţate1.
în acest sens, instanţa europeană a decis că, în timp ce art. 33 din Convenţie 71
permite oricărui stat contractant să sesizeze Curtea pentru „orice încălcare” a
dispoziţiilor sale pe care el consideră că o poate imputa unui alt stat contractant,
o persoană fizică sau juridică ori un „grup de particulari” trebuie ca, pentru a
putea introduce o cerere pe temeiul art. 34, să se poată pretinde efectiv lezată de
măsura de care se plânge; art. 34 nu instituie în favoarea „particularilor o actio
popularis pentru interpretarea dispoziţiilor Convenţiei; el nu-i autorizează a
denunţa in abstracto o lege internă, prin simplul fapt că li se pare că acea lege
încalcă prevederile Convenţiei. Mai mult - a spus Curtea - condiţiile ce regle
mentează regimul cererilor individuale pe terenul art. 34 nu sunt, în mod necesar,
aceleaşi privitoare la criteriile naţionale pentru determinarea lui locus standi,
într-un proces, al unei părţi. Din acest punct de vedere, normele naţionale pot
urmări un scop diferit de cel avut în vedere de art. 34 din Convenţie, chiar dacă
acestea pot fi, uneori, asemănătoare. în concepţia instanţei europene este însă
cert că art. 34 îndreptăţeşte „particularii” să susţină că o lege naţională le încalcă,
prin ea însăşi, drepturi garantate de Convenţie, în absenţa unor acte individuale
de executare, numai dacă demonstrează că riscă a suferi asemenea efecte.2
1CEDH, 29 octombrie 1992, Open D ooret Dublin Well Woman c/Irlande, Serie A
nr. 246, § 44; 27 iunie 2000, Ilhan c/Turquie, Recueil 2000-VII, § 52.
2 CEDH, decizia din 25 noiembrie 1999, Ocic c/Croatie, Recueil 1999-VUI, p. 469;
decizia din 29 iunie 1999, precit., Recueil 1999-VI, p. 427; în acelaşi sens, Comis.
EDH, 1 martie 1982, nr. 9297/1981, Xc/Suede, DR nr. 28, p. 204; 5 martie 1990,
nr. 14631/1989, Times Newspapers Ldt c/Royaume-Uni, DR nr. 65, p. 307;
18 octombrie 1995, nr. 25260/1994, Heider c/Autriche, DRnr. 83, p. 66; 4 decembrie
1995, precit., DR nr. 83, p. 163; 1 iulie 1998, precit., DR nr. 94, p. 124.
Bîrsan 177
72 Astfel, fosta Comisie a decis că nu se poate pretinde victima încălcării unei

dispoziţii a Convenţiei cel ce se plânge împotriva unei decizii de impunere fiscală,
care i-ar nesocoti dreptul la viaţă privată, atunci când ea denunţă, în general,
folosirea de către autorităţile naţionale competente a unui număr de identitate
personală, stabilit pentru toţi cetăţenii statului respectiv, 1 ori că un reclamant nu
poate denunţa încălcarea libertăţii de exprimare prin modul în care un post de
radio a relatat anumite aspecte ale vieţii politice, în general, precum şi evenimente
care-1 priveau, printr-o acţiune formulată pe terenul fostului art. 25 din Convenţie,
„ca reprezentant al populaţiei, în general”.2
73 Sau, într-o cauză, instanţa europeană a constatat că reclamanţii, 76 de persoane
fizice şi o asociaţie de protecţie a mediului înconjurător - Greenpeace-Luxembourg -
s-au plâns în faţa jurisdicţiilor naţionale administrative competente împotriva
autorizaţiei de funcţionare a unor oţelării în vecinătatea locuinţelor, respectiv a
sediului lor, fiindu-le astfel încălcat dreptul la viaţă privată garantat de art. 8 din
Convenţie.3
74 Consiliul de Stat luxemburghez, ca instanţă supremă naţională de contencios
administrativ, le-a respins acţiunea ca fiind „lipsită de interes”, cu motivarea că
autorizaţia de funcţionare a instalaţiilor în dispută, eliberată de autorităţi, impunea
condiţii de exploatare ce conţineau norme antipoluare precise, a căror încălcare nu
a fost demonstrată de reclamanţi, astfel că ei nu au probat încălcarea gravă a
principiului „precauţiunii”, aplicabil în materie. în faţa instanţei europene, reclamanţii
au susţinut că, prin respingerea „recursului” lor, Consiliul de Stat luxemburghez
le-a negat calitatea de „victimă” în sensul art. 34 din Convenţie. Curtea a constatat
că, într-adevăr, dreptul luxemburghez permitea reclamanţilor să introducă o acţiune
în contencios administrativ în calitatea lor de „public” sau de „vecini”, prin care
să conteste condiţiile prevăzute în autorizaţia administrativă a instalaţiilor-în
cauză şi să ceară modificarea acestora.
75 Instanţa europeană a arătat, însă, că există situaţii când, chiar dacă legea
naţională recunoaşte unei persoane sau unei entităţi de fapt dreptul de a acţiona
injustiţie, aceasta nu va putea, totuşi, fi considerată victimă în sensul art. 34 din
Convenţie, în lipsa unei legături suficient de conturate între persoana ce
acţionează şi prejudiciul pe care ea consideră că l-a suferit, deoarece Convenţia
nu recunoaşte dreptul de a intenta o actio popularis', cel ce se pretinde victima
1Comis. EDH, 11 decembrie 1984, nr. 10473/1983, Lundvall c/Suisse, DR nr. 45,
p. 141.
2 Comis. EDH, 18 octombrie 1995, precit., DR nr. 83, p. 66.
3 CEDH, 29 iunie 1999, precit., Recueil 1999-VI, p. 422 şi urm.
178 Bîrsan
încălcării unei dispoziţii a Convenţiei este ţinut să arate în mod plauzibil că suferă
direct sau indirect consecinţele actului denunţat, ceea ce nu a fost cazul în
speţă1.
B. Victima potenţială
689. Noţiune. Arătam mai sus că, dacă pentru a se adresa organelor Convenţiei 76
reclamantul trebuie să arate că activitatea autorităţilor statale sau legislaţia
naţională pe care el o pune în discuţie l-a afectat în mod direct' fără a putea
introduce, ca principiu, o actio popularis (acţiune populară) prin care să ceară
controlul in abstracto al unei legislaţii a statului pârât, nu mai puţin, în anumite
situaţii este posibil ca o asemenea legislaţie să afecteze direct pe cei ce pot
acţiona în faţa Curţii pe temeiul art. 34 din Convenţie, în calitatea lor de victime
potenţiale ale unei încălcări a dispoziţiilor ei.
Intr-adevăr, după cum s-a spus2, datorită specificităţii domeniului protecţiei 77
europene a drepturilor omului, pentru a asigura ordinii convenţionale un caracter
preventiv, mai întâi fosta Comisie şi apoi Curtea au elaborat o jurisprudenţă
privitoare la noţiunea de victimă potenţială: are această calitate cel care nu se
poate plânge de o atingere directă a unui drept garantat de Convenţie, dar care
se găseşte într-o situaţie materială şi juridică „în care încălcarea poate interveni
în orice moment”3.
Pentru a înţelege mai bine noţiunea pe care o discutăm, prezentăm mai pe larg 78
una din cauzele pilot ale Curţii în materie, Klass et autres c/Allemagnei4, soluţionată
de instanţa europeană în anul 1978, în care reclamanţii - patru avocaţi şi un
judecător - au susţinut că dispoziţiile legii germane privitoare la controlul cores
pondenţei, în vigoare la epoca faptelor, sunt de natură să le încalce dreptul lor la
viaţă privată, garantat de art. 8 din Convenţie. Ei nu au contestat dreptul statului
de a adopta anumite măsuri de supraveghere a unor persoane prevăzute de
legislaţia germană, dar au arătat că aceeaşi legislaţie ar trebui să prevadă obligaţia
autorităţilor de a aviza a posteriori pe cei cărora le-au fost aplicate şi posibilitatea
contestării lor în faţa unui tribunal5.
1Idem, p. 427-428.
3 Ibidem.
4 CEDH, 6 septembrie 1978, Klass et autres c/Allemagne, precit., Serie A nr. 28.
5Idem, § 10.
Bîrsan 179
79 înainte de a sesiza Comisia, pe temeiul fostului art. 25 din Convenţie (în

prezent art. 34), reclamanţii s-au adresat, potrivit normelor interne germane
privitoare la apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, Curţii Consti
tuţionale care, în esenţă, a arătat că, pentru ca o persoană să poată introduce un
„recurs” constituţional împotriva unei legi, ea trebuie să poată pretindă că aceasta
îi încalcă, în mod direct şi imediat, un drept fundamental al cărui titular este acea
persoană, această condiţie nefiind îndeplinită în cauză deoarece reclamanţii
denunţă măsuri de supraveghere ce pot fi adoptate de autorităţi, dar care lor nu
li s-au aplicat1.
80 La 18 decembrie 1974, fosta Comisie a declarat cererea reclamanţilor
admisibilă, reţinând că, într-adevăr, numai victima unei pretinse încălcări poate
introduce o cerere individuală în faţa ei; totuşi, reclamanţii au afirmat că pot sau
au putut fi supuşi unei supravegheri secrete, spre exemplu atunci când aveau a
reprezenta clienţi care ei înşişi se găseau sub supravegherea convorbirilor
telefonice, şi că persoanele ce au făcut obiectul unei supravegheri secrete nu
sunt avizate ulterior de măsurile luate împotriva lor; faţă de această particularitate
a cauzei, ei pot fi consideraţi victime, în sensul art. 25 din Convenţie2. Această
poziţie a fost menţinută şi în cadrul raportului Comisiei privitor la constatarea
existenţei sau a inexistenţei încălcării alegate de reclamanţi3.
81 Sesizată de fosta Comisie cu examinarea pe fond a cauzei, Curtea a reţinut că
prima problemă care se pune în soluţionarea ei este aceea a interpretării noţiunii
de victimă în sensul art. 25 (în prezent art. 34) al Convenţiei, evidenţiată şi în faţa
Comisiei. Din acest punct de vedere, instanţa europeană a arătat că, dacă într-o
acţiune interstatală interesul general pus în discuţie conduce, sub rezerva
îndeplinirii altor condiţii prevăzute de Convenţie, la declararea cererii ca admisibilă,
art. 25 (în prezent art. 34) impune ca „particularul” reclamant să se poată pretindă
efectiv lezat de încălcarea pe care o denunţă; „textul nu instituie în privinţa
particularilor o actio popularis pentruinterpretarea Convenţiei şi nu-i autorizează
a se plânge in abstracto de o lege pentru faptul că aceasta ar încălca dispoziţiile
Convenţiei. în principiu, nu este suficient ca «particularul» reclamant să susţină
că o lege încalcă, prin simpla ei existenţă, drepturi de care el se bucură pe temeiul
Convenţiei: legea trebuie să fie aplicată în detrimentul său”4 (s.n., C.B.).
' Idem, § 12.

2Idem, § 26.
3Idem, § 27.
4 Idem, § 33.
180 Bîrsan
Totuşi, o asemenea legislaţie poate încălca, prin ea însăşi, drepturile unei 82

persoane, garantate de Convenţie, atunci când aceasta se găseşte în situaţia de
a-i suferi în mod direct efectele, chiar şi în absenţa unor măsuri specifice de
executare'.
Curtea a subliniat din nou că recursul individual este una din cheile de boltă 83
ale mecanismului convenţional de protecţie a drepturilor omului; or, efectul util
al dispoziţiilor Convenţiei implică posibilitatea pentru o persoană ce riscă să fie
supusă unei „supravegheri secrete” de a sesiza organele Convenţiei; dacă nu
s-ar admite o asemenea soluţie, eficacitatea mecanismului Convenţiei ar fi
diminuată; din moment ce însăşi Convenţia şi instituţiile sale au fost create
pentru protecţia individului, dispoziţiile ei procedurale trebuie să fie aplicate în
aşa fel încât să se asigure eficacitatea sistemului cererilor individuale2. De
aceea, instanţa europeană a admis că un particular poate, în anumite condiţii, să
se pretindă victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenţie prin simpla
existenţă a unor măsuri secrete ce-1 pot privi sau a unei legislaţii ce le-ar
permite, fără a fi necesar să demonstreze că acestea i-au fost aplicate; condiţiile
recunoaşterii calităţii de victimă în asemenea situaţii au a fi definite în fiecare caz
în parte, în funcţie de dreptul a cărui încălcare este denunţată3.
690. Soluţii ale organelor Convenţiei privitoare la noţiunea de victimă 84

potenţială. Fosta Comisie a admis că poate fi considerată o victimă potenţială, în
sensul dispoziţiilor Convenţiei, persoana ameninţată cu aplicarea unei pedepse
pentru un comportament pe care ea îl consideră a fi exercitarea unui drept garantat
de Convenţie4, o persoană homosexuală pentru simpla existenţă a unei legi represive
privitoare la fixarea vârstei consimţământului pentru relaţii homosexuale5; cel ce se
găseşte sub controlul autorităţilor unui stat contractant, care au decis extrădarea
lui către un alt stat, extrădare devenită iminentă, dar afirmă că în acel stat ar fi
supus unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie6; editorul de presă, chiar în
' Ibidem; în acelaşi sens, 26 octombrie 1988, Norris c/Irlande, Serie A nr. 142,
§30-31.
2 CEDH, 6 septembrie 1978, Klass et autres c/Allemagne, precit., § 34.
3 Ibidem-, în acelaşi sens, CEDH, 2 august 1984, Malone c/Royaume-Uni, Serie A
nr. 82, § 64; 4 mai 2000, Rotaru c/Roumanie, Recueil 2000-V, § 35.
4 Comis. EDH, 4 decembrie 1978, nr. 8266/1978, X c/Royaume-Uni,DRnr. 16,p. 190.
5 Comis. EDH, 21 octombrie 1978, nr. 12\5l\915,Xc/Royaume-Uni, DR nr. 19, p. 66;
în acelaşi sens, 22 octombrie 1981, Dudgeon c/Royaume-Uni, Serie Anr. 215, § 41.
6 Comis. EDH, 12 martie 1984, nr. 10479/1983, Kirkwood c/Royaume-Uni, DR
nr. 37, p. 158; în acelaşi sens, CEDH, 7 iulie 1989, precit., Serie Anr. 161, § 91.
Bîrsan 181
absenţa unei acţiuni în defăimare angajată împotriva uneia din publicaţiile sale,
prin încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, atunci când legislaţia în materie
este „prea vagă pentru a putea prevedea riscurile unei asemenea eventuale
acţiuni”1; poliţistul ce denunţă o dispoziţie constituţională prin care se interzice
membrilor forţelor de poliţie să adere la un partid politic sau să exercite activităţi
politice şi care se consideră astfel victima încălcării dreptului său la asociere şi a
libertăţii de exprimare, chiar dacă legea specială naţională îi recunoaşte anumite
posibilităţi restrânse de exprimare a unor opţiuni politice. 2
85 De asemenea, ea a decis că, în materie de extrădare sau de expulzare a unui
străin, acesta se poate pretinde victimă potenţială a încălcării dreptului său de a
nu fi supus la tratamente inumane s-au degradante garantat de art. 3 din Con
venţie, atunci când el poate demonstra,prima fade, riscul aplicării unor asemenea
tratamente, a căror responsabilitate incumbă statului care dispune extrădarea şi
care nu a luat toate măsurile de precauţie pentru a se asigura că reclamantul nu
va fi supus unor tratamente contrare art. 3 al Convenţiei.3
86 Pe un plan mai general, Comisia a statuat că, pentru a se putea pretinde
victimă potenţială a unor măsuri ale autorităţilor statale, contrare prevederilor
Convenţiei, reclamantul „trebuie să producă indicii rezonabile şi convingătoare
ale probabilităţii unei încălcări ce l-ar privi în mod personal; simple suspiciuni
sau conjuncturi nefavorabile sunt insuficiente din acest punct de vedere”4. De
aceea, ea a considerat că simpla temere a reclamanţilor pentru producerea unor
eventuale riscuri inerente folosirii energiei nucleare, fără a putea demonstra
insuficienţa măsurilor adoptate de autorităţi pentru a le preveni, nu este de natură
să le confere calitatea de victime potenţiale ale faptelor denunţate prin cererea
lor, respectiv efectuarea unor experienţe nucleare de către Franţa în Pacific, în
anii 1960-19705.
87 La rândul ei, în aplicarea ulterioară a aceloraşi principii, într-o cauză în care
reclamantul a susţinut că dispoziţiile legii naţionale privitoare la restituirea
bunurilor preluate de stat sub regimul comunist sunt de natură să încalce
1Comis. EDH, 5 martie 1990, nr. 14631/1989, Times NewspapersLdt c/Royaume-Uni,

DR nr. 65, p. 307.
2 Comis. EDH, 11 aprilie 1997, nr. 25390/1994, Rekvenyi c/Hongrie, DR nr. 89,
p. 47.
3 Comis. EDH, 4 decembrie 1995, precit., DR nr. 83, p. 131.
4Ibidem; în acelaşi sens, CEDH, decizia din 23 octombrie 2001, Federation chretienne
des temoins de Jehovah de France c/France, Recueil 2001-XI, p. 417.
5 Idem, p. 131-132.
182 Bîrsan
dispoziţiile art. 1 din Protocolul Nr. 1, instanţa europeană a constatat că legislaţia

astfel incriminată nu a fost niciodată aplicată în privinţa reclamantului, astfel că
cererea sa are, mai degrabă, caracterul unei actio popularis, prin care acesta
urmăreşte a supune controlului in abstracto, prin raportare la dispoziţiile
Convenţiei, respectiva legislaţie1. Aşa fiind, ea a considerat că are a determina
dacă existenţa legislaţiei denunţate este de natură să-i confere reclamantului
calitatea de victimă potenţială a încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Nr. 1,
în sensul art. 34 din Convenţie.
Curtea a reţinut că, într-adevăr, legea naţională criticată reglementează dreptul 88
de a obţine restituirea unor bunuri preluate de stat sub regimul comunist, întinderea
obligaţiei de restituire impusă statului şi modalităţile concrete de restituire sau
de despăgubire2.
Analizând măsurile prevăzute în acest sens de legea în litigiu, instanţa 89
europeană a arătat că, din moment ce reclamantul nu a demonstrat aplicarea, în
privinţa lui, a acestor măsuri şi că, prin cererea sa adresată Curţii, el a invocat
încălcarea dreptului de proprietate în general, înseamnă că el nu a probat că ar fi
titularul unui drept de restituire sau al unei indemnizaţii pentru bunuri preluate
de statul comunist şi nici că asemenea bunuri i-ar fi fost preluate lui sau autorilor
lui; aşa fiind, instanţa europeană a statuat că în cauză nu există o legătură „suficient
de directă”, ca atare, între reclamant şi prejudiciul pe care acesta pretinde că l-ar
fi suferit prin pretinsa încălcare a dispoziţiilor Convenţiei3.
Tot astfel, într-o cauză, reclamanta, ca „federaţie” ce asigura, prin statutul ei, 90
„reprezentarea şi protecţiajuridică a 1.149 de asociaţii locale pentru cultul martorilor
lui Iehova”, a susţinut că publicarea a două rapoarte ale unor comisii parlamentare
a fost de natură să-i încalce, printre altele, libertatea de conştiinţă garantată de
art. 9 din Convenţie, prin aceea că publicarea denunţată a condus la producerea
unor reacţii ostile faţă de cult - campanii de presă, crearea unor asociaţii de
apărare împotriva cultului, organizarea unor dezbateri publice privitoare la secte
etc. - şi a avut drept consecinţă adoptarea unor măsuri administrative împotriva
unor organizaţii ale cultului şi împotriva unor membri. Instanţa europeană a arătat
că, chiar dacă s-ar admite că reclamanta, ca organ federativ al cultului, s-ar putea
pretinde ca fiind afectată de aceste reacţii şi măsuri, măsurile administrative
denunţate nu s-au întemeiat pe rapoartele în discuţie; acestea din urmă nu au
constituit ratio legis în adoptarea lor. De altfel, Curtea a reţinut că rapoartele
1 CEDH, decizia din 25 noiembrie 1999,Ocic c/Croatie, Recueil 1999-VE3, p. 469.

2 Ibidem.
3 Idem, p. 470.
' 3. Bîrsan 183

parlamentare nu au nici un efectjuridic şi nu pot fundamenta nici o acţiune penală

sau administrativă împotriva unei persoane. Ca atare, ea a decis că reclamanta nu
poate fi considerată victimă potenţială a încălcării dispoziţiilor art. 9 din Convenţie. 1
91 Dimpotrivă, în afara cauzei Klass et autres c/Allemagne menţionată mai sus,
instanţa europeană a admis aplicarea noţiunii de victimă potenţială, în sensul
art. 34 din Convenţie, în următoarele situaţii: existenţa unei legislaţii ce reprimă
actele homosexuale, susceptibilă a se aplica unei categorii de populaţie din care
făcea parte şi reclamantul;2 adoptarea măsurii de extrădare sau expulzare, chiar
neexecutate încă, atunci când executarea ei ar supune persoana interesată riscului
aplicării unor tratamente contrare dispoziţiilor art. 3 din Convenţie3 sau ar con
duce la încălcarea dreptului ei la respectarea vieţii familiale, prin nesocotirea
prevederilor art. 8 al Convenţiei4. De asemenea, Curtea a admis că un copil se
poate plânge, în calitate de victimă potenţială, de încălcarea dispoziţiilor art. 3
din Convenţie atunci când el riscă, într-o şcoală britanică, supunerea la pedepse
corporale, prevăzute de regulamentul şcolii, chiar dacă o asemenea pedeapsă nu
i-a fost încă aplicată. 5
C. Victima indirectă
92 691. Noţiune şi aplicaţii. O altă noţiune care a fost evidenţiată dejurisprudenţă

organelor Convenţiei privitoare la noţiunea de victimă în sensul art. 34 este
aceea de victimă indirectă a încălcării unui drept pe care Convenţia îl garantează,
în literatura juridică consacrată Convenţiei victima indirectă a fost definită ca
fiind acea persoană care poate proba că există o legătură personală şi suficientă
între ea şi victima directă a încălcării denunţate, încălcare ce i-a cauzat un anumit
prejudiciu, sau că ea are un interes personal în a cere ca această încălcare să
înceteze6. Aşadar, victima indirectă nu este ea însăşi titulara dreptului a cărui
1 CEDH, decizia din 23 octombrie 2001, precit., Recueil 2001-XI, p. 417.

2 CEDH, 22 octombrie 1981, precit., § 41.
3 CEDH, 7 iulie 1989, precit., §91.
4 CEDH, 26 martie 1992, Beldjondi c/France, Serie A nr. 234-A, § 79.
5 CEDH, 25 februarie 1982, Campbell et Cosans c/Royaume-Uni, Serie A nr. 48,
§ 41; în acelaşi sens, Comis. EDH, 15 decembrie 1977, nr. 7511/1975, Campbell
c/Royaume-Uni, DR nr. 12, p. 49.
6 A se vedea H. Delvaux, Le particulier victime d’une violation de la Convention, în
„Actes du cinquieme colloque intemtional sur la Convention europeenne des droits
de l’homme”, Pedone, Paris, 1982, p. 63.
184 Bîrsan
încălcare se invocă în cauza supusă examinării organelor Convenţiei; prin ipoteză,

există o altă persoană care este victima directă a încălcării invocate, aceasta fiind
titularul dreptului garantat de Convenţie care a fost încălcat. însă, datorită
legăturilor sale cu titularul dreptului, fie victima indirectă suferă ea sau şi ea un
prejudiciu, fie are un interes în a se pune capăt acelei încălcări.
Cum s-a spus, 1 recursul individual, prevăzut de art. 34 din Convenţie, poate fi 93
intentat de victima indirectă cu îndeplinirea a două condiţii: a) să existe o victimă
directă efectivă sau potenţială a unei încălcări; b) să existe o legătură personală,
suficient de caracteristică, între victima directă şi cea indirectă a încălcării dreptului
garantat de Convenţie ce are ca titular pe victima directă a încălcării.
Astfel, fosta Comisie a admis că, dacă încălcarea denunţată priveşte drepturi 94
ce aparţin unui grup de copii orfani, persoana care le asigură îngrijirea poate fi
considerată o victimă indirectă în sensul art. 34 din Convenţie2; după cum, tot
astfel pot fi considerate, pe terenul art. 2 din Convenţie, care protejează dreptul
la viaţă, soţia unei persoane asasinate 3 sau părinţii unei persoane decedate cu
prilejul arestării ei de către poliţie4, mama unei persoane care s-a sinucis datorită
reţinerii ei preventive5, tatăl unei minore decedate ca urmare a unei operaţii
chirurgicale6, tatăl şi sora unei persoane care a luat ostatici alte persoane şi care
a fost ucis de o secţie specială a poliţiei7, „rudele apropiate” ale unui deţinut
decedat în timpul executării pedepsei privative de libertate8.
Cât priveşte Curtea, aceasta a decis, cu valoare de principiu, că organele 95
Convenţiei au considerat întotdeauna, în mod necondiţionat, în jurisprudenţă
lor, că un părinte, un frate, o soră, un nepot sau o nepoată a unei persoane pentru
1A se vede Fr. Sudre, op. cit., p. 571.

2 Comis. EDH, 3 octombrie 1975, nr. 7011/1975, Becher c/Danemark, DR nr. 4,
p. 213.
3 Comis. EDH, 28 februarie 1983, nr. 9348/1981,Xc/Royaum e-U ni, DR nr. 32,
p. 190.
4Comis. EDH, 6 octombrie 1986, nr. 11257/1984, Wolfgram c/Allemagne, DRnr. 49,
p. 213.
5 Comis. EDH, 31 august 1984, nr. 21788/1993, X c/France, DR nr. 79, p. 54.
6 Comis. EDH, 22 mai 1995, nr. 20948/1992, Işiltan c/Turquie, DR nr. 81, p. 35.
7 Comis. EDH, 5 iulie 1995, nr. 25052/1994, Andromicou, Constantinou c/Chypre,
DR nr. 82, p. 102.
8 Comis. EDH, 25 februarie 1997, nr. 26561/1995, Rebai et autres c/France,
DR nr. 88, p. 72.
Bîrsan 185
al cărei deces se pretinde că are a fi angajată responsabilitatea statului pârât pot

să se pretindă victime ale încălcării art. 2 din Convenţie care garantează dreptul la
viaţă al oricărei persoane, chiar şi în situaţia în care alte rude mai apropiate ale
celui decedat, precum copiii săi, nu au formulat o cerere pe terenul art. 34 din
Convenţie; problema de a se şti dacă reclamantul era sau nu moştenitor legal al
persoanei decedate este fară pertinenţă pe terenul acestui text, prin raportare la
dreptul în discuţie, garantat de Convenţie1.
96 Instanţa europeană a statuat în sensul că a decide dacă o rudă poate să se
pretindă victimă indirectă a încălcării unui drept garantat de Convenţie depinde
de existenţa unor factori particulari, de natură să confere suferinţei reclamantului
o dimensiune şi un caracter distincte de durerea afectivă ce poate fi considerată
ca inevitabilă pentru rudele apropiate ale unei persoane, victima directă a încălcării
grave a drepturilor omului. Printre aceşti factori pot fi cuprinşi: proximitatea
gradului de rudenie - context în care va fi privilegiată legătura părinte-copii -;
circumstanţele deosebite ale legăturii existente; măsura în care ruda ce se pretinde
victimă indirectă a fost martor la evenimentele în care s-au produs încălcările
denunţate; participarea rudelor la tentativele de obţinere a unor informaţii cu privire
la victima directă dispărută; modul în care autorităţile au răspuns la cererea de
informaţii. Curtea a subliniat că esenţa unei încălcări comise în asemenea împrejurări
nu rezidă atât în „dispariţia membrului familiei”, cât în reacţiile de comportament ale
autorităţilor faţă de situaţia ce le este semnalată; mai ales, în legătură cu acest din
urmă aspect, un părinte se poate pretinde victimă indirectă prin raportare la dispariţia
fiului său şi victimă directă a comportamentului autorităţilor statale2.
97 692. Aplicaţii (continuare). Am arătat mai sus3 că atunci când victima

persoană fizică decedează, moştenitorii ei pot continua acţiunea introdusă în
faţa instanţei europene. După cum a decis instanţa europeană, atunci când un
reclamant decedează „în curs de instanţă”, moştenitorii săi pot, în principiu, să se
pretindă, la rândul lor, „victime”, în sensul Convenţiei, ale încălcării invocate prin
acţiunea iniţială, în calitate de succesori sau, în anumite circumstanţe, în nume
propriu4. Aceasta înseamnă că moştenitorii vor continua acţiunea ca victime
1 CEDH, decizia din 18 mai 1999, Velikova c/Bulgarie, Recueil 1999-V, p. 421-422;
în acelaşi sens, CEDH, 2 septembrie 1998, Yaşa c/Turquie, Recueil 1998-VI, § 66.
2 CEDH, 8 iulie 1999, Qakici c/Turquie, Recueil 1999-IV, § 98; în acelaşi sens, 10 mai
2001, Chypre c/Turquie, Recueil 2001-IV, § 156.
4 CEDH, 27 februarie 1980, Deweer c/Belgique, Serie Anr. 35, § 37.
186 Bîrsan
indirecte sau, eventual, ca victime directe ale încălcării dreptului garantat de

Convenţie, încălcare pusă în discuţie prin acţiunea începută de autorul lor. Curtea
a arătat că, în conformitate cu propria ei jurisprudenţă, în ipoteza cereri introduse
de o persoană hemofilă, ca urmare a infectării ei cu virusul HIV în urma practicării
unei transfuzii sangvine, care decedează în timp ce cererea sa era în curs de
examinare, părinţii săi au calitatea „de a i se substitui” în cauză . 1
Sau, în ipoteza în care obiectul cererii adresate instanţei europene priveşte 98
inexistenţa unei căi de atac în dreptul intern împotriva deciziei autorităţilor
medicale de a comunica unei autorităţi publice „anumite date medicale
confidenţiale”, Curtea a admis că fiul reclamantei, în calitate de moştenitor, „are
un interes suficient” pentru a putea pretinde continuarea examinării cauzei.2
De asemenea, ea a statuat în sensul că principiul prezumţiei de nevinovăţie, 99
prevăzut de art. 6 parag. 2 din Convenţie, se aplică în primul rând cu privire la cel
„acuzat” de săvârşirea unei fapte penale: acest principiu tinde a -1 proteja împotriva
unui „verdict de culpabilitate” înainte ca aceasta să-i fie legal stabilită. Dar
aceasta nu înseamnă totuşi că o decizie a unei instanţe interne care nesocoteşte
aplicarea prezumţiei de nevinovăţie a unui „acuzat” după decesul său nu ar putea
fi contestată pe temeiul art. 25 (în prezent art. 34) din Convenţie în faţa instanţei
europene; văduva celui „acuzat” poate avea un interes material şi legitim, ca
moştenitoare a defunctului, şi un interes moral pentru ea şi familia ei în a -1 vedea
pe acesta „descărcat de orice constatare de culpabilitate” , 3 adică declarat inocent.
Tot astfel, Curtea a admis că succesorul unui reclamant decedat poate urmări 1 0 0
un alt scop decât un interes material atunci când declară că voieşte a continua
acţiunea introdusă de autorul său; într-adevăr, cauzele deduse instanţei europene
prezintă, în general, şi o dimensiune morală, astfel că apropiaţii unui reclamant pot
avea un interes legitim în a veghea „la a se face dreptate” chiar şi după decesul
reclamantului. Astfel este, a fortiori, cazul atunci când, într-o speţă, problema
esenţială pusă în discuţie depăşeşte persoana şi interesele reclamantului şi ale
moştenitorilor săi, în măsura în care ea priveşte şi alte persoane, cum este cazul
cererilor de restituire a unor bunuri preluate de un stat totalitar; dacă în asemenea
circumstanţe un potenţial moştenitor doreşte să menţină acţiunea introdusă în faţa
Curţii de reclamant, nu se poate spune că problema pusă în cauză ar fi fost soluţionată
sau că, din alte raţiuni, nu se mai justifică a se continua examinarea cauzei4.
' CEDH, 31 martie 1992, Xc/France, Serie Anr. 234-C, § 26.

2 CEDH, 27 august 1997, Anne-Marie Andersson c/Suede, Recueil 1997-IV, § 29.
3 CEDH, 25 august 1987, Ndlkenbockhoffc/Allemagne, Serie Anr. 123, § 33.
4 CEDH, decizia din 13 decembrie 2000, Malhous c/Republique tcheque, Recueil
2000-XH, p. 571.
Bîrsan 187
101 în general, calitatea de victimă indirectă ce poate permite continuarea acţiunii

începute de reclamant în faţa Curţii priveşte, de regulă, „rude apropiate” ale
acestuia”1. De aceea, instanţa europeană a decis că executorul testamentar al
reclamantului decedat în cursul procedurii, care nu este rudă cu acesta, nu are
calitatea să continue procedura în faţa Curţii.2
102 De asemenea, pentru ca „victima indirectă” să poată continua acţiunea
începută în faţa instanţei europene de autorul ei, victimă directă a încălcării
dreptului în discuţie, acesta trebuie să fie „transferabil” către succesor; în măsura
în care ar fi vorba despre un drept eminamente personal, nu mai este posibilă
continuarea acţiunii, astfel că succesorul nu mai poate pretinde că este „victimă
indirectă” a încălcării dreptului garantat de Convenţie.3 Astfel, într-o cauză, Curtea
a constatat că o persoană a cerut autorităţilor jurisdicţionale naţionale recunoaş
terea „dreptului de a muri în demnitate” (eutanasia); în cursul derulării procedurilor
interne, această persoană a decedat. Cumnata ei, reclamanta din cauza dedusă
examinării ei de către Curte, în calitate de moştenitoare testamentară a voit să
continue procedura în faţa instanţelor interne, care i-au refuzat însă acest drept,
în faţa instanţei europene, invocând art. 2 ,3 ,5 , 6 , 8 ,9 şi art. 14 ale Convenţiei,
reclamanta a cerut să fie recunoscut dreptul la o viaţă demnă sau la o moarte
demnă, ori la „neingerinţă” în dorinţa autorului ei de a-şi pune capăt zilelor,
deoarece imobilitatea totală în care acesta s-a aflat la o vârstă înaintată semnifica
pentru el „o suferinţă insuportabilă”4.
103 Instanţa europeană a precizat, mai întâi, că ea nu este chemată a tranşa cu
privire la existenţa sau inexistenţa, prin raportare la dispoziţiile Convenţiei, a
dreptului la o moarte demnă sau la o viaţă demnă. Ea a reţinut că autorul
reclamantei a angajat, în faţa autorităţilor naţionale, o procedură prin care dorea
să obţină o declaraţie în sensul ca medicul său generalist să fie autorizatra-i
prescrie medicamentele „necesare pentru evitarea durerilor, angoaselor şi
anxietăţii”, rezultate din situaţia în care se află - de imobilizare totală - , fără ca
aceasta să fie considerată ca un „ajutor” la a se sinucide sau un delict pedepsit
penal, dar apoi acesta s-a sinucis, iară „ajutorul” medicului sau al altei persoane.
Curtea a arătat că reclamanta poate fi, fară îndoială, afectată de circumstanţele
morţii autorului ei, dincolo de absenţa unor legături apropiate de familie. Totuşi,
1 CEDH, 25 martie 1994 (radiation du role) Scherer c/Suisse, Serie Anr. 287, p. 15.
2 Ibidem.
3 CEDH, decizia din 26 octombrie 2000, Sanles Sanles c/Espagne, Recueil 2000-XI,
p. 489.
4 Idem, p. 487.
188 Bîrsan
ea a considerat că drepturile puse în discuţie de reclamantă pe terenul art. 2 ,3 ,5 ,

8 ,9 şi art. 14 din Convenţie „aparţin categoriei drepturilor netransferabile”,
astfel că ea nu le-ar fi putut invoca, în numele autorului ei, în cadrul procedurilor
interne şi, ca atare, nu se poate pretinde victimă în sensul art. 34 din Convenţie1.
692bis. Continuarea acţiunii în absenţa unei victime indirecte, după decesul 1 0 4

reclamantului. Articolul 34 din Convenţie permite declanşarea mecanismului de
control al modului în care statele îşi îndeplinesc angajamentele asumate prin
încheierea ei, pe calea recursului individual, numai în măsura în care există o
„victimă” a unei încălcări a unui drept astfel proteguit, adică, aşa cum am arătat,
o persoană care a suferit direct sau indirect de pe urma unei asemenea încălcări
pe care o invocă în faţa instanţei europene. După cum a statuat recent Curtea cu
valoare de principiu într-o decizie de speţă, acest criteriu convenţional „nu trebuie
să fie aplicat în mod rigid, mecanic şi inflexibil, de-a lungul întregii proceduri”
ce se desfăşoară în faţa ei. Ca regulă generală, mai ales în cauzele în care în
discuţie sunt drepturi de natură patrimonială, prin natura lor transmisibile, existenţa
altor persoane cărora, după decesul victimei reclamante, li se pot transmite
asemenea creanţe poate fi un criteriu important pentru a se admite continuarea
acţiunii, dar nu singurul de natură a fi luat în considerare, dimensiunea morală a
multor cauze cu soluţionarea cărora este învestită instanţa europeană neavând a
fi neglijată2.
Pe de altă parte, Curtea a declarat adeseori că „hotărârile sale urmăresc nu 105
numai soluţionarea unei cauze cu care este sesizată, dar, pe un plan mai general,
ele au ca scop şi clarificarea, apărarea şi dezvoltarea normelor Convenţiei,
contribuind astfel la respectarea de către state a angajamentelor lor de părţi
contractante”3. Dacă sistemul de protecţie a drepturilor omului instituit de
Convenţie are ca obiect fundamental să ofere un „recurs” particularilor, el are, de
asemenea, ca scop soluţionarea, în interesul general, a unor probleme ce ţin de
ordinea publică europeană în domeniu, prin extinderea domeniului de aplicare a
normelor de protecţie a drepturilor omului şi a jurisprudenţei în materie la
ansamblul comunităţii statelor contractante4. Aşa fiind, într-o cauză în care
obiectul cererii consta în denunţarea unei diferenţe de tratament, în dreptul
austriac, a persoanelor homosexuale cu privire la transmiterea drepturilor rezultate
' Idem, p. 488-490.

2 CEDH, 13 decembrie 2000, precit., Recueil 2000-XII, p. 575.
3 CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., § 154; 6 noiembrie 1980, precit., § 86.
4 CDH, 24 iulie 2003, Karner c/Autriche, Recueil 2003-IX, p. 229.
Bîrsan 189
dintr-un contract de închiriere, instanţa europeană a considerat că este pusă în

discuţie o problemă importantă de interes general, nu numai pentru Austria, ci
pentru toate statele contractante, astfel că a decis continuarea examinării cererii
după decesul reclamantului, care nu a lăsat moştenitori; Curtea a apreciat că,
prin aceasta, ea contribuie tocmai la „clarificarea, apărarea şi dezvoltarea normelor
de protecţie a drepturilor omului prevăzute de Convenţie”1.
D. Corelaţia dintre prejudiciu, interesul de a acţiona şi noţiunea

de „victimă” în sensul art. 34
106 693. Prejudiciul şi interesul persoanei ce se consideră victimă a încălcării

unui drept garantat de Convenţie. De regulă, în măsura în care un drept garantat
de Convenţie ce aparţine reclamantului i-a fost încălcat de autorităţile statale,
acesta suferă un prejudiciu, material sau moral, ceea ce va justifica interesul său
pentru a acţiona în faţa Curţii împotriva statului responsabil, pe calea recursului
individual reglementat de art. 34 din Convenţie. După cum a decis fosta Comisie,
problema de a se şti dacă un particular poate să se pretindă victimă a unei
încălcări a Convenţiei se pune de-a lungul întregii proceduri de examinare a unei
cereri; răspunsul la întrebarea dacă un individ se poate pretinde victimă a încălcării
unui drept garantat de Convenţie depinde, într-o „largă măsură”, de interesul
reclamantului de a se statua asupra încălcării denunţate prin acţiunea sa. Pentru
a aprecia acest interes, are a fi luat în considerare orice prejudiciu material sau
moral suferit ca urmare a unei asemenea încălcări2.
107 Sau, într-o altă cauză, Comisia a decis că în examinarea unei cauze nu va
putea aplica principiul „de minimis non curat praetor” (de acţiunile lipsite de
importanţă nu are a se ocupa pretorul), dar ea va trebui să se asigure că reclamantul
are un „interes juridic” ce necesită a fi protejat3.
108 La rândul ei, Curtea a statuat, chiar în primele sale hotărâri, că problema
existenţei unui prejudiciu nu intră în domeniul de aplicaţie a art. 25 (în prezent
art. 34) din Convenţie, pentru că noţiunea de victimă desemnează „persoana direct
afectată prin acţiunea sau omisiunea litigioasă” 4 denunţată prin cererea sa intro-
1Idem, p. 229-230.
2 Comis. EDH, 15 martie 1984, nr. 9320/1981, X c/Allemagne, DR nr. 36, p. 24.
3 Comis. EDH, 11 aprilie 1988, nr. 11581/1986, Darby c/Suisse, DR nr. 56, p. 166.
4 CEDH, 10 martie 1972, De Wilde, Ooms et Versyp c/Belgique, Serie Anr. 14, § 22;
8 iunie 1976 şi 23 noiembrie 1976, Engelet autres c/Pays-Bas, Serie Anr. 22, § 89 şi
respectiv § 11; 13 iunie 1979, precit., § 27.
190 Bîrsan
ductivă de instanţă. Ea a arătat că existenţa unei încălcări a unui drept garantat de

Convenţie poate fi concepută în absenţa oricărui prejudiciu; acesta va fi determinat
pe terenul art. 50 (în prezent art. 41) din Convenţie, care reglementează problema
acordării unei „satisfacţii echitabile” victimei, în ipoteza constatării de către Curte
a existenţei încălcării dispoziţiilor Convenţiei privitoare la reclamant. 1
Problema se pune în aceiaşi termeni şi atunci când reclamantul este o victimă 109
potenţială a existenţei unor prevederi în legislaţia naţională contrare dispoziţiilor
Convenţiei. Astfel, într-o cauză, reclamanta a invocat făptui că legislaţia britanică
privitoare la interzicerea desfăşurării unor activităţi preelectorale „cu intenţia de
a împiedica alegerea unui candidat”, fapta contrară acestei dispoziţii având a fi
pedepsită penal, este de natură să-i încalce dreptul la libertatea de exprimare
garantat de art. 10 din Convenţie, deoarece a fost trimisă în judecată pentru
săvârşirea infracţiunii de „împiedicarea alegerii unui candidat”2. în faţa instanţei
europene, guvernul britanic a susţinut că reclamanta nu se mai poate pretinde
victimă a încălcării libertăţii ei de exprimare deoarece judecătorul de fond a instruit
juriul popular, învestit cu judecarea faptei ce i se impută reclamantei, să pronunţe
încetarea urmăririi penale. Reclamanta a susţinut însă că, prin aplicarea dispo
ziţiilor legale denunţate, ea a suferit presiuni psihice, infamie, a suportat cheltuielile
generate de interogarea ei de poliţie, iar urmărirea penală declanşată împotriva ei
a făcut obiectul unei publicităţi care au afectat-o „negativ”3.
Curtea a reţinut că reclamanta a făcut obiectul aplicării dispoziţiilor legii în 110
discuţie prin punerea ei sub urmărire penală; desigur, în final autorităţile naţionale
au dispus încetarea urmării penale, dar pentru unele încălcări ale dispoziţiilor
normelor procesuale interne comise în timpul procesului (reclamanta nu fusese
legal citată). Or, decizia parchetului de a începe urmărirea penală a constituit
pentru reclamantă cel puţin o indicaţie caracteristică în sensul că, dacă nu-şi va
schimba comportamentul în alegerile viitoare, ea va risca din nou să fie urmărită
penal şi pedepsită. în aceste condiţii, instanţa europeană a considerat că recla
manta se poate pretinde în mod întemeiat victimă, în sensul art. 25 (în prezent
art. 34) din Convenţie, a existenţei legislaţiei naţionale denunţate prin cererea
sa, având un interes evident în continuarea examinării acesteia4.
' CEDH, 13 mai 1980, Artico c/Jtalie, SerieAnr. 37, § 35; 19 februarie 1991 ,Alimena
c/Italie, SerieAnr. 195-D, § 20.
2 CEDH, 19 februarie 1998, Bowman c/Royaume-Uni, Recueil 1998-1, § 18-19.
3 Idem, § 26-27.
4Idem, § 29; pe fond Curtea a constatat încălcarea, în privinţa reclamantei, a dispoziţiilor
art. 10 din Convenţie şi, pe terenul art. 50 (actualul art. 41), i-a acordat o sumă ca
satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
Bîrsan 191
111 De asemenea, instanţa europeană a decis că, din moment ce sistemul recursului
individual instituit prin art. 34 din Convenţie exclude posibilitatea formulării unei
actio popularis, cererile individuale putând a fi introduse numai de persoane
care se pot pretinde victime ale încălcării unor drepturi garantate de Convenţie şi
de protocoalele sale adiţionale, aceasta înseamnă că persoanele care acţionează
în faţa Curţii trebuie să poată demonstra că au fost afectate în mod direct prin
măsura incriminată în cererea introductivă de instanţă, chiar dacă se poate admite
că reclamantul are calitatea de victimă, în absenţa oricărui prejudiciu1.
112 Considerăm că, din jurisprudenţă organelor Convenţiei privitoare la corelaţia
pusă în discuţie, se pot deduce următoarele concluzii:
a) pe terenul art. 34 din Convenţie, reclamantul care se pretinde victima unei
încălcări a unuia din drepturile pe care aceasta le proteguieşte nu trebuie să
demonstreze că a suferit un prejudiciu pentru a formula acţiunea sa în faţa
jurisdicţiei europene;
b) nu poate însă fi concepută exercitarea dreptului la recurs individual fără ca
cel ce acţionează să aibă un interes care să-i justifice cererea. Desigur că noţiunea
de interes are a fi luată într-un sens mai larg, specific domeniului Convenţiei, ca
instrument de protecţie a drepturilor omului, ceea ce poate impune ca, în anumite
situaţii, acest interes să apară ca general, depăşind cadrul strict al procesului
dintre reclamant şi statul în cauză; este situaţia posibilităţii continuării examinării
cererii de către Curte şi după ce reclamantul iniţial a decedat fără moştenitori,
despre care am vorbit mai sus;
c) problema prejudiciului suferit de victimă urmează a fi discutată distinct, pe
terenul art. 41 din Convenţie privitor la satisfacţia echitabilă;
d) dispariţia interesului de a acţiona pe parcursul examinării cererii va putea
conduce, aşa cum vom arăta mai jos, la constatarea împrejurării că reclamantul
nu mai are calitatea de victimă, cu consecinţa fie a declarării cererii ca
inadmisibilă,fie a respingerii ei ca neîntemeiată;
e) când reclamantul nu se poate sau nu se mai poate pretinde victimă în
sensul art. 34 din Convenţie, instanţa europeană va constata că cererea sa urmează
a fi declarată inadmisibilă ratione persorne.
E. Calitatea de victim ă a organizaţiilor neguvernamentale şi a

„oricărui grup de particulare”
113 694. Principii generale; aplicaţii jurisprudenţiale. Am arătat mai sus că
art. 34 recunoaşte posibilitatea introducerii,.recursului individual” de către orice
„organizaţie neguvemamentală” sau de „orice grup de particulari” ce se consideră
1CEDH, 27 iunie 2000, Ilhan c/Turquie, Recueil 2000-VH, § 52.
192 Bîrsan
victimă a încălcării unor drepturi recunoscute de Convenţie; pentru a se putea

adresa instanţei europene aceste entităţi colective, cărora textul discutat le
recunoaşte capacitatea procesuală activă în faţa Curţii, trebuie să poată pretinde
că sunt victime ale încălcărilor denunţate prin cererea introductivă de instanţă.
Nu discutăm aici calitatea persoanelor fizice ce vor acţiona în numele acestor 1 1 4
subiecte colective de drept procesual convenţional. Acest aspect ţine, mai degrabă,
de exerciţiul dreptului lor la „recurs individual” ce le este garantat de Convenţie.
Din acest punct de vedere, spre exemplu, fosta Comisie a decis că, din moment ce
autorul cererii nu justifică puterile de reprezentare a altor persoane ce ar alcătui o
organizaţie neguvemamentală sau ar constitui un „grup de particulari” în sensul
art. 25 (în prezent art. 34), iar Convenţia nu recunoaşte posibilitatea introducerii
unei actio popularis, înseamnă că cererea introdusă nu poate fi examinată decât
în măsura în care autorul ei se poate pretinde el însuşi victima situaţiei denunţate1.
Ceea ce punem în discuţie este existenţa cab'tăţii de victimă a însăşi persoanei 115
juridice sau a ,.grupului de particulari” care se adresează instanţei europene pe
temeiul art. 34 din Convenţie. Pentru a putea invoca această „calitate”, entităţile
prevăzute de textul analizat au a pretinde că au suferit în mod direct o încălcare a
unui drept ce le este garantat de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale şi că
au un interes manifest să ceară încetarea încălcării denunţate, eventual cu acordarea
de despăgubiri pentru prejudiciul ce le-a fost astfel cauzat. Ne este mai greu să
imaginăm situaţii în care aceste subiecte de drept procesual convenţional ar apărea
ca victime indirecte ale unei încălcări a Convenţiei, dar nu sunt de exclus împrejurări
ce pot conduce la calificarea lor ca victime potenţiale ale unei asemenea încălcări.
Câteva soluţii ale jurisprudenţei organelor Convenţiei sub aspectul calităţii 116
de victimă a organizaţiilor neguvemamentale sau a „unui grup de particulari” în
sensul art. 34 ni se pare că necesită a fi menţionate.
Astfel, cu privire la un sindicat, fosta Comisie a decis că acesta se poate 117
pretinde victimă a încălcării dreptului la asociere, garantat de art. 11 din
Convenţie, atunci când autorităţile statale îl obligă să comunice lista membrilor
săi unui angajator înaintea votului cu privire la o acţiune colectivă pe care el a
iniţiat-o, a cărei organizare i-a fost însă interzisă printr-o ordonanţă judecăto
rească adoptată în cadrul unei proceduri judiciare pornite împotriva sa, ca
organizaţie profesională2.
1Comis. EDH, 10 mai 1979, nr. 8612/1979, ^4lliance desBelges de la CEE c/Belgique,
DR nr. 15, p. 259.
2 Comis. EDH, 16 aprilie 1998, nr. 28910/1995, National Association ofTheacherin
Further andH igher Education c/Royaume-Uni, DR nr. 93, p. 63.
Bîrsan 193
118 De asemenea, ea a statuat în sensul că un partid politic şi unul din membrii săi
pot, amândoi, să se pretindă victime ale încălcării aceluiaşi drept la asociere prin
faptul „interzicerii oficiale” a unei reuniuni politice organizate de acel partid, la
care persoana fizică, membră a partidului, dorea să asiste1.
119 Comisia a decis că în cazul deciziei Adunării Bisericii din Suedia de interzicere,
pentru o parohie de limba finică, să urmeze liturghia Bisericii evanghelice luteriene
din Finlanda, atât parohia, cât şi membrii ei pot să pretindă că sunt victime ale
încălcării libertăţii de religie garantată de art. 9 din Convenţie2.
120 Privitor la societăţile comerciale, fosta Comisie a statuat că o societate se
poate pretinde victima unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie care
garantează dreptul la un proces echitabil, chiar dacă problema personalităţii ei
juridice în dreptul intern face obiectul unui litigiu care nu a fost încă tranşat3, şi
că, în ipoteza aplicării unui impozit excepţional pe capital unor societăţi de
asigurări, înseşi societăţile pot să se pretindă victime ale încălcării dreptului de
proprietate apărat de art. 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie, şi nu persoanele
fizice titulare ale poliţelor de asigurare4.
121 Dar, ea a admis că, în cadrul procedurii falimentului, societatea declarată în
stare de faliment, gerantul, în acelaşi timp principalul ei acţionar, şi persoana
obligată cu titlu de cauţiune „solidară” (împreună cu societatea şi gerantul) pot
să se pretindă toţi trei victime ale încălcării dreptului la un proces echitabil5.
122 în schimb, fosta Comisie a decis în mod constant că un sindicat sau o asociaţie,
ca organizaţie neguvernamentală în sensul art. 34 din Convenţie, nu are calitatea
să introducă o cerere prin care pune în discuţie o măsură a autorităţilor statale ce
vizează pe membrii săi, din moment ce el însuşi nu se poate pretinde victima
acelei măsuri6.
1 Comis. EDH, 15 martie 1984, nr. 9905/1983, Xc/Autriche, DR nr. 36, p. 137.
2 Comis. EDH, 11 aprilie 1996, nr. 24019/1994, Finska Forsamligen I Stockholm,
Hautaniemi c/Suede, DR nr. 85, p. 94.
3 Comis. EDH, 5 februarie 1990, nr. 11724/1985, M endes Codinho e Filnos
c/Portugal, DR nr. 64, p. 72.
4 Comis. EDH, 14 decembrie 1988, precit., DR nr. 58, p. 163.
5Comis.EDH, 10 decembrie 1984, nr. 10259/1983,^4^04 c/Belgique, DRnr. 40, p. 170.
6 Comis. EDH, 4 mai 1983, nr. 9900/1982, Xc/France, DR nr. 32, p. 261; 14 martie
1984, nr. 9959/1982 şi 10357/1983, X c/Suede, DR nr. 37, p. 87; 9 martie 1987,
nr. 11553/1985 şi 11658/1985,Hodgston, WoolfProductionLdt., National Union o f
Journalistsof ChannelFour Television Co. Ldt. c/Royaume-Uni, DRnr. 5 1 ,p. 136;
18 mai 1995, nr. 18598/1991, Sygonnis et autres c/Grece, DRnr. 78, p. 71; 6 aprilie
1995, nr. 24581/1994, Federation grequedes commissionnaires en douane c/Grece,
DRnr. 8 1 ,p. 123.
194 Bîrsan
Sau, ea a statuat că, în cazul în care o societate cu răspundere limitată a fost 123
supusă la un anumit impozit cultural prin dispoziţiile legale adoptate pe plan
naţional, nici asociaţia ce deţine majoritatea părţilor sociale ale societăţii respec
tive, nici directorul ei şi nici membrii acesteia nu se pot pretinde victime ale
încălcării libertăţii de conştiinţă şi de religie garantat de art. 9 din Convenţie1,
după cum gerantul şi asociatul minoritar al unei societăţi cu răspundere limitată
nu pot invoca faptul că ar fi victime ale încălcării Convenţiei din moment ce ei au
prezentat cererea în faţa Comisiei în numele lor propriu, şi în numele societăţii,
deşi în cadrul procedurii interne puse în discuţie parte a fost societatea, iar nu
reclamantul gerant şi asociat minoritar al societăţii2.
Cu privire la calitatea de victimă a unei societăţi comerciale anonime pe acţiuni 124
şi a interesului acţionarilor de a antama o procedură în faţa instanţelor europene
pentru atingerile aduse bunurilor societăţii, într-o cauză Curtea a constatat că
există divergenţe de opinii între acţionari şi între aceştia şi consiliul de admi
nistraţie asupra realităţii întinderii diminuării patrimoniului societăţii, precum şi
în legătură cu modul în care trebuie acţionat într-o asemenea situaţie. Aceste
divergenţe riscă să se agraveze în cazul lichidării societăţii, deoarece realizarea
activului şi plata pasivului ei urmăresc, în primul rând, satisfacerea creditorilor
societăţii, şi apoi satisfacerea acţionarilor prin repartizarea excedentului rămas3.
In scopul de a reduce aceste riscuri şi dificultăţi, Curtea nu consideră justificată
ridicarea „voalului social”, spre a vedea locul şi aportul fiecărui asociat, din
moment ce societatea este legal reprezentată de lichidatorii ei. Aceasta s-ar putea
face numai în circumstanţe excepţionale, în special în cazul în care s-ar putea
stabili cu claritate că societatea se găseşte în imposibilitatea de a sesiza Curtea
prin organele sale statuare sau, în caz de lichidare, prin lichidatorii legal învestiţi
în această funcţie4.
De asemenea, într-o altă cauză în care guvernul a susţinut că societatea 125
comercială reclamantă în procedura din faţa instanţei europene nu mai are calitatea
de victimă deoarece ea nu a respectat dispoziţiile unei noi legi naţionale privitoare
la „reînregistrarea” societăţilor comerciale, Curtea a respins această excepţie
ridicată de guvern, cu motivarea că faptele pertinente din cauză -neexecutarea
1Comis. EDH, 15 aprilie 1994, nr. 20471/1992, Kustannus Oy Vapoa AjattelijaAB et

autres c/Finlande, DR nr. 85, p. 29.
2 Comis. EDH, 11 septembrie 1997, nr. 27917/1995, Xc/Pologne, DR nr. 90, p. 69.
3 CEDH, 24 octombrie 1995, Agrotexim et autres c/Grece, Serie A nr. 330-A, § 65.
4Idem, § 66.
Bîrsan 195
unei hotărâri judecătoreşti definitive obţinute de reclamantă - au avut loc înainte

ca obligaţia de reînregistrare să intre în vigoare, astfel că ea se poate pretinde
victimă în sensul art. 34 din Convenţie1.
F. încetarea calităţii de victimă
126 695. Noţiune. Jurisprudenţă fostei Comisii. Sistemul european de protecţie

a drepturilor omului are un caracter subsidiar, idee pe care am evidenţiat-o în mai
multe rânduri în lucrarea noastră. Primele chemate să asigure apărarea drepturilor
pe care Convenţia le garantează sunt înseşi autorităţile naţionale. Aceasta
înseamnă că ele au a interveni spre a înlătura o eventuală încălcare a unui asemenea
drept şi a repara prejudiciul astfel cauzat. Este raţiunea pentru care, spre a se
adresa instanţei europene, reclamantul trebuie să epuizeze căile interne de atac.
Dar, chiar dacă el nu a obţinut „satisfacţie” pe plan intern, astfel că se poate
pretinde victima încălcării unui drept garantat de Convenţie, spre a introduce
cererea sa individuală, pe temeiul art. 34, în faţa Curţii este necesar să justifice şi
să „păstreze” această calitate pe toată durata procedurii judiciare europene.
127 Până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor Protocolului Nr. 11, calitatea de
victimă a reclamantului avea a fi menţinută pe timpul procedurii desfăşurate în
faţa ambelor organe ale Convenţiei, fosta Comisie şi Curtea.
128 După cum a statuat Comisia, atunci când o persoană care a făcut uz de căile
interne de atac a obţinut redresarea adecvată a încălcării drepturilor prevăzute de
Convenţie pe care a suferit-o, „ea nu se mai poate pretinde victima acelei încălcări”2,
după cum nu mai poate pretinde că are calitatea de victimă persoana care a
încheiat o tranzacţie judiciară ce remediază ansamblul prejudiciului suferit
printr-o încălcare a unui drept garantat de Convenţie3, sau cel care se plânge
pentru un avantaj acordat părţii adverse într-un proces civil, deşi o decizie judiciară
a eliminat acel avantaj4. în schimb, Comisia a decis că se poate pretinde victimă
1CEDH, decizia din 2 octombrie 2003, Qufaj Co. Sh. P. K. c/Albanie, Recueil 2003-XI,
p. 329.
2 Comis. EDH, 15 decembrie 1979, nr. 5577-5583/1982, Donnelly et autres
c/Royaume-Uni, DR nr. 4, p. 4; 4 iulie 1978, nr. 7742/1976, Xc/Allemagne, DR
nr. 14, p. 197; 28 iunie 1993, nr. 17926/1991, Ozguden, Tugsaunl c/Turquie, DR
nr. 75, p. 167; 10 martie 1998, nr. 31464/1996, Douiyeb c/Pays-Bas, DR nr. 92,
p. 76; 14 mai 1996, nr. 20339/1992, Tsovolas c/Grece, DR nr. 85, p. 21.
3 Comis. EDH, 15 martie 1984, nr. 9320/1981, Xc/Allemagne, DR nr. 36, p. 24.
4Comis. EDH, 5 octombrie 1994, nr. 10092/1982, Baraona c/Portugal, DR nr. 40, p. 118.
196 Bîrsan
a încălcării Convenţiei cel ce a fost obligat de dispoziţii legale naţionale impera

tive să accepte o tranzacţie defavorabilă, a cărei validitate o contestă în faţa
Comisiei'.
Tot fosta Comisie a statuat că nu mai poate să se pretindă victimă în sensul 129
art. 25 (actualul art. 34) din Convenţie cel care, în timpul procedurii desfăşurate în
faţa ei, „obţine satisfacţie” ca urm are a unei modificări a legislaţiei pe plan
naţional, deoarece un reclamant nu mai are interes de a acţiona ca victimă a
încălcării unui drept apărat de Convenţie2 atunci când „obţine deplină satisfacţie
din partea autorităţilor statului pârât”, în timp ce procedura era pendinte pe rolul
Comisiei3.
De asemenea, ea a arătat că cel ce invocă împrejurarea că expulzarea sa în ţara 130
de destinaţie, unde riscă să sufere tratamente contrare art. 3, nu mai poate, în
pofida unei perioade de incertitudine pe care a trăit-o, să se pretindă victimă a
încălcărilor dispoziţiilor Convenţiei atunci când ameninţarea cu expulzarea a încetat
prin acordarea unui statut legal de către autorităţile statului pe teritoriul căruia
se află4.
Comisia a decis că absenţa invocării unui prejudiciu, la care se adaugă 131
graţierea de care a beneficiat reclamantul, îi permit să considere că acesta nu se
mai poate pretinde victimă a unei încălcări a dispoziţiilor Convenţiei5.
Cum a statuat cu valoare de principiu fostul organ al Convenţiei, „reclamantul 132
care a cerut şi a obţinut reparaţie în faţa jurisdicţiilor naţionale nu poate apoi sau,
mai precis, nu mai poate (s . n C.B.) să se pretindă victimă în sensul art. 25 (în
prezent art. 34) al Convenţiei. Această concluzie este însă valabilă numai atunci
când reclamantul nu mai este cu nimic afectat - de încălcarea suferită («. rt., C.B.)
- dacă a obţinut remedierea tuturor consecinţelor dezavantajoase pentru el”,
spre exemplu atunci când a fost pur şi simplu achitat6 pentru fapta penală ce i-a
fost imputată.
1Comis. EDH, 5 decembrie 1984, nr. 8695/1979, Inze c/Autriche, DR nr. 39, p. 26.
2 Comis. EDH, 5 decembrie 1976, nr. 7658/1976, Z c/Danemark, DR nr. 15, p. 128.
3Comis. EDH, 13 decembrie 1978, nr. 6504/1974, Preikhzas c/Allemagne, DR nr. 16,
p. 5.
4 Comis. EDH, 14 mai 1987, nr. 9856/1982, Xc/Royaume-Uni, DR nr. 52, p. 38.
5Comis. E D H ,7 septembrie 1989,nr. 13420/1987, Pitarque c/Espagne, DR nr. 62,
p. 258.
6 Comis. EDH, raportul din 8 martie 1989, Jon Kristinsson c/Suede, Serie Anr. 171-A,
§36.
Bîrsan 197
133 Dimpotrivă, fosta Comisie a arătat că simplul fapt că o măsură contrară

prevederilor Convenţiei a fost anulată nu constituie o redresare adecvată, de
natură a înlătura calitatea de victimă; trebuie ca acea măsură să fie declarată
ilegală şi, dacă este cazul, să se asigure reparaţia prejudiciului suferit de persoana
în cauză1, după cum scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului cu indicarea
în ordonanţă că el este totuşi vinovat şi pasibil de o amendă nu conduce la
pierderea calităţii sale de victimă2.
134 696. Jurisprudenţă Curţii. Instanţa europeană a statuat cu valoare de

principiu că, în cazul recunoaşterii unei încălcări a dispoziţiilor Convenţiei şi al
reparării prejudiciului suferit de cel al cărui drept a fost încălcat printr-o acţiune
sau o omisiune de autorităţile naţionale, reclamantul nu se mai poate pretinde
victimă în sensul art. 34 din Convenţie; într-o asemene ipoteză, a dubla procedura
internă cu o altă procedură desfăşurată în faţa organelor Convenţiei apare ca
incompatibilă cu caracterul subsidiar al mecanismului de protecţie a drepturilor
omului instituit de Convenţie. Aceasta conferă, în primul rând statelor contrac
tante, misiunea apărării drepturilor şi a libertăţilor pe care ea le consacră3. De
asemenea, ea a arătat că, din moment ce art. 25 (în prezent art. 34) desemnează,
prin noţiunea de victimă, persoana direct afectată prin acţiunea sau omisiunea
litigioasă, iar existenţa unei încălcări a prevederilor Convenţiei poate fi concepută
chiar în absenţa unui prejudiciu, aceasta înseamnă că o decizie sau o măsură
favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, spre a-i înlătura calitatea
de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut explicit, sau în
substanţă, şi apoi au reparat încălcarea produsă4.
135 Făcând aplicaţia acestor principii, instanţa europeană a constatat că în cauza
Brumărescu c/Roumanie5, reclamantul a invocat faptul că decizia fostei Curţi
Supreme de Justiţie de a admite recursul în anulare intentat - potrivit dispoziţiilor
legii naţionale aplicabile la epoca faptelor - de Procurorul General al României,
prin care s-a desfiinţat o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă de
1Comis. EDH, 4 mai 1987, nr. 11457/1986, Xc/Allemagne, DR nr. 52, p. 236.
2 Comis. EDH, 9 martie 1998, nr. 33933/1996, Guissot c/France, DR nr. 92, p. 122.
3 CEDH, 15 iulie \972, Eckle c/Alemagne, Serie A nr. 51, § 66.
4 CEDH, 15 iulie 1972, precit, § 66; 28 octombrie 1978, precit., § 32; 15 iunie 1992,
Lit di c/Suisse, Serie A nr. 238, § 34; 25 iunie 1996, Amuur c/France, Recueil
1996-111, § 36; 28 noiembrie 1996, Nsona c/Pays-Bas, Recueil 1996-V, § 106;
28 septembrie 1999, Dalban c/Roumanie, Recueil 1999-VI, § 44.
5 CEDH, 28 octombrie 1999, Recueil 1999-VII, § 48-50.
198 Bîrsan
restituire a imobilului proprietatea părinţilor săi, al căror unic moştenitor era, a

reprezentat o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6
parag. 1 din Convenţie şi a dreptului de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul
Nr. 1. Guvernul a combătut această susţinere, arătând că reclamantul a început o
procedură de restituire a imobilului în conformitate cu normele cuprinse într-o
lege specială adoptată în acest scop - Legea nr. 112/1995 - şi că a obţinut
restituirea în natură a unui apartament şi despăgubiri pentru un alt apartament
deţinut de un terţ, această procedură nefiind însă finalizată.
Curtea a reţinut că reclamantul se găsea la data judecării cauzei exact în 136
situaţia în care se afla atunci când s-a adresat organelor Convenţiei, deoarece
„nici o decizie (internă-n.n, C.B.) definitivă nu a recunoscut, cel puţin în substanţă,
o eventuală încălcare a Convenţiei rezultată din hotărârea Curţii Supreme de
Justiţie şi apoi s-o fi reparat”1.
într-adevăr, în privinţa dreptului de proprietate al reclamantului procedura de 137
restituire nu a condus la pronunţarea unei soluţii definitive, chiar dacă unele
decizii adoptate între timp în cadrul acestei proceduri - care nu fâc însă obiectul
celei purtate în faţa instanţei europene - „merg în sensul unei ameliorări a situaţiei
reclamantului”; însă, deşi nu este exclus ca, în final, acesta să aibă câştig de
cauză în cererea sa de restituire integrală a imobilului, punctul de plecare al
procedurii europene este tocmai situaţia creată prin hotărârea Curţii Supreme de
Justiţie, anume „acceptarea faptului ca acel imobil să redevină proprietatea
statului”. Or, această procedură nefinalizată nu poate, în nici un caz, să înlăture
în întregime consecinţele hotărârii instanţei supreme naţionale în privinţa
asigurării respectării dreptului de proprietate al reclamantului, eventuala restituire
a imobilului în litigiu urmând a avea o altă bază legală decât cea care a stat la
originea litigiului cu soluţionarea căruia a fost învestită jurisdicţia europeană2.
De asemenea, Curtea a arătat că reclamantul nu a invocat numai ingerinţa 138
nejustificată a statului în exerciţiul dreptului său de proprietate; el a susţinut şi
încălcarea dreptului său la un proces echitabil. Instanţa europeană a arătat că
reclamantul poate, în mod incontestabil, să se pretindă victimă a încălcării acestui
din urmă drept datorită anulării unei decizii judiciare definitive şi irevocabile
obţinute în favoarea sa, pe de o parte,, iar, pe de alta, ca urmare a constatării
făcute de instanţa supremă naţională în sensul că tribunalele nu sunt competente
să examineze acţiuni în revendicare de genul celei introduse iniţial de reclamant;
imposibilitatea de a sesiza instanţele naţionale cu asemenea acţiuni a durat mai
mulţi ani de zile.
1Idem, § 50.
2Ibidem.
14. Bîrsan 199

139 Jurisdicţia europeană a arătat că, chiar dacă prin adoptarea unor noi regle
mentări privitoare la restituirea bunurilor trecute ilegal în proprietatea statului şi
prin schimbarea jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie în materie calea unei
acţiuni judiciare apare în prezent - adică la epoca faptelor (n.n. - C.B.) - deschisă
pentru reclamant, ea consideră „că ar fi oneros să i se pretindă acestuia să antameze
aceeaşi procedură a doua oară”; aceasta cu atât mai mult cu cât, în lumina
jurisprudenţei contradictorii a instanţelor române în cadrul unor asemenea
proceduri, soluţia pe care reclamantul ar obţine-o şi într-o a doua acţiune în
revendicare apare ca nesigură, prin raportarea la autoritatea de lucru judecat a
primei hotărâri1.
140 In aceste circumstanţe, instanţa europeană a ajuns la concluzia că reclamantul
a rămas sub aplicaţia hotărârii litigioase a curţii supreme naţionale, astfel că el se
poate considera, în continuare, victima încălcărilor dispoziţiilor Convenţiei ce
decurg din acea hotărâre2.
141 într-o altă cauză, jurisdicţia europeană a constatat că, deşi instanţa naţională
specială franceză competentă în materie fiscală - Curtea de disciplină bugetară şi
financiară - a dispus încetarea procedurii de urmărire a reclamantului cu privire la
acuzaţiile de comitere a unor malversaţii financiare în calitate de funcţionar al
statului, aceasta a reţinut în motivarea hotărârii sale că „reclamantul a încălcat
regulile privitoare la colectarea veniturilor statului şi că, aşa fiind, el este pasibil
de aplicarea sancţiunilor prevăzute de legea specială aplicabilă în materie”. Or, în
jurisprudenţa sa, Curtea a statuat în sensul că motivarea unei hotărâri face corp
comun cu dispozitivul acesteia3, ceea ce impune constatarea că, în cauza
examinată, reclamantul a fost considerat vinovat şi pasibil de a fi pedepsit cu o
amendă fiscală, instanţa internă respingând în mod expres capetele cererii
reclamantului formulate pe terenul dispoziţiile Convenţiei. Aşa fiind, ea a decîs
că exonerarea lui de pedeapsa pe care ar fi putut-o primi pentru infracţiunea
comisă, date fiind circumstanţele deosebite ale cauzei, nu poate, în nici un caz, fi
considerată ca o reparare a încălcării invocate, astfel că reclamantul nu a pierdut
calitatea de victimă în sensul art. 34 din Convenţie4.
142 Plata cu întârziere de peste doi ani a unei creanţe pe care reclamantul o avea
împotriva statului, fără ca autorităţile naţionale să fi recunoscut, explicit ori în
1Ibidem.
2 Ibidem.
3 CEDH, 26 martie 1982, A dolf c/Autriche, SerieA nr. 49, § 35-41.
4 CEDH, 26 septembrie 2000, Guisset c/France, Recueil 2000-IX, § 68-69.
200 Bîrsan
substanţă, existenţa încălcării unor drepturi garantate de Convenţie1şi acordarea

unui „ajutor financiar” reclamantului, ca urmare a „unei recunoaşteri explicite sau
implicite a autorităţilor naţionale a încălcării unor drepturi apărate de Convenţie”,
ajutor apreciat ca insuficient de Curte2, nu au fost considerate de instanţa
europeană ca reprezentând situaţii în care cei în cauză nu se mai pot pretinde
„victime” în sensul art. 34 din Convenţie.
De altfel, Curtea a decis în mai multe rânduri că ea nu consideră „oportun să 143
se pretindă unui particular care a obţinut o creanţă împotriva statului, ca urmare
a unei proceduri judiciare, să fie obligat apoi să angajeze o procedură de executare
silită, spre a obţine plata respectivei creanţe”3. Acesta înseamnă că plata tardivă
a unor sume de bani datorate reclamantului de stat printr-o procedură de executare
silită nu este de natură să remedieze omisiunea autorităţilor naţionale de â se
conforma o lungă perioadă unei hotărâri judecătoreşti, astfel că, într-o asemenea
situaţie, el nu pierde calitatea de victimă a unei încălcări a drepturilor sale
recunoscute de Convenţie4.
în privinţa nerespectării dreptului la un proces echitabil sub aspectul duratei 144
procedurii, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, jurisdicţia europeană a
statuat în sensul că micşorarea pedepsei aplicate unei persoane trimise în judecată
penală, decisă ca urmare a duratei excesive a procedurii, în principiu nu înlătură,
pentru cel în cauză, calitatea de victimă pe terenul art. 34 al Convenţiei, cu excepţia
situaţiilor în care autorităţile naţionale recunosc fără echivoc nerespectarea
termenului rezonabil impus de art. 6 parag. 1 pentru orice procedură judiciară şi
acordă o reparaţie celui în cauză, o reparaţie ce constă în reducerea expresă şi
cuantificabilă a pedepsei aplicate3.
Or, într-o cauză, Curtea a constatat că instanţa naţională de apel a respins în 145
mod expres cererea reclamantului de a se constata că durata procedurii interne a
depăşit „termenul rezonabil” prevăzut de ar. 6 parag. 1 din Convenţie. Jurisdicţia
europeană a considerat că o declaraţie aitât de explicită nu se poate concilia cu
cerinţa ca autorităţile naţionale să recunoască expres sau în substanţă-nerespec-
1CEDH, decizia din 21 iunie 2001, Bourdov c/Russie, Recueil 2001-VI, p. 530.
2 CEDH, decizia din 1 februarie 2000, Aydin c/Turquie, Recueil 2000-ID, p. 399.
3 CEDH, 27 mai 2004, Metaxas c/Grece, Internet, site cit., § 19, decizia din 26
septembrie 2002, Karahalios c/Grcce, Internet, site cit.
4 CEDH, 27 mai 2004,precit., § 19; 11 decembrie 2003, Karahalios c/Grece, Internet,
site cit., §23.
5CEDH, 15 iulie 1982, Eckle c/Allemagne, Serie Anr. 51, § 30-31; 26 iunie 2001, Beck
v/Norway, Internet, site cit., § 27-28.
Bîrsan 201
tarea criteriului termenului rezonabil al unei proceduri de judecată. Pentru a putea

spune că, dincolo de aparenţe, autorităţile naţionale au recunoscut existenţa
unei încălcări a dispoziţiilor Convenţiei, ar trebui ca circumstanţele ce ar putea
conduce la o asemenea constatare să fie perfect limpezi. în cauză, însă, Curtea a
constatat că instanţa de apel a reţinut existenţa a două circumstanţe atenuante în
fixarea pedepsei aplicate reclamantului, anume durata mare a procedurii şi
atitudinea lui „cooperantă” în cursul anchetei, reducând pedeapsa aplicată de
prima instanţă cu 6 luni, fără a preciza însă câte luni reprezintă reducerea pedepsei
numai pentru durata procedurii; mai mult, ea a înlăturat suspendarea executării
pedepsei, dispusă de prima instanţă. în aceste condiţii, Curtea nu a fost convinsă
că autorităţile naţionale, deşi iniţial au recunoscut încălcarea dispoziţiilor
Convenţiei, ar fi admis în mod suficient de clar nerespectarea criteriului termenului
rezonabil şi că ar fi acordat reclamantului „o reparaţie adecvată”, prin reducerea
pedepsei, astfel că el se poate pretinde victimă a încălcării dreptului lui la un
proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie1.
146 Dimpotrivă, într-o situaţie asemănătoare celei de mai sus, Curtea a reţinut că
instanţele naţionale, după ce au arătat că delictul de corupţie imputabil
reclamantului „constituie o atingere gravă a ordinii publice”, insistând asupra
intenţiei sale delictuoase în săvârşirea faptelor pentru care a fost condamnat, au
decis că pedeapsa ce urma a-i fi aplicată „avea a fi mai uşoară, datorită depăşirii
termenului rezonabil” al duratei procesului; prin luarea în considerare a lipsei de
antecedente penale pentru reclamant, instanţele au fixat o anumită pedeapsă cu
suspendarea executării şi, având în vedere depăşirea termenului rezonabil, au
decis că „nu mai este oportună condamnarea reclamantului la privarea de
drepturile sale civile şi politice, prevăzută de codul penal” (naţional C.B.),
147 în lumina acestor circumstanţe, Curtea a ajuns la concluzia că autorităţire
naţionale au recunoscut în mod expres şi apoi au reparat încălcarea art. 6
parag. 1 din Convenţie, astfel că reclamantul nu se mai poate pretinde victimă
în sensul art. 34 în discuţie2.
148 De asemenea, pe terenul art. 10 din Convenţie, care garantează libertatea de
exprimare, Curtea a constatat că reclamanţii, jurnalişti, au invocat faptul că existenţa
- la epoca faptelor-în Codul penal român a infracţiunii de „ofensă adusă autorităţii”
1 CEDH, decizia din 20 septembrie 2001, Jensen c/Danemark, Recueil 2 0 0 1-X,

p. 348-349; în acelaşi sens, CEDH, decizia din 7 martie 2002, Wejrup c/Danemark,
Recueil 2002-IV, p. 487.
2 CEDH, 13 noiembrie 2003, Morby c/Luxembourg, Recueil 2003-XI, p. 453.
202 Bîrsan
este contrară dispoziţiilor acestui text al Convenţiei, dar că ei au fost achitaţi în

apel de acuzaţia că ar fi săvârşit o asemenea infracţiune1.
Este adevărat - a spus Curtea - că art. 34 din Convenţie permite particularilor 149
să susţină încălcarea unor drepturi garantate de Convenţie prin simpla existenţă
a anumitor dispoziţii legale, fără ca ei să le fi suportat în mod direct consecinţele,
în speţă, însă, instanţa europeană a reţinut că, pe de o parte, reclamanţii au fost
achitaţi pentru infracţiunea ce le era imputată, fără ca, ulterior, să fie urmăriţi pe
temeiul aceluiaşi text de lege, iar, pe de altă parte, în decizia instanţei naţionale de
apel, rămasă definitivă, aceasta a arătat în mod expres că dispoziţia incriminată
nu are a fi aplicată în domeniul presei, prin raportare la dispoziţiile art. 10 din
Convenţie. Aşa fiind, ea a considerat că reclamanţii nu se mai pot pretinde victime
în sensul art. 34 din Convenţie, calitate ce a încetat prin achitarea lor; dată fiind
decizia instanţei naţionale de apel, ei nu pot fi consideraţi nici victime potenţiale,
în sensul aceleiaşi dispoziţii2.
697. Ju risp ru d en ţă C urţii; continuare. A cordarea unor sume pe plan 150

intern. Consecinţe. Până în anul 2001, pe rolul organelor Convenţiei au existat
extrem de numeroase cereri împotriva Italiei, formulate pentru depăşirea termenului
rezonabil al procedurii de judecată-civilă, penală, administrativă, financiară, de
m u n că-în faţa instanţelor naţionale3.
De regulă, cererile se finalizau cu constatarea încălcării dispoziţiilor art. 6 151
parag. 1 din Convenţie, sub aspectul respectării dreptului la un proces echitabil,
şi se acordau reclamantului despăgubiri apreciate în funcţie de următoarele criterii:
complexitatea cauzei, „comportamentul părţilor” pe timpul procedurii şi durata
acesteia. Cauzele erau pur repetitive, fără a pune probleme deosebite de drept.
Ca urmare a numeroaselor discuţii politice şi diplomatice la nivelul Comitetului 152
Miniştrilor şi al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în anul 2001
Parlamentul italian a adoptat o lege specială potrivit căreia, în esenţă, orice
persoană care considera că a suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial,
încălcându-i-se astfel dreptul Ia un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1
din Convenţie, prin nesoluţionarea cauzei „într-un termen rezonabil”, are
posibilitatea să obţină o reparaţie pe plan intern; legea a preluat criteriile instanţei
1 CEDH, decizia din 19 februarie 2002, Roşea Stănescu et Ardeleanu c/Roumanie,

Recueil 2002-III, p. 494^95.
2 Idem, p. 496.
3 Au fost dosare în care durata unor proceduri civile - partaje succesorale, acţiuni în
despăgubiri - era de 15, 20, 25 de ani, uneori nefiind încă finalizate atunci când
reclamanţii s-au adresat jurisdicţiei europene.
Bîrsan 203
europene privitoare la stabilirea nivelului despăgubirilor ce urmează a fi acordate

în caz de constatare a nerespectării „termenului rezonabil” al desfăşurării
procesului, cererile în materie fiind de competenţa curţilor italiene de apel1. Urmare
a aplicării dispoziţiilor acestei legi, cauzele italiene privitoare la durata procedurilor
de judecată a scăzut semnificativ în anii 2002,2003 şi 2004.
153 Relativ recent, Curtea a avut de răspuns la întrebarea dacă acordarea unor
despăgubiri, pe plan naţional, pentru durata excesivă a unei proceduri de judecată,
sub nivelul celor pe care ea însăşi le acordă, de regulă, în asemenea situaţii, este
de natură să confere persoanei în cauză calitatea de victimă în sensul dispoziţiilor
art. 34 din Convenţie, pentru încălcarea dreptului său la un proces echitabil.
154 Pentru a răspunde la această întrebare, într-o speţă în care reclamanţii au
susţinut că sumele acordate ca despăgubiri de instanţa italiană sunt mult mai
mici decât cele acordate de Curte, instanţa europeană a reamintit mai întâi că,
pentru a determina dacă o persoană se mai poate pretinde victimă a unei încălcări
a dispoziţiilor Convenţiei, este necesar ca ea să facă un examen a posteriori al
situaţiei în care se găseşte persoana în cauză, anume să stabilească dacă această
persoană a obţinut, pe plan intern, repararea prejudiciului suferit, reparaţie care
trebuie să fie comparabilă cu „satisfacţia echitabilă” pe care ea însăşi o acordă,
pe temeiul art. 41 din Convenţie; principiul stabilit în jurisprudenţă Curţii în
materie este acela că, atunci când autorităţile naţionale au constatat existenţa
unei încălcări a Convenţiei şi când decizia acestora constituie o „redresare
apropriată şi suficientă” a acelei încălcări, partea respectivă nu se mai poate
pretinde victimă în sensul art. 34 din Convenţie”2.
15 5 în al doilea rând, statutul de victimă al unui reclamant poate depinde de
indemnizaţia ce i-a fost acordată pe plan naţional3 şi de faptul dacă autorităţile
naţionale au recunoscut, explicit sau în substanţă, încălcarea Convenţiei; dacă
ambele condiţii sunt îndeplinite, caracterul subsidiar al mecanismului protecţiei
drepturilor omului instituit de Convenţie împiedică examinarea situaţiei de către
Curte4; celui în cauză îi încetează statul de victimă.
1 Pentru dispoziţiile legii italiene a se vedea, spre exemplu, CEDH, decizia din
27 martie 2003, Scordino c/Italie, Recueil 2003-IV, p. 339.
2 CEDH, decizia din 27 martie 2003, Scordino c/Italie, Recueil 2003-IV, p. 348.
3 Comis. EDH, 3 mai 1998, nr. 12860/1987 Andersen c/Danemark şi nr. 12719/1987
Frederiken et autres c/Danemark, nepublicate, Internet, site cit.; în acelaşi sens,
CEDH, decizia din 14 iunie 2001, Norman c/Danemark; 20 martie 2003, Jensen et
Rasmunsen c/Danemark, ambele nepublicate, Internet, site cit.
4 CEDH, decizia din 27 martie 2003, Scordino c/Italie, Recueil 2003-IV, p. 348.
204 Bîrsan
în al treilea rând, instanţa europeană a constatat că, în speţă, curtea de apel 156
competentă a recunoscut, în hotărârea sa, durata excesivă a procedurii şi a acordat
anumite despăgubiri; recunoaşterea duratei excesive a procedurii semnifică - a
spus Curtea - acceptarea din partea autorităţilor italiene „a transgresării unui
drept apărat de Convenţie”. Cât priveşte nivelul despăgubirilor acordate, am
văzut că reclamanţii au susţinut că acestea nu pot fi considerate adecvate pentru
repararea prejudiciului suferit ca urmare a încălcării denunţate1.
în al patrulea rând, Curtea a arătat că, în cauzele italiene de acelaşi gen pe care 157
le-a avut de soluţionat, ea a acordat sume mult mai mari. Instanţa europeană a
admis că, în mod incontestabil, aprecierea duratei unei proceduri de judecată şi
urmările sale, în special privitoare la prejudiciul moral suferit de reclamant, „nu se
pretează la o cuantificare exactă; prin natura lor, ele ţin de o apreciere în echitate”;
de aceea, instanţa europeană a acceptat că autorităţile naţionale pot să calculeze
indemnizarea pe care o acordă într-o cauză al cărei obiect îl constituie durata
excesivă a procedurii în modalităţi care pot să se îndepărteze de la aplicarea
strictă şi formalistă a criteriilor stabilite de Curte în materie.2
Totuşi, ea a constatat că, în speţă, sumele acordate reclamanţilor de instanţa 158
naţională competentă nu sunt „în raport rezonabil” cu cele acordate de Curte în
cauze similare, care erau de peste de 10 ori mai mari3. Or, dacă este adevărat că
trebuie respectată marja de apreciere de care dispune autorităţile naţionale, este
necesar, totuşi, ca acestea să se conformeze jurisprudenţei instanţei europene în
materie. Ea a apreciat că diferenţa între jurisprudenţă sa şi cea a instanţelor naţionale
nu sejustifică, sumele acordate reclamanţilor neputând fi considerate ca o reparaţie
adecvată a prejudiciului suferit, de natură să conducă la înlăturarea consecinţelor
încălcării Convenţiei denunţate prin cererea lor; ca atare, instanţa europeană a
admis că reclamanţii pot să se pretindă victime în sensul art. 34 din Convenţie4.
698. Jurisprudenţă Curţii; continuare. Reglementarea amiabilă a litigiului 159

pe plan intern în ipoteza unor atingeri aduse dreptului la viaţă. Consecinţe cu
privire la calitatea de victimă a reclamantului. în prima parte a lucrării noastre,
în analiza dispoziţiilor art. 2 din Convenţie care garantează dreptul la viaţa oricărei
1Ibidem.
2 Idem, p. 349.
3Ibidem.
4 Ibidem; menţionăm că această cauză, împreună cu alte 8 având acelaşi obiect, se
găsesc pe rolul Marii Camere a Curţii, prin aplicarea dispoziţiilor art. 43 din Convenţie,
iar examinarea numeroaselor altor cauze având acelaşi obiect de pe rolul camerelor
Curţii a fost suspendată până la pronunţarea Marii Camere în această problemă.
Bîrsan 205
persoane, am evidenţiat caracterul esenţial al acestei valori fundamentale a unei

societăţi democratice şi deosebita rigoare cu care jurisdicţia europeană examinează
îndeplinirea obligaţiilor ce revin statelor contractante în domeniul protecţiei sale,
în ipoteza în care acest drept a fost încălcat de autorităţi sau chiar de către
particulari1.
160 Curtea a fost confruntată cu problema de a se şti dacă, ca urmare a încălcării
dreptului la viaţă de către autorităţile statale şi a încheierii unei „reglementări
amiabile” a litigiului pe plan intern, rudele apropiate ale celui decedat în asemenea
împrejurări mai au calitatea de victimă în sensul art. 34 din Convenţie.
161 Astfel, într-o cauză, soţia unei persoane decedate în cursul unor operaţiuni
militare desfăşurate de forţele britanice în Irlanda de Nord, în calitate de victimă
indirectă, a susţinut că decesul soţului ei reprezintă o încălcare a dispoziţiilor
162 Ea a arătat că reglementarea amiabilă pe care a încheiat-o cu guvernul britanic
nu prevede decât plata unei sume limitate cu titlu de reparaţiune, fără o
recunoaştere „oficială” a încălcării dreptului la viaţă, fiind obligată s-o admită
deoarece, în caz contrar, ar fi fost obligată să suporte cheltuielile generate de
procesul civil.
163 Guvernul britanic s-a apărat susţinând că reclamanta a obţinut o importantă
sumă de bani pe baza unei „reglementări amiabile” a litigiului, ca urmare a unui
proces civil pe care l-a intentat în faţa instanţelor naţionale împotriva Ministerului
britanic al apărării, astfel că ea nu se mai poate pretinde victimă a încălcării
dreptului la viaţă, ca urmare a decesului soţului ei2.
164 Privitor la caracterul şi la contextul încheierii reglementării amiabile constatate,
Curtea a reţinut că posibilitatea obţinerii unei indemnizaţii pentru decesul unei
persoane poate, în circumstanţe normale, să reprezinte „un recurs adecvat şi
suficient” pentru un individ care se plânge de recurgerea nejustificată la forţă de
către agenţi ai statului, cu consecinţa producerii decesului celui împotriva căruia
aceştia au acţionat, prin încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Convenţie3. Atunci
când o cauză ce are ca obiect o cerere de indemnizare pentru decesul astfel
intervenit, procedură prevăzută şi de dreptul intern pentru asemene situaţii,

2 CEDH, decizia din 11 ianuarie 2000, Caraher c/Royaume-Uni, Recueil 2000-1,
p. 409.
3 Comis. EDH, 15 decembrie 1975, nr. 5577-5583/1972, Donnelly c/Royaume-Uni,
DR nr. 4, p. 165-166.
206 Bîrsan
Cereri individuale 165 Art. 34
instanţa europeană a apreciat că, la încheierea unei reglementări amiabile a

litigiului, apare ca inevitabil faptul că părţile „sunt influenţate de un număr de
consideraţii ce ţin de suma acordată cu titlu de indemnizare” pentru prejudiciul
suferit de victima indirectă a faptei incriminate, în special cuantumul sumei obţinute,
de „câştigul de timp” şi de înlăturarea incertitudinilor legate de rezultatul oricărui
proces. Reclamanta nu poate susţine că, dacă nu ar fi acceptat o asemenea
reglementare amiabilă, ar fi fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, deoarece
obligarea la plata acestor cheltuieli este un principiu general aplicabil oricărui
proces civil şi nu este de natură a dispensa pe un reclamant de îndeplinirea
obligaţiei impuse de Convenţie de a epuiza căile interne de atac1. Cât priveşte
susţinerea reclamantei potrivit cu care o procedură în civil nu ar reprezenta un
„recurs eficace” pentru situaţia în discuţie, Curtea a arătat că acţiunea civilă
reprezintă „metoda clasică” de a se plânge împotriva acţiunii şi comportamentului
culpabil ale agenţilor statului2, astfel că, prin intentarea unei asemenea acţiuni şi
reglementarea amiabilă a litigiului, ea nu poate să se mai pretindă „victimă” în
sensul art. 34 din Convenţie3.
într-o altă speţă în care agenţi de poliţie au cauzat, din culpă, moartea fratelui 165
reclamanţilor, aceştia din urmă au încheiat cu statul, în cursul procedurii în
despăgubiri pentru moartea fratelui lor, o reglementare amabilă a litigiului prin
acordarea unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, pentru ca, ulterior, să susţină
în faţa instanţei europene că acţiunea forţelor statale a reprezentat o încălcare a
dispoziţiilor art. 2 din Convenţie şi caracterul inadecvat al reparaţiei primite;
Curtea a reţinut că din termenii reglementării încheiate de părţi nu rezultă nici un
element abuziv, de natură a face necesară examinarea cauzei pentru a se asigura
de caracterul efectiv al protecţiei dreptului la viaţă pus în discuţie prin cererea
reclamanţilor4. Nimic din cuprinsul dosarului nu indică faptul că, prin încheierea
reglementării contestate, guvernul ar fi încercat să se sustragă îndeplinirii
obligaţiilor ce-i sunt impuse de Convenţie prin plata unei indemnizări, după cum
nimic nu demonstrează că încălcarea denunţată ar fi fost „autorizată de lege” sau
ar fi reprezentat opractică administrativă prin care autorităţile statului ar fi autorizat
sau tolerat comportamentul incriminat al agenţilor săi; dimpotrivă, serviciile de
1CEDH, decizia din 11 ianuarie 2000, Caraher c/Royaume-Uni, precit., p. 410.

2Ibidem.
3 Idem, p. 414.
4 CEDH, decizia din 17 octombrie 2000, Hay c/Royaume-Uni, Recueil 2000-XI,
p. 452.
Bîrsan 207
poliţie implicate în incident au luat măsuri pentru îmbunătăţirea formării

profesionale a agenţilor şi a controlului activităţii lor, în scopul prevenirii producerii
unor incidente similare.
166 în aceste condiţii, instanţa europeană a considerat că, prin angajarea acţiunii
civile prevăzute de legea naţională pentru omorul din culpă al fratelui lor, săvârşit
de agenţi ai statului, reclamanţii au folosit o cale de atac deschisă de dreptul
intern pentru asemenea situaţii şi că, prin încheierea reglementării amiabile a
litigiului în cadrul căreia au acceptat şi au primit plata unei sume de bani cu titlu
de despăgubire pentru prejudiciul suferit, ei au renunţat expres Ia exercitarea
vreunei alte căi de atac, astfel că nu se mai pot pretinde „victime” în sensul
art. 34 al Convenţiei1.
167 699. Jurisprudenţă Curţii; continuare. Ancheta efectivă şi acordarea de

despăgubiri în cazul morţii unei persoane. Consecinţe. Adeseori, instanţa
europeană a fost confruntată cu soluţionarea unor cereri în care reclamanţii au
invocat încălcarea dreptului la viaţă garantat de art. 2 din Convenţie pentru
faptul că o persoană a decedat în timp ce se afla, din diferite motive - reţinută,
arestată sau în executarea unei pedepse privative de libertate - sub controlul
autorităţilor statale. într-o jurisprudenţă constantă, Curtea a statuat în sensul
că persoanele care se găsesc în stare de reţinere sau de arestare sunt vulnerabile,
astfel că autorităţile au obligaţia de a le proteja; în consecinţă, atunci când un
individ este plasat, spre exemplu, în detenţie preventivă, fiind într-o bună stare
de sănătate, dar prezintă leziuni în momentul eliberării sale sau, mult mai grav,
decedează în această perioadă, autorităţile sunt obligate să furnizeze explicaţii
serioase şi plauzibile cu privire la situaţia acestuia2. Pe terenul art. 2, statul are
obligaţia de a proceda la investigaţii aprofundate şi eficace, de natură a conduce
la identificarea şi pedepsirea persoanelor vinovate de eventuala acuzaţie de
omor ilegal3.
168 Recent, într-o speţă în care reclamanţii - mama, fraţii şi surorile unei persoane
decedate în timpul reţinerii ei preventive de către forţele de poliţie - au invocat
’ Idem, p. 452-453.
2 CEDH, 2 septembrie 1998, Yaşa c/Turquie, Recueil 1998-VI, § 100; 19 februarie
1998, Kaya c/Turquie, Recueil 1998-1, § 86; 28 iulie 1998, Ergi c/Turquie, Recueil
1998-IV, § 82; 8 iulie 1999, Tanrikulu c/Turquie, Recueil 1999-IV, § 103; 27 iunie
2000, Salman c/Turquie, Recueil 2000-VII, § 99; 10 mai 2001,precit., § 130.
3 CEDH, 2 septembrie 1998, precit., § 98; 19 februarie 1998,precit., § 105; 20 mai
1999,0 gur c/Turquie, Recueil 1999-IH, § 88.
208 Bîrsan
încălcarea de către autorităţile statale a dreptului la viaţă, garantat de art. 2 din

Convenţie „oricărei persoane”, instanţa europeană a făcut un examen aprofundat
al tuturor elementelor dosarului şi a reţinut că circumstanţele morţii persoanei în
cauză, stabilite de jurisdicţiile naţionale pe baza rapoartelor de autopsie şi a
anchetei administrative interne efectuate de organele competente, sunt conforme
susţinerilor reclamanţilor, moartea datorându-se loviturilor aplicate de membri ai
forţelor de poliţie în cursul unei manifestaţii reprimate de acestea; de asemenea,
susţinerilor reclamanţilor, astfel cum ele au fost prezentate autorităţilor naţionale
care nu le-au contestat, erau de o gravitate deosebită, atât prin natura faptelor
invocate, cât şi prin calitatea persoanelor acuzate de săvârşirea lor1.
Aşa fiind, Curtea a arătat că are a examina, în lumina acestor fapte incontes- 169
tabile, respectarea obligaţiilor procedurale, stabilite în jurisprudenţa sape terenul
art. 2 din Convenţie, de către autorităţile naţionale, ţinute a identifica şi pedepsi
pe cei vinovaţi de comiterea acestor fapte.
Din acest punct de vedere, ea a constatat că, în cauză, autorităţile au deschis 170
imediat după producerea faptelor denunţate o anchetă care a condus la iden
tificarea poliţiştilor responsabili şi au iniţiat o procedură penală împotriva a 48 de
membri ai forţelor de poliţie pentru comiterea infracţiunilor de omor neintenţionat,
comis prin depăşirea funcţiilor, şi de aplicare de rele tratamente victimei; în aceste
condiţii nu se poate spune că ancheta oficială, efectuată mai întâi de ministerul
de interne şi apoi de procuror, nu a condus Ia deschiderea posibilităţii pentru
reclamanţi de a obţine trimiterea în judecată a persoanelor responsabile de
moartea rudei lor apropiate2, iar instanţa sesizată cu judecarea persoanelor con
siderate responsabile a condamnat 6 poliţişti la diferite pedepse cu închisoarea
pentru omor prin imprudenţă şi depăşirea atribuţiilor de serviciu3.
Aceasta înseamnă că plângerea penală, reglementată de dreptul procesual 171
penal turc, împotriva persoanelor responsabile, din rândul autorităţilor, de
comiterea faptelor ce le sunt imputate, s-a dovedit un mijloc adecvat pentru
angajarea responsabilităţii acestora, în calitatea lor de agenţi ai statului, ceea ce
semnifică îndeplinirea de către autorităţile statale a obligaţiilor procedurale ce
le revin pe terenul art. 2 din Convenţie.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că, independent de procedura penală ce a 172
dus la condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă a poliţiştilor
' CEDH, decizia din 26 aprilie 2005, Gdktepe et autres c/Turquie, Internet, site cit.
2 CEDH, 23 septembrie 1998, Aytekin c/Turquie, Recueil 1998-VII, § 83-85; decizia
din 18 noiembrie 2004, Pitiin c/Turquie, Internet, site cit.
3 CEDH, 26 aprilie 2005, precit.
Bîrsan 209
responsabili, în cadrul unei proceduri civile în despăgubiri reclamanţii au obţinut

anumite sume de bani cu titlu de reparaţie pentru moartea rudei lor.
173 Având în vedere toate aceste elemente ale dosarului aflat în posesia ei, instanţa
europeană a constatat că reclamanţii au uzat de căile de atac interne pentru
situaţii de recurgere la forţă de către autorităţile statale şi eventualele încălcări
ale unor drepturi garantate de Convenţie care se pot produce în cadrul lor, obţinând
câştig de cauză atât prin pedepsirea celor vinovaţi pentru încălcările astfel
produse, precum şi prin repararea prejudiciului suferit; ca atare, Curtea a ajuns
la concluzia că, în cauză, reclamanţii nu mai pot să se pretindă „victime” în
sensul art. 34 din Convenţie1.
174 Calitatea de victimă poate înceta şi prin renunţarea voluntară a titularului unui
drept garantat de Convenţie la exerciţiul acestuia, în măsura în care, aşa cum a
decis instanţa europeană, o asemenea renunţare este licită, neechivocă, priveşte
un drept susceptibil de renunţare, nu şi un drept care apără, spre exemplu, valori
fundamentale ca: viaţa, integritatea, libertatea persoanei, iar dacă obiectul renunţării
este un drept de natură procedurală, cum ar fi cel înscris în art. 6 parag. 1 din
Convenţie, renunţarea trebuie însoţită de „garanţii procedurale adecvate”2.
§6. O bligaţia statului de a nu îm piedica exercitarea efectivă

a dreptului la recurs individual
175 700. Caracteristici generale. Partea finală a art. 34 din Convenţie dispune
că statele contractante „se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul
eficace” al dreptului la recurs individual. După cum a statuat cu valoare de
principiu, într-o decizie de speţă, fosta Comisie, „prin interzicerea oricărei ingerinţe
asupra dreptului la recurs individual, art. 25 (în prezent art 34) conferă reclamantului
un drept de natură procedurală care, la fel ca drepturile materiale din Titlul I al
Convenţiei şi din protocoalele sale adiţionale, trebuie să fie interpretat în sensul
garantării unor drepturi concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii”3. Practic,
textul impune autorităţilor statale obligaţia de a respecta categoriilor de persoane
sau entităţi juridice ad-hoc pe care el le enumeră - persoane fizice, organizaţii
1 CEDH, decizia din 26 aprilie 2005, precit.

2 CEDH, 23 mai 1991, Oberschlick c/Autriche, Serie A nr. 204, § 50; 25 februarie
1992, Pfeifer etPlankl c/Autriche, S6rie Anr. 227, § 36-37.
3 Comis. EDH, 12 februarie 1992, nr. 14807/1989, Agrotexim Hellas S.A. et autres
c/Grece, DR nr. 72, p. 148.
210 Bîrsan
neguvernamentale, grupuri de particulari - dreptul lor subiectiv, convenţional,

de natură procedurală, de a se adresa organelor Convenţiei, în prezent Curţii.
Primul aspect al acestei obligaţii, dat fiind „modul de adresare” Curţii - 176
respectiv printr-o „cerere” - , este respectarea corespondenţei libere a per
soanelor cu instanţa europeană. Dacă, din acest punct de vedere, pentru
majoritatea persoanelor nu se pun probleme care să necesite explicaţii ample,
dispoziţia înscrisă în partea finală a art. 34 prezintă o deosebită importanţă pentru
persoanele lipsite de libertate ce doresc a se adresa Curţii. Ni se pare că, cel
puţin în privinţa acestor persoane, natura obligaţiei prevăzute de textul în discuţie
nu este numai una negativă, constând în a nu face nimic de natură a împiedica
exercitarea lui, dar şi o obligaţie pozitivă, anume aceea de a acorda toate facilităţile
persoanelor aflate - din diverse motive - în detenţie pentru a se adresa instanţei
europene.
Curtea a subliniat că obligaţia enunţată de art. 25 infine (în prezent art. 34) de 177
a nu împiedica exerciţiul dreptului, pentru un individ, de a prezenta şi a-şi apăra
cauza în faţa organelor Convenţiei conferă reclamantului un drept de natură
procedurală pe care-1 poate pune în valoare în cursul procedurilor instituite de
Convenţie, care are a fi distins de drepturile materiale enumerate în primul ei titlu
şi în protocoalele sale adiţionale1. Ideea esenţială exprimată de instanţa europeană
în acest considerent al hotărârii sale este aceea că dreptul înscris în partea finală
a art. 34 se exercită pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa ei şi nu are a
fi legat numai de momentul introducerii „cererii de chemare în judecată”.
Ceea ce pare extrem de simplu şi-a făcut loc nu tocmai lesne în practica unor 178
state contractante. Astfel, într-o cauză, Curtea a reţinut că fosta Comisie s-a
declarat „preocupată” de faptul că reclamanţii şi alte persoane ce aveau intenţia
să devină reclamanţi au fost interogaţi direct de către autorităţi cu privire la
cererile adresate sau pe care voiau să le adreseze fostei Comisii, competentă la
acea vreme să examineze admisibilitatea acesteia. Ea a considerat că autorităţile
statale nu aveau dreptul să se adreseze în această manieră persoanelor interesate,
fară asistenţa unui avocat, mai ales în situaţia în care acest demers putea fi
înţeles ca o tentativă de a le descuraja în a-şi menţine cererile, astfel că ea a
considerat că, procedând astfel, autorităţile naţionale au împiedicat pe reclamanţi
să-şi exercite în mod eficace dreptul individual înscris în art. 25 (actualul art. 34)
din Convenţie2.
1CEDH, 16 septembrie 1996, Akdivar et autres c/Turquie, Recueil 1996-IV, § 103.

2 Idem, §101.
Bîrsan 211
179 In cauza Akvidar et autres c/Turquie, Curtea a arătat că, împreună cu fosta
Comisie, consideră că, pentru ca mecanismul recursului individual instaurat de
art. 25 (în prezent art. 34) din Convenţie să fie eficace, este de cea mai mare
importanţă ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, să rămână tot timpul în situaţia
de a comunica în mod liber cu organele Convenţiei, fară ca autorităţile să-i deter
mine, în nici un fel, să-şi retragă sau să-şi modifice cererile adresate acestora1.
180 Instanţa europeană a decis că prin cuvântul „a determina” trebuie înţelese nu
numai coerciţiile directe şi actele flagrante de intimidare a reclamanţilor, declaraţi
sau potenţiali, a membrilor lor de familie sau a reprezentanţilor lor injustiţie, ci, de
asemenea, şi actele sau contactele indirecte şi reprobabile ce tind a schimba
hotărârea adoptată sau a descuraja pe cei ce voiesc a se prevala de recursul
individual garantat de Convenţie. Pentru a stabili dacă raporturile dintre autorităţi
şi un reclamant declarat sau potenţial constituie practici contrare dispoziţiilor
art. 25 (în prezent art. 34), trebuie ţinut cont de particularităţile fiecărei cauze, pe
această linie fiind avută în vedere eventuala vulnerabilitate a reclamanţilor şi
riscul de a suferi influenţe din partea autorităţilor2.
181 Astfel, în cauza Ilaşcu et autres c/MoldovaetRussie, reclamanţii au afirmat că
ei nu au putut sesiza Curtea din locul de detenţie unde se aflau şi că cererile lor au
fost depuse prin singurul avocat care i-a reprezentat la începutul procedurii, acestea
fiind semnate de soţiile lor. Curtea a reţinut ameninţările proferate la adresa
reclamanţilor de autorităţile penitenciare din Transnistria şi agravarea condiţiilor
lor de detenţie după depunerea cererii în faţa instanţei europene. Toate acestea au
fost apreciate de Curte ca „forme de presiune ilicită inacceptabile”, de natură să
împiedice exerciţiul recursului individual garantat de art 34 din Convenţie. De
asemenea, instanţa europeană a luat act „cu îngrijorare” de conţinutul unei note
diplomatice din 19 aprilie 2001, adresată de Federaţia Rusă autorităţilor moldoveneşti,
prin care acestea cereau Guvernului Republicii Moldova să-şi retragă observaţiile
prezentate Curţii într-o etapă a procedurii, în măsura în care conţinutul lor sugera
existenţa responsabilităţii Federaţiei Ruse privitoare la încălcările Convenţiei
invocate de reclamanţi prin cererea lor, responsabilitate rezultată din staţionarea
trupelor sale pe teritoriul Republicii Moldova, în Transnistria.
1Idem, § 105; în acelaşi sens, CEDH, 25 septembrie 1997, Aydin c/Turquie, Recueif
1997-VI, § 115 ; 28 iulie 1998,precit., § 105; 25 mai 1998, Kurt c/Turquie, Recueil
1998-III, § 159; 23 septembrie 1998, Petra c/Roumanie, Recueil 1998-VII, § 43;
8 iulie 2004, Ilaşcu et autres c/Moldova et Rusie, Recueil 2004-VH, §111.
2CEDH, 23 septembrie 1998,precit., § 43; 25 mai 1998,precit., § 160; 28 octombrie
1998, Assenov et autres c/Bulgarie, Recueil 1998-VHI, § 170; 8 iulie 1999,precit.,
§ 130; 27 iunie 2000, Salman c/Turquie, Recueil 2000-VII, § 130.
212 Bîrsan
Instanţa europeană a considerat că aceste acţiuni aie Guvernului Federaţiei 182

Ruse „reprezintă o negare a patrimoniului comun de idealuri şi de tradiţii politice,
de respect al libertăţii şi al preeminenţei dreptului menţionat în preambulul
Convenţiei şi, pe de altă parte, sunt de natură să aducă o gravă atingere examenului
care ea îl face unei cereri formulate în exercitarea dreptului la recurs individual,
ceea ce constituie, în acelaşi timp, însăşi împiedicarea punerii în valoare a
acestui drept”, cu semnificaţia unei încălcări de către Federaţia Rusă a dispoziţiilor
In acelaşi timp, Curtea a reţinut că, după eliberarea reclamantului I.I., acesta 183
s-a întreţinut cu autorităţile moldoveneşti cu privire la posibilitatea ca ceilalţi
reclamanţi să fie şi ei eliberaţi şi că, în acest context Preşedintele Republicii
Moldova l-a acuzat public pe I.I. „că este cauza menţinerii în detenţie a camarazilor
săi, prin refuzul său de a retrage plângerea de pe rolul instanţei europene formulată
împotriva Moldovei şi a Federaţiei Ruse”.
Or, în concepţia Curţii, asemenea susţineri făcute de cea mai înaltă autoritate 184
a unui stat contractant, ce face să depindă ameliorarea situaţiei reclamanţilor de
retragerea plângerii depuse împotriva acelui stat sau împotriva altui stat
contractant, reprezintă o presiune directă, destinată a împiedica exerciţiul
dreptului la recurs individual, concluzie care rămâne valabilă, indiferent de
influenţa reală sau teoretică pe care o poate avea acea autoritate asupra
reclamanţilor. Aşa fiind, instanţa europeană a considerat că această declaraţie a
Preşedintelui Moldovei are a fi privită ca o obstrucţionare de către acesta a
exerciţiului dreptului la recurs individual al reclamanţilor, în dispreţul dispoziţiilor
în schimb, în cauza Ocalan c/Turquie, în care reclamantul a susţinut că i-a 185
fost afectat dreptul său la recurs individual prin aceea că avocaţii lui din Amsterdam
nu l-au putut contacta după arestarea sa, pe de o parte, şi, pe de altă parte, că
guvernul pârât a răspuns „cu întârziere” la cererea Curţii prin care l-a invitat
să-i transmită informaţii privitoare la situaţia sa, ceea ce ar reprezenta o încălcare
a dispoziţiilor art. 34 din Convenţie, instanţa europeană a reţinut că, după arestarea
sa, un grup de avocaţi aleşi de reclamant, printre care se aflau şi cei ce se pretinde
că n-au putut lua legătura cu el, au sesizat ulterior Curtea cu cererea supusă
examinării şi au putut să prezinte toate apărările acestuia, chiar şi pentru perioada
în care reclamantul susţine că nu a putut lua legătura cu avocaţii săi; nimic din
dosarul cauzei nu indică faptul că dreptul reclamantului la recurs individual ar fi
fost încălcat Jn mod semnificativ”de autorităţi2, în orice caz de natură să conducă
la angajarea responsabilităţii statului pe terenul art. 34 din Convenţie.
1CEDH, 8 iulie 2004, precit., § 481.
2 CEDH, 12 mai 2005, Recueil 2005, § 197-200.
Bîrsan 213
186 în privinţa întârzierii guvernului în a răspunde la o a doua solicitare de a

transmite Curţii unele informaţii privitoare la situaţia reclamantului în cursul
procedurii examinării cererii sale, instanţa europeană a arătat că, într-adevăr, pe
temeiul art. 34 din Convenţie, statele contractante se angajează să se abţină de la
orice act sau omisiune care ar împiedica exerciţiul acestui drept, iar, potrivit
jurisprudenţei sale actuale1, nerespectarea unor măsuri provizorii, pe care ea
le-ar dispune, de către un stat contractant are a fi considerată că împiedică
examinarea eficace a plângerii reclamantului, constituind astfel o încălcare a
dispoziţiilor art. 34 din Convenţie. însă, jurisdicţia europeană a evidenţiat că, în
circumstanţele particulare ale cauzei, întârzierea guvernului în a furniza anumite
informaţii Curţii, deşi regretabilă, nu a fost de natură să-l împiedice pe reclamant
să probeze toate susţinerile sale privitoare la încălcarea dispoziţiilor Convenţiei
în cursul urmăririi penale declanşate împotriva lui, astfel că exerciţiul dreptului
său la recurs individual nu a fost împiedicat în nici un fel de autorităţi, cu
consecinţa neîncălcării dispoziţiilor art. 34 infine1.
187 700bis. Regimul aplicabil persoanelor care participă la procedurile în faţa

Curţii europene. în vederea facilitării exerciţiului dreptului la recurs individual şi
a participării persoanelor interesate, în condiţii normale, la procedurile în faţa
organelor Convenţiei, statele membre ale Consiliului Europei au semnat la Londra,
la 6 mai 1969, Acordul european privitor la persoanele participante la procedurile
în faţa Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, intrat în vigoare la 17
aprilie 1971, înlocuit, în cadrul modificărilor aduse Convenţiei prin Protocolul
Nr. 11, cu Acordul european privitor la persoanele participante la procedurile
în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, semnat la Strasbourg, la 5 martie
1996, şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999, în conformitate cu dispoziţiilesale
cuprinse în art. 7 ,8 ,9 şi art. 10.
188 Potrivit acestui Acord, persoanele participante la procedurile angajate în faţa
Curţii -părţi, reprezentanţi ai părţilor, martori sau experţi chemaţi de Curte, precum
şi „alte persoane invitate de preşedintele Curţii să participe la o anumită procedură,
indiferent în faţa cărei formaţiuni a instanţei europene (comitete, camere, colegiul
Marii Camere, Marea Cameră sau judecători) s-ar desfăşura ea beneficiază de.
imunitate de jurisdicţie cu privire la declaraţiile pe care le fee oral sau în scris în
faţa Curţii, precum şi cu privire la mijloacele de probă (piesele) pe care ele le
prezintă instanţei europene (art. 1 şi 2 din Acord). Această imunitate nu se aplică
1A se vedea infra, nr. 705 şi urm.

2 CEDH, 12 mai 2005, Ocalan c/Turquie, Recueil 2005, §201-202.
214 Bîrsan
acelor „comunicări” ce se fac în afara Curţii privitoare la declaraţiile făcute sau

mijloacelor de probă produse în faţa jurisdicţiei europene (art. 2 parag. 2 din
Acord).
Potrivit art. 3 al Acordului, statele contractante se angajează să respecte 189
dreptul persoanelor participante la procedurile în faţa Curţii „de a coresponda în
mod liber cu instanţa europeană”, să nu împiedice aceste persoane să călăto
rească liber pentru a asista la procedurile jurisdicţionale europene în materie şi să
revină în ţara lor fară nici un fel de restricţie, accesul lor fiind declarat liber şi în
ţările de tranzit; de asemenea, art. 3 din Acord mai conţine dispoziţii speciale
privitoare la respectarea dreptului la corespondenţă al persoanelor deţinute,
interzicerea aplicării de măsuri disciplinare pentru faptul de a se fi adresat
Curţii şi dreptul lor la asistenţă juridică în privinţa cererilor adresate instanţei
europene. 190
Imunităţile şi facilităţile prevăzute de Acord sunt acordate numai pentru
asigurarea libertăţii cuvântului şi a independenţei necesare pentru îndeplinirea
funcţiilor, însărcinărilor, îndatoririlor sau liberului exerciţiu al drepturilor lor în
faţa Curţii. Prin decizie motivată, instanţa europeană poate pronunţa ridicarea
totală sau parţială a acestor imunităţi şi facilităţi (art. 5 din Acord).
§7. Exercitarea dreptului la recurs individual; introducerea cererii
701. Precizare. Am analizat până în prezent problemele teoretice şi 191

jurisprudenţă organelor Convenţiei privitoare la dreptul la recurs individual
garantat de art. 34 din Convenţie. In cadrul prezentului paragraf, din analiza
acestui text înţelegem să evidenţiem aspecte practice ale punerii lui în valoare.
Acest drept se exercită printr-o cerere adresată Curţii; din punct de vedere 192
formal, ea este o „cerere de chemare în judecată”. Este adevărat că nu există un cod
al procedurii judiciare a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar am văzut că
instanţa europeană a adoptat, pe baza dispoziţiilor Convenţiei, propriul său
regulament de organizare şi funcţionare, aşa că ne vom referi la dispoziţiile acestuia
şi la cele cuprinse în Instrucţiunile practice privitoare la cererea introductivă de
instanţă emise, în temeiul art. 32 din Regulament, depreşedinteleCurţii1.
702. Indicaţii generale privitoare la introducerea cererii. Potrivit 193

instrucţiunilor practice emise de preşedintele Curţii amintite mai sus, orice cerere
adresată instanţei europene are a fi trimisă la următoarea adresă:
1 Edictate de preşedintele Curţii la 1 noiembrie 2003.
15. Bîrsan 215

„Monsieur le Greffier de la
Cour europeenne des Droits de L’homme
Conseil de l’Europe
F-67075 STRASBOURG CEDEX”
De regulă, cererea se adresează pe un formular special, al cărui conţinut îl vom
vedea imediat; totuşi, un reclamant îşi poate expune plângerile sale printr-o
scrisoare obişnuită care, dacă nu cuprinde toate informaţiile necesare conform
art. 47 din Regulament, grefa poate invita reclamantul să completeze formularul
pertinent1.
Instrucţiunile permit trimiterea cererii prin telecopie (fax)2; totuşi, într-o
asemenea situaţie, reclamantul este ţinut să trimită prin poştă exemplarul original
al scrisorii semnat în termen de 5 zile de la expedierea faxului; data la care cererea
ajunge la grefa Curţii este aplicată pe originalul cererii cu o ştampilă specială a
grefei.
Data primei comunicări prin care este expus obiectul cererii reclamantului
este luată în consideraţie pentru a se verifica îndeplinirea condiţiei termenului de
6 luni de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri interne obţinute în cauză,
condiţie înscrisă în art. 35 parag. 1 din Convenţie. Din momentul acestei prime
comunicări, grefa deschide un dosar, al cărui număr trebuie menţionat pe toată
corespondenţa ulterioară purtată cu instanţa europeană. Reclamantului i se
comunică acest num ăr de doar şi poate fi invitat să furnizeze grefei informaţii sau
piese suplimentare, după caz.
Reclamantul trebuie să dea dovadă de diligenţă în purtarea corespondenţei cu
Grefa Curţii, deoarece o întârziere în a răspunde la o anumită solicitare sau o
absenţă a unui răspuns are a fi considerată ca un „semn” ce indică faptul că el nu
mai înţelege să-şi menţină cererea, după cum nerespectarea exigenţelor înscrise
în art. 47 parag. 1 şi 2 din Regulament, care stabilesc cuprinsul cererii, şi nefur-
nizarea informaţiilor solicitate de grefa pot antrena neexaminarea cererii de către
Curte. Dacă trece un an fară ca reclamantul să trimită formularul de cerere completat
sau fără să răspundă la o scrisoare ce i-a fost adresată de grefa, se va proceda la
distrugerea dosarului respectiv.
703. Conţinutul şi forma cererii. Articolul 47 din Regulament precizează

conţinutul cererii, care se regăseşte în formularul ei, pe care reclamantul trebuie
să-l completeze şi să-l trimită la grefa, în afară de situaţia când preşedintele
1 Formularul poate fi luat de pe site-ul Curţii: www.echr.coe.int.

2 Nr. de fax al Curţii este : +00 33 (0)388412730.
216 Bîrsan
secţiei învestite cu soluţionarea cererii „decide altfel”. Spre exemplu, din diverse
motive, el poate dispensa reclamantul de obligaţia de completare a formularului,
considerând că scrisoarea iniţială adresată Curţii (grefei) este suficientă pentru
a fi declanşată procedura de examinare a cererii; în orice caz, aceasta înseamnă că
scrisoarea conţine toate indicaţiile cuprinse în art. 47 din Regulament; reclamantul
le poate însă furniza şi în corespondenţa ulterioară cu grefe instanţei europene.
Din moment ce conţinutul cererii individuale, astfel cum este el determinat 199
de art. 47, se regăseşte în punctele formularului elaborat de Curte, ce are a fi
completat de reclamant, preferăm să-l prezentăm în ordonarea pe care i-o dă
formularul1, făcută de acesta cu cifre romane.
I. Părţile. Prima rubrică a formularului-cerere priveşte, aşa cum este firesc, 200
părţile, reclamantul sau reclamanţii dacă sunt mai mulţi şi statul sau statele
contractante împotriva căruia/cărora cererea este îndreptată.
Reclamantul trebuie să se identifice complet, cu datele de stare civilă, adresa 201
etc., cererea anonimă având a fi respinsă de plano [art. 35 parag. 1 lit. a) din
Convenţie]2.
în ceea ce priveşte statul său statele pârâte, acestea trebuie să fie părţi 202
contractante la Convenţie, chiar şi atunci când sunt puse în discuţie, pe temeiul
art. 1 al acesteia, activităţi extrateritoriale ale unui stat contractant, de natură să
încalce drepturi şi libertăţi pe care Convenţia sau protocoalele sale adiţionale le
garantează3.
în cadrul aceleiaşi rubrici, o poziţie distinctă priveşte „reprezentantul” recla- 203
mantului; formularea impune anumite precizări. Astfel, potrivit art. 36 parag. 1 din
Regulament, persoanele fizice, organizaţiile neguvernamentale şi „grupurile de
particulari” la care se referă art. 34 din Convenţie pot, iniţial, să trimită fie ei înşişi
cererea, fie prin reprezentant, oricare ar fi acesta; la faza introducerii cererii nu se
impune asistarea de un avocat, iar împuternicirea reprezentantului nu trebuie să
fie notarială; este suficient un simplu document semnat de reclamant prin care
acesta desemnează o anumită persoană spre a îl reprezenta în faţa instanţei
europene.
1A se vedea, în acelaşi sens, J.-L. Charrier, op. cit.,p. 256 şi urm.

2 După cum a decis fosta Comisie, ea nu este competentă să soluţioneze o cerere
îndreptată împotriva unui particular, spre exemplu o fundaţie care se ocupă de
situaţia imigranţilor într-un anumit stat contractant. Comis. EDH, 8 martiel985,
nr. 11002/1984, Van Der Heijden c/ Pays-Bas, DR nr. 41, p. 264.
3 Comis. EDH, 10 iulie 1978, nr. 8030/1977, Confederationfrangaise democratique
de travail c/Communautes Europeennes, DR nr. 13, p. 231.
Bîrsan 217
204 După cum a decis Curtea, reprezentatul unui reclamant trebuie să probeze
existenţa „unei procuri sau a unei împuterniciri scrise” (art. 45 parag. 3 din Re
gulamentul Curţii, respectiv art. 43 parag. din Regulamentul interior al fostei
Comisii, aplicabil la data sesizării organelor Convenţiei); în consecinţă „o simplă
împuternicire scrisă” este valabilă pentru scopurile procedurii în faţa Curţii, din
moment ce nimeni nu ar putea să demonstreze că aceasta a fost dată fără
consimţământul reclamantei sau fară ca aceasta să-i înţeleagă conţinutul1.
205 Articolul 36 parag. 2 din Regulament dispune însă că, din momentul
comunicării cererii statului pârât, reclamantul trebuie să fie asistat de un avocat
„abilitat să exerseze profesia în oricare din teritoriile părţilor contractante sau
care îşi are reşedinţa pe teritoriul oricăreia dintre ele, sau o altă persoană «agreată»
de preşedintele camerei” [art. 36 parag. 4 lit. a) din Regulament]. Reclamantul
trebuie să fie reprezentat în cadrul şedinţelor publice decise de cameră sau de
Marea Cameră; preşedintele acesteia îl poate autoriza, în mod excepţional, să-şi
prezinte el însuşi cauza, sub rezerva ca, la nevoie, să fie asistat de un avocat sau
de un alt reprezentant (art. 36 parag. 3 din Regulament).
206 Afară de obţinerea autorizării preşedintelui formaţiunii de judecată de folosire
a limbii oficiale naţionale, reprezentantul reclamantului sau acesta, dacă a fost
autorizat să se apere singur, trebuie să cunoască „suficient” una din limbile
oficiale ale Curţii (art. 36 parag. 5 al Regulamentului).
207 în caz de dubiu asupra autenticităţii împuternicirii de reprezentare acordate
unei anumite persoane pentru introducerea cererii, de regulă, instanţa europeană,
în cadrul discuţiilor privitoare la problemele preliminare ale examinării dosarului,
invită reclamantul să confirme dacă el a semnat sau nu cererea. Organele
Convenţiei au considerat pertinent să verifice acest aspect în contextul aprecierii
generale a ansamblului probelor de care dispun, în special în corelaţie cu problema
de a se şti dacă reclamantul avea un interes în examinarea cauzei sale de
jurisdicţia europeană2.
1CEDH, 18 mai 2000, Velikova c/Bulgarie, Recueil 2000-VI, § 50.

2 Comis. EDH, 22 mai 1995, nr. 24267/1994, Kurt c/Turquie, DR nr. 81, p. 112;
raport din 21 octombrie 1999, nr. 24490/1994, Sarli c/Turquie, nepublicat, § 107;
raport din 22 mai 1997, nr. 22491/1993 şi 22497/1993, Aslan c/Turquie, nepublicat,
§ 104; CEDH, 28 iulie 1998, Ergi c/Turquie, Recueil 1998-IV, § 62; 18 mai 2000,
precit., § 48; pentru contestarea împuternicirii de reprezentare în faţa Curţii de către
statul pârât şi motivarea respingerii acestei excepţii de către instanţa europeană,
CEDH, 12 aprilie 2005, Chamaiev et 12 autres c/Georgie et Rusie, Recueil 2005,
§298-315.
218 Bîrsan
II. Expunerea faptelor. Articolul 47 parag. 1 lit. d) din Regulament dispune că 208
cererea reclamantului trebuie să conţină „o expunere succintă a faptelor” (cauzei).
In „Nota explicativă” destinată persoanelor care completează un formular de
cerere prezentată Curţii pe temeiul art. 34 din Convenţie, elaborată de grefa şi
trimisă reclamanţilor sau potenţialilor reclamanţi, se arată că faptele de care aceştia
se plâng trebuie să fie explicate „clar, amănunţit, însă, în acelaşi timp, concis.”
III. Expunerea pretinsei sau a pretinselor încălcări ale Convenţiei şi/sau a/ 209
ale protocoalelor sale adiţionale şi a argumentelor în sprijinul acestor afirmaţii.
Această rubrică reprezintă veritabila învestire a Curţii cu soluţionarea plângerii
reclamantului1, ţinut a explica în modul „cel mai precis posibil” care sunt motivele
pentru care el se adresează Curţii, indicând totodată dispoziţiile Convenţiei pe
care el le consideră încălcate; altfel spus, reclamantul trebuie să indice, pe baza
faptelor descrise succint la rubrica precedentă, ce drepturi şi libertăţi apărate de
Convenţie sau/şi de protocoalele sale adiţionale consideră că i-au fost încălcate
prin săvârşirea acelor fapte de către autorităţile naţionale. Nota explicativă atrage
atenţia reclamantului că unele dispoziţii ale Convenţiei - fiind menţionate art. 5
parag. 1 lit. a)-f) şi cel de-al doilea paragraf al art. 8 până la i 1 - autorizează
ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor pe care acestea le
reglementează. In ipoteza în care este invocat unul din aceste texte, reclamantul
trebuie să explice de ce consideră că ingerinţa pe care el a suferit-o nu era
permisă de Convenţie.
Desigur, reclamantul poate să-şi precizeze ulterior, până la discutarea 210
admisibilităţii cererii, obiectul acţiunii sale; nu mai puţin, instanţa europeană
se va raporta întotdeauna la conţinutul acestei rubrici pentru a-şi verifica
competenţa şi limitele învestirii sale.
în acelaşi timp, am arătat că ea nu este ţinută de calificările date de reclamant 211
faptelor invocate, Curtea având latitudinea să le recalifice prin raportare la
dispoziţiile Convenţiei şi la propria ei jurisprudenţă, după cum, în calitatea ei de
organ de control al respectării de către state a ordinii publice europene cu privire
la garantarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale înscrise în Convenţie şi în
protocoalele sale adiţionale, în anumite situaţii, ea poate pune în discuţie, din
oficiu, încălcări ale acestor drepturi şi libertăţi, neformulate ca atare de reclamant,
dar care rezultă din cererea sa; poate fi suficient ca aceste încălcări să reiasă din
faptele prezentate de reclamant.
Astfel, recent, în cauza Chamaiev et 12 autres c/Georgie et Rusie, ţinând 212
cont de cronologia evenimentelor cauzei, astfel cum au fost reţinute în sinteza sa
Bîrsan 219
213 consacrată expunerii situaţiei de fapt, Curtea a decis că pună în discuţie

ex offîcio problema respectării de către Georgia a obligaţiilor ce-i revin pe terenul
art. 34 din Convenţie, prin raportare la dispoziţiile art. 39 din Regulamentul Curţii
privitoare la obligativitatea măsurilor provizorii dispuse de instanţa europeană
în cursul procedurii de examinare a unei cereri1.
214 IV. Epuizarea căilor interne de atac. Această rubrică are a fi raportată la
dispoziţiile art. 35 parag. 1 din Convenţie, care reglementează condiţiile
admisibilităţii cererii, pe care le vom analiza imediat, cu numeroasele probleme
puse în aplicarea lor în jurisprudenţa organelor Convenţiei, practic, am putea
spune ele însele ... inepuizabile. în orice caz, din redactarea limpede atât a
conţinutului acestei rubrici, cât şi a notei explicative, rezultă că ea trebuie să
conţină următoarele elemente:
1) decizia internă definitivă obţinută în cauză, cu indicarea datei şi a naturii
deciziei şi a organului - judiciar sau de altă natură - care a pronunţat-o;
2) alte decizii - enumerate în ordine cronologică - care au fost pronunţate în
aceeaşi cauză, cu indicarea, pentru fiecare, a datei, naturii şi a organului - judiciar
sau de altă natură - care a emis-o;
3) indicarea faptului dacă reclamantul dispune sau nu de o cale de atac în
dreptul intern pe care nu a exercitat-o, iar, dacă dispune de o asemenea cale, el
trebuie să indice motivele neexercitării ei.
215 Pe baza tuturor acestor elemente, cu luarea în considerare a pieselor dosarului,
Curtea va examina îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a
cererii reclamantului prevăzute de art. 35 parag. 1 din Convenţie.
216 V*Expunerea obiectului cererii. Cu privire la această rubrică, formularul
cererii trimite la punctul corespunzător din nota explicativă care arată că reclamantul
trebuie să precizeze aici ce aşteaptă de la procedura deschisă în faţa Curţif; ni se
pare că, din acest punct de vedere, rezultă limpede că obiectul cererii este dat, ca
şi în cazul acţiunii din dreptul intern, „de protecţia unui drept sau a unui interes
pentru realizarea căruia calea justiţiei este obligatorie”.
217 Or, pentru orice drept garantat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale,
„calea justiţiei” înfăptuite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este
obligatorie; reclamantul susţine că i-a fost încălcat un anumit drept, învesteşte
Curtea cu examinarea existenţei, în viziunea lui, acestei încălcări - se pretinde
victimă a acesteia - şi voieşte ca instanţa europeană să dispună încetarea ei, cu
eventuala acordare de despăgubiri; obiectul cererii sale este dat de protecţia
1 CEDH, 12 aprilie 2005, precit., § 468; a se vedea infra, nr. 708.
220 Bîrsan
dreptului în discuţie pe care o solicită jurisdicţiei europene, după ce nu a obţinut

o asemenea protecţie pe plan intern.
VI. Alte instanţe internaţionale care examinează sau au examinat cauza. Şi 218
această rubrică are a fi corelată cu o dispoziţie cuprinsă în art. 35 al Convenţiei,
potrivit căreia instanţa europeană nu reţine spre examinare nici o cerere individuală
introdusă în aplicarea prevederilor art. 34 din Convenţie, dacă „ea este, în esenţă,
aceeaşi cu o altă cerere examinată anterior de Curte sau supusă deja unei alte
instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare a diferendelor şi nu
conţine fapte noi” [art. 35 parag. 2 lit. b)]. Asemenea „instanţe” ar putea fi Comitetul
pentru drepturile omului al Naţiunilor Unite de la Geneva, Comitetul pentru luptă
împotriva torturii al Consiliului Europei etc.
Am putea spune că acest text este similar celor din dispoziţiile procesual-civile 219
interne privitoare la litispendenţă şi că el reglementează litispendenţa în dreptul
procedural internaţional al drepturilor omului; într-o asemenea situaţie, potrivit
art. 35 parag. 3 lit. b) menţionat mai sus, Curtea „nu reţine cererea spre examinare”.
VH Piese anexe. Cea de-a şaptea rubrică a cererii introductive de instanţă 220
pe temeiul art. 34 din Convenţie corespunde dispoziţiilor înscrise în art. 47
parag. 1 lit. h), din Regulament, potrivit cărora cererea trebuie să fie însoţită de
copii ale tuturor documentelor pertinente, în special ale deciziilor - judiciare sau
ale altor autorităţi - care s-au pronunţat cu privire la acest obiect; este vorba
despre documentele la care se referă punctele IV şi VI din formularul de cerere,
precum şi de „orice alt document” pe care reclamantul doreşte să-l supună atenţiei
Curţii ca mijloc de probă1. Nota explicativă enumeră exempli gratia: procese-
verbale ale şedinţelor de judecată (încheieri de şedinţă), declaraţii ale martorilor;
mai pot fi avute în vedere rapoarte de expertiză, relatări de presă despre faptele
cauzei sau despre situaţia reclamantului etc.; reclamantul poate depune orice
document pe care-1 consideră pertinent în cauza sa. Formularul de cerere atrage
atenţia reclamanţilor să trimită numai copii, nu şi acte sau declaraţii în original, iar
dacă este vorba despre deciziile judiciare nota explicativă precizează că trebuie
trimise în întregime, nu numai dispozitivul lor2.
1 De altfel, art. 47 parag. 2 din Regulament precizează că reclamantul trebuie să

furnizeze Curţii toate elementele, în special documentele şi deciziile judiciare sau ale
altor organe privitoare la obiectul cererii, şi este ţinut să aducă la cunoştinţa Curţii
faptul dacă a mai supus cererea sa unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de
reglementare a diferendelor, prin producerea documentelor pertinente în acest sens.
2 Nota explicativă precizează că toate copiile trimise grefei nu trebuie să fie capsate,
legate sau lipite; este evident că sunt avute în vedere considerente de ordin practic.
Bîrsan 221
221 VIII. Declaraţia şi semnătura. Ultima rubrică este, în parte, o ilustrare a

faptului că procedura jurisdicţională internaţională în faţa instanţei europene are
un anumit specific chiar din punctul de vedere al solemnităţii ei deoarece, astfel,
orice cerere trebuie semnată, cu indicarea locului unde a fost întocmită: reclamantul
semnează nu numai cererea, dar şi o declaraţie pe onoare în sensul că informaţiile
care figurează în formularul pe care-1 prezintă Curţii sunt exacte. Cererea poate fi
semnată de reclamant sau de reprezentantul său, numai că, în această din urmă
situaţie, trebuie ataşată copia împuternicirii acordate reprezentantului reclaman
tului, semnată de amândoi, afara de cazul când aceasta a fost deja depusă la
grefă, spre exemplu odată cu prima scrisoare adresată Curţii, neînsoţită de
formularul completat şi care nu îndeplineşte condiţiile impuse de Regulament
pentru ca, în cazuri speciale, să fie considerată o cerere de sesizare în mod valabil
a jurisdicţiei europene (art. 47 parag. 1 din Regulament). în sfârşit, la acelaşi
punct reclamantul trebuie să precizeze locul şi data completării formularului, de
fapt a cererii individuale adresate Curţii.
222 Deşi nici formularul din cererea individuală şi nici nota explicativă ce-1 însoţeşte
nu specifică acest lucru, art. 47 parag. 3 din Regulament prevede că reclamantul
care nu doreşte ca identitatea sa să fie făcută publică trebuie să precizeze aceasta
şi să explice motivele care ar justifica o derogare de la regula „normală” a publicităţii
procedurii în faţa Curţii. Preşedintele camerei poate autoriza „anonimatul”, în
cazuri excepţionale, temeinic motivate1.
223 703bis. Asistenţa juridică. Trebuie să precizăm că întreaga procedură în

faţa instanţei europene este în întregime gratuită, fără a fi percepută vreo taxă
sau sumă de bani cu un alt titlu. Reclamantul care-şi va vedea ulterior cererea sa
declarată inadmisibilă de Curte nu va avea de plătit nici un fel de cheltuieli de
judecată, dar nici nu-i va fi acordată vreo sumă de bani pentru eventualele
cheltuieli pe care le-a făcut în cadrul procedurii europene, cu atât mai puţin
pentru cele efectuate în cadrul procedurilor naţionale.
224 Dincolo de gratuitatea procedurii în faţa Curţii, pentru facilitarea accesului la
justiţia europeană a persoanelor lipsite de posibilităţi materiale care să le permită
1 într-o asemenea situaţie „numele” cauzei reclamantului va fi dat fie de iniţialele

numelui său, fie cu o singură literă, de exemplu „X”, „Y”, „Z” etc. [art. II nr. 17 lit. b)
din Instrucţiunile practice privitoare la cererea introductivă de instanţă în materia
cererilor individuale, edictate de preşedintele Curţii la 1 noiembrie 2003]; în primii
ani de activitate a Comisiei, într-o asemenea ipoteză, numele cauzei era „X”, ceea ce
explică citarea în acest fel a jurisprudenţei fostei Comisii, mai ales în primul volum
al lucrării noastre.
222 Bîrsan
angajarea unui avocat pentru a-i reprezenta, mai ales că, în fazele procedurii care
depăşesc nivelul comunicării cererii, prezenţa unui apărător de specialitate este,
în general, obligatorie, Regulamentul Curţii prevede, în art. 91-96, posibilitatea
acordării unei asistenţe j udiciare. Potrivit art. 91, preşedintele camerei poate, fie
Ia cererea reclamantului, fie din oticiu, să-i acorde asistenţă judiciară pentru
formularea apărărilor în cauza sa, după ce guvernul a prezentat în scris observaţiile
sale privitoare la admisibilitatea cauzei sau după expirarea termenului ce i s-a
acordat în acest scop.
în situaţia în care reclamantului i s-a acordat asistenţă judiciară pentru a fi 225
reprezentat de o persoană specializată în faţa unei camere, el va continua a
beneficia de o asemenea asistenţă şi în ipoteza în care cauza sa va ajunge să fie
examinată de Marea Cameră a Curţii.
Nu se poate acorda asistenţă judiciară pentru examinarea cauzelor de către 226
un comitet de trei judecători, cauze care sunt declarate inadmisibile „fără un
examen suplimentar”.
Articolul 92 din Regulament prevede că asistenţa judiciară se acordă dacă 227
preşedintele camerei constată că: a) se impune aceasta, pentru o bună examinarea
cauzei de către cameră; b) reclamantul nu dispune de mijloace financiare suficiente
pentru a face faţă, în tot sau în parte, cheltuielilor necesare pregătirii apărărilor
sale.
Reclamantul va trebui să probeze, pe baza unei declaraţii privitoare la 228
veniturile sale, certificată de autorităţile interne competente, nivelul acestora,
iar statul pârât va fi invitat să-şi prezinte, sub acest aspect, observaţiile sale în
scris, după care preşedintele camerei decide acordarea sau neacordarea asistenţei
judiciare solicitate, părţile având a fi informate de decizia sa (art. 93 din Regulament).
Asistenţa judiciară cuprinde onorariile ce urmează a fi plătite apărătorului, 229
după baremul Curţii, şi, dacă este cazul, cheltuielile necesare deplasării şi sejurului
la Strasbourg (art. 94-95 din Regulament). Potrivit art. 96 al Regulamentului, dacă
preşedintele camerei „este convins” că nu mai sunt îndeplinite condiţiile acordării
asistenţei judiciare, el poate decide, la orice moment, retragerea sau reducerea
acesteia.
§8. E fectele introducerii cererii
704. Învestirea Curţii - lipsa efectului suspensiv pe plan intern. Efectul 230
esenţial al introducerii unei cereri în faţa instanţei europene este învestirea ei cu
examinarea unui „recurs individual” în care reclamantul invocă încălcarea de
către autorităţile unui stat contractant a unui drept al cărui titular este, drept
Bîrsan 223
apărat de Convenţie. De asemenea, am văzut că trebuie ca reclamantul să poată

pretinde că este victimă, directă sau indirectă ori potenţială a încălcării acelui
drept. Prin ipoteză, aşa cum am mai arătat, dar cum vom vedea, pe larg, din analiza
art. 35, reclamantul a epuizat căile interne de atac: în sistemul naţional de drept,
situaţia pe care el o invocă în faţa instanţei europene a fost soluţionată în mod
definitiv de care instanţele naţionale competente, fie că este vorba despre instanţe
judiciare, fie de alte organe naţionale cu activitate jurisdicţională, adică de un
„tribunal” în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie1.
231 în principiu, hotărârea internă pusă în discuţie în faţa Curţii este definitivă şi
irevocabilă, urmând a-şi produce efectele sale. Or, din acest punct de vedere,
introducerea cererii în faţa instanţei europene nu are efect suspensiv asupra
hotărârii interne; controlul respectării angajamentelor statelor contractante
privitor la apărarea ordinii publice europene în domeniul specific, obiect al
Convenţiei, nu creează, în esenţă, un raport juridic procesual direct între Cutea
europeană şi instanţele naţionale privitor la hotărârile acestora din urmă, repuse
în discuţie prin cererea reclamantului adresează jurisdicţiei europene.
232 Şi totuşi aceste hotărâri - în sens larg - ale autorităţilor naţionale privesc
situaţii concrete în care se găsesc indivizi ce pot fi astfel ameninţaţi să suporte,
în caz de executare a măsurii incriminate prin cererea reclamantului, consecinţe,
uneori, ireversibile. Desigur, cel mai adesea ne putem gândi la riscul spunerii
reclamantului în caz de extrădare sau expulzare, decisă de autorităţile unui stat pe
teritoriul căruia se află, la aplicarea de tratamente inumane sau degradante interzise
de art. 3 din Convenţie pe teritoriul statului în care va fi expulzat sau extrădat. Dar
viaţa socială evoluează atât de repede, încât este greu să ne imaginăm ce situaţii
noi, din păcate conflictuale, poate ea supune judecătorului spre soluţionare. De
curând, în cauza Evans c/Royaume-Uni, Curtea a fost sesizată cu o plângere din
partea unei femei aflate în următoarea situaţie: bolnavă de cancer al uterului,
reclamanta urma să fie supusă unei intervenţii chirurgicale de extirpare a acestui
organ, pentru a se împiedica propagarea celulelor bolnave în organismul ei;
conştientă de faptul că nu va mai putea avea copii, ea a recurs la serviciile unei
clinici specializate care, cu ultimele ovule prelevate, a creat 6 embrioni aflaţi în,
păstrarea clinicii, cu speranţa unei posibile implantări a acestora, ca unică
posibilitate pentru reclamantă de a mai avea copii.
233 Legea naţională, ce reglementează această delicată materie, permite
partenerului cu care au fost creaţie embrionii mamei să refuze implantarea şi să
ceară clinicii distrugerea lor. Reclamanta a început procedurile interne prin care
1A se vedea supta, voi. I, nr. 266 şi urm.
224 Bîrsan
doreşte să împiedice producerea acestei nefaste consecinţe pentru ea; pe

timpul acestor proceduri, cei în cauză au convenit ca embrionii să nu fie
distruşi, dar legea permite păstrarea lor de clinică numai 5 ani, perioadă ce
expiră în octombrie 2006.
în această situaţie, reclamanta s-a adresat Curţii, susţinând că distrugerea 234
acestor embrioni constituie o încălcare a dreptului ei la viaţă privată (art. 8 din
Convenţie), a dreptului la viaţă al embrionilor (art. 2) şi o discriminare contrară
art. 14 din Convenţie, solicitând instanţei europene să dispună, până la solu
ţionarea cauzei, ca embrionii în dispută să nu fie distruşi de clinică1.
Altfel spus, reclamanta a cerut aplicarea unei măsuri provizorii, aşa cum se 235
poate cere în orice „situaţie de urgenţă”, problemă ce necesită o analiză distinctă
în cadrul efectelor cererii introduse pe temeiul dispoziţiilor art. 34 din Convenţie.
705. M ăsurile provizorii. C aracterul lor neobligatoriu în prim a etapă a 236

jurisprudenţei organelor Convenţiei în materie. Nici în redactarea ei iniţială şi
nici după modificările aduse prin Protocolul Nr. 11 Convenţia nu conţine vreo
dispoziţie care sâ fi permis, mai întâi, organelor sale, iar după 1 noiembrie 1998 să
permită Curţii să dispună adoptarea de către statele „chemate în judecată” a unor
„măsuri provizorii” privitoare la situaţia reclamantului, pe timpul examinării cererii
sale2.
După cum s-a observat3, absenţa unei asemenea dispoziţii în Convenţie poate 237
fi explicată prin faptul că, ţinând seama de natura litigiilor cu care este sesizată
Curtea, măsurile provizorii pe care ea eventual le-ar fi putut dispune ar fi
reprezentat adevărate „som aţii” adresate statelor contractante. Totuşi,
confruntată cu soluţionarea unor cauze în care efectele deciziilor statale puse în
discuţie puteau avea, cum spuneam şi mai sus, caracter ireversibil - extrădări,
expulzări, executarea unor sentinţe de condamnare la moarte dacă nu în statele
contractante, într-un stat terţ4etc. - fosta Comisie a înscris în Regulamentul său
interior o dispoziţie - art. 6 - , potrivit cu care, după ce era învestită cu examinarea
1 CEDH, cauza nr. 6339/2005, nepublicată.

2Este de reţinut că nici dispoziţiile cuprinse în Protocolul Nr. 14 nu conţin reglementări
in această materie.
4Reamintim că, în cauza Soering c/Royaume-Uni, reclamantul, cetăţean german, deţinut
în Anglia, urma să fie extrădat în SUA, unde era condamnat la moarte; CEDH, 7 iulie
1989, SerieAnr. 161.
Bîrsan 225
unei cauze, putea „să indice părţilor orice măsură provizorie a cărei adoptare
apare că se impune, în interesul părţilor sau pentru buna derulare a procedurii”*.
238 Totuşi, Comisia a făcut uz cu mare parcimonie de acest text, iar atunci când
astfel de măsuri au fost dispuse, în situaţii cu totul excepţionale, uneori statele în
cauză s-au conformat2, alteori nu au urmat „recomandarea făcută” de Comisie3.
239 Confruntată cu problema de a decide dacă măsurile provizorii dispuse de
fosta Comisie sunt obligatorii pentru statul în cauză, printr-o decizie de speţă
Curtea a arătat că, spre deosebire de alte tratate sau instrumente internaţionale,
„Convenţia nu cuprinde vreo normă explicită în materie, iar prerogativa ordonării
lor nu se poate deduce nici din art. 25 infine (actualul art. 34), nici din vreun alt
izvor”4.
240 Câtpriveşte art. 36 din Regulamentul interior al fostei Comisii, Curtea a apreciat
în anul 1991, sub regimul aplicării lui, că acest text „are rangul de simplă normă de
procedură stabilită de Comisie” pe temeiul fostului art. 25 din Convenţie.
’ Textui a fost înscris în Regulamentul interior al fostei Comisii, intrat în vigoare la

13 decembrie 1974, dar Comisia nu a ezitat să dispună şi anterior ca statele să
suspende executarea unor măsuri „ce puteau pune în pericol obiectul cauzei în curs
de examinare”.
2 în cauza Soering c/Royaume-Uni, guvernul britanic s-a conformat măsurii provizorii
de a nu extrăda reclamantul în SUA, unde era condamnat la moarte.
3 Comis. EDH, raportul din 9 martie 1990, nr. 15658/1989, Mansi c/Suede, DRnr. 64,
p. 253 şi urm., în care reclamantul a cerut aplicarea art. 36 din Regulamentul fostei
Comisii cu privire la decizia autorităţilor suedeze de a-1 expulza în Iordania, deoarece
risca persecuţii politice; Comisia a „indicat” guvernului suedez ca, în interesul bunei
desfăşurări a procedurii, să nu-1 expulzeze pe reclamant, care, totuşi, a fost expulzat.
Părţile au încheiat un acord de reglementare amiabilă a litigiului.
4 CEDH, 20 martie 1991, Cruz Varas et autres c/Suede, SerieAnr. 201, § 94; menţionăm
că, potrivit art. 36 din Regulamentul A, respectiv art. 38 din Regulamentul B al
fostei Curţi, până la constituirea camerei învestite cu soluţionarea cauzei, preşedintele
Curţii, la cererea uneia din părţi, a fostei Comisii sau a oricărei persoane interesate
sau chiar din proprie iniţiativă, putea indica părţilor „măsurile provizorii a căror
recomandare o socotea necesară”; aceeaşi facultate era recunoscută şi camerei; indicarea
măsurilor provizorii era adusă „imediat” la cunoştinţa Comitetului Miniştrilor, iar
dacă asemenea măsuri fuseseră indicate de fosta Comisie pe temeiul art. 36 din
Regulamentul ei interior, ele rămâneau „recomandate părţilor şi după sesizarea Curţii,
afară de decizia contrară a preşedintelui Curţii sau a camerei ei învestite cu examinarea
acelei cauze”.
226 Bîrsan
De aceea, având în vedere absenţa, în cuprinsul Convenţiei, a unui text care 241
să fie consacrat măsurilor provizorii, o indicaţie dată pe temeiul art. 36 din
Regulamentul interior al Comisiei „nu ar putea fi de natură să creeze o obligaţie
juridică în sarcina unui stat contractant”'. Este adevărat că instanţa europeană
a arătat că, dacă statul în cauză decide să nu se conformeze indicaţiei pe care a
primit-o pe temeiul textului amintit din Regulamentul interior al fostei Comisii, el
„îşi asumă în mod conştient riscul de a se vedea declarat «culpabil» de organele
Convenţiei” pentru încălcarea textului acesteia pus în discuţie în respectiva cauză,
spre exemplu riscul aplicării de rele tratamente reclamantului expulzat. De aceea,
într-o asemenea situaţie, în care statului i s-a atras astfel atenţia cu privire la
pericolele ce ar rezulta din soluţia finală a litigiului aflat în examinarea Comisiei,
refuzul de a urma indicaţiile primite ar avea semnificaţia, în concepţia Curţii, a
unei „circumstanţe agravante” pentru încălcarea dreptului garantat de Convenţie,
constatată ulterior de instanţa europeană2.
706. Măsurile provizorii; continuare. Schimbarea j urisprudenţei Curţii. 242

Articolul 39 din Regulamentul noii Curţi se voieşte a fi mai explicit în materia
discutată. Primul paragraf al textului permite camerei învestite cu examinarea
cauzei sau, dacă este cazul, preşedintelui acesteia ca, fie la cererea uneia dintre
părţi ori a oricărei persoane interesate, fie din oficiu, să indice părţilor „orice
măsură provizorie ce consideră că trebuie să fie adoptată în interesul părţilor şi al
bunei desfăşurări a procedurii de judecată”.
Preluând dispoziţia asemănătoare din art. 36, respectiv art. 38 al Regulamen- 243
telor A şi B ale fostei Curţi, art. 39 parag. 2 dispune că instanţa europeană va
informa Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei despre măsura astfel adoptată,
iar cel de-al treilea paragraf al aceluiaşi articol prevede că părţile pot fi invitate de
cameră „să-i furnizeze informaţii sau orice alte elemente privitoare la punerea în
practică a măsurilor provizorii pe care ea le-a recomandat”. Dincolo de formularea
mai completă a primului paragraf, în comparaţie cu redactarea pe care o avea
art. 36 din Regulamentul interior al festei Comisii, actualul art. 39 al Regulamentului
Curţii cuprinde un element nou ce voieşte a da mai multă importanţă măsurii
provizorii dispuse de cameră sau de preşedintele ei, anume invitarea părţilor la a
prezenta camerei informaţii despre punerea în practică a măsurii „recomandate”.
Cât priveşte formularea „la cererea unei părţi”, în realitate este limpede că 244
aceasta are în vedere pe reclamant. Există şi aici un element de noutate, impus
1CEDH, 20 martie 1991, Cruz Varas et autres c/Suede, precit., § 98.

2 Idem, § 103.
Bîrsan 227
de practică: posibilitatea ca aplicarea măsurii provizorii să fie cerută de „orice altă

persoană interesată”. Când, spre exemplu, reclamantul este reţinut sau aflat,
dintr-un motiv oarecare în imposibilitatea de a comunica, „persoana interesată”
poate fi un membru al familiei sale sau apărătorul său. Şi sintagma „să indice
părţilor” este „eufemistică”: în realitate, măsura provizorie are a fi solicitată statului
„pârât”.
245 în cauza Conka et autres c/Belgique, reclamanţii care invocau încălcarea,
prin expulzarea lor dispusă de autorităţile belgiene în Slovacia, mai multe texte ale
Convenţiei, au susţinut că guvernul belgian a nesocotit şi dispoziţiile art. 34 al
Convenţiei, deoarece nu s-a conformat măsurii provizorii dispuse de Curte pe
temeiul art. 39 din Regulamentul ei, în sensul de a suspenda executarea ordonanţei
de expulzare dispuse în privinţa lor până la întrunirea camerei învestite cu
soluţionarea cererii1. Ei au „invitat” instanţa europeană să-şi revadă jurisprudenţa
Cruz Varas şi „să amelioreze efectivitatea garanţiei pe care o acordă Convenţia,
prin a decide că măsurile provizorii, indicate pe temeiul art. 39 din Regulamentul
ei, au forţă obligatorie”. în subsidiar, ei au invocat dificultăţile, pe care le-au
întâmpinat după expulzare, în a menţine legătura cu reprezentanţii lor în vederea
formulării apărărilor în cererea pe care au supus-o spre examinare Curţii, ceea ce
semnifică încălcarea dispoziţiilor art. 34 din Convenţie2. Curtea, însă, a reamintit
că prerogativa ordonării unor măsuri provizorii nu se poate deduce nici din
art. 34 infine şi nici din alte izvoare, dar refuzul de a se conforma unei indicaţii
date unui stat contractant pe temeiul art. 39 din Regulament ar putea fi considerat
ca reprezentând o agravare a unei eventuale încălcări a dispoziţiilor art. 34 din
Convenţie, constatată ulterior de instanţa europeană; astfel că, reiterând
jurisprudenţa Cruz Varas a fostei Curţi, ea a decis că „nici o încălcare a dispoziţiilor
art. 34 in fine nu ar putea fi dedusă din refuzul statului contractant de a' se
conforma unor asemenea indicaţii”3.
246 La începutul anului 2003 , noua Curte a fost din nou confruntată cu problema
caracterului obligatoriu al măsurilor provizorii dispuse de ea pe temeiul art. 39
din Regulament în următoarele împrejurări: reclamanţii, cetăţeni uzbeci, acuzaţi în
Uzbekistan de rănirea mai multor persoane prin explozia unei bombe şi de tentativă
de asasinat împotriva şefului statului, au ajuns în Turcia unde, pe baza unui
mandat de arest internaţional emis împotriva lor, au fost arestaţi de forţele de
poliţie turce; invocând convenţia bilaterală de extrădare dintre cele două ţări,
1 CEDH, decizia din 13 martie 2001, Internet, site cit.

2 Idem, p. 25.
3Ibidem.
228 Bîrsan
autorităţile uzbece au cerut extrădarea reclamanţilor1. După examinarea judiciară
a cererilor de extrădare pe parcursul a două grade de jurisdicţie şi înainte ca ea să
fie executată, reclamanţii s-au adresat instanţei europene, susţinând că această
extrădare este de natură să încalce dispoziţiile art. 2,3 şi 6 din Convenţie, deoarece
în Uzbekistan ei riscă să fie torturaţi şi supuşi la tratamente inumane ori
degradante, iar, pe terenul art. 6 , că procedura extrădării a fost inechitabilă, pe de
o parte, iar, pe de altă parte, procesul penal împotriva lor în Uzbekistan va fi
inechitabil.
La 18 martie 1999, preşedinta camerei Curţii învestite cu soluţionarea cauzei a 247
decis „să indice guvernului, în aplicarea art. 39 din Regulament, că ar fi de dorit,
în interesul părţilor şi al bunei derulări a procedurii în faţa Curţii, să nu extrădeze
reclamanţii în Uzbekistan, înainte de reunirea camerei competente, adică la 23
martie 1999”; la 19 martie 1999, autorităţile turceau adoptat „decretul de extrădare”
a reclamanţilor; în şedinţa sa din 23 martie 1999, camera a decis prelungirea „până
la noi ordine” a măsurii provizorii indicate pe temeiul art. 39 din Regulament, dar
la 27 martie 1999 reclamanţii au fost remişi autorităţilor uzbece2. La 28 iunie 1999,
înalta Curte a Republicii Uzbekistan a condamnat pe cei doi reclamanţi pentru
comiterea a mai multe infracţiuni la câte 2 0 de ani de închisoare3.
în faţa instanţei europene, reprezentanţii reclamanţilor au susţinut că, prin 248
extrădarea reclamanţilor în pofida măsurii indicate de Curte pe temeiul art. 39 din
Regulament, Turcia a încălcat dispoziţiilor art. 34 din Convenţie care garantează
dreptul la recurs individual4.
Camera Curţii învestită cu examinarea cauzei a reţinut că reclamanţii, după 249
extrădarea lor, nu au putut rămâne în legătură cu apărătorii, în situaţia în care
faptele pe care ei le denunţau erau foarte grave, fiind plasate pe terenul unui text
fundamental al Convenţiei, care interzice în mod absolut aplicarea de tratamente
inumane sau degradante unei persoane. Or, eficacitatea exerciţiului recursului
individual implică respectarea „pe durata procedurii de la Strasbourg a principiului
egalităţii armelor şi dreptul reclamanţilor de a dispune de timp şi facilităţi pentru
1 CEDH, 6 februarie 2003, Mamatkulov et Abdurasulovici c/Turquie, Internet, site

cit., § 13-24; a se vedea C. Bîrsan, Les Etats contractans ont l’obligation de
respecter les mesures provisoires ordonnees par la Cour (Cour europeenne de
droits de l’home, 6 fevrier 2003), Recueil Le Dalloz, nr. 33, 28 septembrie 2003,
p. 2277-2278.
2 CEDH, 6 februarie 2003, precit., § 25-28.
3Idem, §33.
4Idem, § 88.
Bîrsan 229
a-şi formula apărările corespunzătoare”. în speţă însă, în ciuda demersurilor făcute

de avocaţii lor pe lângă autorităţile turce şi uzbece, aceştia nu au avut posibilitatea
să se întâlnească cu reclamanţii, care au fost privaţi astfel de a obţine administrarea
unor probe concludente, de natură a demonstra încălcările art. 3 din Convenţie1.
250 Reexaminându-şi propria jurisprudenţă în lumina celei a altor instanţe inter
naţionale în materie, instanţa europeană a arătat, în esenţă, că, potrivit art. 34 din
Convenţie, reclamantul are dreptul Ia exerciţiul eficace al dreptului la recurs
individual, deoarece partea finală a textului impune statelor contractante obligaţia
de a nu face nimic de natură a împiedica punerea în valoare a acestui drept; iar, de
asemenea, un reclamant care invocă încălcarea art. 3 din Convenţie trebuie să
beneficieze de un examen serios al problemei de a se şti dacă o extrădare sau o
expulzare ar constitui o încălcare a acestui text; o indicaţie dată, ca în speţă, pe
temeiul art. 39 din Regulamentul ei permite Curţii să examineze în mod adecvat
cauza, fiind asigurată astfel însăşi eficacitatea sistemului Convenţiei2.
251 în acelaşi timp, instanţa europeană a subliniat că interpretarea normelor
convenţionale trebuie să se facă cu bună-credinţă, iar obiectul şi scopul unui
tratat sau al unei norme a acestuia au a primi un efect util, indiferent dacă este
vorba de normele lui „substanţiale” sau de dispoziţii procedurale3.
252 De aceea, de această dată, Curtea a ajuns la concluzia că orice stat contractant
căruia i se cere să adopte anumite măsuri provizorii pe care ea le indică cu scopul
de a se evita producerea unui prejudiciu ireparabil pentru victima încălcării
Convenţiei al cărei „recurs” este în curs de examinare trebuie să respecte aceste
măsuri şi să se abţină de la orice acţiune sau omisiune care ar fi de natură să
prejudicieze efectivitatea hotărârii ei finale4.
253 707. Decizia Marii Camere. în mod normal, o asemenea schimbare de

jurisprudenţă ar fi trebuit să se producă în urma examinării cauzei de către Marea
Cameră a Curţii. Este foarte adevărat că, pe temeiul art. 30 din Convenţie, camera
1Idem, § 96.
1 Idem, §108.
3Idem, § 109.
4Idem, § 110; este de reţinut că doctrina a aprobat, în general, această soluţie, deoarece
„ea marchează preocuparea (Curţii) de a da efect util Convenţiei, ajungând să lege
«soarta» art. 39 din Regulament de cea a art. 34 din Convenţie şi de a promova o
simplă normă de procedură Ia rangul de dispoziţie convenţională”; a se vedea
Fr. Sudre, op. cit., p. 573; pentru unele rezerve privitoare numai la motivarea
soluţiei instanţei europene, a se vedea H. Tigrondja, op. cit., p. 601-633.
230 Bîrsan
iniţial învestită cu soluţionarea cauzei a voit să se desesizeze în favoarea Marii

Camere'; statul pârât s-a opus, astfel că hotărârea a fost adoptată, în sensul
arătat mai sus, de această cameră2. După pronunţarea ei, pe temeiul art. 43 din
Convenţie, guvernul turc a cerut, în termenul de 3 luni prevăzut de acest text,
trimiterea cauzei pentru redeschiderea examinării ei în faţa Marii Camere; colegiul
de 5 judecători al acesteia a acceptat cererea, astfel că, la 4 februarie 2005, Marea
Cameră a pronunţat hotărârea sa în aceeaşi cauză, în esenţă confirmând hotărârea
camerei, menţionată mai sus3.
Fiind vorba despre o hotărâre de principiu aplicată în jurisprudenţă ulterioară 254
a Curţii, înţelegem să evidenţiem motivarea ei, pentru că soluţia Marii Camere
este fără echivoc: măsurile provizorii indicate de instanţa europeană unui stat
contractant au caracter obligatoriu pentru acesta; nerespectarea lor semnifică
pentru statul în cauză încălcarea dreptului la recurs individual al persoanei în
beneficiul cărora ele au fost dispuse.
în motivarea hotărârii sale, mai întâi Curtea a arătat că art. 39 din Regulament 255
permite camerelor sau preşedintelui lor de a indica statelor în cauză măsuri
provizorii; fară ca motivele aplicării lor să fie prevăzute de text, ele rezultă din
jurisprudenţă Curţii care, asemenea fostei Comisii până la intrarea în vigoare a
Protocolului Nr. 11 la Convenţie în anul 1998, a aplicat art. 39 în mod strict şi în
domenii limitate, atunci când persoana interesată în adoptarea lor riscă a suferi
prejudicii ireparabile. Cât priveşte fosta Curte, cauza cea mai notabilă în care ea
a indicat măsuri provizorii a fost Soering c/Royaume-Uni, în care guvernul
britanic a fost invitat să nu extrădeze pe reclamant în SUA atâta vreme cât
procedura era pendinte la Strasbourg. în speţă, guvernul britanic, spre a se
conforma dispoziţiilor Convenţiei şi deciziei Curţii, a fost obligat să nu-şi respecte
angajamentul său faţă de SUA, angajament ce rezulta din acordul de extrădare
încheiat între cele două ţări. Astfel, hotărârea Curţii a determinat, într-o situaţie
de conflict între obligaţiile unui stat contractant rezultate din Convenţie şi
1Reamintim că, potrivit art. 30 din Convenţie, dacă într-o cauză pendinte în faţa unei
camere soluţia unei probleme poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre anterioară
a Curţii, camera poate, atâta vreme cât ea nu a adoptat hotărârea sa, să se desesizeze
m favoarea Marii Camere, afară dacă u n a din părţi nu se opune; a se vedea
supra, nr. 659.
2 CEDH, 6 februarie 2003, precit., § 9 şi 11.
3 CEDH, 4 februarie 2005, Mamatkoulov et Askarov c/Turquie, Recueil 2005;
menţionăm că Abdurasulovici şi Askarov sunt una şi aceeaşi persoană.
16 . Bîrsan 231
obligaţiile pe care el şi le asumase printr-un tratat de extrădare încheiat cu un stat

terţ, să facă să prevaleze obligaţiile convenţionale1.
256 In al doilea rând, în cauze precum cea aflată în curs de examinare, când există
un risc al producerii unui prejudiciu ireparabil în asigurarea protecţiei dreptului
în pericol invocat de reclamant, Curtea a considerat că este preferabil a se menţine
status quo, până când ea va fi în măsură să decidă; pentru că, dacă reclamantul
solicită aplicarea unei măsuri provizorii, iar Curtea o acordă, ea are în vedere
facilitarea exerciţiului eficace al dreptului la recurs individual garantat de
art. 34 din Convenţie; exerciţiul eficace al acestui drept implică, atâta vreme cât
procedura este angajată la Strasbourg, ca instanţa europeană să poată continua
a examina cererea după procedura ei obişnuită. Or, în speţă, după extrădarea
reclamanţilor, aceştia nu au mai putut lua legătura cu apărătorii lor, spre a-şi
putea organiza prezentarea probelor cu privire la plângerea care purta asupra
unor acuzaţii foarte grave împotriva autorităţilor celor două state, pe terenul
257 în al treilea rând, instanţa europeană a considerat că este cazul să-şi reexami
neze jurisprudenţă sa anterioară în materie, în lumina celei a altor instanţe
internaţionale. Din acest punct de vedere, ea a constatat că măsurile provizorii
sau conservatorii sunt reglementate diferit, după cum este vorba despre proce
durile de comunicare individuală din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite, cele
ale Curţii şi ale Comisiei Interamericane a Drepturilor Omului sau de Regulamentul
judiciar al litigiilor al Curţii Internaţionale de Justiţie. Toate aceste instituţii şi
jurisdicţii internaţionale au adoptat în ultima vreme decizii în care au subliniat
faptul că măsurile provizorii au ca obiect apărarea drepturilor părţilor prin a
permite buna derulare a procedurii de judecată şi realizarea efectelor eventualei
angajări a responsabilităţii statelor, ca urmare a examinării contradictorii a cauzei3.
258 In contextul situaţiei din speţa cu soluţionarea căreia ea a fost sesizată, Curtea
a subliniat că, prin raportare la principiile generale ale dreptului internaţional, ale
dreptului tratatelor şi ale jurisprudenţei internaţionale, interpretarea caracterului
măsurilor provizorii nu poate fi disociată de procedura în cursul căreia ele au a
fi dispuse şi nici de soluţia pe fond a cauzei, protejată prin dispunerea lor. Articolul
31 parag. 1 din Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor dispune că
' CEDH, 4 februarie 2005, Mamatkoulov et Askarov c/Turquie, precit., § 103-107.

1Idem, § 108.
3Idem, § 110-117.
232 Bîrsan
acestea au a fi interpretate cu bună-credinţă, prin luarea în considerare a obiectului

şi scopului lor, în lumina principiului efectelor lor utile1.
în al patrulea rând, la fel ca şi în hotărârea camerei în aceeaşi cauză, Marea 259
Cameră a subliniat importanţa fundamentală a măsurilor provizorii, aplicate în
jurisprudenţă organelor Convenţiei, în a se evita producerea unor situaţii
ireversibile, de natură a împiedica instanţa europeană să continue examinarea în
bune condiţii a cauzei cu soluţionarea căreia a fost învestită şi asigurarea executării
hotărârii ei. De aceea, nerespectarea de către statul „pârât” a măsurilor provizorii
pune în pericol însăşi eficacitatea dreptului la recurs individual, garantată de
art. 34 din Convenţie, precum şi angajamentul asumat de statul în cauză, pe
temeiul art. 1 , d e a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicţia sa apărarea
drepturilor şi a libertăţilor garantate de Convenţie.
Indicarea şi respectarea unei măsuri provizorii dispuse de Curte, precum cea 260
din speţă, permite nu numai examinarea în bune condiţii a cauzei, dar şi asigurarea
efectivităţii protecţiei asigurate de Convenţie dreptului reclamantului; de
asemenea, ulterior, Comitetul Miniştrilor va putea să supravegheze executarea
hotărârii definitive. în mod implicit, executarea măsurii provizorii va însemna şi
îndeplinirea obligaţiei statelor de a executa hotărârile Curţii, astfel cum dispune
în sfârşit, Curtea a evidenţiat că examenul faptelor cauzei demonstrează în 261
mod clar că, prin extrădarea reclamanţilor în Uzbekistan, ea a fost împiedicată să
examineze cererea lor în mod apropriat, conform practicii ei constante în cauze
similare, ceea ce, până la urmă, a condus la a fi pusă în imposibilitatea de a
asigura apărarea drepturilor reclamanţilor în caz de constatare a încălcării lor.
Consecinţa acestei obstrucţionări este aceea că reclamanţii au fost puşi în situaţia
de a nu-şi putea exercita efectiv dreptul la recurs individual garantat de art. 34
din Convenţie3; de unde concluzia pe care am expus-o încă de la începutul analizei
soluţiei Marii Camere: „nerespectarea măsurilor provizorii de către un stat
contractant are a fi considerată ca fiind de natură să împiedice examinarea eficace
de către Curte a cererii reclamantului şi exerciţiul efectiv al dreptului său la recurs
individual, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 34 din Convenţie”4.
1Idem, § 123.
2Idem, § 125-126.
3Idem, § 127.
4Idem, § 128.
Bîrsan 233
262 708. Confirmarea ulterioară a acestei jurisprudenţe. Caracterul obligatoriu

al măsurilor provizorii şi faptul că nerespectarea lor constituie, pentru statul în
cauză, încălcarea dreptului reclamantului în beneficiul căruia ele au fost dispuse
a devenit, după soluţia Marii Camere amintită mai sus, o jurisprudenţă constantă
a instanţei europene. Astfel, de curând, în cauza Chamaîev et 12 autres c/Georgie
et Russie1, reclamanţii, de origine cecenă, au intrat pe teritoriul Georgiei unde au
fost arestaţi, 5 dintre ei fiind extrădaţi în Federaţia Rusă, în pofida deciziei instanţei
europene, dispusă pe temeiul art. 39 din Regulament, de suspendare a executării
extrădării până la soluţionarea pe fond a cererii reclamanţilor îndreptată împotriva
celor două ţări, în care ei susţineau că există grave încălcări ale unor drepturi
garantate de art. 2, art. 3 şi 5 din Convenţie. Deşi cei 5 reclamanţi astfel extrădaţi
nu au invocat în faţa instanţei europene şi încălcarea de către Georgia a dreptului
lor la recurs individual prin nerespectarea măsurii provizorii dispuse în cauză,
instanţa europeană a decis că examineze ex officio acest aspect2. Reluând
principiile degajate în materie de hotărârea Marii Camere a Curţii în cauza
Mamatkoulov etAskarov c/Turquie şi aplicându-le la situaţia din speţă, jurisdicţia
europeană a reţinut că, după extrădare, reclamanţii au fost ţinuţi în condiţii de
izolare, fără a putea să comunice cu reprezentanţii lor. Mai mult, Curtea însăşi,
prin delegaţii ei aflaţi în misiune de stabilire a faptelor cauzei, potrivit deciziei
camerei în acest sens, nu a avut posibilitatea să ia legătura cu reclamanţii deoarece
- este adevărat, nu din vina Georgiei - partea de misiune în Rusia nu a putut fi
efectuată datorită necooperării autorităţilor ruse pentru realizarea ei.
263 în această situaţie, Curtea a decis că, prin nerespectarea indicaţiei, date de ea
pe temeiul art. 39 din Regulament, de a suspenda extrădarea celor 5 reclamanţi,
Georgia nu a respectat obligaţiile ce-i revin pe temeiul art. 34 din Convenţie3.
264 Pe un cu totul alt plan, în cauza Evans c/Royaume-Uni, amintită mai sus,
odată cu comunicarea cererii reclamantei guvernului britanic, preşedintele camerei
căreia i-a fost repartizată cauza spre soluţionare a decis să indice acestuia, pe
temeiul art. 39 din Regulament că, „fără prejudicierea în vreun fel oarecare a
deciziei Curţii privitoare la fondul cauzei, este de dorit, în interesul bunei
desfăşurări a procedurii în faţa Curţii, ca guvernul să ia măsurile cele mai apropriate _
în a asigura ca embrionii să nu fie distruşi de clinica în care sunt conservaţi
până când instanţa europeană va avea posibilitatea să examineze cauza”. De
1 CEDH, 12 aprilie 2005, Recueil 2005, § 57-74.

2 Idem, § 468.
3 ldem,% 476-479.
234 Bîrsan
asemenea, în aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Regulament, Curtea a decis

examinarea cu prioritate a cererii.
Trebuie precizat că instanţa europeană examinează cu multă atenţie cererile 265
de aplicare a unor măsuri provizorii şi nu le aprobă decât în cazuri temeinic
justificate.
Astfel, într-o cauză, reclamantul, de religie creştină, temându-se că va fi supus 266
la tratamente inumane şi degradante de către doi fraţi vitregi şi alte persoane de
origine musulmană în cazul aplicării măsurii expulzării sale în Libia, dispusă de
autorităţile italiene, el aflându-se pe teritoriul italian, a solicitat Curţii ca, prin
aplicarea dispoziţiilor art. 39 din Regulament, aceasta să dispună suspendarea
executării expulzării până la soluţionarea pe fond a cererii sale în care invoca
încălcarea, prin expulzarea lui de către statul italian, a dispoziţiilor art. 3 din
Convenţie, care interzic aplicarea de tratamente inumane ori degradante. Curtea
a considerat, însă, că motivele invocate de reclamant pe terenul acestui text
pentru a cere suspendarea măsurii dispuse de autorităţile italiene în privinţa lui
nu erau suficiente pentru aplicarea a rt 39 din Regulament, pentru că, în fapt,
ele priveau probleme cu caracter privat, fară a pune în discuţie responsabilitatea
statului pe teritoriul căruia se afla reclamantul1.
1 CEDH, decizia din 9 septembrie 2004, Chidobe c/Italie, Internet, site cit.
Bîrsan 235
Art. 35
Condiţii de 1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de
admisibilitate recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept
internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6
luni, începând cu data deciziei interne definitive.
2. Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în
aplicarea art. 34, dacă:
a. ea este anonimă; sau
b. ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată
anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe
internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu
conţine fapte noi.
3.' Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală
introdusă în aplicarea art. 34, atunci cât ea consideră cererea
incompatibilă cu dispoziţiile convenţiei sau ale protocoalelor
sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă.
4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmi
sibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel
în orice stadiu al procedurii.
Conditions 1. La Cour ne peut etre saisie qu’apres l’epuisement des voies

de de recours intemes, tel qu’il est entendu selon les principes
recevabilite de droit internaţional generalement reconnus, et dans un delai
de six mois â partir de la date de la decision interne definitive.
2. La Cour ne retient aucune requete individuelle introduite en
application de l’article 34, lorsque:
a. elle est anonyme; ou
1Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 alin. 3 al art. 35 se va modifica şi

va avea următorul conţinut: „ 3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală
introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că:
a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenţiei sau ale protocoalelor sale,
este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă; sau
b) reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu important, cu excepţia cazului în care
respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin protocoalele sale
impune examinarea pe fo n d a cererii şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest
motiv nici o cauză care nu a fo st examinată corespunzător de o instanţă naţională. ”
236 Bîrsan
Condiţii de admisibilitate Art. 35
b. elle est essentiellement la meme qu’une requete precedemment

examinee par la Cour ou deja soumise â une autre instance
internaţionale d’enquete ou de reglement, et si elle ne contient
pas de faits nouveaux.
3. La Cour declare irrecevable toute requete individuelle introduite
en application de Particle 34, lorsqu’elle estime la requete
incompatible avec les dispositions de la Convention ou de
ses Protocoles, manifestement mal fondee ou abusive.
4. La Cour rejette toute requete qu’elle considere comme irrecevable
par application du present article. Elle peut proceder ainsi â
tout stade de la procedure.
Admissibility 1 . The Court may only deal with the matter after all domestic
criteria remedies have been exhausted, according to the generally
recognized niles of internaţional law, and within a period of six
months from the date on which the final decision was taken.
2. The Court shall not deal with any application submitted
under Article 34 that
a. is anonymous; or
b. is substantially the same as a matter that has already been
examined by the Court or has already been submitted to
another procedure of internaţional investigation or settlement
and contains no relevant new information.
3. The Court shall declare inadmissible any individual
application submitted under Article 34 which it considers
incompatible with the provisions of the Convention or the
protocols thereto, manifestly ill-founded, or an abuse of the
right of application.
4. The Court shall reject any application which it considers
inadmissible under this Article. It may do so at any stage of
the proceedings.
Sumar
Secţiunea I. Consideraţii generale................................................................... 240
Secţiunea a Il-a. Condiţiile esenţiale ale admisibilităţii cererilor individuale:
epuizarea căilor interne de atac şi termenul de 6 luni
(art. 35 parag. 1 ) .................................................................... 243
Bîrsan 237
§ 1. Fundamentare......................................................................................... 243
A. Epuizarea căilor interne de a ta c ........................................................243
B. Termenul de 6 luni............................................................ ................. 248
§2. Obligaţia de a epuiza căile interne de a ta c ........................................... 249
A. Noţiune.............................................................................................. 249
B. Conţinutul obligaţiei........................................ .................................254
C. Condiţiile căilor de a ta c ..................................................................... 263
I. Căile de atac să fie accesibile..................................................... 263
II. Căile de atac să fie adecvate............. ......................................... 265
D. Particularităţile epuizării căilor interne de atac privitoare
la dreptul la un proces echitabil...................................................... 275
I. Dreptul la apărare......................................................................... 275
II. Durata procedurii......................................................................... 277
III. Obiectul unui „recurs” intern privitor la nerespectarea
termenului rezonabil al duratei procedurii; consecinţe
asupra regulii epuizării căilor interne de atac............................283
IV. Posibilitatea redresării consecinţelor duratei excesive a
procedurii în sistemele de drept ale statelor contractante.....285
§3. Situaţii în care nu este necesară epuizarea căilor interne de atac......309
§4. Problema probei epuizării căilor interne de a ta c .................................. 317
§5. Obligaţia de a respecta termenul de 6 lu n i........................................... 320
A. Consideraţii generale........................................................................ 320
B. Calculul termenului de 6 luni..............................................................321
C. Natura juridică a termenului de 6 lu n i...............................................333
Secţiunea a IlI-a. Alte condiţii de admisibilitate a cererilor individuale
(art. 35 parag. 2 ) ................................................................... 342
§1. Precizări prealabile................................................................................. 342
§2. Cererile anonime.....................................................................................343
§3. N on bis in id e m ..................................................................................... 344
A. Cererea să nu mai fi fost deja examinată de C u rte...........................345
B. Cererea a mai fost deja supusă unei alte jurisdicţii
internaţionale.......................................................................................349
Secţiunea a IV-a. Cererile incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei
sau ale protocoalelor sale adiţionale şi cele în mod
vădit nefondate sau abuzive (art. 35 parag. 3 )....................... 352
§1. Consideraţii generale..............................................................................352
§2. Incompatibilitatea cererii cu dispoziţiile Convenţiei sau ale
protocoalelor sale................................................................................... 353
238 Bîrsan
Condiţii de admisibilitate Art. 35
A. Competenţa ratione personae.......................................................354

B. Competenţa ratione lo c i....................... .........................................356
C. Competenţa ratione materiae.........................................................357
D. Competenţa ratione temporis.........................................................358
§3. Cererile în mod vădit nefondate.......................................................... 361
§4. Cererile abuzive....................................................................................374
Secţiunea a V-a. Excepţiile de inadmisibilitate şi decizia privitoare
la admisibilitatea ce rerii........................................................378
§ 1. Precizări preliminare.............................................................................. 378
§2. Excepţiile de inadmisibilitate şi regimul lor juridic.............................. 381
§3. Decizia privitoare la admisibilitatea cererii şi efectele e i .................... 387
Secţiunea a Vl-a. Modificarea condiţiilor de admisibilitate prin
dispoziţiile Protocolului Nr. 14............................................392
Bibliografie
C. Bîrsan, Condiţiile în care se pot adresa plângeri Curţii Europene a Drepturilor
Omului de la Strasbourg, Curierul Judiciar nr. 1/2002, p. 1-32; D. Bruyn, L’epuisement
des voies de recours intemes, în „La procedure devant la nouvelle Cour europeenne des
droits de l’homme apres le ProtocoleN0 11”, Bruylant, Bruxelles, p. 39-60; M Canevascini,
Cour europeenne des droits de l’homme: peut-on reformer les conditions de recevabilite?,
în Europe des libertes, nr. 10/2003, p. 10-16; J.L. Charrier, Code de la Convention
europeenne des droits de l’homme, Litec, 2005, p. 279-295; G. Cohen-Jonathan, La
Convention europeenne des droits de rhom m e, Economica, Paris, 1989, p. 103-159;
G. Cohen-Jonathan, Garantir 1’efficacite â long terme de la Cour europeenne des droits de
l’homme: quelques observations â partir des demiers travaux du Comite directeur pour
les droits de l’homme, în R.T.D.H., nr. 56, 2003, p. 1125-1156; G. Cohen-Jonathan,
J.F. Flauss (sous la direction), La reforme du systeme de controle contentieux de la
Convention europeenne des droits de rhomme (Le ProtocoleN014 et les Recommandations
et Resolutions du Comite des Ministres), Bruylant, Bruxelles, 2005; D. de Bruyn, S. Depre,
M. Kaiser, F. Lambert, B. Lombaert, M. Verdusen, Les exceptions preliminaires dans la
Convention europeenne des droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 1997; R. Dincă,
Cereri în faţa CEDO. Condiţii de admisibilitate, AII Beck, Bucureşti, 2001 ;A. Drzemczewski,
The European Human Rights Convention: Protocole N° 11 - entry into force and first
year of application, H.R.L.J., n° 1-3, 2000, p. 1-17; J.-F. Flauss, La conditions de
l’epuisement des griefs au sens de l’art. 26 CEDH; les enseignements de l’affaire Cardot,
R.U.D.H., nr. 12, 1991, p. 529-536; J.-F. Flauss, Contentieux europeen des droits de
1’homme et protection diplomatique, în „Libert6s, justice, tolerance: melanges en hommage
au Doyen Gerard Cohen-Jonathan” (voi. I), p. 813-838; N. Foulquieo, De la protection
des droits ... â I’ins&urite juridique: ou la remise en cause par la Cour europeenne des
Bîrsan 239
droits de rhomme des fins de non-recevoir et des exceptions d’irrecevabilite consacree par la
procedure jurisdictionnelle franşaise, m R.T.D.H. nr. 56, 2003, p. 1203-1220; N. Fricero,
Point de depart du delai raisonable d’un proces en responsabilite de l’Etat, în Recueil le
Dalloz, nr. 9, 2003, p. 592-593; M. Kaiser, Le delai de six mois, în „La procedure devant la
nouvelle Cour europeenne des droits de 1’homme apres le Protocole N° 11”, Bruylant, Bruxelles,
1999, p. 61-71; P. Legros, La regie de l’epuisement des voies de recours interne et l’acces
effectif â une jurisdiction dans la jurisprudence de la Cour europeenne des droits de 1’homme,
en marge des arrets Akdivaret Aksoy c. laTurquie, R.T.D.H., n° 33,1998, p. 27-35; C. Pettiti,
La forme et le contenu de la requete, în „La procedure devant la nouvelle Cour europeenne des
droits de rhomme apres le Protocole N° 11”, Bruylant, Bruxelles, 1999, p. 27-37; E. Picard,
Article 26, în „Commentaire...”, p. 591-620; M. Puechavy, La regie de l’epuisement des voies
de recours intemes et la nouvelle Cour europeenne des droits de rhomme, în „Libertes, justice,
tolerance: melanges en hommage du Doyen Gerard Cohen-Jonathan” (voi. II), Bruylant,
Bruxelles, p. 1299-1315; Protocole N° 14 â la Convention de sauvgarde des Droits de 1’Homme
et des Libertes fondamentales, amendant le systeme de controle de la Convention, Rapport
explicatif, J.-F Renucci, Droit europeen des droits de l’home, 34mc ed., L.GD.J., Paris, 2002,
p. 604-617; J.-F. Renucci, Qualite pour agir en violation de la Convention, în Recueill Ie Dalloz,
n° 8,2003, p. 523-524; M de Salvia, Compendium de CEDH. Les principes directeurs de la
jurisprudence relative â la Convention europeenne des droits de l’homme, voi. I, Editions N.P.
Engel, Kehl, Strasbourg, Arlington Va., 2003, p. 649-694; Fr. Sudre, Droit internaţional et
europeen des droits de l’homme, 7imc ed., refondue, PUF «Droit fondamental», 2005,
p. 554-591; St. Trechsel, Article 27, în „Commentaire...”, p. 621-647; M. Verdussen, La cour
europeenne des droits de 1’homme et l’epuisement prealable du recours interne au juge
constitutionnel, în „Liber amicorum Marc-Andre Eissen”, Bruylant, L.GD.J., Bruxelles-Paris,
1995, p. 435-451; P. Wachsmann, Droit de recours individuel et protection de la fonction
jurisdictionnelle de la Cour, R.U.D.H., n° 7-8, 2002, p. 309-312.
S ecţiu n ea I. C on sid eraţii gen erale
1 709. Principiile art. 35 din Convenţie. Alături de art. 34 analizat mai sus,
textul pe care-1 punem în discuţie reprezintă substanţa sistemului Convenţiei
europene de protecţie a drepturilor şi a libertăţilor pe care aceasta le garantează.
Cele două texte se succed, de această dată, într-o logică perfectă: art. 34 regle
mentează, aşa după cum am văzut, dreptul subiectiv procesual convenţional Ia
recurs individual în faţa jurisdicţiei instituite de Convenţie pentru a controla
modul în care statele contractante îşi respectă angajamentul luat în sensul
asigurării protecţiei acestor drepturi şi libertăţi în cadrul propriului lor sistem
juridic; cel ce se pretinde victima încălcării unui asemenea drept se poate adresa,
spre a obţine încetarea încălcării şi repararea prejudiciului astfel suferit, instanţei
240 Bîrsan
Condiţii de admisibilitate 2-4 Art. 35
europene. în ce condiţii? Când? Chiar înainte de a da instanţelor naţionale posibi

litatea să dispună remedierea, pe plan intern, a consecinţelor încălcării dreptului
său, pe care reclamantul pretinde că a suferit-o? Poate el să se adreseze instanţei
europene oricând, adică este cumva „acţiunea” garantată de art. 34 din Convenţie
imprescriptibilă?
Răspunsul la toate aceste întrebări îl găsim în dispoziţiile art. 3 5 din Convenţie. 2
Intitulat „condiţii de admisibilitate” („conditions de recevabilite”, respectiv
„admisibility criteria"). Textul reglementează, în primul rând, condiţiile în care
un reclamant îşi poate pune în valoare dreptul instituit prin art. 34 din Convenţie;
pentru că, înainte ca cererea reclamantului să poată fi examinată pe fondul ei,
spre a se vedea dacă s-a produs sau nu încălcarea dreptului garantat de Convenţie,
încălcare denunţată de acesta, instanţa europeană va trebui să cerceteze în ce
măsură cererea reclamantului îndeplineşte condiţiile impuse de Convenţie
pentru a proceda la acest examen; aceste condiţii, astfel cum dispune art. 35
parag. 1 , sunt în număr de două: a) reclamantul trebuie să fi epuizat căile interne
de atac, în înţelesul dat acestei reguli de principiile generale ale dreptului
internaţional; b) reclamantul trebuie să se adreseze instanţei europene într-un
termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii ultimei instanţe
naţionale care s-a pronunţat asupra situaţiei juridice ce formează obiectul cererii
sale, prin care el consideră că s-a produs încălcarea unui drept apărat de Convenţie
şi/sau de protocoalele adiţionale şi pretinde că este victima acelei încălcări.
Practic, din acest punct de vedere, Protocolul Nr. 11 nu a adus modificări 3
fostului art. 26 din Convenţie, care reglementa anterior materia; instituind Curtea
unică, autorii lui nu au iacut altceva decât să înlocuiască o instituţie care dispărea,
respectiv Comisia, cu cea care i-a preluat activitatea în domeniu, anume Curtea1.
Respectând „adevărul istoric”, este necesar să subliniem că, atâta vreme cât, 4
până la 1 noiembrie 1998, examinarea unei cereri individuale se făcea de organisme
distincte ale Convenţiei - Comisia în privinţa admisibilităţii cererii, iar Curtea
privitor la fondul ei, chiar dacă uneori, în anumite circumstanţe pe care le vom
discuta la momentul potrivit, aceasta din urmă putea relua analiza îndeplinirii
condiţiilor de admisibilitate în cauza cu care era sesizată pe fond, Comisia a fost
cea care a elaborat, de-a lungul timpului, începând cu primii ei ani de existenţă,
adică în a doua jumătate a decadei 1950-1960, o jurisprudenţă specifică privitoare
1 Textul fostului art. 26 avea următorul cuprins: „Comisia nu poate fi sesizată decât
după epuizarea căilor de atac interne, aşa cum se înţelege din principiile general
recunoscute de drept internaţional, şi într-un termen de 6 luni, începând cu data
deciziei interne definitive”.
Bîrsan 241
la cele două condiţii de admisibilitate înscrise în actualul art. 35 parag. 1 din

Convenţie, preluată, cu unele nuanţări, de actuala Curte, chemată a examina atât
admisibilitatea unei cereri, cât şi fondul ei.
Articolul 35 conţine şi alte dispoziţii ce au a fi avute în vedere de instanţa
europeană în examenul pe care ea îl face în privinţa admisibilităţii unei cereri
individuale cu care este sesizată pe temeiul art. 34 din Convenţie.
Astfel, potrivit art. 35 parag. 2, Curtea nu va reţine nici o asemenea cerere
dacă: a) ea este anonimă; b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată
anterior de Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă
sau de reglementare a unor diferende şi dacă ea nu conţine fapte noi.
De asemenea, art. 35 parag. 3 dispune că jurisdicţia europeană declară
inadmisibilă orice cerere individuală cu soluţionarea căreia a fost sesizată pe
temeiul art. 34, atunci când ea consideră o asemenea cerere incompatibilă cu
dispoziţiile Convenţiei sau ale protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau
abudvă. "
" D e ş i vom reveni în analiza noastră asupra acestor prevederi, precizăm încă de
pe acum faptul că „incompatibilitatea” unei cereri individuale cu dispoziţiile
Convenţiei, prevăzută de acest text, poate rezulta din mai multe „împrejurări”:
- reclamantul invocă încălcarea unor drepturi ce nu sunt garantate de
Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, situaţie în care cererea sa va fi
incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei;
- cererea priveşte un asemenea drept, dar reclamantul nu mai are calitatea
de victimă, ceea ce înseamnă că ea va fi incompatibilă ratione personae cu
dispoziţiile Convenţiei;
- cererea sa priveşte un asemenea drept, reclamantul poate pretinde că este
victima unei încălcări a dispoziţiilor Convenţiei, dar nu se afla, la momentul
săvârşirii faptelor alegate, sub jurisdicţia statului „chemat în judecată”, în sensul
dispoziţiilor art. 1 din Convenţie, cererea fiind astfel incompatibilă ratione loci
cu prevederile acesteia;
- faptele invocate de reclamant în cererea sa s-au produs înainte ca statul în
cauză să fi ratificat Convenţia, adică acesta să fi devenit parte la Convenţie, ceea
ce va face ca cererea sa să fie declarată incompatibilă ratione temporis cu
dispoziţiile ei.
De asemenea, Curtea va declara o cerere inadmisibilă atunci când aceasta se
dovedeşte a fi neîntemeiată sau abuzivă, în condiţiile pe care le vom analiza
ulterior.
Precizăm că, potrivit noii lit. b) a parag. 3 al art. 35, astfel cum aceasta a fost
introdusă prin dispoziţiile art. 12 din Protocolul Nr. 14, Curtea va declara
242 Bîrsan
Condiţii de admisibilitate n-14 Art. 35
inadmisibilă o cerere individuală şi în situaţia în care reclamantul nu a suferit un

prejudiciu important, afară dacă respectarea drepturilor şi a libertăţilor garantate
de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale impune examinarea pe fond a
cererii, cu condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nici o cauză ce nu a fost
examinată în mod corespunzător de instanţa naţională.
Articolul 35 parag. 4 prevede că instanţa europeană va respinge orice cerere 1 0
pe care o va considera inadmisibilă prin raportare la toate dispoziţiile art. 35, mai
sus enunţate, putând proceda astfel în orice stadiu al procedurii examinării
cererii.
Evident că noua condiţie de admisibilitate, referitoare la „prejudiciul 11
important” pe care trebuie să-l sufere reclamantul pentru ca cererea sa să fie
declarată admisibilă, va dobândi aplicare după intrarea în vigoare a Protocolului
Nr. 14 la Convenţie.
Cele mai importante dispoziţii aleart. 35, cu cea mai frecventă aplicaţiepractică 12
în activitatea jurisdicţională a Curţii, sunt, de departe, cele înscrise în art. 35
parag. 1 din Convenţie, care impun cele două condiţii de admisibilitate a unei
cereri individuale: epuizarea căilor interne de atac şi regula celor 6 luni de la data
ultimei hotărâri pronunţate în sistemul naţional de drept. Din păcate, imensa
majoritate a cererilor individuale care sunt examinate de comitetele de trei judecători
ale Curţii sunt declarate inadmisibile pentru neîndeplinirea acestor condiţii.
în concepţia noastră, ele au a fi privite ca reprezentând condiţii esenţiale 1 3
pentru admisibilitatea unei cereri individuale introduse în faţa instanţei europene
pe temeiul art. 34 din Convenţie; mai mult, ele au o fundamentare comună, astfel
că, împreună, vor face obiectul analizei în secţiunea următoare.
S ecţiu n ea a I l-a . C on d iţiile esen ţiale ale ad m isib ilităţii

cererilor ind ividu ale: ep u izarea căilor interne
d e atac şi term en u l d e 6 luni
§ 1. Fundam entare
A. Epuizarea căilor interne de atac
710. Principiu general. Una din trăsăturile mecanismului de protecţie a 14

drepturilor şi libertăţilor fundamentale instituit de Convenţie este caracterul său
subsidiar, prin raportare la sistemele naţionale de drept ale statelor contractante.
Bîrsan 243
15 Toată literatura juridică şi întreaga jurisprudenţă a organelor Convenţiei au

evidenţiat întotdeauna că necesitatea epuizării căilor interne de atac înainte de
exercitarea dreptului la recurs individual se întemeiază pe principiul subsidiarităţii
în dreptul internaţional în general. Convenţia este un tratat internaţional cu un
obiect de reglementare precis delimitat - protecţia internaţională a drepturilor
şi a libertăţilor fundamentale pe care le garantează ce-şi produce efecte atât
în ordinea juridică internă a statelor contractante, în care, practic, în prezent ea
are ajrticabjjjtate directă în toate aceste state, dar şi în ordinea juridică
internaţională, deoarece statele au acceptat controlul obligatoriu al modului
cum ele îşi respectă angajamentul de a asigura apărarea acelor drepturi în ordinea
lor internă, control exercitat de o jurisdicţie internaţională. înainte de aceasta
însă., ele trebuie să aibă posibilitatea să înlăture o eventuală încălcare a acestor
drepturi şi a consecinţelor ei în .ordinea lor internă.
16 Aceasta reprezintă aplicaţia principiului subsidiarităţii, recunoscut în dreptul
internaţional nu numai într-un domeniu specific, astfel cum este cel al protecţiei
drepturilor omului, dar şi privitor la asigurarea protecţiei diplomatice a
resortisanţilor unui stat, aflaţi pe teritoriul altui stat.
17 După cum a statuat în mod constant Curtea Internaţională de Justiţie de la
Haga, „regula potrivit căreia recursurile interne trebuie să fie epuizate înaintea
angajării unei proceduri internaţionale este o regulă bine stabilită în dreptul
internaţional cutumiar (s.n., C.B.); ea a fost respectată, în general, în cazul în
care un stat acordă asistenţă unui naţional ale cărui drepturi i-ar fi fost încălcate
într-un alt stat, în dispreţul normelor de drept internaţional. înainte de a recurge
la jurisdicţia internaţională, s-ă considerat că, într-o asemenea situaţie, este
necesar ca statul în care s-a produs acea încălcare să o poată remedia, prin
propriile mijloace, în cadrul ordinii sale juridice interne1” (s.n., C.B.).-Aceeaşi
instanţă internaţională a Naţiunilor Unite a decis că părţile unui tratat internaţional
pot conveni în textul acestuia fie că regula epuizării căilor interne de atac nu se va
aplica „acţiunilor” întemeiate pe eventualele încălcări ale acelui tratat, fie să
confirme aplicarea ei; niciodată însă Curtea nu ar putea accepta ca un principiu
important al dreptului internaţional cutumiar să fie considerat îndepărtat în mod
tacit, fără ca intenţia părţilor să se fie exprimat clar în acest sens2.
1 International Court of Justice, 21 martie 1959, Affaire de l ’lnterhandel, Recueil des

arrets, avis consultatifs et ordonnances, 1959, p. 27.
2 Cour Internationale de Justice, Arret Elettronica Sicula, Recueil des arrets, avis
consultatifs et ordonnances, 1989, p. 42.
244 Bîrsan
Caracterul subsidiar al protecţiei diplomatice în dreptul internaţional îşi are 18

însă originea în respectarea principiului suveranităţii statelor. Ideea de
suveranitate a statelor contractante nu a fost străină instituirii condiţiei epuizării
căilor interne de atac înainte de punerea în mişcare a controlului jurisdicţional
internaţional al respectării drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, dar
ea nu apare ca fundamentală în această materie. Convenţia europeană a drepturilor
omului nu creează, în primul rând, drepturi şi obligaţii reciproce între state; ea are
ca scop esenţial recunoaşterea şi garantarea unor drepturi şi libertăţi în raporturile
dintre „persoanele care se găsesc sub jurisdicţia lor” şi statele înseşi. Garan
tarea acestor drepturi se exprimă, printre altele, în primul rând în posibilitatea
juridică deschisă titularilor de a pretinde asigurarea exerciţiului lor efectiv în
ordinea juridică internă şi a înlăturării eventualelor încălcări ce s-ar fi putut pro
duce în această ordine internă; dacă o asemenea înlăturare nu a fost realizată pe
plan intern, „va intra în joc” protecţia lor internaţională, ca modalitate de apărare
a ordinii publice europene în materie.
De altfel, în doctrină s-a arătat că „nu este posibil a fi pusă în evidentă ratio 19
legis a regulii epuizării căilor interne de atac fară a fi evocat, în prealabil, caracterul
fundamental subsidiar pe care-1 are, în ansamblul său, mecanismul european de
protecţie a drepturilor omului prin raportare la instanţele naţionale. Vocaţia acestui
mecanism nu constă nicicum în a înlocui sau a «submina» jurisdicţiile naţionale,
ci, mai degrabă, în a se adăuga acestora, cu scopul de a remedia, atunci când va
fi cazul, carenţele sau slăbiciunile ce le afectează pe acestea din urmă. Dintr-o
asemenea complementaritate necesară, rezultă că misiunea asigurării apărării
drepturilor direct aplicabile consacrată de Convenţie revine, în primul rând,
autorităţilor competente ale statelor contractante; în această materie, ele reprezintă
principalii vectori de protecţie şi, în consecinţă, rămân libere în a asigura măsurile
pe care le consideră a fi cele mai apropriate în acest scop”1.
Sancţionarea supranaţională a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie 2 0
apare ca subsidiară.
711. Prevederile altor instrumente internaţionale în materie. Această soluţie 21

se regăseşte şi în alte instrumente internaţionale universale sau regionale de
protecţie a drepturilor omului. Astfel, potrivit art. 41 parag. 1 lit. c) al Pactului
privitor la drepturile civile şi politice din anul 1966, intrat în vigoare la 23 martie
1976, Comitetul ONU pentru drepturile omului nu poate examina o cauză care-i
1M. Hottelier, L’article 26 CEDH et P6prisment des voies de recours en droit federal
suisse, Helbing and Lichtenhahan Bâle et Frankfourt-sur-le-Main, 1990, p. 3.
Bîrsan 245
este supusă spre soluţionare decât după ce „el s-a asigurat că toate recursurile
interne disponibile au fost utilizate şi epuizate, în conformitate cu principiile
general recunoscute de drept internaţional”; această regulă nu se mai aplică însă în
cazul în care „procedurile de recurs depăşesc termene rezonabile”1, iar art. 2 al
Protocolului facultativ la acelaşi Pact, adoptat şi intrat în vigoare împreună cu
acesta, dispune că orice persoană fizică, ce se pretinde victima unei încălcări a unui
drept enunţat de Pact şi care a epuizat toate căile interne de atac disponibile,
poate prezenta o „comunicare scrisă”, de fapt o plângere, în vederea examinării ei.
22 Dispoziţii asemănătoare cu cele existente în art. 35 al Convenţiei europene se
regăsesc în art. 46 şi art. 61 din Convenţia interamericană a drepturilor omului,
respectiv în art. 50 şi art. 56 din Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor.
Diferenţa esenţială însă dintre caracterul subsidiar al normelor Convenţiei
europene şi cel al normelor cuprinse în celelalte instrumente de protecţie a dreptu
rilor omului, universale sau regionale, arătate este aceea că, pe când competenţa
jurisdicţiilor internaţionale în cadrul acestora din urmă este facultativă, cea a
instanţei europene este generală şi obligatorie.
23 711bis. Formularea principiului în jurisprudenţă organelor Convenţiei.

Confruntată, pe temeiul fostului art. 26 din Convenţie, cu problema examinării
îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererilor individuale ce i se adresau,
încă de la primele sale decizii fosta Comisie a arătat că, potrivit principiilor de
drept internaţional general recunoscute, este necesar ca, înainte de sesizarea
unui tribunal internaţional, „persoana în cauză şă fi epuizat recursurile pe care i le
oferă legislaţia naţională şi care sunt de natură sâ-i asigure o reparaţiune eficace
şi suficientă; (...) regula pe temeiul căreia au a fi epuizate recursurile interne
înainte de a fi prezentată o plângere internaţională se întemeiază pe principiul că
statul pârât trebuie să poată, mai întâi, să redreseze pretinsa încălcare prin propriile
sale mijloace, în cadrul ordinii juridice interne”2.
24 într-o altă decizie, ea a subliniat că, în conformitate cu aceleaşi principii ale
dreptului internaţional general recunoscute, dacă o persoană dispune, în sistemul
juridic al unui stat responsabil de încălcări ale drepturilor garantate de Convenţie,
de căi de atac ce par a fi eficace şi suficiente, în mod normal ea trebuie să. le
utilizeze şi să le epuizeze; într-o asemenea situaţie are a fi epuizat ansamblul
mijloacelor de protecţie legală, astfel cum acest ansamblu este organizat în
6 A se vedea supra, voi. I, nr. 27bis.

7 Comis. EDH, 2 septembrie 1959, nr. 343/1957, Nielsen c/Danemark, Annuaire de la
Convention, voi. 2, p. 439.
246 Bîrsan
ordinea juridică internă, înainte de a se ajunge la sesizarea jurisdicţiei interna

ţionale1.
Aprobând jurisprudenţă fostei Comisii înainte de 1 noiembrie 1998 sau 25
preluând-o şi precizându-i mai precis conţinutul după intrarea în vigoarea
Protocolului Nr. 11, când ea însăşi are a examina şi admisibilitatea cererilor
individuale, Curtea a evidenţiat constant corelaţia între principiul subsidiarităţii
şi regula epuizării căilor interne de atac.
Bunăoară, înainte de intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 11, ea a arătat că 26
această regulă enunţată de art. 26 (în prezent art. 35 parag. 1 ) din Convenţie
impune persoanelor, ce voiesc a intenta împotriva unui stat o acţiune în faţa unui
organ judiciar internaţional, obligaţia de a utiliza, înainte de aceasta, recursurile
pe care i le oferă propriul lui sistem de drept; statele nu au a răspunde de actele
lor în faţa unui organism internaţional înainte de a fi avut posibilitatea de a
redresa situaţia litigioasă în ordinea lor internă. în sistemul Convenţiei, această
regulă se fundamentează pe ideea că ordinea internă oferă un recurs efectiv în
caz de încălcare a unui drept pe care ea îl garantează, independent chiar de
încorporarea sau neîncorporarea în ordinea internă a dispoziţiilor Convenţiei.
,A şa fiind, ea constituie un aspect important al principiului ce impune ca meca
nismul de protecţie instituit de Convenţie să aibă un caracter subsidiar, prin
raportare la sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului”2(s.n., C.B.).
Sau, în sistemul de după intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 11, instanţa 27
europeană a decis la fel de constant că finalitatea art. 35 este aceea de a da
posibilitatea statelor contractante să prevină sau să înlăture încălcările invocate
împotriva lor, înainte ca acestea să fie supuse spre examinare Curţii, pentru că
mecanismul instaurat de Convenţie are un caracter subsidiar faţă de sistemele
naţionale de drept în cadrul cărora se asigură, mai întâi, protecţia drepturilor
omului3.
' Comis. EDH, 16 decembrie 1961, nr. 712/1960, Retimag SA c/Allemagne, Annuaire
de la Convention, voi. 4, p. 401.
2 CEDH, 16 septembrie 1996, Akdivar et autres c/Turquie, Recueil 1996-IV, § 65;
25 martie 1998, Belziuk c/Pologne, Recueil 1998-11, § 30; 27 noiembrie 1997,
K.-F c/Allemagne, Recueil 1997-VII, § 46; 28 octombrie 1998, Assenov et autres
c/Bulgarie, Recueil 1998-VIII, § 85.
3 CEDH, 28 iulie 1999, Selmouni c/France, Recueil 1999-V, § 74; 27 iunie 2000,
Ilhan c/Turquie, Recueil 2000-VII, § 59; 27 iunie 2000, Salman c/Turquie,
Recueil 2000-VH,§ 86.
17. Bîrsan 247

B. Termenul de 6 luni
28 712. Principiu general. Condiţia instituită de art. 35 parag. 1 din Convenţie,

potrivit cu care reclamantul trebuie să se adreseze jurisdicţiei europene în termen
de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii ultimei instanţe din sistemul
naţional de drept care s-a pronunţat în cauză, aminteşte de instituţiile „clasice”
de drept intern privitoare la exerciţiul drepturilor subiective materiale sau proce
durale, anume prescripţia şi, respectiv, decăderea.
29 După cum s-a reţinut în doctrina consacrată Convenţiei1, această regulă are
o dublă justificare: procedurală şi substanţială, în acelaşi timp.
30 Din punct de vedere procedural, s-a spus că, în general, dreptul la acţiune
privitor la posibilitatea sesizării unei instanţe jurisdicţionale sau cvasi-jurisdicfio-
nale, cum era Comisia Europeană a Drepturilor Omului, are a fi limitat în timp şi
că buna administrare a justiţiei impune restrângerea, în timp, a dreptului de a
sesiza o jurisdicţie, pentru că aceasta nu ar putea examina toate situaţiile contrare
ordinii juridice ce s-ar produce într-un timp nedeterminat2. Această apreciere
de ordin strict faptic ni se pare justificată, nu însă şi din punct de vedere teoretic:
să nu uităm că împlinirea termenului de 6 luni nu stinge însuşi dreptul de a te
adresa instanţei europene, ca drept la acţiune în sens procedural, ci numai dreptul
reclamantului de a-şi vedea cererea examinată spre a se vedea dacă s-a produs
sau nu încălcarea dreptului garantat de Convenţie, încălcare denunţată prin cerere.
31 Din punct de vedere substanţial, se poate accepta că factorul timp poate fi de
natură să legitimeze situaţii ce nu sunt contestate într-un interval determinat. Nu
mai puţin, examinarea unei situaţii într-o perioadă ce se poate plasa la un moment
îndepărtat prin raportare la cel la care s-a produs „factorul declanşator” poate
pune jurisdicţia astfel sesizată în imposibilitatea de a stabili temeinicia acestuia.
De aceea, se poate spune că, prin impunerea termenului de 6 luni, statele
contractante au voit, în mod suveran, să nu creeze prin Convenţie „drepturi
imprescriptibile” 3 pe terenul angajării răspunderii lor într-un cadru internaţional,
pentru eventualele lor încălcări săvârşite pe plan intern, fară ca, prin aceasta, să
pună în discuţie modul şi timpul în care sunt examinate asemenea fapte pe acest
din urmă plan.
32 Pentru a evita orice confuzie, precizăm că, din punctul nostru de vedere, prin
instituirea termenului de 6 luni în care poate fi sesizată instanţa europeană cu
' E. Picard, Article 26, în „Commentaire ...”, p. 593 şi urm.

2 Idem, p. 593.
3 Idem, p. 594.
248 Bîrsan
privire la pretinsa încălcare a drepturilor garantate de Convenţie statele contractante

au voit să nu creeze un „drept Ia acţiune” imprescriptibil; înseşi drepturile şi
libertăţile apărate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale sunt şi rămân
imprescriptibile1. De aceea, ni se pare mult mai exactă fundamentarea acestui
termen, ce rezultă în mod implicit dintr-o decizie de speţă a instanţei europene,
dar pe care o considerăm cu valoare de principiu, decizie în care aceasta a arătat
că regula celor şase luni reflectă dorinţa părţilor contractante de a nu repune în
discuţie decizii interne după scurgerea unui termen nedefinit de la pronunţarea
lor, fiind astfel protejate nu numai interesele guvernelor statelor contractante
prin aceea că nu îşi mai pot vedea angajată răspunderea internaţională pentru
încălcările drepturilor garantate de Convenţie, dar şi securitatea juridică, privită
ca valoare intrinsecă; această regulă marchează astfel „limitele temporale ale
controlului efectuat de organele Convenţiei şi indică (...) atât particularilor,
cât şi autorităţilor perioada dincolo de care nu se mai exercită acest control”
(x k -C B .)2.
Cât priveşte raportul între cele două condiţii, fosta Comisie a subliniat că 33
există o strânsă corelaţie între ele, nu numai pentru că amândouă fac obiectul
unui text unic, dar ele sunt cuprinse în aceeaşi frază şi însăşi structura ei gramaticală
impune o asemenea corelaţie3. Intr-adevăr, epuizarea căilor interne de atac specifice
fiecărui sistem jurisdicţional al statelor contractante determină, cel mai adesea,
momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni în care trebuie să fie
sesizată instanţa europeană. Aceasta înseamnă că principiul subsidiarităţii nu
este străin nici acestei reguli, deşi substanţa sa este ilustrată, în esenţă, tot de
necesitatea epuizării căilor interne de atac, în sensul Convenţiei.
§ 2. Obligaţia de a epuiza căile interne de atac
A. Noţiune
713. Precizări terminologice. Lectura primei propoziţii a textului art. 35 34

parag. 1 în limba română poate surprinde pe cititor, prin termenii folosiţi;
într-adevăr, traducerea „fidelă” din limba franceză a sintagmei „/ ’epuisment des
1A se vedea infra, nr. 745 şi urm.

2 CEDH, decizia din 25 ianuarie 2000, Walker c/Royaume-Uni, Recueil 2000-1,
p. 464.
3Comis. EDH, 10 iunie 1958, nr. 235/1956, A"c/Allemagne, Annuaire de la Convention,
voi. 2, p. 305.
Bîrsan 249
voies de recours intemes” a condus la formularea „epuizarea căilor de recurs

interne”. în ceea ce ne priveşte, considerăm că ar fi fost mai simplu, din punct de
vedere lingvistic, şi mult mai exact, din punct de vedere strict juridic, ca traducerea
condiţiei puse în discuţie să fi fost redată în limba română prin sintagma „epuizarea
căilor interne de atac”. Demonstraţia acestei idei ni se pare lesnicioasă, dacă ne
raportăm Ia fundamentarea condiţiei analizate anterior: prin ipoteză, în cererea sa
adresată Curţii pe temeiul art. 34 din Convenţie, reclamantul pretinde că autorităţile
statului contractant „chemat în judecată” i-au încălcat un drept garantat de
Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale; or, art. 35 parag. 1 impune recla
mantului obligaţia ca, înainte de a se adresa Curţii, să se adreseze, privitor la
acţiunea sau omisiunea autorităţilor acelui stat, concretizată, din punctul de
vedere al reclamantului, într-o asemenea încălcare, instituţiilor naţionale, oricare
ar fi acestea; reclamantul trebuie să facă uz, mai întâi, de „căile de atac” pe care le
are la dispoziţie împotriva „actului” incriminat în sistemul naţional de drept. De
regulă, el se va adresa unui organ jurisdicţional, care face parte dintr-un „sistem
jurisdicţional” al statului în cauză; dacă este nemulţumit de soluţia primei
„instanţe” a sistemului, reclamantul este obligat să atace această hotărâre la
„instanţa superioară”, care, de obicei, este instanţa de apel sau de recurs.
35 După cum a decis fosta Comisie, pentru a se conforma dispoziţiilor fostului
art. 26 (în prezent art. 35 parag. 1) din Convenţie, nu este suficient ca reclamantul
să fi supus „cazul său” diverselor jurisdicţii a căror sesizare este impusă de acest
text; în afara unor situaţii în care el ar fi împiedicat să o facă, reclamantul este ţinut
să invoce, în faţa .jurisdicţiei superioare”, drepturile a căror încălcare o invocă în
faţa ,jurisdicţiei inferioare”1. în măsura în care sistemul judiciar al statului
contractant în cauză reglementează un „recurs în casaţie” sau o cale de atac
echivalentă - spre exemplu recursul în faţa Consiliului de Stat în ţările în care
acesta apare ca instanţă supremă a jurisdicţiei administrative-, pentru a se putea
adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului reclamantul va trebui să „epuizeze”
şi această cale de atac sau şi acest „recurs”. Iar dacă legislaţia naţională, cum este
cazul în unele state contractante - precum Germania, Spania, Republica Cehă -
prevede invocarea încălcării unui drept garantat de Convenţie în faţa jurisdicţiei
constituţionale naţionale, reclamantul are „a epuiza” şi această „cale de atac”.
36 Şi atunci, sensul sintagmei „epuizarea căilor de recurs interne” nu poate
semnifica altceva, ca principiu general, decât parcurgerea tuturor gradelor de
jurisdicţie ale sistemului intern de drept, prin folosirea căilor de atac puse la
1Comis. EDH, 19 decembrie 1960, nr. 617/1959, Hopfinger c/Autriche, Annuaire de

la Convention, voi. 3, p. 391.
250 Bîrsan
Condiţii de admisibilitate 37 Art. 35
îndemâna reclamantului de acest sistem; „căile de recurs interne” înseamnă,

aşadar, „căile interne de atac”, sintagmă pe care, afară de încercări de evitare a
unor repetiţii „stilistice”, o vom folosi în analiza noastră1.
714. Noţiune. Din precizările de mai sus rezultă că noţiunea „căi interne de 37
atac” nu este nici pe departe echivalentă cu noţiunea de „recurs” sau de apel din
dreptul procesual penal sau civil intern al unui stat; în sensul art. 35 parag. 1 din
Convenţie, „căile interne de atac” includ „recursul” sau „apelul” ori „recursul în
casaţie” intern, dar nu numai acestea intră în cuprinsul noţiunii analizate. în
realitate, ca şi în alte situaţii discutate anterior, în special în primul volum al
lucrării noastre, această noţiune are un caracter autonom, propriu Convenţiei2.
Ea cuprinde orice posibilitate juridică oferită de legislaţia naţională a unui stat
contractant de a pune în discuţie, în faţa organelor care alcătuiesc sistemul
naţional de drept ierarhizat, o încălcare a unui drept garantat de Convenţie sau
de protocoalele sale adiţionale, ce are ca scop înlăturarea acestei încălcări şi a
consecinţelor sale. Sau, cum s-a spus uneori în literatura de specialitate consa
crată Convenţiei, noţiunea de „cale de atac”, în sensul art. 35 parag. 1, desemnează
orice mijloc prevăzut de legea naţională ce este susceptibil să conducă la obţinerea
unui „rezultat satisfăcător” privitor la obiectul „cererii internaţionale”, anume
încălcarea alegată de reclamant prin „acţiunea” sa3; or, pentru reclamant, „rezultatul
satisfăcător” nu poate fi altul decât înlăturarea acestei încălcări şi a consecinţelor
ei. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere că art. 13 din Convenţie
recunoaşte oricărei persoane ce pretinde că i-a fost încălcat un drept garantat de
aceasta sau de protocoalele sale adiţionale dreptul subiectiv la un recurs efectiv
în faţa unei instanţe naţionale4. Corelaţia dintre acest text şi cel supus prezentei
1 Din acest punct de vedere, ni se pare mult mai clară formularea în limba engleză a
condiţiei puse în discuţie „after all domestic remedies have been exhausted”: „după
ce toate «remediile» interne au fost epuizate”, în sensul de parcurgere a tuturor
gradelor sistemului intern de jurisdicţie, remedy (plural remedies având semnificaţia
unei căi prin care se ajunge la „ameliorarea” sau „rezolvarea” unei „situaţii” - în cazul
nostru - juridice: „a succesfull way o f improving a situation or solving a problem
a se vedea derive Study Dictionary, New Edition, Longman, Edinburgh Gate, Harlow,
Essex, 2004, p. 624.
2 A se vedea E. Picard, op. cit., p. 598; J.-L. Charrier, op. cit., p. 280.
3 A se vedea E. Picard, op. cit., p. 596; J.-L. Charrier, op. cit., p. 280; R. Dincă,
Cereri în faţa CEDO. Condiţii de admisibilitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 34.
4 A se vedea supra, voi. I, nr. 483 şi urm.
Bîrsan 251
analize este evidentă: atât art. 13, cât şi art. 35 parag. 1 reprezintă expresia prin
cipiului subsidiarităţii; art. 13 impune statelor contractante obligaţia de a asigura
oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor dreptul la un „recurs efectiv” în faţa
instanţelor naţionale în ipoteza în care aceasta a suferit o încălcare a unui drept
garantat de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale; art. 35 parag. 1 impune
persoanei aflate într-o asemenea situaţie ca, înainte de a se adresa instanţei
europene, să-şi fi exercitat acest drept, anume „să fi epuizat căile interne de atac”.
3g De altfel, aşa după cum vom mai arăta pe parcursul analizei noastre, Curtea a
evidenţiat limpede că „finalitatea art. 35 parag. 1, care enunţă regula epuizării
căilor interne de atac, este aceea de a da statelor contractante posibilitatea de a
preveni sau redresa încălcările alegate (de reclamant) împotriva lor, înainte ca
instanţa europeană să fie sesizată; norma din art 35 parag. 1 se fundamentează
pe ipoteza încorporată în art. 13, cu care ea prezintă strânse afinităţi, că ordinea
de drept internă oferă un recurs efectiv cu privire la acele încălcări”1.
39 în principiu, aceste căi sunt jurisdicţionale, aparţinând atât jurisdicţiilor de
drept comun, cât şi altor jurisdicţii cum ar fi cele administrative, specializate pe
domenii profesionale etc. Nu au, însă, a fi excluse şi căile de atac necontencioase,
ce pot fi reglementate de sistemele de drept ale statelor contractante, dacă acestea
trebuie să fie „parcurse” înainte ca cel interesat să se adreseze instanţei de la
Strasbourg. De aceea, în doctrină s-a reţinut că noţiunea de „căi de atac”, în
sensul art. 35 parag. 1 din Convenţie, cuprinde orice fel de mijloace procedurale,
sub forma unor acţiuni, cereri sau plângeri, reglementate de ordinea juridică a
statului contractant „chemat în judecată” în faţa Curţii, indiferent de natura şi
obiectul lor, ele putând fi judiciare, administrative sau constituţionale, sub forma
unor acţiuni în despăgubiri, în anularea unor acte, în declararea ilegalităţii actelor
administrative etc., introduse în faţa unor instanţe civile, penale, administrative,
disciplinar-profesionale ori în cadrul unor proceduri necontencioase, în primă
instanţă şi apoi în apel, în recurs în casaţie sau în opoziţie, instanţe ce pot fi de
drept comun sau speciale, organizate în cadrul statelor contractante la toate
nivelele, locale şi centrale, potrivit structurii lor constituţionale, unitare sau
federale2. Câteva exemple din jurisprudenţa fostei Comisii pot fi edificatoare în
sensul acestei definiţii. Astfel, fosta Comisie a decis că, în Bulgaria, reclamanta
care se plânge împotriva unor măsuri ale forţelor de poliţie prin care un terţ a fost
împiedicat să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale constând în plata unor
1CEDH, 28 iulie 1999, Selmouni c/France, Recueil 1999-V, § 7; 26 octombrie 2000,

Kudla c/Pologne, Recueil 2000-XI, § 152.
2 A se vedea E. Picard, op. cit., p. 596.
252 Bîrsan
sume de bani, trebuie, pentru a epuiza căile interne de atac, să intenteze o acţiune
în reparaţiune, în conformitate cu dispoziţiile unei legi speciale privitoare la
răspunderea statului pentru cauzarea de prejudicii1; sau, o asociaţie cu caracter
religios care a cerut, astfel cum dispunea legea naţională, Consiliului de Miniştri
autorizarea înregistrării sale şi apoi s-a plâns în faţa Curţii supreme împotriva
respingerii cererii sale, a epuizat căile interne de atac2.
Fosta Comisie a statuat că, în Spania, pentru a epuiza căile interne de atac, cel 40
ce se plânge de durata unei proceduri judiciare sau de faptul că o asemenea
decizie nu a fost pronunţată în şedinţă publică trebuie să intenteze, potrivit
dispoziţiilor legii naţionale, un „recurs” în faţa Curţii Constituţionale (aşa-numitul
recurs d ’amparof, sau că, în Ungaria, reclamantul ce atacă, în faţa Curţii
Constituţionale, o dispoziţie din Constituţie prin care se interzice membrilor
forţelor de poliţie să adere la un partid politic sau să exercite alte activităţi politice
a epuizat „căile de recurs interne”4. Fosta Comisie a decis că, în materia restituirii
unor terenuri, dispusă prin legea naţională ca măsură reparatorie a preluării lor de
către regimul totalitar anterior al unui stat, în cazul respingerii cererii de restituire
de către autorităţile administrative, pentru a epuiza căile interne de atac reclamantul
trebuie să se fi adresat instanţelor judiciare5 şi că, în Anglia, pentru a epuiza căile
interne de atac, cel ce se plânge de hărţuirea sa de către un terţ cu privire la viaţa
sa privată sau la domiciliul său trebuie să angajeze, după caz, fie o acţiune pentru
încetarea acestor acte, fie o acţiune posesorie, ori o acţiune pentru „tulburarea
sănătăţii altuia”; dacă el nu are câştig de cauză în primă instanţă, atunci el va
trebui să introducă apel, având posibilitatea să ceară şi asistenţă judiciară în
acest sens6.
1 Comis. EDH, 4 septembrie 1996, nr. 29785/1996, Xc/Bulgarie, DR nr. 88, p. 63.
2 Comis. EDH, 3 iulie 1997, nr. 28626/1995, Khristiansko Sderuzhenie „Svideteli na
Iahova" c/Bulgarie, DR nr. 90, p. 77.
3 Comis. EDH, 12 aprilie 1996, nr. 28236/1995, Bocos Rodriguez c/Espagne, DR
nr. 85, p. 141; 21 octombrie 1996, nr. 27266/1995, Xc/Espagne, DR nr. 87, p. 100;
4 aprilie 1997, nr. 32849/1996, Grupo Interpres SA c/Espagne, DR nr. 89, p. 50.
4 Comis. EDH, 11 aprilie 1997, nr. 25390/1994, Rekvenyi c/Hongrie, DR nr. 89, p. 74.
5 Comis. EDH, 29 iunie 1994, nr. 23548/1994,Xc/Republique tcheque, DRnr. 78,
p. 146.
6Comis.EDH, 7 martie 1994,nr. 20357/1992, Whitesidec/Royaume-Uni, DRnr. 76,
p. 80; precizăm că, în principiu, recursul m faţa Camerei Lorzilor, sub forma recursului
în casaţie, poate fi introdus numai prin autorizarea acordată în acest scop de Curtea
de Apel (Court ofAppeal) sau de „Comitetul de apel al Camerei Lorzilor”; o asemenea
Bîrsan 253
B. Conţinutul obligaţiei
41 715. Principii generale. Impunerea obligaţiei, pentru reclamant, ca înainte

de a se adresa jurisdicţiei europene să epuizeze căile interne de atac privitoare la
încălcarea unui drept garantat de Convenţie se concretizează, practic, prin formu
larea unei „acţiuni” sau „plângeri” în faţa unei „instanţe” naţionale competente;
dacă el obţine satisfacţie, înseamnă că statul în cauză şi-a îndeplinit obligaţia
asumată de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie; dacă aceasta
nu se realizează la nivelul primului grad de jurisdicţie, reclamantul va trebui să
facă uz de toate căile de atac oferite de legislaţia naţională, până la nivelul instanţei
supreme sau, eventual, al celei constituţionale. Altfel spus, el are a „parcurge”
toată ierarhia jurisdicţională internă, spre a obţine încetarea încălcării dreptului
sau a libertăţii garantate de Convenţie care s-a produs şi reparaţia corespun
zătoare; dacă a obţinut astfel satisfacţie încă putem afirma că statul în cauză nu
are a răspunde pe plan internaţional de încălcarea unui drept garantat de Con
venţie; dacă nu a obţinut-o, reclamantul se va putea adresa instanţei europene,
deoarece el şi-a îndeplinit astfel obligaţia impusă de art. 35 parag. 1 din Convenţie.
Rezultă, aşadar, că epuizarea căilor interne de atac are, din punctul de vedere al
parcurgerii gradelor interne de jurisdicţie, un sens „vertical” sau „pe verticală”.
La aceasta, jurisprudenţa organelor Convenţiei a adăugat un sens aşa-zis „orizon
tal” al aceleiaşi obligaţii: pentru a se putea adresa instanţei europene, trebuie,
mai întâi, ca reclamantul să fi formulat în faţa instanţelor interne, chiar şi numai
„în substanţă”, nu formal, încălcarea sau încălcările dreptului, respectiv drep
turilor garantate de Convenţie pe care, ulterior, le va invoca în faţa Curţii
europene1. Formulată iniţial în deciziile sale privitoare la admisibilitatea cererilor
de fosta Comisie, preluată apoi în jurisprudenţa Curţii, această exigenţă are ca
punct de plecare tot caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit de
Convenţie: încălcările acesteia au a fi invocate, fie şi numai în substanţă, în
primul rând în faţa instanţelor naţionale competente; a epuiza căile interne de
atac nu înseamnă numai parcurgerea, „pe verticală”, a tuturor gradelor dejurisdicţie
pertinente ale sistemului în cauză, ci şi a supune instanţelor naţionale, spre
autorizaţie nu se acordă decât atunci când cauza „pune o problemă de drept de

interes general”; a se vedea Europe judiciaire, Editions du Conseil de l’Europe,
Strasbourg, 2000, p. 52.
1 A se vedea: M. Puechavy, La regie de l’epuisement des voies de recours intemes et
la nouvelle Cour europeenne des droits de l’homme, în „Libertes, justice, toterance.
Melanges en hommage au Doyen Gerard Cohen-Jonathan”, voi. n, Bruylant, Bruxeles,
2004, p. 1301; J.-L. Charrier, op. cit., p. 286.
254 Bîrsan
examinare, alegaţiile ce vor forma, în caz de nereuşită pe plan intern, obiectul

cererii ce va fi adresată Curţii europene.
După cum a decis fosta Comisie, epuizarea „recursurilor” interne în sensul 4 2
Convenţiei nu se realizează prin simpla lor exercitare; această regulă impune, în
acelaşi timp, ca încălcările Convenţiei să fie puse în discuţie „în substanţă”, în
faţa a însăşi „autorităţii de recurs”, adică a „jurisdicţiei naţionale”, oricare i-ar fi
natura, competentă a-1 soluţiona; nu a epuizat căile interne de atac reclamantul
care nu a procedat astfel1.
De asemenea, ea a statuat în sensul că, chiar dacă o plângere nu a fost 43
formulată în mod clar în faţa jurisdicţiilor naţionale, au fost epuizate căile interne
de atac atunci când acestea au examinat-o efectiv, fie şi prin a comite un obiter
dictum2 şi că epuizarea acestor căi este realizată atunci când, în faţa instanţei
naţionale supreme, reclamantul a expus în substanţă plângerea pe care el a
invocat-o în faţa fostei Comisii, chiar dacă nu a făcut nici o aluzie la Convenţie3.
La rândul ei, încă de la prima sa hotărâre în care a avut a se pronunţa asupra 44
acestei probleme, Curtea a constatat că reclamantul din cauză „nu a formulat în
substanţă, în ţara sa, plângerile pe care le prezintă la Strasbourg; în faţa judecă
torilor interni, el nu s-a întemeiat nici pe Convenţie şi nici pe motivări cu efect
echivalent sau similar; prin aceasta el nu le-a permis acestora să facă exact cea ce
reprezintă scopul obligaţiei de a epuiza căile interne de atac: a lăsa statelor posi
bilitatea să redreseze o situaţie de încălcare a Convenţiei alegată împotriva lor”4.
în aceeaşi cauză, reclamantul a susţinut că a renunţat a intenta un recurs în 45
casaţie după consultarea „mai multor persoane calificate”, care l-ar fi sfătuit
unanim să nu întreprindă un asemenea „demers”. Curtea a răspuns că o astfel de
opinie negativă nu poate fi de natură să dispenseze de obligaţia de a exercita
' Comis. EDH, 21 martie 1975, nr. 5574/1974, Xc/Royaume-Uni, DR nr. 3, p. 10;
14 iulie 1975, nr. 6861/1975,Xc/Royaume-Uni, DR nr. 3, p. 167; 6 octombrie 1976,
nr. 6878/1975, Le Compte c/Belgique, DR nr. 6, p. 79; 10 iulie 1978, nr. 8257/1978,
Xc/Suisse, DR nr. 13, p. 248; 16 decembrie 1982, nr. 9228/1980, Xc/Allemagne, DR
nr.30,p. 132; 12decembrie 1984,nr. 10027/1982, Guchez c/Belgique, DR nr. 40,
p. 100; 9 septembrie 1992, nr. 16810/1990, Ryntjens c/Belgique, DR nr. 73, p. 136;
28 iunie 1993, nr. 15669/1989, X c/France, DR nr. 75, p. 39; 13 ianuarie 1997,
nr. 29420/1995, Touvier c/France, DR nr. 88, p. 148.
2 Comis. EDH, 10 mai 1979, nr. 8130/1978, Eckle c/Allemagne, DR nr. 16, p. 120.
3 Comis. EDH, 4 decembrie 1972, nr. 7299/1975 şi 7496/1976, Albert et autres
c/Belgique, DR nr. 16, p. 120.
4 CEDH, 6 noiembrie 1980, Van Oosterwijck c/Belgique, SerieAnr. 40, § 34.
Bîrsan 255
Art. 35 46-48 TitluJ II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
această cale de atac; ea ar putea, cel mult, să contribuie, alături de alte date, la a
evidenţia eventuala ei ineficacitate1, problemă care se situează, aşa cum vom
arăta mai departe, pe un alt plan.
46 Acelaşi reclamant a invocat faptul că nu dispunea de mijloace financiare
pentru a intenta recursul în casaţie. Instanţa europeană a observat însă că acest
fapt nu a fost demonstrat şi că, în orice caz, el nu a cerut să beneficieze, potrivit
normelor naţionale în materie, de asistenţă judiciară gratuită.
47 In sfârşit, reclamantul din aceeaşi cauză a susţinut că, în temeiul principiului
jura novit curia, judecătorii naţionali erau ţinuţi să aplice dispoziţiile Convenţiei,
chiar dacă el „nu i-a invitat s-o facă”, mai ales că în ordinea internă în discuţie -
belgiană - aceasta „are un caracter de ordine publică”2; împrejurarea că instanţele
belgiene ar fi putut sau chiar ar fi trebuit să examineze litigiul cu care au fost
sesizate prin raportare la dispoziţiile Convenţiei - a spus Curtea - nu este de natură
să dispenseze pe reclamant de a invoca în faţa acestora, direct sau în substanţă, de
o manieră implicită sau „similară”, încălcările pe care apoi le-a alegat în faţa
organelor Convenţiei; respectarea obligaţiei de a epuiza căile interne de atac are
a fi apreciată faţă de victima încălcării invocate3.
48 Ulterior, în toată jurisprudenţa sa în materie, instanţa europeană a decis în
sensul că art. 26 (respectiv art. 35 parag. 1) din Convenţie nu numai că obligă pe
reclamant să sesizeze jurisdicţiile naţionale competente privitor la încălcarea unui
drept al cărui titular este, garantat de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale,
şi să exercite căile de atac disponibile în sistemul intern de drept al statului în
cauză, împotriva unei decizii pronunţate de .jurisdicţia” competentă în sensul
Convenţiei, ci îl obligă, de asemenea, în principiu, să supună aceloraşi
„jurisdicţii”, cel puţin în substanţă, în formele şi înlăuntrul termenelor
reglementate de dreptul intern, plângerile pe care el înţelege a le formula apoî în
faţa Curţii; textul impune utilizarea tuturor mijloacelor procedurale interne de
natură a împiedica orice încălcare a Convenţiei4.
1Idem, § 37.
2 Idem, §39.
3 Ibidem.
4 CEDH, 19 martie 1991, Cardot c/France, Serie Anr. 200, § 34; 24 aprilie 1992,
Castells c/Espagne, Serie A nr. 236, § 27; 16 decembrie 1992, De Geouffre de la
Pradelle c/France, Serie Anr. 253-B, § 26; 22 septembrie 1994,Hentrich c/France,
SerieAnr. 296-A, § 30; 23 februarie 1995, GasusDosier-undFordertechnik GmbH
c/Pays-Bas, Serie A nr. 306-B; 23 aprilie 1996, Remli c/France, Recueil 1996-11,
§ 33; 16 septembrie 1996, Akdivar et autres c/Turquie, Recueil 1996-IV, § 66;
256 Bîrsan
716. Nuanţări jurisprudenţiale ale acestor principii. în aplicarea regulii 49

epuizării căilor interne de atac, organele Convenţiei au dat dovadă întotdeauna
de supleţe şi de pragmatism, caracteristici ce se reflectă şi cu privire la deter
minarea conţinutului acestei reguli, fără ca ele să facă rabat de la înţelesul şi
fundamentarea ei: statele contractante trebuie să aibă posibilitatea să „reme
dieze” încălcările Convenţiei în cadrul sistemului lor intern de drept. Aceste
idei se reflectă în liniile directoare ale jurisprudenţei organelor Convenţiei în
materie, pe care am încercat să le sintetizăm în cele ce urmează.
In primul rând, este de reţinut că, dacă cel ce se plânge de încălcarea unui drept 50
garantat de Convenţie trebuie să dispună de căi de atac în dreptul intern pentru a
putea cere înlăturarea acestei încălcări şi a eventualelor sale consecinţe, el este
obligat să le utilizeze în condiţiile şi în cadrul termenelor prescrise de dreptul
intern. Astfel, fosta Comisie a decis că nu a epuizat căile interne de atac cel ce se
plânge de durata excesivă a unei detenţii provizorii, fară să fi cerut însă, în prealabil,
punerea sa în libertate1; cel al cărui recurs intern a fost respins pentru o neregularitate
de formă2 sau cel care s-a desistat de un recurs intern ce i-ar fi permis să ridice, în
substanţă, încălcarea pe care o invocă în faţa organelor Convenţiei3.
Sub acest aspect, este interesant de evidenţiat că instanţa europeană a decis 51
că respectarea acestor forme şi condiţii ale unei căi interne de atac poate avea
incidenţă cu privire la regula epuizării lor numai în măsura în care jurisdicţia
internă sesizată s-a declarat competentă a o soluţiona; dacă aceasta s-a declarat
incompetentă să examineze un anumit „recurs” promovat de reclamant, acestuia
nu i se mai poate opune de către guvern, în faţa Curţii, pe terenul art. 35 parag. 1
din Convenţie, neepuizarea căilor interne de atac4.
15 noiembrie 1996, Ahmet Sadik c/Grece, Recueil 1996-V, § 30; 28 octombrie 1998,
Castillo Algar c/Espagne, Recueil 1998-VIII, § 33; 25 martie 1998,K opp c/Suisse,
Recueil 1998-11, § 47; 21 ianuarie 1999, Fressoz et Roire c/France, Recueil 1999-1,
§ 39; 15 iunie 2000, Erdogdu c/Turquie, Recueil 2000-VI, § 38.
1Comis. EDH, 13 decembrie 1978,nr. 7975/1977, Bonassi c/Italie, DR nr. 15, p. 169.
2 Comis. EDH, 6 octombrie 1976, nr. 6878/1975, Le Compte c/Belgique, DR nr. 6,
p. 79; 10 iulie 1979, nr. 13467/1987, X c/Suisse, DR nr. 62, p. 269; 4 decembrie
1991, nr. 18079/1981, X c/Suisse, DR nr. 72, p. 263; de altfel, trebuie menţionat
faptul că atât în sistemul fostei Comisii, cât şi în prezent, în cadrul Curţii unice a
drepturilor omului, numeroase cereri sunt declarate inadmisibile în comitetul de
trei judecători pentru neepuizarea căilor de atac prin respingerea unui recurs intern
pentru vicii de formă sau pentru neexercitarea lui în termenul stabilit de lege.
3 Comis. EDH, 7 mai 1982, nr. 9515/1981, A" c/Royaume-Uni, DR nr. 28, p. 243.
4 CEDH, 15 noiembrie 1996, Tsomtsos et autres c/Grece, Recueil 1996-V, § 33.
Bîrsan 257
52 în al doilea rând, epuizarea căilor interne de atac impusă de art. 35 parag. 1 nu

poate privi decât drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi de protocoalele
sale adiţionale. După cum a statuat fosta Comisie, această condiţie nu este
îndeplinită atunci când încălcările unor drepturi invocate în faţa judecătorului
naţional nu au nici o legătură cu dispoziţiile Convenţiei1.
53 în al treilea rând, dacă sistemul naţional de drept al unui stat contractant
reglementează mai multe recursuri, dispoziţiile art. 35 parag. 1 au a fi aplicate în
aşa fel încât să se ţină seama de situaţia concretă a reclamantului, spre a se
asigura protecţia efectivă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie2.
Astfel, într-o cauză, fosta Comisie a constatat că normele dreptului civil german
privitoare la contractul de vânzare-cumpărare permit vânzătorului ca, în caz de
neplată a preţului de către cumpărător, să intenteze, la alegerea sa, fie o acţiune
in rem, prin care urmăreşte „recuperarea” mărfii vândute, fie o acţiune
inpersomm, prin care poate pretinde cumpărătorului, în calitatea sa de creditor
al preţului, plata acestuia; aşa fiind, ea a considerat că, din moment ce societatea
vânzătoare reclamantă a angajat o procedură in rem, ea a epuizat căile interne de
atac, astfel cum dispun prevederile art. 35 parag. 1 din Convenţie3. Aşadar, acest
text nu impune reclamantului să epuizeze ansamblul recursurilor interne de care
el eventual dispune, ci numai pe acelea ce se dovedesc a servi la înlăturarea
încălcării dreptului garantat de Convenţie a cărei victimă se pretinde a fi4.
54 De aceea, spre exemplu, fosta Comisie a decis că reclamanţii care au depus
plângeri penale, privitoare la pretinsele rele tratamente la care au fost supuşi de
organele de poliţie, la toată „ierarhia” parchetului (Ministerului Public), pentru a
epuiza căile interne de atac nu erau obligaţi să angajeze şi o acţiune civilă în
despăgubiri împotriva celor vinovaţi de aplicarea tratamentelor denunţate sau
împotriva statului5.
55 în al patrulea rând, din moment ce condiţia epuizării căilor interne de atac este
prevăzută, pe baza principiului subsidiarităţii în dreptul internaţional, de art. 35
parag. 1 din Convenţie în favoarea statului contractant „chemat în judecată”,
1Comis. EDH, 9 mai 1983, nr. 9953/1981, De Varga-Hirch c/France, DR nr. 33, p. 158.
2 CEDH, 9 octombrie 1979,Airey c/Irlande, Serie Anr. 32, § 33.
3 Comis. EDH, 9 martie 1983, nr. 9118/1980, Allemagne Gold-und Silberscheideanstalt
A.G. c/Allemagne, DR nr. 159,p. 172-173;în acelaşi sens,Comis. EDH, 11 octombrie
1993, nr. 19002/1991, Yagîz c/Turquie, DR nr. 75, p. 211.
4 A se vedea R. Dincă, op. cit., p. 35; J.-L. Charrier, op. cit., p. 281.
5 Comis. EDH, 27 iunie 1996, nr. 24760/1994, Assenov et autres c/Bulgarie, DR nr. 86,
p. 55.
258 Bîrsan
acesta poate renunţa la invocarea neîndeplinirii ei în faţa instanţei europene.

Aşadar, această regulă nu este de ordine publică. într-o decizie de speţă, instanţa
europeană a statuat că nimic nu împiedică statele să renunţe la beneficiul regulii
epuizării căilor interne de atac, deoarece ea are ca scop protecţia ordinii juridice
naţionale; „în această materie există o îndelungată practică internaţională de la
care, în mod sigur, Convenţia nu a înţeles să deroge, pentru că art. 26 (în prezent
art. 35 parag. 1) face referire la principiile general recunoscute ale dreptului
internaţional”1(s.n., C.B.) - a spus instanţa europeană.
în sfârşit, regula analizată impune reclamantului obligaţia de a epuiza numai 56
căile interne ordinare de atac, nu şi pe cele extraordinare, al căror exerciţiu
depinde de puterea discreţionară a unei autorităţi statale2.
717. Delimitarea între căi ordinare şi căi extraordinare de atac; efecte. 57

Delimitarea, într-un sistem naţional de drept al unui stat contractant, între căile
ordinare de atac ce au a fi „parcurse” de reclamant spre a răspunde condiţiei
analizate, impusă de art. 35 parag. 1 din Convenţie, şi cele extraordinare, al căror
uz nu este subsumat aceleiaşi condiţii, nu este cea mai lesnicioasă cu putinţă.
Jurisprudenţa Comisiei evocată mai sus pare a oferi un posibil criteriu pentru o
asemenea delimitare: sunt căi extraordinare de atac cele a căror introducere este
„în puterea discreţionară a unei autorităţi statale”, şi nu „în puterea” părţii
interesate. Prin raportare la sistemul procesual român de drept, o asemenea cale
extraordinară de atac considerăm că era fostul recurs în anulare ce putea fi
introdus de Procurorul General al României, şi nu de parte. Quid însă pentru
situaţia în care o cale de atac precum recursul din dreptul procesual civil român
este reglementat sub titulatura „căile extraordinare de atac” (art. 299-316
C. proc. civ. român)? Concret, spre exemplu, în cazul în care după ce reclamantul
a invocat în primă instanţă, să zicem în faţa unei judecătorii, o încălcare a unui
drept „de natură civilă” garantat de Convenţie, nu a obţinut satisfacţie, astfel că
a invocat aceeaşi încălcare şi în apel, pentru a îndeplini condiţia epuizării căilor
interne de atac va trebui oare să atace hotărârea pronunţată în apel cu recurs,
din moment ce, potrivit art. 299 şi urm. C. proc. civ. român, formal, acesta este
' CEDH, 18 iunie \9 1 \,D e Wilde, Oomset Versyp c/Belgique, Serie Anr. 12, § 55; în
acelaşi sens, Comis. EDH, 8 martie 1962, nr. 806/1960, Isop c/Autriche, Annuaire
de la Convention, voi. 5, p. 121-123.
2 Comis. EDH, 9 octombrie 1990, nr. 14545/1989, Byloos c/Belgique, DR nr. 66, p. 238;
în acelaşi sens, Comis. EDH, 10 iulie 1981, nr. 9136/1980, Xc/Irlande, DR nr. 26, p. 242;
16 decembrie 1981, nr. 8395/1978, Xc/Danemark, DR nr. 27, p. 50; 16 mai 1984,
nr. 8950/1980, H. c/Belgique, DR nr. 37, p. 5.
Bîrsan 259
subsumat căilor extraordinare de atac? în concepţia noastră, răspunsul nu poate

fi decât pozitiv: interpretarea dispoziţiilor procedurale naţionale privitoare la căile
de atac în lumina exigenţelor formulate de art. 35 parag. 1 din Convenţie are a fi
făcută „nu după sensul literal al termenilor”, ci după scopul urmărit prin exerciţiul
unei căi de atac, în strânsă corelaţie cu motivele pentru care ea poate fi utilizată.
Or, din moment ce, spre exemplu, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., o hotărâre
poate fi atacată cu recurs - printre alte motive prevăzute în întreg art. 304 - atunci
când „este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită
a legii”, ni se pare că reclamantul ce pretinde că nu a obţinut satisfacţie în privinţa
unei pretinse încălcări a unui drept garantat de Convenţie nici în primă instanţă şi
nici în apel, spre a se adresa Curţii europene cu o cerere individuală va trebui,
pentru a îndeplini condiţia epuizării căilor interne de atac, să atace hotărârea obţinută
în apel cu recurs în faţa instanţei superioare competente, indiferent dacă aceasta
este, potrivit normelor procesuale pertinente, o curte de apel sau înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. Şi apoi, să nu uităm că, în prezent, în sistemul procesual civil
român recursul este la îndemâna părţii, şi nu „la puterea discreţionară a unei
autorităţi publice”, ceea ce credem că este încă un argument în sprijinul tezei
noastre, confirmate, de altfel, şi de jurisprudenţă instanţei europene.
58 Aceeaşi este şi situaţia recursului în casaţie din sistemul de drept francez,
deşi este el privit ca o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de părţi
numai prin avocaţi specializaţi, nedevolutivă, nesuspensivă de executare şi
supusă, înainte de examinarea pe fond, unui examen de admisibilitate, adică
unui adevărat filtru, prin înlăturarea, de plano, a cererilor care nu au nici o
„şansă de succes”, spre a se evita încărcarea rolului instanţei supreme franceze
a sistemului jurisdicţiei judiciare1, separată, în Franţa, de sistemul jurisdicţiei
administrative ce are în fruntea ei Consiliul de Stat, secţia de contencios2, în -faţa
căruia se poate exercita recursul în casaţie împotriva deciziilor date în apel de
curţile administrative de apel.
59 Revenind la sistemul de drept procesul civil român în vigoare, considerăm că
celelalte două căi extraordinare de atac, anume contestaţia în anulare şi
revizuirea, nu au a fi parcurse, spre a îndeplini condiţia epuizării căilor interne
1Pentru amănunte a se vedea J. Vmcent, S. Guinchard, Procedure civile, 24' edition,

Dalloz, Paris, 1996, p. 905 şi urm.
2Alături de secţia de contencios, Consiliul de Stat al Franţei are şi o secţie ce îndeplineşte
rolul de „consilier al guvernului”, avizând proiectele de acte normative pe care acesta
le iniţiază; a se vedea Europejudiciare, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg,
2000, p. 132.
260 Bîrsan
de atac. Deşi aflate la dispoziţia părţilor, şi nu la dispoziţia unei autorităţi publice,

contestaţia în anulare priveşte o hotărâre judecătorească irevocabilă şi poate fi
exercitată numai pentru două motive strict procedurale ce nu au putut fi invocate
pe calea apelului sau a recursului - nerespectarea procedurii de citare şi încălcarea
normelor de ordine publică privitoare la competenţa instanţelor (art. 317-321
C. proc. civ.)1. La rândul ei, revizuirea este o cale extraordinară de atac adresată
instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, prin care se cere retractarea acesteia
pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege; ea poate privi numai hotărâri
judecătoreşti definitive ce au, aşadar, putere de lucru judecat2. De altfel, spre
exemplu, fosta Comisie a decis că, în materie civilă, o cerere de revizuire nu
constituie un recurs intern eficace în sensul principiilor general recunoscute de
drept internaţional3.
718. Precizări jurisprudenţiale privitoare la conţinutul regulii analizate. Difi- 60

cultăţile determinării căilor de atac ce au a fi epuizate de reclamant pentru a îndeplini
condiţia impusă de art. 35 parag. 1 din Convenţie sunt evidente. Supleţea şi
pragmatismul amintite mai sus, de care au dat dovadă, în materie, organele Convenţiei,
au fost clar şi precis exprimate de Curte atunci când a statuat, în mod constant, în
sensul că ea trebuie să aplice regula epuizării căilor interne de atac, ţinând seama, în
mod pertinent, de context; or, acest „context”, în înţelesul dat de instanţa europeană
în materia discutată, priveşte mecanismul de salvgardare a drepturilor omului pe care
statele contractante au convenit să-l instaureze prin Convenţie.
De aceea, jurisdicţia europeană a admis că regula analizată nu poate fi aplicată 61
automat, rigid şi că ea nu are un caracter absolut. Atunci când este chemată
a-i verifica respectarea pe plan intern, întotdeauna Curtea are a lua în consideraţie
toate circumstanţele cauzei. Aceasta înseamnă, în special, că ea trebuie să ţină
seama, în mod realist, nu numai d e ,recursurile prevăzute în teorie” în sistemele
de drept ale statelor contractante, dar şi de contextul juridic şi politic în care acestea
se situează, precum şi de situaţia personală a reclamantului. Instanţa europeană
va examina întotdeauna, prin raportare la ansamblul circumstanţelor cauzei, dacă
reclamantul a făcut tot ceea ce i se putea pretinde să întreprindă, în mod rezonabil,
pentru a epuiza căile interne de atac4.
1A se vedea I. Deleanu, op. cit., voi. 2, nr. 103 şi urm.

2 Idem, nr. 115 şi urm.
3Comis. EDH, 16 decembrie 1983, nr. 10431/1983, X c/Allemagne, DR nr. 35, p. 241.
4 CEDH, 27 iunie 2000, îlhan c/Turquie, Recueil 2000-VII, § 59; 27 iunie 2000,
Salman c/Turquie, Recueil 2000-VII, § 86; în acelaşi sens, CEDH, 18 decembrie
Bîrsan 261
62 în acelaşi timp, Curtea a statuat în mod constant în sensul că, pe terenul

dispoziţiilor art. 35 parag. 1 (fost art. 26), ambele reguli de admisibilitate prevăzute
de acest text au a fi aplicate fără un formalism excesiv, prin luarea în considerare
atât a obiectului şi scopului lor, cât şi pe cele ale Convenţiei în general, în calitatea
ei de tra ta t internaţional de garanţie colectivă a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, ce trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât exigenţele sale să fie
concrete şi efective1.
63 în orice caz, atunci când se poate proba că reclamantul dispune de căi de atac
în dreptul intern ce-i oferă „şanse rezonabile de succes” în privinţa prevenirii sau
a înlăturării încălcărilor Convenţiei, el este obligat să le utilizeze2; aşa cum vom
vedea mai jos, numai în anumite circumstanţe excepţionale Curtea poate accepta
ca un reclamant să i se adreseze cu o plângere privitoare la o asemenea încălcare,
fară a fi făcut vreo „tentativă” de a obţine reparaţie în faţa jurisdicţiilor interne .3
64 Instanţa europeană a decis că, pentru a respecta regula analizată, reclamantul
trebuie să utilizeze căile de atac normal disponibile şi suficiente pentru el spre a
obţine înlăturarea şi repararea încălcării dreptului garantat de Convenţie pe care
o invocă4 şi că această regulă impune exercitarea căilor de atac privitoare numai
la o asemenea încălcare, accesibile şi adecvate. Pentru a determina dacă o anumită
cale de atac prevăzută de legislaţia internă a statului în cauză îndeplineşte aceste
condiţii şi dacă, aşa fiind, ea apare ca aptă a remedia încălcările invocate de cel
interesat, ca principiu, Curtea nu este ţinută, la acest stadiu al examinării cererii,
să aprecieze temeinicia susţinerilor reclamantului; aceasta ţine de cercetarea
fondului cauzei. La stadiul admisibilităţii cererii, pe terenul condiţiei analizate, ea
va „prezuma”, strict provizoriu şi ca o ipoteză de lucru, în ce măsură calea de atac
în discuţie apare ca fiind posibil de exercitat, adică este accesibilă şi, în acelaşi
timp, adecvată5. Sau, cum a spus adeseori fosta Comisie, obligaţia de a epuiza
1996, Aksoy c/Turquie, Recueil 1996-VI, § 53; 2 septembrie 1998, Yaşa c/Turquie,
Recueil 1998-VI, § 77; 24 aprilie 1998, Selţuk et Asker c/Turquie, Recueil 1998-11,
§ 66; 28 iulie 1999, Selmouni c/France, Recueil 1999-V, § 77.
1 CEDH, 27 iunie 2000, îlhan c/Turquie, Recueil 2000-VD, § 51; 24 aprilie 1998,
Selţuk et Asker c/Turquie, Recueil 1998-11, § 66; 19 septembrie 2000, Gnahore
c/France, Recueil 2000-IX, § 46.
2 CEDH, 10 mai 2001, Chypre c/Turquie, Recueil 2001 -IV, § 91.
3 CEDH, 16 septembrie 1996, Akdivar et autres c/Turquie, Recueil 1996-IV, § 77.
4 CEDH, 28 octombrie 1998, Assenov et autres c/Bulgarie, Recueil 1998-VHI, § 85;
18 februarie 1999, Buscarini et autres c/San-Marin, Recueil 1999-1, § 26.
5 CEDH, 6 noiembrie 1980, Van Oosterwijk c/Belgique, Serie Anr. 40, § 27; 22 mai
1984, De Jong, Baljet et Van den Brink c/Pays-Bas, Serie A nr. 77, § 39.
262 Bîrsan
căile interne de atac este limitată la a face uz „normal” de acele „recursuri” care
sunt eficace, suficiente şi accesibile1.
C. Condiţiile căilor de atac
I. Căile de atac să fie accesibile

719. Definiţie şi aplicaţii jurisprudenţiale. Aşa cum reiese din dezvoltările 65
anterioare, reclamantul care doreşte să se adreseze instanţei europene va trebui
să epuizeze, mai întâi, acele căi interne de atac, împotriva acţiunii sau inacţiunii
unei autorităţi statale ce constituie încălcarea unui drept garantat de Convenţie,
care-i sunt accesibile în mod direct. După cum a decis Curtea, „art. 26 (în prezent
art. 35 parag. 1) din Convenţie nu impune decât epuizarea recursurilor accesibile,
adecvate, privitoare Ia încălcările incriminate ” 2 (s.n., C.B). Este necesar, aşadar,
ca „recursul” ce are a fi epuizat să se afle la dispoziţia părţii interesate atât în
teorie, cât şi în practică, la epoca faptelor3. De aceea, aşa cum arătam mai sus, nu
au a fost cuprinse în sfera „recursurilor accesibile” căile extraordinare de atac ce
sunt exercitate de o autoritate publică.
Astfel, pe terenul art. 6 parag. 1 din Convenţie care garantează, printre alte 6 6
componente ale dreptului la un proces echitabil, accesul la justiţie, instanţa
europeană a decis că nu dispune de un „recurs efectiv” persoana care nu poate
recurge, datorită lipsei de resurse materiale, la serviciile unui avocat, iar legea
naţională nu reglementa, la epoca faptelor, asistenţa judiciară gratuită4. Sau, într-o
1Comis. EDH, 4 octombrie 1989, nr. 12518/1986, Argiller et autres c/France, DR

nr. 62, p. 189; 8 februarie 1990, nr. 11683/1985,Farmakopoulos c/Belgique, DR
nr. 64, p. 52; 12 decembrie 1989, nr. 12747/1987, Drozd et Janousek c/France, DR
nr. 64, p. 97; 16 mai 1990, nr. 12766/1987, Tinelli c/France, DR nr. 65, p. 155;
7 martie 1990, nr. 13669/1988, X c/Royaume-Uni, DR nr. 65, p. 245; 4 octombrie
1990, nr. 12633/1987, Smith Kline et French Laboratoires Ltd. c/Pays-Bas, DR
nr. 66, p. 70; 3 iulie 1991, nr. 14986/1989, Kuijkc/Grece, DRnr. 70, p. 240; 1 iulie
1992, nr. 13156/1987, Byrn c/Danemark, DR nr. 73, p. 5; 30 august 1993,
nr. 18926/1991, Spandre, Fabric c/Belgique, DRnr. 75, p. 179.
2CEDH, 22 februarie 1989, Ciulla c/Italie, Serie Anr. 148, § 31; 26 septembrie 1996,
Manoussakis c/Grece, Recueil 1996-IV, § 33.
3 CEDH, 24 aprilie 1999, Aquilina c/Malte, Recueil 1999-III, § 39; 8 iulie 1999,
Tanrikulu c/Turquie, Recueil 1999-IV, § 76; 10 mai 2001, Chypre c/Turquie, Recueil
2001-IV, § 116.
64 CEDH, 9 octombrie 1979, Airey c/Irlande, Serie Anr. 32, § 26.
18. Bîrsan 263

cauză în care guvernul a susţinut că reclamanta nu a epuizat căile interne de atac,

fosta Comisie a reţinut că demersurile ce puteau constitui asemenea „recursuri”,
în sensul Convenţiei, i-au fost aduse la cunoştinţă în limba greacă, deşi ea era
străină şi nu cunoştea această limbă; ţinând seama de această împrejurare şi de
faptul că reclamanta nu a putut lua contact cu un avocat, cu care a fost în măsură
să comunice decât la câteva zile după arestarea ei, Comisia a ajuns la concluzia că
recursurile invocate de guvern nu au fost accesibile reclamantei1.
67 O situaţie specială din punctul de vedere al condiţiei în discuţie o prezintă
recursul în faţa instanţelor constituţionale naţionale. în măsura în care un
recurs în constituţionalitate nu este deschis, potrivit normelor naţionale, direct
indivizilor, cum este, spre exemplu, situaţia în sistemul de drept francez, el nu
intră în sfera căilor interne de atac ce au a fi epuizate de reclamant. în sens
invers, atunci când instanţa constituţională este competentă a examina pretinsa
încălcare a unui drept garantat de Convenţie, prin raportare la dispoziţiile
constituţionale naţionale, recursul în constituţionalitate este accesibil recla
mantului ce doreşte a supune aceeaşi plângere Curţii de la Strasbourg, astfel că
el va fi ţinut să-l epuizeze. Instanţa europeană a decis că impunerea prin dispoziţiile
legii naţionale a plăţii unei sume de bani cu titlu de „cauţiune” pentru a se putea
adresa Curţii Constituţionale a unui land german - în speţă Bavaria - cu un
recurs în constituţionalitate privitor la încălcarea de către instanţele de drept
comun a dreptului său la un proces echitabil nu este de natură să facă inaccesibilă
această cale de atac2. Potrivit jurisdicţiei europene, refuzul reclamantului de a
plăti suma stabilită de Curtea Constituţională „a împiedicat jurisdicţia constitu
ţională să examineze plângerea sa, ceea ce a însemnat că el nu a îndeplinit condiţia
impusă de art. 35 parag. 1 din Convenţie de a epuiza căile interne de atac ce-i erau
recunoscute de dreptul german”3.
68 De asemenea, în sistemul de drept italian, recursul în constituţionalitate nu
este accesibil oricărei persoane, dar atunci când o persoană este implicată într-o
procedură judiciară de drept comun în care se pune o problemă de „legitimitate
constituţională” ce priveşte, în esenţă, un drept garantat de Convenţie, pentru a
epuiza căile interne de atac cel în cauză este obligat să pună în discuţia jurisdicţiei
de drept comun acea problemă, indiferent de împrejurarea dacă instanţa ordinară
va respinge excepţia astfel ridicată sau va omite să o supună Curţii Constitu
ţionale, ori aceasta din urmă nu s-ar pronunţa asupra ei. Aşadar, în această
' Comis. EDH, 3 iulie 1991, nr. 14986/1989, Kuijk c/Grece, DR nr. 70, p. 245.
2 CEDH, decizia din 5 iunie 2003, Reuther c/Allemagne, Recueil 2003-IX, p. 321.
3 Idem, p. 320.
264 Bîrsan
situaţie, epuizarea căilor interne de atac se realizează prin ridicarea excepţiei de

neconstituţionalitate a măsurii incriminate, pretins contrară dispoziţiilor Conven
ţiei, în faţa instanţei de drept comun învestită cu soluţionarea cauzei, indiferent
de soluţia acesteia sau a celei constituţionale privitoare la excepţia astfel ridicată
de reclamant1.
De asemenea, când însă reclamantul are la dispoziţie, în legislaţia naţională, 69
posibilitatea de a ataca un act normativ prin care consideră că se încalcă un drept
garantat de Convenţie în faţa Curţii Constituţionale, el are a epuiza această cale
de atac, spre a se putea adresa instanţei europene.
Astfel, într-o cauză, Curtea a constatat că situaţia de care se plângeau recla- 70
manţii nu rezulta dintr-un act individual emis de o autoritate publică la adresa sa,
ci din dispoziţiile unei legi adoptate de parlament în materie de învăţământ; ei au
susţinut că aceste din urmă dispoziţii sunt contrare prevederilor art. 2 din
Protocolul Nr. 1, care garantează dreptul oricărei persoane la educaţie, celor ale
art. 3, ce interzic aplicarea de tratamente inumane sau degradante, şi sunt discri
minatorii în privinţa lor, ceea ce semnifică şi o încălcare a dispoziţiilor art. 14 din
Convenţie2. Or, din acest punct de vedere, jurisdicţia europeană a reţinut că legea
naţională privitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale permite
particularilor să introducă un „recurs” în faţa acesteia în cazul existenţei unei
dispoziţii în legislaţia internă pe care ei o consideră de natură a le încălca drepturile
fundamentale garantate de Constituţie, situaţie în care Curtea Constituţională este
autorizată să „anuleze” dispoziţia denunţată; de asemenea, Curtea a constatat că
există o practică bine stabilită în acest sens a jurisdicţiei constituţionale naţionale.
De aceea, instanţa europeană a decis că o astfel de cerere adresată Curţii Constitu
ţionale reprezintă o cale de atac susceptibilă a remedia încălcările invocate de
reclamanţi în faţa Curţii europene; cum ei au omis să conteste constituţionalitatea
prevederilor litigioase în faţa Curţii Constituţionale naţionale, procedură a cărei
eficacitate nu a putut fi pusă la îndoială de jurisdicţia europeană, cererea lor a fost
declarată ca inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de atac3.
II. Căile de atac să fie adecvate

720. Definiţie şi aplicaţii jurisprudenţiale. Căile de atac pe care este obligat 71
să le epuizeze reclamantul pe plan intern înainte de a se adresa jurisdicţiei europene
1Comis. EDH, 12 martie 1976, nr. 6452/1974, Sacchi c/Italie, DR nr. 5, p. 43; a se
vedea şi R. Dincă, op. cit., p. 39-40.
2 CEDH, decizia din 13 februarie 2003, Grisankova et Grisankovs c/Letonie, Recueil
2003-D, p. 374-375.
3 Idem, p. 376-377.
Bîrsan 265
trebuie să fie adecvate sau eficace, în sensul că ele au ca efect împiedicarea

producerii încălcării unui drept garantat de Convenţie ori încetarea acesteia
dacă ea s-a produs, precum şi obţinerea unei reparaţii corespunzătoare1. în
jurisprudenţa organelor Convenţiei, terminologia condiţiei puse în discuţie nu
este unitară. Atât fosta Comisie, cât şi Curtea au utilizat, iar Curtea utilizează
chiar în prezent, termeni diferiţi în această materie, spunându-se uneori că
recursurile interne trebuie să fie „adecvate”, alteori că acestea au a fî „eficace”
sau, în alte cazuri, că ele trebuie să fie „efective” . Alteori instanţa europeană a
decis că reclamantul are obligaţia să epuizeze căile de atac „normal disponibile şi
suficiente” (s.n., C.B.) în ordinea juridică internă pentru a-i permite să obţină
repararea încălcării alegate2.
72 în concepţia noastră, aceşti termeni pot fi consideraţi ca sinonimi; ei au a fi
priviţi prin raportare la scopul obligaţiei epuizării căilor interne de atac, anume
„remedierea” încălcării drepturilor garantate de Convenţie în cadrul sistemului
de drept al statului în cauză3. Sau, astfel cum a statuat fosta Comisie, pentru a fi
eficace un „recurs” trebuie să fie în măsură să constituie un „remediu” direct al
situaţiei incriminate, nu într-o manieră „deturnată”4.
73 Caracterul adecvat sau eficace, ori efectiv sau suficient al unei căi interne de
atac nu poate fi apreciat decât în funcţie de natura dreptului garantat de
Convenţie, a cărui încălcare este alegată de reclamant, şi de circumstanţele
concrete ale cauzei deduse examinării de către instanţa europeană. De asemenea,
efectivitatea unui „recurs” intern are a fi apreciată şi în funcţie de efectele pe are
acesta le produce. Astfel, fosta Comisie a decis că, chiar dacă o anumită cale
internă de atac nu este suspensivă de executare, dar poate conduce, prin
exercitarea ei, la desfiinţarea unei decizii deja executate, ea poate fi considerată
ca fiind eficace; aşa fiind, nu au fost epuizate căile interne de atac în situaţia în
care o persoană expulzată nu a exercitat un ,„recurs” care, chiar dacă nu era
suspensiv, permitea să se obţină anularea deciziei administrative prin care s-a
dispus măsura expulzării5.
1Ase vedea J.-L. Charrier, op. cit., p. 282; E. Picard, op. cit., p. 598 şi urm.; R. Dincă,
op. cit., p. 40 şi urm.
2 CEDH, 2 septembrie 1998, Yaşa c/Turquie, Recueil 1998-VI, § 71; 2 septembrie
1998, Erkalo c/Pays-Bas, Recueil 1998-VI, §41.
3Pentru amănunte cu privire la terminologia acestei condiţii a se vedea R. Dincă, op. cit.,
p. 40-41.
4 Comis. EDH, 5 octombrie 1984, nr. 10092/1982, Baraona c/Portugal, DR nr. 40,
p. 119.
5Comis. EDH, 10 decembrie 1984, nr. 10564/1983,/,. c/Allemagne, DR nr. 40, p. 262.
26 6 Bîrsan
Pe terenul art. 2 din Convenţie, Curtea a statuat în mod constant că nu poate 74

fi considerată o „remediere” adecvată la încălcarea unei valori fundamentale,
cum este dreptul la viaţă garantat oricărei persoane de acest text, acordarea unei
sume de bani familiei victimei1. într-o asemenea situaţie, reclamantul care a epuizat
fără succes toate căile de atac reglementate de dreptul procesual penal intern al
statului în cauză nu poate fi obligat, în absenţa unei anchete oficiale privitoare la
moartea victimei, şi să încerce a obţine despăgubiri pe calea unei acţiuni în
răspundere civilă delictuală2.
Aşa fiind, într-o cauză în care instanţa europeană a constatat că plângerea 75
formulată de reclamantă, prin care susţinea că bărbatul cu care convieţuia de mai
mulţi ani a decedat ca urmare a tratamentului inuman ce i-a fost aplicat de organele
de poliţie, a rămas fără nici un fel de urmări, parchetul general dispunând „abando
narea urmăririi”, Curtea a decis că reclamanta a făcut uz normal de căile interne de
atac, ce s-au dovedit ineficace prin raportare la dispoziţiile Convenţiei, îndepli-
nindu-şi astfel obligaţia impusă de art. 35 parag. 1 din Convenţie3.
Sau, într-o cauză în care reclamantul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 3 76
din Convenţie prin tratamentul ce i-a fost aplicat de poliţie în timpul arestării sale
preventive, Curtea a considerat că, prin raportare la dispoziţiile art. 35 parag. 1
din Convenţie, care impun obligarea epuizării căilor interne de atac, este mai
puţin important de a se şti dacă, ca urmare a plângerii reclamantului, s-a desfăşurat
o anchetă care, în speţă, într-adevăr fusese întreprinsă; pentru instanţa europeană,
însă, aspectul esenţial a constat în a se şti dacă a existat voinţa autorităţilor de a
ajunge la identificarea şi pedepsirea funcţionarilor vinovaţi de săvârşirea faptelor
denunţate, constatate prin probe indubitabile. Or, în aceste circumstanţe, ţinând
seama că, în speţă, timp îndelungat plângerea iniţial formulată de reclamant nu a
fost examinată de autorităţile statale competente, nu i se mai putea pretinde, aşa
cum a susţinut guvernul, că, spre a epuiza căile interne de atac, reclamantul era
ţinut să introducă o nouă plângere însoţită de constituirea sa ca parte civilă; în
aceste condiţii, un asemenea „recurs” - a spus Curtea - nu mai poate avea „caracter
efectiv şi adecvat”4.
în schimb, în privinţa altor drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie, cum ar 77
fi dreptul la un proces echitabil sub aspectul duratei rezonabile a procedurii -
chiar dacă asupra acestei probleme vom reveni ulterior - sau dreptul de proprietate
1 CEDH, 19 februarie 1998, Kaya c/Turquie, Recueil 1998-1, § 105; 23 septembrie
1998, Aytekin c/Turquie, Recueil 1998-VII; § 84.
2 CEDH, 28 octombrie 1998, Assenov et autres c/Bulgarie, Recueil 1998-VDI, § 86.
3 CEDH, decizia din 18 mai 1999, Velikova c/Bulgarie, Recueil 1999-V, p. 424.
4 CEDH, 28 iulie 1999, Selmouni c/France, Recueil 1999-V, § 77-81.
Bîrsan 267
garantat de art. 1 din Protocolul Nr. 1, Curtea a admis că o acţiune în despăgubiri

poate fi considerată ca îndeplinind condiţia epuizării căilor interne de atac în
măsura în care se dovedeşte că, în sistemul naţional de drept în cauză, o asemenea
acţiune „există cu un suficient grad de certitudine, atât în practică, dar şi în teorie,
fară de care ea nu ar avea efectivitatea şi accesibilitatea impuse” (de Convenţie1
-n.H,C.B.).
78 Instanţa europeană examinează însă întotdeauna dacă, într-o situaţie dată,
aceste cerinţe sunt îndeplinite cu privire la „recursul” ce se pretinde că ar fi
trebuit exercitat de reclamant. Astfel, într-o cauză în care reclamantul a susţinut
că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra unor bunuri imobile, prin
nerestituirea lor de către stat în stăpânirea căruia se aflau, guvernul pârât s-a
apărat arătând că, deşi ministerul de finanţe nu executase hotărârea judecătorească
de restituire a acelor bunuri, reclamantul avea la dispoziţie o acţiune în despăgubiri.
Curtea a considerat însă că, în speţă, o asemenea acţiune nu ar putea fi considerată
un „recurs suficient”, deoarece acordarea unei indemnizaţii nu poate constitui „o
soluţie de schimb” la măsurile ce ar fi trebuit luate în ordinea de drept internă
pentru ca reclamantul să intre în stăpânirea bunurilor sale2.
79 Dimpotrivă, într-o speţă în care reclamantul a invocat durata excesivă a
procedurii în faţa Tribunalului Constituţional (în fapt Curtea Constituţională
naţională) şi a cerut instanţei europene obligarea statului în cauză - Spania - la
plata unei indemnizaţii cu acest titlu, Curtea a decis că, având în vedere specifi
citatea Tribunalului Constituţional ca ultimă instanţă garantă, pe plan intern, a
„redresării” eventualelor încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi
faptul că legislaţia naţională reglementa un „recurs în reparaţiune” pentru durata
excesivă a procedurii constituţionale, ce nu a fost intentat de reclamant, cererea
acestuia are a fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de atac3.
80 721. Căi de atac neadecvate, ineficace, sau „lipsite de şanse de succes”.

Eficacitatea unei căi interne de atac are a fi apreciată în funcţie de jurisprudenţă
naţională în materie, de opinia generală exprimată de doctrină la momentul la care
o asemenea cale trebuie să fie exercitată4. După cum a decis Curtea într-una din
primele sale hotărâri în care a avut a examina excepţia neepuizării căilor interne de
1CEDH, 22 mai 1984, De Jong, Baljet et Van den Brink c/Pays-Bas, Serie A nr. 77,
§ 39; 20 februarie 1991, Vernillo c/France, SerieAnr. 198, § 27; 25 martie 1999,
Iatridis c/Grece, Recueil 1999-11, § 47.
2 CEDH, 25 martie 1999, Iatridis c/Grece, Recueil 1999-11, § 47.
3 CEDH, decizia din 28 ianuarie 2003, Caldas Ramirez de Arrellano c/Espagne,
Recueil 2003-1, §407.
4 A se vedea E. Picard, op. cit., p. 598.
268 Bîrsan
atac, formulată în cauza De Wilde, Ooms et Versyp c/Belgique de guvern, în

măsura în care există o opinio communis privitoare la lipsa oricăror „şanse de
succes” în privinţa unui „recurs”, reclamantul nu poate fi ţinut a-1 epuiza1. Sau,
astfel cum a statuat fosta Comisie, regula epuizării căilor interne de atac nu
obligă pe reclamant să exercite un„recurs” lipsit în mod manifest de orice şansă
de succes2. De asemenea, fosta Comisie a decis, în mod constant, că regula
analizată „nu obligă la exercitarea unui recurs intern a cărui eficacitate nu a
apărut decât urmarea unei evoluţii a jurisprudenţei interne pertinente, posterioară
faptelor alegate în cererea reclam antului” adresată instanţei europene3.
în orice caz, reclamantul care a exercitat o cale de atac ce apărea ca eficace şi 81
suficientă nu mai poate fi ţinut a exercita alte căi de atac care, eventual, i-ar fi
deschise în dreptul intern al statului în cauză, dar a căror eficacitate apare ca
improbabilă. Din acest punct de vedere fosta Comisie a statuat că posibilitatea
de a cere autorităţilor naţionale de a -ş i,reconsidera” decizia adoptată într-o
anumită cale de atac exercitată de reclamant „nu constituie un recurs eficace”4.
Uneori, „şansele de succes” ale unei căi de atac sunt apreciate de Curte prin 82
prisma atitudinii organelor statale faţă de rezultatul favorabil obţinut de reclamant
în exerciţiul altei căi. Astfel, din moment ce un organ central al statului în cauză -
în speţă, Ministerul Finanţelor - a refuzat să execute o hotărâre obţinută de
reclamant prin care era anulată o decizie administrativă de evacuare a sa dintr-un
imobil ce-i aparţine, urmând ca acesta să-i fie restituit, instanţa europeană a
considerat că reclamantul nu mai putea fi obligat să epuizeze o altă cale de atac,
prevăzută de legislaţia civilă naţională, anume o acţiune „în restituire de posesie”,
ce avea acelaşi scop - restituirea bunului - , dar care, în final, datorită refuzului de
restituire exprimat fără echivoc de autoritatea statală „deţinătoare” a bunului,
„nu ar fi avut mai multe şanse de succes”5.
Trebuie subliniat faptul că, în măsura în care ar exista numai anumite dubii cu 83
privire la „şansele de succes” ale unei anumite căi de atac, fosta Comisie a statuat
în sensul că, pentru a îndeplini condiţia impusă de art. 26 (în prezent art. 3 5 parag. 1)
1CEDH, 18 iunie 1971, De Wilde, Ooms et Versyp c/Belgique, Serie Anr. 12 § 62.
2 Comis. EDH, 12 octombrie 1978, nr. 7308/1975, X c/Royaume-Uni, DR nr. 16,
p. 32; 11 decembrie 1987, nr. 11681/1985, Union Alimentaria Sanders SA c/Espagne,
DR nr. 54, p. 101.
3Comis. EDH, 15 decembrie 1981, nr. 8544/1979, Oztiirk c/Allemagne, DR nr. 26,
p. 55; 13 decembrie 1984, nr. 10741/1984, Xc/Royaume-Uni, DR nr. 41, p. 226.
4 Comis. EDH, 9 mai 1988, nr. 11932/1986, X c/Royaume-Uni, DR nr. 56, p. 199.
5 CEDH, 25 martie 1999, Iatridis c/Grece, precit., § 47.
Bîrsan 269
din Convenţie, reclamantul este obligat „să încerce” un asemenea „recurs”1. Astfel,
fosta Comisie a decis că dubiile exprimate de avocatul reclamanţilor cu privire la
şansele de succes ale unui recurs formulat în sistemul englez de drept în faţa
Camerei Lorzilor nu-i dispensează de a exercita acest recurs, direct în faţa acestei
înalte jurisdicţii, chiar în situaţia în care curtea de apel a refuzat autorizaţia ca
aceeaşi cauză să fie examinată de Camera Lorzilor; aceasta cu atât mai mult cu cât,
ulterior, la un scurt interval de timp, aceeaşi curte de apel a autorizat un recurs în
faţa Camerei Lorzilor, într-o cauză asemănătoare2. Dimpotrivă, nu constituie căi
efective de atac în sensul art. 35 aşa-zisele „recursuri” interne, cum ar fi o cerere
de reabilitare judiciară sau de graţiere a pedepsei, care nu au nici o legătură cu
obiectul cererii reclamantului ce priveşte încălcarea unui drept garantat de Con
venţie sau de protocoalele sale adiţionale; asemenea cereri privesc măsuri de
„favoare personală”, nicidecum drepturi apărate de Convenţie.
84 De asemenea, fosta Comisie a decis că, în situaţia în care reclamantul invocă
încălcarea libertăţii sale de conştiinţă garantată de art. 9 din Convenţie prin
condamnarea penală pe care a suferit-o pentru refuzul satisfacerii serviciului
militar, acesta din urmă fiind contrar convingerilor sale pacifiste, ar fi inutil ca,
pentru a epuiza căile interne de atac, să i se pretindă să introducă o cerere de
graţiere deoarece, dacă aceasta i-ar fi admisă, ar urma ca el să fie exonerat numai
de executarea pedepsei, fără a dispărea însăşi condamnarea, astfel că un asemenea
„recurs” ar fi complet ineficient prin raportare la obiectul cererii sale3.
85 Sau, pe terenul art. 10 din Convenţie, fosta Comisie a statuat în sensul că
reclamantul, care pretinde că prin condamnarea sa la interdicţia exercitării profesiei
de jurnalist i s-a produs o încălcare a libertăţii de exprimare, nu poate fi ţinut,
pentru a epuiza căile interne de atac, să introducă o acţiune „în reabilitare
ju diciară”, prevăzută de legislaţia penală naţională, care este, mai degrabă,'o
m ăsură de favoare, şi nu o posibilitate juridică ce ar conduce la înlăturarea
consecinţelor încălcării unui drept garantat de Convenţie4.
1 Comis. EDH, 15 decembrie 1975, nr. 5577-5583/1972, Donnelly et autres

c/Royaume-Uni, DR nr. 4, p. 4; 9 mai 1983, nr. 9559/1981, De Varga-Hirch c/France,
D Rnr.33,p. 158; 12 februarie 1990, nr. 15141/1989, McDonell c/Irlande, DR nr. 64,
p. 203.
2 Comis. EDH, 11 octombrie 1984, nr. 10789/1984, Xc/Royaume-Uni, DR nr. 40,
p. 298.
3 Comis. EDH, 5 iulie 1977, nr. 7705/1976, X c/Allemagne, DR nr. 9, p. 196.
4 Comis. EDH, 9 iunie 1958, nr. 214/1956, De Beker c/Belgique, Annuaire de la
270 Bîrsan
în aplicarea art. 8 din Convenţie, într-o cauză, instanţa europeană a constatat 8 6

că reclamanţii, cetăţeni ai unei localităţi afectate de adoptarea unor planuri de
exploatare a lignitului de către autorităţile unui land german, cu consecinţa obligării
mutării lor într-o altă zonă, au susţinut faptul că o asemenea măsură este de
natură să le încalce dreptul lor la viaţă privată şi la domiciliu. în apărare, guvernul
a invocat faptul că reclamanţii, după ce au atacat, fără succes, actele guverna
mentale ale landului în faţa instanţelor de contencios administrativ, nu au epuizat
toate căile de atac, deoarece aveau la dispoziţie un recurs în faţa C urţii
Constituţionale a landului respectiv. în speţă, însă, Curtea a reţinut că procedura
în faţa instanţelor de contencios administrativ a durat mai mult de patru ani,
astfel că nu se putea pretinde reclamanţilor să sesizeze şi Curtea Constituţională
a landului sau Curtea Constituţională federală „deoarece, având în vedere durata
procedurii administrative şi interesul lor deosebit pentru rezolvarea situaţiei în
care se aflau, un asemenea recurs nu ar fi fost nici adecvat şi nici efectiv” 1.
în schimb, Curtea a constatat că dispoziţiile contestate prevedeau „oferte de 87
compensaţie” substanţiale, cu efectuarea mutării locuitorilor comunei afectate
de măsurile contestate pe cheltuiala statului, procedurile de acordare a indemni
zaţiilor individuale fiind în curs, astfel că, din acest punct de vedere, ea a constatat
că reclamanţii nu epuizaseră căile interne de atac, în sensul art. 35 parag. 1 din
Convenţie2.
722. Situaţia sesizărilor adresate mediatorului (ombudsmanului, avocatului 88

poporului); efectivitatea lor. Jurisprudenţă organelor Convenţiei a statuat că, în
principiu, o plângere adresată mediatorului naţional nu poate fi considerată un
recurs efectiv în sensul art. 35 parag. 1 din Convenţie3. După cum a observat
relativ recent Curtea privitor la posibilitatea recurgerii la mediator pentru apărarea
unui drept garantat de Convenţie, dacă este adevărat că acesta apare ca o autoritate
independentă faţă de executiv, el nu poate adopta deciziiînvestite cu forţă executorie,
care să se impună ca atare autorităţilor administrative, ceea ce înseamnă că un
„recurs” adresat mediatorului nu este de natură să corespundă exigenţelor a r t 35
parag. 1 din Convenţie privitoare la epuizarea căilor interne de atac4.
1 CEDH, decizia din 25 mai 2000, Noak et autres c/Allemagne, Recueil 2000-VI,
p. 527-528.
2 Idem, p. 533.
3 Comis. EDH, 14 mai 1987, nr. 11192/1984, Montion c/France, DR nr. 52, p 231;
CEDH, 26 martie 1987, Leander c/Suede, Serie A nr. 116, § 80-84.
4 CEDH, decizia din 2 octombrie 2003, Qufaj Co. Sh.p.k. c/Albanie, Recueil 2003-XI,
p. 328.
Bîrsan 271
89 într-o cauză, instanţa europeană a constatat că reclamantul s-a plâns, în

esenţă, de faptul că percheziţia şi confiscarea unor bunuri efectuate de organele
de poliţie la sediul societăţii sale au depăşit cadrul mandatului pentru efectuarea
lor, acordat de autorităţile competente, deoarece majoritatea documentelor con
fiscate nu priveau activitatea societăţii sau perioada ce forma obiectul anchetei
începute împotriva sa, fiindu-i astfel încălcate dreptul la viaţă privată şi la domiciliu,
garantate de art. 8 din Convenţie1. Guvernul pârât a susţinut că cererea recla
mantului are a fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de atac
deoarece, potrivit normelor procesuale penale interne, acesta avea la dispoziţie o
acţiune în justiţie împotriva măsurilor incriminate, în cadrul căreia tribunalul era
obligat să se pronunţe în termen de o săptămână de la depunerea cererii cu
privire la menţinerea sau încetarea măsurii confiscării şi restituirea documentelor
în discuţie, ceea ce reclamantul a omis să facă. La rândul lui, reclamantul a arătat
că el a depus o plângere împotriva măsurilor în discuţie la mediator, care, după
ascultarea poliţiştilor implicaţi în actele de urmărire penală contestate şi studierea
întregului dosar, a ajuns la concluzia că aceste acte nu au fost ilegale sau viciate
de anumite neregularităţi, astfel că nu avea a dispune vreo măsură specială
privitor la aceste acte2. Reclamantul a arătat că legislaţia naţională nu prevedea
nici o cale de atac împotriva deciziilor mediatorului, astfel că el a considerat că
şi-a îndeplinit obligaţia epuizării căilor interne de atac, prevăzută de art. 35
parag. 1 din Convenţie3.
90 Instanţa europeană a reţinut că, în speţă, obiectul plângerii reclamantului
adresate Curţii privea depăşirea limitelor mandatului de percheziţie şi de confiscare
a unor documente ale societăţii sale, situaţie în care, potrivit normelor procesuale
penale ale statului în cauză, el dispunea de posibilitatea intentării unei acţiunr de
control jurisdicţional al măsurilor contestate; în măsura în care instanţa compe
tentă ar fi constatat ilegalitatea lor sau faptul că nu mai era necesară menţinerea
lor, ea putea ordona încetarea acestor măsuri, prerogativă ce nu aparţinea şi
mediatorului. Mai mult, tribunalul sesizat era ţinut să se pronunţe într-un termen
foarte scurt, iar soluţia sa era susceptibilă de a fi atacată cu recurs distinct, nu
împreună cu soluţia pe fond, în faţa instanţei superioare. Aşa fiind, Curtea a
considerat că, în cauză, reclamantul dispunea de o cale de atac „accesibilă şi
suficientă”, în sensul art. 35 din Convenţie4.
1CEDH, decizia din 14 octombrie 1999, Lehtinen c/Finlande, Recueil 1999-VH,p.480.

2 Idem, p. 475.
3 Idem, p. 478.
4 Idem, p. 480.
272 Bîrsan
Dimpotrivă, în alte circumstanţe, fară ca efectele unei plângeri adresate 91

mediatorului într-un alt sistem de drept să fie total diferite faţă de cele arătate în
situaţia anterior expusă, instanţa europeană statuat în sensul că o asemenea
plângere poate fi considerată că satisface exigenţele epuizării căilor interne de
atac impuse de art. 3 5 parag. 1 din Convenţie. Bunăoară, în cauza Egmez c/Chypre,
reclamantul a susţinut în faţa instanţei europene că a fost victima unor tratamente
contrare dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, tratamente ce i-au fost aplicate de
către funcţionari ai poliţiei statului pârât. Guvernul pârât a invocat faptul că
reclamantul nu a epuizat căile interne de atac deoarece nu a făcut uz de
„recursurile” în materie prevăzute de legislaţia naţională. Sub acest aspect, Curtea
a constatat că reclamantul s-a plâns de aplicarea relelor tratamente denunţate
mediatorului Republicii Cipru, fiind încurajat a întreprinde acest demers chiar de
procurorul general al republicii, fară însă a mai intenta vreo altă acţiune injustiţie
care să aibă acelaşi obiect1.
în examinarea excepţiei neepuizării căilor interne de atac ridicată de guvern, 92
Curtea a evidenţiat, mai întâi, jurisprudenţă organelor Convenţiei, potrivit căreia
o plângere adresată mediatorului nu constituie, în principiu, o cale de atac ce are
fi epuizată, pe terenul dispoziţiilor art. 35 parag. 1 ; totuşi, ea a considerat că, din
moment ce reclamantul s-a plâns mediatorului din îndemnul procurorului gen
eral, care a considerat afirmaţiile reclamantului ca fiind credibile, aceasta înseamnă
că el „a atras atenţia autorităţilor asupra afirmaţiilor sale”, susţinând „în mod
serios” că a fost victima unor tratamente contrare dispoziţiilor art. 3 din Convenţie,
ceea ce impunea obligaţia autorităţilor de a desfăşura „investigaţii aprofundate
şi efective, de natură a conduce la identificarea şi la pedepsirea vinovaţilor”2.
în al doilea rând, instanţa europeană a constatat că, ca urmare a plângerii 93
depuse de reclamant, mediatorul a făcut o anchetă cu privire la faptele denunţate
de acesta şi a întocmit un raport pe care l-a publicat; în raport, el a ajuns la
concluzia că reclamantul a fost maltratat de organele de poliţie şi a identificat pe
unii dintre poliţiştii responsabili de aceste fapte. Fără apune în discuţie concluziile
mediatorului, Curtea a arătat, însă, că acesta nu avea puterea de a ordona măsuri
concrete ce aveau a fi luate de organele executive sau de a aplica direct persoanelor
responsabile anumite sancţiuni. Totuşi, jurisdicţia europeană a considerat că,
din moment ce raportul mediatorului fusese publicat, autorităţile statale aveau
obligaţia, impusă de dispoziţiile Convenţiei, de a desfăşura propriile lor investigaţii
1 CEDH, 21 decembrie 2000, Recueil 2000-XU, § 59-66.

2Idem, § 66.
Bîrsan 273
care să conducă nu numai la identificarea responsabililor - unii dintre ei erau

identificaţi deja în raportul mediatorului dar şi la pedepsirea lor. Pentru Curte,
în mod indubitabil activitatea mediatorului „a deschis calea angajării urmăririi
penale a poliţiştilor implicaţi” deoarece raportul său a fost transmis guvernului,
parlamentului şi procurorului general căruia, potrivit legii, îi incumba sarcina de a
pomi „acţiunea publică”1; autorităţile competente şi-ar fi îndeplinit obligaţiile ce le
reveneau pe terenul art. 13 din Convenţie dacă ar fi angajat cel puţin oprocedură
de urmărire în privinţa poliţiştilor responsabili desemnaţi în raportul mediatorului,
indiferent de rezultatul ei, în măsura în care ar fi fost făcute investigaţii pertinente
şi aprofundate. Susţinerea guvernului în sensul că reclamantul „a refuzat să
coopereze cu autorităţile” din motive politice nu a fost ignorată de Curte, dar ea a
reţinut că el nu a fost niciodată invitat de procurorul general „să ia parte la o
anchetă pe care acesta ar fi deschis-o din proprie iniţiativă”2.
94 în al treilea rând, instanţa europeană a admis că, în cauză, autorităţile naţionale
„nu au rămas inactive faţă de gravele acuzaţii de rele tratamente” făcute de
reclamant; în acelaşi timp însă, în concepţia Curţii, acestea erau ţinute „a nu
subestima importanţa mesajului pe care-1 transmit tuturor persoanelor implicate
şi publicului larg, atunci când ele decid a angaja sau nu urmărire penală împotriva
funcţionarilor vinovaţi de aplicarea de tratamente contrare dispoziţiilor art. 3 din
Convenţie”; autorităţile naţionale sunt obligate „să nu dea niciodată impresia”
că ar fi dispuse să lase nepedepsite asemenea fapte3.
95 Faţă de aceste împrejurări, Curtea a apreciat că, datorită obligaţiilor deosebit
de riguroase ce revin autorităţilor statale în ipoteza în care o persoană susţine, de
o manieră credibilă, încălcarea prevederilor art. 3 al Convenţiei, prin prezentarea
plângerii sale mediatorului reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia ce-i era impusă
de art. 35 parag. 1 din Convenţie, „de a oferi statului în cauză posibilitatea de a
redresa în ordinea sa juridică internă situaţia denunţată înainte de a avea a răspunde
pentru aceasta în faţa unui organism internaţional; singura modalitate în care se
putea ajunge la o asemenea redresare, după ce reclamantul a făcut uz de o cale de
atac pe care o avea la dispoziţie, era pornirea unei proceduri în angajarea
răspunderii penale a funcţionarilor implicaţi în comiterea faptelor incriminate; or,
potrivit dispoziţiilor legii naţionale privitoare la activitatea mediatorului, o plângere
adresată acestuia ar fi trebuit să conducă, în mod normal, la un astfel de rezultat,
autorităţile naţionale luând la cunoştinţă, din raportul mediatorului, de existenţa
1Idem, § 68.
2Idem, § 69-70.
1Idem ,$l\.
274 Bîrsan
unor grave încălcări ale dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, ceea ce, în cauză, nu
s-a produs; consecinţa comportamentului autorităţilor statale nu putea fi decât
respingerea excepţiei preliminare a guvernului privitoare la neepuizarea căilor
interne de atac1.
D. Particularităţile epuizării căilor interne de atac privitoare la

dreptul la un proces echitabil
I. Dreptul la apărare
723. Asistarea de un avocat. Articolul 6 din Convenţie garantează fiecărei 96
persoane, aşa cum am arătat în primul volum al lucrării, sub multiple aspecte,
dreptul la un proces echitabil2. Prin luarea în considerare a fiecărei componente
a acestui drept generic, pot rezulta unele aspecte specifice ale îndeplinirii condiţiei
epuizării căilor interne de atac, în ipoteza în care reclamantul ar invoca încălcarea
lui, în faţa instanţei europene. Astfel, spre exemplu, cu privire la respectarea
dreptului la apărare, într-o cauză fosta Comisie a constatat că, în sistemul de
drept procesual german în vigoare la epoca faptelor, chiar dacă legislaţia nu
prevedea posibilitatea ca un acuzat să pretindă statului să plătească un avans
din onorariul avocatului său atunci când acesta a fost desemnat din oficiu şi nici
Convenţia nu garantează un asemenea drept, conform practicii instanţelor
naţionale în materie preşedintele tribunalului trebuie, în principiu, să acorde
preferinţă avocatului „care se bucură de încrederea acuzatului”; dacă preşedintele
nu proceda astfel, acuzatul putea formula un „recurs” împotriva deciziei respec
tive şi putea cere, ulterior, înlocuirea avocatului desemnat de preşedinte cu un alt
avocat „demn de încrederea sa”3. Aşa fiind, dacă reclamantul a constatat că
avocatul său numit din oficiu a neglijat să-i pregătească apărarea sub motiv că
nu a primit un avans din onorariu, pentru a putea invoca încălcarea dreptului său
la apărare garantat de art. 6 din Convenţie era obligat, spre a fi epuizat căile
interne de atac, să ceară să-i fie desemnat un alt avocat din oficiu4.
Sau, tot fosta Comisie a decis că, în situaţia în care într-o cauză dată, în care 97
instanţa are a alege între a urma o procedură publică şi o procedură in camera
(nepublică), reclamantul care nu a cerut în mod expres dezbaterea cauzei sale
1Idem, § 72-73.
3Comis.EDH, 11 decembrie 1976, nr. 7641/1916, X c/Allemagne, DR nr. 10,p. 234.
4 Ibidem.
Bîrsan 275
într-o şedinţă publică nu a epuizat căile interne de atac spre a putea invoca
încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 în faţa organelor Convenţiei1. Dimpotrivă,
fosta Comisie a statuat în sensul că, atunci când într-o cauză jurisdicţia naţională
competentă - în speţă Tribunalul federal elveţian, ca instanţă supremă în sistemul
naţional al jurisdicţiei - se pronunţă într-o acţiune ca instanţă unică şi în ultim
grad de jurisdicţie şi a decis examinarea cauzei in camera, nu i se mai poate
reproşa reclamantului neepuizarea căilor interne de atac, deoarece el nu avea
posibilitatea juridică să atace cu apel decizia Tribunalului federal elveţian, instanţă
de ultim grad naţional de jurisdicţie2.
98 Tot privitor la respectarea dreptului la apărare, într-o cauză, fosta Comisie a
constatat că apărătorul reclamantului, cu care acesta încheiase un contract de
asistenţă juridică pentru a-1 reprezenta în faţa instanţei naţionale de prim rang de
jurisdicţie, s-a considerat, din proprie iniţiativă, „descărcat” de obligaţiile asumate
datorită faptului că, între timp, datorită îmbolnăvirii grave a reclamantului, nu a
mai fost în măsură să comunice cu el, astfel că a renunţat a mai pune concluzii în
dosar şi a lipsit la termenul fixat pentru judecarea cauzei, soluţionată fară partici
parea apărătorului acestuia; înainte de a renunţa la mandatul său, avocatul
informase despre intenţia sa „toate părţile interesate”, printre acestea fiind jude
cătorul şi partea adversă. în faţa fostei Comisii, prin apărător desemnat adlitem,
reclamantul a susţinut că nu a putut beneficia de apărător în primă instanţă şi nu
a putut ataca sentinţa acesteia cu apel, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces
echitabil. Fosta Comisie a reţinut că, potrivit normelor procesuale naţionale
aplicabile în cauză, un avocat nu poate renunţa la mandatul său decât în ziua în
care el este înlocuit de un alt apărător angajat de parte sau desemnat din oficiu.
Ca atare, ea a considerat că avocatul cu care reclamantul încheiase contractul.de
asistenţă juridică nu putea renunţa unilateral la acordarea acesteia, astfel că el
era ţinut să acorde asistenţă clientului său în toate fazele procedurii de judecată3.
99 Aşa fiind, fosta Comisie a arătat că, în măsura în care reclamantul sau avocatul
său a considerat că procesul nu a fost echitabil, ar fi trebuit să atace decizia
primei instanţe cu apel, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din
Convenţie; avocatul ar fi putut invoca, în special, faptul că starea de incapacitate
în care se afla reclamantul l-a pus în imposibilitatea „de a primi instrucţiuni” din
partea lui şi că această stare de lucruri l-a împiedicat să-şi îndeplinească în mod
corespunzător mandatul primit; de asemenea, Comisia a observat că, potrivit
1Comis. EDH, 8 octombrie 1976, nr. 6916/1975, X., Y. etZ. c/Suisse, DRnr. 6, p. 108.
2 Comis. EDH, 3 martiel983, nr. 9486/1981, Adler c/Suisse, DR nr. 32, p. 228.
3 Comis. EDH, 13 aprilie 1989, nr. 12115/1986, X c/France, DR nr. 60, p. 166.
276 Bîrsan
normelor naţionale privitoare la capacitatea persoanelor, avocatul putea cere
instanţei de apel să sesizeze „judecătorul de tutelă” despre situaţia creată, pentru
deschiderea procedurii instituirii tutelei în privinţa reclamantului; în cazul respin
gerii acestei cereri, exista posibilitatea introducerii unui recurs în casaţie în cadrul
căruia să se invoce nerespectarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 privitoare la
garantarea dreptului la un proces echitabil. Neprocedând astfel prin avocatul
său, reclamantul nu a epuizat căile interne de atac, a decis fosta Comisie1.
în schimb, într-o altă cauză în care guvernul a susţinut că reclamantul, care s-a 100
plâns de ordinul dat de decanul baroului avocatului său de a nu depune la dosar
o scrisoare pe care el i-o adresase, „nu a epuizat căile interne de atac” deoarece
el putea depune direct copia acelui document, acesta din urmă a arătat că decizia
incriminată nu era susceptibilă, în dreptul intern, de nici o cale de atac2. Comisia
a constatat că decizia în discuţie a fost luată de decan în temeiul prerogativelor
sale „de consultare şi de conciliere” ce-i sunt recunoscute în mod „tradiţional” în
cadrul profesiei şi că guvernul nu a putut invoca vreo jurisprudenţă naţională în
sensul posibilităţii exercitării unei căi de atac împotriva deciziilor decanului, astfel
adoptate. Altfel spus, guvernul nu a demonstrat că reclamantul avea la dispoziţie
o cale de atac eficientă şi eficace împotriva deciziei decanului baroului de avocaţi,
luată în temeiul prerogativelor ce-i sunt recunoscute cutumiar, astfel că simpla
contestare a acestei decizii în faţa decanului a fost suficientă pentru a se considera
că, în circumstanţele particulare ale speţei, reclamantul a epuizat căile interne de
atac3.
II. Durata procedurii

724. Corelaţii. De departe însă, componenta cea mai complexă a dreptului la 101
un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, privitoare la epuizarea
căilor interne de atac, s-a dovedit a fi, în jurisprudenţă organelor Convenţiei, în
special în ultimii ani în cea a noii Curţi, imperativul desfăşurării procedurilor
interne într-un termen rezonabil. Sub aspectul discutat, problema care se pune
în această materie este, în aparenţă, simplă: are reclamantul a epuiza vreo cale
internă de atac atunci când el se pretinde, în faţa instanţei europene, victima
încălcării dreptului său la un proces echitabil prin depăşirea „termenului
1Idem, p. 166-167.
2 Comis. EDH, 30 august 1993, nr. 18926/1991 şi 19777/1992 (jointes) Spandre et
Fabri c/Belgique, DR nr. 75, p. 184.
3 Ibidem.
Bîrsan 277
rezonabil” în care trebuie să se „încadreze” procedurile desfăşurate în ordinea

juridică internă a unui stat contractant?
102 Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să revenim, mai întâi, asupra
problemei raportului dintre dispoziţiile art. 35 parag. 1 şi cele ale art. 13 din
Convenţie. Arătam mai sus1 că între prevederile acestor două texte există o strânsă
corelaţie: ambele dau expresie principiului subsidiarităţii în domeniul protecţiei
europene a drepturilor omului, dar impun obligaţii total diferite; obligaţia prevăzută
de art. 13 se adresează statelor, pe când cea instituită de art. 35 parag. 1 priveşte
pe titularii dreptului la u n ,recurs individual”. Intr-adevăr, art. 13 din Convenţie
obligă statele să asigure persoanelor aflate sub jurisdicţia lor, care se pretind
victime ale încălcării unui drept garantat de Convenţie sau de protocoalele sale
adiţionale, posibilitatea ca, pe o cale procedurală prevăzută de lege, să se poată
adresa instanţelor naţionale cu o acţiune prin care să obţină încetarea acestei
încălcări şi reparaţia corespunzătoare2; dacă o asemenea posibilitate nu este
oferită de sistemul judiciar al statului în cauză, persoana interesată se va putea
adresa instanţei europene, arătând nu numai că i-a fost încălcat un anume drept
„substanţial” prevăzut de Convenţie, oricare ar fi acesta - dreptul la viaţă, dreptul
la libertate şi siguranţă, dreptul la viaţă privată şi de familie etc. - , ci şi „dreptul la
un recurs efectiv” apărat de art. 13. în măsura în care un asemenea drept subiectiv
convenţional de natură procedurală este reglementat de legislaţia statului
contractant în cauză, spre a se putea adresa instanţei europene reclamantul este
ţinut de obligaţia de a -1 pune în valoare, adică de a epuiza căile interne de atac,
astfel cum dispune art. 35 parag. 1 din Convenţie. în măsura în care nu-şi înde
plineşte această obligaţie, plângerea sa va fi respinsă ca inadmisibilă, epuizarea
căilor interne de atac fiind o condiţie a admisibilităţii cererii sale.
103 Şi acum să revenim la problema îndeplinirii condiţiei în discuţie pentru ipoteza
în care reclamantul invocă în faţa instanţei europene încălcarea dispoziţiilor art. 6
parag. 1 din Convenţie, care garantează dreptul la echitatea procedurii, printre
altele, prin desfăşurarea ei într-un termen rezonabil. în logica raportului dintre
dispoziţiile textelor citate mai sus, ar trebui ca reclamantul care se găseşte într-o
asemenea situaţie, pentru a-şi îndeplini obligaţia impusă de art. 35 parag. 1 din
Convenţie de a epuiza căile interne de atac, să dispună de o asemenea cale, adică
statul în cauză să fi prevăzut u n ,recurs” pe temeiul art. 13 din Convenţie, iar
reclamantul care invocă încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 , constând în
nerespectarea „termenului rezonabil” în privinţa duratei procedurii, să-l fi utilizat
pe plan intern.

278 Bîrsan
Numai că, atât fosta Comisie, cât şi Curtea - aceasta din urmă şi în organizarea 104
ei de până la 1 noiembrie 1998, cât şi după această dată, în noua sa organizare ca
instanţă unică a Convenţiei, însă numai până la hotărârea Kudla c/Pologne din
26 octombrie 20001-a u considerat că, în măsura în care ele au constatat încălcarea
dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie sub aspectul nerespectării dreptului la
judecarea cauzei reclamantului într-un „termen rezonabil”, nu mai era necesară
examinarea cauzei pe terenul art. 13 din Convenţie; în asemenea situaţii, art. 6
parag. 1 era analizat ca reprezentând le:t specialia prin raportare la dispoziţiile
art. 13, încorporându-le pe acestea; ca atare, în privinţa încălcării dreptului la un
proces echitabil prin durata excesivă a procedurilor interne, reclamantul se putea
adresa direct organelor Convenţiei, în măsura în care, totuşi, pe plan intern nu
dispunea de un „recurs” prin care să pună în discuţia acestora încălcarea acestui
drept. După cum au decis atât Comisia, cât şi Curtea în nenumărate rânduri,
constatând încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie, acestea „nu mai
consideră necesar să analizeze cauza şi pe terenul art. 13 ”2.
725. Schimbarea jurisprudenţei Curţii prin cauza Kudla c/Pologne. Aşa 105
după cum am arătat şi în analiza dispoziţiilor art. 133, prin această hotărâre care
marchează un reviriment al propriei sale jurisprudenţe în materie, instanţa
1 CEDH, Recueil 2000-XI, p. 197 şi urm.

2 A se vedea, spre exemplu, Comis. EDH, raportul din 10 decembrie 1991, Piazzetti
c/Italie, § 41, anexat la hotărârea Curţii în aceeaşi cauză din 26 februarie 1993, Serie A
nr. 257-C, §21; pentru jurisprudenţă noii Curţi, a se vedea, spre exemplu, CEDH, 25
ianuarie 2000, Tripodli c/Italie, Internet, site cit:, 7 decembrie 1999, Bouilly c/France,
Internet, site cit. Facem precizarea că, în sistemul Convenţiei aplicabil până la intrarea
în vigoare a Protocolului Nr. 11, cauzele privitoare la durata procedurii, care în
imensa lor majoritate priveau Italia, se finalizau în faţa Comitetului Miniştrilor
Consiliului Europei; într-adevăr, potrivit dispoziţiilor fostului art. 32 din Convenţie,
raportul fostei Comisii, prin care aceasta emitea avizul existenţei unei încălcări a
art. 6 parag. 1 prin depăşirea duratei rezonabile a procedurii de judecată, era transmis
direct acestui organism al Consiliului Europei, fără a mai fi sesizată Curtea. Potrivit
aceluiaşi text, Consiliul Miniştrilor, ca organ jurisdicţional în cadrul sistemului
Convenţiei până la data de 1 noiembrie 1998, putea adopta o decizie, cu 2/3 din
numărul membrilor săi, în care constata existenţa sau inexistenţa unei încălcări a unui
drept garantat de Convenţie, în cazul discutat a dreptului la un proces echitabil; de
regulă, constatând existenţa unei asemenea încălcări, Comitetul Miniştrilor obliga
statul în cauză şi la plata unei sume de bani reclamantului cu titlu de despăgubiri
pentru prejudiciul moral astfel suferit.
19 . Bîrsan 279
europeană a arătat că acest text nu mai este „absorbit” de art. 6 parag. 1 în situaţia
în care încălcarea dreptului garantat de Convenţie, pe care reclamantul o pune în
discuţie, constă în depăşirea termenului rezonabil în care el consideră că ar fi
trebuit examinată cauza sa de instanţele naţionale; el ar trebui să dispună de
posibilitatea juridică, ce ar rezulta din respectarea de către statele contractante
a dispoziţiilor art. 13 din Convenţie, de a invoca în primul rând în faţa instanţelor
naţionale nerespectarea dreptului la judecarea cauzei sale într-un „termen
rezonabil”. Pentru că, a observat cu deplin temei Curtea, din punct de vedere
juridic, problema de a se şti dacă reclamatului într-o cauză dată i-a fost examinată
„contestaţia” sa privitoare la un drept sau obligaţie de natură civilă sau o
„acuzaţie” în materie penală într-un termen rezonabil este distinctă de aceea de a
se vedea dacă el dispunea, în dreptul intern, de un „recurs efectiv” pentru a
putea invoca eventuala încălcare a acestui drept1; în măsura în care reclamantul
avea la dispoziţie o asemenea cale de atac, spre a se putea adresa instanţei
europene el era obligat să o utilizeze, astfel cum dispune art. 35 parag. 1 din
Convenţie; dacă ea nu este reglementată în sistemul de drept al statului în cauză,
Curtea va constata şi încălcarea dispoziţiilor art. 13 din Convenţie, pe lângă
eventuala constatare a încălcării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 ce garantează
desfăşurarea procedurilor interne într-un „termen rezonabil”.
106 De altfel, frecvenţa crescândă a constatării încălcării acestui drept a determinat
Curtea ca, în unele din hotărârile sale, să atragă atenţia statelor contractante
asupra „pericolului important” pe care îl prezintă „durata excesivă a procedurilor
judiciare” pentru respectarea principiilor statului de drept în ordinea lor juridică
naţională, „atunci când justiţiabilul nu dispune, în privinţa respectării dreptului
său la un proces echitabil sub aspectul duratei procedurii, de nici o cale internă
de atac”2. în aceste condiţii, începând cu hotărârea sa în această cauză, instanţa
europeană a decis că este necesar a fi examinată separat o pretinsă încălcare a
dispoziţiilor art. 13 din Convenţie, luat individual, independent de împrejurarea
că ea ar fi constatat o încălcare a prevederilor art. 6 parag. 1 prin nesocotirea
obligaţiei statului contractant de a asigura celui interesat desfăşurarea
procesului său într-un termen rezonabil3.
107 Instanţa europeană a ţinut să precizeze că un „recurs” ce permite reclamantului.
să denunţe, pe plan intern, durata excesivă a procedurii de judecată nu implică, în
1 CEDH, 26 octombrie 2000, precit., § 147.
2 CEDH, 28 iulie 1999, Bottazzi c/Italie, Recueil 1999-V, § 22; 28 iulie 1999,
A.P. c/Italie, Internet, site cit., § 18; 28 iulie 1999, Ferrari c/Italie, Internet, site cit.,
§ 21.
3 CEDH, 26 octombrie 2000, Kudla c/Pologne, Recueil 200-XI, § 149.
280 Bîrsan
sine, exercitarea unei căi de atac împotriva deciziei judiciare ce a examinat fondul
acelei cauze pe terenul art. 6 parag. 1, adică însăşi „contestaţia privitoare la un
drept sau o obligaţie civilă” sau „acuzaţia” în materie penală; acesta a fost examinat
distinct de instanţele naţionale, reclamantul putând foarte bine să fi obţinut
câştig de cauză; separat, el însă trebuie să aibă posibilitatea să „discute”, în fapt
să denunţe, şi durata procedurilor judiciare în cauza sa.
Ea a arătat că argumentul invocat de guvernul pârât în cauză, în sensul că a 108
pretinde reglementarea unui asemenea „recurs” ar semnifica îngreunarea proce
durilor interne, nu are a fi primit; chiar dacă este adevărat că nu predomină
sistemele de drept naţional ale statelor contractante ce au reglementat un astfel
de recurs care să permită denunţarea duratei excesive a procedurilor de judecată,
nu mai puţin, în jurisprudenţa sa privitoare la examinarea problemei epuizării
căilor interne de atac, Curtea a constatat existenţa, în unele state, a unor asemenea
„recursuri”, ce funcţionează în mod efectiv şi eficient1.
Astfel, în decizia sa privitoare la admisibilitatea cererii din 5 octombrie 1999 în 109
cauza Gonzales Marin c/Espagne2, Curtea a reţinut că, în sistemul spaniol de
drept, orice persoană ce consideră că procedura penală în care este implicată
durează excesiv poate, după ce s-a plâns fără succes de aceasta jurisdicţiei ce
instrumentează cauza, să sesizeze Tribunalul Constituţional (Curtea Constitu
ţională) cu u n ,/ecurs” pe temeiul art. 24 parag. 2 din Constituţia spaniolă, care
dispune că orice persoană are dreptul la un proces public şi într-un termen
rezonabil; în caz de respingere a acestui recurs, spre exemplu pentru tardivitate,
dacă cel interesat consideră că durata procedurii a fost excesivă, el are posibilitatea
ca, pe temeiul art. 292 din Legea de organizare judiciară, să formuleze o „cerere în
reparaţiune” în faţa Ministerului spaniol de Justiţie, „pentru funcţionarea anormală
a justiţiei”. Instanţa europeană a evidenţiat că, potrivit unei jurisprudenţe perti
nente a jurisdicţiilor administrative spaniole, durata excesivă a procedurilor judi
ciare este asimilată unei funcţionări anormale a administrării justiţiei, iar decizia
ministrului poate face obiectul unui „recurs contencios” în faţa jurisdicţiilor
administrative. In consecinţă, ea a apreciat că această cale de atac prezintă
suficientă accesibilitate şi efectivitate pentru un justiţiabil, constituind un
,recurs eficace” pe care el este obligat să-l exercite, pe temeiul art. 35 din Convenţie,
înainte de a se adresa jurisdicţiei europene3.
1Idem, § 154.
2 Recueil 1999-VII, p. 447 şi urm.
3 Idem, p. 452-453.
Bîrsan 281
110 De asemenea, într-o altă cauză Curtea a constatat că, în Portugalia, cel care
pretinde că o procedură penală care-1 priveşte are o durată excesivă, spre exemplu
atunci când ea depăşeşte termenul prevăzut de lege pentru fiecare fază a acesteia,
poate să adreseze procurorului general al republicii sau Consiliului Superior al
Magistraturii o cerere pentru accelerarea procedurii, întemeiată pe art. 108 şi
art. 109 din Codul portughez de procedură penală; o asemenea cerere poate
conduce la o decizie a organelor sesizate, prin care procurorul care instrumentează
dosarul să fie „pus în întârziere” spre a finaliza procedura sau, dacă aceasta a
ajuns în faţa instanţei, judecătorul poate fi „rugat” să procedeze la efectuarea
actelor procedurale ce se impun în vederea soluţionării dosarului, fixând fie data
încheierii procedurii de urmărire penală (terminării instrucţiei), fie data
examinării cauzei în şedinţă publică1.
111 Instanţa europeană a reţinut, aşadar, că textele evocate din legislaţia procesual
penală portugheză reglementează o cale de atac ce permite celui interesat să se
plângă de durata excesivă a unei proceduri penale. După cum se arată chiar în
expunerea de motive a noului Cod portughez de procedură penală, această
posibilitate a fost deschisă justiţiabililor tocmai pentru a răspunde exigenţelor de
celeritate a procedurilor garantate de Convenţie şi constituie un „recurs” eficace
şi efectiv care, datorită termenelor stricte impuse organelor judiciare, nu este de
natură să conducă la prelungirea nejustificată a procedurilor în cauză, astfel că
reclamantul are a-1 „epuiza” pentru a-şi îndeplini obligaţia impusă de art. 35
parag. 1 din Convenţie, spre a se putea adresa Curţii cu o „acţiune” în care ar
invoca durata excesivă a unei proceduri penaie care-1 priveşte2.
1 CEDH, decizia din 2 decembrie 1999, Tome Mota c/Portugal, Recueil 1999-IX,
p. 426-427.
2 Idem, p. 427; Curtea a subliniat că aceste noi prevederi cuprinse în legislaţia
procesual-penală portugheză sunt diferite de cele anterioare, potrivit cărora, în caz
de întârziere a procedurii, reclamantul se putea adresa judecătorului de instrucţie sau
procurorului general al republicii, pentru a cere „accelerarea” acesteia; fosta Comisie
a considerat că asemenea demersuri sau absenţa lor ţin de examinarea comportamentului
reclamantului pentru a decide cu privire la fondul cauzei, adică spre a se vedea dacă
ea a fost judecată sau nu într-un termen rezonabil; Comis. EDH, 6 iulie 1982,
nr. 8990/1980, Guincho c/Portugal, DR nr. 29, p. 129; 14 aprilie 1988,
nr. 11296/1984, Moreira de Azevedo c/Potugal, DR nr. 56, p. 120; în acelaşi sens,
Comis. EDH, 8 decembrie 1981,nr. 8961/1980, Xc/Allemagne, DR nr. 26, p. 200;
6 iulie 1984, nr. 10103/1982, Farrajut c/France, DR nr. 39, p. 186.
282 Bîrsan
III. Obiectul unui „recurs” intern privitor la nerespectarea termenului

rezonabil al duratei procedurii; consecinţe asupra regulii epuizării căilor de
atac
726. „Redresarea” situaţiei reclamantului. Din cele expuse mai sus rezultă 1 1 2
că, în prezent, jurisprudenţă instanţei europene aplică regula epuizării căilor
interne de atac şi pentru cererile cu care reclamantul sesizează Curtea ce au ca
obiect încălcarea dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţie prin existenţa unei
durate excesive a procedurilor judiciare interne. După cum a decis Curtea, în
asemenea situaţii, în esenţă, dispoziţiile art. 35 parag. 1 au ca scop „prevenirea
unei încălcări a Convenţiei, şi nu atât recunoaşterea de către autorităţile
naţionale a existenţei unei încălcări deja produse sau acordarea unei despăgubiri
pentru cea care s-a produs deja” (s.n., C.B.)'. Aşadar, în concepţia jurisdicţiei
europene, în materia discutată ceea ce interesează în primul rând este problema
de a se şti dacă un anumit „recurs” intern poate conduce „la accelerarea procedurii
interne sau la a împiedica faptul ca ea să devină excesivă”2.
Nimeni nu contestă - a observat Curtea - că problema duratei unei proceduri 113
pe terenul art. 6 parag. 1 din Convenţie priveşte nu atât o decizie internă specifică
pe care instanţa europeană ar trebui s-o examineze spre a vedea dacă aceasta
este compatibilă cu obligaţiile impuse în acest domeniu statelor contractante, ci,
mai degrabă, „o situaţie ce se dezvoltă într-o anumită perioadă de timp” (s.n.,
C.B.). Aşa fiind, efectivitatea unui „recurs” care nu a fost utilizat în scopul impus
de art. 35 parag. 1 din Convenţie poate depinde de împrejurarea de a se şti dacă
el ar fi putut avea un „efect semnificativ” cu privire la durata procedurii în
discuţie în ansamblul ei; aşa cum au decis adeseori organele Convenţiei, chiar şi
în caz de îndoială cu privire Ia eficacitatea unui recurs, reclamantul este obligat
să-l epuizeze3.
Totuşi, instanţa europeană a arătat că situaţia discutată are a fi privită şi pe 114
terenul art. 34 din Convenţie, care se referă la calitatea de victimă a reclamatului,
chiar dacă textele respective au în vedere ipoteze distincte, fără a se putea spune
însă că nu există nici o legătură între ele.
Problema de a se şti dacă reclamantul se poate pretinde victimă a încălcării 115
dreptului la o durată rezonabilă a procedurii de judecată implică întotdeauna un
1CEDH, 30 ianuarie 2001 ,Holzinger c/Autriche (nr. 1), Recueil 2001-1, § 22.
2 Ibidem.
3Ibidem', în acelaşi sens, Comis. EDH, 26 iunie 1995, nr, 21782/1993, R u if c/Grece,
DR nr. 82, p. 5; CEDH, 16 septembrie 1996, Akdivar et autres c/Turquie, Recueil
1996-IV, §68.
Bîrsan 283
examen expost facto al situaţiei sale. Din acest punct de vedere, problema de a
şti dacă, ca urmare a .recursurilor” interne exercitate, reclamantul a obţinut o
reparaţie pentru prejudiciul astfel suferit prezintă importanţa ei. Aşa după cum
rezultă din jurisprudenţa constantă a jurisdicţiei europene, atunci când autorităţile
naţionale au constatat existenţa, pe plan intern, a unei încălcări a drepturilor
garantate de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale şi au acordat celui
interesat o anumită despăgubire, în principiu, decizia lor poate constitui o
„redresare” apropriată şi suficientă a acelei încălcări, astfel că el nu se mai
poate pretinde victimă în sensul art. 34 din Convenţie1. Bunăoară, într-o cauză în
care reclamantul se plângea de durata unei proceduri civile, Curtea a constatat că
instanţele naţionale - în speţă austriece - au stabilit în mod implicit existenţa
unei încălcări a dreptului acestuia la o procedură judiciară rapidă şi i-au acordat
o reparaţiune pecuniară, apreciată de instanţa europeană ca reprezentând o
redresare suficientă a încălcării dreptului său la un proces echitabil, cu consecinţa
că reclamantul nu se mai putea pretinde victimă a nesocotirii acestui drept2.
116 Plasând acum aceeaşi ipoteză pe terenul art. 35 parag. 1 din Convenţie, aceasta
înseamnă că reclamantul care are posibilitatea să ceară, potrivit normelor existente
în sistemul de drept al unui stat contractant, redresarea încălcării dreptului la un
proces în cadrul unui termen rezonabil prin obţinerea unei indemnizaţii pentru
depăşirea acestuia nu se va putea adresa instanţei europene înainte de a epuiza
această cale internă de atac.
117 Sintetizând, prin raportare la regula epuizării căilor interne de atac, putem
spune că, pentru a răspunde exigenţelor impuse de art. 35 parag. 1 din Convenţie,
u n ,recurs” intern privitor la durata excesivă a procedurii poate avea ca obiectiie
o cerere de accelerare a procedurii, fie o cerere prin care, dovedindu-se existenţa
unei asemenea durate excesivă, reclamantul pretinde despăgubiri corespun
zătoare din partea statului în cauză; neobţinând .redresarea apropriată” în urma
intentării unui astfel de recurs în faţa organelor naţionale competente, în măsura
în care această posibilitate juridică îi este recunoscută de legea naţională,
reclamantul se va putea adresa instanţei europene, invocând încălcarea dispo
ziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie prin aceea că el nu a beneficiat de un proces
într-un termen rezonabil.
1CEDH, 30 ianuarie 2001, Holzinger c/Autriche (nr. 1), precit., § 21.

2 CEDH, decizia din 30 noiembrie 1999, Tews c/Autriche, Internet, site cit.
284 Bîrsan
IV. Posibilitatea redresării consecinţelor duratei excesive a procedurii în

sistemele de drept ale statelor contractante
727. Sisteme de drept care permit o „redresare” adecvată. Având a examina 118
problema epuizării căilor interne de atac prin raportare la invocarea de către
reclamanţi a încălcării dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1
din Convenţie, sub aspectul respectării termenului rezonabil al procedurilor
judiciare, instanţa europeană a constatat existenţa, în legislaţia multor state
contractante, a unor posibilităţi juridice adecvate, ce se constituie într-un „recurs”
efectiv în materia discutată. Am evocat mai sus soluţiile în materie existente în
privinţa duratei excesive a unor proceduri penale în sistemele de drept spaniol şi
portughez, dar şi alte sisteme ale statelor contractante conţin reglementări
adecvate în materie.
Astfel, în privinţa sistemului de drept austriac, într-o cauză în care reclamantul 119
a invocat încălcarea dreptului său la un proces echitabil prin durata excesivă a
unei proceduri civile, jurisdicţia europeană a apreciat că dispoziţiile art. 91 al
Legii privitoare la organizarea judiciară din anul 1990, care permit unei persoane
să adreseze o cerere interlocutorie prin care o jurisdicţie superioară celei ce-i
judecă procesul fixează un „termen adecvat” pentru adoptarea unei măsuri
procedurale care nu a fost luată de instanţa inferioară, constituie „un recurs
efectiv şi suficient” ce are a fi epuizat de un reclamant, independent de împrejurarea
că acesta nu poate cere, pe baza aceleiaşi dispoziţii legale, constatarea duratei
excesive a unei proceduri în ansamblul ei şi nici o „compensaţie” sub forma unei
indemnizări pentru o asemenea durată1.
De asemenea, într-o altă cauză, instanţa europeană a reţinut că, în domeniul 120
procedurilor administrative, dreptul austriac prevede că autoritatea căreia i se
adresează o cerere de către un solicitant are obligaţia a statua în termen de 6 luni
de la primirea ei; în caz de nerespectare a acestui termen cel interesat poate -
dacă este exclusă soluţia solicitării transferului examinării cererii autorităţii
administrative superioare celei sesizate - sesiza, pe temeiul art. 132 din Constituţia
federală, Curtea administrativă cu „o acţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor”
de către organul administrativ în cauză; în caz de admitere a cererii, acest organ
va fi obligat să decidă în termen de 3 luni, cu posibilitatea prelungirii acestuia o
singură dată2. Din informaţiile prezentate de guvern, necontestate de reclamant,
Curtea a constatat că, în marea majoritate a cazurilor, acest recurs nu conduce la
mărirea duratei procedurii deoarece Curtea administrativă emite „injoncţiunea”
1CEDH, 30 ianuarie 2001, Holzinger c/Autriche (nr 1), precit., § 23-25.
2 CEDH, 30 ianuarie 2001, Basic c/Autriche, Recueil 2001-1, § 36.
Bîrsan 285
solicitată în termen de o lună, iar autorităţile căreia aceasta i se adresează se con

formează conţinutului ei; în caz de refuz din partea acestora, Curtea administrativă
soluţionează problema pe fond. Instanţa europeană a constatat că un asemenea
recurs poate fi introdus şi în cazul în care organul administrativ în cauză omite să se
pronunţe sau când reclamantul a cerut transmiterea cererii spre soluţionare organului
său ierarhic superior, iar acesta, la rândul lui, omite şi el a se pronunţa. în aceste
condiţii, instanţa europeană a considerat că recursul prevăzut de art. 132 din
Constituţia federală austriacă este o cale efectivă de atac ce are a fi epuizată de
reclamant pentru a se conforma dispoziţiilor art. 35 parag. 1 din Convenţie1.
121 Referitor la sistemul de drept elveţian, în cauza Boxer Arbestos SA c/Suisse2
Curtea a constatat că procedurile desfăşurate în faţa autorităţilor cantonale sunt
guvernate de garanţiile procedurale prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi
de art. 4 alin. (1) al Constituţiei federale elveţiene, care impun finalizarea oricărei
proceduri într-un termen rezonabil. Potrivit jurisprudenţei constante a Tribuna
lului federal, existenţa unei întârzieri în examinarea oricărei cauze este asimilată
unei forme particulare de denegare de dreptate şi este sancţionată juridic prin
posibilitatea intentării unui ,„recurs de drept public” în faţa Tribunalului federal,
în ipoteza în care autoritatea statală în cauză ar lăsa să fie depăşit în mod abuziv
„termenul rezonabil” în care ea este obligată să acţioneze sau ar da dovadă de o
„încetineală nejustificată”. Atunci când recursul priveşte o asemenea întârziere,
Tribunalul federal poate „invita” autoritatea respectivă „să statueze neîntârziat”
sau să-i fixeze un „termen apropiat” pentru a adopta decizia corespunzătoare. De
aceea, instanţa europeană a admis că, spre exemplu, pentru situaţia în care
reclamantul invocă durata excesivă a unei proceduri civile, acest recurs constituie
un „remediu adecvat” şi are a fi epuizat ca o cale internă de atac efectivă şi eficientă3.
122 Jurisdicţia europeană a constatat că, în sistemul de drept al unui alt stat
contractant, anume cel maltez, un justiţiabil poate intenta un „recurs constitu
ţional” pentru durata excesivă a unei proceduri judiciare în faţa Curţii Supreme
sau a Curţii Constituţionale şi, în cazul în care aceste instanţe consideră cererea
reclamantului întemeiată, ele pot acorda „o justă satisfacţie” pentru prejudiciul
patrimonial şi moral pe care acesta îl suferă datorită întârzierii examinării cauzei
sale4. într-o altă cauză, instanţa europeană a constatat că reclamantul a intentat
un astfel de „recurs constituţional” în care a invocat durata excesivă a unei
1Idem, § 38-39.
2 CEDH, decizia din 9 martie 2000, Internet, site cit.
3 Idem.
4 CEDH, decizia din 10 iunie 2004, Debono c/Malte, Internet, site cit.
286 Bîrsan
proceduri judiciare în apel, omiţând însă a invoca şi depăşirea „termenului

rezonabil” al aceleiaşi proceduri desfăşurate în faţa primei instanţe1. Ea a considera
însă că nu există nici o raţiune care s-o conducă la concluzia că „recursul
constituţional” privitor la durata excesivă a procedurii în primă instanţă nu i-ar fi
dat reclamantului oportunitatea de a obţine „redresarea adecvată”, astfel că a
respins acest capăt al cererii reclamantului ca inadmisibil, pentru neepuizarea
căilor interne de atac2.
728. Sisteme de drept ale statelor contractante care nu reglementează un 123

„recurs adecvat” privitor la durata excesivă a procedurii. Examinând situaţia
existentă în alte sisteme de drept ale statelor contractante privitoare la existenţa
unui „recurs adecvat şi efectiv” în ipoteza încălcării art. 6 parag. 1 din Convenţie
pusă în discuţie, instanţa europeană a ajuns la concluzia că multe dintre ele nu
reglementează posibilitatea introducerii unui asemenea „recurs” pe plan
intern, ce ar trebui „parcurs” de reclamant înainte de a intenta o „acţiune” având
acelaşi obiect în faţa Curţii de la Strasbourg.
Astfel, în cauza Hartman c/Republique theque, în care reclamanţii au invocat 124
durata excesivă a procedurilor de restituire a unor bunuri pe care ei le-au angajat
în faţa autorităţilor naţionale, guvernul s-a apărat susţinând că aceştia nu au epuizat
căile interne de atac deoarece nu au intentat „recursurile interne preventive”,
adică „recursul ierarhic” şi „recursul constituţional”, care le-ar fi permis
,redresarea” situaţiei denunţate în faţa instanţei europene3.
în acest sens, guvernul ceh a susţinut că „recursul ierarhic” poate fi introdus 125
de orice persoană în faţa organelor sistemului judiciar, anume în faţa preşedinţilor
de tribunale şi a ministerului justiţiei, care sunt obligaţi să-l examineze în termen
de două luni; acest „recurs”, tratat de organele competente „în mod suplu”, are
ca scop „avertizarea autorităţilor şi reluarea unei proceduri întrerupte”4. în caz de
nereuşită într-un astfel de demers, persoana interesată poate introduce în faţa
Curţii Constituţionale cehe un „recurs constituţional”, înalta instanţă constitu
ţională fiind competentă a examina încălcarea dreptului fundamental al fiecărei
persoane de a-şi vedea examinată cauza care-o priveşte într-un termen rezonabil;
ea poate să ordone tribunalului inactiv să înceteze încălcarea acestui drept fun
damental şi să continue examinarea cauzei; pentru guvern eficacitatea acestui
1Idem.
2 Idem.
3 CEDH, 10 iulie 2003, Recueil 2003-VIH, § 61.
4Idem, § 62.
Bîrsan 287
recurs decurge din caracterul obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale;

împrejurarea că aceastăjurisdicţie impune ca, în prealabil, reclamantul să fi intentat
„recursul ierarhic” arătat nu-i face acestuia situaţia mai dificilă, deoarece aprecierea
„epuizării” acestuia de către Curtea Constituţională este „suplă”1.
126 Cât priveşte eventuala „compensaţie”, guvernul a susţinut că aceasta poate
fi obţinută pe calea unei acţiuni în despăgubiri împotriva statului, formulată pe
temeiul unor norme speciale ce reglementează responsabilitatea acestuia „pentru
prejudiciul cauzat prin neregularitatea desfăşurării unei proceduri”, recunoscând
însă că „această cale de atac nu este utilizată în mod suficient”2.
127 Referitor la „recursul ierarhic” invocat de guvern, instanţa europeană a arătat
că acesta nu poate fi considerat un „recurs eficace” în sensul art. 35 parag. 1 din
Convenţie, deoarece el nu conferă justiţiabilului dreptul personal de a obţine
redresarea situaţiei în procesul său3.
128 Apoi, ea a observat că, dacă este adevărat că, în urma exercitării unui „recurs
constituţional”, jurisdicţia constituţională constată existenţa unor întârzieri în
desfăşurarea procedurilor judiciare, ea poate ordona acestora „să facă să înceteze
această situaţie”, dar, chiar dacă procedându-se astfel se poate ajunge la
accelerarea unor asemenea proceduri, nu mai puţin, legislaţia cehă nu conţine
nici o sancţiune pentru ipoteza nerespectării dispoziţiilor date de instanţa consti
tuţională; contrar situaţiei în care se află, aşa cum am arătat mai sus, Tribunalul
federal elveţian, Curtea Constituţională cehă „nu are competenţa de a dispune
măsuri concrete în vederea accelerării procedurii litigioase” (s.n., C.B.)4; mai
mult, ea nu poate dispune acordarea de despăgubiri reclamantului pentru durata
excesivă a acestei proceduri, lacună care, în concepţia instanţei europene, nu
poate fi complinită prin intentarea unei „acţiuni în daune-interese” împotriva
statului, guvernul pârât nefacând proba acordării unor asemenea despăguhiri
pentru prejudiciul moral suferit de reclamant în situaţii de acest gen. Or, pentru
Curte apare ca fiind în afara oricărei îndoieli că, în cauzele privitoare la durata
excesivă a procedurilor, reclamantul suferă, înainte de orice, un prejudiciu
moral, fără ca instanţa europeană să fie obligată a-i proba întinderea5. Pentru
toate aceste raţiuni, Curtea a ajuns la concluzia că în sistemul de drept ceh nu
1Idem, § 63.
2 Idem, § 64.
3Idem, § 66; în acelaşi sens, CEDH, decizia din 23 mai 2000, Kuchar etStis c/Republique
tcheque, Internet, site cit.
4 CEDH, 10 iulie 2003, Hartman c/Republique tcheque,Recueil 2003-VIII, § 67.
5Idem, § 6 8 .
288 Bîrsan
există o cale de atac adecvată care să permită unei persoane să se plângă de

durata excesivă a procedurilor interne, astfel că reclamanţilor din cauză nu li se
poate reproşa că nu au epuizat căile interne de atac, astfel cum dispune art. 35
parag. 1 din Convenţie1.
Pentru sistemul luxemburghez de drept, în cauza Rosette c/Luxembourg, în 129
care reclamanta a invocat depăşirea duratei rezonabile a procedurii ridicării unui
sechestru asigurător dispus la cererea unei bănci împotriva sa, guvernul a
susţinut că ea nu a epuizat căile interne de atac; potrivit alegaţiilor guvernului,
reclamanta avea posibilitatea să supună plângerea sa autorităţilor luxemburgheze,
pe calea unei acţiuni întemeiate pe Legea din 1 septembrie 1988 „privitoare la
responsabilitatea civilă a statului şi a colectivităţilor publice”; în acest sens, el a
citat o decizie a tribunalului de arondisment din Luxemburg din 24 mai 1995, care
ar confirma aplicabilitatea directă a Convenţiei în sistemul de drept luxemburghez
şi ar demonstra caracterul „efectiv” al unui asemenea recurs2. Instanţa europeană
a arătat însă că singura decizie citată de guvern - de altfel, neprezentată în
integralitatea ei - în sprijinul susţinerilor sale nu poate fi considerată ca fiind de
natură să creeze o jurisprudenţă în materie; aşa fiind, ea a apreciat că „recursul
întemeiat pe Legea din 1 septembrie 1988 nu a dobândit un grad de certitudine
juridică suficientă pentru a putea şi a trebui să fie utilizat de reclamantă în scopurile
avute în vedere de art. 35 parag. 1 din Convenţie”3.
729. Sisteme de drept ale statelor contractante care au introdus recent 130
„recursuri” privitoare la durata excesivă a procedurii. Dincolo de principiul
aplicabilităţii directe a dispoziţiilor Convenţiei, care este, practic, în prezent,
recunoscut în toate sistemele de drept ale statelor contractante, principiu amintit
în mai multe rânduri în lucrarea noastră şi asupra căruia vom reveni atunci când
vom analiza problema executării hotărârilor Curţii, „dialogul” continuu ce trebuie
să existe între jurisprudenţa instanţelor naţionale ale acestor state şi cea a
jurisdicţiei europene impune ca, în urma constatării unor disfuncţionalităţi ale
activităţii autorităţilor interne ale statelor, constatate de Curte sau care pot fi
puse în evidenţă prin simpla raportare la jurisprudenţa ei, fără a se ajunge neapărat
la „condamnarea” pentru încălcări ale unor drepturi garantate de Convenţie,
organele competente - legislative, executive, judiciare - ale statelor să .reacţio
neze”, prin adoptarea unor măsuri - oricare ar fi natura lor - menite să înlăture
asemenea disfuncţionalităţi.
1Idem, § 69.
2 CEDH, 13 iulie 2004, Internet, site cit., § 24.
3Idem, § 27.
Bîrsan 289
131 Aplicând acest principiu materiei discutate, rezultă că, în sistemele de drept
ale statelor contractante ce nu reglementează posibilităţi juridice sub forma unor
„recursuri” interne care să aibă ca scop prevenirea producerii unor întârzieri
imputabile autorităţilor naţionale cu privire la desfăşurarea procedurilor judiciare
sau de altă natură ce au a fi cuprinse în sistemul Convenţiei şi, dacă ele s-au
produs, nu sunt prevăzute soluţii pentru înlăturarea consecinţelor lor prin
repararea prejudiciului suferit de persoanele interesate, aceste state trebuie să
introducă asemenea recursuri efective şi adecvate. Recursurile astfel introduse
trebuie să prezinte „un grad suficient de certitudine, atât teoretic, cât şi practic”.
Din această perspectivă, instanţa europeană a reţinut, în ultimii ani, evoluţii
deosebit de semnificative ale unor legislaţii naţionale ale unor state contractante
cu privire la posibilitatea remedierii duratei excesive a procedurilor interne, uneori
ca urmare a „condamnărilor” pe care ea le-a pronunţat împotriva acestor state.
*32 Astfel, în cauza Slavicek c/Croatie, în care reclamantul s-a plâns de durata
excesivă a trei proceduri civile ce-1 priveau, jurisdicţia europeană a examinat, mai
întâi, dacă el a respectat regula epuizării căilor interne de atac, astfel cum impun
dispoziţiile art. 35 parag. 1 din Convenţie1.
133 Din acest punct de vedere, Curtea a reamintit mai întâi că, anterior, în cauza
Horvat c/Croatie, în care ea a fost confruntată cu aceeaşi problemă, guvernul
pârât s-a apărat invocând neepuizarea de către reclamant a căilor interne de atac
deoarece, potrivit art. 59 parag. 4 din legea constituţională croată, astfel cum era
redactat la epoca examinării faptelor din acea cauză, Curtea Constituţională putea
„cu titlu excepţional, să examineze un recurs în constituţionalitate (...) dacă ea
considera că o acţiune sau absenţa unei acţiuni, într-un termen rezonabil, încălca
în mod manifest drepturile şi libertăţile constituţionale ale unei părţi şi că, fară
intervenţia ei, această parte s-ar expune la consecinţe grave şi ireparabile”. în
aceeaşi cauză, instanţa europeană a observat însă că procedura instituită prin
acest text nu poate fi pusă în valoare decât dacă, după un examen prealabil al
încălcării invocate de reclamant, Curtea Constituţională decidea să reţină cererea
acestuia pentru cercetarea ei pe fond; or, ea a arătat că, pe de o parte, deşi
persoana interesată putea sesiza direct Curtea Constituţională, „deschiderea
formală” a proceduri de examinare a cererii reclamantului era lăsată la discreţia
acestei jurisdicţii; pe de altă parte, acest recurs putea fi „deschis” în măsura în
care erau îndeplinite două condiţii cumulative: încălcarea „manifestă” a unor
drepturi constituţionale ale reclamantului, prin aceea că autoritatea statală
competentă nu a adoptat nici o măsură „într-un termen rezonabil”, şi supunerea
1CEDH, decizia din 4 iulie 2002, Recueil 2002-VII, p. 370.
290 Bîrsan
reclamantului la consecinţe „grave şi ireparabile”. Or, instanţa europeană a

considerat că termenii „încălcare manifestă” şi „consecinţe grave şi ireparabile”
erau susceptibili de interpretări diferite, astfel că .recursul” bazat pe dispoziţiile
acestui text nu prezenta un grad suficient de certitudine pentru a fi privit ca un
„recurs efectiv” privitor la durata excesivă a unei proceduri1.
în al doilea rând, în cauza Slavicek c/Croatie2Curtea a constatat că, urmare a 134
hotărârii sale anterioare pronunţate în cauza Horvat c/Croatie, la 15 martie 2002
Parlamentul croat a adoptat o lege de modificare a legii constituţionale, publicată
în Jurnalul Oficial nr. 22 din 29 martie 2002; prin această lege a fost introdusă
o nouă dispoziţie în legea constituţională croată potrivit cu care instanţa constitu
ţională poate examina un „recurs constituţional” înainte de a epuiza orice altă
cale de atac, în ipoteza în care un tribunal competent „nu statuează într-un termen
rezonabil cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale unei persoane
sau asupra unei acuzaţii în materie penală formulată împotriva ei”; de asemenea,
noua dispoziţie în materie a suprimat cele două condiţii amintite impuse de regle
mentarea anterioară, care au determinat instanţa europeană să considere că vechea
reglementare „nu îndeplinea toate condiţiile necesare spre a constitui un recurs
efectiv privitor la durata unei proceduri”3. Chiar dacă instanţa constituţională
croată nu pronunţase, la data examinării cauzei, nici o decizie întemeiată pe noile
dispoziţii legale, Curtea a considerat că aceste reglementări „indică, fără echivoc,
că ele au în vedere în mod expres remedierea problemei duratei excesive a proce
durilor în faţa jurisdicţiilor interne”. într-adevăr, potrivit noii legi, orice persoană
ce pretinde că o procedură civilă sau penală în care este implicată nu a fost
examinată într-un „termen rezonabil” poate formula u n ,recurs constituţional”;
Curtea Constituţională are a examina acest recurs şi, dacă-1 consideră întemeiat,
va fixa termenul în care instanţa urmează a statua cu privire la fondul cauzei;
de asemenea, ea poate acorda direct o despăgubire, ca urmare a constatării unei
durate excesive a procedurii. Aşa fiind, jurisdicţia europeană a considerat că
legiuitorul croat a introdus în legislaţia naţională „o cale de atac pe care reclamantul
era obligat s-o epuizeze, pentru a îndeplini condiţiile impuse de art. 35 parag. 1
din Convenţie”; devenită efectivă la data publicării în Jurnalul Oficial - 22 martie
2002 - reclamantul nu a epuizat-o deoarece el s-a adresat Curţii europene la 10
1 CEDH, 26 iulie 2001, Horvat c/Croatie, Recueil 2001-Vm, § 41-43.

2 CEDH, decizia din 4 iulie 2002, precit., p. 372.
3 Ibidem.
Bîrsan 291
mai 2002, adică după introducerea noului recurs constituţional, astfel că cererea
sa a fost respinsă ca inadmisibilă'.
135 Tot astfel, în mai multe cauze privitoare la durata excesivă a procedurilor
judiciare în sistemul de drept slovac, în care guvernul a invocat neepuizarea
căilor interne de atac prin aceea că reclamanţii nu au introdus o acţiune pe
temeiul unei legi din anul 1969 privitoare la responsabilitatea statului, Curtea a
considerat că, ţinând seama de jurisprudenţă internă de aplicare a dispoziţiilor
acestei legi, o cerere în repararea prejudiciului moral ce rezultă din durata excesivă
a unei proceduri nu oferă „perspective rezonabile de succes” şi că un „recurs” ce
s-ar întemeia pe aceste dispoziţii nu trebuie exercitat spre a îndeplini condiţiile
impuse de art. 35 parag. 1 din Convenţie2.
136 In cauza Andrăsik et autres c/Slovaquie, soluţionată la 22 octombrie 2002, în
care reclamanţii s-au plâns de durata excesivă a unor proceduri penale îndreptate
împotriva lor, instanţa europeană a constatat că, urmare a hotărârii sale pronunţate
în cauza Kudla c/Pologne, în care, aşa după cum am arătat anterior, ea a subliniat
necesitatea existenţei, în sistemele de drept ale statelor contractante, a unui
recurs efectiv ce permite denunţarea unei asemenea încălcări a dispoziţiilor
art. 6 parag. 1 din Convenţie şi remedierea ei3, la 1 ianuarie 2002 guvernul slovac
a introdus prin art. 127 din Constituţie un nou „recurs constituţional” „cu scopul
manifest de a găsi o soluţie la incapacitatea tribunalelor ordinare de a examina o
cauză fără întârziere excesivă”4. Potrivit noului text constituţional, combinat cu
dispoziţii pertinente ale legii slovace privitoare la Curtea Constituţională, aceasta
este „abilitată” să examineze „plângerile privitoare la încălcările drepturilor şi
libertăţilor fundamentale a căror protecţie nu poate fi asigurată de o altă jurisdicţie
naţională”; dacă instanţa constituţională constată că o asemenea plângere este
întemeiată, ea adoptă o decizie în acest sens; când încălcarea constatată rezidă
într-o omisiune a organului de stat competent, ea poate „ordona” acestuia să
îndeplinească actul respectiv şi „să se abţină de la a comite alte încălcări ale
drepturilor şi libertăţilor fundamentale”. în toate aceste cazuri, Curtea
1Ibidem; în acelaşi sens, CEDH, decizia din 5 septembrie 2002, Nogolica c/Croatie,
Recueil 2002-VHI, p. 337 şi urm.
2 CEDH, decizia din 13 septembrie 2001, J.K. c/Slovaquie, Internet, site cit.; decizia
din 13 septembrie 2001, Havala c/Slovaquie, Internet, site cit; decizia din 22
octombrie 2002, Andrăsik et autres c/Slovaquie, Recueil 2002-IX, p. 384.
3 CEDH, 26 octombrie 2000, Kudla c/Pologne, Recueil 2000-XI, § 155.
4 CEDH, decizia din 22 octombrie 2002, Andrăsik et autres c/Slovaquie, Recueil
2002-IX, p. 386.
292 Bîrsan
I
Constituţională dispune de prerogativa acordării unei „reparaţii financiare” a

prejudiciului moral, dacă cel interesat face o cerere ce are un asemenea obiect;
această indemnizaţie trebuie să fie plătită de către autoritatea statală „în culpă” în
termen de două luni de la data deciziei Curţii Constituţionale. în aceste condiţii,
jurisdicţia europeană a apreciat că„recursul” introdus prin noile dispoziţii ale
art. 127 din Constituţia slovacă constituie o cale efectivă de atac în materia
duratei excesive a procedurilor interne deoarece, pe de o parte, aceasta permite
prevenirea continuării încălcării dreptului la examinarea cauzei unei persoane
într-un „termen rezonabil” iar, pe de alta, oferă posibilitatea concretă de remediere
a consecinţelor unei asemenea încălcări deja produse1.
Instanţa europeană a reţinut din noua jurisprudenţă a Curţii Constituţionale 137
slovace, depusă de guvern la dosarul cauzei, că persoanele care s-au plâns de
durata excesivă a procedurilor desfăşurate în faţa instanţelor de drept comun au
obţinut despăgubire „atât compensatorie, cât şi reparatorie”, ceea ce
demonstrează caracterul efectiv, „nu numai teoretic, dar şi practic”, al noului
„recurs constituţional”; în consecinţă, ea a considerat că reclamanţii aveau a-1
epuiza, pentru a-şi îndeplini obligaţia impusă de art. 35 parag. 1 din Convenţie,
spre a se putea adresa jurisdicţiei europene2.
„recursuri” privitoare la durata excesivă a procedurii; continuare. Cu privire
la sistemul polonez de drept, reamintim că, pe terenul art. 13 care garantează
dreptul la un recurs privitor la drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, text
care are „evidente afinităţi cu prevederile art. 35 parag. 1, ambele dând expresie
principiului subsidiarităţii în domeniul protecţiei europene a drepturilor omului”,
în cauza Kudla c/Pologne Curtea a decis că acest sistem de drept nu reglemen
tează un „recurs” efectiv care să permită unei persoane să obţină, pe plan intern,
respectarea dreptului său un proces desfăşurat într-un „termen rezonabil” ori o
compensaţie adecvată, în caz de constatare a nerespectării lui3.
Recent, în cauza Charzynski c/Pologne, în care reclamantul s-a plâns de 139
durata excesivă a unei proceduri penale pornite împotriva sa, instanţa europeană
a luat act de dispoziţiile normative adoptate de legiuitorul polonez cu scopul de
a permite examinarea unor asemenea situaţii pe plan intern. Astfel, ea a
constatat că la 17 septembrie 2004 a intrat în vigoare „ L e g e a din 17 iunie 2004
privitoare la plângerile ce poartă asupra încălcării dreptului la un proces desfăşurat
1Idem, p. 385.
2 Idem, p. 386-387.
3 CEDH, 26 octombrie 2000, precit., § 157-160.
Bîrsan 293
într-un termen rezonabil”, potrivit căreia orice parte la o anumită procedură poate
să invoce încălcarea acestui drept atunci când procedura care o priveşte „durează
mai mult decât este necesar spre a fi examinate problemele de fapt şi de drept ale
cauzei (...) ori mai mult decât este necesar finalizării procedurilor de executare
sau a altor proceduri privitoare la aducerea la îndeplinire a deciziilor judiciare”1.
Cererea privitoare la durata excesivă a procedurilor priveşte atât cauzele civile,
cât şi cele penale şi se introduce la instanţa superioară celei ce are cauza pe rol,
care este obligată s-o examineze imediat; dacă o cerere se referă la durata excesivă
a unei proceduri în apel sau în casaţie, ea va fi examinată întotdeauna de Curtea
Supremă; orice cerere având un asemenea obiect se introduce atâta vreme cât ea
este pendinte pe rolul instanţelor de judecată.
140 Legea poloneză din 17 iunie 2004 reglementează şi măsurile ce pot fi dispuse
de instanţe în examinarea unor astfel de cereri: dacă cererea este întemeiată,
instanţa care o examinează poate da „instrucţiuni” jurisdicţiei pe rolul căreia se
găseşte cauza să îndeplinească anumite măsuri în termene limită, cu precizarea
că asemenea instrucţiuni nu pot privi „problemele de fapt şi de drept” ale
cauzei respective; în cazul în care cererea este întemeiată, instanţa poate acorda
reclamantului o ,Justă satisfacţie” care nu excede plafonul de 10.000 zloţi polonezi,
ce are a fi plătită de Trezoreria statului, pe lângă care partea interesată poate cere
„acoperirea prejudiciului” suferit ca rezultat al duratei excesive a procedurii în
discuţie, potrivit dispoziţiilor Codului civil. în acest sens, Curtea a luat notă de
faptul că la 1 septembrie 2004 a fost introdus un nou text în Codul civil polonez
- art. 417' - potrivit căruia, în situaţia în care o persoană suferă o pagubă ca
urmare a neîndeplinirii unei obligaţii legale sau a unei decizii a organelor statului
care o privesc, ea poate obţine repararea pagubei astfel suferite în măsura în care
se stabileşte, pe calea unei proceduri specifice, faptul că neîndeplinirea obligaţiei
legale sau a deciziei în cauză este contrară legii. Legea din 17 iunie 2004 conţine
dispoziţii tranzitorii privitoare la situaţia întârzierii procedurii în cauzele în curs de
soluţionare şi prevede că taxa pentru cererile pe care ea le reglementează este în
sumă de 100 zloţi polonezi2.
141 La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă poloneză a adoptat o „rezoluţie” prin
care a decis că, deşi Legea din 17 iunie 2004 a intrat în vigoare la 17 septembrie
2004, „dispoziţiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care s-au
constatatîntârzieri existente înaintea acestei date, care nu au fost remediate”3.
1 CEDH, decizia din 1 martie 2005, Recueil 2005, § 12.

2Idem, § 13-23.
3Idem, § 23.
294 Bîrsan
Instanţa europeană a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor tranzitorii ale legii 142
amintite, „remediile” pe care ea le instituie simt aplicabile şi reclamanţilor care
s-au adresat cu o plângere Curţii de la Strasbourg, prin care invocă încălcarea
dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie în privinţa duratei procedurilor judiciare
ce-i privesc, cu condiţia ca jurisdicţia europeană să nu fi adoptat o decizie privi
toare la admisibilitatea cererii lor, chiar dacă procedurile care formează obiectul
unor asemenea cereri s-au finalizat pe plan intern. Curtea a reţinut că reclamantul se
găseşte într-o asemenea situaţie, astfel că a considerat că-i sunt aplicabile preve
derile noii legi, el având la dispoziţie „recursul” în materie introdus prin aceasta1.
Privitor la efectivitatea acestui recurs, Curtea a evidenţiat două din compo- 143
nentele sale esenţiale: a) posibilitatea acordării unei „satisfacţii echitabile” în
sumă de până la 10.000 zloţi polonezi în caz de constatare a duratei excesive a
unei proceduri judiciare; b) posibilitatea pentru instanţa sesizată cu o asemenea
cerere de a da „instrucţiuni” jurisdicţiei ce examinează fondul cauzei, în
vederea accelerării soluţionării acesteia. De asemenea, instanţa europeană a reţinut
şi interpretarea dată de instanţa supremă poloneză în sensul aplicării retroactive
a dispoziţiilor acestei legi cauzelor în curs de soluţionare la care s-au produs
întârzieri nejustificate, ale căror efecte nu au fost „remediate” la data intrării ei în
vigoare2, şi a considerat că susţinerea reclamantului privitoare la restricţionarea
dreptului de a obţine „remedierea” necesară prin plata unei taxe de 100 de zloţi la
momentul introducerii cererii nu este justificată, taxa fiind apreciată ca „rezona
bilă”3. De asemenea, ea a înlăturat şi obiecţia reclamantului privitoare la plafonarea
prin lege a „satisfacţiei echitabile” la suma de 10.000 de zloţi, arătând că, în măsura
în care acesta dovedeşte că a suferit un prejudiciu, poate obţine despăgubiri în
conformitate cu noile reglementări în materie introduse în Codul civil polonez.
Aşa fiind, instanţa europeană a apreciat că noua legislaţie adoptată de Polonia 144
permite atât prevenirea încălcării dreptului la judecarea unei cauze într-un termen
rezonabil, cât şi înlăturarea consecinţelor unei asemenea încălcări dacă ea s-a
produs, astfel că reglementează o cale de atac efectivă şi eficace în sensul
dispoziţiilor art. 35 parag. 1 din Convenţie4.
„recursuri” privitoare la durata excesivă a procedurii; continuare. Avea
reclamantul a face uz de acest nou „recurs” din moment ce, la data adoptării legii,
1Idem, § 36.
2Idem, § 37.
3Idem, § 38.
4 Idem, § 39.
20. Bîrsan 295

cererea sa se găsea deja înscrisă pe rolul instanţei europene? Pentru a răspunde

la această întrebare Curtea a arătat că, în principiu, reclamantul este obligat să
epuizeze căile interne de atac existente în legislaţia sa naţională la data introducerii
cererii în faţa jurisdicţiei de la Strasbourg.
146 Nu mai puţin, ea a considerat că, în această cauză, există mai multe elemente
ce justifică o excepţie de la această regulă. Intr-adevăr, în primul rând dispoziţiile
tranzitorii ale noii legi prevăd în mod expres că ele privesc şi cauzele aflate pe
rolul instanţei europene, în măsura în care aceasta nu a adoptat o decizie
privitoare la admisibilitatea lor. în al doilea rând, instanţa europeană a arătat că,
astfel cum a statuat în mai multe rânduri, creşterea numărului cauzelor privitoare
la multe state contractante, printre care şi Polonia, în care Curtea a constatat
existenţa unor încălcări ale dreptului la un proces desfăşurat într-un „termen
rezonabil” şi acumularea unor asemenea încălcări constituie o practică incompa
tibilă cu dispoziţiile Convenţiei; mai mult, în concepţia jurisdicţiei europene,
întârzierile produse în administrareajustiţiei reprezintă un important pericol pentru
statul de drept.
147 De asemenea, ea a reamintit jurisprudenţă sa recentă în sensul că lipsa unui
„remediu” în sistemele naţionale de drept ale statelor contractante pentru durata
excesivă a procedurilor este de natură să oblige justiţiabilii să i se adreseze în
mod sistematic, deşi apare mult mai apropriat ca asemenea încălcări ale Convenţiei
să fie soluţionate, în primul rând, într-un cadru „naţional”; pe termen lung, această
situaţie poate afecta însăşi protecţia naţională şi internaţională a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale instituită prin Convenţie1.
148 Revenind la situaţia din cauza Charzynski c/Pologne, instanţa europeană a
observat că, dacă este adevărat că noua legislaţie privitoare la posibilitatea
accelerării procedurilor judiciare şi la remedierea consecinţelor duratei excesive a
acestora a intrat în vigoare la 17 septembrie 2004 şi că, aşa fiind, nu a putut fi
elaborată, pe baza ei, o jurisprudenţă semnificativă, totuşi, dispoziţiile pe care ea
le conţine arată în mod limpede introducerea unor mijloace juridice care, în
ansamblul lor, constituie un „remediu” efectiv în materie, ce are a fi pus în valoare
în faţa instanţelor naţionale. De aceea, Curtea a considerat că reclamantul trebuia
ca, pe temeiul art. 35 parag. 1 din Convenţie, să fi formulat o plângere pentru
durata excesivă a procedurii penale care-1 privea în faţa instanţelor interne,
prevederile noii legislaţii permiţându-i să obţină accelerarea acesteia şi o Justă
1CEDH, decizia din 1 martie 2005, Charzynski c/Pologne, precit., § 40; 26 octombrie
2000, Kudla c/Pologne, precit., § 155; decizia din 6 septembrie 2001, Brusco
c/Italie, Recueil 2001-IX.
296 Bîrsan
satisfacţie” pentru durata ei excesivă. Deşi la data când el s-a adresat instanţei
europene noile prevederi interne nu fuseseră încă adoptate, instanţa europeană
a considerat că „nu există circumstanţe excepţionale care să-l exonereze de
epuizarea căilor interne de atac”, astfel că cererea sa a fost declarată inadmisibilă1.
Menţionăm că jurisdicţia europeană a aplicat aceeaşi soluţie pentru situaţiile
asemănătoare din cauzele Slavicekc/Croatie2, Nogolica c/Croatie3şi Andrăsik
et autres c/Slovaquie4, amintite mai sus. în fapt, s-ar putea spune că toate aceste
cauze au fost „repatriate” spre instanţele naţionale, după adoptarea legislaţiei
corespunzătoare privitoare la reglementarea unor „recursuri” interne eficiente şi
efective în materia duratei excesive a procedurilor judiciare.
732. Sisteme de drept ale statelor contractante care au consacrat pe cale 149
jurisprudenţială un „recurs” eficace pentru durata excesivă a procedurii. în
ultima vreme „dialogul” între Curtea europeană şi instanţele din sistemele de
drept ale statelor contractante, de care aminteam mai sus, privitor la înlăturarea,
pe plan intern, a consecinţelor duratei excesive a procedurilor judiciare a căpătat
şi alte forme. Instanţa europeană a constatat evoluţii ale jurisprudenţei unor
state prin reorientarea lor în interpretarea unor dispoziţii procedurale existente
în legislaţia naţională, în sensul de a fi considerate că sunt de natură să remedieze
încălcări ale dreptului Ia un proces echitabil sub aspectul duratei rezonabile a
procedurii, constituind astfel „recursuri” interne efective ce au a fi epuizate de
cel interesat pe temeiul art. 35 parag. 1 din Convenţie, înainte de a se putea adresa
instanţei europene cu o plângere ce ar avea acelaşi obiect. Bunăoară, art. L 781 -1
din Codul francez al organizării judiciare dispune că: „Statul este ţinut să repare
pagubele cauzate prin funcţionarea defectuoasă a serviciului justiţiei. Această
responsabilitate nu este angajată decât pentru culpa gravă sau pentru denegarea
de dreptate”. Multă vreme atât fosta Comisie, cât şi Curtea au refuzat să admită
că acest text ar putea constitui un remediu intern pentru durata excesivă a
procedurilor judiciare. Astfel, într-o cauză în care reclamanţii au invocat în faţa
instanţei europene încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 prin durata excesivă a
unei acţiuni civile în care ei erau pârâţi, în cadrul excepţiilor preliminare guvernul
s-a apărat invocând neepuizarea căilor interne de atac, susţinând că reclamanţii
„nu au introdus împotriva statului o acţiune în reparaţiune întemeiată pe dispoziţiile
1 CEDH, decizia din 1 martie 2005, precit., § 41-43.

2 CEDH, decizia din 4 iulie 2002, precit., p. 372.
3 CEDH, decizia din 5 septembrie 2002, precit., p. 381.
4 CEDH, decizia din 22 octombrie 2002,precit., p. 387.
Bîrsan 297
art. L 781-1 din Codul de organizare judiciară. Potrivit guvernul, ei ar fi trebuit să

se adreseze, mai întâi, cu un recurs graţios ministrului justiţiei, apoi, în caz de
respingere a lui, „să invite jurisdicţia competentă” a le acorda o despăgubire
pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat prin depăşirea „termenului rezonabil” al
procedurilor1.
150 Instanţa europeană a arătat că jurisdicţiile naţionale sunt organele competente,
în primul rând, să stabilească dacă o asemenea acţiune are „şanse de succes” şi
că, într-adevăr, posibilitatea obţinerii unei despăgubiri pentru durata excesivă a
unei proceduri judiciare poate constitui o cale de atac ce are a fi epuizată pe
terenul art. 26 (în prezent art. 35 parag. 1) din Convenţie, „în măsura în care
există cu un grad suficient de certitudine, atât în teorie, cât şi în practică”.
151 Din acest punct de vedere, ea a apreciat că art. L 781 -1 din Codul francez al
organizării judiciare reglementează condiţii foarte stricte pentru,recursul” invocat
de guvern. In cauză, Curtea a constatat că, pe de o parte, reclamanţii nu pretind
a fi nici victime ale unei „denegări de dreptate”, nici ale unei „culpe grave” a
organelor statului; pe de altă parte, guvernul nu a prezentat decizii ale instanţelor
naţionale din care să rezulte că acestea au interpretat noţiunea de „culpă gravă”
a organelor judiciare în sensul că ea ar cuprinde şi depăşirea termenului rezonabil
al procedurii impus de dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie, astfel că excepţia
preliminară ridicată de guvern a fost respinsă2.
152 Cu totul alta a fost însă soluţia pronunţată de instanţa europeană în decizia
privitoare la admisibilitatea cererii din 12 iunie 2001, în cauza Giummarra et
autres c/France3, în care, întocmai ca în speţa evocată anterior, reclamanţii s-au
plâns de încălcarea dreptului lor la un proces echitabil prin durata excesivă a
unor proceduri judiciare la care ei erau părţi.
153 Sub acest aspect, instanţa europeană a arătat că, din examinarea dispoziţiilor
legale şi a jurisprudenţei pertinente, rezultă că, în prezent, în sistemul de drept
francez este disponibil un „recurs în indemnizare” pentru victimele duratei
excesive a unei proceduri, întemeiat pe art. L781-1 din Codul de organizarejudiciară,
„de care se face uz din ce în ce mai frecvent, jurisdicţiile naţionale aplicând
dispoziţiile acestui text prin raportare la prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţie”4.
1CEDH, 20 februarie 1991, Vernilo c/France, Serie Anr. 198, § 26.

2 Idem, § 27; în acelaşi sens, CEDH, 19 februarie 1998, Dalia c/France, Recueil
1998-1, § 38; Comis. EDH, 16 mai 1990,nr. 12766/1987, Tinelli c/France, DRnr. 65,
p. 155; 7 iunie 1990, nr. 14992/1989, Kammache c/France, DR nr. 66, p. 247.
3 Internet, site cit.
4 Idem, p. 9.
298 Bîrsan
Condiţii de admisibilitate 154-157 A rt. 35
Cutea a reţinut că la 20 ianuarie 1999, printr-o hotărâre a Curţii de apel din 154
Paris, devenită definitivă la 20 martie 1999 prin nerecurarea ei în casaţie, a fost
confirmată o sentinţă Tribunalului de mare instanţă din Paris din 20 septembrie
1999, în care s-a reţinut că noţiunea de denegare de dreptate cuprinde nu numai
refuzul de a judeca o cauză, ci, într-un sens mai larg, „şi orice neîndeplinire a
obligaţiei statului de a acorda protecţie jurisdicţională individului, protecţie ce
cuprinde dreptul pentru orice justiţiabil de a-şi vedea examinate pretenţiile
sale într-un termen rezonabil” (s.n., C.B.), obligaţie impusăjurisdicţiilor naţionale
şi de dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie1.
Instanţa europeană a constatat că, ulterior hotărârii Curţii de apel din Paris 155
din 20 ianuarie 1999, în cursul aceluiaşi an mai multe curţi franceze de apel au
confirmat jurisprudenţă iniţiată prin această decizie şi că statul nu a intentat
recurs în casaţie împotriva acestor hotărâri; de asemenea, mai multe jurisdicţii de
primă instanţă au pronunţat soluţii asemănătoare, fără ca acestea să mai fie
atacate în apel.
Ţinând cont de ansamblul acestor elemente, jurisdicţia europeană a decis 156
că, începând cu data de 20 septembrie 1999, data sentinţei Tribunalului de mare
instanţă din Paris, comentată în revistele juridice începând cu februarie 2000,
„această sentinţă a făcut jurisprudenţă”, astfel că, la aceeaşi dată, „recursul”
prevăzut de art. L 781-1 din Codul organizării judiciare „a dobândit un suficient
grad de certitudine pentru a putea fi utilizatîn scopurile prevăzute de art. 35
parag. 1 din Convenţie” (s.n., C.B.). In speţă, Curtea a constatat că reclamanţii nu
au făcut uz de acest recurs, pe care, la data introducerii cererii lor în faţa instanţei
europene - la 20 august 2000 - nu-1 puteau ignora, astfel că cererea lor a fost
respinsă ca inadmisibilă, pentru neepuizarea căilor interne de atac2.
Ulterior, în cauza Mifsud c/France, instanţa europeană a precizat că, atunci 157
când o procedură judiciară a fost finalizată pe plan intern Ia data sesizării
jurisdicţiei europene, iar această sesizare este posterioară datei de 20
septembrie 1999, o plângere care ar avea ca obiect durata excesivă a procedurii
are a fi declarată inadmisibilă, dacă reclamantul nu a formulat, fară succes, „un
recurs” întemeiat pe dispoziţiile art. L 781-1 din Codul organizării judiciare3. în
speţă însă, problema cu care a fost confruntată Curtea a fost aceea de a se şti
dacă această soluţie se impune şi pentru ipoteza în care procedura în discuţie
este pendinte la data sesizării Curţii. Or, aşa după cum rezultă din jurisprudenţă
' Idem, p. 7.
2 Idem, p. 9.
3 CEDH, decizia din 11 septembrie 2002, Recueil 2002-VIU, § 16.
Bîrsan 299
instanţelor franceze, din momentul în care au considerat că „denegarea de

dreptate” în sensul art. L 781-1 al Codului de organizare judiciară cuprinde şi
durata excesivă a procedurilor judiciare, acestea nu au făcut nici o distincţie
între procedurile pendinte şi procedurile nefinalizate: oricare ar fi fost situaţia
dosarului în care procedura apărea ca excesivă, ele au considerat că textul
permite oricărui justiţiabil să obţină constatarea încălcării dreptului său la
a-şi vedea cauza examinată într-un termen rezonabil, cu acordarea unei reparaţii
pentru prejudiciul astfel cauzat1.
158 împrejurarea că acest recurs are o natură pur indemnitară, fară a permite şi
accelerarea unei proceduri în curs, nu a fost considerată determinantă de
instanţa europeană. într-adevăr, astfel cum ea a decis în cauza Kudla c/Pologne,
„recursul” de care dispune un justiţiabil pe plan intern, care îi permite să se
plângă de durata excesivă a unei proceduri, este „efectiv” în sensul art. 13 din
Convenţie în măsura în care acesta îi permite „să împiedice survenirea sau
continuarea încălcării alegate sau îi oferă posibilitatea obţinerii unei «redresări
apropriate» pentru orice încălcare deja produsă”2(s.n., C.B.). Aşadar, instanţa
europeană a considerat că art. 13 deschide reclamantului o opţiune în materia
discutată, recursul având a fi considerat „efectiv” dacă, prin exercitarea lui,
reclamantul obţine fie accelerarea procedurii în discuţie, fie are posibilitatea
să obţină o „reparaţie adecvată” pentru întârzierile deja produse, ceea ce este
valabil şi pentru „recursul efectiv” în sensul art. 35 parag. 1 din Convenţie, între
cele două texte existând, aşa după cum a stabilit Curtea în jurisprudenţă sa
anterioară, „strânse afinităţi”3.
159 în consecinţă, jurisdicţia europeană a ajuns la concluzia că orice plângere
care ar avea ca obiect durata excesivă a unei proceduri judiciare în faţa instanţelor
franceze, cu care ea este sesizată după data de 20 septembrie 1999, fără ca, în
prealabil, aceasta să fi fost supusă spre examinare jurisdicţiilor interne pe calea
unui „recurs” formulat pe temeiul art. L 781-1 din Codul de organizare judiciară,
are a fi declarată inadmisibilă, oricare ar fi „starea proceduri” pe plan intern. In
cauză, Curtea a constatat că reclamantul a sesizat-o cu cererea sa la 2 mai 2000, fără
ca înainte de această dată să fi exercitat respectivul recurs, devenit deja disponibil
în sistemul de drept francezîncepând cu data de 20 septembrie 1999, ceea ce înseamnă
că el nu a epuizat căile interne de atac în sensul art. 35 parag. 1 din Convenţie4.
1Idem, § 17.
2 CEDH, 26 octombrie 2000,precit., § 158.
3 Ibidem-, CEDH, 11 septembrie 2002, precit., § 17.
4 CEDH, 11 septembrie 2002, precit., § 17-18.
300 Bîrsan
733. Jurisprudenţa Curţii privitoare la durata excesivă a procedurilor 160

jurisdicţionale administrative. în unele sisteme europene naţionale de drept
precum Franţa, Italia, Olanda, Portugalia, Suedia şi altele, jurisdicţia administrativă
este distinctă de cea judiciară; în aceste sisteme funcţionează instanţe admi
nistrative, organizate ierarhic, având, de regulă, în fruntea lor, aşa după cum am
mai arătat pe parcursul acestei lucrări, ca instanţă supremă Consiliul de Stat sau
Tribunalul Administrativ Suprem, cum este cazul, pentru această din urmă situaţie,
Suediei şi Finlandei.
în măsura în care aceste jurisdicţii soluţionează cauze privitoare la „drepturi 161
şi obligaţii cu caracter civil” sau „acuzaţii în materie penală” - spre exemplu
amenzi considerate de instanţa europeană ca având acest caracter - în sensul
art. 6 parag. 1 din Convenţie, este posibil ca, uneori, să existe situaţii de durată
excesivă a procedurilor ce se desfăşoară în faţa lor, ceea ce poate pune problema
respectării dreptului celor interesaţi la un proces echitabil sub aspectul
„termenului rezonabil” în care acesta are a fi finalizat.
Confruntată cu problema de a se şti dacă, în asemenea situaţii, potenţialii 162
reclamanţi dispun, în legislaţia internă, de „recursuri” adecvate şi efective, instanţa
europeană a reţinut importante evoluţii jurisprudenţiale în materie în unele dintre
aceste sisteme de drept ale statelor contractante.
Bunăoară, pentru sistemul de drept francez, în mai multe decizii ale sale din 163
ultimii ani în care reclamanţii au invocat încălcarea dreptului lor la un proces
echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, prin durata excesivă a unor
proceduri în faţa instanţelor administrative, guvernul a invocat o jurisprudenţă a
Consiliului de Stat din anul 1978, prin care acesta a decis că „o culpă gravă
comisă de către o jurisdicţia administrativă în exerciţiul funcţiilor sale jurisdic
ţionale este susceptibilă de a-i angaja responsabilitatea”, precum şi două decizii
ale Tribunalului administrativ din Paris din anul 1999, prin care această instanţă
a statuat în sensul că durata excesivă a unei proceduri „poate conduce în mod
concret la punerea în mişcare a acestei responsabilităţi”.
Mai mult, guvernul a arătat că, într-una din aceste ultime două proceduri, în 164
apel, Curtea administrativă de apel din Paris, printr-o hotărâre din 11 iulie 2001, „a
admis pentru prima oară existenţa unui drept la repararea prejudiciului produs ca
urmare a încălcării dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din
Convenţie, sub aspectul duratei excesive a procedurii, fără a mai cere proba
existenţei unei culpe grave a jurisdicţiei în cauză” şi a acordat reclamantului o
sumă de bani semnificativă cu titlu de despăgubiri1; pe baza acestei juri sprudenţe
' CEDH, 4 martie 2003, Epoux Goletto c/France, Internet, site cit., p. 3; 4 februarie
2003, Benhaim c/France, Internet, site cit., p. 3; 15 aprilie 2003, Jarlan c/France,
Bîrsan 301
astfel create, guvernul a susţinut că reclamanţii nu au epuizat căile interne de

atac în sensul art. 35 parag. 1 din Convenţie.
165 Instanţa europeană a arătat însă că, potrivit jurisprudenţei sale constante în
materie, un reclamant este obligat să epuizeze căile de atac interne „efective şi
adecvate”, prin raportare la data introducerii cererii sale1, în speţă 19 octombrie
1999; or, deşi este adevărat că cele două decizii la care se referă guvernul sunt
anterioare acestei date, Curtea a considerat că acestea nu sunt suficiente pentru
a demonstra caracterul efectiv şi accesibil al căii de atac invocate de guvern cu
privire la „remedierea” consecinţelor duratei excesive a procedurii în faţa
judecătorului administrativ, „cu atât mai puţin cu cât ele emană de la jurisdicţii de
primă instanţă”, astfel că a respins excepţia neepuizării căilor interne de atac
invocată de guvern2.
166 în schimb, confruntată câteva luni mai târziu cu soluţionarea aceleiaşi probleme
de drept, în cauza Broca et Texier-Micault c/France3, jurisdicţia europeană a
arătat că o hotărâre a Curţii administrative de apel din Paris din 11 iulie 2001, prin
care această instanţă a acordat reclamantului o „reparaţie indemnitară” pentru
durata excesivă a procedurii, a fost atacată cu recurs în casaţie în faţa Consiliului
de Stat, fiind astfel susceptibilă de a fi desfiinţată, ceea ce nu permitea degajarea
unei concluzii clare cu privire la soluţia adoptată de instanţa administrativă de
apel în cauza dată.
167 Curtea a reţinut însă că, prin hotărârea sa din 28 iunie 2002, pronunţată în
aceeaşi cauză, Plenul secţiei de contencios a Consiliului de Stat a confirmat
această soluţie. După cum a subliniat instanţa europeană, adoptată de „formaţia
cea mai solemnă” a înaltei jurisdicţii administrative franceze, „această hotărâre se
referă în mod expres la dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie şi la dreptul justi-
ţiabililor la judecarea cauzelor lor într-un termen rezonabil”, recunoscându-le
acestora, în acelaşi timp, dreptul la repararea prejudiciului produs prin încălcarea
acestui drept în următorii termeni: „acţiunea în responsabilitate angajată de
justiţiabilul a cărui cauză nu a fost judecată într-un termen rezonabil trebuie să-i
permită acestuia repararea ansamblului prejudiciilor, atât materiale, cât şi morale,
Internet, site cit., p. 3; în acelaşi sens, CEDH, 26 martie 2000, Lutz c/France (nr. 1),
Internet, sile cit., § 17.
' CEDH, decizia din 7 noiembrie 2000, Van der Karr et Lissaur van West c/France,
Internet, site cit., p. 3; decizia din 20 ianuarie 2001, Malve c/France, Internet,
site cit., p. 3.
2 CEDH, 4 februarie 2003, Benhaim c/France, nepublicată, Internet, site cit.
3 CEDH, 21 octombrie 2003, Internet, site cit.
302 Bîrsan
directe şi certe, ce i-au fost astfel cauzate, a căror reparare nu a fost asigurată prin
hotărârea pronunţată pe fondul litigiului; pot astfel fi reparate, în special, preju
diciile cauzate prin pierderea unui anumit avantaj sau a unei şanse sau chiar prin
recunoaşterea tardivă a unui drept; de asemenea, pot fi acordate despăgubiri
pentru «dezagrementele» provocate de durata unei proceduri prelungite «în
mod abuziv», atunci când acestea au un caracter real şi trec dincolo de prevederile
pe care le presupune în mod normal un proces, ţinându-se seama de situaţia
personală a celui interesat”1.
Curtea a arătat că din această hotărâre reiese cu claritate că „recursul” în 168
angajarea responsabilităţii statului pentru funcţionarea defectuoasă a
serviciului public al justiţiei permite în prezent justiţiabililor, părţi ale unei
proceduri în faţa jurisdicţiilor administrative, să obţină constatarea încălcării
dreptului la examinarea cauzei lor într-un „termen rezonabil” şi Ia repararea
prejudiciului astfel cauzat.
în sistemul francez de drept, hotărârile Consiliului de Stat sunt definitive şi se 169
impun jurisdicţiilor de fond. Din moment ce hotărârea din 28 iunie 2002 a fost
pronunţată de Plenara secţiei de contencios a înaltei jurisdicţii administrative
franceze, ea se impune secţiei şi subsecţiilor ei de specialitate. Aşa fiind, Curtea
a considerat că, începând cu data de 28 iunie 2002, dată la care s-a pronunţat
Plenul secţiei de contencios a Consiliului de Stat în cauza respectivă, recursul în
discuţie a dobândit un suficient grad de certitudine „nu numai teoretic, ci şi
practic”, spre a putea fi utilizat pe terenul art. 35 parag. 1 din Convenţie.
Era acest recurs accesibil reclamantului? Altfel spus, a avut el posibilitatea 170
să cunoască faptul că exista o asemenea cale de atac „eficace şi adecvată” în
situaţia sa, dincolo de autoritatea înaltei jurisdicţii administrative naţionale care
l-a consacrat?
Cu privire la caracterul accesibil al „recursului” asupra căruia stăruim, instanţa 171
europeană a observat, mai întâi, „că ar fi inechitabil să se opună existenţa unei
căi de atac nou integrată în sistemul juridic al unui stat contractant unor
persoane care au calitatea de reclamant în faţa Curţii, înainte ca justiţiabilii
interesaţi să ia cunoştinţă de existenţa sa în mod efectiv” (s. n., C.B.), mai ales că,
în această situaţie, nu este vorba despre un recurs introdus printr-o lege,
presupusă cunoscută la data publicării ei, chiar dacă -a ş a cum spune jurisdicţia
europeană - principiul nemo censetur ignorare legem (nimănui nu-i este permis
să ignore legea) „reflectă o oarecare doză de ficţiune juridică”2. în împrejurări în
1Idem, § 18.
2Idem, § 20.
Bîrsan 303
care, precum în speţa discutată, recursul intern apare ca rod al unui reviriment al
jurisprudenţei, echitatea impune de a lua în considerare o perioadă de timp
rezonabilă, necesară justiţiabililor spre a lua efectiv cunoştinţă de existenţa
deciziilor interne care l-au consacrat; întinderea acestei perioade poate varia în
funcţie de circumstanţe şi, mai ales, de publicitatea care i se face1.
172 In al doilea rând, Curtea a arătat că hotărârea Consiliului de Stat din 28 iunie
2002 poate fi reţinută ca instituind un asemenea recurs adecvat, chiar dacă până
la data când ea a soluţionat cauza - 21 octombrie 2003 - nu a fost publicată încă
în culegerea „oficială” de hotărâri ale înaltei jurisdicţii administrative; totuşi,
guvernul a indicat faptul că ea figurează pe site-ul Internet al Consiliului de Stat
încă din 1 iulie 2002 şi că a fost publicată în numeroase reviste de specialitate, în
numerele lor din iulie, septembrie şi octombrie 2002: „Annuaire franşais du droit
ad m inistratif„L ettre de la Cour Administrative d’Appel de Paris”, „Petites
Affiches”, „Semaine Juridice”, „Gazette du Palais”; aşa fiind, instanţa europeană
a apreciat că, spre sfârşitul anului 2002, adică la 6 luni după data adoptării hotărârii
prin care a fost instituit, se poate admite că el a devenit cert şi accesibil. Din
acest punct de vedere ea a făcut analogia cu caracterele cert şi accesibil pe care
le-a recunoscut recursului pentru durata excesivă a procedurilor în faţa instanţelor
judiciare prin cauza Gium m arra c/France amintită mai sus, recurs instituit tot pe
calejurisprudenţială, şi nu prin lege2.
173 în concluzie, ea a considerat ca rezonabil a se reţine că de la data de 1
ianuarie 2003, şi nu de la data hotărârii Consiliului de Stat - 28 iunie 2002 - chiar
dacă la această dată el a căpătat caracter efectiv, se putea pretinde reclamanţilor
să-l utilizeze pentru a îndeplini condiţia epuizării căilor interne de atac prevăzută
de art. 35 parag. 1 din Convenţie3.
174 Plecând de la această dată, jurisdicţia europeană a decis că, din moment ce o
cerere prin care reclamantul denunţa durata excesivă a unei proceduri în faţa
jurisdicţiilor administrative franceze a fost introdusă la Curte înainte de 1 ianuarie
2003, nu mai interesează dacă reclamantul are posibilitatea ca, ulterior, să angajeze
un recurs pe plan intern; el nu are a epuiza un asemenea recurs, care a devenit
efectiv numai începând cu această dată4.
175 Dimpotrivă, în cazul oricărei plângeri privitoare la durata excesivă a procedurii
în faţa jurisdicţiilor administraţiei cu care a fost sesizată Curtea la data de 1
1Ibidem.
2Idem, § 20.
3Idem, §21.
4 Ibidem.
304 Bîrsan
ianuarie 2003 sau după această dată, fară ca reclamantul s-o fi supus, în prealabil,
jurisdicţiilor interne pe calea unui recurs în responsabilitatea statului pentru
funcţionarea defectuoasă a serviciului public al justiţiei, aceasta are a fi declarată
inadmisibilă, indiferent de starea în care s-ar afla examinarea cauzei în
faţa instanţelor naţionale1. în speţă, jurisdicţia europeană a constatat că ea
a fost sesizată cu soluţionarea plângerii având un asemenea obiect la data de
16 august 2002, deci înainte de data de 1 ianuarie 2003, astfel nu se poate reproşa
reclamanţilor că nu au Scut uz de acest recurs2, care, la data introducerii cererii în
faţa Curţii, nu avea încă gradul necesar de efectivitate şi certitudine impus de
interpretarea pe care Curte o dă dispoziţiilor art. 35 parag. 1 din Convenţie
privitoare la regula epuizării căilor interne de atac.
734. Jurisprudenţă Curţii privitoare la durata excesivă a procedurilor

jurisdicţionale administrative; continuare. O evoluţie asemănătoare a fost
evidenţiată recent de Curte în privinţa epuizării căilor interne de atac în materia
duratei excesive a procedurii în jurisprudenţă jurisdicţional-administrativă
portugheză. Astfel, în cauza Paulino Tomăs c/PortugaP, reclamanta s-a plâns
de încălcarea dreptului ei la un proces într-un termen rezonabil într-o procedură
de angajare a răspunderii extracontractuale a statului. Având a examina excepţia
neepuizării căilor interne de atac ridicată de guvern, acesta susţinând că un
decret-lege din anul 1967 privitor la această răspundere reprezintă un mijloc
„accesibil, adecvat şi eficace” pentru situaţia denunţată de reclamantă, instanţa
europeană a reţinut că, într-adevăr, în trecut, într-o decizie de speţă în care a avut
a se pronunţa asupra aceleiaşi excepţii formulate pe acelaşi temei legal, fosta
Comisie a considerat că guvernul portughez nu a demonstrat că legea specială
din anul 1967 privitoare la răspunderea extracontractuală a statului „se aplică în
cauzele privitoare la durata excesivă a procedurilor finalizate sau pendinte în faţa
jurisdicţiilor portugheze competente”4; deşi legea era în vigoare la epoca faptelor
examinate de Comisie, guvernul portughez nu a putut depune la dosarul acelei
cauze nici o decizie judiciară din care să rezulte că o asemenea acţiune „a avut
şanse reale de succes”5. Totuşi, Curtea a constatat că, la data când ea a avut a
1Idem, § 22.
2 Idem, §23.
3 CEDH, decizia din 22 mai 2003, Recueil 2003-Vin, p. 341.
4 Comis. EDH, decizia din 5 martie 1990, nr. 12659/1987, Gama da Costa c/Portugal,
DR nr. 65, p. 136.
5Ibidem.
Bîrsan 305
examina cauza cu care a fost sesizată -2 2 mai 2003 situaţia nu mai este nici pe
departe aceeaşi ca în anul 1990; astfel, potrivit documentelor prezentate de
guvern Ia 15 octombrie 1998, în hotărârea sa pronunţată în cauza „Pires Neno”,
Curtea Supremă administrativă portugheză a admis că durata excesivă a unei
proceduri judiciare poate angaja responsabilitatea statului pe terenul art. 6
parag. 1 din Convenţie, care garantează dreptul la un proces echitabil. De
asemenea, atât în această hotărâre, cât şi în altele ce au avut acelaşi obiect care
au urmat-o, instanţa supremă portugheză „s-a referit în mod expres la jurisprudenţa
Curţii europene şi s-a întemeiat pe criteriile reţinute de jurisdicţia europeană
pentru a examina caracterul rezonabil al duratei procedurilor judiciare” 1.
177 Curtea a mai constatat că, printr-o circulară din 20 decembrie 2002, Procurorul
General al Republicii portugheze a invitat toţi „agenţii şi magistraţii Ministerului
Public să se abţină de a contesta competenţa ratione materiae a jurisdicţiilor
administrative în asemenea cauze, ceea ce a Scut ca, „în prezent (adică la epoca
judecării faptelor de către Curte - n .n ., C.B.), problema să pară a fi rezolvată,
jurisdicţiile administrative considerându-se «de acum încolo» competente să
soluţioneze acţiunile în responsabilitate intentate împotriva statului pentru durata
excesivă a unei proceduri”2; mai mult, un proiect de lege depus în parlament,
destinat a înlocui vechea reglementare privitoare la răspunderea extracontractuală
a statului, precizează în expunerea sa de motive că „s-a socotit utilă încorporarea în
noua lege a soluţiilor adoptate de-a lungul anilor de jurisprudenţă”3. Aşa fiind,
instanţa europeană a considerat că „începând cu luna octombrie 1999, în cursul
căreia hotărârea „Pires Neno” afost publicată şi comentată în revistajuridică „Cademos
de Justiţa Administrativa”, acţiunea în responsabilitatea extracontractuală a statului
a dobândit un suficient grad de certitudine juridică pentru ca ea să poată fi
exercitată în scopurile prevăzute de art. 35 parag. 1 din Convenţie”, concluzie
valabilă atât pentru cauzele finalizate, cât şi pentru cele pendinte pe rolurile
instanţelor portugheze4.
178 Este adevărat că asemenea acţiuni nu permit accelerarea procedurilor, ci au
numai „caracter indemnitar”, aspect care, şi în privinţa revirimentului jurispru-
denţial portughez, ca şi privi tor la ce] francez în materie, a fost socotit, cu aceeaşi
1CEDH, decizia din 22 mai 2003, Paulino Tomâs c/Portugal, Recueil 2003-VIII,
p. 344.
2Ibidem.
3 Ibidem.
4 Idem, p. 345.
306 Bîrsan
motivare dată de „strânsele afinităţi între dispoziţiile art. 13 şi cele ale art. 35
parag. 1 din Convenţie”, fără relevanţă de către Curte1.
Jurisdicţia europeană a ţinut să precizeze că această concluzie nu este valabilă 179
decât atâta vreme cât acţiunea în responsabilitatea extracontractuală a statului
rămâne, prin ea însăşi, un recurs eficace, adecvat şi accesibil pentru a face să se
sancţioneze durata excesivă a procedurilor judiciare. De aceea, ea a arătat că este
de dorit ca jurisdicţiile administrative să acorde o deosebită atenţie acestor
acţiuni, în special în privinţa duratei lor; nu au a fi excluse situaţiile în care
însăşi durata excesivă a unei asemenea proceduri de indemnizare să afecteze
caracterul adecvat al acţiunii în responsabilitatea statului în materie, după cum
acelaşi caracter adecvat al acestei acţiuni are a fi apreciat şi prin raportare la
nivelul indemnizaţiei acordate2.
735. Particularităţile epuizării căilor interne de atac privitor la „recursurile 180

indemnitare” pentru durata excesivă a procedurilor. „Semnalul de alarmă” amintit
mai sus, tras de Curte în cauza Paulino Tomăs c/Portugal, cu privire la condiţiile
pe care trebuie să le îndeplinească „recursurile” în despăgubiri pentru durata
excesivă a procedurilor, nu este întâmplător; el reflectă preocuparea instanţei
europene pentru eficacitatea acestor recursuri pe plan intern, spre a nu se ajunge
la diminuarea sau negarea scopului pentru care a fost instituit prin adoptarea
unor norme speciale în materie sau consacrat pe cale jurisprudenţială: asigurarea
acoperirii rapide şi complete a prejudiciilor materiale şi morale pe care se
prezumă că le suferă reclamantul prin durata excesivă a procedurilor în cadrul
cărora instanţele interne au examinat fondul cauzei sale.
Din acest punct de vedere am arătat3că, în anul 2001, în Italia a fost adoptată 181
o legislaţie specială, care permite persoanelor care consideră că le-a fost încălcat
dreptul la judecarea cauzelor lor într-un „termen rezonabil” să ceară despăgubiri
pentru prejudiciul material şi moral astfel suferit, pe calea unei acţiuni specifice
introduse în faţa curţii de apel competente teritorial pentru soluţionarea acestor
cauze.
De asemenea, am evidenţiat că, totuşi, nivelul unor asemenea despăgubiri 182
acordate de jurisdicţiile italiene a fost mult inferior faţă de cel care este decis, în
situaţii asemănătoare, de Curte, astfel că jurisdicţia europeană a recunoscut
acestor reclamanţi calitatea de victimă în sensul art. 34 din Convenţie.
1Ibidem.
2 Ibidem.
Bîrsan 307
183 în cauza -Scordino c/Italie1- guvernul italian a invocat excepţia neepuizării

căilor interne de atac, deoarece reclamanţii nu au introdus un recurs în casaţie
împotriva hotărârii curţii de apel care le-a acordat o despăgubire - au pretins ei -
insuficientă pentru durata excesivă a procedurii judiciare denunţate în faţa Curţii.
Or, analizând 100 de hotărâri ale Curţii italiene de casaţie disponibile până la
data soluţionării acestei cauze - 27 martie 2003 -, instanţa europeană a constatat
că din toate acestea se degajă „principiul” potrivit căruia înalta jurisdicţie naţională
a statuat în sensul că „dreptul la un proces echitabil nu are a fi considerat ca un
drept fundamental” şi că dispoziţiile Convenţiei şi jurisprudenţă de la Strasbourg
nu sunt direct aplicabile în materie de „satisfacţie echitabilă”; jurisdicţia europeană
nu a găsit nici o hotărâre a Curţii italiene de casaţie în care aceasta să fi apreciat
că „reparaţia” acordată de o curte de apel era insuficientă, prin raportare la criteriile
instanţei europene2.
184 Or, Curtea a reamintit că dreptul la un proces într-un „termen rezonabil”,
recunoscut de art. 6 parag. 1, este un drept fundamental şi un imperativ pentru
toate procedurile ce cad sub incidenţa acestui text, prin care Convenţia a voit să
evidenţieze „importanţa pe care ea o dă exigenţei potrivit căreia justiţia nu are a
fi înfăptuită cu întârzieri de natură a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea”3.
185 în aceste condiţii, instanţa europeană a apreciat că reclamanţii „nu aveau nici
un interes să introducă un recurs în casaţie”; plângerea lor privind insuficienţa
despăgubirilor acordate în primă instanţă de curtea de apel competentă neavând
nici o şansă de succes, pe terenul art. 35 parag. 1 din Convenţie, ei nu aveau a
epuiza acest recurs4.
186 Curtea a subliniat, însă, că această concluzie nu repune în discuţie obligaţia
de a introduce o cerere de reparaţiune întemeiată pe dispoziţiile legii interne
speciale în faţa curţii de apel competente şi apoi în casaţie, „cu condiţia să rezulte
din jurisprudenţă acestor instanţe naţionale că ele aplică prevederile acestei
legi, în conformitate cu spiritul Convenţiei, astfel că asemenea recursuri să
poată fi apreciate ca fiind eficace”5(s.n., C.B.).
187 Dimpotrivă, recent, în cauza Di Sânte c/Italie, jurisdicţia europeană a luat act
de hotărârea Curţii de casaţie italiene, adoptată în plenul ei la 26 ianuarie 2004,
1 CEDH, decizia din 27 martie 2003, Recueil 2003-IV, p. 342.

2 Idem, p. 347.
3 CEDH, 25 martie 1999, Pelissier et Sassi c/France, Recueil 1999-11, § 74.
4 CEDH, decizia din 27 martie 2003, precit., p. 347.
5 Idem, p. 348.
308 Bîrsan
prin care înalta curtea a casat cu trimitere 4 decizii ale unor instanţe de apel în care
reclamanţii contestau nivelul despăgubirilor acordate de aceste jurisdicţii pentru
durata excesivă a unor proceduri judiciare şi a adoptat principiul potrivit cu care
determinarea prejudiciului nepatrimonial făcută de o curte de apel în temeiul
Legii nr. 89/2001 - legea specială în materie («.«., C.B.) chiar dacă are a se
fundamenta pe echitate, trebuie să se înscrie la un nivel definit de normele
juridice, deoarece el are a corespunde sumelor alocate, în cauze similare, de
Curtea de Ia Strasbourg1.
Acest reviriment al jurisprudenţei casaţiei italiene a fost cunoscut imediat în 188
mediile juridice şi chiar în rândul publicului larg, prin mediatizarea ce i-a fost
făcută, astfel că instanţa europeană a considerat că, de la data de 26 ianuarie
2004, recursul în discuţie „a dobândit un suficient grad de certitudine nu numai
în teorie, dar şi în practică, astfel că el are a fi utilizat din nou pe terenul art. 35
parag. 1 din Convenţie”2. Desigur, în măsura în care Curtea a fost sesizată cu
plângeri privind insuficienţa despăgubirilor acordate de instanţele italiene compe
tente înainte de această dată, reclamanţii nu erau ţinuţi a epuiza acest recurs3.
însă, dincolo de problemele aplicării în timp a unor norme legale sau ale unor 189
revirimente jurisprudenţiale, cele de mai sus demonstrează atenţia cu care sunt
obligate să trateze autorităţile naţionale competente, legiuitoare şi judiciare,
introducerea sau recunoaşterea în sistemul de drept intern a unor căi de atac
adecvate, pentru repararea unor încălcări ale dreptului la un proces echitabil sub
aspectul duratei procedurilor judiciare.
§ 3. Situaţii în care nu este necesară epuizarea căilor interne

de atac
736. Noţiune. Articolul 35 parag. 1 din Convenţie dispune că instanţa 190

europeană nu poate fi sesizată cu o cerere decât după ce reclamantul a epuizat
căile interne de atac, astfel cum este înţeleasă această regulă potrivit principiilor
general recunoscute ale dreptului internaţional. în analiza conţinutului acestei
reguli pe care am încercat să o facem până în prezent am evidenţiat, pe de o parte,
autonomia conceptului de „cale de atac” în sistemul Convenţiei şi, pe de altă
1 CEDH, decizia din 24 iunie 2004, Di Sânte c/Italie, Internet, site cit., p. 5.
2 Ibidem.
3 Idem\ de altfel, reamintim că pe rolul Marii Camere a Curţii se găsesc mai multe
cauze italiene privitoare la insuficienţa despăgubirilor acordate de instanţele italiene
pentru durata excesivă a procedurilor judiciare interne; a se vedea supra, nr. 697.
Bîrsan 309
parte, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un asemenea mijloc juridic,

existent sau pretins existent în sistemul de drept al statelor contractante, spre a
constituit o „cale de atac” ce are a fi epuizată de reclamant pentru ca el să se
adreseze Curţii de la Strasbourg; în măsura în care ceea ce se pretinde a fi un
„recurs” în dreptul intern nu îndeplineşte aceste condiţii, reclamantul nu poate fi
obligat să-l utilizeze.
191 Practic, se poate afirma că, într-o astfel de situaţie, pe terenul art. 35 parag. 1
din Convenţie, acest „recurs” nu există, fie că este inadecvat, fie că este ineficace,
fie că ar fi inaccesibil sau pur şi simplu acel recurs este lipsit, din diverse motive,
„de şanse reale de succes”.
192 Am făcut această precizare pentru că, aşa după cum s-a reţinut foarte perti
nent de către un tânăr cercetător în materie, în nu tocmai bogata literatură juridică
română consacrată Convenţiei1, „inexistenţa unei căi de atac adecvate, lipsa
accesibilităţi pentru solicitant a căilor de drept adecvate, absenţa oricăror şase
de succes a recursurilor existente”, enumerate uneori în doctrină ca fiind limite
sau excepţii de la regula analizată2, „nu sunt altceva decât consecinţa imediată a
aplicării criteriilor utilităţii (recursurilor -n.n., C.B.), care (...) constituie note de
conţinut ale noţiunii de recurs intern, în semnificaţia autonomă pe care i-o conferă
(acestei n o ţ i u n i C . B . ) jurisprudenţă aplicării Convenţiei, ele neconstituind
excepţii, în sensul de «abateri de la regulă», pentru simplul motiv că ele constituie
aplicarea întocm ai a regulii (s.n., C.B.), în înţelesul care i-a fost dat de
jurisprudenţă”3.
193 Şi din punctul nostru de vedere, prin situaţii în care nu este necesară epuizarea
căilor interne de atac au a fi înţelese acele împrejurări de fapt exterioare recursului
propriu-zis, „a căror existenţă determină organele de control ale Convenţiei - în
prezent numai Curtea (n.n. C.B.)-lareţinerea cererii spre soluţionare, ehiar dacă
o cale de atac referitoare la pretinsa încălcare, esenţială, accesibilă şi adecvată nu
a fost epuizată”4, în condiţiile pe care le-am evidenţiat pe parcursul analizei
noastre.
194 Aceasta înseamnă că, atunci când vorbim de astfel de situaţii, trebuie să ne
raportăm la însăşi noţiunea de „căi de atac” în sensul art. 35 parag. 1 din Convenţie,
care există şi sunt reglementate în sistemul naţional de drept în discuţie, 'dar,
1A se vedea R. Dincă, op. cit., p. 72 şi urm.

2A se vedea, spre exemplu, E. Picard, op. cit., p. 603 şi urm.; Fr. Sudre, op. cit.,
p. 584-585.
3 A se vedea R. Dincă, op. cit., p. 72, nota nr. 1.
4 Idem, p. 73.
310 Bîrsan
datorită unor împrejurări excepţionale în care se găseşte reclamantul, el nu va mai

obligat să le epuizeze, iar Curtea, constatând aceasta, nu-i va respinge cererea sa
ca inadmisibilă pe motivul neepuizării căilor interne de atac.
Bunăoară, când fosta Comisie a decis că reclamantul căruia avocatul său i-a 195
arătat că el nu are nici o şansă de succes în a exercita un apel în sistemul de drept
englez, pentru că există o opinio communis în sensul că „nu are nici o şansă de
succes”1, ea nu a Scut altceva decât să constate faptul că reclamantul nu dispunea
de un recurs adecvat, efectiv şi eficace în sensul art. 35 parag. 1 din Convenţie;
dimpotrivă, atunci când Comisia a statuat în sensul că „dubiile exprimate de
avocatul reclamanţilor în privinţa şanselor de succes ale unui recurs în faţa
Camerei Lorzilor nu-i dispensează pe aceştia de a-1 exercita conform exigenţelor
acestei dispoziţii”2, ea a constatat neîndeplinirea obligaţiei impuse de text
reclamanţilor, pentru ca ei să se poată plânge în faţa organelor Convenţiei.
După părerea noastră, concluzia la problema pusă în discuţie a fost exprimată 196
de Curte în următorii termeni: „potrivit principiilor de drept internaţional general
recunoscute, anumite circumstanţe particulare pot fi de natură să dispenseze
pe reclamant de obligaţia epuizării căilor interne de atac de care dispune în sistemul
său naţional de drept”3.
Desigur, nu putem face abstracţie de faptul că, uneori, atât jurisprudenţă 197
fostei Comisii, cât şi cea a Curţii nu permit a face demarcaţiile de mai sus, arătând,
spre exemplu, că practicile administrative de tolerare a aplicării unor tratamente
inumane ori degradante sunt de natură să facă un „recurs intern” ineficace; or, ni
se pare că, într-o asemenea situaţie, chiar dacă s-ar admite acest punct de vedere
privitor la „calificarea” dată recursului respectiv, el există, numai că reclamantul
nu mai este ţinut a-1 exercita4. De aceea, considerăm că, din punct de vedere
teoretic, delimitările propuse se impun a fi făcute.
737. Jurisprudenţă Curţii. Circumstanţe de ordin general. în jurisprudenţă 198

instanţei europene au fost reţinute mai multe împrejurări în care ea a considerat
că reclamantul nu putea fi obligat a exercita căile interne de atac existente în
legislaţia sa naţională.
1 Comis. EDH, 4 iulie 1983, nr. 10000/1982, H. c/Royaume-Uni, DR nr. 33, p. 265.
2 Comis. EDH, 11 octombrie 1984, nr. 10789/1984, K., F.etP. c/Royaume-Uni, DR
nr. 40, p. 298.
3 CEDH, 6 noiembrie 1980, Van Oosterwijk c/Belgique, Serie A nr. 40, § 36-40;
16 septembrie 1996, Akdivar et autres c/Turquie, Recueil 1996-IV, § 67.
4 S-ar putea răspunde că, într-o asemenea situaţie, recursul existent era „inadecvat”,
ceea ce poate conduce la înlăturarea obligaţiei pentru reclamant de a-1 exercita.
21 . Bîrsan 311
199 O primă împrejurare de acest fel poate fi dată de existenţa unei situaţii
excepţionale de care este afectată o anumită regiune sau o anumită parte a
teritoriului unui stat contractant. Astfel, în cauza Akdivar et autres c/Turquie, în
care reclamanţii au invocat încălcarea mai multor drepturi garantate de Convenţie,
printre care, în special, dreptul de a nu fi supuşi la tortură, la tratamente inumane
ori degradante, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la domiciliu, dreptul de
proprietate şi altele, guvernul a invocat excepţia preliminară a neepuizării căilor
interne de atac disponibile în dreptul turc, susţinând că aceştia nu au formulat
nici o acţiune în faţa instanţelor naţionale, „autorităţile judiciare (interne) fiind
astfel private de a aplica dispoziţiile normative şi procedurale prevăzute de drept
turc în materie de acordare de despăgubiri”1.
200 Curtea a reţinut că faptele alegate de reclamanţi s-au produs într-o perioadă
în care, de mai mulţi ani, în Sud-Estul Turciei au avut loc „grave tulburări” între
forţele de securitate turce şi membrii PKK (Partidul muncitorilor din Kurdistan),
conflict care s-a soldat cu moartea a 4.036 de persoane civile şi a 3.886 de membri
ai forţelor de securitate, precum şi cu distrugerea a peste 1.000 de sate.
201 în aceste condiţii, instanţa europeană a apreciat, printre altele, că aplicarea
dispoziţiilor art. 26 (în prezent art. 35 parag. 1), privitoare la epuizarea căilor
interne de atac, faptelor cauzei are a fi făcută pornind tocmai de la situaţia
existentă în Sud-Estul 'Rirciei la epoca la care reclamanţii au adresat plângerea
lor organelor Convenţiei, regiune care era şi este încă - la epoca introducerii
cererii («.«., C.B.) - marcată printr-un „net conflict civil rezultat din campania de
violenţă teroristă dusă de PKK şi de măsurile antiinsurecţionale adoptate ca
reacţie la această campanie de guvernul turc”. De aceea, instanţa europeană a
considerat că, în asemenea situaţii, se impune în mod evident constatarea că
„anumite obstacole pot împiedica buna funcţionare a sistemului administrării
justiţiei, în special în privinţa dificultăţilor pe care le prezintă producerea unor
probe concludente în materia îndeplinirii procedurilor interne, inevitabile în cazuri
de asemenea tulburări, dificultăţi care pot face zadarnică utilizarea unor căi de
atac în justiţie, împiedicând astfel desfăşurarea unor anchete administrative de
care depind asemenea recursuri”2.
202 O altă împrejurare de natură a dispensa reclamantul de a exercita căile interne'
de atac este dată de existenţa unor practici administrative incompatibile cu
dispoziţiile Convenţiei, ce constau în acumulări ale încălcărilor acesteia, „de natură
1 CEDH, 16 septembrie 1996, precit., § 56.

2 Idem, § 70; în acelaşi sens, CEDH, 24 aprilie 1998, Selţuk et Asker c/Turquie,
Recueil 1998-11; § 67.
312 Bîrsan
identică sau analogă, suficient de numeroase şi legate între ele, astfel că nu mai
pot fi considerate incidente izolate sau excepţii, formând un ansamblu sau un
sistem”, tolerate ca atare de autorităţile statului în cauză1. După cum a decis
instanţa europeană, potrivit principiilor dreptului internaţional general recunos
cute, anumite circumstanţe particulare pot dispensa pe reclamant de obligaţia de
a epuiza recursurile interne disponibile; această regulă „nu se aplică (...) atunci
când este probată existenţa unei practici administrative ce constă în repetarea
unor acte interzise de Convenţie şi tolerarea lor oficială de către stat, în aşa fel
încât orice procedură internă ar fi zadarnică şi ineficace”2.
Trebuie să arătăm că, până în prezent, în jurisprudenţă organelor Convenţiei 203
această noţiune a fost evidenţiată cu privire la situaţii în care, din diverse raţiuni,
de regulă în împrejurări excepţionale legate de anumite conflicte interne pe o
scară semnificativă în statele în cauză, încălcările denunţate ale dispoziţiilor
Convenţiei au privit tratamente inumane sau degradante ori acte de tortură aplicate
de organele de represiune - forţele armate sau cele de poliţie - ale acestor state.
Aşadar, prin ipoteză, a fost vorba de tratamente care, prin gradul de intensitate
şi modul de aplicare, au fost suficient de grave spre a fi calificate ca fiind contrare
dispoziţiilor art. 3 din Convenţie.
Ceea ce caracterizează, însă, în plus aceste acte spre a fi ridicate la „rangul”
de practici administrative prohibite de Convenţie sunt două trăsături distincte
reţinute în jurisprudenţă instanţei europene: a) repetabilitatea încălcărilor
incriminate şi b) tolerarea lor de către autorităţi.
Din primul punct de vedere, este vorba despre acte identice, similare, suficient 2®5
de frecvente şi numeroase, legate între ele, alcătuind astfel un sistem3, chiar
dacă, în fapt, ele se concretizează în încălcări individuale, adică practicate asupra
unor indivizi, posibil de identificat4. Bunăoară, în cauza Irlande c/Royaume- Uni,
Curtea a reţinut că, în două perioade distincte situate în cursul evenimentelor
petrecute în anii 1970 în Irlanda de Nord, au fost arestate şi deţinute o perioadă
de vreme, pe parcursul căreia au fost supuse la interogatoriu, cu utilizarea unor
metode de „dezorientare” şi de „privare senzorială”, un număr de 14 persoane5.
1CEDH, 18 ianuarie 1978, Irlande c/Royaume-Uni, Serie Anr. 25, § 159.

2 CEDH, 16 septembrie 1996, Akdivctr et autres c/Turquie,Recueil 1996-IV, § 67; în
acelaşi sens, CEDH, 10 mai 2001, Chypre c/Turquie, Recueil 2001-IV, § 99.
3 CEDH, 18 ianuarie 1978, Irlande c/Royaume-Uni, precit., § 159.
4 Idem, § 157.
5Idem, § 96.
Bîrsan 313
206 în al doilea rând, asemenea tratamente trebuie să fie tolerate de autorităţi;

după cum a recunoscut guvernul britanic în aceeaşi cauză interstatală, aplicarea
tratamentelor denunţate a fost permisă „la cel mai înalt nivel” al autorităţilor
statului, fară a fi însă date dispoziţii scrise în acest sens printr-un document
oficial, dar au fost relatate în cadrul unui seminar al serviciilor secrete britanice1.
207 De altfel, instanţa europeană a reţinut că nu se poate imagina că autorităţile
superioare ale unui stat ar ignora sau ar fi îndreptăţite să ignore existenţa unor
asemenea practici; în orice caz, pe terenul Convenţiei, ele îşi asumă responsa
bilitatea obiectivă în privinţa conduitei subordonaţilor lor; ele au îndatorirea de
a impune acestora autoritatea lor şi nu s-ar putea degaja de o asemenea respon
sabilitate prin a afirma că nu au putut să-şi respecte această îndatorire”2. De
asemenea, instanţa europeană a decis că unul din elementele ce pot semnifica
tolerarea unor „practici administrative” contrare dispoziţiilor sale este pasivitatea
totală a autorităţilor naţionale privitoare la susţinerile serioase în sensul că
agenţii statului au comis astfel de încălcări şi au cauzat prejudicii celor care
pretind că acestea s-au produs, fără ca ele „să deschidă o anchetă” serioasă sau
„să propună vreun ajutor” pretinselor victime3.
208 738. Jurisprudenţă Curţii; continuare. Circumstanţe privitoare la situaţia

reclamantului. Dacă împrejurările de natură a dispensa pe reclamant de epuizarea
căilor interne de atac prezentate mai sus pot fi subsumate unor situaţii de ordin
general, fie că este vorba de anumite evenimente excepţionale care s-au produs
pe scară largă într-o zonă a statului în cauză sau de „practici administrative”
tolerate de autorităţi tot în împrejurări care afectează poziţia socială a statului,
jurisprudenţă instanţei europene a admis că situaţia personală a reclamantului
poate fi luată în considerare spre a-i acorda aceeaşi „dispensă”. Spre-'exemplu, în
cauza llhan c/Turquie, reclamantul a invocat încălcarea de către stat a dreptului
la viaţă, a dreptului la a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante, a
dreptului la un recurs eficace şi a celui la nedescriminareprin aceea că, în cursul
unei operaţiuni de căutare a unor membri ai forţelor PKK care au avut loc în satul
în care locuia familia sa, fratele său a fost reţinut de agenţi ai statului şi „a trebuit
să fie spitalizat pentru a primi îngrijiri medicale de urgenţă pentru grave răni pe
care le avea la cap”4. în cadrul excepţiilor preliminare, guvernul turc a susţinut în
1Idem, § 97.
1 Idem, § 159.
4 CEDH, 27 iunie 2000, Recueil 2000-VII, § 10.
314 Bîrsan
faţa instanţei europene că reclamantul nu a epuizat căile interne de atac în

sensul art. 35 parag. 1 din Convenţie, care „ar fi putut redresa încălcările invocate
prin angajarea unei proceduri penale sau sesizarea jurisdicţiilor civile ori admin
istrative”; astfel, nici reclamantul şi nici fratele său - victima „directă” a faptelor
alegate - „nu s-au plâns procurorului”, iar fratele reclamantului „nu a exprimat
nici o doleanţă atunci când a compărut în faţa judecătoriei de pace” competente
teritorial a efectua „ancheta oficială”1.
Curtea a reţinut că, într-adevăr, dreptul turc prevede „recursuri administra- 209
tive, civile şi penale” în situaţia comiterii unor „fapte ilicite şi delictuale imputabile
statului sau agenţilor săi”2.
Cu privire la„acţiunea de drept administrativ” întemeiată pe „responsabilitatea 210
obiectivă a administraţiei” consacrată de Constituţie, instanţa europeană a reamintit
jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia, pe terenul art. 2 şi 3 din Convenţie
invocate în cauză, statele contractante au obligaţia de a desfăşura o anchetă
aprofundată, de natură a identifica şi pedepsi agenţii lor vinovaţi de săvârşirea
unor fapte ce constituie încălcări ale drepturilor garantate de aceste texte; or, acţiunea
de drept administrativ invocată de guvern nu se poate finaliza decât prin acordarea
unei despăgubiri, apreciată de Curte ca insuficientă în materie; în consecinţă,
reclamantul „nu avea obligaţia să intenteze această procedură”3.
Referindu-se la posibilitatea intentării unei acţiuni civile în repararea pagubei 211
cauzate printr-o faptă ilicită sau prin „comportamentul ilegal al agenţilor statului”,
jurisdicţia europeană a arătat că aceasta presupune identificarea autorului
prezumat al actului ilicit alegat. Or, procurorul căruia reclamantul i s-a plâns de
tratamentele ilegale la care a fost supus fratele său cu prilejul faptelor denunţate
nu a întreprins nimic spre a stabili identitatea jandarmilor vinovaţi de comiterea
lor; identitatea autorilor acestor fapte nu a putut fi, astfel, cunoscută de reclamant;
în plus, procurorul nu a luat nici o măsură pentru a descoperi probe de natură să
confirme sau să infirme susţinerile reclamantului, ceea ce înseamnă că el nu a
dispus de nici un element care să-i permită angajarea acţiunii în răspundere civilă
delictuală a agenţilor statului4.
în sfârşit, cu privire la „recursul de drept penal” Curtea a reţinut că procurorul 212
competent teritorial, care a fost informat de faptul că fratele reclamantului a
suferit răni grave în momentul reţinerii sale de către forţele de jandarmerie, „nu a
1Idem, § 56.
2Idem, § 60.
3Idem, § 61.
4 Idem, §62.
Bîrsan 315
deschis nici o anchetă spre a determina dacă a fost comisă vreo infracţiune”,
astfel cum dispun normele procesual penale naţionale. Aşa fiind, din moment ce
situaţia era cunoscută de autorităţi, instanţa europeană a apreciat că, datorită
sentimentelor de neputinţă, vulnerabilitate şi aprehensiune pe care le avea
reclamantul faţă de reprezentanţii statului în situaţia concretă în care se afla, „el
putea crede în mod legitim că investigaţiile necesare vor fi efectuate fără ca el sau
un alt membru al familiei sale să trebuiască să depună, formal, o plângere precisă”;
or, procurorul nu a reacţionat în nici un fel în situaţia dată, pe care o cunoştea,
astfel că reclamantului nu i se mai putea pretinde să depună, formal, o plângere
penală'.
213 Ni se pare că, dincolo de natura evenimentelor care au condus la crearea
situaţiei din speţă, nu mai era vorba despre un conflict armat, pe de o parte, iar, pe
de altă parte, toate acţiunile invocate de guvern erau reglementate de dreptul
turc; în alte împrejurări, ele ar fi putut fi eficace, dar nu şi în privinţa reclamantului
din speţă, dată fiind situaţia concretă în care el s-a aflat.
214 Dimpotrivă, într-o altă cauză în care guvernul a invocat neepuizarea căilor de
atac de către reclamantul care se plângea de încălcarea dreptului său de proprietate
prin instituirea unui sechestru asigurător deoarece nu a contestat în justiţie
această măsură, reclamantul a arătat că a epuizat aceste căi plângându-se de
măsura contestată mediatorului (avocatului poporului)2. Am arătat mai sus3că,
în principiu, plângerea adresată mediatorului nu reprezintă o cale de atac în
sensul art. 35 parag. 1 din Convenţie şi că, într-adevăr, în acea cauză - Lehtinen
c/Finlande - instanţa europeană a constatat că reclamantul dispunea de o cale de
atac accesibilă şi adecvată reprezentată de contestaţia în justiţie a măsurii respective.
215 Analiza Curţii a mers mai departe în a examina dacă în cauză au existat „raţiuni
precise, de natură a-1 dispensa pe reclamant, conform principiilor de drepf interna
ţional general recunoscute, de a epuiza căile interne de atac de care dispunea în
dreptul intern”4. Or, din acest punct de vedere, ea a constatat că decizia pe care
a pronunţat-o, într-adevăr, mediatorul în cauză nu reprezintă, în sine, un motiv
pentru ca reclamantul să nu facă uz de „căile judiciare” pe care le avea la dispoziţie
în dreptul intern. Aceasta deoarece, a spus Curtea, obligaţia de a epuiza căile
interne de atac are a fi apreciată, în principiu, în lumina circumstanţelor în care
s-au produs faptele în discuţie, şi nu în lumina unor evenimente ulterioare, de
'Idem, § 63.
2 CEDH, decizia din 14 octombrie 1999, precit., p. 478.
4 Idem, p. 481.
316 Bîrsan
natură a arunca „o umbră de îndoială” privitoare la o anumită cale de atac;

presupunând că decizia mediatorului ar avea a fi luată în considerare în aprecierea
eficacităţii unui „recurs” judiciar la un moment dat, Curtea a constatat că „recursul
judiciar” în caz de sechestru „nu are acelaşi obiect cu plângerea adresată
mediatorului”: prin aceasta din urmă reclamantul a denunţat comportamentul
poliţiştilor cu prilejul percheziţiei, care a condus apoi la instituirea sechestrului
asigurător contestat, aspect ce ţinea de competenţa mediatorului, pe când
„recursul judiciar” care avea a fi examinat de instanţa competentă privea motivele
aplicării sechestrului şi întinderea sa, adică exact ceea ce forma obiectul cererii
reclamantului adresată Curţii. Or, ea a apreciat că nu a existat nici un motiv
deosebit, „de natură a-1 dispensa de obligaţia epuizării recursului judiciar, prevăzut
de lege, care era însoţit şi de mijloace coercitive adecvate”1.
Am sintetiza toate cele arătate mai sus prin ceea ce a statuat instanţa 216
europeană, cu valoare de principiu, într-o decizie de speţă în următorii termeni:
„numai în circumstanţe excepţionale (...) Curtea poate accepta ca reclamantul să
se adreseze direct instituţiilor de la Strasbourg pentru a cere remedierea încăl
cărilor pe care le-a suferit, fără ca, înainte de aceasta, să fi făcut măcar cea mai
neînsemnată tentativă de a obţine reparaţie în faţa jurisdicţiilor interne”2.
§ 4. Problema probei epuizării căilor interne de atac
739. Principii generale. La prima vedere s-ar putea spune că, cererea adresată 217
Curţii fiind o adevărată acţiune în justiţie, regulile privitoare la probaţiunea
judiciară îşi găseşte aplicaţie şi cu privire la proba epuizării căilor interne de atac3.
Un lucru este sigur: cel care face o afirmaţie în faţa Curţii, prin a reproşa ceva 218
unui stat contractant, va trebui să probeze cele susţinute prin cererea sa; la
aceasta se mai adăugă un element ce trebuie dovedit de reclamant, şi anume
faptul că el a epuizat căile interne de atac. într-adevăr, atunci când am discutat
conţinutul cererii adresate Curţii, oricare ar fi forma acesteia, am arătat că art. 47
parag. 1 lit. f) din Regulamentul instanţei europene impune reclamantului să facă
dovada epuizării căilor interne de atac deoarece, potrivit acestui text, cererea sa
trebuie să conţină „o expunere succintă privitoare la respectarea de către reclamant
a criteriilor de admisibilitate enunţate de art. 35 parag. 1 din Convenţie (epuizarea
căilor interne de atac şi respectarea termenului de 6 luni)”. Facem precizarea că,
1Ibidem.
3 în acelaşi sens, a se vedea R. Dincă, op. cit., p. 83.
Bîrsan 317
în practică, examinarea îndeplinirii acestor condiţii se face, în imensa majoritate a

cazurilor, direct de către Curte, fără aplicarea principiului audiatur et alterapars,
adică fără ca guvernul statului în cauză, la stadiul examinării preliminare a cererii,
să-şi spună punctul de vedere cu privire la îndeplinirea acestor condiţii. Ni se
pare că din nou are a fi pus în evidenţă caracterul subsidiar al mecanismului de
control al respectării de către state a drepturilor şi libertăţilor garantate de
Convenţie. Dacă din actele dosarului, la acest stadiu, reiese limpede că, chiar
„fără un examen suplimentar”, astfel cum dispune art. 28 partea finală din
Convenţie, cererea reclamantului are a fi declarată inadmisibilă de către un comitet
de trei judecători, adeseori aceasta se datorează faptului că el nu a făcut proba
epuizării căilor interne de atac sau că, pur şi simplu, nu le-a epuizat: fie nu a
introdus apel fie, eventual, nu a exercitat recursul în casaţie.
219 „Duelul judiciar” între reclamant şi guvern nu începe decât în situaţia în care,
astfel cum dispune art. 54 parag. 2 lit. b) din Regulamentul Curţii, camera sau
preşedintele acesteia comunică cererea statului „chemat în judecată” şi-l invită
să supună Curţii, în scris, „observaţiile sale asupra cererii şi, la primirea acestora,
îl va invita pe reclamant să le răspundă”. Prin comunicarea cererii reclamantului
guvernului pârât, acesta va lua la cunoştinţă şi despre susţinerea acestuia în
sensul că a epuizat căile interne de atac, împreună cu probele pertinente produse
în acest sens; având a răspunde, guvernul va putea susţine proba contrară, în
cazul problemei puse în discuţie, anume faptul că reclamantul nu a epuizat căile
interne de atac sau că, deşi a epuizat o anumită cale, existau alte căi rămase
neepuizate, care ar fi putut permite statului „să remedieze” situaţia denunţată
prin cererea adresată instanţei europene, ce constă în încălcarea unui drept
garantat de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale.
220 Se poate spune că, după ce a fost aplicabilă regula potrivit căreia cel ce face
o afirmaţie în faţa Judecăţii” trebuie s-o dovedească - actori incumbitprobatio
sau onus probandi incumbit actori - , devine aplicabilă şi cealaltă regulă a
„duelului judiciar” potrivit cu care in excipiendo reus f i t actor, pentru că, de
această dată, guvernul va trebui să dovedească ceea ce afirmă, anume că
reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia impusă de art. 35 parag. 1 din Convenţie:
epuizarea căilor interne de atac.
221 740. Jurisprudenţa Curţii. în multe din hotărârile sale, având a statua asupra
condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească „recursurile” interne în sensul art. 35
parag. 1 din Convenţie, instanţa europeană a arătat şi cine are sarcina probei în
această materie. Reclamantul va fiice întotdeauna dovada „parcurgerii recursurilor
normal disponibile”, după cum guvernul va trebui să dovedească existenţa,
318 Bîrsan
eficacitatea sau caracterul adecvat al recursurilor pe care pretinde că reclamantul

nu le-a epuizat. Sintetizând şi în privinţa aplicării principiilor probei cu privire la
epuizarea căilor interne de atac, Curtea a decis că art. 35 instituie o repartizare
a sarcinii probei; „revine guvernului care susţine neepuizarea (unor căi de atac
-n .n ., C.B.) să demonstreze că un anumit recurs era efectiv şi disponibil, atât în
teorie, cât şi în practică, la epoca faptelor, adică era accesibil, era susceptibil să
ofere reclamantului redresarea încălcărilor suferite şi prezenta perspective
rezonabile de succes. Totuşi, odată toate acestea fiind dovedite, revine din nou
reclamantului să stabilească faptul că recursul invocat de guvern a fost, în reali
tate, utilizat sau că, din diferite motive, acel recurs nu era nici adecvat, nici efectiv
prin raportare la faptele cauzei sau că anumite circumstanţe particulare erau de
natură să-l dispenseze de această obligaţie. Unul din aceste elemente poate fi dat
de totala pasivitate a autorităţilor naţionale faţă de alegaţiile serioase potrivit cu
care agenţi ai statului au comis fapte cauzatoare de prejudicii, pasivitate concre
tizată în nedeschiderea unei anchete sau propunerea de a acorda un anumit
ajutor (victimei - n.n., C.B.). în aceste condiţii se poate spune că sarcina probei
se deplasează din nou (s.n., C.B.) şi că revine statului pârât să arate că măsurile pe
care le-a întreprins, având în vedere amploarea şi gravitatea faptelor denunţate”1.
în sfârşit, reamintim că adeseori instanţa europeană a decis în jurisprudenţă 222
sa că regula neepuizării căilor interne de atac are a fi aplicată cu o anume „supleţe”2.
De aceea, Curtea a statuat că, chiar dacă întotdeauna are a i se pretinde recla
mantului „să facă uz în mod loial” de diversele recursuri înainte de a sesiza
Comisia (în prezent Curtea), poate să i se îngăduie ca, eventual, ultimul „eşalon -
în sensul de ultima instanţă de recurs (n.n., C.B.) - să fie sesizat şi cu puţin timp
după depunerea cererii la instanţa de la Strasbourg, dar, în orice caz, înainte de
examinarea admisibilităţii acesteia”3; această „îngăduinţă” are în vedere faptul
că, într-o asemenea situaţie, la momentul examinării admisibilităţii cererii soarta
epuizării avea a fi „fixată”.
1 CEDH, 28 iulie 1999, Selmouni c/France, Recueil 1999-V, § 76; în acelaşi sens,
16 septembrie 1996, Akdivar et autres c/Turquie, precit., § 68; 28 noiembrie 1997,
Menteş et autres c/Turquie, Recueil 1997-VIII, § 57; 16 decembrie 1999,
V. c/Royaume-Uni, Recueil 1999-IX, § 57; 10 mai 2001, Chypre c/Turquie, Recueil
2001-IV, § 116; decizia din 18 septembrie 2001, Kalachnikov c/Rusie, Recueil
2001-XI, p. 243.
2CEDH, 6 noiembrie 1980, Van Oosterwijk c/Belgique, Serie Anr. 40, § 35; 6 noiembrie
1980, Guzzardi c/Italie, Serie Anr. 39, § 72.
3 CEDH, 16 iulie 1971, Ringeisen c/Autriche (fond), Serie Anr. 13, § 91.
Bîrsan 319
§ 5. Obligaţia de a respecta termenul de 6 luni
A. Consideraţii generale
223 741. în partea sa finală, art. 35 parag. 1 dispune că instanţa europeană nu

poate fi sesizată de către cel ce pretinde încălcarea de către autorităţile statale a
unui drept garantat de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale decât „în
termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive”. Aşadar, pentru ca cererea
reclamantului să poată fi examinată de Curte, Convenţia impune formularea ei în
cadrul unui termen de 6 luni după ce au fost epuizate căile interne de atac, în
sensul în care am delimitat această din urmă obligaţie în paragraful anterior.
Fosta Comisie a precizat încă din primii ani ai funcţionării sale că „prin decizie
internă definitivă articolul 26 (în prezent art. 35 parag. 1) desemnează (...) în mod
exclusiv decizia finală pronunţată în cadrul normal al epuizării căilor interne de
atac, astfel cum stabilesc principiile general recunoscute de drept internaţional,
astfel că termenul de 6 luni nu poate fi înţeles decât în acest cadru”1.
224 Statuând astfel, Comisia a pus în evidenţă o dată în plus strânsa legătură
existentă între cele două condiţii cuprinse în art. 35 parag. 1: epuizarea căilor
interne de atac şi respectarea termenului de 6 luni. Din moment ce reclamantul nu
obţine redresarea situaţiei ce constituie încălcarea unui drept protejat de Convenţie
prin epuizarea căilor interne de atac, el este îndreptăţit să recurgă la asigurarea
protecţiei internaţionale a respectării acelui drept, în condiţiile impuse de
Convenţie, în cadrul unui termen prefix: 6 luni de la data rămânerii definitive şi
irevocabile a hotărârii pronunţate în ultima cale de atac internă disponibilă şi
eficace existentă în sistemul naţional de drept; în cadrul acestui termen va putea
fi angajată răspunderea internaţională a statului în cauză pentru eventuala
încălcare a acelui drept, încălcare constatată de instanţa europeană. într-una din
primele sale decizii, fosta Comisie a apreciat că existenţa termenului de 6 luni
prevăzută de Convenţie se explică „prin preocuparea părţilor contractante de a
împiedica repunerea constantă în discuţie a unor evenimente produse în trecut”2,
iar Curtea a decis că acest termen „decurge dintr-o dispoziţie specială a Convenţiei
şi constituie un factor de securitate juridică”3. Făcând sinteza aceloraşi idei,
relativ recent instanţa europeană a decis că „regula celor 6 luni are ca scop
1 Comis. EDH, 9 iunie 1958, nr. 214/1956, De Beker c/Belgique, Annuaire de la

2 Comis. EDH, 9 iunie 1958, precit. p. 245.
3 CEDH, 18 iunie 1971, De Wilde, Ooms et Versyp c/Belgique, SerieAnr. 12, § 50.
320 Bîrsan
asigurarea securităţii juridice şi urmăreşte în acelaşi timp ca situaţiile litigioase,

prin raportare la dispoziţiile Convenţiei, să fie examinate într-un termen rezonabil
(s.n., C.B.). De asemenea, această regulă voieşte a proteja atât autorităţile statale,
cât şi alte persoane interesate de incertitudinea generată de o scurgere prelungită
a timpului” - faţă de data producerii încălcării denunţate prin cererea reclamantului
(n.n., C.B.)1.
B. Calculul termenului de 6 luni
742. Calculul termenului de 6 luni; dies a quo. Aparent, problema pusă în 225
discuţie este foarte simplă: art. 35 parag. 1 prevede că termenul de 6 luni în care
poate fi sesizată Curtea curge de la data ultimei decizii interne definitive. Cât
priveşte noţiunea de „decizie internă definitivă”, fosta Comisie a decis în mod
constant în jurisprudenţă sa în sensul că prin aceasta are a fi înţeleasă decizia
definitivă pronunţată în cadrul normal al epuizării căilor interne de atac, astfel
cum acest „cadru” este stabilit de principiile general recunoscute ale dreptului
internaţional, prin luarea în consideraţie numai a căilor de atac ordinare ce
constituie mijloace eficace pentru înlăturarea încălcării drepturilor garantate de
Convenţie şi a consecinţelor acesteia2. Ea a precizat că „în mod normal, termenul
de 6 luni curge de la data deciziei celei mai înalte autorităţi naţionale competente,
chemată a se pronunţa asupra problemei care face obiectul cererii introduse în
faţa organelor Convenţiei”3. Fosta Comisie a statuat în sensul că, atunci când o
1 CEDH, decizia din 29 ianuarie 2002, B ayram et Yildirim c/Turquie,
Recueil 2002-III; în acelaşi sens a se vedea Comis. EDH, 7 mai 1985,
nr. 10626/1983, K elly c/Royaume-Uni, DR nr. 42, p. 209; 15 mai 1995,
nr. 23654/1994, Lagin c/Turquie, DR nr. 81, p. 8(3.
2 Comis. EDH, 9 iunie 195%,precit.,p. 215; 3 iunie 1960, nr. 654/1959, Xc/Allemagne,
Annuaire de la Convention, voi. 4, p. 283; 18 septembrie 1961, nr. 918/1968,
Xc/Allemagne, Recueil des dâcisions de la Commission, voi. 7, p. 110; 19 septembrie
1961, nr. 1053/1961, ATc/Autriche, Recueil des decisions de la Commission, voi. 8,
p. 7; 14 decembrie 1961, nr. 968/1961, X c/Allemagne, Recueil des decisions de la
Commission, voi. 8, p. 27; 12 martie 1962, nr. 1159/1961, A"c/Autriche, Recueil des
decisions de la Commission, voi. 8, p. 129; 31 mai 1968, nr. 3321/1967,3322/1967,
3323/1967 şi 3344/1967, Danemark c/Grece, Annuaire de la Convention, voi. 11(11),
p. 771; 14 iulie 1977, nr. 7629/1976, Krzycki c/Allemagne, DR nr. 9, p. 175; 16 mai
1985, nr. 10530/1983, Temple c/Royaume-Uni, DR nr. 42, p. 171; 19 ianuarie 1998,
nr. 26308/1985, Institut depretres franqais et autres c/Turquie, DR nr. 92, p. 15.
3 Comis. EDH, 6 decembrie 1984, nr. 9863/1982 şi 10924/1984 (jointes), Dobbertin
c/France, DR nr. 39, p. 93.
Bîrsan 321
decizie sau un act al unei autorităţi publice nu este susceptibil de nici un „re
curs”, termenul de 6 luni curge „de la data la care acea decizie sau acel act îşi
produce efectele”1.
226 La rândul ei, Curtea a considerat că, în situaţia în care reclamantul nu dispune,
în sistemul dc drept intern, de nici o calc de atac pentru a denunţa o pretinsă
încălcarea Convenţiei, termenul de 6 luni prevăzut de art. 3 5 parag. I începe să
curgă, în pr inciû, fie din ziua în care actul incriminat a fost comis, fie din ziua în
care reclamantul a suferit direct consecinţele acelui act, luând astfel cunoştinţă
de săvârşirea lui, sau din ziua când ar fi trebuit să cunoască acele consecinţe
dăunătoare pentru el2.
227 în deplin acord cu soluţia înfăţişată mai sus, potrivit căreia epuizarea căilor
interne de atac nu semnifică şi parcurgerea căilor extraordinare de atac prevăzute
de sistemele de drept ale statelor contractante3, organele Convenţiei au decis în
mod constant că data pronunţării unor decizii ca urmare a exerciţiului acestor din
urmă căi nu are a fi cuprinsă în calculul termenului de 6 luni instituit de fostul
art. 26, respectiv de actualul art. 35 parag. 1 din Convenţie. Astfel, fosta Comisie
a arătat că decizia de respingere a unei cereri de revizuire nu poate fi luată în
considerare pentru a se determina dies a quo pentru acest termen4, ca şi „(...)
refuzul de a fi autorizată intentarea unei căi extraordinare de atac al cărei exerciţiu
depinde exclusiv de puterea discreţionară a unei autorităţi statale”5.
228 De asemenea, într-o decizie de speţă în materie, Curtea a observat că în
sistemul de drept turc recursul în interesul legii este o cale extraordinară de
atac şi poate fi promovat numai de către procurorul general de pe lângă Curtea de
Casaţie, exclusiv „la ordinul formal” al ministrului justiţiei, împotriva unor hotărâri
pronunţate în ultimă instanţă, nesusceptibile de a fi atacate cu „recurs în casaţie”.
Ea a constatat că acest recurs „nu este direct accesibil justiţiabililor”. Aşa fiind,
jurisdicţia europeană a decis cu valoare de principiu că, prin raportare la „regulile
de drept internaţional general recunoscute, un asemenea recurs nu are a fi exercitat
pentru a putea fi considerate îndeplinite exigenţele art. 35 din Convenţie”; ca
1Comis. EDH, 10 iulie 1981, nr. 8206/1978, Xc/Royaume-Uni, DR nr. 25, p. 147.
2 CEDH, decizia din 1 februarie 2000, Aydin c/Turquie, Recueil 2000-IH, p. 402;'
decizia din 21 noiembrie 2002, Arslan c/Turquie, Recueil 2002-X, p. 306; în acelaşi
sens, decizia din 25 ianuarie 2000, Walker c/Royaume-Uni, Recueil 2000-1, p. 462;
Comis. EDH, 20 mai 1976, nr. 57591X912,Xc/Autriche, DRnr. 6, p. 17-18.
4 Comis. EDH, 7 octombrie 1980, nr. 8850/1980, Xc/Suisse, DR nr. 22, p. 232.
5 Comis. EDH, 10 iulie 1981, nr. 9136/1980,Xc/Irlande, DR nr. 26, p. 242.
322 Bîrsan
atare, în principiu, recursul în interesul legii nu poate fi luat în considerare pentru

calculul termenului de 6 luni prevăzut de acest text1.
Dimpotrivă, ea a statuat că alta este situaţia „dacă, astfel cum s-a derulat 229
procedura în speţa în discuţie, acest recurs a fost exercitat în mod efectiv”.
Intr-adevăr, într-o asemenea situaţie, Curtea a apreciat că amintitul recurs în
interesul legii se aseamănă cu „un recurs în casaţie obişnuit, ce permite Curţii de
Casaţie, dacă este cazul, să infirme hotărârea contestată şi să trimită cauza spre
soluţionare unei instanţe inferioare, ceea ce semnifică posibilitatea remedierii
situaţiei denunţate de justiţiabil”2. Or, în concepţia jurisdicţiei europene, pentru
examinarea respectării condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 35 parag. 1 din
Convenţie, organele acesteia „au luat întotdeauna în considerare recursul în
casaţie”; iar împrejurarea că un astfel de recurs este, eventual, declarat neînte
meiat, cu motivarea inexistenţei unei încălcări esenţiale a legii, nu schimbă cu
nimic această constatare3.
Atât fosta Comisie, cât şi Curtea au decis în mod constant în sensul că 230
termenul în discuţie trebuie considerat că începe să curgă nu din ziua deciziei
interne definitive, ci începând cu a doua zi dupăadoptareaei, iar lunile aua fi
calculate ca luni calendarisfice, indifefent de durata lor efectivă4. Bunăoară,
fosta Comisie a statuat că, din moment ce hotărârea unei instanţe supreme naţio
nale ce constituia „decizia internă definitivă” privitoare la obiectul unei cereri a
fost pronunţată la 26 mai 1992, prin introducerea cererii la 26 noiembrie 1992
reclamantul a respectat termenul de 6 luni impus de Convenţie „deoarece ziua
pronunţării deciziei interne definitive nu intră în calculul acestui termen”5.
743. Calculul termenului de 6 luni; dies a quo (continuare). Principiile 231

expuse mai sus nu epuizează nici pe departe problemele puse în jurisprudenţă
organelor Convenţiei privitoare la calculul acestui termen.
într-adevăr, mai întâi este de observat că, în sistemele naţionale de drept ale 232
statelor contractante, reclamantul ce are a se conforma condiţiei impuse de partea
1 CEDH, 28 septembrie 1999, Oztiirk c/Turquie, Recueil 1999-VI, § 45.

2 Ibidem
3 Ibidem.
4Comis. EDH, 9 ianuarie 1995, nr. 21034/1992, K.L.M. c/Pays-Bas, DR nr. 80, p. 88;
CEDH, 22 septembrie 1993, Instituto di Vigilanza c/ltalie, S&ie Anr. 265-C, § 14;
22 septembrie 1993, Figus Milone c/Italie, Serie Anr. 265-D, § 14; 22 septembrie
1993, Goisis c/Italie, Serie Anr. 265-E, § 19.
5 Comis. EDH, 9 ianuarie 1995, precit., p. 88.
Bîrsan 323
finală a art. 35 parag. 1 poate lua la cunoştinţă în diverse moduri de data deciziei
definitive a jurisdicţiei naţionale care s-a pronunţat în ultim grad de jurisdicţie
cu privire la pretinsa încălcare a unui drept garantat de Convenţie: data pronunţării
în prezenţa sa sau a apărătorului său, data înscrierii pronunţării în „condica”
instanţei1etc.
233 în al doilea rând, pentru a putea formula şi argumenta cererea sa în faţa
organelor Convenţiei, reclamantul trebuie ca, în principiu, să cunoască motivarea
soluţiei pronunţate de ultima instanţă naţională competentă să statueze cu privire
la încălcarea dreptului garantat de Convenţie pe care el înţelege apoi să o denunţe
în faţa Curţii europene.
234 Or, şi în această materie reglementările sistemelor naţionale de drept ale statelor
contractante sunt diferite. Unele prevăd aducerea hotărârilor la cunoştinţa părţilor
prin depunerea lor la grefa instanţei, altele impun obligativitatea comunicării
lor celor interesaţi sau efectuarea publicităţii hotărârilor instanţelor supreme
judiciare sau administrativ-jurisdicţionale în alte moduri.
235 în cadrul activităţii sale specifice, consacrate în mod esenţial examinării
îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererilor cu care era sesizată, fosta
Comisie a avut multă vreme o jurisprudenţă oarecum oscilantă şi neunitară cu
privire la momentul determinării dies a quo pentru termenul de 6 luni prevăzut de
Convenţie. Astfel, într-o cauză ce avea ca obiect pretinsa inechitate a unei
proceduri penale, a decis că, având în vedere că hotărârea a fost pronunţată în
şedinţă publică, în prezenţa avocatului reclamantului, termenul de 6 luni analizat
curge din momentul pronunţării hotărârii „dacă aceasta permite celui interesat
să constate că nu a fost remediată situaţia contestată sau că ea nu a fost
modificată” (s. n., C.B.)2. într-o altă cauză privitoare la durata excesivă a unei
proceduri penale, în care reclamantului i se comunicase numai dispozitivul
hotărârii definitive, luând mai târziu la cunoştinţă despre motivarea ei, Comisia
a apreciat că termenul de 6 luni avea a fi calculat de la data comunicării motivării
soluţiei instanţei supreme; ea a considerat că simpla notificare a dispozitivului
hotărârii prin care s-a respins recursul reclamantului nu i-a permis să aprecieze
„şansele de succes” ale unei cereri adresate Comisiei3. De asemenea, într-o cauză
1 Spre exemplu, se ştie că practica instanţelor române este în sensul că, în principiu,
„pronunţarea” se face prin înscrierea soluţiei în „condica de şedinţă”, redactarea
hotărârii fâcându-se ulterior; dimpotrivă, practica instanţelor franceze este în sensul
că instanţa „anunţă” data la care se va pronunţa, data la care se depune la grefă
hotărârea însăşi.
2 Comis. EDH, 20 mai 1976, nr. 5759/1972, Xc/Autriche, DR nr. 6, p. 15.
3 Comis. EDH, 13 martie 1984, nr. 9299/1981 , X c/Suisse, DR nr. 36, p. 20.
324 Bîrsan
ce purta tot asupra pretinsei inechităţi a unei proceduri penale, în care numai
dispozitivul hotărârii definitive fusese citit în şedinţă publică, Comisia a considerat
că acest termen nu putea curge decât din momentul în care reclamantul a putut
cunoaşte motivarea hotărârii, publicată prin depunerea ei la grefa Curţii de
Casaţie1. Ulterior, fosta Comisie a revenit asupra acestei ultime jurisprudenţe şi a
decis că, dacă un reclamant achitat în ultimă instanţă se plângea numai de durata
excesivă a procedurii, termenul de 6 luni curge de la data pronunţării hotărârii
interne definitive, chiar dacă încă nu cunoaşte, la acea dată, motivarea soluţiei2,
şi că, în situaţia în care „au fost citite în şedinţă publică, la sfârşitul acesteia, în
prezenţa avocatului reclamantului, decizia şi motivarea acesteia, «ordonanţa»
ulterioară care reproduce în mod formal decizia instanţei şi nu face altceva decât
să reitereze dispozitivul ei, fără a adăuga nimic la motivarea iniţială, nu are fi luată
în considerare pentru calculul termenului de 6 luni”3. De asemenea, într-o cauză
privitoare la pretinsa inechitate a unei proceduri disciplinare, fosta Comisie a
statuat în sensul că, dacă, pe temeiul dispoziţiilor procedurale interne, reclamantul
nu a putut lua la cunoştinţă despre decizia internă definitivă altfel decât prin
comunicarea acesteia, dies a quo pentru termenul discutat este data comunicării
textului integral al deciziei4.
Luând act de inconsecvenţa propriei sale jurisprudenţe în materie, în decizia 236
din 27 noiembrie 1995 privitoare la admisibilitatea cererii în cauza Wormc/Autriche
fosta Comisie a arătat că înţelege ca „atât în interesul eventualilor reclamanţi, cât
şi al înaltelor Părţi contractante împotriva cărora sunt îndreptate cererile acestora,
să precizeze data de la care începe să curgă termenul de 6 luni şi că, în acest
scop, are a-şi reconsidera propria-i jurisprudenţă”5 (s.n., C.B.). în acest
context, ea a reamintit jurisprudenţă sa prin care a statuat în sensul că termenul
de 6 luni prevăzut de Convenţie are o dublă finalitate: pe de o parte, el urmăreşte
1 Comis. EDH, 11 mai 1988, nr. 10889/1984, C. c/Italie, DR nr. 56, p. 47.
2 Comis. EDH, 30 noiembrie 1994, nr. 19529/1982, Antonio c/Italie, nepublicată;
16 ianuarie 1995, nr. 19029/1991, Ercole c/Italie, nepublicată, ambele disponibile pe
Internet, site cit.
3 Comis. EDH, 11 aprilie 1996, nr. 24856/1994, Fondation Croix-Etoi c/Suisse,
nepublicată, Internet, site cit.
4 Comis. EDH, 28 februarie 1995, nr. 24631/1994, Herman c/Belgique, nepublicată,
Internet, site cit, în acelaşi sens, 4 mai 1983, nr. 9908/1982, Xc/France, DR nr. 32,
p. 266.
5 Comis. EDH, nr. 22714/1993, DR nr. 83, p. 24.
Bîrsan 325
asigurarea securităţii juridic1, pe de altă parte acest termen „răspunde necesităţii

de a se asigura celui interesat un interval de timp de reflecţie suficient spre
a-i permite să aprecieze oportunitatea formulării unei cereri în faţa Comisiei
şi a-i defini conţinutul”2 (s.n., C.B.). De asemenea, fosta Comisie a apreciat că
art. 26 (în prezent art. 35 parag. 1 partea finală) din Convenţie enunţă „o regulă
autonomă” ce are a fi interpretată şi aplicată într-o cauză dată în aşa fel încât să se
asigure oricărui reclamant ce se pretinde victima încălcării de către un stat
contractant a unui drept recunoscut de Convenţie sau/şi de protocoalele sale
adiţionale exerciţiul eficace al dreptului la recurs individual ce-i este recunoscut
de art. 25 parag. 1 (în prezent art. 34) din Convenţie.
237 Aşa fiind, fosta Comisie a decis cu valoare de principiu că, în situaţia în care,
pe temeiul normelor procesuale interne, o decizie definitivă trebuie să-i fie
comunicată reclamantului sau, după caz, avocatului său, în scris, „termenul de 6
luni are a fi calculat de la data acelei comunicări, indiferent dacă instanţa a dat
anterior lectură, în tot sau în parte, în şedinţă publică, deciziei respective”3.
238 La rândul ei, după unele soluţii ezitante în materia discutată, asupra cărora nu
mai insistăm, în hotărârea adoptată în aceeaşi cauză Worm c/Autriche, Curtea
şi-a fixat propria jurisprudenţă în sensul că termenul de 6 luni începe să curgă de
ia data notificării făcute reclamantului a deciziei interne definitive pronunţate
în cauză4.
' Comis. EDH, 13 decembrie 1982, nr. 9587/1981, X c/Turquie, DR nr. 29, p. 228;
7 mai 1985, nr. 10626/1983, Kelly c/Royaume-Uni, DR nr. 42, p. 205.
2 Comis. EDH, 18 octombrie 1995, precit., p. 24; în acelaşi sens, 11 mai 1984,precit.,
p. 47; 16 ianuarie 1995, precit.
3 Comis. EDH, 27 noiembrie 1995, precit., DR nr. 83, p. 24; în acelaşi sens, Comis.
EDH, lOseptembrie 1997, nr. 32026/1996, Lacour c/France, DR nr. 90, p. 141;în
principiu, această nouă jurisprudenţă în materie a fost urmată de fosta Comisie până
la încetarea activităţii ei, la 30 octombrie 1999; nu mai puţin, uneori chiar şi după
data deciziei în cauza Worm c/Autriche - 27 noiembrie 1995 - , prin care această
soluţie a fost instituită, Comisia a decis că „termenul de 6 luni începe să curgă a doua"
zi după pronunţarea în şedinţă publică a deciziei interne definitive sau, în absenţa
unei asemenea pronunţări, de la comunicarea efectuată reclamantului sau avocatului său,
sau de la data notificării deciziei, atunci când, în conformitate cu normele de drept şi cu
practica internă, el este îndreptăţit să i se notifice din oficiu o copie a deciziei” ;
Comis. EDH, 20 octombrie 1997, nr. 34728/1997, West c/Royaume-Uni, DR nr. 91,
p. 85.
4 CEDH, 29 august 1997, Recueil 1997-V, § 30.
326 Bîrsan
Ulterior, într-o altă cauză, ea a decis, cu valoare de principiu, în sensul că, 239
atunci când, potrivit normelor naţionale de drept procesual, reclamantului
trebuie să i se notifice din oficiu o copie a deciziei interne definitive, este mai
adecvat obiectului şi scopului art. 35 parag. 1 din Convenţie să se considere că
termenul de 6 luni începe să curgă de la data notificării acelei decizii. Dacă o
asemenea notificare nu este prevăzută de dreptul intern, instanţa europeană a
apreciat că are a fi luată în considerare data depunerii la grefă a deciziei
definitive, „dată de la care părţile sunt în modelectiv în măsură să ia la cunoştinţă
despre conţinutul ei”1.
744. Calculul termenului de 6 luni; diesaquo (continuare); situaţii speciale. 240

Jurisprudenţa organelor Convenţiei conţine unele soluţii nuanţate privitoare la
calculul termenului în discuţie în anumite situaţii speciale în care s-ar găsi
reclamantul, prin raportare atât la normele de drept intern pertinente, cât şi la
dispoziţiile art. 35 parag. 1 din Convenţie.
Am arătat mai sus2că, potrivit jurisprudenţei constante a fostei Comisii şi a 241
Curţii, în ipoteza în care reclamantul nu dispune în dreptul intern de nici o cale de
atac împotriva actului autorităţii statale prin care i se încalcă un drept garantat de
Convenţie sau căile de atac prevăzute de sistemul naţional de drept al statului
contractant în cauză nu sunt efective, în mod normal termenul de 6 luni începe să
curgă de la data actului incriminat. Totuşi, atât fosta Comisie, cât şi Curtea au
admis că anumite consideraţii particulare impun ca, în cazuri excepţionale, spre
exemplu atunci când reclamantul utilizează sau invocă o anumită cale de atac din
dreptul intern aparent disponibilă şi nu-şi dă seama decât ulterior de caracterul
ei inefectiv, „urmează a fi luat ca punct de plecare al perioadei de 6 luni data la
care reclamantul a cunoscut pentru prima dată această situaţie sau ar fi trebuit
să o cunoască”3. Astfel, într-o cauză, Curtea a constatat că faptele contrare unor
dispoziţii ale Convenţiei, săvârşite de agenţi ai statului contractant şi denunţate
de reclamanţi, s-au produs la 26 aprilie 1994, dar aceştia nu au sesizat procurorul
republicii competent decât la 9 septembrie 1997, adică după aproape 3 ani şi
1CEDH, 25 martie 1999, Papachelas c/Grece, Recueil 1999-11, § 30.

3CEDH, decizia din 29 ianuarie 2002, Bayram et Ytldirim c/Turquie, Recueil 2002-III,
p. 484-485; în acelaşi sens, CEDH, decizia din 1 februarie 2000, Aydin c/Turquie,
Recueil 2000-III, p. 402; Comis. EDH, 8 iunie 1999, nr. 27602/1995, Ekinci
c/Turquie, nepublicată, Internet, site cit.', 15 mai 1995, nr. 23654/1994, Lagin
c/Turquie, DR nr. 81, p. 76.
22. Bîrsan 327

jumătate de la comiterea lor. Reclamanţii au susţinut în faţa instanţei europene că

nu au luat la cunoştinţă despre caracterul inefectiv al căii de atac utilizate -
plângerea adresată procurorului - decât după ce acesta le-a dat un răspuns
„nesatisfăcător”. Instanţa europeană a arătat însă că, chiar dacă s-ar admite că,
în speţă, reclamanţii nu dispuneau de un „recurs efectiv”, ei trebuiau să-şi dea
seama că nici o anchetă penală nu fusese dispusă sau efectuată o perioadă mare
de timp, până la sesizarea procurorului1; Curtea a considerat că faptul că
reclamanţii nu şi-au dat seama de aceasta înainte de 9 septembrie 1997 se
datorează propriei lor neglijenţe; din moment ce ei nu au probat existenţa unei
„circumstanţe particulare” ce i-ar fi împiedicat să respecte termenul de 6 luni
prevăzut de art. 35 parag. 1 din Convenţie, adică sâ se adreseze instanţei europene
în 6 luni de la data comiterii faptelor denunţate, cererea lor a fost respinsă ca
inadmisibilă2.
242 Dimpotrivă, într-o altă cauză în care guvernul a susţinut că cererile reclaman
ţilor au fost formulate cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 35 parag. 1
din Convenţie deoarece, adresate Curţii la 5 octombrie 1995 şi, respectiv, 22
noiembrie 1995, ele incriminau evenimente produse „la începutul lunii octombrie
1994”, Curtea a constatat că reclamanţii au depus plângeri la organele naţionale
competente la 14 octombrie 1994 şi, respectiv, 21 octombrie 1994, care le-au
răspuns la 26 aprilie 1995, respectiv la 24 octombrie 1995, în sensul că, datorită
imposibilităţii identificării precise a autorilor faptelor denunţate, nu putea fi
angajată nici o procedură privitoare la determinarea persoanelor responsabile de
comiterea lor3. Instanţa europeană a reţinut că, pentru faptele ce constituiau
obiectul cererii introduse la 22 noiembrie 1995, respectiv dispariţia unei persoane,
răspunsul nesatisfacător al autorităţilor statale a fost primit de reclamanţi la 24
octombrie 1995, iar în privinţa faptelor denunţate prin cererea introdusă la-Curte
la 5 octombrie 1995, anume distrugerea unor bunuri ale reclamanţilor, autorităţile
statale au răspuns nesatisfacător sesizării lor la 26 aprilie 1995; aşa fiind, Curtea
a constatat că ambele cereri au fost introduse în termen, astfel că excepţia preli
minară ridicată de guvern a fost respinsă, cererile fiind declarate admisibile4.
243 Menţionăm că fosta Comisie a decis că, atunci când un reclamant „nu putea,
în mod rezonabil, să cunoască inexistenţa unei căi interne de atac eficace decât
după ce a consultat un avocat în acest sens, acordându-i-se, pentru aceasta,
1 CEDH, decizia din 29 ianuarie 2002, Bayram et Yildirin c/Turquie, precit., p. 485.
2Ibidem.
3 CEDH, decizia din 1 februarie 2000, Aydirt c/Turquie, precit., p. 402.
4 Idem, p. 403.
328 Bîrsan
asistenţă judiciară gratuită, termenul de 6 luni curge de la data la care a primit

avizul de specialitate, sub rezerva ca el să nu fi abuzat de o asemenea situaţie şi
să nu existe «manevre dilatorii» comise de reclamant sau de avocatul său” 1.
Referitor la încălcări ale Convenţiei ce privesc situaţii continue, cum ar fi, 244
spre exemplu, deţinerea fără temei juridic a unui bun de către autorităţile statale
cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Nr. 1, fosta Comisie a decis în mod
constant că „termenul de 6 luni curge din momentul în care o asemenea situaţie
ia sfârşit; câtă vreme ea durează, regula celor 6 luni nu are a fi aplicată”2. Pe un
plan mai general, ea a definit „situaţia continuă” ca reprezentând „o stare de
lucruri ce rezultă din acţiuni continue, săvârşite de un stat sau în numele său, ale
căror victime sunt reclamanţii”3. De aceea, fosta Comisie a statut în sensul că,
atunci când cererea reclamanţilor priveşte anumite evenimente ce s-au produs Ia
date precise, faptul că acestea continuă a avea „grave consecinţe privitoare la
situaţia reclamanţilor nu poate fi privit ca fiind de natura să constituie o situaţie
continuă”4, după cum ea a statuat că o decizie administrativă, care, deşi produce
„efecte durabile”, este susceptibilă de o cale internă de atac, nu semnifică „o
situaţie continuă ce împiedică curgerea termenului de 6 luni”5.
în privinţa unei cereri care are ca obiect atingerea dreptului de proprietate al 245
reclamantului printr-o lege de naţionalizare a unei societăţi comerciale adoptată
de parlament, fosta Comisie a decis că termenul de 6 luni curge de la data stabilirii
indemnizaţiilor ce urmează a fi plătite acţionarilor, şi nu de la data adoptării
acelei legi6, iar dacă este vorba de contestarea unor proceduri ce poartă asupra
dreptului de răscumpărare de acţiuni ale unor societăţi comerciale, care au fost
1Comis. EDH, 22 mai 1998, nr. 27229/1995,Keenan c/Royaume-Uni, DR nr. 93,

p. 45.
2 Comis. EDH, 9 decembrie 1987, nr. 11123/1984, Tete c/France, DR nr. 54, p. 52;
5 mai 1994, nr. 17864/1991, Qinar c/Turquie, DR nr. 79, p. 5; în acelaşi sens,
4 martie 1991, nr. 15299-15300, 15318/1989, Chrysostomos, Papachrysostomu
et Loizidou c/Turquie, DR nr. 68, p. 216; 8 septembrie 1997, nr. 29813/1995,
X c/Portugal, DR nr. 90, p. 120.
3 Comis. EDH, 9 aprilie 1996, nr. 25681/1994, Mc. David et autres c/Royaume-Uni,
DR nr. 85, p. 134.
4 Ibidem.
5 Comis. EDH, 14 mai 1987, nr. 11192/1984, Montion c/France, DR nr. 52, p. 227.
6 Comis. EDH, 28 ianuarie 1983, nr. 9266/1981, Yarrow et autres c/Royaume-Uni,
DR nr. 30, p. 155; 11 martie 1985, nr. 9599/1981, Scotts’o f Greenock et autres
c/Royaume-Uni, DR nr. 42, p. 33.
Bîrsan 329
decise prin două acte succesive ale organelor societăţilor, prima privind stabilirea
dreptului iar a doua determinarea preţului de răscumpărare, în cercetarea
îndeplinirii condiţiei termenului de 6 luni are a fi luată în considerare data celei de
a doua decizii, în măsura în care cei interesaţi contestă, în special, preţul astfel
stabilit1. însă, când cererea reclamantului are ca obiect privarea de proprietate ce
apare ca rezultat al mai multor proceduri interne succesive care formează un tot
unitar, fosta Comisie a statuat în sensul că termenul discutat curge de la data
deciziei adoptate în cadrul ultimei proceduri prin care măsura litigioasă a devenit
definitivă2. De asemenea, Comisia a decis că, pentru situaţia în care cererea
reclamantei poartă asupra bolii ce o afectează, rezultată din iradierea suferită de
tatăl ei înainte de a o concepe, situaţie pentru care nu există un „recurs” pe plan
intern, termenul de 6 luni curge de la data când ea a luat la cunoştinţă despre
eventuala legătură existentă între boala ce o afectează şi iradierea denunţată3.
246 Strânsa corelaţie între epuizarea căilor interne de atac şi termenul de 6 luni,
condiţii impuse de art. 35 parag. 1 din Convenţie, rezultă şi din următoarea situaţie
cu care a fost confruntată instanţa europeană: într-o cauză în care reclamanţii se
plângeau, pe terenul art. 1 din Protocolul Nr. 1 şi al art. 14 din Convenţie, de
modul în care au fost indemnizaţi pentru prejudiciul suferit ca urmare a unei
grave intoxicaţii alimentare şi, pe terenul art. 6 parag. 1 al Convenţiei, pentru
durata excesivă a procedurii de indemnizare, Curtea a constatat că încălcările
denunţate de reclamanţi erau cuprinse într-o hotărâre definitivă a instanţei
supreme spaniole din 12 iulie 1999; totuşi, potrivit sistemului spaniol de drept,
îndeplinirea condiţiei epuizării căilor interne de atac presupune şi formularea
unui „recurs” în faţa Tribunalului Constituţional împotriva încălcării unor drepturi
prin hotărâri judecătoreşti definitive (aşa-numitul recurs „d ’amparo”); pentru că
încălcarea dreptului de proprietate nu este susceptibilă de un asemeneaTrecurs,
reclamanţii s-au adresat înaltei jurisdicţii constituţionale cu un asemenea recurs
prin care au denunţat discriminarea suferită şi durata excesivă a procedurii de
judecată, dar nu şi încălcarea dreptului lor de proprietate, încălcare ce nu putea
face obiectul acestui recurs. Recursul constituţional le-a fost respins prin decizia
Tribunalului Constituţional din 4 iulie 20014.
1Comis. EDH, 12 octombrie 1982, nr. 8588/1979 şi 8589/1979, Bramelid, Malmstrdm

c/Suede, DR nr. 29, p. 64.
2 Comis. EDH, 15 iulie 1987, nr. 11855/1985, Hakansson etSturesson c/Suede, DR
nr. 53, p. 190.
3Comis. EDH, 28 noiembrie 1985, nr. 23413/1994,Xc/Royaume-Uni,DRnr. 83, p. 31.
4 CEDH, decizia din 8 octombrie 2002, Fernandez-Molina Gonzăles et autres
c/Espagne, Recueil 2002-IX, p. 313-314.
330 Bîrsan
Se poate observa că în această cauză jurisdicţia europeană a fost confruntată 247

cu problema calculului termenului de 6 luni în ipoteza unei pluralităţi de capete
de cerere ce semnifică încălcarea mai multor drepturi garantate de Convenţie
şi de protocoalele sale adiţionale printr-o singură acţiune a autorităţilor statale,
drepturi care, însă, aveau un regim juridic diferit în sistemul naţional de drept al
statului în cauză în privinţa epuizării căilor interne de atac, susceptibile să
conducă la redresarea situaţiei reclamantului.
In speţă, guvernul spaniol a susţinut că, din moment ce cererea reclamanţilor 248
privea, în principal, o încălcare a dreptului de proprietate, nesusceptibilă de un
recurs d'amparo în faţa Tribunalului Constituţional naţional, termenul de 6 luni
prevăzut de art. 35 parag. 1 din Convenţie avea a curge de la data deciziei interne
definitive a instanţei supreme spaniole pronunţate în cauză, anume 12 iulie
1999; având în vedere că reclamanţii s-au adresat jurisdicţiei europene cu cererea
lor la 9 noiembrie 2000, aceasta ar urma a fi declarată inadmisibilă pentru
depăşirea termenului imperativ înscris în textul citat.
Curtea a reţinut că, într-adevăr, în sistemul contenciosului constituţional 249
spaniol dreptul de proprietate nu este protejat printr-un recurs d ’amparo, astfel
că, în principiu, decizia internă definitivă pertinentă este hotărârea instanţei
supreme din 12 iulie 1999, şi nu cea a Tribunalului Constituţional din 4 iulie
2000, care a statuat cu privire la pretinsele încălcări ale drepturilor fundamentale
alegate de reclamanţi susceptibile de recurs d ’amparo, anume dreptul la un
proces echitabil garantat de art. 6 şi dreptul la nediscriminare apărat de art. 14 din
Convenţie. Totuşi, instanţa europeană a subliniat că cele două capete de cerere
formulate de reclamanţi pe terenul art. 6 şi, respectiv, art. 14 ale Convenţiei, care
sunt esenţiale în cadrul cererilor formulate de reclamanţi în faţa Curţii, trebuiau,
în mod imperativ, pe temeiul dispoziţiilor normelor naţionale, să facă obiectul
unui recurs constituţional; mai mult, capătul de cerere privitor la discriminarea
suferită nu putea fi invocat decât în legătură cu alte drepturi garantate de
Convenţie, în speţă fiind vorba despre dreptul de proprietate. Or, a considera că
reclamanţii ar fi fost obligaţi să sesizeze Curtea la două date diferite, pentru a ţine
seama de această specificitate a dreptului intern, deşi reclamanţii nu au invocat
izolat dispoziţiile art. 1 din Protocolul Nr. 1, ar avea semnificaţia unei interpretări
prea formaliste a termenului de 6 luni, a spus instanţa europeană. Ea a considerat
că este mult mai adecvat spiritului şi scopului Convenţiei ca, pentru determinarea
- în speţă - a dies a quo a termenului de 6 luni, capetele de cerere, respectiv
încălcările Convenţiei invocate de reclamanţi să fie apreciate în mod global1.
1Idem, p. 315; în speţă, prin raportare la data deciziei Tribunalului Constituţional din
4 iulie 2000, cererea formulată de reclamanţi la 9 noiembrie 2000 a respectat
condiţia termenului de 6 luni impusă de dispoziţiile art. 35 parag. 1 din Convenţie.
Bîrsan 331
250 O decizie definitivă pronunţată într-o cale de atac inadecvată sau inefectivă
utilizată de reclamant nu poate fi luată în considerare în calculul termenului de
6 luni. Spre exemplu, dispoziţiile procesual penale franceze enumeră limitativ
cazurile în care partea civilă poate formula un recurs în casaţie, în absenţa unui
asemenea recurs formulat de Ministerul Public; într-o asemenea situaţie,
organele Convenţiei au decis că un recurs în casaţie intentat în afara cazurilor
prevăzute de normele procesual penale interne „nu constituie o cale de atac ce
are a fi epuizată, în sensul Convenţiei”1. De aceea, într-o cauză în care reclamantul
a introdus un astfel de recurs care a fost însă respins de Curtea de Casaţie
franceză ca inadmisibil pentru că el nu-1 putea formula, instanţa europeană a
statuat în sensul că decizia internă definitivă ce are a fi luată în considerare
pentru calculul termenului de 6 luni, în sensul art. 35 parag. 1 din Convenţie, este
cea a curţii de apel care, în speţă, se pronunţase în ultim grad de jurisdicţie2.
251 în sfârşit, menţionăm că, în anumite situaţii, reclamantul se poate afla în
imposibilitate de a lua la cunoştinţă despre data deciziei interne definitive. într-o
asemenea împrejurare, instanţa europeană a decis că „termenul de 6 luni nu
începe să curgă decât de la data la care cel interesat a luat la cunoştinţă efectivă
şi suficientă despre hotărârea internă definitivă”3(s.n., C.B.). Bunăoară, într-o
cauză în care decizia casaţiei franceze de interdicţie definitivă a şederii pe teritoriul
Franţei nu a fost notificată reclamantului, acesta aflându-se într-o situaţie „de
instabilitate” în Algeria, situaţie ce l-a pus în dificultate în a obţine informaţii
despre derularea procesului său, jurisdicţia europeană a admis că termenul de 6
luni nu putea curge de la data pronunţării deciziei interne definitive, ci de la data
la care reclamantul a luat cunoştinţă de aceasta, în condiţiile în care ea nu a fost
comunicată nici avocatului reclamantului ce formulase, în numele reclamantului,
recursul în casaţie, ale cărui coordonate erau cunoscute de grefa Instanţei
supreme franceze, şi cu atât mai puţin însuşi reclamantului, al cărui domiciliu nu
era cunoscut de instanţa supremă naţională4.
' CEDH, decizia din 7 noiembrie 2000, Rezgui c/France, Recueil 2000-XI, p. 509; to
acelaşi sens, Comis. EDH, 29 iunie 1994, nr. 22576/1993, Soubiran c/France,
nepublicată, Internet site cit.
2 CEDH, 7 noiembrie 2000 , precit., p. 511.
3 CEDH, 30 noiembrie 1999, Baghli c/France, Recueil 1999-VIH, § 31.
4 Ibidem; menţionăm că, în speţă, hotărârea casaţiei franceze era din 19 decembrie
1995, iar cererea reclamantului fusese introdusă la 26 decembrie 1996; acesta a
susţinut că a cunoscut hotărârea în decembrie 1996, când, în urma repetatelor cereri
ale avocatului său, i-a fost comunicată acestuia.
332 Bîrsan
Curtea a apreciat că, în absenţa unor probe convingătoare, de natură a 252

demonstra că reclamantul ori avocatul său a luat la cunoştinţă despre hotărârea
Curţii de Casaţie înaintea datei indicate de reclamant, această dată are a fi reţinută
pentru calculul termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 parag. 1 din Convenţie.
C. Natura juridică a termenului de 6 luni
745. Premise. în literatura juridică de specialitate consacrată Convenţiei, 253

reluându-se o caracterizare a termenului în discuţie formulată încă într-una din
primele şi importantele sale decizii de către fosta Comisie - De Becker c/Belgique1
- , s-a spus uneori că, impusă din raţiuni de securitate juridică şi spre a împiedica
„constanta repunere în discuţie a trecutului”, condiţia termenului de 6 luni
„constituie o decădere şi, ca urmare, în principiu, are a fi interpretată restrictiv”2.
Această calificare trebuie să fie precizată pentru a putea determina natura juridică
a termenului impus de art. 35 parag. 1 din Convenţie.
Menţionăm că, după părerea noastră, cea mai serioasă analiză juridică a 254
termenului de 6 luni instituit de art. 35 parag. 1 am găsit-o în doctrina română
consacrată Convenţiei, anume în lucrarea tânărului cercetător Răzvan Dincă -
„Cereri în faţa CEDO. Condiţii de admisibilitate”3- , pe care am amintit-o
mai sus.
Pornind de la unele premise pe care le considerăm pertinente şi precise, altele 255
asupra cărora avem anumite îndoieli, autorul ajunge la concluzia că termenul
supus discuţiei este un termen de prescripţie, care nu afectează decât dreptul
reclamantului, căruia autorităţile unui stat contractant i-au încălcat un drept
garantat de Convenţie, de a se adresa Curţii pentru a obţine de la acel stat
reparaţia consecinţelor acelei încălcări ce nu a fost sancţionată în sistemul de
dreptul intern4. Până aici totul ni se pare riguros exact, cu excepţia calificării
termenului. Apoi autorul adaugă următoarele: „Faptul că jurisprudenţa (organelor
Convenţiei - C.B.) a identificat cauze de suspendare şi de întrerupere a
curgerii acestui termen confirmă această concluzie”5. Or, nouă ni se pare că
această ultimă afirmaţie este lipsită de un temeinic suport teoretic.
1Comis. EDH, 9 iunie 1958, nr. 216/1956, Annuaire de la Convention, voi. 2, p. 245.
2 A se vedea J.L. Charrier, op. cit., p. 287.
3 Editura AII Beck, Bucureşti, 2001.
4 A se vedea R. Dincă, op. cit., p. 94.
5 Ibidem.
Bîrsan 333
256 în susţinerea calificări arătate, autorul pleacă de la o primă premisă exactă

numai pentru dreptul intern, nu însă şi pentru sistemul protecţiei internaţionale
europene a drepturilor omului instituit de Convenţie. într-adevăr, el arată în mod
pertinent că, pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice, „orice sistem de
drept resimte necesitatea de a da şi o dimensiune temporală echilibrului pe care
el tinde să-l instaureze între interesele generale şi cele individuale”, că „instru
mentul predilect al acestei protecţii este sancţionarea încălcării acestor drepturi
prin intervenţia forţei de constrângere a statului” şi că „dimensionarea temporală
a echilibrului între cele două tipuri de interese se materializează prin instituirea
unui termen prin care autoritatea însărcinată cu menţinerea ordinii de drept (...)
poate, pe cale juridică, să confere eficienţă unui anumit drept subiectiv”, iar, în
sistemul de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţie, integrat în
sistemele naţionale de drept ale statelor membre, termenul de 6 luni de la data
deciziei interne definitive în care reclamantul este obligat să se adreseze instanţei
europene răspunde acestei necesităţi1. Aparent, aceste idei sunt de o logică
impecabilă, dar numai în măsura în care ele s-ar referi la drepturi subiective civile
cărora, nefiind exercitate în termenul de prescripţie impus de lege, autorităţile
statale învestite cu menţinerea ordinii de drept nu le mai pot conferi eficienţă
juridică. Noi credem însă că termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 parag. 1 din
Convenţie nu are nimic în comun - dacă ne putem exprima astfel - cu înseşi
drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţie şi/sau de protocoalele
sale adiţionale; unul este regimul drepturilor subiective civile, reale sau de creanţă,
în dreptul intern, „sancţionate” de acţiunile corespunzătoare, şi altul este regimul
juridic al drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate prin Convenţie, în
cadrul sistemului european de protecţie a drepturilor omului. Cum însuşi tânărul
şi distinsul autor cu care „polemizăm” subliniază, acestea din urmă sunt îir
general - cu excepţia dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul
Nr. 1 - drepturile personale napatrimoniale din punctul de vedere al dreptului
civil sau drepturi şi libertăţi publice, care oricum nu s-ar stinge „prin efectul
regulii impuse de art. 35 parag. 1 (...)”2; apoi, pe terenul Convenţiei, toate aceste
drepturi sunt imprescriptibile3. în realitate, în cazul tuturor acestor drepturi şi
libertăţi, în măsura în care titularul lor invocă atingerea unuia sau unora dintre ele
prin acţiunea sau inacţiunea autorităţilor unui stat contractant şi nu obţine reparaţia
corespunzătoare pe plan intern, el poate obţine „concursul” instanţei europene
1Idem, p. 90-91.
2 Idem, p. 92.
3Ibidem.
334 Bîrsan
în a se angaja răspunderea internaţională a statului în cauză prin constatarea

existenţei încălcării alegate şi dispunerea măsurilor reparatorii adecvate,
printre altele cu condiţia ca reclamantul să se adreseze acesteia în termen de
6 luni de la data deciziei interne definitive, nesatisfăcătoare pentru el. Toate
condiţiile impuse de art. 35 din Convenţie privesc admisibilitatea cererii; ea nu va
putea fi examinată pe fond de instanţa europeană decât după ce se constată
întrunirea tuturor condiţiilor de admisibilitate, iar termenul de 6 luni este, mai
degrabă, un termen procedural: direct, el priveşte raporturile procesuale stabilite
între reclamant şi Curte; indirect, el contribuie la apărarea procedurală a drepturilor
şi libertăţilor garantate de Convenţie. Acesta ni se pare a fi sensul aprecierii
făcute de fosta Comisie, însuşită apoi şi de Curte, potrivit cu care „acest termen
marchează limita temporală a supravegherii exercitate de organele Convenţiei şi
semnalează totodată indivizilor şi autorităţilor statale perioada dincolo de care
această supraveghere nu mai este posibilă”1. în fapt, el marchează limita temporală
a exerciţiului eficace al „dreptului la acţiune” reglementat sub forma „recursului
individual” de art. 34 din Convenţie. De aceea, în opinia asupra căreia stăruim
s-a reţinut în mod exact că dreptul la recunoaşterea şi repararea încălcării produse
în ordinea de drept europeană, cu dreptul la acţiune aferent, „este reglementat
exclusiv de (...) Convenţie, (...) este instituit prin Convenţie şi poate fi sancţionat
numai de organele Convenţiei. De aceea, efectul termenului de 6 luni asupra
acestui drept trebuie calificat exclusiv în baza Convenţiei, mai exact în baza Titlului
al II-lea, care instituie mecanismul european de control”2. La aceasta noi înţelegem
să adăugăm jurisprudenţă organelor Convenţiei şi actuala practică administrativă
a Curţii în materie.
746. Natura juridică a termenului de 6 luni; continuare. Este foarte adevărat 257
că, uneori, organele Convenţiei au lăsat să se înţeleagă faptul că termenul analizat
ar putea fi considerat un termen de prescripţie, din moment ce fosta Comisie a
statuat în sensul că reclamantul care pretinde că acest termen a fost suspendat
sau întrerupt „trebuie să se întemeieze pe elemente clare şi decisive”3, iar Curtea,
uneori, a decis că termenul de 6 luni este întrerupt prin prima scrisoare a
reclamantului în care este expus sumar obiectul cererii, dar a adăugat că acest
1Comis. EDH, 17 mai 1984, nr. 10416/1983, AT. c/Irlande, DRnr. 38, p. 52; ta acelaşi
sens, 13 decembrie 1982, nr. 9587/1981, X c/France, DR nr. 29, p. 228; 7 martie
1985, nr. 9833/1982, H. c/Royaume-Uni et Irlande, DRnr. 42, p. 61; CEDH, decizia
din 25 ianuarie 2000, Walker c/Royaume-Uni, Recueil 2000-1, p. 464.
2 Ase vedea R. Dincă, op. cit., p. 93.
3 Comis. EDH, 7 martie 1985, nr. 9833/1982, X c/Royaume-Uni, DR nr. 42, p. 61.
Bîrsan 335
„efect întreruptiv” se produce „numai cu condiţia ca această scrisoare să nu fie

urmată de o lungă perioadă înainte ca cererea sa să fie completată. Important este
ca reclamantul să poată fi identificat la sfârşitul acestei perioade şi să fi expus cel
puţin în substanţă motivele cererii sale” 1; după cum, tot atât de adevărat este că,
şi am precizat aceasta şi mai sus, alteori fosta Comisie a caracterizat acest termen
ca fiind de decădere; ca atare, „în mod normal, în conformitate cu principiile
generale de drept, se impune o interpretare restrictivă”2.
258 Totuşi, ni se pare că jurisprudenţa organelor Convenţiei oferă şi alte elemente
ce au a fi reţinute în a determina natura juridică a termenului analizat. Astfel, în
primul rând reamintim că atât pentru fosta Comisie, cât şi pentru Curte, regula
celor 6 luni „reflectă dorinţa statelor contractante de a nu vedea repuse în cauză
decizii vechi, după un termen nedefinit, servind astfel nu numai guvernului în
cauză, dar şi securităţii juridice, ca valoare intrinsecă”3(s.n., C.B.).
259 în al doilea rând, Comisia şi Curtea au subliniat că termenul de 6 luni constituie
o regulă autonomă în sistemul Convenţiei, ce are a fi interpretată într-o cauză în
aşa fel încât să se asigure exercitarea în mod eficace a dreptului la recurs
individual4.
260 în al treilea rând, fosta Comisie a statuat în sensul că „nici o dispoziţie nu
permite să se deroge de la regula celor 6 luni”5, iar Curtea a decis că faptul că
guvernul nu a depus observaţii cu privire la problema eventualei împliniri a acestui
termen nu este de natură „să confere instanţei europene posibilitatea de a nu o mai
aplica pentru simplul motiv că guvernul nu a formulat o excepţie preliminară
întemeiată pe această regulă”6. Altfel spus, în examinarea admisibilităţii cererii
instanţa europeană înţelege să examineze din oficiu îndeplinirea acestei condiţii.
1CEDH, 18 februarie 1999, Buscarini et autres c/Saint-Marin, Recueil 1999-1, § 23.

2 Comis. EDH, 9 iunie 1958, precit., p. 245; cu privire la suspendarea şi întreruperea
termenului de 6 luni, a se vedea R. Dincă, op. cit., p. 110 şi urm.
3 CEDH, decizia din 25 ianuarie 2000, Walker c/Royaume-Uni, precit., p. 464; în
acelaşi sens: Comis. EDH, 21 noiembrie 1995, nr. 22714/1993, Worm c/Autriche,
DRnr. 83, p. 17; 26 mai 1997, nr. 29183/1995, Fressos, Roire c/France, DR nr. 89,
p. 111; 10 septembrie 1997, nr. 32026/1996,Lacour c/France, DRnr. 9 0 ,p. 141.
4 CEDH, decizia din 8 octombrie 2002, Fernandez-Medina Gonzales et autres
c/Espagne,precit., p. 315; în acelaşi sens, Comis. EDH, 27 noiembrie 1995, precit.,
p. 17; 26 mai 1997, precit., p. 111; 10 septembrie 1997, precit., p. 141.
5 Comis. EDH, 9 aprilie 1996, nr. 25681/1994, McDavidc/Royaume-Uni, DRnr. 85,
p. 134.
6 CEDH, decizia din 25 ianuarie 2000, precit., p. 464.
336 Bîrsan
în sfârşit, după părerea noastră, nu se poate ajunge la evidenţierea cât mai 261
exact cu putinţă a naturii juridice a regulii analizate, fară a o corela cu determinarea
momentului la care se consideră că reclamantul a sesizat Curtea; în mod
obligatoriu, imperativ, aceasta trebuie să se producă înlăuntrul termenului de
6 luni de la data rămânerii definitive a deciziei interne pronunţate în cauză, cu
precizările pe care le-am făcut mai sus. Din acest punct de vedere, este de reţinut
că, aşa după cum am arătat1, potrivit dispoziţiilor art. 47 parag. 2 lit. a) din
Regulamentul Curţii, la cererea sa, reclamantul trebuie să anexeze documentele şi
deciziile interne pe care le invocă, de natură a permite instanţei europene să
stabilească „dacă sunt întrunite condiţiile de admisibilitate enunţate de art. 35
parag. 1 din Convenţie (epuizarea căilor interne de atac şi respectarea termenului
de 6 luni -s.n., C.B.)”. De asemenea, reluând o dispoziţie ce era cuprinsă în art. 44
din Regulamentul interior al fostei Comisii, art. 47 parag. 5 din actualul Regulament
al Curţii dispune că „Ca regulă generală, se consideră că cererea a fost introdusă
la data primei comunicări primite de la reclamant în care acesta expune - fie şi în
mod sumar - obiectul cererii. Dacă totuşi consideră justificat, Curtea poate să
reţină o altă dată” (s.n., C.B.).
în acelaşi sens, nu au a fi pierdute din vedere nici precizările cuprinse în 262
Instrucţiunile practice privitoare la cererea introductivă de instanţă emise de
preşedintele Curţii; acestea precizează la pct. 7 că „reclamantul trebuie să ştie că
data primei comunicări în care expune obiectul cererii este luată în considerare
pentru a se aprecia problema de a se şti dacă termenul de 6 luni prevăzut de
art. 35 parag. 1 din Convenţie a fost respectat”, iar la pct. 11 ele arată că „atunci
când se scurge un an fară ca reclamantul să fi trimis formularul de cerere sau să
fi răspuns la o scrisoare ce i-a fost adresată de grefa, se procedează la distrugerea
dosarului”2.
' A se vedea supra, nr. 703.

2 Reamintim că - a se vedea supra nr. 702 de regulă, Curtea este sesizată prin
trimiterea de către reclamant a unui formular special al cărui conţinut l-am prezentat
mai sus. în ipoteza în care reclamantul trimite Curţii o scrisoare obişnuită, grefa îi
răspunde printr-o scrisoare-tip, care are următorul conţinut:
„Grefa Curţii (...) a primit comunicarea dvs. din (...) din care rezultă că aveţi intenţia
să-i supuneţi o cerere. Această cerere a primit numărul de dosar indicat, pe care va
trebui să-l menţionaţi în toată corespondenţa privitoare la această cauză”.
Aşadar, cererea reclamantului se consideră introdusă la data primei sale
înştiinţări adresată Curţii în sensul intenţiei de a o sesiza cu soluţionarea
unei cereri, chiar dacă aceasta nu conţine toate elementele pertinente.
De asemenea, reclamantului i se trimit: un exemplar din Convenţie şi din protocoalele
sale adiţionale traduse în limba sa naţională, art. 45 şi art. 47 din Regulamentul Curţii,
Bîrsan 337
263 747. Momentul introducerii cererii în jurisprudenţă organelor Convenţiei.

Pe baza celor expuse mai sus, preluând practica fostei Comisii, instanţa europeană
a decis într-o jurisprudenţă constantă că prima scrisoare în care reclamantul
expune sumar obiectul cererii sale „întrerupe” termenul de 6 luni prevăzut de
art. 35 parag. 1 din Convenţie; în ipoteza unor alegaţii ce au fost formulate după
introducerea unei cereri, aplicarea regulii de 6 luni are a se face prin raportare la
răspunsul la întrebarea de a se şti dacă acestea au a fi considerate ca argumente
juridice în susţinerea capetelor de cerere iniţiale sau ca noi capete de cerere;
capetele de cerere formulate după expirarea termenului de 6 luni nu pot fi examinate
decât dacă ele privesc aspecte particulare ale celor formulate iniţial, înlăuntrul
acestui termen1(s.n., C.B.). Aşadar, prima „comunicare” pe care, de regulă, din
o „notă pentru reclamanţii potenţiali”, formularul oficial al cererii şi o „notă

explicativă” .
Mai departe, în scrisoare se precizează: „Dacă, ca urmare a unui studiu atent al acestor
documente, aveţi convingerea că cererea dvs. satisface ansamblul condiţiilor precizate,
completaţi atent, citeţ şi integral formularul de cerere alăturat, ce va constitui baza
examinării cererii dvs. de către Curte. El trebuie însoţit de o copie a tuturor documentelor
pertinente, în special a deciziilor jurisdicţionale sau ale altor autorităţi naţionale pe care
aţi dori să le contestaţi în faţa Curţii. Nu trimiteţi originale, deoarece ele nu vă vor f i
restituite de Curte. Va trebui să trimiteţi formularul de cerere şi documentele
corespunzătoare necesare Curţii în cel mai scurt timp şi, în orice caz, în termen de şase
săptămâni de la primirea acestei scrisori. In caz contrar, riscaţi neacceptarea de către
Curte, ca dată a introducerii cererii, data primei dvs. scrisori, ceea ce ar putea avea
drept consecinţă ajungerea la concluzia că termenul de 6 luni, prevăzut de art. 35
parag. 1 din Convenţie, pentru depunerea cererilor nu a fost respectat.
Important!
Dacă Grefa nu primeşte răspuns, se va considera că vă retrageţi cererea, astfel că
dosarul deschis privitor la cererea dvs. va fi distrus - fără vreun alt avertisment - la
un an de la trimiterea acestei scrisori”.
1 CEDH, decizia din 17 octombrie 2002, Zervakis c/Grece, nepublicată; în acelaşi
sens, 15 iunie 2004, Houfovă c/Republique tcheque (nr. 2), nepublicată; decizia din
28 august 2001, Allan v/United Kingdom, nepublicată; decizia din 1 septembrie
2005, Adam andothers v/Germany, nepublicată; toate deciziile şi hotărârea menţionate
mai sus sunt disponibile pe Internet, site cit.; pentru jurisprudenţă fostei Comisii, a
se vedea, spre exemplu, deciziile din: 31 august 1994, nr. 22123/1993,
J-P.P. c/France, DR nr. 79, p. 72; 5 aprilie 1995, nr. 22507/1993, Jord-og
Betonarbejdemes Fagforening, Henning Hansen, Pia Wass, Kristen Nielsen etSvend
Pedersen c/Danemark, DR nr. 81, p. 67; 7 martie 1996, nr. 20972/1992, Raninen
c/Finlande, DR nr. 84, p. 17.
338 Bîrsan
motive de siguranţă şi de precauţie, reclamantul o face sub forma unei scrisori

recomandate1, eventual cu aviz de primire, şi nu data înregistrării ei Ia grefa
C urţii are a servi ca bază spre a se vedea dacă el a respectat termenul de 6 luni.
După cum a decis fosta Comisie, expedierea scrisorii trebuie să fi avut loc în
cadrul termenului de 6 luni de la data deciziei interne definitive2. De asemenea, ea
a statuat în sensul că, din moment ce „prima comunicare” trebuie să indice cu
suficientă precizie faptele constitutive ale încălcărilor drepturilor garantate de
Convenţie denunţate de reclamant şi procedurile interne pe care le-a urmat spre
a obţine încetarea şi înlăturarea consecinţelor acestora, simpla susţinere că „o
lege naţională nesocoteşte unele dispoziţii ale Convenţiei nu este suficientă
spre a constitui o cerere completă”3 şi că trimiterea unui dosar de documente nu
„întrerupe”, prin ea însăşi, cursul termenului de 6 luni; este imperios necesar ca
încălcările Convenţiei la care se referă asemenea documente să fie arătate expres
sau implicit în 6 luni de la data deciziei interne definitive4.
La rândul ei, Curtea a reamintit recent că „ea singură poate decide privitor la 264
calificarea juridică a faptelor ce se află la originea unei cereri, fară a ţine seama de
dispoziţiile Convenţiei invocate de reclamant”5. Bunăoară, într-o cauză în care
guvernul a invocat faptul că durata excesivă a procedurii interne litigioase nu a
fost invocată în formularul de cerere prin care reclamanta a sesizat Curtea la
3 noiem brie 1999, în care aceasta s-a mulţumit să citeze prima frază a art. 6
parag. 1 din Convenţie, şi că abia printr-o scrisoare din 13 mai 2003 a fost
formulată precis încălcarea dreptului la echitatea procedurii interne, sub aspectul
termenului rezonabil în care ea are a fi finalizată, ceea ce fece ca cererea reclamantei
1 Reclamantul poate utiliza, tot atât de bine, cu aceleaşi efecte, şi o scrisoare

simplă; practica organelor Convenţiei, în prezent cea a Curţii, a fost, respectiv, este
de a păstra Ia dosar întotdeauna plicul ce conţine scrisoarea reclamantului,
cu menţionarea datei expedierii ei pe ştampila de obliterare a timbrelor ce se află
aplicată pe plic.
2 Comis. EDH, 10 octombrie 1981, nr. 8299/1978, X c/Irlande, DR nr. 22, p. 51;
Curtea a considerat că faptul primirii primei scrisori a reclamantului la numai patru
zile de la data care figurează pe aceasta nu semnifică faptul că el ar fi antidatat-o în
scopul respectării termenului de 6 luni; CEDH, 8 iulie 1999, Erdogdu et Ince
c/Turquie, Recueil 1999-FV, § 30.
3Comis. EDH, 7 decembrie 1994,nr. 18660/1991, Bengson c/Suede, DRnr. 79, p. 11.
4 Comis. EDH, 7 decembrie 1982, nr. 9314/1981, X c/Allemagne, DR nr. 31, p. 200.
5 CEDH, 15 iunie 2004, Haufovă c/Republique tcheque (n° 2), nepublicată, Internet,
site cit. § 33.
Bîrsan 339
să fie tardivă, instanţa europeană a reţinut că, într-adevăr, în formularul de cerere,

trimis de avocata reclamantei la data arătată de guvern, aceasta invocase generic
art. 6 parag. 1 din Convenţie; „invitată” de Curte printr-o scrisoare din 3 ianuarie
2003 să precizeze obiectul cererii, în scrisoarea sa din 13 martie 2003 reclamanta a
denunţat în mod explicit durata procedurii incriminate'. în această situaţie, Curtea
a decis, dată fiind împrejurarea că încă din prima sa scrisoare reclamanta a invocat
art. 6 parag. 1 din Convenţie, că aceasta a însemnat punerea în discuţie, „fie
şi într-o manieră subînţeleasă, a duratei procedurii şi că ar fi prea formalist a se
considera scrisoarea din 13 martie 2003 ca o «extindere» a cererii iniţiale”, astfel
că excepţia preliminară ridicată de guvern a fost respinsă2. Dimpotrivă, alta a fost
soluţia instanţei europene într-o cauză în care ea a constatat că în prima sa
scrisoare adresată Curţii, din 10 august 2000, reclamantul a invocat, pe terenul
art. 6 şi art. 13 din Convenţie, inechitatea unei proceduri penale prin aceea că,
potrivit legislaţiei naţionale, ca parte civilă în proces, spre deosebire de acuzat şi
de procuror, el nu putea formula recurs în casaţie împotriva hotărârii de achitare
a acuzatului, pentru ca, printr-o scrisoare din 14 decembrie 2000, să se plângă
pentru prima oară de durata excesivă a aceleiaşi proceduri3.
265 Curtea a reţinut că, până Ia această ultimă dată, situată evident în afara
termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 parag. 1 din Convenţie, reclamantul „nu
s-a referit şi nici măcar nu a insinuat că voia să se plângă de încălcarea termenului
rezonabil (...)” al procedurii în discuţie şi că acest capăt de cerere nu putea fi
considerat ca având legătură cu cel iniţial denunţat, respectiv inechitatea
procedurii sub aspectul imposibilităţii introducerii recursului în casaţie, care, de
altfel, fusese declarat inadmisibil anterior de Curte ca nefondat, printr-o decizie
parţială privitoare la admisibilitatea cererii din 29 noiembrie 20014.
266 748. Posibilă concluzie privitoare la natura juridică a termenului de 6 luni.

Din analiza pe care am încercat a o face mai sus ni se pare că termenul discutat
nu este un termen de prescripţie, chiar dacă, uneori, jurisprudenţa organelor
Convenţiei a admis în mod generic faptul că ar putea fi suspendat, fără a reţine
vreodată măcar una din posibilele cauze ce l-ar putea suspenda, sau că ar putea
fi „întrerupt”. în realitate, atunci când atât fosta Comisie, cât şi Curtea au admis'
că prima comunicare făcută de reclamant „întrerupe termenul de 6 luni”, au avut
1Ibidem.
1Idem, § 34-35.
3 CEDH, decizia din 17 octombrie 2002, precit.
4 Ibidem.
340 Bîrsan
în vedere situarea acestui momentîn cadrul acestui termen; eventuala „pasi

vitate” nejustificată a reclamantului în a preciza conţinutul cererii sale este
sancţionată cu decăderea din dreptul de a mai face ca cererea sa să fie examinată
de Curte. Survenirea unor eventuale evenimente, care l-ar face, independent de
voinţa lui, să nu răspundă la scrisorile ce-i sunt adresate de grefe Curţii în termenele
ce-i sunt acordate nu are nici efectul de a suspenda şi nici pe acela de a întrerupe
termenul de 6 luni; instanţa europeană va aprecia întotdeauna, în mod suveran,
dacă şi într-o asemenea situaţie va putea continua examinarea cererii iniţiale,
introdusă însă cu respectarea condiţiei termenului de 6 luni prevăzută de art. 35
parag. 1 din Convenţie; acest termen nu poate fi considerat întrerupt, deoarece
nu va începe să curgă un nou termen de 6 luni şi, cu atât mai puţin, se poate
spune că el ar putea fi suspendat.
Nu trebuie să pierdem nici o clipă din vedere faptul că termenul discutat 267
reprezintă o condiţie de admisibilitate a examinării unei pretinse încălcări a unui
drept garantat de Convenţie, săvârşită de autorităţile statului în cauză, dar care
reprezintă, în acelaşi timp, o atingere adusă ordinii publice europene în domeniul
protecţiei internaţionale europene a drepturilor omului pe care aceasta o instituie.
Din moment ce constatarea şi repararea încălcării astfel produse se pot face
numai prin punerea în valoare a unui drept la acţiune reglementat de Convenţie
- dreptul la recurs individual - , este foarte adevărat că „efectul termenului de 6
luni asupra acestui drept trebuie calificat exclusiv pe baza Convenţiei (...)”'. Aşa
fiind, din punctul nostru de vedere, orice încercare de calificare a naturii juridice
a acestui termen prin raportare la instituţiile sistemelor naţionale de drept ale
statelor contractante apare cel puţin ca inadecvată; că el poate prezenta asemănări
cu asemenea instituţii este de netăgăduit, dar aceasta nu-i suficient spre a-1
asimila cu vreuna din ele.
Aşa cum am încercat să demonstrăm mai sus, termenul de 6 luni prevăzut de 268
art. 35 parag. 1 din Convenţie priveşte exclusiv raporturile dintre reclamant şi
instanţa europeană; din acest punct de vedere devine determinantă stabilirea
cu certitudine atât a momentului de la care el începe să curgă - data hotărârii
interne definitive - , cât şi a celui la care este sesizată instanţa europeană,
respectiv, de regulă, data „primei comunicări în care reclamantul expune - fie şi
sumar - obiectul cererii sale”, astfel cum dispune art. 47 parag. 5 din Regulamentul
Curţii, text ce permite instanţei europene să reţină, pentru acest din urmă
moment, „dacă găseşte justificat, şi o altă dată”, spre exemplu data la care
reclamantul a luat la cunoştinţă efectivă despre decizia internă definitivă. Faţă de
1A se vedea R. Dincă, op. cit., p. 93.
Bîrsan 341
toate cele expuse mai sus ni se pare că termenul analizat este un termen proce
dural specific raporturilor procesuale în care se realizează punerea în valoare, pe
calea unei „acţiuni în justiţie” la fel de specifică -recursul individual -, protecţia
europeană a drepturilor omului instituită de Convenţie. Regimul său juridic, astfel
cum acesta este determinat de dispoziţiile Convenţiei, cele ale Regulamentului
Curţii, precum şi de jurisprudenţa organelor Convenţiei, conduce la ideea că el
este un termen specific de decădere, prefix, nesusceptibil de suspendare sau de
întrerupere, şi priveşte, în principiu, numai exerciţiul dreptului la recurs individual.
S ecţiu n ea a I lI -a . A lte con d iţii d e ad m isib ilitate a cererilor

in d ivid u ale (art. 35 p arag. 2)
§ 1. Precizări prealabile
269 749. Delimitări. Dacă în secţiunea precedentă am analizat condiţiile prevăzute
de art. 35 parag. 1 din Convenţie, pe care le socotim esenţiale, trebuind să le
îndeplinească o cerere adresată instanţei europene pentru ca aceasta să poată fi
declarată admisibilă, deschizându-se astfel posibilitatea examinări ei pe fond, nu
mai puţin, dispoziţiile celui de-al doilea paragraf al aceluiaşi text instituie, sub o
formă negativă, alte două condiţii de admisibilitate, şi anume: a) cererea să nu fie
anonimă; b) cererea să nu fie în mod esenţial aceeaşi, fie cu o altă cerere examinată
anterior de Curte, fie cu o cerere ce a fost deja supusă unei alte instanţe interna
ţionale de anchetă sau de soluţionare a unor categorii de litigii, iar în cererea nou
introdusă nu se invocă fapte noi, susceptibile a-i da un alt conţinut1. Acestea
sunt, de fapt, aplicaţii ale regulii non bis in idem.
270 Menţionăm că, dacă, cel puţin în principiu, condiţiile esenţiale de admisibilitate
reglementate de art. 35 parag. 1 sunt aplicabile şi cererilor interstatale, cele
reglementate de art. 35 parag. 2 se aplică numai în privinţa cererilor ipdividuale,
textul dispunând în mod expres că instanţa europeană nu reţine nici o cerere
individuală introdusă în aplicarea art. 34 atunci când ea este anonimă sau este
introdusă cu nerespectarea regulilor amintite.
1Este de reţinut că în redactarea iniţială, anterioară modificărilor duse prin Protocolul

Nr. 11 din 1998, dispoziţiile art. 35 parag. 2 făceau obiectul unui text distinct,
anume fostul art. 27 parag. 1; redactorii Protocolului Nr. 11 le-au subsumat condiţiilor
esenţiale de admisibilitate prevăzute de art. 35 parag. 1.
342 Bîrsan
§ 2. C ererile anonime
750. C aracterizare generală şi aplicaţii. Pentru a se putea adresa Curţii, 271

reclamantul trebuie să invoce încălcarea unui drept garantat de Convenţie, a
cărei victimă este în mod direct sau chiar şi în mod indirect; el suferă astfel
consecinţele defavorabile ale activităţii autorităţilor unui stat contractant, pe
care le denunţă în cererea sa. De aceea, dacă nu este de conceput intentarea unei
actio popularis’, cu atât mai puţin ar putea fi permisă sesizarea Curţii de către un
reclam ant anonim. De altfel, aşa după cum am arătat atunci când am examinat
cuprinsul formularului de cerere2, acesta conţine elemente precise de identificare
a reclamantului, dar ele pot tot atât de bine rezulta şi din prima „comunicare” pe
care reclamantul o face instanţei europene privitoare la intenţia sa de a o sesiza
cu o cerere pe temeiul art. 34 din Convenţie.
Deşi, astfel cum dispune art. 33 din Regulamentul Curţii, toate documentele 272
depuse la grefa Curţii care au legătură cu o cerere, cu excepţia celor privitoare la
încercarea de reglementare amiabilă a litigiului, sunt publice, de unde rezultă că
acelaşi este şi regimul numelui reclamanţilor, ce constituie, în acelaşi timp, şi
numele cauzei al cărei obiect este dat de cererea lor, pentru diverse raţiuni -
anumite temeri, evitarea unei „publicităţi europene” privitoare la o anumită situaţie,
consideraţiuni de ordin personal etc. - un reclamant poate dori ca numele său să
nu fie făcut public. Articolul 47 parag. 3 din Regulament prevede că reclamantul
aflat într-o asemenea situaţie trebuie să precizeze acest lucru în scrisoarea iniţială,
în formularul introductiv de instanţă sau chiar ulterior introducerii cererii,
printr-o altă corespondenţă, şi „să facă o expunere a motivelor ce justifică
derogarea de la regula normală a publicităţii procedurii în faţa Curţii”. Acelaşi text
dispune că preşedintele camerei învestite cu soluţionarea acelei cereri poate
autoriza anonimatul, în cazuri excepţionale, temeinic justificate. Aşadar, o
eventuală cerere a unui reclamant de derogare de la regula publicităţii procedurii
în faţa instanţei europene nu este aprobată fără un examen al temeiniciei
motivelor invocate în acest sens, aprecierea preşedintelui formaţiunii de judecată
care o va soluţiona fiind suverană. Continuarea examinării cererii se va face cu
menţionarea iniţialelor numelui reclamantului, iar eventuala publicare a deciziei
sau a hotărârii adoptate în soluţionarea cauzei se va face cu menţionarea aceloraşi
iniţiale. De asemenea, în măsura în care va opera o eventuală desesizare a camerei
învestite cu soluţionarea cererii în favoarea Marii Camere sau, după pronunţarea

23. Bîrsan 343

soluţiei de către o cameră, se va redeschide procedura în faţa Marii Camere pe

temeiul art. 43 din Convenţie, urmează a se menţine „anonimatul” iniţial acordat
reclamantului.
273 Dacă la începuturile activităţii fostei Comisiei au existat unele cazuri izolate
de declarare a unor cereri ca inadmisibile pentru motivul că erau anonime şi că
„dosarul nu conţine nici un element de natură să facă posibilă identificarea
reclamantului”1, în prezent textul art. 35 parag. 2 lit. a) nu are aplicaţii practice, în
sensul că instanţa europeană nu are o jurisprudenţă privitoare Ia aplicarea lui;
cererile anonime pur şi simplu nu simt înregistrate ca atare la grefă2.
§ 3. Non bis in idem
274 751. Principiu. Orice situaţie litigioasă are a fi soluţionată o singură dată,
indiferent dacă aceasta presupune sau nu aplicarea unei sancţiuni de către organul
1 Comis. EDH, 1 septembrie 1958, nr. 361/1958, X c/Irlande; în această cauză

reclamantul s-a adresat fostei Comisii cu o cerere nedatată, dar care prezenta ca dată
a poştei de expediere data de 11 aprilie 1958, prin care, fără a-şi declina identitatea
şi fără ca aceasta să poată fi determinată de elementele dosarului, în calitatea declarată
de „doritor de linişte în problema Irlandei”, solicita „organizarea unui plebiscit în
problema privitoare la relaţiile dintre Irlanda şi Marea Britanie”; cererea a fost
declarată inadmisibilă ca anonimă, pe temeiul dispoziţiilor fostului art. 27 parag. 1
lit. a) din Convenţie; de asemenea, fosta Comisie a decis că două asociaţii care nu se
plângeau că ele însele ar fi victime ale încălcării unor drepturi garantate de Convenţie,
dar au susţinut că reprezintă pe membrii lor, neidentificaţi, ce au suferit asemenea
încălcări, au introdus, în realitate, o cerere anonimă, declarată inadmisibilă pe temeiul
fostului art 27 parag. 1 lit a) din Convenţie; 12mail986,nr. 10938/1984, Confederation
des Syndicats Medicaux Frcmţais et Federation Naţionale des Infirmiers c/France,
DR nr. 47, p. 227; în schimb, ea a admis că, pe terenul art. 9, o biserică, un organ
ecleziastic sau o asociaţie cu scop religios sau filozofic poate introduce o cerere „în
nume propriu”, reprezentând, în acelaşi timp, pe membrii săi, neidentificaţi; 12 mai
1986, nr. 7805/1977 Church ofScientology c/Suede, DR nr. 16, p. 68.
2 în practică, în măsura în care Curtea este sesizată cu o cerere anonimă şi nu dispune,
de alte elemente dezvoltate din scrisoare sau din documentele ataşate care să permită
identificarea „reclamantului”, grefa reţine acea scrisoare de regulă timp de un an
(pct. 11 din Instrucţiunile practice privitoare la cererea introductivă de instanţă),
spre a vedea dacă în această perioadă expeditorul îşi va declina identitatea; dacă acest
lucru se produce, urmează a se aprecia data sesizării Curţii, prin raportare la
îndeplinirea condiţiei termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 parag. 1 din Convenţie;
în caz contrar, cererea şi eventualele documente îiisoţitoare se distrug.
344 Bîrsan
de jurisdicţie competent. Necesitatea parcurgerii căilor interne de atac nu poate

conduce la o altă concluzie; orice sistem judiciar reglementează asemenea căi de
atac, ordinare sau extraordinare, ce privesc întotdeauna aceeaşi cauză.
Soluţia nu putea fi alta nici în privinţa posibilităţii introducerii unei acţiuni în 275
angajarea răspunderii internaţionale a unui stat contractant pentru eventuala
încălcare a unui drept garantat de Convenţie: o cauză cu un asemenea obiect nu
poate fi examinată decât tot o singură dată, fie că acest examen s-a Scut de Curte
iar „noua cerere” nu conţine „fapte noi”, fie că, eventual, ea a fost supusă şi unei
alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare a diferendelor; în
asemenea situaţii cererea reclamantului va fi declarată inadmisibilă.
A. Cererea să nu li fost deja examinată de Curte

752. Noţiune şi condiţii. Prima problemă ce se pune este aceea de a se şti ce 276
înseamnă examinarea unei cereri de către Curte. Reamintim că, până la intrarea în
vigoare a Protocolului Nr. 11, admisibilitatea unei cereri era cercetată de fosta
Comisie, iar „examinarea” ei presupunea sau că cererea era declarată inadmisibilă,
decizia Comisiei fiind definitivă, sau că ea era declarată admisibilă şi atunci fie că
părţile soluţionau, sub controlul fostei Comisii, litigiul pe cale amiabilă, fie că el
era soluţionat pe fond ori printr-o hotărâre a Curţii de constatare a existenţei sau
inexistenţei încălcării dreptului garantat de Convenţie, invocată de reclamant,
avizul Comisiei conţinut în raportul ei întocmit în acest sens nefiind sub nici un
chip obligatoriu pentru Curte, ori printr-o rezoluţie adoptată de Comitetul
Miniştrilor. Toate aceste situaţii aveau semnificaţia examinării litigiului de către
organele Convenţiei, astfel că dosarul acelei cauze nu mai putea fi redeschis.
In prezent, sub regimul instituit prin Protocolul Nr. 11, aşa după cum am arătat 277
adeseori mai sus, Curtea examinează atât admisibilitatea, cât şi fondul unei cereri;
fie cererea este declarată inadmisibilă, decizia Curţii fiind definitivă, fie, după
declararea ei ca admisibilă, părţile încheie o înţelegere prin care reglementează
amiabil litigiul, ori Curtea, în urma unui examen contradictoriu, pronunţă o hotărâre
prin care constată existenţa sau inexistenţa încălcării drepturilor garantate de
Convenţie alegate de reclamant. împrejurarea că într-o cauză în care o cameră a
Curţii a pronunţat o hotărâre în acest sens şi apoi, pe temeiul art. 43 din Convenţie,
se redeschide procedura examinării cererii de către Marea Cameră a Curţii nu
schimbă cu nimic soluţiile înfăţişate mai sus. în orice caz, din moment ce art. 35
parag. 1 lit. b) preia dispoziţiile ce erau cuprinse în fostul art. 27 parag. 1 lit. b) din
Convenţie, jurisprudenţa fostei Comisii în materie este utilă în a determina noţiunea
de „examen” al cererii, în aplicarea regulii non bis in idem. Astfel, aceasta a decis
Bîrsan 345
că inadmisibilitatea prevăzută de art. 27 parag. 1 lit. b) răspunde preocupării

statelor contractante de a nu permite examinarea aceleiaşi cereri de către o
jurisdicţie internaţională în ipoteza identităţii de părţi, de cauză şi de obiect,
afară dacă nu au intervenit „fapte noi”1.
278 în orice caz, textul analizat prevede că regula non bis in idem se aplică în
situaţia în care este vorba „în mod esenţial” despre aceeaşi cerere examinată
anterior de Curte, ceea ce a determinat doctrina şi jurisprudenţă fostei Comisii să
afirme că ea nu are a fi aplicată cu aceeaşi rigoare ca în dreptul intern2. Bunăoară,
în privinţa identităţii părţilor, într-o speţă fosta Comisie a constatat că cererea
introdusă de reclamantă reitera încălcările unor drepturi garantate de Convenţie
invocate într-o cerere introdusă anterior de fiul ei şi declarată inadmisibilă. Comisia
a arătat că este adevărat că „noua cerere” nu emană de la fostul reclamant, ci de
la mama sa, nefiind, aşadar, identitate de părţi, dar a considerat că, to speţă, este
suficient că există identitate de obiect şi de cauză pentru ca cererea să fie declarată
inadmisibilă pe temeiul nerespectării regulii non bis in idem*.
279 în schimb, alta a fost soluţia Comisiei într-o cauză în care reclamantul a susţinut
că expulzarea din Germania este de natură a-i încălca dreptul la domiciliu4, iar
logodnica sa sesizase anterior Comisia cu o cerere având acelaşi obiect -
încălcarea dreptului la domiciliu al reclamantului prin expulzarea lui - cerere
declarată inadmisibilă5. în situaţia dată, fosta Comisie a arătat că, deşi noua
cerere introdusă de reclamant are acelaşi obiect cu cea promovată de logodnica
sa şi declarată inadmisibilă, nu se poate spune că este esenţialmente aceeaşi cu
aceasta din urmă deoarece, chiar dacă ambele privesc expulzarea reclamantului
din a doua cerere, prin introducerea ei reclamantul urmăreşte realizarea unui
interes personal, voind a înlătura efectele deciziei de expulzare6.
280 Tot astfel, fosta Comisie a decis că cererile individuale ce priveau situaţia
ciprioţilor greci luaţi prizonieri de forţele militare turce în timpul operaţiunilor pe
1Comis. EDH, 30 august 1959, nr. 347/1958, Xc/Belgique, Annuaire de la Convention,

voi. 2, p. 410.
2A se vedea J.L. Charrier, op. cit., p. 289; R. Dincă, op. cit., p. 199; Comis. EDH, 25
septembrie 1965, nr. 1612/1962, Xc/Allemagne, Annuaire de la Convention, voi. 8,
p. 159.
3Comis. EDH, 2 august 1959, nr. 499/1958,Xc/Allemagne, Annuaire de la Convention,
voi. 2, p. 399.
4 Comis. EDH, 16 octombrie 1980, nr. 9028/1980, Xc/Allemagne, DR nr. 22, p. 238.
5 Comis. EDH, 10 martie 1977, nr. 7642/1976, X c/Allemagne, nepublicată.
6 Comis. EDH, 16 octombrie 1980, precit., p. 238.
346 Bîrsan
care acestea din urmă le-au desfăşurat în Cipru, în anul 1974, nu privesc aceleaşi
probleme care fuseseră deja examinate în cadrul a trei cauze interstatale Chypre
c/Turquie, deoarece: a) în prima cauză, pe baza faptelor şi actelor dosarului,
Comisia nu a fost în măsură să ajungă la o concluzie definitivă privitoare la
situaţia persoanelor declarate dispărute; b) nu s-a putut stabili cu certitudine că
reclamanţii din speţă erau vizaţi de concluziile Comisiei din a doua cerere
interstatală în sensul că un număr nedeterminat de persoane dispărute au fost
private în mod ilegal de libertate; c) cea de-a treia cauză interstatală nu fusese
încă examinată pe fond1.
Identitatea de obiect priveşte încălcările drepturilor garantate de Convenţie 281
ce se pretinde a se fi produs, iar identitatea de cauză are în vedere înseşi acţiunile
sau omisiunile autorităţilor statale prin care s-au produs încălcările denunţate de
reclamant în cererea sa, ca temei de fapt, şi drepturile astfel încălcate, ca temei de
drept1.
In partea sa finală, art. 35 parag. 2 lit. b) precizează că o cerere nu mai este „în 282
mod esenţial” aceeaşi dacă reclamantul invocă „fapte noi”. Fosta Comisie a
decis că nu constituie fapte noi argumente juridice privitoare la interpretarea
dispoziţiilor Convenţiei pe care reclamantul nu le-a evidenţiat în prima sa cerere
sau informaţii complementare cu privire la normele de drept intern în discuţie, ce
nu sunt de natură să schimbe motivarea deciziei Comisiei prin care oprimă cerere
a fost declarată inadmisibilă3, ori fapte cunoscute de reclamant la momentul
introducerii primei cereri, dar neaduse la cunoştinţa Comisiei4. Dimpotrivă, ea a
statuat în mod constant în sensul că, atunci când o cerere a fost declarată
inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de atac, reclamantul putea
întotdeauna reveni în faţa Comisiei - iar, în prezent, în faţa Curţii (n.n., C.B.) -
demonstrând epuizarea acestora, deoarece epuizarea ulterioară a căilor de atac
accesibile şi dispoziţiile în dreptul intern reprezintă un fapt nou în sensul art. 27
parag. 1 lit. b) [în prezent art. 35 parag. 2 lit. b)] din Convenţie5. Tot astfel, fosta
1Comis. EDH, 14 aprilie 1998, nr. 16064-16065-16066/1990 şi 16068-16069-16070-

16071-16072-16073/1990 (jointes), Vamava et autres c/Turquie, DR nr. 93, p. 5.
2Ase vedea St. Trechsel, Article 27, în „Commentaire...”, p. 624-625; pe larg, privitor
la aceleaşi aspecte, a se vedea R. Dincă, op. cit., p. 203-208.
3 Comis. EDH, 10 iulie 1981, nr. 8206/1978, Xc/Royaume-Uni, DR nr. 25, p. 148.
4 Comis. EDH, 8 martie 1988, nr. 13365/1987, Ajinaja c/Royaume-Uni, DR nr. 55,
p. 294.
5 Comis. EDH, 30 august 1959, nr. 347/1958, A"c/Belgique, Annuaire de la Convention,
voi. 2, p. 410; 11 ianuarie 1994, nr. 21962/1993, X c/Pays-Bas, DR nr. 76, p. 157.
Bîrsan 347
Comisie a considerat că prelungirea detenţiei preventive a reclamantului după

data deciziei sale prin care a fost declarată inadmisibilă o altă cerere a acestuia, cu
acelaşi obiect, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 5 parag. 3 din Convenţie,
constituie un fapt nou, ce justifică reluarea examinării aceluiaşi capăt de cerere, în
cadrul soluţionării noii plângeri formulate de reclamant'.
283 într-o foarte interesantă decizie de speţă, Comisia a considerat că cererea
reclamantului, ce purta asupra refuzului unei curţi supreme naţionale - Curtea
Supremă austriacă - de a „infirma” condamnarea acestuia pentru defăimare, în
pofida adoptării unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului
prin care jurisdicţia internaţională a decis că acea condamnare a constituit o
încălcare a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie ce garantează libertatea de exprimare,
are a fi examinată, deoarece noua cerere privea decizia instanţei supreme
naţionale, nu hotărârea de condamnare a statului în cauză, pronunţată în cadrul
unei proceduri internaţionale2.
284 în sfârşit, menţionăm că, din moment ce art. 35 parag. 2 lit. b) se referă în mod
expres la cererile individuale, aceasta înseamnă că o cerere interstatală nu poate
fi declarată inadmisibilă pe motiv că ea ar fi „în mod esenţial aceeaşi” cu o altă
cerere examinată de Curte. Sub regimul fostului art. 27 parag. I lit. b) care conţinea,
practic, aceeaşi dispoziţie, fosta Comisie a decis în mod judicios că, totuşi, problema
existenţei unei identităţi între noua cerere şi cea examinată anterior va putea fi
invocată în evocarea fondului cererii noi3, evitându-se astfel soluţionarea a două
cereri ce pun în discuţie aceleaşi fapte.
1 în speţă, în dosarul nr. 9172/1980, printr-o decizie adoptată la 17 decembrie 1981

Comisia a declarat inadmisibilă cererea reclamantului în care acesta invoca ilegalitatea
detenţiei sale pentru neepuizarea căilor interne de atac, deoarece acesta nu
sesizase autorităţile judiciare interne cu o cerere de eliberare provizorie, întemeiată
pe lipsa unor motive care să justifice menţinerea sa în detenţie; în cea de-a doua
cerere adresată fostei Comisii, el a arătat că deţinerea sa a continuat şi după data
deciziei ei din 17 decembrie 1981, până la condamnarea sa definitivă, la 16 martie
1982; continuarea detenţiei provizorii după data menţionată a fost apreciată de
fosta Comisie ca un fapt nou ce a justificat examinarea admisibilităţii celei de-a doua
cereri, aceasta nefiind în mod esenţial aceeaşi cu prima cerere; Comis. EDH, 13
octombrie 1983, nr.9621/1981, Vallon c/Italie, DR nr. 33, p. 228.
2 Comis. EDH, 16 mai 1995, nr. 21655/1993, Oberschlickc/Autriche, DR nr. 81, p. 5.
3 Comis. EDH, 10 iulie 1978, nr. 8007/1977, Chypre c/Turquie, DR nr. 13, p. 85.
348 Bîrsan
B. Cererea a mai fost deja supusă unei alte jurisdicţii internaţionale
752 bis. Domeniu de aplicaţie. Articolul 35 parag. 2 lit. b) dispune, de asemenea, 285
că orice cerere individuală are a fi declarată inadmisibilă în măsura în care este
aceeaşi cu o cerere supusă spre soluţionare unei alte instanţe internaţionale de
anchetă sau de reglementare a diferendelor; aceeaşi cerere nu poate fi supusă
spre examinare la două instanţe internaţionale; prin ipoteză, drepturile a căror
încălcare este alegată de reclamant sunt protejate prin două instrumente
internaţionale diferite, unul dintre ele fiind Convenţia europeană a drepturilor
omului, iar acestea instituie organisme specifice, competente a examina pretinsele
încălcări, în cazul nostru unul dintre acestea fiind Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, instituită prin Convenţie. S-a observat, pe drept cuvânt, chiar dacă în
privinţa ipotezei puse în discuţie textul nu mai foloseşte sintagma „în mod esenţial
aceeaşi” cerere, că între cele două plângeri se impune să existe identitate de părţi,
de obiect şi de cauză1, diferite fiind izvoarele şi instanţele internaţionale. Prin
această dispoziţie autorii Convenţiei au voit „să excludă cumulul de proceduri
internaţionale”2. De asemenea, s-a dorit a se evita nu numai sesizarea a două
instanţe internaţionale cu privire la aceeaşi pretinsă încălcare a unui drept, chiar
dacă acesta este garantat de două instrumente internaţionale, ci şi înlăturarea
cazurilor de litispendenţă internaţională: o cauză deja supusă unei instanţe spre
soluţionare nu mai poate fi supusă alteia, în acelaşi scop, evitându-se astfel
„paralelismul unor proceduri internaţionale cu toate complicaţiile pe care acestea
le prezintă”, mai ales că nu există nici o ierarhie între instanţele internaţionale
implicate în soluţionarea lor, „nici una dintre ele nefiind competentă spre a revizui,
în fapt, decizia unei alte asemenea instanţe”3.
Prin noţiunea de „instanţă internaţională de anchetă sau de reglementare” în 286
sensul art. 35 parag. 2 lit. b) din Convenţie trebuie înţelese organisme intergu-
vernamentale cu competenţă în materie, fiind astfel excluse instanţele de arbitraj
internaţional, precum şi organismele neguvernamentale, cum ar fi instanţele
create de federaţiile sportive internaţionale4.
în acest sens, fosta Comisie a arătat că termenul de „alte instanţe interna- 287
ţionale” în discuţie are în vedere acele organisme de soluţionare a diferendelor
sau de anchetă internaţională care aplică o procedură judiciară sau cvasijudiciară
1A se vedea St. Trechsel, Article 27, în „Commentaire ...”, p. 626.

2 A se vedea G. Cohen-Jonathan, op. cit., p. 143.
5 Ibidem.
Bîrsan 349
analogă celei reglementate de Convenţie, create de state, cu excluderea organiza

ţiilor neguvernamentale. Aşa fiind, ea a decis că, din moment de Uniunea
Interparlamentară este o organizaţie neguvemamentală, ea nu poate fi considerată
ca instanţă internaţională de anchetă sau de reglementare a diferendelor1, după
cum o asemenea instanţă nu a fost considerată a fi nici Comitetul pentru persoane
dispărute instituit adhoc, în anul 1881, sub egida O.N.U., cu scopul determinării
situaţiei persoanelor dispărute cu prilejul operaţiunilor desfăşurate de forţele
armate turce în Cipru, în anul 19742. în practică, singurele „instanţe internaţionale”
cepot fi avute în vedere în aplicarea dispoziţiilor art. 35 parag. 2 lit. b) din Convenţie
sunt: Comitetul Drepturilor Omului, instituit prin art. 8 al Pactului O.N.U. privitor
la drepturile civile şi politice şi prin Protocolul său facultativ, competent a examina
„comunicarea scrisă” ce poate să-i fie adresată de orice persoană fizică ce se
pretinde victima încălcării unui drept garantat de Pact, „după epuizarea căilor de
atac interne disponibile” (art. 1 şi 2 din Protocolul facultativ), „comunicare” ce
va fi soluţionată după procedura instituită prin Protocolul facultativ la Pactul
O.N.U.3; Organizaţia Internaţională a Muncii, care a instituit în cadrul ei unele
proceduri privitoare la garantarea libertăţii sindicale şi la înlăturarea discriminărilor
în raporturile de muncă.
288 Astfel, într-o cauză în care fosta Comisie a constatat că două instanţe interna
ţionale - în speţă Comitetul Libertăţii Sindicale al Organizaţiei Internaţionale a
Muncii şi Comisia însăşi - au fost sesizate succesiv, de către aceeaşi reclamanţi,
cu cauze ce aveau acelaşi obiect, ea a decis că „o situaţie de această natură nu
este în acord nici cu spiritul şi nici cu litera Convenţiei, care vizează evitarea
pluralismului procedurilor internaţionale ce ar purta asupra aceloraşi cauze”4.
289 în schimb, ea a decis că o cerere cu care a fost sesizată, ce avea acelaşi obiect
cu o cerere introdusă în faţa organelor Organizaţiei Internaţionale a Muncii, dar
de către reclamanţi diferiţi, nu poate fi considerată esenţialmente aceeaşi cu
cea supusă spre soluţionare organelor O.I.M.5, dar că o cerere introdusă de doi
1Comis. EDH, 12 ianuarie 1995, nr. 21915/1993, Loukanovc/Bulgarie, DRnr. 80,

p. 108.
2 Comis. EDH, 14 aprilie 1998, precit., p. 12.
3 Pentru „coexistenţa” între Convenţia europeană a drepturilor omului şi Pactul
internaţional O.N.U. privitor la drepturile civile şi politice, a se vedea Fr. Sudre,
op. cit., p. 587-586.
4Comis.EDH, 12octombrie 1992,nr. 163 58/1990, Miguel Cereceda Martin c/Espagne,
DR nr. 73, p. 127.
5 Comis. EDH, 20 ianuarie 1987, nr. 11603/1985; Council o f Civil Service Unions et
autres c/Royaume-Uni, DR nr. 55, p. 294; în acelaşi sens, instanţa internaţională
350 Bîrsan
reclamanţi în faţa Comisiei ce are acelaşi obiect cu o altă cerere cu care a fost
sesizat Comitetul O.N.U. pentru drepturile omului numai de către unul din
reclamanţi, cerere la care cel de-al doilea reclamant „a aderat” după sesizarea
Comisiei, este în mod esenţial aceeaşi cu cea supusă Comitetului onusian,
deoarece acesta este o instanţă internaţională în sensul Convenţiei, în măsura în
care statul în cauză a ratificat Protocolul facultativ la Pact, prin care se recunoaşte
competenţa Comitetului Drepturilor Omului de a examina „comunicările
individuale”1.
Fosta Comisie a decis că o cerere prin care reclamantul invocă, pe terenul 290
art. 6 din Convenţie, inechitatea procedurii privitoare la stabilirea pensiei sale nu
este esenţialmente aceeaşi cu o cerere cu care a fost sesizat Comitetul O.N.U.
pentru drepturilor omului, din moment ce în aceasta din urmă este denunţată
discriminarea pe care el a suferit-o în determinarea pensiei sale, prin încălcarea
dispoziţiilor art. 26 din Pactul O.N.U. privitor la drepturile civile şi politice, chiar
dacă cele două cereri privesc aceleaşi fapte ale autorităţilor statale denunţate
de reclamant în cadrul lor2.
Pentru a determina dacă două instanţe internaţionale au fost sesizate simultan 291
sau la momente diferite cu aceeaşi cerere, instanţa europeană trebuie să verifice
dacă cererile respective au acelaşi conţinut3. în acest sens, reamintim că art. 47
parag. 2 lit. b) din Regulamentul Curţii, care reglementează conţinutul cererii
individuale, dispune că reclamantul „trebuie să aducă la cunoştinţă (Curţii) dacă
el a supus aceeaşi cerere unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de
reglementare a diferendelor”; o asemenea precizare este impusă a fi făcută de
reclamant şi prin punctul VI al formularului - tip de cerere adresată instanţei
europene4.
sesizată fiind, de această dată, Comitetul O.N.U. pentru drepturile omului, Comis
EDH, 20 februarie 1995, nr. 19583/1992, Peltonen c/Finlande, DR nr. 80, p. 38.
' Comis. EDH, 6 iulie 1992, nr. 17512/1990, Calcerrada Fornieles et Cabeza Mato
c/Espagne, DR nr. 73, p. 214.
2 Comis. EDH, 9 ianuarie 1995, nr. 16717/1990, Panger c/Autriche, DR nr. 80, p. 24.
3 Ibidem.
Bîrsan 351
Secţiunea a IV -a. C ererile in com p atib ile cu d isp oziţiile

C on ven ţiei sau ale p rotocoalelor sale ad iţionale şi cele în m od
v ă d it n efon d ate sau ab uzive (art. 35 p arag. 3)
292 753. Delimitări. Articolul 35 din Convenţie este foarte clar intitulat „condiţii
de admisibilitate”, iar primele sale două paragrafe prevăd condiţiile pe care le-am
analizat în secţiunile anterioare: epuizarea căilor interne de atac, respectarea
regulii de 6 luni, iar, în privinţa unei cereri individuale, aceasta să nu fie anonimă
şi să nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o altă cerere examinată anterior de Curte,
dacă nu conţine fapte noi, sau să nu fi fost deja supusă unei alte instanţe
internaţionale de anchetă sau de reglementare a diferendelor. Este limpede că,
enunţate de o manieră pozitivă (art. 35 parag. 1)' sau în formă negativă (art. 35
parag. 2), examinarea îndeplinirii lor de orice cerere individuală cu care este
sesizată Curtea nu presupune în nici un chip cercetarea fondului acesteia.
293 Am afirmat adeseori în lucrarea noastră că procedura de examinare a unei
cereri individuale sau interstatale de către instanţa europeană presupune două
faze: analiza admisibilităţii ei şi, dacă sunt întrunite condiţiile de admisibilitate,
analiza fondului, adică a existenţei sau inexistenţei încălcării dreptului garantat
de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, alegată de reclamant în cererea
sa. Logic este, aşadar, să spunem că în faza examinării admisibilităţii unei cereri
nu are a fi evocat fondul ei. Numai că dispoziţiile art. 35 parag. 3, subsumate
textului intitulat - repetăm - condiţii de admisibilitate - par a contrazice, fie şi
numai într-o oarecare măsură, această logică deoarece el dispune Ia fel de limpede
că instanţa europeană declară inadmisibilă orice cerere individuală cu care a fost
sesizată pe temeiul art. 34 din Convenţie atunci când apreciază că cererea este fie
incompatibilă cu dispoziţiile acesteia ori ale protocoalelor sale adiţionale, fie în
mod manifest neîntemeiată ori abuzivă. Aceasta înseamnă că şi situaţiile evocate
de textul pus în discuţie reglementează condiţii de admisibilitate; o cerere
incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, în mod manifest netemeinică sau abuzivă
urmează a fi declarată inadmisibilă de Curte.
294 Or, în toate aceste ipoteze şi, în orice caz, cel mai pregnant în cazul cererilor
declarate inadmisibile ca fiind în mod vădit netemeinice, încă de la stadiul examinării
admisibilităţii cererii instanţa europeană este ţinută să facă o apreciere globală a
1 Reamintim că aceste două condiţii se aplică de o manieră specifică şi cererilor

interstatale.
352 Bîrsan
fondului ei; fără a se vedea ce pretinde reclamantul prin raportare la dispoziţiile

Convenţiei, Curtea nu poate decide că o cerere este inadmisibilă ca fiind
incompatibilă cu aceste dispoziţii sau în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă. Este
exact ceea ce face, în covârşitoarea majoritate a cererilor adresate Curţii, în esenţă,
comitetul de trei judecători învestit cu soluţionarea lor atunci când, astfel cum
dispune art. 28 din Convenţie, prin vot unanim, el poate declara inadmisibilă o
cerere individuală introdusă pe temeiul art. 34 din Convenţie, în cazul în care o
asemenea decizie poate fi adoptată fără un examen complementar, decizia sa
fiind definitivă1. Tot astfel va proceda şi o cameră a Curţii dacă cererea ce are a o
soluţiona poate fi declarată inadmisibilă la o examinare „imediată” (art. 29 din
Convenţie combinat cu art. 54 parag. 1 din Regulamentul Curţii)2.
Cele expuse mai sus au îndreptăţit pe unii autori să aprecieze că dispoziţiile 295
art. 35 parag. 3 - care sunt practic aceleaşi cu cele ce erau cuprinse în fostul
art. 27 parag. 2 din Convenţie, înainte de modificarea acesteia prin Protocolul
Nr. 11 din anul 1998, dată până la care, reamintim, admisibilitatea cererilor era
examinată de fosta Comisie - reglementează excepţii preliminare privitoare la
fondul cererilor3.
§ 2. In com patibilitatea cererii cu d ispoziţiile C onvenţiei sau

ale protocoalelor sale
754. Principiu. Compatibilitatea unei cereri cu dispoziţiile Convenţiei 296

presupune ca aceasta să intre în domeniul ei de aplicaţie. Or, din acest punct de
vedere, art. 1 dispune că statele contractante se obligă să recunoască oricărei
persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al
Convenţiei, drepturi şi libertăţi pe care le-am analizat în primul volum al prezentei
lucrări. Interpretarea acestui text este de natură să conducă la evidenţierea
criteriilor de compatibilitate a unei cereri adresate instanţei europene cu
prevederile Convenţiei. Astfel, în primul rând, obligaţia de respectare a drepturilor
şi libertăţilor garantate revine statelor contractante, „beneficiarii” ei fiind
persoanele aflate sub jurisdicţia lor; cererea trebuie să emane de la o asemenea
persoană şi să fie îndreptată împotriva unui stat contractant; altfel spus, este

3Ase vedea D. de Bruyn, S. Depre, M. Kaiser, P. Lambert, B. Lombaert, M. Verdussen,
Les exceptions prâliminaires dans la Convention europeenne des droits de l’homme,
Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 149 şi urm.
Bîrsan 353
necesar ca cererea reclamantului să fie compatibilă rationepersonae cu dispoziţiile

Convenţiei, în privinţa ambelor „părţi” ale procesului ce se va derula în faţa
organului de control al respectării obligaţiilor asumate de state, anume instanţa
europeană.
297 în al doilea rând, persoanele cărora li se garantează drepturile şi libertăţile
prevăzute de Convenţie trebuie să se afle sub jurisdicţia statelor contractante.
Aceasta înseamnă că, din punct de vedere teritorial, se impune ca titularii
drepturilor în discuţie să se găsească într-un loc unde se exercită jurisdicţia
unui stat contractant, loc în care s-a produs eventuala încălcare a acestor drepturi;
altfel spus, cererea reclamantului trebuie să fie compatibilă ratione loci cu
dispoziţiile Convenţiei.
298 în al treilea rând, obligaţia asumată de statele contractante priveşte numai
drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie; reclamantul poate invoca în
faţa instanţei europene exclusiv încălcarea lor, ceea ce înseamnă că cererea sa
trebuie să fie compatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.
299 în sfârşit, potrivit principiilor unanim recunoscute de drept internaţional,
răspunderea statelor pentru încălcarea unor angajamente internaţionale nu poate
fi angajată, de regulă, decât pentru fapte care s-au produs după asumarea lor; în
cazul nostru trebuie să fie vorba despre încălcări ale prevederilor Convenţiei
săvârşite după intrarea ei în vigoare pentru statul în cauză. Altfel spus, cererea
reclamantului trebuie să fie compatibilă ratione temporis cu dispoziţiile
Convenţiei.
A. C om petenţa ratione personae
300 755. Noţiune şi aplicaţii. Ca orice cerere de chemare în judecată, „acţiunea”

cu care este sesizată Curtea, fie pe temeiul art. 33 din Convenţie privitor la cererile
interstatale, fie prin invocarea art. 34 referitor la cererile individuale, trebuie să
aibă un reclam ant şi un pârât. Reclamant poate fi orice stat contractant sau un
grup de state contractante, în cazul acţiunilor interstatale, şi orice persoană
fizică sau juridică ori „un grup de particulari”, în ipoteza introducerii unei cereri
individuale.
301 Aşa după cum am arătat pe larg în analiza consacrată dispoziţiilor art. 34 din
Convenţie, pentru ca subiectele procesuale active prevăzute de acest text să
poată angaja răspunderea internaţională a unui stat contractant pentru pretinsa
încălcare de către autorităţile acestuia a unui drept garantat de Convenţie, ele
trebuie să fie victimă a unei asemenea încălcări, indiferent dacă este vorba despre
354 Bîrsan
o victimă directă sau indirectă ori potenţială1; sunt explicaţii asupra cărora nu
revenim. Toate aceste subiecte nu trebuie să-şi fi pierdut această „calitate”2. Din
punctul de vedere al capacităţii procesuale pasive, în situaţia mult mai frecventă
a cererilor individuale, pârât poate fi numai un stat contractant care a ratificat
Convenţia şi protocoalele sale adiţionale sau Convenţia şi numai o parte din
aceste protocoale; o cerere introdusă împotriva unui alt stat ce nu este parte la
Convenţie are a fi declarată inadmisibilă ca fiind incompatibilă ratione personae
cu dispoziţiile acesteia.
Fără a relua analize făcute anterior, voim să subliniem aici cel puţin două idei. 302
în primul rând, este de reţinut că, din moment ce numai statele contractante, ca
subiecte de drept internaţional, sunt ţinute de respectarea drepturilor şi libertăţilor
garantate de Convenţie, în măsura în care încălcările acestora s-ar concretiza prin
acte ale unor organizaţii internaţionale ai cărei membri sunt statele contractante,
răspunderea pentru astfel de acte revine înseşi statelor, şi nu organizaţiilor
internaţionale ca atare, pentru că acestea nu sunt părţi contractante la Convenţie3.
Desigur că o eventuală aderare, spre exemplu, a Uniunii Europene la Convenţie,
posibilă după intrarea în vigoare a Constituţiei europene - al cărei Statut este cel
puţin pentru moment incert - va schimba datele problemei discutate.
în al doilea rând, nu pot avea calitate procesuală pasivă în faţa instanţei 303
europene particularii, persoane fizice sau juridice; răspunderea internaţională a
statelor poate fi angajată numai pentru fapte comise de autorităţile sau agenţii lor4,
într-adevăr, sistemul de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţie nu
permite instanţei europene să examineze o cerere în care pârât ar fi un particular5.
1A se vedea supra, nr. 682 şi urm.; reamintim că în cazul cererilor interstatale nu se
pune problema ca statul reclamant să aibă calitatea de victimă.
2 Cu privire la pierderea calităţii de victimă, a se vedea supra nr. 695 şi urm.
3Bunăoară, deşi în cauza Bankovic et autres c/Belgique et 16 autres Etats contractants
(decizia din 12 decembrie 2001, Recueil 2001-XII, p. 333 şi urm.) reclamanţii au
denunţat bombardarea de către forţele N.A.T.O. a televiziunii sârbe la 23 aprilie
1999, cererea a fost formulată împotriva celor 16 state europene membre - la acea
epocă - ale N.AT.O.; sau, în cauza Senator Lines GmbH c/Autriche et autres
(decizia din 10 martie 2004, Recueil 2004-XII), deşi reclamanta a pus în discuţie un
act al Comisiei Europene ca organism al Uniunii, cererea sa a fost formulată împotriva
celor 15 state membre - la acea dată - ale U.E.
4 A se vedea supra,voi I, nr. 83.
5 Comis. EDH, 12 ianuarie 1994, nr. 19217/1991, Durini c/Italie, DR nr. 76, p. 76; în
speţă, reclamantul se plângea cu privire la conţinutul unor dispoziţii cuprinse într-un
testament, de natură a-i încălca drepturile lor succesorale; or, Comisia a apreciat că
Bîrsan 355
Dimpotrivă, Curtea a decis în mai multe rânduri că statele contractante au a

răspunde pe terenul dispoziţiilor Convenţiei chiar şi pentru acte săvârşite de
particulari, de natură a aduce atingere drepturilor reclamantului, în măsura în care
săvârşirea lor a fost posibilă datorită inactivităţii autorităţilor statale de a proteja
în mod suficient drepturile acestuia, fie prin neluarea unor măsuri preventive
suficiente, fie prin neadoptarea unor norme procedurale care să permită urmărirea
şi pedepsirea celor vinovaţi de comiterea lor1.
B. Competenţa ratione loci
304 756. Noţiune şi aplicaţii. Dispoziţiile Convenţiei se aplică în privinţa

persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor contractante; în măsura în care
încălcarea dreptului garantat de Convenţie, denunţată de reclamant prin cererea
sa, s-ar produce în afara acestei jurisdicţii, instanţa europeană nu ar putea s-o
examineze deoarece ar fi vorba despre o cerere incompatibilă ratione loci cu
prevederile Convenţiei. Reamintim că, atunci când am analizat noţiunea de
jurisdicţie a unui stat contractant în sensul art. 1 al Convenţiei şi criteriile
determinării ei, am arătat că principiul general aplicabil în materie este acela al
competenţei jurisdicţionale teritoriale a unui stat2; această competenţă este, în
general, teritorială, cuprinzând ansamblul teritoriului unui stat, în înţelesul dat
de dreptul internaţional acestei noţiuni. în acelaşi timp, în anumite situaţii
excepţionale, bine determinate, un stat poate exercita jurisdicţia sa asupra
teritoriului altui stat, fiind vorba astfel despre exercitarea unei jurisdicţii
extrateritoriale de către un anumit stat. Instanţa europeană a admis că, aşa
după cum rezultă din principiile pertinente de drept internaţional, este posibilă
angajarea răspunderii unui stat contractant ca urmare a unei acţiuni militare
legale sau ilegale desfăşurate pe teritoriul altui stat deoarece el, practic, exercită
controlul efectiv asupra acestei zone situate în afara teritoriului său naţional,
situaţie în care îi revine obligaţia de a asigura, în acea zonă, respectarea drepturilor
şi libertăţilor garantate de Convenţie3. în astfel de împrejurări responsabilitatea
unui stat contractant prevăzută de art. 1 din Convenţie nu poate fi interpretată în
cererea privea conţinutul testamentului ca act juridic de drept civil al unui particular
pentru care statul nu are a răspunde.
1CEDH, 26 martie 1985, X e t Y c/Pays-Bas, SerieAnr. 91, § 27; 4 decembrie 2003,
C. c/Bulgarie, Recueil 2003-XII, § 178.
3CEDH, 8 iulie 2004, Ilaşcu et autres c/Moldova etRussie, Recueil 2004-VH, § 314.
356 Bîrsan
sensul că i s-ar permite să tolereze încălcări ale drepturilor garantate de Convenţie

pe teritoriul altui stat, lucru care îi este interzis pe propriul său teritoriu1.
C. Competenţa ratione materiae
757. Noţiune şi aplicaţii. Pentru ca instanţa europeană să fie competentă a 305

examina o cerere cu care ea a fost sesizată, aceasta trebuie să privească exclusiv
nerespectarea unor drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie sau de protocoalele
sale adiţionale. încă de la stadiul cercetării admisibilităţii unei cereri, Curtea este
ţinută a-şi verifica propria-i competenţă ratione materiae, art. 1dispunând limpede
că statele contractante se obligă să asigure tuturor persoanelor aflate sub
jurisdicţia lor recunoaşterea şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute
de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale.
Analizând în primul volum al lucrării toate aceste drepturi, nu am făcut altceva 306
decât să determinăm, în raport cu fiecare dintre ele, însăşi competenţa ratione
materiae a jurisdicţiei europene. Din punctul de vedere al competenţei lor
materiale, organele Convenţiei au pronunţat nenumărate decizii prin care au
constatat că drepturile invocate de reclamanţi în cererile lor nu erau reglementate
ca atare în Convenţie, sau pur şi simplu nu prezentau nici o legătură cu cele
garantate de aceasta sau de protocoalele sale adiţionale. Aşa au fost cereri
privitoare la: dreptul de a ocupa un post în funcţia publică; dreptul de a intra, de
a-şi stabili reşedinţa şi de a rămâne pe teritoriul unui stat; dreptul la a dobândi
naţionalitatea unui stat; dreptul la a obţine un ajutor financiar din partea
autorităţilor publice; dreptul de a cere declanşarea urmăririi penale împotriva
unui terţ; dreptul la liberare condiţionată sau la executarea pedepsei privative de
libertate într-un loc de detenţie determinat etc.2
în acelaşi timp, acolo unde a fost cazul, am pus în evidenţă faptul că, în unele 307
situaţii, pornind de la drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie sau de
protocoalele sale adiţionale, instanţa europeană a extins domeniul lor de aplicaţie
printr-o interpretare evolutivă a dispoziţiilor acestora, în raport cu „noile condiţii
de viaţă” din statele contractante. Astfel, pornind de la dreptul la respectarea
vieţii private şi de familie (art. 8 din Convenţie) Curtea a recunoscut, în anumite
limite, dreptul la un mediu înconjurător sănătos3sau a extins aplicarea garantării
1CEDH, 16 noiembrie 2004, Issa and others v/ Turkey, nepublicată, Internet, site cit.,
§71.
2 Cu privire la asemenea categorii de drepturi a se vedea, în special, supra, voi. I,
nr. 223 şi urm.
3 Ase vedea supra, voi. I, nr. 341-343.
Bîrsan 357
dreptului la domiciliu în privinţa domiciliilor profesionale ale persoanelor fizice şi

a sediilor persoanelor juridice1. De asemenea, jurisprudenţă instanţei europene a
extins domeniul de aplicaţie a noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Nr. 1
la „speranţa legitimă” a unui reclamant care, în situaţii determinate, are dreptul
de a redobândi un anumit bun sau la „interesul economic” legat de stăpânirea
unui bun2.
308 încă o precizare: uneori, competenţa ratione materiae a instanţei europene
poate fi subordonată formulării unei rezerve privitoare la aplicarea unora dintre
dispoziţiile Convenţiei sau ale protocoalelor sale adiţionale de către un stat
contractant, situaţie în care se va pune problema validităţii acelei rezerve prin
raportare la prevederile art. 57 din Convenţie3, situaţie ce va fi analizată cu prilejul
cercetării dispoziţiilor acestui text.
D. Competenţa ratione temporis
309 758. Noţiune şi aplicaţii. Din punctul de vedere al aplicării în timp, ca regulă
generală, competenţa instanţei europene priveşte încălcări ale dispoziţiilor
Convenţiei după intrarea acesteia în vigoare pentru statul contractant în cauză.
Astfel cum au subliniat adeseori atât fosta Comisie, cât şi Curtea, „în temeiul
unor principii general recunoscute ale dreptului internaţional, Convenţia nu se
aplică în fiecare stat contractant decât pentru fapte ce s-au produs ulterior intrării
ei în vigoare pentru acel stat”4.
1A se vedea supra, voi. I, nr. 365-368.

2 A se vedea supra, voi. I, nr. 530-532.
3 Astfel, într-o cauză în care reclamantul a invocat încălcarea de către autorităţile
naţionale a dreptului său de proprietate garantat de art. 1din Protocolul Nr. 1, prin
refuzul restituirii unui imobil preluat ilegal de stat, instanţa europeană a constatat că,
la momentul depunerii instrumentelor de ratificare de către statul în cauză - Estonia -
la 16 aprilie 1996, acesta a formulat o rezervă prin care a declarat că dispoziţiile
Protocolului Nr. 1 nu se vor aplica în privinţa legilor naţionale privitoare la „reforma
proprietăţii”, rezervă apreciată de Curte că îndeplineşte condiţiile de validitate impuse
de dispoziţiile art. 57 din Convenţie, astfel că cererea reclamantului a fost declarată
inadmisibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei; CEDH, decizia din 15 iunie
2000, Shestjorkin v/Estonia, nepublicată, Internet, site cit.
4 Comis. EDH, 13 decembrie 1982, nr. 9453/1981, X c/Portugal, DR nr. 31, p. 204;
CEDH, decizia din 29 iunie 2000, Kadikis c/Lettonie, nepublicată, Internet, site cit.',
decizia din 28 februarie 2002, Jovanovic c/Croatie, Recueil 2002-DI, p. 565; decizia
din 30 ianuarie 2003, Blecic c/Croatie, nepublicată, Internet, site cit', decizia din 2
septembrie 2003, Bălăşoiu c/Roumanie, nepublicată, Internet, site cit.
358 Bîrsan
Bunăoară, în cauza Jovanovic c/Croatie, în care reclamantul a susţinut că 310

i-a fost încălcat dreptul la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenţie,
prin concedierea sa pentru participarea la un referendum cu privire la autonomia
sârbilor din Croaţia, guvernul croat a invocat incompatibilitatea ratione temporis
a cererii reclamantului cu dispoziţiile Convenţiei, arătând că acesta a fost
concediat în ianuarie 1992, iar Convenţia a intrat în vigoare pentru Croaţia abia
la 5 noiem briel997. Instanţa europeană a reţinut că, într-adevăr, Croaţia a
recunoscut competenţa Curţii de a fi sesizată cu cereri din partea oricărei persoane
fizice, oricărei organizaţii neguvernamentale sau oricărui grup de particulari ce se
pretind victime ale unei încălcări de către autorităţile sale a drepturilor garantate
de Convenţie ce rezultă „din orice act, din orice decizie şi din orice fapt survenit
după 5 noiembrie 1997”. în consecinţă, Curtea s-a declarat incompetentă ratione
temporis să examineze cererea reclamantului, deoarece ea privea fapte produse
înainte de ratificarea Convenţiei de către statul în cauză1.
Organele Convenţiei au stabilit două excepţii de la acest principiu. O primă 311
excepţie este dată de natura încălcării dreptului garantat de Convenţie sau de
protocoalele sale adiţionale invocată de reclamant: atât Comisia, cât şi Curtea au
admis extinderea competenţei lor la fapte ce constituie încălcări ale unor drepturi
garantate de Convenţie care s-au produs anterior datei in trării în vigoare a
Convenţiei p en tru statul în cauză, dacă ele sunt de natură să conducă la o
aşa-numită încălcare continuă a acelor drepturi. Astfel, aşa după cum am arătat
în analiza consacrată dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Nr. 1 care garantează dreptul
de proprietate2, organele Convenţiei au decis, într-o jurisprudenţă constantă, că
privarea de proprietate este, în principiu, un act instantaneu3. Totuşi, fosta
Comisie şi Curtea au admis că atunci când privarea de proprietate se produce în
timp, în sensul că după ce statul a intrat ilegal în stăpânirea unui bun al unei
persoane fizice sau juridice continuă a-1 deţine fără temei, se produce o încălcare
continuă a dreptului de proprietate. Dacă intrarea în vigoare a Convenţiei şi a
Protocolului Nr. 1 are loc în această perioadă, iar încălcarea dreptului de proprietate
continuă şi după data intrării lor în vigoare pentru statul în cauză, Curtea a decis
că, într-o asemenea situaţie, urmează a fi angajată răspunderea acelui stat pentru
1CEDH, 28 februarie 2002, precit., p. 565.

3 Comis. EDH 4 martie 1996, Mayer et autres c/Allemagne, DR nr. 85, p. 5; 4 martie
1996, Brezny c/Slovaquie, DR nr. 85, p. 65; CEDH, decizia din 13 decembrie 2000,
Malhous c/Republique tcheque, Recueil 2000-XD, p. 577.
24. Bîrsan 359

actul socotit contrar prevederilor Convenţiei, deşi izvorul său se plasează la un

moment anterior acestei date1.
312 O a doua excepţie o reprezintă situaţia în care, deşi încălcarea dreptului garantat
de Convenţie s-a produs înainte de intrarea ei în vigoare pentru statul în cauză,
procedura judiciară internă privitoare la acea încălcare a continuat şi după această
dată.
313 Spre exemplu, în cauza Bălăşoiu c/Roumanie, instanţa europeană a reţinut
că reclamanta s-a plâns în cererea sa atât de tratamentele inumane şi degradante,
contrare dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, ce i-au fost aplicate de agenţi de
poliţie, cât şi de lipsa unei anchete efective din partea autorităţilor competente
cu privire la aceste fapte2.
314 Referitor la primul capăt de cerere, Curtea a constatat că relele tratamente
alegate de reclamantă s-au produs la 2 iulie 1993, adică înainte de ratificarea
Convenţiei de către România, deci înainte de intrarea ei în vigoare în ordinea
internaţională pentru statul român, la 20 iunie 1994; or, din moment ce Convenţia
nu se aplică, pentru oricare dintre statele contractante, decât cu privire la fapte
care s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru aceste state, ea a decis că
acest capăt de cerere era incompatibil ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei3.
315 Dimpotrivă, analizând cel de-al doilea capăt al cererii reclamantei, Curtea a
constatat că procedura privitoare la cercetarea agenţilor de poliţie autori ai relelor
tratamente denunţate de reclamantă a început în iulie 1993 şi a continuat şi
după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România, fiind finalizată printr-o
decizie a Curţii Supreme de Justiţie din 5 noiembrie 2002. In aceste circumstanţe,
instanţa europeană a considerat că este competentă ratione temporis să examineze
dacă statul român şi-a îndeplinit obligaţia procedurală ce-i revenea pe terenul
art. 3 de a efectua o anchetă oficială efectivă care să conducă la stabilirea şi
pedepsirea agenţilor vinovaţi de aplicarea unor rele tratamente reclamantei4.
1 CEDH, 24 iunie 1993, Papamichalopoulos et autres c/Grece, Serie Anr. 260-B,

§ 40; 18 decembrie 1996, Loizidou cfTurquie (fond), Recueil 1996-VI, § 84; 22 mai
1998, Vasilescu c/Roumanie, Recueil 1998-IH, § 48.
2 CEDH, decizia din 2 septembrie 2003, nepublicată, Internet, site cit.
3 Ibidem.
4 Ibidem-, în acelaşi sens, CEDH, 18 decembrie 1996, Aksoy c/Turquie, Recueil
1996-VI, § 98; 28 octombrie 1998, Assenov et autres c/Bulgarie, Recueil 1998-VIH,
§ 102; 21 decembrie 2000, Egmez c/Chypre, Recueil 2000-XH, §71.
360 Bîrsan
§ 3. Cererile în mod vădit nefondate
759. Noţiune. O altă situaţie în care o cerere cu care este sesizată instanţa 316
europeană poate fi declarată inadmisibilă este aceea în care ea apare ca fiind în
mod vădit netemeinică. într-adevăr, art. 35 parag. 3 din Convenţie dispune, printre
altele, că jurisdicţia europeană „declară inadmisibilă orice cerere individuală
introdusă potrivit art. 34, atunci când ea „consideră cererea (...) în mod vădit
nefondată (...)” Aceasta înseamnă că, la un examen primafacie făcut de Curte,
cererea reclamantului are a fi declarată inadmisibilă ca fiind în mod vădit lipsită de
temeijuridic.
Analiza textului impune mai multe precizări. în primul rând, aşa cum s-a 3 1 7
observat în mod pertinent în literatura de specialitate consacrată Convenţiei1,
posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă pentru lipsa ei manifestă de
temeinicie reprezintă o extindere evidentă a conceptului de admisibilitate; textul
supus analizei deschide posibilitatea examinării fondului unei cereri, fie şi în mod
sum ar, suficient însă spre a putea avea ca rezultat concluzia inadmisibilităţii ei
încă din faza în care instanţa europeană este chemată să se pronunţe asupra
admisibilităţii cererii. Am putea spune că el permite o adevărată „contopire”
între examinarea admisibilităţii şi cercetarea fondului ei.
în al doilea rând, în perioada de până la intrarea în vigoare a Protocolului 318
Nr. 11, când admisibilitatea, ca principiu, era examinată de fosta Comisie, în
doctrină s-a arătat că posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă pentru
lipsa ei vădită de temeinicie ar rezulta dintr-un obiectiv de „economie procedu
rală”: Comisia era învestită cu „o funcţie de triere” sau de „ecran”, cu scopul de
a înlătura de la procedura examinării pe fond a unor cereri lipsite de importanţă,
permiţându-se astfel concentrarea instanţei europene asupra celor care pun
probleme importante privitoare la aplicarea dispoziţiilor Convenţiei2. într-un anume
sens, această observaţie îşi păstrează valabilitatea şi pentru situaţia prezentă a
Curţii, când ea examinează atât admisibilitatea, cât şi fondul cererilor. Numai că, în
actualul sistem al Convenţiei, „filtrarea” cererilor vădit netemeinice se realizează
la nivelul comitetelor de trei judecători, iar după intrarea în vigoare a dispoziţiilor
Protocolului Nr. 14 acest rol va reveni şi judecătorului unic, instituit ca formaţiune
de judecată prin prevederile acestui protocol adiţional.
în al treilea rând, nu trebuie confundată noţiunea de „cerere vădit neînte- 319
meiată” cu cea de cerere incompatibilă ratione materiae şi cu atât mai puţin cu

2A se vedea St. Trechsel, loc. cit., p. 634.
Bîrsan 361
cea de cerere incompatibilă rationepersonae. Prin ipoteză, în cazul acestor ultime

situaţii, dispoziţiile Convenţiei nu-şi găsesc aplicare deoarece fie cererea
reclamantului priveşte un drept negarantat de Convenţie în cazul cererii
incompatibile ratione materiae, fie reclamantul nu se mai poate pretinde victimă
a încălcării alegate ori statul în cauză nu este un stat contractant în ipoteza cererii
incompatibile ratione personae. Dimpotrivă, în cazul cererii vădit netemeinice,
reclamantul invocă încălcarea unui drept garantat de Convenţie, dar faptele
alegate nu sunt de natură să constituie o asemenea încălcare1.
320 Astfel, într-o cauză în care reclamantul s-a plâns de inechitatea procedurii
după care a fost judecat de o jurisdicţie competentă să judece faptele imputate
unui membru al guvernului, fosta Comisie a reţinut că acesta fusese graţiat
printr-un „decret special” al Preşedintelui R epublicii, cu aprobarea
Parlamentului, şi că această graţiere a fost, în realitate, o adevărată „amnistie
individuală”, recunoscându-se „injustiţia” făcută reclamantului, el fiind declarat
„în mod solemn nevinovat”; în aceste condiţii, Comisia a considerat că
reclamantul a obţinut, pe plan intern, reparaţia adecvată pentru încălcarea
alegată, astfel că el nu se mai poate pretinde victima acestei încălcări, în sensul
art. 25 (în prezent 34) al Convenţiei, dar, în mod surprinzător, a ajuns la concluzia
că „cererea sa este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 27 parag. 2 (în
prezent art. 35 parag. 3) din Convenţie”2; or, în această situaţie, cererea
reclamantului avea a fi declarată inadmisibilă ratione personae cu dispoziţiile
Convenţiei.
321 în sfârşit, trebuie să evidenţiem faptul că, adeseori, atunci când cererea supusă
examinării impune aceasta, instanţa europeană a procedat şi procedează la un
examen mult mai mult decât prim afade, ea efectuând un adevărat examen de
fond al cauzei. Aşa după cum s-a observat pe drept cuvânt, „condiţia privitoare
la lipsa manifestă de temei a unei cereri este cel mai greu de delimitat. Aflată la
frontiera dintre admisibilitate şi fond, ea permite Curţii să înlăture acele cereri în
care nu este necesar a se proceda la un examen aprofundat, atunci când acesta
nu se impune în speţă”3.
322 Dincolo de aceste dificultăţi, analiza jurisprudenţei organelor Convenţiei
conduce la constatarea că din procentul cererilor declarate inadmisibile - cam'
1în acelaşi sens, a se vedea R. Dincă, op. cit., p. 223.

2 Comis. EDH, 14 mai 1996, nr. 20339/1992, Tsovalos c/Grece, DR nr. 85, p. 25 şi
urm.
3A se vedea M. de Salvia, op. cit., p. 692.
362 Bîrsan
95-96% din totalul cererilor soluţionate anual de instanţa europeană - motivul de

inadmisibilitate cel mai adesea reţinut este vădita lor netemeinicie, fie în fapt, fie
îndrept.
760. Domeniu de aplicaţie; cereri netemeinice în fapt O cerere este declarată 323
inadmisibilă ca fiind netemeinică în fapt atunci când instanţa europeană apreciază
că elementele de fapt prezentate de reclamant nu sunt de natură să conducă la
existenţa vreuneia sau vreunora dintre încălcările alegate în cererea sa. Vom da
numai câteva exemple din cea mai recentă jurisprudenţă a Curţii. Astfel, pe terenul
art. 2 , într-o cauză în care reclamanta a susţinut că decesul soţului ei s-a datorat
unui „glonte rătăcit” tras de forţele de ordine şi faptului că nu i s-au acordat
imediat îngrijiri medicale, instanţa europeană a reţinut că din elementele de probă
ce i-au fost supuse de părţi rezultă că este imposibil să se impute forţelor de
ordine vreo responsabilitate privitoare la glonţul ce a cauzat moartea soţului
reclamantei; de asemenea, din dosar nu rezulta cu exactitate când s-a apelat la
ajutorul forţelor de ordine, prin raportare la momentul producerii incidentului
denunţat, astfel că cererea a fost respinsă ca fiind „în mod vădit neîntemeiată”1.
Sau, într-o altă cauză, Curtea a reţinut că decesul fratelui reclamantei, care a 324
invocat încălcarea de către autorităţile statale a dreptului la viaţă, s-a produs,
într-adevăr, aşa cum susţine însăşi reclamanta, după ce acesta a încercat să fugă
în momentul arestării sale în cadrul unei anchete privitoare la traficul de
stupefiante; prins şi condus la sediul comisariatului de poliţie, fratele reclamantei
şi-a pierdut, mai întâi, cunoştinţa, după care a decedat. Autorităţile au deschis
imediat o anchetă asupra împrejurărilor decesului şi au ascultat toate persoanele
implicate în acest incident; au fost făcute două autopsii, s-a efectuat un raport de
expertiză toxicologică şi alte investigaţii pertinente, ajungându-se astfel la
concluzia că moartea victimei nu a avut nici o legătură cu forţa utilizată de
poliţişti pentru prinderea şi imobilizarea sa, aceasta datorându-se unor cauze
naturale2. Instanţa europeană a constatat că decizia de neîncepere a urmăririi
penale cu privire la poliţiştii implicaţi în incident a fost luată de un tribunal
imparţial şi independent, judecătorii explicând amplu şi logic, faţă de ansamblul
probatoriului dosarului, de ce au acordat preferinţă tezei morţii naturale, fară ca
unele indicii contrare să poată contrazice această teză. în aceste împrejurări,
Curtea a apreciat că „susţinerea reclamantei, în sensul că decesul victimei s-ar
1 CEDH, decizia din 6 aprilie 2004, Evcit c/Turquie, nepublicată, Internet, site cit.
2 CEDH, decizia din 1 februarie 2005, Fonseca Mendes c/Espagne, nepublicată,
Internet, site cit.
Bîrsan 363
datora acţiunii agenţilor statului sau absenţei unei reacţii adecvate din partea
acestora, ţine mai degrabă de domeniul unei simple ipoteze sau al purei speculaţii
decât de cel al existenţei unor indicii temeinice”'.
325 Tot pe terenul art. 2 din Convenţie, într-o altă speţă în care reclamantul s-a
plâns de faptul că, în cadrul anchetei privitoare la decesul soţiei sale, ministerul
public nu a ordonat o autopsie judiciară cu prilejul primelor investigaţii, instanţa
europeană a apreciat că atunci când acestea au fost efectuate nu exista nici un
element ce ar fi putut conduce la ideea că s-ar fi comis o crimă, acest lucru
nereieşind din nici un act sau fapt al dosarului, inclusiv din raportul de expertiză
atunci întocmit2.
326 în aplicarea dispoziţiilor art 3 din Convenţie, într-o cauză reclamanta, apatridă,
fost cetăţean român aflat pe teritoriul Germaniei, a primit ordin de părăsire a
acestui teritoriu în baza unui acord interguvemamental de readmisie a foştilor
cetăţeni români încheiat între cele două ţări; reclamanta a susţinut că suferă de
mai multe boli ce nu pot fi tratate în România, astfel că expulzarea ei ar reprezenta
supunerea la tratamente prohibite de art. 3; Curtea a reţinut însă că reclamanta nu
a probat că bolile de care suferă nu ar putea fi tratate în România, iar faptul că
situaţia din România îi este mai puţin favorabilă pentru a se trata de maladiile de
care ea suferă „nu este determinant pe terenul art. 3 din Convenţie”3.
327 Pe un plan mai general, în materia expulzării străinilor aflaţi ilegal pe teritoriul
unui stat contractant, adeseori cei supuşi unei asemenea măsuri, ştiut fiind că
nici un text din Convenţie nu garantează dreptul unui străin de a rămâne pe
teritoriul unui stat, invocă faptul că aplicarea expulzării este de natură să reprezinte
o încălcare a dispoziţiilor art. 3, prin riscurile de a fi supuşi la tratamente contrare
acestui text din partea autorităţilor statului unde urmează a fi trimişi, sau pentru
că, în acel stat, ar exista riscuri privind viaţa lor fie pentru convingerile lor politice,
fie din alte motive. In asemenea situaţii, instanţa europeană are â verifica temei
nicia susţinerilor reclamanţilor, pe baza probelor prezentate de aceştia: hotărâri
de condamnare în statul unde ar urma să fie admişi, acte din care să rezulte riscul
declanşării urmării penale împotriva lor, documente de apartenenţă la organizaţii
politice interzise în acel stat, rapoarte ale unor organizaţii neguvemamentale; de
asemenea, instanţa europeană poate lua în considerare situaţia generală din.
statul în cauză, ca element de probă a veracităţii susţinerilor reclamanţilor.
1Ibidem.
2 CEDH, decizia din 24 februarie 2005, Sottani c/Italie, nepublicată, Internet, site cit.
3 CEDH, decizia din 7 octombrie 2004, Drăgan et autres c/Allemagne, nepublicată,
Internet, site cit.
364 Bîrsan
761. Domeniu de aplicaţie; cereri netemeinice în drept. O cerere poate fi 328

însă şi netemeinică în drept atunci când faptele incriminate de reclamant, deşi
probate, nu sunt de natură să constituie o încălcare a drepturilor şi libertăţilor
garantate de Convenţie ori de protocoalele sale adiţionale. Astfel, într-o cauză în
care reclamanţii au susţinut că moartea fiului lor minor de 14 ani, ca urmare a
faptului că a fost lovit de un tren într-o gară în care el a coborât din vagon pe
partea opusă peronului, s-a datorat neglijenţei autorităţilor, instanţa europeană a
considerat că, în speţă, dispoziţiile art. 2 din Convenţie nu sunt aplicabile, deoarece
textul nu poate fi interpretat în sensul că ar oferi fiecărei persoane o garanţie
absolută de securitate în toate situaţiile ce comportă un anumit risc împotriva
posibilelor atingeri aduse integrităţii fizice; în special, nu se poate susţine că el ar
conduce la a se recunoaşte în sarcina statului „o obligaţie pozitivă de protecţie
a vieţii pentru călătorii imprudenţi”1. în speţă, instanţa europeană a reţinut că
însăşi victima a acţionat sistemul de deschidere a uşilor vagonului spre partea
opusă peronului, fiind conştientă că nu coboară din tren pe peronul gării; alertată
de un alt pasager, a ignorat avertizarea cu privire la posibila producere a unui
accident, avertizare înscrisă, de altfel, şi pe uşa vagonului; Curtea a apreciat că
însuşi comportamentul imprudent al victimei a fost cauza determinantă a acciden
tului, astfel că nu s-ar putea reproşa autorităţilor naţionale neluarea unor măsuri
ce ar fi putut avea ca efect garantarea vieţii victimei. Pe de altă parte, ea a constatat
că autorităţile judiciare au procedat la un examen aprofundat şi imparţial al
tuturor împrejurărilor în care s-a produs decesul incriminat; acestea au ajuns la
concluzia că responsabilitatea penală a societăţii feroviare nu avea a fi angajată
şi că procedura anchetei a fost contradictorie, cu accesul reclamanţilor la dosar
pe toată durata desfăşurării ei, asistaţi de un avocat, procedură finalizată cu o
decizie amplu motivată2.
De asemenea, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, adeseori instanţa 329
europeană a considerat că faptele invocate de reclamanţi în susţinerea încălcării
acestui text nu au atins nivelul de gravitate impus de jurisprudenţă sa spre a
constitui rele tratamente în sensul dispoziţiilor acestui text.
Astfel, într-o cauză, reclamantul, resortisant togolez aflat ilegal pe teritoriul 330
olandez, infectat cu virusul HIV şi supus tratamentului adecvat, a susţinut că
expulzarea sa în Togo, dispusă de autorităţile olandeze, constituie o încălcare a
dreptului său de a nu fi supus la rele tratamente. Curtea a reţinut însă că reclamantul
nu era într-un stadiu avansat al bolii Sida, iar în Togo dispunea de un tratament
1 CEDH, decizia din 1 martie 2005, Bone c/France, nepublicată, Internet, site cit.
2Ibidem.
Bîrsan 365
Art. ,35 331-333 Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
adecvat, astfel că cererea sa a fost declarată inadmisibilă ca fiind vădit neînte

meiată1.
331 Sau, într-o altă cauză, reclamantul, condamnat pentru mai multe infracţiuni
grave legate de activitatea criminală a mafiei italiene, datorită periculozităţii sale
a fost supus unui regim de detenţie special, prevăzut de legea naţională, care
presupunea mai multe restricţii ale drepturilor persoanelor încarcerate. în faţa
instanţei europene el a susţinut că supunerea la aceste restricţii reprezintă
aplicarea unui tratament inuman, contrar dispoziţiilor art. 3 din Convenţie2. Curtea
a apreciat însă că interdicţiile aplicate nu au constituit supunerea reclamantului
la un regim de izolare absolută, ci numai limitarea contactelor sale atât cu membrii
familiei sale, cât şi cu alţi deţinuţi; interdicţia acestor din urmă contacte nu
constituie prin ea însăşi o formă de tratam ente inumane. Pe de altă parte, toate
măsurile luate împotriva reclamantului au fost motivate de autorităţi de gravitatea
infracţiunilor săvârşite, de apartenenţa sa la mafie, acestea voind a împiedica
orice posibilă reluare de contact cu structurile organizaţiei criminale căreia
aparţinea reclamantul; el nu a demonstrat că măsurile denunţate au fost
„nerezonabile”, astfel că, luând în considerare şi vârsta şi starea sa de sănătate,
instanţa europeană a decis că regimul special de detenţie căruia a fost supus
reclamantul nu a atins minimul necesar de gravitate pentru a intra în domeniul
de aplicaţie a art. 3 din Convenţie3.
332 Tot astfel, instanţa europeană a considerat că, pe terenul art. 3, supunerea
unei persoane ce execută o pedeapsă privativă de libertate la supraveghere
permanentă cu o cameră de televiziune timp de peste 4 luni poate să-i creeze
reclamantului un anumit disconfort datorat „absenţei de intimitate” într-o
asemenea situaţie, dar nu reprezintă o suferinţă de o asemenea gravitate încât să
constituie un tratament inuman sau degradant prohibit de acest text4.
333 Unul dintre textele Convenţiei cel mai des invocat în cererile reclamanţilor
este art. 6 care reglementează, sub diverse aspecte, dreptul la un proces echitabil.
Dar, în foarţe multe situaţii, reclamanţii pun mai degrabă în discuţie soluţiile
pronunţate de instanţele interne de care ei sunt nemulţumiţi din diferite motive.
Or, aşa după cum am arătat în mai multe rânduri în lucrarea noastră, C urtea nu
1CEDH, decizia din 25 noiembrie 2004, Amegnigan c/Pays-Bas, nepublicată, Internet,

site cit.
1 CEDH, decizia din 18 ianuarie 2005, Bastone c/Italie, nepublicată, Internet, site cit.
3 Ibidem.
4 CEDH, decizia din 1 iunie 2004, Van der Graaf c/Pays-Bas, nepublicată, Internet,
site cit.
366 Bîrsan
reprezintă o a p atra instanţă, chemată a corija erorile de fapt sau de drept comise
în judecarea unei cauze de instanţele naţionale; ea nu poate interveni decât
acolo unde asemenea „erori” constituie o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei, cu
atât mai puţin în situaţiile în care erorile de fapt sau de drept comise de instanţele
inferioare au fost înlăturate prin deciziile instanţelor superioare. Bunăoară, într-o
speţă în care reclamantul a invocat încălcarea dreptului său la un proces echitabil
prin aceea că instanţa supremă- în speţă casaţia franceză-nu a dispus retrimiterea
unei cauze spre rejudecare pentru că i se aplicase o pedeapsă dincolo de maximul
prevăzut de lege, aşa după cum o autorizau dispoziţiile procesual penale naţionale,
ci a aplicat ea însăşi pedeapsa legală, Curtea a considerat că instanţa supremă nu
a făcut decât să „corecteze” eroarea de drept comisă de instanţele inferioare,
astfel că dispoziţiile art. 6 parag. 1 nu au fost încălcate1.
Tot pe terenul art. 6 parag. 1 din Convenţie, Curtea a admis că nu este de 334
exclus ca, într-un proces, folosirea mijloacelor de probă împotriva celui acuzat de
comiterea unei infracţiuni să fie inechitabilă. Totuşi, într-o cauză în care
reclamantul, trimis în judecată pentru traficul de stupefiante, a susţinut că a
comis fapta la instigarea unui jurnalist, instanţa europeană a reţinut că nici un
element al dosarului nu permite să fie repusă în discuţie aprecierea instanţelor
naţionale în sensul realităţii faptei comise; chiar dacă reclamantul „a fost încurajat”,
în sensul larg al termenului, de către o terţă persoană, imediat ce i s-a solicitat, el
s-a declarat gata să furnizeze drogurile. De asemenea, Curtea a constatat că
reclamantul nu a susţinut la nici un stadiu al procedurii interne sau în faţa
jurisdicţiei europene că mijloacele de probă folosite în acuzarea sa nu cores
pundeau realităţii sau nu erau temeinice. în aceste condiţii, ea a considerat că
probatoriul folosit împotriva reclamantului nu a cuprins nici un element de inechi
tate, astfel că nu a existat nici o aparenţă de încălcare a dreptului reclamantului la
un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie2.
în aplicarea dispoziţiilor art. 6 parag. 2 din Convenţie privitoare la prezumţia 335
de nevinovăţie, instanţa europeană a statuat în sensul că prevederile unei legi
naţionale ce dispun că, în ipoteza în care nu se poate determina cine conduce
autovehiculul în momentul săvârşirii unei contravenţii rutiere, amenda administra
tivă se aplică proprietarului autovehiculului înregistrat ca atare, afară dacă acesta
dovedeşte că autovehiculul era condus de o altă persoană, nu sunt de natură să
contravină normei convenţionale, în măsura în care prevederile denunţate sunt
proporţionale cu scopul urmărit de stat prin adoptarea lor; or, în speţă, regle-
1 CEDH, decizia din 24 iunie 2003, Riha c/France, nepublicată, Internet, site cit.
2 CEDH, decizia din 6 aprilie 2004, Shannon c/Royaume-Uni, Recueil 2004-IV, p. 397.
Bîrsan 367
mentarea răspunderii „obiective” a proprietarului autovehiculului prevăzută de

lege urmărea asigurarea securităţii circulaţiei rutiere şi faptul ca o contravenţie
săvârşită să nu rămână nepedepsită1.
335 Cu privire la garanţiile speciale instituite de art. 6 parag. 3 în favoarea acuzatului
într-un proces penal, Curtea a decis că, chiar dacă textul îndreptăţeşte pe reclamant
să interogheze personal pe martorii folosiţi în acuzarea sa în cazul procedurii
penale ce are ca obiect comiterea unor acte de violenţă sexuală împotriva unor
minore, instanţa poate dispune anumite măsuri de natură a proteja victimele, cu
condiţia ca acestea să corespundă asigurării exercitării adecvate şi efective a
dreptului la apărare; posibilitatea dată reclamanţilor şi avocaţilor lor de a urmări
interogarea victimelor minore dintr-o altă încăpere din care puteau vedea, totuşi,
reacţiile acestora, faptul că avocaţii lor au putut adresa întrebări victimelor prin
intermediul judecătorului, înregistrarea audiovizuală a procedurii de urmărire
penală care a fost pusă la dispoziţia instanţei au fost considerate de Curte ca
fiind de natură să asigure reclamanţilor, în situaţia dată, respectarea dreptului la
apărare2.
337 Tot în aplicarea dispoziţiilor art. 6 parag. 3, instanţa europeană a decis că
dreptul persoanei acuzate de săvârşirea unei fapte penale la asistarea de un
avocat la alegerea sa „nu are caracter absolut”; motive „pertinente şi suficiente”
ce ţin de o bună administrare a justiţiei pot să justifice desemnarea unui apărător
contrar voinţei „acuzatului”; ceea ce contează în primul rând este ca el să bene
ficieze de o apărare „concretă şi efectivă”. Chiar dacă societatea trimisă în judecată
nu a fost reprezentată de apărător ales în primă instanţă, ea nu poate invoca
faptul că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare din moment ce nu a pus în discuţie
comportamentul profesional al avocatului numit din oficiu care a apărat-o în
primă instanţă, cu atât mai mult cu cât în apel şi în casaţie ea a beneficiat de
serviciile unui apărător ales de ea3.
338 De asemenea, dreptul acuzatului ce nu cunoaşte limba în care se derulează
procedura de judecată, garantat de acelaşi text, nu merge până acolo încât să
impună asigurarea traducerii scrise, în limba reclamantului, a tuturor documentelor
dosarului; de altfel, art. 6 parag. 3 lit. e) foloseşte noţiunea de „interpret”, nu cea
de „traducător”. De aceea, Curtea a apreciat că o asistenţă lingvistică orală
asigură respectarea exigenţelor Convenţiei, astfel că cererea reclamantului ce
1 CEDH, decizia din 19 octombrie 2004, Falk c/Pays-Bas, Recueil 2004-IX.

2CEDH, decizia din 20 ianuarie 2005, Accardi et autres c/Italie, nepublicată, Internet,
site cit.
3 CEDH, decizia din 7 septembrie 2004, Euroflnacom c/France, Recueil 2004-VII.
368 Bîrsan
punea în discuţie „notificarea orală” a punerii sub acuzare a fost declarată

inadmisibilă ca fiind vădit netemeinică1.
în aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Convenţie, instanţa europeană a decis că 3 3 9
este vădit nefondată cererea reclamantei, o mare societate comercială producă
toare de ţigarete, prin care aceasta a susţinut că a fost condamnată la plata unei
amenzi severe pentru o menţiune adăugată, pe pachetele de ţigări produse de ea,
Ia cea impusă de lege - „dăunează grav sănătăţii” printr-o interpretare extensivă
a legii penale, interzisă de acest text. Curtea a considerat că adăugarea contestată
- „potrivit Legii nr. 91-32” - , care impunea efectuarea menţiunii privitoare la
periculozitatea fumatului, a echivalat cu o „alterare” a mesajului legal obligatoriu,
incriminat ca atare de dispoziţiile interne privitoare la sănătatea publică, iar
interpretarea judiciară dată de jurisdicţiile naţionale era previzibilă, în sensul
Convenţiei, în special pentru profesionişti, „obligaţi a da dovadă de o mare
prudenţă în exerciţiul profesiei lor”, care trebuie să aprecieze şi să evalueze cu
multă grijă riscurile comportamentului lor profesional2.
Examinarea unor cereri privitoare la respectarea dreptului la viaţă privată şi 340
de familie garantat de art. 8 din Convenţie a condus adeseori instanţa europeană
la a le declara multe dintre ele inadmisibile ca fiind vădit neîntemeiate deoarece
faptele incriminate nu au fost apreciate ca fiind de natură a constitui încălcări ale
acestui text. Spre exemplu, Curtea a admis că expulzarea unui cetăţean străin de
pe teritoriul unui stat contractant pentru infracţiunea gravă comisă - trafic de
stupefiante - a reprezentat o atingere adusă vieţii sale de familie, deoarece avea
doi copii născuţi dintr-o căsătorie desfăcută între timp prin divorţ în statul ce
adoptase măsura contestată; dar, a spus Curtea, implicaţiile acestei măsuri pentru
viaţa de familie a reclamantului au a fi puse în balanţă cu alte „interese pertinente”,
anume asigurarea ordinii publice şi prevenirea săvârşirii unor fapte penale, iar, în
speţă, autorităţile naţionale nu au depăşit marja de apreciere ce le este recunoscută
în această materie3.
într-o cauză în care reclamantele, două fiice ale unor părinţi atinşi de o gravă 341
boală mintală, plasate într-o instituţie de ocrotire deoarece părinţii, ei înşişi
internaţi într-o instituţie de ocrotire, nu s-au putut ocupa de creşterea lor, au
cerut autorităţilor să li se recunoască dreptul de a-şi vizita o soră mai mică,
născută între timp, plasată la rândul ei, din aceleaşi cauze, într-o familie în vederea
1CEDH, decizia din 24 februarie 2005, Husain c/Italie, nepublicată, Internet, site cit.
2 CEDH, decizia din 16 septembrie 2004, Delbos et autres c/France, Recueil
2004-IX.
3 CEDH, decizia din 6 iulie 2004, Najafi c/Suede, nepublicată, Internet, site cit.
Bîrsan 369
adopţiei încă de la naştere, Curtea a exprimat dubii cu privire la faptul că, în speţă,
ar exista viaţă de familie în sensul art. 8 între acest din urmă copil şi ceilalţi membri
ai familiei sale biologice. Instanţa europeană a considerat că, chiar dacă s-ar
admite că, într-o anumită măsură, plasarea surorii mai mici în vederea adopţiei
reprezintă o ingerinţă în „viaţa familială” a reclamantelor, această măsură era
prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, anume protejarea intereselor
superioare ale copilului. Cât priveşte necesitatea acestei ingerinţe, a apreciat că
vulnerabilitatea psihologică a surorii mai mici - probată medical - ar fi fost
influenţată negativ de acordarea dreptului de vizită solicitat, iar legăturile cu
rudele biologice ar fi perturbat condiţiile de stabilitate în familia căreia îi fusese
încredinţată, context în care interesul copilului integrat într-o asemenea familie a
fost considerat că are prioritate asupra interesului reclamantelor de a li se
recunoaşte dreptul la vizită solicitat, astfel că cererea lor a fost respinsă ca vădit
netemeinică1.
342 în aplicarea dispoziţiilor art. 9 din Convenţie, Curtea a admis că supunerea
reclamanţilor de religie sikh, ce impune fidelilor ei de sex masculin să poarte
turban, la obligaţia de a şi-l scoate pentru efectuarea controlului într-un aeroport
reprezintă o ingerinţă în libertatea lor religioasă, dar a admis că măsura contestată
urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică, deoarece
controlul efectuat într-un aeroport este impus de obligaţia ce revine autorităţilor
statale de securizare a pasagerilor şi a personalului, astfel că a declarat cererea
lor inadmisibilă ca vădit nefondată2.
343 Deşi instanţa europeană consideră libertatea de exprimare ca un drept esenţial
într-o societate democratică, cu deosebire,atunci când este vorba despre liberta
tea presei, aceasta nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Spre exemplu,
Curtea a considerat ca fiind în mod vădit neîntemeiată cererea reclamantului prin
care denunţa condamnarea sala plata unei amenzi şi a unor despăgubiri moderate
în cuantum pentru fapta de a publica într-un ziar regional o scrisoare deschisă
adresată directoarei unei centru de asistenţă medicală, reproşând îngrijirile pretins
neadecvate acordate fiicei sale şi carenţele organizării activităţii instituţiei;
reclamantul a folosit expresiile: „nedemnă”, „competenţă slabă” şi „incalificabilă”
la adresa reclamantei. Jurisdicţia europeană a decis că imputarea unor fapte
concrete presupune susţinerea lor cu „o bază factuală solidă”, ceea ce reclamantul
nu a făcut în speţă. De asemenea, expresiile utilizate au fost de natură să ofenseze
1 CEDH, decizia din 21 octombrie 2 0 0 4 ,I. et U. c/Norvege, nepublicată, Internet,

site cit.
2 CEDH, decizia din 11 ianuarie 2005, Phull c/France, nepublicată, Internet, site cit.
370 Bîrsan
persoana vizată; reclamantul putea formula critici cu privire la modul de funcţionare

a centrului de asistenţă medicală în discuţie, contribuind astfel la o discuţie
liberă de interes public, fără utilizarea cuvintelor incriminate1.
Pe terenul art. 11 care garantează libertatea de asociere, reamintim2 că instanţa 344
europeană a declarat inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată cererea
reclamantului prin care acesta susţinea că decizia autorităţilor naţionale prin care
s-a dispus dizolvarea asociaţiei „Baroul constituţional român” ar fi de natură să
încalce dreptul la liberă asociere garantat de acest text. Curtea a considerat că
ingerinţa denunţată - dizolvarea judiciară a unei asociaţii - era prevăzută de
legea naţională care interzice în mod expres crearea de barouri şi exercitarea
profesiei de avocat în afara organizaţiei profesionale „Uniunea Avocaţilor din
România” (devenită Uniunea Naţională a Barourilor din România). De asemenea,
justificată de judecătorul naţional prin importanţa socială a profesiei de avocat şi
prin necesitatea asigurării calităţii asistenţei judiciare, această ingerinţă urm ărea
un scop legitim, în sensul Convenţiei, anume apărarea ordinii publice şi protecţia
drepturilor altor persoane. Cât priveşte necesitatea ingerinţei denunţate într-o
societate democratică, Curtea a constatat că printre obiectivele statutare ale
asociaţiei a cărei dizolvare a fost dispusă de autorităţile naţionale figura şi „crearea
de barouri”, ceea ce contravenea flagrant dispoziţiilor legale naţionale ce interzic
desfăşurarea unei activităţi avocaţiale în afara cadrului organizat dat de Uniunea
Avocaţilor din România; or, membrii asociaţiei dizolvate şi-au arogat prerogative
ce ţineau exclusiv de competenţa acestei singure organizaţii profesionale legale
a avocaţilor români, Uniunea Avocaţilor din România3.
762. Domeniu de aplicaţie; consideraţii finale. Exemplele ar putea continua 345

cu privire la toate drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie şi de protocoalele
sale adiţionale. în orice caz, practica activităţii jurisdicţionale a Curţii ne obligă să
constatăm că există o diferenţă între declararea unei cereri ca inadmisibilă ca
fiind vădit neîntemeiată de un comitet de trei judecători şi adoptarea aceleiaşi
soluţii de o cameră a Curţii. în prima situaţie, netemeincia cererii apare cu atâta
evidenţă din actele dosarului încât declararea ei ca inadmisibilă nu necesită nici
1 CEDH, decizia din 25 martie 2004, Alves Costa c/Portugal, nepublicată, Internet,
site cit; ui acelaşi sens, decizia din 8 septembrie 2005, Ivanciuc c/Roumanie, Internet,
site cit.
2 A se vedea supra, voi. I, p. 815-816.
3 CEDH, decizia din 12 octombrie 2004, Bota c/Roumanie, nepublicată, Internet,
site cit.
Bîrsan 371
un examen complementar. Când însă problemele de fapt şi de drept puse de cererea

reclamantului prezintă o mai mare importanţă pentru aplicarea dispoziţiilor
Convenţiei, cererea va fi atribuită spre examinare unei camere a Curţii. Dar şi într-o
asemenea situaţie, uneori după comunicarea ei guvernului pârât şi obţinerea
observaţiilor reclamantului cu privire la susţinerile acestuia, ca urmare a unei
atente analize a actelor şi a faptelor dosarului, dincolo de eventuala complexitate
a problemelor de fapt şi de drept puse de cererea reclamantului, evidenţa poate
impune declararea ei ca inadmisibilă ca fiind vădit neîntemeiată, fie în fapt, fie în
drept, ceea ce am încercat să ilustrăm cu exemplele amintite mai sus din jurispru
denţa recentă a instanţei europene. Deşi deciziile privitoare la admisibilitatea sau
inadmisibilitatea cererilor adoptate de camerele Curţii sunt amplu motivate, cu
privire la ele nu este posibilă formularea de către judecătorii formaţiunii de judecată
a unor opinii disidente sau concordante, aşa cum permite art. 45 parag. 2 din
Convenţie în privinţa hotărârilor pronunţate în examinarea fondului cauzelor.
346 într-o situaţie în care, spre exemplu, decizia de inadmisibilitate a unei cereri ca
fiind în mod manifest neîntemeiată s-ar adopta cu un vot foarte strâns a patru din
cei şapte membri ai Camerei, poate că nu ar fi lipsit de interes să poată fi făcut
public şi punctul de vedere comun al judecătorilor minoritari sau punctele de
vedere diferite ale judecătorilor rămaşi în minoritate.
347 în sfârşit, încă două observaţii. Mai întâi, atunci când instanţa europeană
constată, după o formulă consacrată în practică, faptul că „cererea reclamantului
pune importante probleme de fapt şi de drept ce nu pot fi soluţionate la stadiul
examenului de admisibilitate, impunând un examen de fond”, ea va declara cererea
admisibilă, cu efectele pe care le vom arăta în analiza pe care o vom face cu
privire la art. 38 din Convenţie. în al doilea rând, instanţa europeană nu declară
niciodată inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată o cerere în care se pun în
discuţie probleme juridice complexe şi de interes general; dezbaterea fondului
unei asemenea cereri presupune analize ce depăşesc stadiul examinării
admisibilităţii ei, tocmai prin natura problemelor puse în discuţie, iar uneori o
astfel de dezbatere poate conduce nu numai la pronunţarea unei soluţii de către
o cameră a Curţii, ci şi la reluarea procedurii în acea cauză în faţa Marii Camere, pe
temeiul art. 43 din Convenţie. Astfel, în cauza Hatton et autres c/Royaume-Uni,
amintită şi în primul volum al lucrării1, reclamanţii au invocat faptul că noua
schemă de organizare a zborurilor de noapte, adoptată de autorităţile britanice cu
privire la activitatea unui aeroport situat în vecinătatea locuinţelor lor, era de
natură să le afecteze exercitarea dreptului la viaţă privată şi de familie garantat de
372 Bîrsan
art. 8 din Convenţie. La 16 mai 2002, o cameră a Curţii învestită cu soluţionarea

cererii, după audierea părţilor în şedinţă publică, şedinţă în care au fost dezbătute
atât admisibilitatea, cât şi fondul ei, a declarat cererea admisibilă tocmai pentru
că punea în discuţie probleme importante de fapt şi de drept cu privire la aplicarea
dispoziţiilor art. 8 din Convenţie în domeniul protecţiei mediului înconjurător.
Fără a insista asupra soluţiei discutate anterior1, reamintim că soluţia camerei a
fost în sensul constatării, în speţă, a încălcării de către autorităţile statale, prin
măsura contestată, a drepturilor garantate de Convenţie invocate de reclamanţi
prin cererea lor2, în timp ce analiza efectuată de Marea Cameră a condus la
constatarea inexistenţei unei asemenea încălcări3. Sau, în cauza Jahn et autres
c/Allemagrte, în care reclamanţii au susţinut că adoptarea unei legi de către
parlamentul german prin care au fost obligaţi să retrocedeze către stat, fără
indemnizaţie, bunuri aflate în proprietatea lor reprezintă o încălcare a dispoziţiilor
art. 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie, care garantează dreptul de proprietate,
prin decizii adoptate la 25 aprilie 20034, respectiv la 15 mai 20035, camera Curţii
învestită cu soluţionarea lor le-a declarat admisibile, date fiind problemele
deosebit de complexe de drept şi de fept puse în discuţie prin cererile reclamanţilor
şi, având în vedere că acestea erau comune în ambele cereri, prin această ultimă
decizie a dispus conexarea lor. După ce părţile şi-au formulat observaţiile pe
fond, Curtea a dezbătut fondul lor şi în şedinţă publică, în care părţile şi-au
prezentat concluzii orale, urmate de depunerea de concluzii scrise la dosar; prin
hotărârea camerei sale din 22 ianuarie 2004, Curtea a ajuns la concluzia că adoptarea
de către parlamentul german a legii în discuţie reprezintă o încălcare a dreptului
de proprietate al reclamanţilor garantat de Convenţie6.
în urma cererii formulate de guvernul german la 20 aprilie 2004, un colegiu al 348
Marii Camere a acceptat, la 14 iunie 2004, redeschiderea procedurii examinării
cauzei în Marea Cameră a Curţii care, după depunerea de observaţii scrise
privitoare la fondul cauzei de către ambele părţi, cu replicile corespunzătoare, a
1Ibidem.
2 CEDH, 2 octombrie 2001, Hatton et autres c/Royaume-Uni, nepublicată, Internet,
site cit.
3 CEDH, 8 iulie 2003, Hatton et autres c/Royaume-Uni, Recueil 2003-VHI, p. 291.
4 CEDH, decizia din 25 aprilie 2003 , Jhan et Thurm c/Allemagne, nepublicată,
Internet, site cit.
s CEDH, decizia in 15 mai 2003, Rissman etHoller c/Allemagne, nepublicată, Internet,
site cit.
6CEDH, 22 ianuarie 2004, Jahn et autres c/Allemagne, nepublicată, Internet, site cit.
Bîrsan 373
dezbătut fondul cererii reclamanţilor în cadrul unei şedinţe publice la 26 ianuarie

2005. Prin hotărârea sa din 25 iunie 2005, în esenţă, Marea Cameră a considerat că
legea contestată de reclamanţi prin cererea lor urmărea să înlăture consecinţele
inechitabile ale unor reglementări în materie adoptate de fosta R.D.G, astfel că, în
lumina contextului unic al reunificării germane, preluarea terenurilor reclamanţilor
fără indemnizarea lor nu a fost de natură să rupă Justul echilibru” între protecţia
dreptului de proprietate şi interesul general, ajungând la concluzia că, în speţă,
nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie1.
§ 4. C ererile abuzive
349 763. Noţiune. în partea sa finală, art. 35 parag. 3 din Convenţie dispune că
instanţa europeană declară, de asemenea, inadmisibilă orice cerere individuală
formulată pe temeiul art. 34 atunci când ea o consideră abuzivă.
350 în analiza făcută, în primul volum al lucrării, dispoziţiilor art. 17 dinConvenţie
intitulat „interzicerea abuzului de drept”, am subliniat cu acel prilej că, în esenţă,
textul interzice desfăşurarea unor activităţi ce ar urmări distrugerea drepturilor şi
libertăţilor pe care Convenţia le recunoaşte sau aducerea unor limitări mai ample
acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute de dispoziţiile Convenţiei2. Sau,
cum a decis fosta Comisie, art. 17 interzice oricărei persoane să invoce drepturi şi
libertăţi pentru a suprima drepturile omului3. Altfel spus, acest text nu permite
exercitarea abuzivă a drepturilor „substanţiale” garantate de Convenţie; domeniul
său de aplicaţie nu poate fi determinat altfel decât prin raportare la oricare
dintre aceste drepturi4.
351 Am reamintit sintetic aceste principii ale interdicţiei abuzului de drept
reglementată de art. 17 spre a face deosebirea netă între această noţiune şi cea
cuprinsă în art. 35 parag. 3 partea finală, care foloseşte noţiunea de „cerere
abuzivă”: acest din urmă text al Convenţiei interzice exercitarea abuzivă a unui
drept procesual pe care ea îl garantează, anume dreptul la recurs individual
instituit prin art. 34.
352 în literatura juridică de specialitate s-a observat că, prin reţinerea acestui
motiv de inadmisibilitate (iniţial fostul art. 27 parag. 2, în prezent art. 35 parag. 3),
' CEDH, 25 iunie 2005, Jahn et autres c/Allemagne, nepublicată, Internet, site cit.
3 Comis. EDH, 20 iulie 1957, nr. 250/1957, Parti communiste (KPD) c/Allemagne,
Annuaire de la Convention, voi. 1, p. 224.
374 Bîrsan
autorii Convenţiei au voit a preîntâmpina utilizarea dreptului la recurs individual

în scopuri politice, temere care, cel puţin până în prezent, s-a dovedit nefondată1.
De altfel, în această ordine de idei, este de reţinut că fosta Comisie a decis că 353
o cerere individuală nu este abuzivă prin simplul fapt că ea se situează într-un
context politic, „dar alta ar fi soluţia dacă ea ar avea, în principal, ca scop exercitarea
de presiuni sau o propagandă politică străină obiectivelor şi spiritul Convenţiei” .2
Aşadar, partea finală a art. 35 parag. 3 interzice exercitarea abuzivă a dreptului la
recurs individual.
764. Aplicaţii. Jurisprudenţa organelor Convenţiei oferă unele criterii - chiar 354
dacă nu întotdeauna foarte precise - pentru a delimita noţiunea de cerere abuzivă.
Cele mai multe soluţii se regăsesc în deciziile fostei Comisii şi au în vedere utilizarea
acestei noţiuni în asigurarea „unei bune adm inistrări a justiţiei”; ea a „sancţio
nat” prin a declara inadmisibile cereri în care reclamanţii foloseau un limbaj
inadecvat sau insultător la adresa Comisiei sau a secretarului ei3, sau pur şi
simplu aveau un caracter şicanator. Astfel, în mai multe decizii, fosta Comisie a
arătat că, în calitate de organ instituit cu scopul asigurării respectării angaja
mentelor asumate prin Convenţie de către statele contractante, ea nu poate admite
că ar avea misiunea de a examina cereri şicanatorii şi neîntemeiate, ceea ce ar
constitui o muncă inutilă, incompatibilă cu adevăratele sale funcţii, pe care, dacă
s-ar ocupa de asemenea cereri, nu le-ar putea îndeplini în mod corespunzător4.
De aceea, fosta Comisie a declarat ca abuzive mai multe cereri prin care acelaşi
reclamant reitera aceleaşi fapte ce au constituit obiectul altor cereri anterioare
declarate inadmisibile5 sau cererea a doi avocaţi prin care aceştia au invocat
1 A se vedea F. Monconduit, L’abus de droit de recours individuel devant Ia

Commission europeenne des droits de l’homme, Annuaire franşais de droit
internaţional, nr. 17, 1971, p. 348 şi urm.; G. Cohen-Jonathan, op. cit., p. 159;
St. Trechsel, loc. cit., p. 629.
2 Comis. EDH, 11 mai 1978, nr. 7064/1976,7719/1976 et 7781 /1977, Foti, Lentini et
Cenerini c/Italie, DR nr. 14, p. 134; în speţă, reclamanţii luaseră parte la o manifestaţie
populară separatistă într-o zonă a Italiei; în acelaşi sens, 30 august 1958,
nr. 332/1957, Lawless c/Irlande, Annuaire de la Convention, voi. 2, p. 339; 15 mai
1980, nr. 8317/1978, McFeeley et autres c/Royaume-Uni, DR nr. 20, p. 44.
3 Comis. EDH, 6 octombrie 1973, nr. 6029/1973, X c/Autriche, Recueil des decisions
de la Commission, nr. 44, p. 134.
4 Comis. EDH, 15 octombrie 1987, nr. 13284/1987, M. c/Royaume-Urti, DR nr. 54,
p. 223.
5 Comis. EDH, 10 iulie 1971, nr. 5070/1971, 5071/1971,5186/1971, X c/Allemagne,
Recueil des decsions de la Commission nr. 42, p. 60.
25. Bîrsan 375

faptul că obligarea lor la a purta robă în instanţă ar reprezenta o încălcare a

drepturilor ce le sunt garantate prin art. 5 şi 6 din Convenţie1. De asemenea, ea a
decis că este abuzivă o cerere care poartă asupra duratei unei proceduri de
extrădare între două state contractante, atunci când durata pusă în discuţie a
fost generată, în mod esenţial, de faptul că reclamantul supus acestei proceduri
n-a respectat condiţiile acordării libertăţii condiţionate de care a beneficiat în
statul care cere extrădarea şi s-a sustras executării deciziei de extrădare în statul
pe teritoriul căruia se afla2.
355 în schimb, Comisia a statuat în sensul că apariţia, neimputabilă reclamantului,
a unui articol în presă prin care erau dezvăluite informaţii confidenţiale privitoare
la procedura ce era în derulare în faţa ei3 sau faptul că reclamantul a omis s-o
informeze, după introducerea cererii, despre intentarea unei proceduri interne ce
purta asupra aceloraşi fapte4 nu constituie un abuz în exerciţiul dreptului Ia
recurs individual.
356 Fosta Comisie a arătat că neobservarea ansamblului dispoziţiilor fostului
art. 27 parag. 2 (în prezent art. 35 parag. 3) din Convenţie, în esenţa lor liberale şi
aplicate cu supleţe, poate fi de natură să evidenţieze nerespectarea uneia dintre
condiţiile de admisibilitate prevăzute de text, mai ales atunci când aceasta ar
semnifica, din partea reclamantului, „o lipsă persistentă de diligenţă ce poate fi
analizată ca o exercitare abuzivă a dreptului la recurs individual”5.
357 La rândul ei, Curtea a arătat că este în afara oricărei îndoieli că folosirea unui
limbaj ofensator la adresa guvernului pârât în cadrul procedurii desfăşurate în
faţa ei este „inapropriată”, dar ea a decis în mod constant că, în afara unor situaţii
excepţionale, o cerere nu poate fi declarată inadmisibilă ca abuzivă decât dacă
este fondată în mod intenţionat pe fapte nereale6.
1Comis. EDH, 20 iulie 1972, nr. 5217/1971 et 5367/1972, X etY c/Allemagne, Recueil
des decisions de la Commission, nr. 42, p. 139.
2 Comis. EDH, 2 martie 1983, nr. 9742/1982, Xc/Irlande, DR nr. 32, p. 251.
3 Comis. EDH, 12 aprilie 1991, nr. 13524/1988,Xc/Espagne, DRnr. 69, p. 185.
4 Ibidem.
5 Comis. EDH, 16 iulie 1957, nr. 244/1957, Nikolaous c/Allemagne, Annuaire de la
6 CEDH, 5 octombrie 2000, Varbanov c/Bulgarie, Recueil 2000-X, § 36; în acelaşi
sens, 16 septembrie 1996, Akdivar et autres c/Turquie, Recueil 1996-IV, § 53-54;
decizia din 6 aprilie 2000, I.S. c/Bulgarie, nepublicată, Internet, site cit; Comis.
EDH, 20 februarie 1995, Aslan c/Turquie, DR nr. 80, p. 138; 27 iunie 1996,
nr. 24760/1994, Assenov c/Bulgarie, DR nr. 86, p. 54.
376 Bîrsan
Bunăoară, într-o cauză în care reclamantul s-a plâns, printre altele, de trata- 358
mentele contrare dispoziţiilor art. 3 din Convenţie la care a fost supus din partea
autorităţilor statale1 în mai multe locuri de detenţie, instanţa europeană a reţinut,
în primul rând, că partea inferioară a primei pagini a plângerii penale formulate de
reclamant spre a proba epuizarea căilor interne de atac, depusă în copie la dosarul
cauzei, era decupată de restul documentelor şi că, procedând astfel, reclamantul
a voit să ascundă menţiunea scrisă de el în josul aceleiaşi pagini, urmărind prin
aceasta să ascundă Curţii faptul că renunţase la plângerea penală şi la expertiza
medicală cu privire la starea sa de sănătate pe care o ceruse anterior2. în al doilea
rând, în acelaşi dosar, Curtea a constatat un fapt calificat de ea „mai grav”,
anume că un certificat medical prezentat de reclamant spre a proba relele tratamente
alegate în cererea sa, „în ciuda aspectului său aproape ilizibil, conţinea modificări
evidente ale numelui persoanei pretins examinate de medicul legist, precum şi
modificări ale datei când s-ar fi produs aplicarea relelor tratamente prin care s-ar
fi cauzat răni ce necesitau efectuarea unui control medical”3. Or, asemenea
modificări, ce pot fi sesizate de orice persoană care examinează acest certificat
medical, la care se adaugă constatarea că era în mod obiectiv imposibil ca medicul
care l-a parafat şi semnat s-o fi făcut în realitate din moment ce el îşi exercita
profesia într-o altă localitate decât cea a locului de detenţie, fac să apară în mod
clar că reclamantul a falsificat documentele arătate, a spus Curtea4. în lumina
acestor fapte, instanţa europeană a apreciat că reclamantul a încercat în mod
vădit s-o inducă în eroare, prezentându-i imagini false în partea privitoare la cele
mai grave fapte incriminate în cererea sa, împiedicând-o astfel să se pronunţe
asupra admisibilităţii cererii în deplină cunoştinţă de cauză. Aşa fiind, Cutea a
ajuns la concluzia că „reclamantul a comis un abuz manifest şi caracteristic cu
privire la dreptul său la recurs individual, dând dovadă de o conduită de netolerat
şi contrară vocaţiei acestui drept, determinată de dispoziţiile art. 34 şi 35 din
Convenţie”, astfel că cererea sa a fost declarată inadmisibilă ca abuzivă5.
într-o cauză în care reclamanţii, doi deputaţi aleşi în parlamentul statului în 359
cauză - San-Marino - au susţinut că obligarea lor la a depune jurământul de
parlamentar prevăzut de legea electorală cu mâna pe Evanghelie, fară ca legea să
conţină vreo menţiune în acest sens, reprezintă o încălcare a dreptului lor la
1CEDH, decizia din 30 martie 2004, Jian c/Roumanie, nepublicată, Internet, site cit.
2 Pagina în discuţie, în integralitatea ei, a fost depusă în fotocopie de guvern; ibidem.
3 Ibidem.
4Ibidem.
5 Ibidem.
Bîrsan 377
libertatea de conştiinţă şi de religie, guvernul a invocat caracterul abuziv al

cererii, arătând că ea a fost introdusă în scopuri politice, fapt demonstrat şi prin
declaraţia făcută de ei în sensul că au intenţia să denunţe încălcarea dreptului
amintit în faţa organelor Convenţiei. Atât fosta Comisie, care a examinat
admisibilitatea cererii, cât şi Curtea, care s-a pronunţat pe fond, au reţinut că atât
din procesul-verbal al şedinţei parlamentare, cât şi din declaraţiile de presă depuse
la dosar reieşea că reclamanţii pur şi simplu au anunţat că vor supune „problema
litigioasă” în atenţia Curţii de la Strasbourg, ceea ce -pentru instanţa europeană
- nu a fost de natură să reprezinte exercitarea abuzivă a dreptului Ia recurs
individual1.
360 De asemenea, jurisdicţia europeană a decis că refuzul reclamantului de a
antama sau de a continua cu autorităţile statului pârât negocierile privitoare la
condiţiile încheierii unei reglementări amiabile ce are ca obiect încălcarea unui
drept garantat de Convenţie nu ar putea fi interpretat ca fiind de natură să
constituie exercitarea abuzivă a dreptului la recurs individual, mai ales că, în
speţă, proiectul de reglementare amiabilă propus de guvern nu cuprindea nici o
recunoaştere a responsabilităţii sale în producerea evenimentelor tragice - moartea
unui cuplu de tineri - alegate prin cererea adresată organelor Convenţiei2.
S ecţiu n ea a V -a. E xcep ţiile d e in ad m isib ilitate şi d ecizia

p rivitoare la a d m isib ilitatea cererii
361 765. Principii generale. într-o logică în mod netăgăduit discutabilă, darpe
care am fost nevoiţi s-o respectăm având în vedere că lucrarea noastră urmează
succesiunea textelor Convenţiei, am prezentat procedura examinării admisibilităţii
cererilor adresate Curţii atunci când am analizat dispoziţiile art. 28 - Declaraţii ale
comitetelor privind inadmisibilitatea3, respectiv art. 29 -Decizii alecamerelor asupra
admisibilităţii şi fondului4; de aceea, nu vom mai reveni asupra acestei proceduri
1 CEDH, 18 februarie 1999, Buscarini et autres c! Saint-Marin, Recueil 1999-1,

§20-21
2 CEDH, 9 octombrie 1997, Andronicou et Constantinou c/Chypre, Recueil 1997-VI,
§ 165.
3A se vedea supra, nr. 644-646.
378 Bîrsan
reglementate atât de aceste texte, cât, mai ales, de dispoziţiile corespunzătoare ale
Regulamentului Curţii. Analiza art. 35 din Convenţie, care prevede condiţiile de
admisibilitate a cererilor, impune a evidenţia modalităţile procedurale de discutare
a acestor condiţii1. Din acest punct de vedere, trebuie să distingem între regimul
juridic al cererilor interstatale şi cel al cererilor individuale.
Potrivit art. 48 parag. 1 din Regulament, atunci când instanţa europeană este 362
sesizată pe temeiul art. 33 din Convenţie cu o cerere interstatală, camera
constituită pentru examinarea acesteia va numi dintre membrii ei unul sau mai
mulţi judecători raportori care vor avea ca atribuţie întocmirea şi supunerea
spre analiza camerei a unui raport privitor la admisibilitatea cererii, după ce au
primit observaţiile corespunzătoare de la părţile contractante implicate în cauză.
Două ni se par a fi ideile esenţiale ce rezultă din acest text: în primul rând, spre
deosebire de cererile individuale, o cerere interstatală va fi comunicatăîntotdeauna
statului „chemat în judecată” sau statelor „chemate în judecată” de statul „recla
mant”, respectiv de „statele reclamante”; în al doilea rând, apare limpede că, în
observaţiile sale privitoare la cererea îndreptată împotriva sa, statul „pârât” va
putea să formuleze apărările privitoare la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor
de admisibilitate a cererii statului reclamant, însă numai cele care sunt compatibile
cu regimul cererilor interstatale2. Din punct de vedere procedural, aceasta înseamnă
că statul în cauză va putea invoca eventualele condiţii de admisibilitate pe care le
consideră că nu sunt îndeplinite de cererea statului reclamant pe calea excepţiilor
de inadmisibilitate; statul reclamant îşi va exprima punctul său de vedere privitor
la aceste excepţii (art. 55 din Regulament); după dezbaterea lor pe baza probelor
depuse la dosar de părţi, eventual şi în cadrul unei şedinţe publice organizate în
acest scop3, instanţa europeană se va pronunţa privitor la admisibilitatea cererii
printr-o decizie motivată (art. 56 din Regulament)4.
Cu privire la cererile individuale, art. 49 din Regulament, astfel cum a fost 363
modificat la 17 iunie 2002, la 8 iulie 2002 şi la 4 iulie 2005, dispune că, dacă
elementele dosarului constituit de grefă pe baza pieselor depuse de reclamant
sunt suficiente, prin ele însele, să conducă la concluzia că cererea este inadmi
sibilă sau că are a fi radiată de pe rolul Curţii, ea va fi examinată de un comitet
de trei judecători, în afară de situaţia în care raţiuni speciale ar impune să se
1 Este însă evident că suntem nevoiţi să reluăm unele precizări pe care le-am făcut şi
cu prilejul analizei textelor evocate.
2 Cu privire la aceste condiţii a se vedea supra, nr. 671.
3 CEDH, 5 aprilie 2000, Danemark c/Turquie, Recueil 2000-IV, § ] 1-12.
4 Ibidem.
Bîrsan 379
procedeze altfel. Acest text nu face decât să transpună în Regulament dispoziţiile

art. 28 din Convenţie privitoare la competenţa comitetelor de trei judecători, care
prevăd că acestea pot declara o cerere individuală inadmisibilă sau s-o scoată de
pe rol „atunci când o astfel de decizie poate fi luată fără un examen complementar”,
decizia astfel luată fiind definitivă. Concluzia ce rezultă din aceste două texte
este aceea că niciodată, în cauzele soluţionate de un comitet de trei judecători,
nu se va discuta în contradictoriu admisibilitatea cererii pentru că ele, prin ipoteză,
nu se comunică statului pârât, elementele dosarului constituit Ia iniţiativa
reclamantului, chiar şi după un schimb de corespondenţă cu grefa Curţii, fiind
suficiente pentru a se adopta această soluţie. Asemenea cereri exclud posibilitatea
formulării unor eventuale excepţii de inadmisibilitate; în cazul lor, neîndeplinirea
condiţiilor de admisibilitate impuse de art. 35 din Convenţie este constatată
direct de Curte.
364 Potrivit art. 49 parag. 2, tot în ipoteza în care instanţa europeană este sesizată
cu o cerere individuală, „cerere ce pare a justifica examinarea ei de către o cameră”,
preşedintele secţiei învestite cu soluţionarea ei „desemnează un judecător care
va analiza cererea în calitate de judecător raportor” (s.n., C.B.) şi va face camerei
propunerile procedurale pe care le va considera adecvate, în vederea soluţionării
cererii reclamantului. Am arătat1 că, pe temeiul art. 54 parag. 1 din Regulament,
camera poate ca, pe baza pieselor depuse la dosar de reclamant, să decidă
„numaidecât” că ea este inadmisibilă sau că are a fi radiată de pe rol. Aşadar,
nici într-o asemenea ipoteză examinarea admisibilităţii cererii nu se face în
contradictoriu cu statul în cauză; soluţia inadmisibilităţii rezultă în mod evident
din probele dosarului: neîndeplinirea uneia sau mai multora dintre condiţiile de
admisibilitate impuse de art. 35 din Convenţie2.
365 Dacă soluţia inadmisibilităţii cererii nu rezultă la acest stadiu al examinării
dosarului, art. 54 parag. 2 lit. b) dispune că preşedintele camerei sau însăşi came
ra „poate aduce cererea la cunoştinţa statului contractant pârât, invitându-1 să
supună (Curţii) în scris (5.n., C.B.) observaţii cu privire la cerere şi, după primirea
lor, poate să-l invite pe reclamant să răspundă la aceste observaţii”. Acesta este
momentul procedural cunoscut în practica instanţei europene sub denumirea de
comunicarea cererii statului în cauză3. în observaţiile sale privitoare la cererea

2 Pentru o situaţie de declarare a unei cereri ca inadmisibilă fără discutarea admisibilităţii
ei cu statul în cauză, ase vedea CEDH, decizia din 12 octombrie2004, Bota c/Roumanie,
3 A se vedea supra, nr. 649-652.
380 Bîrsan
care-i este adusă astfel la cunoştinţă, guvernul va putea să susţină că aceasta nu

întruneşte una sau mai multe dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de
art. 35 din Convenţie: el va ridica astfel anumite excepţii de inadmisibilitate,
urmând apoi discutarea lor în contradictoriu de părţi. După analiza acestora,
instanţa europeană se va pronunţa, prin decizie motivată, cu privire la admisi
bilitatea cererii reclamantului.
Reamintim că - deşi asupra acestui aspect vom reveni imediat cu o discuţie 366
mai amplă - unele excepţii de inadmisibilitate, cum ar fi excepţia depăşirii
termenului de 6 luni 1 sau cea de necompetenţă ratione temporis2, pot fi analizate
ex officio de instanţa europeană, fară, aşadar, ca ele să fie ridicate de guvernul
statului în cauză şi fară a fi discutate în contradictoriu. Inutil să dezvoltăm ideea
că reclamantul nu are nici un interes să ridice vreo excepţie de inadmisibilitate a
propriei sale cereri!
§ 2. Excepţiile de inadmisibilitate şi regimul lor juridic
766. Noţiune şi aplicaţii. Pentru a fi declarată admisibilă, orice cerere adresată 367
Curţii trebuie să îndeplinească acele condiţii pozitive - epuizarea căilor interne
de atac şi regula celor 6 luni - şi negative - să nu fie anonimă, să nu fie esenţial
aceeaşi cu o altă cerere deja supusă examinării instanţei europene sau unei alte
instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare a diferendelor, dacă nu
conţine fapte noi, să nu fie în mod vădit nefondată ori abuzivă - înscrise în art. 35
parag. 1,2 şi 3 din Convenţie. Indiferent de conţinutul excepţiei, examenul
admisibilităţii unei cereri este prealabil controlului pe care-1 exercită Curtea asupra
îndeplinirii sau neîndeplinirii de către statul în cauză a obligaţiei sale de a asigura
respectarea drepturilor şi a libertăţilor garantate de Convenţie şi de protocoalele
sale adiţionale; acest control priveşte fondul cererii, anume existenţa sau
inexistenţa pretinsei încălcări a unuia sau a unora dintre aceste drepturi, alegată
de reclamant prin cererea sa introductivă de instanţă formulată pe temeiul art. 33,
respectiv art. 34 din Convenţie.
Spre a ajunge la această nouă etapă a examinării cererii reclamantului, se 368
impune imperativ ca ea să îndeplinească condiţiile de admisibilitate evocate mai
1CEDH, decizia din 25 ianuarie 2000, Walker c/Royaume-Uni, Recueil 2000-1, p. 464.
2 CEDH, decizia finală priitoare la admisibilitatea cererii din 30 ianuarie 2003, Bleeie
c/Croatie, nepublicată, Internet, site cit', menţionăm că, îti aceeaşi cauză, la 6 decembrie
2001 Curtea a adoptat o decizie p arţială cu privire la admisibilitatea aceleiaşi
cereri, nepublicată, Internet, site cit.
Bîrsan 381
sus şi analizate în secţiunile anterioare ale cercetării consacrate art. 35 din

Convenţie. Consecinţa neîndeplinirii uneia dintre aceste condiţii de admisibilitate
este înscrisă în art. 35 parag. 4: „Curtea respinge orice cerere pe care ea o
consideră inadmisibilă în aplicarea dispoziţiilor prezentului articol. Ea poate
proceda astfel în oricare stadiu al procedurii”; „a respinge” o asemenea cerere
înseamnă a o declara inadmisibilă.
369 Arătam mai sus că neîndeplinirea acestor condiţii poate fi invocată de statul
în cauză, după cum însăşi instanţa europeană poate să o constate, de regulă, din
oficiu, chiar şi fără ca aceasta să mai fie pusă în discuţia părţilor1, şi că, atunci
când statul „pârât” susţine neîndeplinirea cel puţin a uneia din condiţiile impuse
de art. 35 parag. 1, 2 şi 3, el invocă o excepţie de inadmisibilitate a cererii
reclamantului.
370 Din punct de vedere procesual, se pune întrebarea până când poate fi ridicată
o asemenea excepţie? Răspunsul la această întrebare este dat de art. 55 din
Regulamentul Curţii, potrivit căruia „dacă statul contractant pârât înţelege să
ridice o excepţie de inadmisibilitate, el trebuie să o facă, în măsura în care natura
excepţiei şi circumstanţele o permit, în observaţiile scrise sau orale privitoare la
admisibilitatea cererii prezentate pe temeiul, după caz, al art. 51 (în ipoteza cererilor
interstatale) sau al art. 54 din Regulament (în cazul cererilor individuale)”.
371 Textul evocat impune mai multe precizări. în primul râd, este lesne de observat
că el nu distinge între cererile interstatale şi cele individuale: în ambele situaţii,
eventualele excepţii ce se opun la declararea unei cereri ca admisibilă au a fi
invocate şi analizate, în principiu, în faza procesuală consacrată examinării
admisibilităţii cererii; în orice caz, ele trebuie ridicate în concluziile scrise sau
orale privitoare la admisibilitatea cererii prezentate de părţi. Spunem „prezentate
de părţi” deoarece, de regulă, statul în cauză le va invoca în răspunsul săn la
comunicarea cererii reclamantului dispusă de cameră sau de preşedintele acesteia,
la care reclamantul va fi invitat, la rându-i, să-şi spună punctul său de vedere
asupra eventualelor excepţii de inadmisibilitate astfel invocate.
372 în al doilea rând, nu trebuie să pierdem din vedere dispoziţiile art. 34 parag. 4
din Convenţie, care permit instanţei europene să decare inadmisibilă orice cerere
ce nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate „în orice stadiu al procedurii”,
însă, aşa după cum se arată în Raportul explicativ al Protocolului Nr. 11, cel de al
patrulea paragraf al art. 35 din Convenţie nu semnifică nicicum faptul că un stat
contractant poate să pună în discuţie o eventuală excepţie de inadmisibilitate a
' CEDH, decizia din 25 ianuarie 2000, precit, p. 463-464.
382 Bîrsan
cererii în orice stadiu al procedurii, dacă el putea să o facă Ia un „stadiu ante

rior”1; or, acest „stadiu anterior” nu poate fi altul decât cel al examinării
admisibilităţii cererii. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, în măsura în care o
excepţie de inadmisibilitate a fost discutată în faza judecării admisibilităţii cererii,
ea poate fi reluată în discuţie atunci când cererea va fi examinată pe fond2. După
cum a decis în mod constant Curtea, art. 35 parag. 4 din Convenţie permite
instanţei europene ca, sub rezerva respectării dispoziţiilor art. 55 din Regulament,
atunci când examinează fondul unei cauze, să revină asupra deciziei sale prin
care o cerere a fost declarată admisibilă, atunci când ea constată că cererea ar
fi trebuit să fie declarată inadmisibilă pentru unul din motivele enumerate în
paragrafele 1,2 şi 3 ale aceluiaşi articol, inclusiv pentru incompatibilitatea cererii
cu dispoziţiile Convenţiei3; o asemenea incompatibilitate există, spre exemplu
rationepersonae, în situaţia în care reclamantul nu se mai poate pretinde victimă
a încălcării alegate prin cererea sa deoarece, după ce aceasta a fost declarată
admisibilă, autorităţile naţionale au recunoscut această încălcare şi au adoptat
măsurile reparatorii corespunzătoare4. Pe de altă parte, guvernul pârât nu mai
poate ridica o excepţie de inadmisibilitate în cadrul examinării pe fond a cererii,
dacă el era în măsură să o pună în discuţie în cadrul analizei admisibilităţii ei;
cum a decis adeseori Curtea, într-o astfel de situaţie guvernul este decăzut din
dreptul de a mai invoca o asemenea excepţie5.
Astfel, în cauza Golea c/Roumanie, în care reclamanta a invocat încălcarea 373
dreptului ei la un proces echitabil şi a dreptului de proprietate asupra unui imobil
prin anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care i se
recunoştea acest drept, ca urmare a admiterii recursului în anulare de Curtea
Supremă de Justiţie, recurs formulat, potrivit normelor procedurale în vigoare la
epoca faptelor, de procurorul general de pe lângă suprema instanţă; Curtea a
constatat că, după ce prin decizia din 4 mai 2000 ea a declarat cererea admisibilă,
1Ase vedea Rapport explicaţi/(ProtocoleN0 11), § 88; CEDH, 18 mai 2000, Velikova
c/Bulgarie, Recueil 2000-VI, § 57; 24 octombrie 2002, Pisano c/Italie, nepublicată,
§ 24, Internet, site cit.
2 CEDH, 20 februarie 2003, DjavitAn c/Turquie, Recueil 2003-IH, § 16-17.
3 CEDH, 24 octombrie 2002, Pisano c/Italie, precit., § 34.
4 Ibidem.
5CEDH, 18 mai 2000, Velikova c/Bulgarie,precit., § 57; în acelaşi sens, 13 mai 1980,
Artico c/Italie, Serie Anr. 37, § 27; 28 iunie 1984, Campbell etFell c/Royaume-Uni,
Serie Anr. 80, § 57; 28 octombrie 1999, Brumărescu c/Roumanie, Recueil 1999-VH,
§53.
Bîrsan 383
în concluziile depuse în cadrul examinării cauzei de fond guvernul a susţinut că

cererea reclamantei este prematură, deoarece ea a rămas înscrisă ca proprietară
în registrul de publicitate imobiliară, fără ca statul să-şi fi înscris, între timp, după
anularea titlului reclamantei în condiţiile arătate, dreptul său de proprietate asupra
imobilului în litigiu. Instanţa europeană a reţinut însă că motivul pe care guvernul
înţelege să-şi întemeieze excepţia preliminară astfel pusă în discuţie exista deja
la stadiul analizei admisibilităţii cererii reclamantei; un asemenea argument
ar fi trebuit, în consecinţă, invocat „într-un stadiu anterior al procedurii”, şi nu cu
prilejul examinării pe fond a cererii, după ce Curtea a declarat-o admisibilă1. Ea a
decis că guvernul este decăzut din dreptul de a mai invoca, la acest stadiu, un
motiv de inadmisibilitate a cererii reclamantei2.
374 De asemenea, în cauza Velikova c/Bulgarie, Curtea a reţinut că, în observaţiile
sale scrise prezentateîn cadrul examinării pe fond a cererii reclamantei, guvernul
a susţinut, printre altele, astfel cum a făcut-o şi în stadiul analizei admisibilităţii
cererii, că aceasta avea a fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor
interne de atac şi pentru nerespectarea termenului de 6 luni3. Or, instanţa euro
peană a constatat că, în speţă, guvernul nu a formulat noi excepţii de inadmi
sibilitate pe care nu le putea invoca la stadiul examinării admisibilităţii cererii, ci
nu a făcut altceva decât să reitereze, în esenţă, excepţiile pe care Curtea le-a
analizat deja şi le-a respins prin decizia sa privitoare la admisibilitatea cererii
reclamantei. Ea a arătat că nu a constatat existenţa vreunui „element nou” care să
justifice reexaminarea aceloraşi probleme şi că, în orice caz, reanalizându-le în
substanţa lor, a decis că „excepţiile preliminare ridicate de guvern sunt complet
neîntemeiate”, astfel că le-a respins ca atare4.
375 în al treilea rând, chiar dacă textul art. 55 din Regulament nu conţine vreo
precizare în acest sens, nimic nu împiedică instanţa europeană ca, atunci când la
faza examinării admisibilităţii cererii analizează o anumită excepţie de inadmisi
bilitate ridicată de guvern, să decidă unirea ei cu fondul cererii şi să declare
cererea admisibilă, în măsura în care aceasta nu apare „în mod vădit neîntemeiată”.
Bunăoară, într-o cauză, reclamantul, aflat în executarea unei pedepse privative
de libertate, a invocat faptul că, date fiind vârsta şi starea sa generală de sănătate,
condiţiile în care a fost spitalizat au constituit aplicarea unui tratament inuman şi
degradant, contrar art. 3 din Convenţie. Guvernul a susţinut că, pe de o parte,
1 CEDH, 17 decembrie 2002, nepublicată, § 22-23, Internet, site cit.

2 Idem, § 24.
3 CEDH, 18 mai 2000, precit., § 53.
4 Idem, §57.
384 Bîrsan
cererea reclamantului este „prematură” deoarece acesta nu a epuizat căile interne

de atac, iar, pe de alta, că acţiunile autorităţilor „nu au depăşit pragul minim de
gravitate impus de Convenţie” pentru ca acestea să constituie un tratament
inuman sau degradant1. La rândul său, reclamantul a susţinut că excepţiile
preliminare ridicate de guvern sunt nefondate şi că cererea sa are a fi declarată
admisibilă. Faţă de susţinerile părţilor, Curtea a constatat că excepţiile ridicate de
guvern „se confundă cu examenul de fond al cererii”, în măsura în care este
necesar, în special, a se stabili dacă reclamantul dispunea în mod efectiv de un
recurs eficace şi dacă faptele denunţate necesitau din partea autorităţilor interne
o anchetă aprofundată şi efectivă în sensul art. 3 din Convenţie2.
Sau, într-o altă cauză în care reclamanta a invocat încălcarea dreptului său la 376
un proces echitabil şi a dreptului la nediscriminareprin aceea că jurisdicţia supremă
naţională nu a statuat cu privire la „conflictul de jurisprudenţă” ce s-a creat prin
soluţia pronunţată în cauza sa şi că a fost tratată diferenţiat faţă de alte persoane
care se găseau în aceeaşi situaţie de fapt - anume că moartea fiului ei s-a produs
în circumstanţe de natură să angajeze responsabilitatea statului la stadiul
examinării admisibilităţii cererii guvernul a ridicat excepţia neepuizării căilor de
atac3; el a susţinut că reclamanta avea la dispoziţie intentarea unui „recurs în
armonizarea jurisprudenţei” prevăzut de Codul portughez de procedură civilă,
pe care ea trebuia să-l introducă în termenele şi în formele prescrise de dreptul
naţional, adică înainte ca instanţa supremă să se pronunţe asupra fondului
cauzei; mai mult, a arătat guvernul, deşi reclamanta a pretins că era greu pentru
ea să prevadă că soluţia pe care o va pronunţa curtea supremă naţională va
conduce la crearea unui asemenea conflict, însăşi decizia curţii de apel atacată cu
recurs la instanţa supremă era în contradicţie cu o soluţie pronunţată anterior
de jurisdicţia supremă într-o cauză asemănătoare, astfel că reclamanta putea, pe
baza dispoziţiilor legale pertinente, „să provoace intervenţia Plenului Curţii Su
preme”, în vederea soluţionării „conflictului de jurisprudenţă” astfel ivit4. La
1CEDH, decizia din 24 ianuarie 2002, Henaf c/France, nepublicată, Internet, site cit.
2 Ibidem; în acelaşi sens, în privinţa existenţei unui recurs efectiv împotriva deciziei
procurorului de a nu dispune urmărirea penală în cazul plângerii reclamantului pentru
rele tratamente aplicate de poliţie cu prilejul arestării sale, a se vedea decizia din 12
mai 2005, Popescu c/Roumanie, nepublicată, Internet, site cit., în care Curtea a
dispus unirea examinării excepţiei cu fondul cauzei.
3 CEDH, decizia din 31 martie 2005, Alzira Maria de Cruz da Silva Coehlo c/Portugal,
4 Ibidem.
Bîrsan 385
rândul ei, reclamanta a contestat susţinerile guvernului, arătând că introducerea

cererii de soluţionare a unui conflict de jurisprudenţă este o facultate, şi nu o
obligaţie pentru părţi; din moment ce a pus la dispoziţia instanţei supreme toate
datele necesare pentru a pronunţa soluţia în cauză, în special decizia aceleiaşi
jurisdicţii cu privire la aceleaşi fapte, pronunţată într-o altă cauză, reclamanta a
considerat că era îndreptăţită să creadă că instanţa supremă îşi va urma propria
jurisprudenţă şi nu-i va respinge acţiunea, astfel că era dificil să prevadă
posibilitatea naşterii unui „conflict de jurisprudenţă”. Faţă de susţinerile părţilor,
Curtea a considerat că excepţia de neepuizare a căilor interne de atac ridicată de
guvern pune probleme strâns legate de cele de fond, anume de a se determina
dacă reclamanta a beneficiat de posibilitatea de a face ca instanţa supremă naţională
să statueze asupra „conflictului de jurisprudenţă” ce s-a creat în speţă şi dacă s-
a produs sau nu încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi 14 din Convenţie1.
377 în sfârşit, în privinţa situaţiei în care Marea Cameră a Curţii redeschide
procedura examinării unei cereri pe temeiul art. 43 din Convenţie, pe care-1 vom
analiza ulterior, în prima cauză în care a Scut aplicarea acestui text introdus prin
Protocolul Nr. 11 la Convenţie, voind a clarifica înţelesul de „cauză retrimisă în
faţa Marii Camere” utilizată de text, ea a decis, cu valoare de principiu, că aceasta
este „cererea astfel cum a fost declarată admisibilă” de camera Curţii care a
statuat asupra admisibilităţii ei2. Totuşi, a arătat Curtea în aceeaşi hotărâre, aceasta
nu înseamnă că, într-o asemenea situaţie, Marea Cameră nu ar putea să examineze,
de asemenea, dacă este cazul, probleme privitoare la adm isibilitatea cererii,
astfel cum poate să facă şi o cameră a Curţii în cadrul procedurii obişnuite, spre
exemplu în aplicarea dispoziţiilor art. 35 parag. 3 infine din Convenţie carepermite
instanţei europene „să respingă orice cerere pe care ea o consideră inadmisibilă
în orice stadiu al procedurii”, sau când examinarea unei excepţii de inadmisibilitate
este unită cu fondul cauzei ori când acestea prezintă interes chiar la stadiul
examinării cauzei pe fond3. Aceste principii au fost respectate ulterior în mod
consecvent în jurisprudenţă instanţei europene privitoare la aplicarea dispoziţiilor
1Ibidem.
2 CEDH, 12 iulie 2001 , K.Et T. c/Finlande, Recueil 2001-VII, § 141.
3Ibidem.
4 CEDH, 24 octombrie 2002, Pisano c/Italie, nepublicată, Internet, site cit., § 34; 13
februarie 2003, Odievre c/France, Recueil 2003-HI, § 22; 6 mai 2003, Perna c/Italie,
Recueil 2003-V, § 23-24; 28 aprilie 2004, Azinas c/Chypre, 2004-UI, § 32.
386 Bîrsan
Menţionăm însă că, procedând astfel, este posibil ca într-o cerere declarată 378
admisibilă de o cameră a Curţii şi în care aceasta a constatat existenţa încălcării
unui drept garantat de Convenţie, în hotărârea sa pronunţată în urma reexaminării
„cauzei” pe temeiul art. 43 din Convenţie Marea Cameră să ajungă la concluzia că
cererea reclamantului are a fi declarată inadmisibilă pentru neîndeplinirea uneia
din condiţiile impuse de art. 35 parag. 1,2 şi 3 din Convenţie. Bunăoară, în cauza
Azinas c/Chypre, la 19 iunie 2001 o cameră a Curţii a declarat admisibilă cererea
reclamantului prin care acesta a invocat încălcarea dreptului său de proprietate,
garantat de art. 1 din Protocolul Nr. 1, prin decizia autorităţilor naţionale „de a fi
decăzut din dreptul la pensie” deoarece a fost condamnat pentru comiterea unor
infracţiuni incompatibile cu apartenenţa sa la funcţia publică; prin aceeaşi decizie,
Curtea a respins excepţia neepuizării căilor interne de atac de către reclamant,
invocată de guvern1; examinând cauza pe fond la 20 iunie 2002, o cameră a Curţii
a statuat în sensul că decizia autorităţilor statale contestată reprezintă o încălcare
a dreptului de proprietate al reclamantului apărat de Convenţie2.
în cadrul termenului de 3 luni prevăzut de art. 43 din Convenţie, la 3 7 9
13 septembrie 2002 guvernul a cerut trimiterea cauzei în faţa Marii Camere a
Curţii, cerere acceptată de colegiul acesteia. Printre motivele pentru care a solicitat
redeschiderea procedurii examinării cauzei guvernul a invocat din nou neepuizarea
de către reclamant a căilor interne de atac .3
Marea Cameră a admis că are a examina excepţia invocată de guvern deoarece 380
această excepţie a fost ridicată de guvern şi la stadiul examinării admisibilităţii
cererii, cu respectarea dispoziţiilor art. 55 din Regulamentul Curţii4. Reexaminând
această excepţie, instanţa europeană a găsit-o întemeiată, astfel că a respins
cererea reclamantului ca inadmisibilă, pe temeiul prevederilor art. 34 parag. 4 in
fin e din Convenţie.5
§ 3. D ecizia privitoare la adm isibilitatea cererii şi efectele ei
767. Generalităţi. Deşi art. 29 din Convenţie este intitulat „decizii ale camerelor 381
asupra admisibilităţii şi fondului”, în analiza acestui text ne-am referit mai mult la
1 CEDH, decizia din 19 iunie 2001, nepublicată, Internet site cit.

2 CEDH, 20 iunie 2002, Azinas c/Chypre, nepublicată, Internet, site cit.
3 CEDH, 24 aprilie 2004, Azinas c/Chypre, Recueil 2004-HI, § 34.
4Idem, §37.
5 Idem § 37-42.
Bîrsan 387
aspectele de ordin procedural ale examinării cauzelor de o cameră a Curţii1, urmând

ca acum să facem câteva precizări referitoare la actul procedural al instanţei
europene prin care se finalizează examinarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate
înscrise în art. 35 parag. 1,2 şi 3 din Convenţie de orice cerere interstatală sau
individuală ce-i este adresată.
382 Cercetarea pe care am consacrat-o dispoziţiilor art. 3 5 a evidenţiat, credem,
importanţa deosebită a examinării admisibilităţii unei cereri efectuate de Curte; ea
reprezintă „filtrul” ce are a fi trecut de orice cerere pentru ca, odată acesta depăşit,
jurisdicţia europeană să se poată pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei
încălcării drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie şi de protocoalele sale
adiţionale puse în discuţie de reclamant prin cererea sa.
383 Am arătat2 că, în sistemul Convenţiei, astfel cum au fost modificate dispoziţiile
ei procedurale prin Protocolul Nr. 11 din anul 1998, în mod normal decizia de
admisibilitate este distinctă de hotărârea instanţei europene adoptată pe fondul
cererii, că art 29 parag. 3 din Convenţie permite ca, în cazuri excepţionale, jurisdicţia
europeană să examineze în acelaşi timp atât admisibilitatea, cât şi fondul cererii
declarate admisibilă şi că, în sistemul ce va fi introdus după intrarea în vigoare a
Protocolului Nr. 14, această excepţie va deveni regula aplicabilă examinării cererilor
individuale în practica jurisdicţională a Curţii. Reamintim că dispoziţiile modifica
toare ale Convenţiei, ce vor fi introduse la data intrării în vigoare a Protocolului
Nr. 14, dispun aplicarea regulii actuale a examinării separate a admisibilităţii cererii
şi a fondul ei numai în privinţa plângerilor interstatale, afară de situaţia
excepţională când instanţa europeană ar decide examinarea lor concomitentă.
384 Reamintim că, potrivit art. 56 parag. 1 din Regulamentul Curţii, decizia camerei
privitoare la admisibilitatea cererii indică dacă ea a fost adoptată în unanimitate
sau cu majoritatea voturilor membrilor formaţiunii de judecată şi că ea trebuie
motivată. Precizăm că motivarea ei priveşte exclusiv admiterea sau respingerea
eventualelor excepţii de inadmisibilitate ridicate de guvernul pârât sau discutate
din oficiu de Curte; examinarea temeiurilor de fapt şi de drept ale cererii se face
numai în măsura în care se poate ajunge, la acest stadiu, la concluzia că cererea
reclamantului este în mod evident nefondată. în decizia sa privitoare la
admisibilitatea cererii, Curtea nu stabileşte încă faptele cauzei; ea le expune aşa
cum sunt înfăţişate ele de către părţii şi deduce consecinţele ce se impun din
această prezentare a lor; Curtea va stabili ea însăşi faptele cauzei la un alt moment,
astfel cum dispune art. 38 din Convenţie, anume atunci când va examina fondul
1A se vedea supra, nr. 648 şi urm.

388 Bîrsan
cauzei. Astfel, în cauza Velikova c/Bulgarie, guvernul a susţinut în cadrul excep

ţiilor preliminare, printre altele, că decizia de admisibilitate adoptată de instanţa
europeană în această cauză conţine un număr de inexactităţi privitoare la faptele
speţei, ce au condus la anumite „concluzii nejustificate”1. Instanţa europeană a
declarat în hotărârea sa pronunţată în examinarea fondului cauzei că „ia act de
observaţiile guvernului” referitoare la faptele cauzei şi că va ţine seama de ele şi
de ansamblul celorlalte probe. Ea a precizat că „după ce declară o cerere admi
sibilă, Curtea procedează la stabilirea definitivă a faptelor, în conformitate cu
dispoziţiile art. 38 din Convenţie, pe baza observaţiilor părţilor şi, dacă este cazul,
pe baza propriilor sale investigaţii”2. Jurisdicţia europeană a evidenţiat că
pretinsele constatări de fapt inacceptabile pentru guvern, ce figurau în decizia
privitoare la admisibilitatea cererii, se găseau în rezumarea încălcărilor Convenţiei
alegate de reclamantă şi în argumentele prezentate de aceasta, care fac parte din
textul deciziei, ca şi rezumarea susţinerilor guvernului de altfel, fără a fi însă
vorba despre expunerea poziţiei Curţii asupra acestora3.
în practică, după analiza argumentelor părţilor privitoare la admisibilitatea 3 8 5
cererii, o decizie de admisibilitate conţine, de regulă, următoarea formulare:
„Curtea consideră că, în lumina ansamblului argumentelor părţilor, cererea
reclamantului ridică serioase probleme de fapt şi de drept (s.n., C.B.), care nu pot
fi soluţionate la acest stadiu al examinării cererii, dar care necesită un examen de
fond; aceasta înseamnă că cererea nu poate fi declarată nefondată pe temeiul
art. 35 parag. 3 din Convenţie şi că nu rezultă nici un alt motiv de inadmisibilitate
a ei”.
La rândul lui, dispozitivul deciziei este formulat astfel:
„Pentru aceste motive Curtea, în unanimitate (sau cu majoritate de voturi)
declară admisibilă, rezervând examinarea tuturor problemelor de fond, cererea
reclamantului”.
Adeseori, atunci când reclamantul susţine mai multe încălcări ale aceluiaşi 386
text din Convenţie, spre exemplu mai multe încălcări ale drepturilor cuprinse în
art. 5 sau în art. 6 , ori încălcări ale mai multor drepturi şi libertăţi garantate de texte
diferite ale Convenţiei sau ale protocoalelor sale adiţionale, Curtea poate declara
unele capete de cerere inadmisibile pentru unul din motivele cuprinse în art. 35
parag. 1,2 sau 3 şi să constate că alte sunt admisibile, cererea reclamantului fiind
declarată astfel în parte admisibilă şi în parte inadmisibilă.
1CEDH, 18 mai 2000, precit., § 53.

2Idem, §55.
3Idem, §56.
Bîrsan 389
387 Dispozitivul cererii declarate inadmisibilă este, evident, mai simplu:

„Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate (sau cu majoritate de voturi),
Declară cererea inadmisibilă”.
388 Decizia privitoare la admisibilitatea cererii se semnează de preşedinte şi de
grefier şi este comunicată părţilor, precum şi eventualilor terţi intervenienţi
(art. 56 parag. 2 din Regulament). Ea este redactată într-una din limbile oficiale ale
Curţi - engleza sau franceza-, afară de situaţia când instanţa europeană decide
redactarea ei în ambele limbi oficiale; aceste decizii se publică, selectiv, în culegerea
oficială de jurisprudenţă a Curţii (art. 57 din Regulament).
389 768. Efectele deciziei privitoare Ia admisibilitatea cererii. Din acest punct
de vedere trebuie să distingem între decizia prin care o cerere este declarată
inadmisibilă şi cea prin care o cerere este declarată admisibilă.
390 Intr-adevăr, decizia prin care cererea declarată inadmisibilă este definitivă; ea
nu poate face obiectul nici unei căi de atac; potrivit art. 43 din Convenţie,
posibilitatea redeschiderii procedurii examinării unei cereri de către Marea Cameră
priveşte numai hotărârile unei camere, nu şi deciziile prin care cererile sunt
declarate inadmisibile. Jurisprudenţa fostei Comisii a stabilit o singură excepţie
de la regula caracterului definitiv al deciziei de inadmisibilitate a unei cereri,
anume când aceasta s-a întemeiat pe fapte eronate, astfel că, într-o asemenea
situaţie, ea a decis redeschiderea procedurii examinării admisibilităţii acelei
cereri, dar numai pentru partea din cerere ce are legătură cu situaţia astfel creată1.
391 Dimpotrivă, am arătat mai sus că, în aplicarea dispoziţiilor art. 34 parag. 4 in
fin e din Convenţie, este posibil ca instanţa europeană să constate, cu privire la
o cerere declarată admisibilă, în oricare stadiu al procedurii, că exista ab initio
sau că a apărut ulterior adoptării deciziei de admisibilitate un motiv de declarare
a aceleiaşi cereri ca inadmisibilă. Spre exemplu, în cauza Azinas c/Chypre, în
care Marea Cameră a Curţii a ajuns la concluzia că cererea reclamantului are a fi
declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de atac2, „temeiul
neepuizării” exista şi la momentul declarării cererii ca admisibilă de o cameră a
Curţii3 şi la acela la care o altă cameră, examinând cauza pe fond, a constatat
existenţa unei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantului prin decizia
autorităţilor naţionale de a fi decăzut din dreptul la pensie, ca urmare a revocării
1Comis. EDH, 18octombrie 1985,nr. 11224/1984, Edwig c/Royaume-Uni, DRnr. 45,

p. 271-272.
2 CEDH, 28 aprilie 2004, precit., § 42 şi dispozitivul hotărârii.
3 Idem, § 4.
390 Bîrsan
sale din funcţia publică pentru faptele penale ce i se imputau1. Sau, într-o altă
cauză în care reclamantul invoca încălcarea de către autorităţile statale a unor
drepturi garantate de art. 3 şi art. 5 parag. 4 din Convenţie, examenul preliminar al
susţinerilor părţilor a condus instanţa europeană la concluzia că cererea are a fi
declarată admisibilă, „fără aprejudicia asupra fondului ei”2. La stadiul examinării
pe fond a cererii reclamantului, Curtea a constatat că, după declararea ei ca
admisibilă, instanţele naţionale au recunoscut prin hotărâre judecătorească
internă definitivă încălcările Convenţiei alegate de reclamant prin cererea sa şi
i-au acordat o reparaţie pecuniară apreciată ca satisfăcătoare de Curte, situaţie în
care ea a decis că cererea reclamantului are a fi declarată inadmisibilă pentru
pierderea calităţii de „victimă”, în sensul art. 34 din Convenţie3.
De asemenea, decizia de admisibilitate determină limitele cercetării cererii 392
reclamantului pe fond. Sub rezerva dispoziţiilor aplicării art. 55 din Regulamentul
Curţii, în principiu guvernul nu mai poate ridica excepţii de inadmisibilitate ce nu
au fost discutate la faza examinării admisibilităţii cererii. La rândul lui, recla
mantul nu mai este îndreptăţit, sub sancţiunea decăderii, să formuleze, după
adoptarea deciziei prin care cererea sa a fost declarată admisibilă, noi capete de
cerere prin care să susţină şi alte încălcări ale drepturilor apărate de Convenţie ce
ar rezulta din aceleaşi fapte reţinute în decizia de admisibilitate. Bunăoară, într-o
cauză, instanţa europeană a declarat cererea reclamantului, prin care acesta invoca
încălcarea de către autorităţile statale a dreptului său la un proces echitabil şi a
dreptului de proprietate, ca admisibilă4; prin concluziile depuse cu ocazia exami
nării cererii pe fond, reclamantul a susţinut că aceleaşi fapte constituie şi încălcări
ale dispoziţiilor cuprinse în art. 1,2,3 ,5 ,1 3 şi 14 din Convenţie. în hotărârea sa
pronunţată în examinarea fondului cauzei, instanţa europeană a constatat încăl
carea dreptului reclamantului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din
Convenţie5 şi a dreptului său de proprietate apărat prin dispoziţiile art. 1 din
Protocolul Nr. 1 la Convenţie6, dar a decis că „celelalte doleanţe - în sensul de
celelalte pretinse încălcări invocate de reclamant (s.rt., C.B.) - ies din cadrul
1Idem, § 5.
2 CEDH, decizia din 16 septembrie 2004, Rytsarev v/Russia, nepublicată, Internet,
site cit.
3 CEDH, 21 iulie 2005, Rytsarev v/Russia, nepublicată, Internet, site cit.
4 CEDH, decizia din 12 octombrie 2004, Virgil lonescu c/Roumanie, nepublicată,
Internet, site cit.
5CEDH, 25 iunie 2005, Virgil lonescu c/Roumanie, nepublicată, Internet, site cit., § 57.
6Idem, § 65.
26. Bîrsan 391

trasat de decizia privitoare Ia admisibilitatea cererii adoptată în această cauză”

(s.n., C.B.), astfel că instanţa europeană s-a declarat necompetentă a le examina1.
393 Cât priveşte înseşi efectele declarării cererii ca admisibilă, şi anume deschiderea
posibilităţii examinării cererii pe fond şi a aceleia de soluţionare amiabilă a litigiului,
ele vor forma obiectul analizei art. 38 din Convenţie.
Secţiunea a V l-a . M od ificarea con d iţiilor d e a d m isib ilitate

p rin d isp oziţiile P rotocolulu i Nr. 14
394 769. Precizări preliminare. Deşi a modificat în mod substanţial procedura

de soluţionare a cererilor interstatale şi individuale prin instituirea Curţii unice a
drepturilor omului, practic dispoziţiile Protocolului Nr. 11 nu au fost de natură să
afecteze şi condiţiile de admisibilitate a acestora; Protocolul Nr. 11 a menţinut
aceleaşi condiţii de admisibilitate, iar examinarea îndeplinirii lor a fost trecută în
competenţa Curţii, prin încetarea activităţii Comisiei, anterior competentă în
materie. Cum aplicarea dispoziţiilor procedurale introduse prin Protocolul Nr. 11
la Convenţie au fost de natură să conducă la creşterea aproape exponenţială a
numărului de cereri individuale aflate pe rolul instanţei europene care îşi aşteptă
soluţionarea, prevederile ce vor fi introduse prin Protocolul Nr. 14, adoptat la 13
mai 2004, dar neintrat încă în vigoare, au ca scop diminuarea, pe cât posibil, a
numărului de cereri repetitive sau lipsite de importanţă practică pentru reclamant,
care reprezintă totuşi, în prezent, un însemnat procent în activitatea Curţii. Acesta
este scopul în care, printre alte modificări ce privesc în special competenţa
formaţiunilor de judecată ale Curţii, pe care le-am prezentat anterior, art. 12 din
Protocolul Nr. 13 modifică în mod substanţial dispoziţiile art. 35 din Convenţie
prin introducerea unei noi condiţii de admisibilitate. După cum se arată în
Raportul explicativ al Protocolului Nr. 14, criteriilor de admisibilitate prevăzute de
art. 35 li se adaugă unul nou, al cărui scop este acela de a oferi instanţei europene
un mijloc suplimentar, de natură să o ajute în activitatea de filtraj al cererilor şi să
îi permită să poată consacra mai mult timp cauzelor ce justifică un examen pe
fond şi aceasta atât din punctul de vedere al apărării intereselor reclamantului,
1Idem, § 68; în acelaşi sens, 6 noiembrie 1980, Guzzardi c/Italie, Serie Anr. 39, § 106;
12 aprilie 2005, Chamaîevet autres c/Georgie etRussie, nepublicată, § 430, Internet,
site cit.
392 Bîrsan
cât şi din acela al respectării ordinii publice europene în domeniul protecţiei

drepturilor omului1.
într-adevăr, potrivit noii formulări date art. 35 parag. 3, instanţa europeană 395
declară inadmisibilă orice cerere individuală nu numai atunci când aceasta
este incompatibilă cu prevederile Convenţiei sau ale protocoalelor sale adiţionale,
sau este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă, ca în regimul actual al cererilor
individuale, ci şi în situaţia în care reclamantul nu a suferit un prejudiciu impor
tant, aceasta însă cu excepţia cazului când respectarea drepturilor omului garantate
de Convenţie şi de protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii şi cu
condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nici o cauză care nu a fost examinată
corespunzător de instanţa naţională.
770. Conţinutul noii condiţii de admisibilitate a cererilor individuale. Aşadar, 396

în viitor, art. 35 parag. 3 din Convenţie va conţine un nou criteriu, o nouă condiţie
de admisibilitate a unei cereri individuale, ce va consta în aceea că reclamantul
urmează a proba că, urmare a încălcării dreptului garantat de Convenţie sau de
protocoalele sale adiţionale pe care o invocă în cererea sa, el a suferit un
prejudiciu important; altfel, adică în ipoteza în care nu a suferit un asemenea
prejudiciu, cererea sa va fi declarată inadmisibilă. Raportul explicativ al
Protocolului Nr. 14 recunoaşte că „aceşti termeni necesită a fi interpretaţi datorită
supleţei suplimentare pe care o introduc (...), fiind vorba despre termeni juridici
ce pot şi trebuie să facă obiectul unei interpretări de natură să conducă la stabilirea
unor criterii obiective, prin dezvoltarea progresivă a jurisprudenţei Curţii”2. Este
limpede că autorii Protocolului Nr. 14 nu au ignorat dificultatea determinării
criteriilor practice care să poată conduce instanţa europeană la a aprecia, în
cadrul examenului de admisibilitate a unei cereri individuale, dacă reclamantul a
suferit, ca urmare a încălcării alegate, „un prejudiciu important”. Aceasta presu
pune că, prin ipoteză, cererea reclamantului nu este în mod vădit neîntemeiată -
altfel ea ar fi declarată inadmisibilă ca atare - ci, dimpotrivă, ea este vădit
întemeiată, adică încălcarea dreptului garantat de Convenţie susţinută de
reclamant s-a produs numai că, chiar şi într-o asemenea ipoteză, este necesară şi
îndeplinirea condiţiei ca prin această încălcare reclamantul să fi suferit un
prejudiciu important ce impune declararea cererii sale admisibilă.
Ce posibile situaţii ar putea fi reţinute, astfel încât, eventual, să se poată 397
constata neîndeplinirea acestei condiţii, adică faptul că reclamantul nu a suferit
1A se vedea Rapport explicatif (Protocole N° 14), § 77.

Bîrsan 393
un astfel de prejudiciu? Una dintre aceste situaţii ar fi aceea în care reclamantul

invocă, spre exemplu, încălcarea dreptului de proprietate sau a altui drept
patrimonial ce intră în domeniul de aplicaţie a art. 1 din Protocolul Nr. 1, dar
valoarea în litigiu este în mod obiectiv nesemnificativă, indiferent de trăirile
subiective ale reclamantului raportate la această valoare. Sau, pe planul aplicării
dispoziţiilor art. 5 parag. 3 din Convenţie, se poate imagina o situaţie în care
reţinerea reclamantului nu a fost dispusă de un magistrat independent în sensul
acestei prevederi, dar detenţia provizorie pe care el o denunţă în faţa instanţei
europene a fost dedusă în întregime din pedeapsa finală aplicată pentru
infracţiunea ce i-a fost imputată; „prejudiciul” suferit pe fondul încălcării dreptului
garantat de Convenţie poate fi considerat „minor”. De asemenea, o procedură
privitoare la un drept cu caracter civil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie
poate depăşi „termenul rezonabil” în care ea trebuie finalizată, dar nu prezintă o
importanţă deosebită pentru reclamant, neprivind, spre exemplu, nici încredinţarea
unui copil, nici un litigiu de muncă sau repararea unor atingeri serioase aduse
integrităţii sale fizice, cazuri în care jurisprudenţa instanţei europene a impus
necesitatea unei „diligenţe deosebite” a instanţelor naţionale, ci are ca obiect, să
presupunem, durata excesivă a unei proceduri succesorale. Bunăoară, de curând,
într-o cauză, Curtea a admis că o procedură de partaj succesoral care a durat 19
ani a depăşit „durata rezonabilă” impusă de art. 6 parag. 1 din Convenţie, reţinând
astfel o încălcare a acestui text, dar, având în vedere comportamentul şicanatoriu
reciproc al părţilor, a decis că simpla constatare a încălcării dreptului la un proces
echitabil, sub aspectul discutat, reprezintă „o satisfacţie echitabilă a prejudiciului
moral suferit de reclamant”1. Poate că aplicarea noului criteriu ar fi condus la
declararea cererii ca inadmisibilă, fără a se mai fi ajuns la soluţionarea ei pe fond.
398 Pe un plan mai general, credem că noul criteriu al prejudiciului important
introdus prin dispoziţiile Protocolului Nr. 14 îşi poate găsi aplicare în privinţa
unor componente ale dreptului la libertatea persoanei garantat de art. 5 din
Convenţie şi, mai ales, cu privire la elementele dreptului la un proces echitabil
apărat prin dispoziţiile art. 6 al Convenţiei. Nu sunt de exclus, a priori, nici unele
aplicaţii ale sale în privinţa drepturilor şi libertăţilor înscrise în art. 8 până la art. 1 2
din Convenţie.
399 Privitor la încercarea de a stabili un domeniu de aplicaţie a acestei noi condiţii,
un lucru ni se pare sigur: nu se poate susţine că reclamantul nu a suferit un
prejudiciu important în ipoteza existenţei unei încălcări a drepturilor pentru care
1 CEDH, 15 septembrie 2005, Miiller c/Allemagne, nepublicată, § 92, Internet, site

cit.
394 Bîrsan
art. 15 din Convenţie interzice posibilitatea vreunei derogări, şi anume: dreptul la

viaţă (art. 2); dreptul de a nu fi supus la tortură sau la tratamente inumane ori
degradante (art. 3); dreptul de a nu fi supus la sclavie sau condiţiei de aservire
(art. 4 parag. 1); dreptul de a nu fi urmărit şi pedepsit de două ori pentru aceeaşi
faptă penală (art. 7). Altfel spus, nu credem că noua condiţia de admisibilitate ce
constă în probarea producerii unui prejudiciu important de către reclamant ar fi
„operaţională” cu privire la încălcările acestor drepturi garantate de Convenţie.
771. Limitele noii condiţii. în partea sa finală, noua redactare a dispoziţiilor 400
art. 35 parag. 3 lit. b) impune două garanţii ce constituie limite ale aplicării noii
condiţii de admisibilitate, şi anume: nu poate fi declarată inadmisibilă o cerere în
care, deşi reclamantul nu a suferit un prejudiciu important, totuşi: a) respectarea
drepturilor omului garantate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale
impune examinarea pe fond a cererii; b) o asemenea cauză nu a fost examinată
corespunzător de o instanţă naţională.
Cât priveşte prima limită, aceasta se inspiră din dispoziţiile art. 37 partea 4 0 1
finală din Convenţie, text pe care-1 vom analiza ulterior. Ea are în vedere situaţia
în care, deşi reclamantul nu a suferit un prejudiciu important prin încălcarea
dreptului garantat de Convenţie pe care instanţa europeană o reţine, în principiu,
încă la stadiul examinării îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii, Curtea
apreciază că problema pusă în discuţie în cauză depăşeşte interesul reclaman
tului, ea putând fi de interes general sau de o importanţă deosebită pentru
jurisprudenţă sa, astfel că decide că este necesară cercetarea acestei cereri pe
fond. Spre exemplu, printr-o hotărâre mai veche, dar care-şi păstrează valoarea
de principiu pentru problema pusă în discuţie, Curtea a decis că nu înţelege să ia
act de declaraţia reclamantului în sensul că-şi retrage cererea prin care invoca
faptul că a suferit tratamente degradante din partea autorităţilor statale, astfel că
nu a dispus radierea ei de pe rol deoarece ea punea în discuţie existenţa unei
legislaţii aplicabile pe Insula Man, teritoriu ce ţine de Marea Britanie, legislaţie ce
permitea aplicarea de pedepse corporale în şcolile de pe insulă, ceea ce putea fi
de natură să constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 3 din Convenţie1. Examinând
cererea pe fond, instanţa europeană a decis încălcarea, în privinţa reclamantului,
a dreptului său de a nu fi supus la asemenea tratamente2.
Sau, relativ recent, în cauza Karner c/Autriche, în care reclamantul a invocat 402
faptul că autorităţile austriece i-au încălcat dreptul la viaţă privată şi dreptul la
1CEDH, 25 aprilie 1978, Tyrer c/Royaume-Uni, Serie A, nr. 26, § 26-27.

2Idem, § 28-40.
Bîrsan 395
nediscriminare prin aceea că legislaţia naţională în materie locativă nu-i permitea

să rămână în apartamentul în care locuia cu companionul său în urma decesului
acestuia, ceea ce însă era admis numai pentru cuplurile heterosexuale, nu şi
pentru cele homosexuale, Curtea a constata că, după sesizarea ei, reclamantul a
decedat fără moştenitori, astfel că nu exista nici o persoană interesată în
continuarea examinării cererii acestuia1. Or, Curtea a arătat că hotărârile sale nu
servesc numai la a soluţiona o cauză cu care ea este sesizată, ci, pe un plan mai
general, acestea servesc şi la clarificarea, salvgardarea şi dezvoltarea normelor
Convenţiei, contribuind astfel la asigurarea respectării de către state a angaja
mentelor pe care ele şi le-au asumat în calitate de părţi contractante la acest
instrument internaţional de protecţie a drepturilor omului2. Pentru că, a spus
instanţa europeană, dacă obiectivul fundamental al sistemului instaurat de
Convenţie este acela de a oferi un recurs particularilor, acest sistem are ca scop,
în acelaşi timp, să soluţioneze, pentru interesul general, probleme ce ţin de ordinea
publică europeană, prin aplicarea normelor de protecţie a drepturilor omului şi
prin extinderea jurisprudenţei Curţii în domeniu la ansamblul comunităţii statelor
contractante3. Trecând astfel la examinarea pe fond a cauzei, după ce, ulterior
decesului reclamantului, Curtea declarase cererea acestuia admisibilă4, ea a ajuns
la concluzia că existenţa legislaţiei austriece litigioase în materie de închiriere a
locuinţelor constituia o încălcare a dreptului la viaţă privată şi a celui la
nediscriminare garantate de dispoziţiile art. 8 , respectiv art. 14 din Convenţie5.
Cea de a doua limită la a declara o cerere referitoare la o pretinsă încălcare a
unui drept garantat de Convenţie ce nu s-a concretizat într-un „prejudiciu impor
tant” încercat de reclamant are în vedere ipoteza în care situaţia litigioasă denunţată
în faţa instanţei europene nu a făcut obiectul unui examen al temeiniciei ei în
faţa instanţelor naţionale; se încearcă aşadar -urm ând ca jurisprudenţa instanţei
europene să precizeze termenii aplicării acestei condiţii - să se pună în valoare, o
dată în plus, caracterul subsidiar al sistemului garantării protecţiei europene a
drepturilor omului instituit de Convenţie.
' CEDH, 24 iulie 2003, Recueil 2003-DC, § 14-16.

2Idem, § 26; în acelaşi sens, 18 ianuarie 1978, Irlande c/Royaume-Uni, Serie Anr. 25,
§ 154; 6 noiembrie 1980, Van Oosterwijck c/Belgique, Serie Anr. 40, § 86.
3 CEDH, 24 iulie 2003,precit., § 26.
4 CEDH, decizia din 11 noiembrie 2001, Kamer c/Autriche, nepublicată, Internet, site
civ, precizăm că reclamantul decedase la 26 septembrie 2000.
5 CEDH, 24 iulie 2003, precit., § 43.
396 Bîrsan
Oricât de neînsemnat ar fi prejudiciul reclamantului ce apare ca rezultat al 404

încălcării unui drept garantat de Convenţie, instanţele naţionale sunt primele
chemate a examina pretinsa încălcare şi a-i înlătura consecinţele, chiar dacă,
într-o asemenea situaţie, acestea apar mai puţin evidente.
în definitiv, se poate spune că impunerea acestei limite de către partea finală 405
a art. 35 parag. 3 lit. b), astfel introdus prin dispoziţiile cuprinse în art. 12 din
Protocolul Nr. 14, are ca scop să asigure examinarea concludentă a cauzei pe
plan intern, chiar şi în ipoteza în care încălcarea alegată a dreptului garantat de
Convenţie nu s-ar concretiza într-un prejudiciu important pentru el, şi mai puţin
rezultatul acestei examinări, deoarece însăşi instanţa europeană poate ajunge la
concluzia că încălcarea denunţată s-a soldat, eventual, cu un „prejudiciu” ce nu
mai impune examinarea cererii pe fond la nivel european.
Bîrsan 397
A r t. 3 6 1
Intervenţia I. In orice cauză aflată în faţa unei Camere sau a Marii Camere,
terţilor o înaltă parte contractantă, al cărei cetăţean este reclamantul,
are dreptul de a prezenta observaţii scrise şi de a lua parte la
audieri.
2. în interesul bunei administrări a justiţiei, preşedintele
Curţii poate invita orice înaltă parte contractantă care nu
este parte în cauză sau orice persoană interesată, alta decât
reclamantul, să prezinte observaţii scrise sau să ia parte la
audiere.
Tierce 1. Dans toute affaire devant une chambre ou la Grande Chambre,

intervention une H au te P â rtie co n tra cta n te d o n t un re s so rtis sa n t est
requerant a le droit de presenter des observations ecrites et de
prendre part aux audiences.
2. D ans l’interet d ’une bonne adm inistration de la justice, le
president de la Cour peut inviter toute Haute Pârtie contractante
qui n ’est pas pârtie â l’instance ou toute personne interessee
autre que le requerant â presenter des observations ecrites ou â
prendre part aux audiences.
Third party 1. In all cases before a Chamber or the Grand Chamber, a High
intervention Contracting Party one o f whose nationals is an applicaoţ shall
have the right to submit written comments and to take part in
hearings.
2. The President o f the Court may, in the interest o f the proper
administration o f justice, invite any High Contracting Party which
is not a party to the proceedings or any person concemed who
is not the applicant to submit written comments or take part in
hearings.
1Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 14 la sfârşitul art. 36 se va adăuga un

nou alineat având următorul conţinut: „ 3. în orice cauză aflatăpe rolul unei Camere
sau al Marii Camere comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei
poate prezenta observaţii scrise şi poate lua parte la audieri."
398 Bîrsan
Intervenţia terţilor 1-3 Art. 36
Sumar
§1. Precizări preliminare 399
§2. Conţinutul textului......................................... 402
A. Intervenţia unui stat contractant...... 402
B. Intervenţia unor „persoane interesate’ 406
C. Procedura intervenţiei unui te r ţ........ 409
Bibliografie
J.L. Charrier, Code de la Convention europeenne des droits de rhomme, Litec, 2005,
p. 295-296; Conseil de l ’Europe, Rapport explicatif au Protocole N° 11 â la Convention
europeenne des droits de l’homme, text integral, R.U.D.H., nr. 5,1994; § 90; Fr. Sudre,
Droit internaţional et europ6en des droits de rhomme, 7lnK ed., refondue, PUF «Droit
fondamental», 2005, p. 553-554.
§1. Precizări prelim inare
772. Principii generale. Sub titlul Jntervenţia terţilor”, art. 36 din Convenţie 1
prevede două situaţii distincte de participare la examinarea unei cereri cu care
este sesizată instanţa europeană a altor persoane decât părţile cauzei al cărei
obiect îl face acea cerere. O primă situaţie este cea prevăzută în art. 36 parag. 1 ,
potrivit căruia, în orice cauză ce se găseşte pe rolul unei camere sau a Marii
Camere, statul contractant al cărui resortisant este reclamantul „are dreptul de a
prezenta observaţii scrise şi de a lua parte la şedinţele publice”, ceea ce înseamnă
că textul prevede posibilitatea juridică pentru acest stat de a depune concluzii
scrise şi orale în cauza respectivă; textul reglementează dreptul subiectiv al statului
al cărui resortisant este reclamantul de a dobândi calitatea de terţ intervenient în
sensul Convenţiei în acea cauză.
O a doua situaţie este înscrisă în art. 36 parag. 2, care dispune că, ,|n interesul 2
unei bune administrări a justiţiei”, preşedintele Curţii „poate invita” orice stat
contractant care nu este parte într-o anumită cauză sau „orice persoană
interesată”, alta decât reclamantul, să prezinte observaţii scrise sau orale
într-o cauză aflată în examinarea Curţii.
în întregul său, art. 36 din Convenţie reprezintă o inovaţie introdusă prin 3
Protocolul Nr. 11; până la data intrării acestuia în vigoare - 1 noiembrie 1998 —
numai fostul Regulament al Curţii din 24 noiembrie 1982 conţinea o dispoziţie-
art. 37 parag. 2 - în temeiul căreia, „în interesul bunei administrări a justiţiei”,
Bîrsan 399
preşedintele camerei învestite cu soluţionarea unei cereri putea invita sau autoriza
orice stat contractant, care nu era parte în acea cauză, să prezinte observaţii
scrise într-un termen determinat şi cu privire la aspecte precis determinate; de
asemenea, acelaşi text dispunea că preşedintele camerei învestite cu examinarea
cererii reclamantului putea să invite sau să autorizeze, în acelaşi scop, „orice
persoană interesată”, alta decât reclamantul. După cum se arată în Raportul
explicativ al Protocolului Nr. 11, actualul art. 36 al Convenţiei are ca obiectiv să
dea posibilitatea atât statelor contractante, altele decât statul „pârât”, cât şi unor
„persoane interesate”, altele decât reclamantul, să participe la procedurile des
făşurate în faţa instanţei europene1.
4 Deşi titlul textului pus în discuţie ar putea conduce la tentaţia unei comparaţii
cu noţiunea de intervenţie în procesul civil, cunoscută în multe sisteme de drept
ale statelor contractante, o astfel de comparaţie este lipsită de orice interes
pentru un motiv foarte limpede: în timp ce în aceste sisteme cel ce face o cerere de
intervenţie într-o cauză devine parte în proces, în sistemul Convenţiei efectele
intervenţiei nu au nimic comun cu această noţiune; părţi ale procesului rămân
reclamantul, victimă a pretinsei încălcări a dreptului garantat de Convenţie, şi
statul contractant sub Jurisdicţia” căruia acesta s-a aflat la momentul la care a
suferit încălcarea denunţată prin cererea introductivă de instanţă; statele
contractante sau persoanele „interveniente” în procedura în faţa Curţii nu devin
părţi la această procedură2. Nu mai puţin, aceşti „intervenienţi” au anumite
interese legate de examinarea unei cauze de către instanţa europeană deoarece
asigurarea respectării ordinii publice în materia protecţiei europene a drepturilor
omului este o problemă de ordin general, în care sunt implicate nu numai înseşi
statele, ci şi particularii, direct sau prin organizaţiile neguvemamentale sau prin
alte forme asociative, ca exponente ale societăţii civile europene.
5 Dispoziţiile art. 36 îşi găsesc aplicare numai cu privire la cauzele ce se află pe
rolul unei camere sau al Marii Camere a Curţii, nu şi pentru cauzele a căror
soluţionare este de competenţa comitetelor de trei judecători; reamintim că cererile
ce formează obiectul acestor din urmă cauze pot fi declarate inadmisibile „fără un
examen complementar”. De altfel, aşa după cum vom vedea imediat, Regulamentul
Curţii precizează că „invitaţia” adresată statelor contractante şi „persoanelor
interesate” „de a interveni” în soluţionarea unei cauze se adresează după comu
nicarea cererii făcute statului „pârât”, pe temeiul art. 51 şi 54 din Regulamentul
Curţii; or, am arătat că decizia comunicării unei cereri se ia atunci când apare în
1A se vedea Rapport explicaţi/(ProtocoleN° 11), § 90, alin. (1).

2 A se vedea Rapport explicaţi/(Protocole n° 11), § 90, alin. (3).
400 Bîrsan
mod evident că cererea respectivă nu are a fi declarată inadmisibilă prim afade,

reclamantul punând în discuţie probleme de fapt şi de drept ce necesită un
examen riguros din partea instanţei europene.
Deşi textul prevede că invitaţia de a „interveni” într-o cauză poate fi adresată 6
de preşedintele Curţii, în practică această dispoziţie se aplică numai privitor la
cauzele aflate pe rolul Marii Camere, prezidată în covârşitoarea lor majoritate de
preşedintele Curţii, nefiind însă exclusă prezidarea ei de unul dintre vicepreşedinţii
instanţei europene (art. 10 din Regulament). Insă, în cererile aflate pe rolul unei
camere, competenţa în materie aparţine preşedintelui secţiei din care face parte
camera învestită cu soluţionarea cauzei, acesta fiind şi preşedintele camerei ca
formaţiune de judecată a unei secţii a Curţii.
De asemenea, formularea din art. 36 în sensul că preşedintele „poate invita” 7
(„peut inviter”, respectiv ,jmay invite”) este cel puţin discutabilă; din punct de
vedere practic, este greu de presupus că preşedintele camerei ar fi în măsură, în
afara unor situaţii deosebite, să ştie ce entitate juridică sau persoană fizică ar
avea un interes să „intervină” cu observaţii scrise sau orale, utile soluţionării
cauzei înscrise pe rolul camerei pe care oprezidează. Practica de aplicare a acestui
text învederează faptul că „persoanele interesate” iau ele însele la cunoştinţă
despre existenţa cauzei în care doresc să depună observaţii scrise sau orale şi se
adresează grefei cu o „cerere de intervenţie” ce poate fi admisă sau respinsă de
preşedintele formaţiunii de judecată. De aceea, formula din art. 36 parag. 2 este
aplicabilă, mai degrabă, în ipoteza prevăzută în primul alineat al textului când,
într-adevăr, statul al cărui resortisant este reclamantul, altul decât cel împotriva
căruia se adresează acesta cu cererea sa, „este invitat” de preşedintele camerei
să prezinte observaţii scrise şi, eventual, orale în acea cauză1.
De altfel, aşa după cum vom vedea imediat, în aplicarea dispoziţiilor art. 36 8
parag. 2 din Convenţie, art. 44 parag. 2 lit. a) din Regulament prevede că
preşedintele camerei „poate invita sau autoriza” orice parte contractantă sau
orice persoană interesată să depună observaţii scrise sau orale într-o anumită
cauză.
1Din acest punct de vedere, formularea ce era utilizată în vechiul Regulament al Curţii
în vigoare până la 1 octombrie 1998, care dispunea că preşedintele „invită sau
autorizează” un stat contractant ce nu este parte într-o cauză sau orice „persoană
interesată” să prezinte observaţii scrise „într-un termen determinat şi cu privire la
un aspect determinat” , era mult mai apropiată de posibilitatea punerii în valoare a
intervenţiei terţilor to faţa instanţei europene.
Bîrsan 401
9 Trebuie să spunem că situaţiile în care un stat contractant astfel „invitat” a

depus efectiv observaţii în cauza în care reclamant este propriul său resortisant
sunt rarisime în jurisprudenţă Curţii1.
10 în sfârşit, pentru a nu mai reveni asupra acestui aspect ce nu necesită explicaţii
deosebite, menţionăm că art. 13 din Protocolul Nr. 14 introduce un al treilea
paragraf la art. 36 din Convenţie, potrivit căruia, în orice cauză aflată pe rolul unei
camere sau al Marii Camere, Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului
Europei va putea prezenta observaţii scrise şi va putea participa la şedinţele
publice organizate pentru examinarea unor cauze. Observăm că iniţiativa de a
participa la examinarea unei asemenea cauze aparţine Comisarului european;
modalităţile practice de concretizare a acestei iniţiative vor fi precizate, evident,
în Regulamentul Curţii.
§2. Conţinutul textului
A. Intervenţia unui stat contractant
11 773. Aplicaţii. Statele contractante pot dobândi calitatea de „terţ intervenient”,

în sensul Convenţiei, într-o cauză aflată pe rolul unei camere sau al Marii Camere
a Curţii, fie ca urmare a exercitării dreptului ce le este recunoscut de art. 36
parag. 1 de a fi invitate de preşedintele camerei să depună „observaţii scrise sau
orale” într-o cauză în care reclamantul este propriul lor resortisant, fie când, pe
temeiul art 36 parag. 2, „în interesul unei bune administrări a justiţiei”, preşedintele
formaţiunii de judecată învestite cu soluţionarea unei cereri „invită” oricare dintre
statele contractante să depună asemenea „observaţii”.
12 Astfel, în cauza Somogyi c/Italie1, în care găsim una dintre puţinele aplicaţii
jurisprudenţiale ale art. 36 parag. 1 din Convenţie, reclamantul, cetăţean ungur, a
invocat faptul că instanţele italiene l-au condamnat în lipsă, fără a-i respecta
dreptul la apărare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie. După ce cererea
reclamantului a fost declarată admisibilă, guvernul ungar şi-a exercitat dreptul
de a interveni în procedură pe temeiul art. 36 parag. 1 al Convenţiei şi al art. 44
parag. 1 lit. b) din Regulament şi a depus observaţii cu privire la fondul cauzei, ia r .
guvernul italian „pârât” a răspuns la aceste observaţii (art. 44 parag. 5 din
Regulament)3.
1A se vedea, totuşi, infra, nr. 773.

2 CEDH, 18 mai 2004, Recueil 2004-IV.
3Idem, § 7.
402 Bîrsan
Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 36 parag. 2, dacă apare neîndoielnic 13

faptul că orice stat contractant ce nu este parte la o procedură în faţa instanţei
europene poate fi „invitat”, în interesul bunei administrări a justiţiei, să depună
observaţii scrise sau orale într-o cauză ce are ca obiect o cerere individuală, la o
examinare prim afade a textului nu rezultă că ar fi posibilă intervenţia, în sensul
Convenţiei, a unui stat terţ într-o cauză interstatală.
Este foarte adevărat că, aşa după cum am arătat în analiza art 33 din Convenţie1, 14
numărul cauzelor interstatale deduse spre soluţionare organelor sale este extrem
de redus. Cel puţin noua Curte, în cei 7 ani de activitate, nu a avut de examinat
decât o singură asemenea cauză, preluată însă spre examinare de la fosta Comisie
pe temeiul dispoziţiilor tranzitorii ale Protocolului Nr. 11 şi încheiată cu reglemen
tarea pe cale amiabilă a litigiului2. Dar dacă, ipotetic, într-o cerere interstatală
aflată pe rolul Curţii prin care statul X denunţă „gravele încălcări ale unor drepturi
garantate de Convenţie” săvârşite de statul Y, iar statul Z sau o organizaţie
neguvemamentală A ar voi „să intervină” în acea cauză prin a depune „observaţii
scrise” pertinente, de natură să contribuie la corecta stabilire a situaţiei de fapt şi
de drept învederată de părţi instanţei europene, va putea aceasta să refuze această
„intervenţie”? Oare nu ar fi mai adecvat interesului apărării ordinii publice
europene în domeniu să se facă aplicarea principiului potrivit cu care „ceea ce nu
este interzis este permis”? De altfel, art. 36 parag. 2 nu face nici o distincţie: el
prevede, aşa după cum am văzut, că, „în interesul bunei administrări a justiţiei”,
preşedintele Curţii poate invita orice stat contractant ce nu este parte la o
procedură sau orice „persoană interesată”, alta decât reclamantul, să prezinte
observaţii scrise sau orale; din moment ce am arătat că, practic, nu este vorba
despre „invitarea” unui asemenea stat, ca de altfel şi a terţelor persoane, ci de
cererea celor interesaţi - inclusiv alte state contractante - de a depune concluzii
scrise şi orale într-o cauză, considerăm că nimic nu se opune ca, într-o cauză
interstatală aflată pe rolul Curţii, un stat contractant terţ sau o organizaţie neguver
namentală să facă „o cerere de intervenţie” în sensul Convenţiei, iar preşedintele
camerei sau al Marii Camere, după caz, să autorizeze acel stat sau acea organizaţie
să depună observaţii scrise sau orale în respectiva cauză. în orice caz, dacă o
anumită ambiguitate în materie a fost menţionată şi prin prevederile pertinente
conţinute în prima formă a Regulamentului Curţii3, în prezent această problemă
1Ase vedea supra, nr. 668 şi urm.

2 CEDH, 5 aprilie 2000, Danemark c/Turquie, Recueil 2000-IV, p.
3 Potrivit dispoziţiilor fostului art. 31 parag. 3 din Regulamentul Curţii, în prezent
abrogat: „în conformitate cu art. 36 parag. 2 din Convenţie, preşedintele camerei
Bîrsan 403
şi-a găsit soluţionarea prin dispoziţiile art. 44 din Regulament care reglementează
intervenţia terţelor persoane într-o procedură desfăşurată în faţa Curţii, astfel cum
acestea au fost introduse la 7 iulie 2003; potrivit acestor dispoziţii, atunci când o
cauză este comunicată pe temeiul art. 51 parag. 1 sau al art. 54 parag. 2 lit. b) din
Regulament statului „chemat în judecată”, în interesul unei bune administrări a
justiţiei preşedintele camerei poate, în aplicarea dispoziţiilor art. 36 parag. 2 din
Convenţie, să invite sau să autorizeze „intervenţia” în acea cauză a oricărui stat
contractant ce nu este parte la procedură sau a „oricărei persoane interesate”, alta
decât reclamantul; or, art 51 din Regulament reglementează procedura examinării
admisibilităţii cererilor interstatale, în prunul său alineat textul dispunând că,
atunci când Curtea este sesizată cu o asemenea cerere, preşedintele instanţei
europene „o aduce imediat la cunoştinţa statului chemat în judecată şi o atribuie
spre soluţionare unei secţii”; aceasta însemnă că, din momentul comunicării cererii
statului „pârât”, orice alt stat contractant sau orice „persoană interesată” poate
face „cerere de intervenţie”, în sensul Convenţiei, în acea cauză.
15 Posibilitatea „invitării” unui stat contractant să prezinte observaţii scrise sau
orale „în interesul unei bune administrări a justiţiei”, înainte de intrarea în vigoare
a Protocolului Nr. 11, când ea nu era prevăzută de Convenţie, ci era înscrisă
numai în fostul Regulament al Curţii, a cunoscut două cazuri de aplicaţie
jurisprudenţială, în ambele însă fiind vorba despre „cereri de intervenţie” ale
guvernelor unor state terţe autorizate de preşedintele formaţiunii de judecată în
acest sens, şi nu de „invitarea” acestora la dezbaterea cauzelor. Bunăoară, în cauza
Ruiz-Mateos c/Espagne, în care s-a pus problema aplicării dispoziţiilor art. 6
parag. 1 în materia procedurilor desfăşurate în faţa instanţelor constituţionale,
preşedintele Curţii a autorizat guvernele german şi portughez ca, pe temeiul
dispoziţiilor art. 37 parag. 2 din fostul Regulament al Curţii, „să depună observaţii
scrise cu privire la aplicabilitatea art. 6 al Convenţiei jurisdicţiilor constituţionale”1.
De asemenea, în cauza Lobo Machado c/Portugal, în care reclamantul invoca
încălcarea dreptului său la un proces echitabil prin aceea că nu i-au fost comunicate
concluziile scrise depuse de ministerul public în cauza ce-1 privea, judecată de
poate, în interesul unei bune administrări a justiţiei, să invite sau să autorizeze orice "
stat contractant care nu este parte la procedură sau orice persoană interesată, alta
decât reclamantul, să depună observaţii scrise sau, în circumstanţe excepţionale, să ia
parte la şedinţa publică dispusă în cauză. Cererile de autorizare trebuie să fie temeinic
motivate şi redactate într-una din limbile oficiale ale Curţii, într-un termen rezonabil,
după fixarea desfăşurării procedurii scrise”.
1CEDH, 23 iunie 1993, Serie Anr. 262, § 5.
404 Bîrsan
instanţa supremă portugheză, şi prin participarea reprezentantului ministerului

public la deliberările completului de judecată în cadrul aceleiaşi proceduri, pe
temeiul art. 37 parag. 2 din Regulament preşedintele a decis să dea curs cererii
guvernului belgian de a prezenta observaţii scrise cu privire la unele aspecte ale
cauzei. Prin scrisoarea adresată grefei, „avocatul reclamantului a formulat
observaţii asupra intervenţiei acestui guvern cu titlu de amicus curiae”1.
După intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 11 inserarea acestei posibilităţi în 16
textul analizat, cât şi problemele de drept complexe, cu a căror soluţionare s-a
confruntat şi se confruntă instanţa europeană în unele speţe, au condus la
creşterea numărului de cauze în care mai multe state au solicitat să participe în
calitate de „terţi intervenienţi”, în sensul Convenţiei, la examinarea acestora.
Astfel, în cauza Ilaşcu et autres c/Moldova et Russie2, care a pus, printre 17
altele, problema răspunderii extrateritoriale a unui stat - Rusia - pentru „susţine
rea” acordată sub diverse forme autorităţilor secesioniste de pe teritoriul altui
stat - Moldova - , precum şi acea a răspunderii unui stat contractant - Moldova
-pentru încălcările Convenţiei produse pe acel teritoriu, asupra căruia el a declarat
că nu poate exercita nici un control datorită situaţiei astfel create, după desesizarea
camerei învestite cu soluţionarea cauzei în favoarea Marii Camere (art. 30 din
Convenţie), în temeiul art. 36 parag. 2 preşedintele Curţii a invitat guvernul român
ca, „pentru o bună administrare a justiţiei”, să depună observaţii scrise, ceea ce
acesta a şi Scut. Sau, recent, în cauza Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticart
Anonim Şirketi c/Irlande, societatea reclamantă a susţinut că, în aplicarea
regimului sancţiunilor internaţionale dispuse de O.N.U. şi U.E. împotriva unui
stat - ex-Republica Federativă Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) - ca urmare a
conflictului armat declanşat de acesta şi a încălcărilor drepturilor omului pe care
el le-a comis, prin punerea sechestrului asupra unei aeronave a acelui stat aflată
pe teritoriul său, Irlanda i-a încălcat un drept garantat de art. 1 din Protocolul
Nr. 1, deoarece ea folosea acea aeronavă în interes propriu, pe baza unui contract
de închiriere pe care îl încheiase cu compania aeriană naţională iugoslavă,
proprietara aeronavei3. După desesizarea Camerei învestite cu soluţionarea cauzei,
1 CEDH, 20 februarie 1996, Recueil 1996-1, § 6 ; „interesul” intervenţiei guvernului
belgian a constat în aceea că problema necomunicării concluziilor ministerului public
reclamantului, prin raportare la dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie, s-a pus şi
într-o cauză în care el era „pârât” - Vermeulen c/Belgique; de altfel, „în vederea unei
bune administrări a justiţiei”, preşedintele Curţii a decis ca „audierea publică” în cele
două cauze să se facă în aceeaşi zi; CEDH, 20 februarie 1996, Recueil 1996-1, § 5.
2 CEDH, 8 iulie 2004, Recueil 2004-Vn.
3 CEDH, 30 iunie 2005, Recueil 2005, § 155-166.
Bîrsan 405
pe temeiul art. 30 din Convenţie, în favoarea Marii Camere, în cadrul procedurii

desfăşurate în faţa acesteia din urmă, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 6 parag. 2 al
Convenţiei, preşedintele Curţii a autorizat guvernele britanic şi italian să depună
observaţii scrise1.
18 Menţionăm că, în aplicarea aceloraşi prevederi, instanţa europeană a precizat
că, în situaţia în care faptele alegate de reclamant s-au petrecut pe teritoriul unei
regiuni a unui stat contractant ce se bucură din punct de vedere constituţional şi
administrativ de o anumită autonomie, acea regiune autonomă nu va putea avea
calitatea de „terţ intervenient”, în sensul Convenţiei, în acea cauză. De altfel, a
precizat Curtea, este de principiu că orice stat este reprezentat în faţa instanţei
europene prin autorităţile sale centrale, nu prin cele ale regiunii autonome. în
cauza Assanidze c/Georgie2, Curtea a reţinut că autorităţile Republicii autonome
Azaria, entitate instituţională componentă a statului georgian, au cerut, prin
împuternicit, „autorizarea” să intervină în calitate de terţă parte în procedură (art.
36 parag. 2 din Convenţie), iar guvernul „pârât” a solicitat admiterea acestei
cereri. însă, după consultarea judecătorilor Marii Camere, preşedintele a respins
„cererea de intervenţie” formulată de autorităţile Republicii autonome Azaria,
subliniind că, „în principiu, într-o procedură în faţa Curţii, autorităţile statului
pârât, inclusiv cele regionale, chiar dacă acestea se bucură de un statut de
autonomie, trebuie să fie reprezentate de guvernul central, astfel că intervenţia
lor - a celor regionale - (n.n., C.B.) în cadrul procedurii în calitate de terţă parte
este exclusă” 3 (s.n., C.B.). Totuşi, preşedintele a indicat că nimic nu se opune ca,
la dezbaterile din şedinţa publică decisă a avea loc în cauză, din delegaţia statului
pârât să facă parte şi reprezentanţi ai autorităţilor regionale; guvernul georgian a
dat curs acestei „indicaţii”4, delegaţia georgiană prezentă la dezbaterea cauzei în
şedinţă publică cuprinzând şi reprezentanţi ai Republicii autonome Azaria. -~
B. Intervenţia unor „persoane interesate”
19 774. Aplicaţii. Atât în sistemul anterior Protocolului Nr. 11, când această
modalitate de intervenţie a „particularilor” - persoane fizice, persoane juridice de
drept privat, organizaţii neguvemamentale sau „grupuri de particulari” - nu era -
1Idem, § 6-9.
2 CEDH, 8 aprilie 2004, Recueil 2004-11.
3 Idem, § 12.
4Idem, § 13-16.
406 Bîrsan
Intervenţia terţilor 20 Art. 36
prevăzută de Convenţie, ci de Regulamentul Curţii, cât şi în actualul sistem, când

ea este înscrisă în art. 36 parag. 2 din Convenţie, în esenţă, exercitarea ei trebuie
sase facă „în scopul unei bune adm inistrări a justiţiei”. Practica de aplicare a
„intervenţiei” terţelor persoane în examinarea unei cauze aflate pe rolul Curţii ne
îndeamnă să spunem că o asemenea intervenţie este admisă numai atunci când
ea apare utilă şi pertinentă în soluţionarea cauzei cu care este sesizată instanţa
europeană. Această utilitate are în vedere posibilitatea formulării de către entităţile
autorizate să depună observaţii scrise sau să prezinte concluzii orale a unor
puncte de vedere ce pot contribui la determinarea cât mai exactă a problemelor de
drept ce se pun într-o anumită cauză şi la adoptarea unei hotărâri cât mai
argumentate.
Noţiunea de „orice persoană interesată” folosită de art. 36 parag. 2 din Con- 20
venţie conduce limpede la ideea că pot dobândi calitatea de „terţi intervenienţi”,
în sensul acestui text, nu numai persoanele juridice, cu excepţia organizaţiilor
guvernamentale, ci şi persoanele fizice1. Dar, cel mai adesea, aceste „persoane
interesate” în soluţionarea unei cauze de pe rolul Curţii sunt organizaţii neguvema-
mentale, asociaţii profesionale, sindicate, instituţii neguvernamentale ale
drepturilor omului, centre de cercetare în domeniu, organizaţii profesionale ale
avocaţilor etc. Dacă în sistemul anterior Protocolului Nr. 11 asemenea organizaţii
neguvemamentale au avut calitatea de „terţ intervenient” într-un număr de 18
cauze, după intrarea în vigoare a acestui protocol, prin introducerea în Convenţie
a textului analizat, numărul lor a crescut simţitor.
1 Spre exemplu, în cauza V. c/Royaume-Uni, în care reclamantul minor se plângea,

printre altele, de inechitatea procesului său în care fusese condamnat pentru uciderea
unui copil de doi ani, preşedintele Marii Camere a autorizat organizaţia neguvema-
mentală Justice, precum şi pe părinţii copilului ucis să depună observaţii scrise;
părinţii copilului victimă a omorului au fost autorizaţi să participe la audiere şi să
prezinte observaţii orale; CEDH, 16 decembrie 1999, Recueil 1999-IX, § 4; în cauza
Pini et autres c/Roumanie care privea, printre altele, aplicarea dispoziţiilor art. 8 din
Convenţie în materia adopţiilor, preşedintele camerei învestite cu soluţionarea cauzei
a autorizat cererile de intervenţie formulate de N.M. - directorul centrului educativ
unde erau internate minorele adoptate, baroana E.N. de W. - resortisantă britanică,
raportoare în Parlamentul U.E., I.T., membru fondator al centrului educativ, şi V.A
- avocat, în calitate de reprezentant al minorelor adoptate; toate aceste persoane au
depus observaţii scrise şi au pus concluzii orale în şedinţă publică; CEDH, 22 iunie
2004, Recueil 2004-V, § 7; în schimb, în cauza llaşcu et autres c/MoIdova et Russie,
preşedintele Marii Camere a respins cererea de intervenţie formulată de L.G., parte
civilă în procedura ce a condus Ia condamnarea reclamanţilor de către „Tribunalul
Suprem al R.M.T.”; CEDH, 8 iulie 2004, precit., § 8.
27. Bîrsan 407

21 Desigur că, în prezent, când activitatea jurisdicţională a Curţii este mult mai
bine cunoscută prin simpla consultare a site-ului ei Internet, apare mult mai
lesnicios pentru asemenea organisme să poată aprecia în ce cauze au a interveni,
în orice caz, la ştirea noastră, nu a existat vreo cauză de pe rolul Curţii în care
preşedintele Marii Camere sau al camerei învestite cu soluţionarea ei să fi invitat
vreo asemenea organizaţie sau asociaţie ca, „în interesul unei bune administrări
a justiţiei”, să prezinte observaţii scrise sau orale. Cu atât mai puţin se poate
pune problema „invitării” de către preşedintele formaţiunii de judecată a unei
persoane fizice să depună observaţii scrise sau orale într-o cauză determinată. în
realitate, organizaţiile neguvernamentale, asociaţiile, barourile de avocaţi etc.
sunt cele care solicită ca, pe temeiul dispoziţiilor art. 36 parag. 2 din Convenţie,
să fie autorizate a interveni în procedura desfăşurată în faţa instanţei europene.
Aşa după cum vom vedea imediat, Regulamentul Curţii reglementează foarte
precis condiţiile în care „terţii” autorizaţi să intervină pot formula astfel de
„observaţii”, sub sancţiunea ca acestea să nu mai fie luate în considerare de
instanţa europeană.
22 în sfârşit, în ultima vreme am putea spune că noţiunea de „persoană interesată”
în sensul art. 36 parag. 2 capătă o anumită extindere. Bunăoară, recent, în două
cauze ce puneau în discuţie luarea în considerare de către Curte a aplicării normelor
de drept comunitar cu privire la asigurarea respectării unor drepturi garantate de
Convenţie, ambele soluţionate de Marea Cameră, preşedintele Curţii a autorizat
participarea în calitate de „terţ intervenient” în procedură a Comisiei Uniunii
Europene. Astfel, în cauza Senator Lines GmbH c/Autriche, Belgique, Danemark,
Finlande, France, Allemagne, Grece, Irlande, Italie, Luxembourg, Pays-Bas,
Portugal, Espagne, Suede et Royaume- Uni1, Comisia Uniunii Europeane a fost
autorizată să depună concluzii scrise, iar în cauza Bosphorus Hava Yollări
Turizm ve TicaretAnomim Şirketi c/Irlande, preşedintele Curţii a autorizat Comisia
Uniunii Europene de a depune „observaţii scrise” şi „a autorizat-o să participe
şi la procedura orală” desfăşurată în acea cauză2.
23 într-o caracterizare generală s-ar putea spune că instituţia „terţului interve
nient” în sensul art. 36 din Convenţie, invitat sau autorizat să prezinte observaţii
scrise sau orale într-o cauză aflată în examinarea instanţei europene, prezintă
trăsăturile instituţiei specifice procedurii judiciare engleze denumită amicus
curiae, ceea ce literal s-ar traduce prin expresia „prieten al Curţii”; este vorba
despre o persoană cu o calificare recunoscută într-un anumit domeniu, invitată
1 CEDH, decizia din 10 martie 2004, Recueil 2004-IV.

2 CEDH, 30 iunie 2005, precit., § 9.
408 Bîrsan
de jurisdicţia sesizată cu soluţionarea unei cauze să depună observaţii „de natură

a lumina pe judecător”. Desigur că instanţa nu va fi ţinută de acest aviz, dar, spre
deosebire de expert sau consilier (consultant), opinia exprimată de amicus
curiae poate să poarte şi asupra unor probleme de drept1. De altfel, am văzut mai
sus că într-o cauză —Lobo Machado c/Portugal - instanţa europeană a calificat
intervenţia unui guvern terţ ca fiind făcută în calitate de amicus curiae2.
C. P ro ced u ra intervenţiei unui te rţ
775. Dispoziţiile Regulamentului Curţii. în aplicarea prevederilor art. 36 24

parag. 1 din Convenţie, art. 44 parag. 1 lit. a) din Regulamentul Curţii, astfel cum
a fost modificat la 7 iulie 2003, dispune că atunci când instanţa europeană este
sesizată cu o cerere individuală introdusă pe temeiul art. 34, în situaţia în care ea
decide „aducerea acestei cereri la cunoştinţa statului contractant pârât”, grefierul
comunică, în acelaşi timp, o copie a cererii „oricărui stat contractant al cărui
resortisant este reclamantul din acea cauză”. De asemenea, cu acelaşi prilej,
grefierul notifică acestui stat contractant, dacă este cazul, decizia de a organiza
audierea părţilor în şedinţă publică, în acea cauză. într-o asemenea ipoteză, statul
contractant care voieşte a-şi exercita dreptul ce-i este recunoscut de art. 36
parag. 1 , de a prezenta observaţii scrise sau de a lua parte la şedinţa publică
eventual decisă în cauză, este ţinut să aducă aceasta la cunoştinţa grefierului în
scris, în termen de cel mult 1 2 săptămâni după comunicarea cererii sau notificarea
deciziei de organizare a audierii publice în respectiva cauză; preşedintele camerei
poate, în mod excepţional, să fixeze un alt term en, la solicitarea statului
contractant interesat sau în funcţie de alte împrejurări specifice examinării cauzei
[art. 44 parag. 1 lit. b)].
Din aceste prevederi ale Regulamentului se pot face cel puţin două observaţii 25
privitoare la procedura aplicării dispoziţiilor art. 36 parag. 1 din Convenţie. Mai
întâi, este de observat că aplicarea sa presupune examinarea unei cereri de către
instanţa europeană în care aceasta a decis comunicarea ei guvernului împotriva
căruia se îndreaptă reclamantul, ceea ce înseamnă că cererea pune probleme de
fapt şi de drept suficient de serioase, pentru că ea nu a fost declarată inadmisibilă
sau radiată de pe rol fără o examinare complementară (art. 54 parag. 1 din
Regulament); datele cererii impun aprofundarea examinării ei, în condiţiile
prevăzute de art. 54 parag. 2 ale Regulamentului.
1A se vedea G. Cornu, Vocabulaire juridique, 6ime edition mise â jour, P.U.F., Paris,
2004, p. 54.
2 CEDH, 20 februarie 1996, precit, § 6 .
Bîrsan 409
26 în al doilea rând, termenul acordat statului ce doreşte a depune observaţii în

calitate de „terţ intervenient” este precis determinat de Regulament, spre a se
evita prelungirea duratei examinării acelei cauze; el este fixat la 1 2 săptămâni.
Totuşi, dispoziţia în materie este suplă, preşedintele camerei putând dispune
acordarea, în cazuri excepţionale, a altui termen, în funcţie de situaţia concretă
pusă în discuţie în acea cauză.
27 Cât priveşte dispoziţiile art. 36 parag. 2 din Convenţie, art. 44 parag. 2 lit. a)
din Regulament prevede că, atunci când o cerere interstatală sau o cerere
individuală este comunicată statului în cauză, preşedintele camerei poate, „în
interesul unei bune administrări a justiţiei”, să invite sau să autorizeze orice stat
contractant ce nu este parte la procedură sau orice persoană interesată, alta
decât reclamantul, să supună observaţii scrise sau, în circumstanţe excepţionale,
să ia parte la şedinţa publică dispusă în acea cauză. Cererea de „autorizare”
trebuie să fie temeinic motivată; ea se impune a fi formulatăîn scris, într-una din
limbile oficiale de lucru ale Curţii, cel mai târziu în 12 săptămâni după comunicarea
cererii reclamantului statului „pârât”; preşedintele camerei poate, în mod
excepţional, să fixeze un alt asemenea termen [art. 44 parag. 2 lit. b) din
Regulament].
28 Reţinem aşadar că, aşa cum arătam mai sus1, Regulamentul Curţii „comple
tează” în mod evident lacuna dispoziţiilor art. 36 din Convenţie, care nu prevăd
nimic în privinţa posibilităţii intervenţiei unor „terţe persoane” în cauzele
interstatale; or, aşa cum am arătat mai sus, din moment ce art. 44 parag. 2 lit. a)
dispune că, atunci când o cerere este comunicată statului în cauză pe temeiul
art. 51 parag. 1 din Regulament, preşedintele camerei poate face aplicarea
prevederilor art. 36 parag. 2 din Convenţie, este limpede că acest text îşi găseşte
aplicaţie şi în materia cererilor interstatale, deoarece art. 51 parag. 1 reglementează
procedura comunicării acestor cereri. Apoi, indiferent că este vorba despre
cereri interstatale sau de cereri individuale, dacă interesul „bunei administrări a
justiţiei” poate presupune autorizarea unor „terţe persoane interesate” în solu
ţionarea cauzei să contribuie la aceasta cu observaţii scrise sau, în mod
excepţional, cu concluzii orale, totuşi, solicitările de autorizare făcute în acest
sens trebuie să fie temeinic motivate; mai mult, din punctul de vedere al formei,
Regulamentul Curţii dispune că acestea au a fi depuse în scris, într-una din
limbile oficiale de lucru ale Curţii. De asemenea, Regulamentul prevede şi
termenul în care se depun „cererile de intervenţie” - 1 2 săptămâni termen ce
410 Bîrsan
poate fi, în mod excepţional, scurtat sau prelungit de preşedintele camerei, în

funcţie de împrejurări.
Cel de-al treilea paragraf al art. 44 din Regulament conţine dispoziţii privitoare 29
la regimul cererilor de intervenţie în cauzele aflate pe rolul M arii Camere. Astfel,
în ipoteza în care asemenea cereri au a fi examinate de Marea Cameră în urma
desesizării unei camere pe temeiul art. 30 din Convenţie, termenul de 12 săptămâni
în care poate fi făcută cererea de intervenţie curge de la data notificării către
părţi a deciziei de desesizare, adoptată de Cameră. în cazul în care Marea Cameră
reţine cauza spre soluţionare în urma aplicării dispoziţiilor art. 43 din Convenţie,
acest termen curge de la data deciziei colegiului M arii Cam ere de a accepta
cererea de redeschidere a procedurii exam inării acelei cauze. Potrivit
Regulamentului Curţii, în toate situaţiile invitarea sau autorizarea unui stat
contractant, altul decât cel în cauză, sau a oricărei persoane interesate ca, în
scopul unei bune administrări a justiţiei, să depună observaţii scrise este însoţită
de precizarea condiţiilor în care se poate face aceasta, inclusiv cu privire la
termenul acordat, condiţii fixate de preşedintele camerei, respectiv al M arii
Cam ere. De asemenea, potrivit Regulamentului, grefierul transm ite părţilor
observaţiile primite de la terţii intervenienţi care, în condiţiile fixate de preşedintele
camerei sau al Marii Camere, sunt autorizate să răspundă în scris sau, dacă este
cazul, în şedinţa publică organizată în cauză (art. 44 parag. 5).
Sancţiunea nerespectării condiţiilor astfel fixate este aceea că preşedintele 30
camerei sau al Marii Camere poate decide ca observaţiile terţilor intervenienţi „să
nu fie vărsate la dosar” sau aceea a limitării participării „terţului intervenient
în culpă” la dezbaterile din şedinţa publică, în măsura în care el consideră aceasta
apropriat” (art. 44 parag. 4 din Regulament)1.
1 Bunăoară, din consultarea dosarului cauzei Leyla Şahin c/Turquie, nr. 44774/1998,
care a condus la hotărârea unei camere a Curţii din 26 iunie 2004 şi a hotărârii Marii
Camere din 10 noiembrie 2005, sesizată pe temeiul art. 43 din Convenţie, rezultă că
o asociaţie „de persoane oprimate” a depus o cerere de intervenţie, fără a o motiva;
grefa a comunicat solicitantului că, pe temeiul dispoziţiilor art. 44 parag. 2 din
Regulamentul Curţii, cererea de intervenţie trebuie să fie motivată şi redactată
într-una din limbile oficiale de lucru ale Curţii; asociaţia nu a mai răspuns la scrisoarea
grefei, astfel că cererea ei de intervenţie nu a mai fost luată to considerare,
în aceeaşi cauză au mai făcut cereri de intervenţie, în calitate de „persoane interesate”,
Uniunea Barourilor din Turcia şi Baroul din Istanbul, dar aceste cereri au fost
respinse ca tardive, având în vedere că ele nu fuseseră depuse în termenul de 12
săptămâni de la comunicarea cererii de chemare în judecată guvernului, astfel cum
dispune art. 44 parag. 2 din Regulament.
Bîrsan 411
Art. 37
Scoaterea 1. în orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea
de pe rol de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele permit să
se tragă concluzia că:
a. solicitantul nu doreşte să o mai menţină; sau
b. litigiul a fost rezolvat; sau
c. pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea
examinării cererii nu se mai justifică.
Totuşi Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea
drepturilor omului garantate prin convenţie şi prin proto
coalele sale o cere.
2. Curtea poate hotărî repunerea pe rol a unei cereri atunci
când ea consideră că împrejurările o justifică.
Radiation 1. A tout moment de Ia procedure, Ia Cour peut decider de

rayer une requete du role lorsque les circonstances permettent
de conclure
a. que le requerant n’entend plus la maintenir; ou
b. que le litige a ete resolu; ou
c. que, pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence,
il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de Ia requete.
Toutefois, la Cour poursuit l’examen de la requete si le respect
des droits de l’homme garantis par la Convention et ses
Protocoles l’exige.
2. La Cour peut decider la reinscription au role d’une requete
lorsqu’elle estime que les circonstances le justifient.
Striking out 1. The Court may at any stage Qf the proceedings decide to
applications strike an application out of its list of cases where the circum-
stances lead to the conclusion that
a. the applicant does not intend to pursue his application; or
b. the matter has been resolved; or
c. for any other reason established by the Court, it is no longer
justified to continue the examination of the application.
However, the Court shall continue the examination of the
application if respect for human rights as defined in the
Convention and the protocols thereto so requires.
412 Bîrsan
Scoaterea de pe rol 1-2 Art. 37
2. The Court may decide to restore an application to its list of

cases if it considere that the circumstances justify such a course.
Sumar
§ 1. Precizări preliminare 413
§2. Radierea de pe rol......................................................... 416
A. Reclamantul înţelege să nu-şi mai menţină cererea
[art. 37 parag. 1 lit. a)] 416
B. Curtea constată că litigiul a fost soluţionat [art. 37 parag. 1 lit. b)] 418
C. Existenţa oricărui alt motiv ce nu mai justifică a fi continuată
examinarea cererii [art. 37 parag. 1 lit. c)] 422
§3. Repunerea cauzei pe rol (art. 37 parag. 2) 431
Bibliografie
J.L. Charrier, Code de la Convention europeenne des droits de l’homme, Litec, 2005,
p. 296-297; G. Cohen-Jonathan, La Convention europeenne des droits de rhomme,
Economica, Paris, 1989, p. 35-36 şi p. 72; M. de Salvia, Compendium de CEDH. Les
principes directeurs de la jurisprudence relative â la Convention europeenne des droits de
l’homme, voi. I, Editions N.P. Engel, Kehl, Strasbourg, Arlington Va., 2003, p. 695;
Fr. Sudre, Droit internaţional et europeen des droits de l’homme, 7inK ed., refondue, PUF
«Droit fondamental», 2005, p. 597.
§1. Precizări preliminare
776. în redactarea sa iniţială, Convenţia nu conţinea nici o dispoziţie privitoare 1

la radierea unei cereri de pe rolul organelor de control pe care ea le instituia:
Comisia şi Curtea. Ulterior, prin luarea în considerare a atribuţiilor de filtrare a
cererilor adresate fostei Comisii, Protocolul Nr. 8 din 13 martie 1985, intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1990 - aşadar după o perioadă relativ îndelungată de aplicare
a Convenţiei - , a introdus în cuprinsul ei, în art. 30, dispoziţii care reglementau
posibilitatea radierii de pe rol a cererilor aflate în examinarea fostei Comisii;
conţinutul acestui text, care la acea epocă prevedea posibilitatea reglementării
amiabile a litigiului în tot cursul procedurii examinării cererilor de către Comisie, a
fost „translatat” în fostul art. 28 parag. 2 din Convenţie.
în raportul explicativ al Protocolului Nr. 11 se arată că, deşi se poate susţine 2
ideea potrivit cu care orice jurisdicţie este în mod implicit abilitată, în anumite
condiţii, să radieze de pe rol o cauză cu soluţionarea căreia este învestită, autorii
săi au preferat să înscrie această posibilitate pentru jurisdicţia europeană unică
Bîrsan 413
în materie astfel instituită, cu precizarea situaţiilor în care aceasta poate dispune

radierea unei cauze de pe rolul ei1.
1 Deşi problema prezintă numai un interes strict „istoric”, ea merită să fie reamintită:
am arătat că, în fostul sistem al Convenţiei, după ce Comisia declara cererea
reclamantului admisibilă, până la intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 9 din 1994,
abrogat însă prin Protocolul Nr. 11 din 1998, reclamantul nu putea sesiza Curtea
cu examinarea cererii sale pe fond; acest lucru îl puteau face numai Comisia, statul
în cauză sau statul al cărui resortisant era victima (fostul art. 48 al Convenţiei); este
raţiunea pentru care, deşi Convenţia nu conţinea nici o prevedere referitoare la
posibilitatea radierii unei cereri aflate pe rolul Curţii, instanţa europeană a înscris un
text care să-i permită această soluţie în Regulamentul ei (iniţial art. 48, devenit apoi,
în fostul Regulament în vigoare până în anul 1998, art. 49, conţinutul textului
rămânând acelaşi). Potrivit primului alineat al textului, când partea reclamantă -
subliniem, partea reclamantă, nu însuşi reclamantul, care nu putea avea calitate
procesuală activă în faţa Curţii - aducea la cunoştinţa grefierului intenţia sa de a se
desista şi celelalte părţi acceptau această desistare, camera decidea, după consultarea
fostei Comisii şi a reclamantului, dacă este cazul sau nu să „omologheze” această
desistare - de fapt o renunţare la acţiune - şi să decidă scoaterea ei de pe rol; a se
vedea supra, voi. I, nr. 59-64. Este de reţinut însă că, într-o cauză în care reclamantul
a invocat încălcarea de către autorităţile statale a dreptului său la un proces echitabil
sub aspectul duratei procedurii (art. 6 parag. 1 din Convenţie), după ce Comisia a
declarat cererea admisibilă şi şi-a redactat raportul ei pe fond (fostul art. 31 din
Convenţie) în care a conchis că s-a produs încălcarea dreptului garantat de Convenţie
alegată de reclamant prin cererea sa, guvernul „pârât” a sesizat Curtea cu examinarea
cauzei de fond (fostul art. 48 din Convenţie); în cursul acestei proceduri guvernul
a făcut cunoscut instanţei europene intenţia sa de a se desista de a continua judecarea
cauzei şi a cerut scoaterea ei de pe rol; după consultarea Comisiei şi a reclamantului
cu privire la oportunitatea acestei soluţii, chiar dacă reclamantul nu s-a pronunţat în
această privinţă, Curtea a decis, cum a susţinut, de altfel, şi Comisia în concluziile
puse în faţa ei, să continue procedura de examinare a cauzei pe fond; CEDH, 26 mai
1993, Bunkate c/Pays-Bas, Serie Anr. 248-B, § 18-19.
Cel de-al doilea alineat al aceluiaşi text al fostului Regulament al Curţii prevedea că
atunci când Curţii i s-a comunicat „o reglementare amiabilă, un aranjament sau orice
alt fapt de natură a conţine o soluţie în litigiu”, ea poate, dacă este cazul, după
consultarea părţilor, a Comisiei şi a reclamantului, să radieze cauza de pe rol; în
aplicarea acestei dispoziţii, într-o cauză în care societatea reclamantă a informat
Curtea - sesizată cu judecarea cauzei pe fond de către fosta Comisie - despre
intenţia ei de a se „desista”, „desistare” Ia care Comisia nu s-a opus, instanţa europeană
a observat că decizia reclamantei constituie dacă nu o desistare propriu-zisă, deoarece
ea nu este „parte” în cauză, neavând dreptul la acţiune în faţa Curţii, cel puţin „un
fapt de natură să constituie o soluţionare a litigiului”, astfel că a dispus radierea
414 Bîrsan
Astfel, dispoziţiile fostului art. 30 parag 1 şi 3 din Convenţie privitoare la 3

radierea unei cauze de pe rolul Comisiei formează, în esenţă, conţinutul actual al
art. 37 supus analizei. Textul prevede că, în orice moment al procedurii examinării
unei cereri, instanţa europeană poate decide radierea ei de pe rol, dacă circumstanţele
cauzei permit să se ajungă la concluzia că reclam antul nu mai înţelege să-şi
menţină cererea ori că litigiul dintre părţi a fost soluţionat sau că, pentru orice
alt motiv a cărui existenţă este constatată de Curte, nu se mai justifică conti
nuarea examinării ei [art. 37 parag. 1 lit. a), b) respectiv c)]. Totuşi, chiar dacă
instanţa europeană constată existenţa uneia din aceste situaţii, ea poate decide
continuarea examinării cererii respective, când această soluţie este impusă de
„imperativele respectării drepturilor omului garantate de Convenţie şi de proto
coalele sale adiţionale” (art. 37 parag. 1 partea finală). Potrivit art. 37 parag. 2,
instanţa europeană poate decide reînscrierea unei cauze pe rolul ei atunci când
ea apreciază că circum stanţele impun o asemenea continuare a exam inării
acelei cereri.
Se poate observa că, din moment ce o cerere poate fi radiată de pe rol „în 4
orice moment al procedurii”, aceasta înseamnă că radierea de pe rol se poate
dispune atât la stadiul examinării admisibilităţii unei cereri, cât şi la acela al
analizei fondului ei.
Apoi, privitor la această posibilitate, textul nu face nici o distincţie între 5
cererile interstatale şi cele individuale, astfel că radierea de pe rol se aplică ambelor
categorii de cereri; unele deosebiri privitoare la procedura aplicabilă radierii de
pe rol a cererilor interstatale faţă de cele individuale cuprinse în Regulamentul
Curţii (art. 43), asupra cărora vom reveni mai jos, nu sunt de natură să schimbe
această concluzie.
în sfârşit, precizăm că dispoziţiile Protocolului Nr. 14 nu aduc nici o modificare 6
cauzei de pe rol; CEDH, 27 februarie 1992, Societe Stenuit c/France, Serie A nr. 232-A,
§ 8-9; ea a ajuns la aceeaşi concluzie într-o cauză în care reclamantul nu s-a mai
interesat de acţiunea sa, nerăspunzând la scrisorile grefei (CEDH, 27 martie 1992,
Farmakopoulos c/Belgique, S6rie Anr. 235-A § 18-19), precum şi într-o alta în care
reclamantul a decedat fără moştenitori, deşi, în aceasta din urmă, fosta Comisie
ceruse continuarea examinării ei pe fond (CEDH, 25 martie 1994, Scherer c/Suisse,
Serie Anr. 287, § 30-32).
Bîrsan 415
§2. Radierea de pe rol
A. Reclam antul înţelege să nu-şi mai menţină cererea [art. 37

parag. 1 lit. a)]
7 777. Noţiune şi aplicaţii. Spre deosebire de sistemul anterior al Convenţiei în

vigoare până la aplicarea dispoziţiilor Protocolului Nr. 9 din 1994, în prezent
abrogat, în sistemul actual al Convenţiei, care are în centrul său recursul indi
vidual, fără a -1 ignora pe cel interstatal, instanţa europeană este sesizată, pe
temeiul art. 33 sau al art. 34 din Convenţie, cu o adevărată cerere de chemare în
judecată, al cărei titular este reclamantul, fie un stat sau mai multe state
contractante în cazul cererilor interstatale (art. 33), fie o persoană fizică, o
organizaţie neguvemamentală sau o asociaţie ori un „grup de particulari”, în
ipoteza unei acţiuni individuale (art. 34). Din diferite motive, reclamantul poate
renunţa la acţiunea sa, în orice stadiu al procedurii, renunţare de care va lua act
jurisdicţia europeană, dispunând astfel scoaterea cauzei de pe rolul ei. Prin
raportare la noţiunile de drept procesual intern al statelor contractante, desistarea
reclamantului presupune renunţarea sa la acţiune; nici o clipă nu se poate pune
problema renunţării la exerciţiul drepturilor şi libertăţilor garantate de
Convenţie; aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, în cazul cererilor individuale,
acţiunea reclamantului urmăreşte încetarea încălcărilor dreptului garantat de
Convenţie, alegată prin acţiunea sa, şi obţinerea reparaţiei adecvate. Or, dacă
reclamantul renunţă la acţiunea sa, aceasta semnifică, de regulă, fie că el a primit
satisfacţie pe plan intern1, fie că este gata să o primească2, astfel că nu mai
1 Astfel, recent, într-o cauză în care reclamantul a susţinut că refuzul autorităţilor

naţionale de a-i ridica interdicţia de a rămâne pe teritoriul statului în cauză constituie
o încălcare a dreptului său la viaţa de familie, după comunicarea cererii guvernului
„pârât” autorităţile naţionale competente au dispus anularea deciziei prin care a fost
luată măsura contestată; fără alte explicaţii, reclamantul a trimis Curţii o copie după
decizia adoptată de autorităţi în acest sens, împrejurare din care instanţa europeană
a tras concluzia că reclamantul nu mai înţelege „să-şi menţină cererea” şi a dispus
radierea ei de pe rol în temeiul art. 37 parag. 1 lit. a) din Convenţie; CEDH, decizia
din 22 septembrie 2005, Celik c/France, nepublicată, Internet, site cit,
2Comis. EDH, 5 iunie 1990, nr. 11981 /1986, Moosbrugger c/Autriche, în D.R. nr. 65,
p. 97, în care reclamantul a declarat că doreşte să-şi retragă cererea datorită
„aranjamentului” pe care l-a încheiat cu statul pârât deoarece, după introducerea
cererii în faţa fostei Comisii, normele naţionale în materia litigioasă au fost modificate,
astfel că reclamantul urma să fie indemnizat pentru încălcarea dreptului său la un
proces echitabil sub aspectul duratei procedurii, potrivit angajamentului luat de
guvern în acest sens.
416 Bîrsan
înţelege să continue acţiunea sa la Strasbourg. Cererea de renunţare la acţiune

se trimite grefei Curţii, iar reclamantul trebuie să indice în mod expres că înţelege
a proceda astfel. Aşadar, desistarea este voluntară şi nu trebuie să apară ca
rezultatul unor eventuale presiuni exercitate de autorităţile statale asupra recla
mantului, cu scopul de a-1 determina să renunţe la cererea sa. De altfel, renunţarea
la acţiune se produce sub controlul instanţei europene, deoarece, dacă
„respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie o impune”, Curtea poate
continua, totuşi, examinarea cererii, iar, dacă a luat act de eventuala renunţare a
reclamantului la cerere, poate dispune reînscrierea acesteia pe rolul ei „atunci
când apreciază că circumstanţele impun o asemenea măsură” (art. 37 parag. 2 ).
în jurisprudenţă instanţei europene a fost consacrată şi o formă de renunţare 8
tacită la acţiune. într-adevăr, potrivit art. 44C din Regulamentul Curţii, atunci
când o parte nu transmite instanţei europene probele sau informaţiile pe care ea
le-a solicitat sau atitudinea sa exprimă dezinteresul pentru participarea activă la
procedură, Curtea „poate trage concluziile care se impun dintr-un asemenea
comportament”. Or, dacă reclamantul nu răspunde la o scrisoare trimisă de Curte
prin care i se solicită, într-un termen determinat, anumite informaţii sau răspunsul
la observaţiile depuse de guvern în acea cauză, în practică acestuia i se trimite o
a doua scrisoare cu confirmare de primire, scrisoarea prin care grefa îi aduce la
cunoştinţă expirarea termenului acordat, atrăgându-i-se atenţia că, în caz de
nemotivare a întârzierii sale şi de persistare în a rămâne în pasivitate, Curtea
poate decide radierea cauzei de pe roL în ipoteza în care reclamantul nu răspunde
la această scrisoare, Curtea dispune din oficiu radierea cauzei de pe rolul ei1. în
cazul în care, ulterior, reclamantul justifică, prin motive a căror temeinicie este
apreciată în mod suveran de instanţa europeană, întârzierea răspunsului său,
Curtea poate dispune, pe temeiul art. 37 parag. 2 din Convenţie, reînscrierea
cauzei pe rol şi continuarea examinării ei.2
Adeseori reclamantul solicită retragerea cererii sale ca urmare a reglementării 9
amiabile a litigiului, prin aplicarea dispoziţiilor art. 38 din Convenţie, pe care le
vom analiza mai jos. Este însă de reţinut că, într-o asemenea situaţie, practic,
instanţa europeană face aplicaţia atât a prevederilor art. 37 parag. 1 lit. a) -
deoarece reclamantul nu mai doreşte să continue acţiunea sa cât şi a celor
cuprinse în art. 37 parag. 1 lit. b), deoarece, ca urmare a înţelegerii amiabile prin
care guvernul se obligă, de regulă, pe de o parte, la a lua anumite măsuri de ordin
general, de natură a evita producerea, în viitor, a altor încălcări de genul celor
1 CEDH, 29 iulie 2003, Liuba c/Roumanie, nepublicată, Internet, site cit.

2 CEDH, 17 februarie 2005, Liuba c/Roumanie, nepublicată, Internet, site cit.
Bîrsan 417
invocate în cauza respectivă şi, pe de altă parte, la plata unei sume de bani către
reclamant cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea dreptului său garantat de
Convenţie, C urtea constată că litigiul a fost stins'. Dacă prin declaraţia sa de
acceptare a reglementării amiabile a litigiului reclamantul nu indică în mod expres
faptul că înţelege să-şi retragă acţiunea, instanţa europeană dispune radierea
cererii de pe rol numai pe temeiul art. 37 parag. 1 lit. b), constatând că litigiul
dintre părţi este stins.
10 în sfârşit, precizăm că, în cazul cererilor interstatale, atunci când statul
contractant reclamant face cunoscut grefierului intenţia sa de a renunţa la acţiune,
potrivit art. 43 din Regulament, camera învestită cu soluţionarea cererii poate
dispune radierea ei de pe rol dacă cealaltă parte contractantă sau celelalte părţi
contractante acceptă desistarea statului reclamant Fiind vorba despre raporturi
interstatale şi, prin ipoteză, despre încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei şi ale
protocoalelor sale adiţionale pe care statul reclamant crede că le poate imputa
statului „chemat în judecată”, este posibil ca acesta din urmă să nu fie de acord
cu retragerea acţiunii de către statul reclamant, voind continuarea examinării ei,
spre a dovedi, eventual, că nu au fost comise încălcările susţinute prin acţiunea
acestuia.
B. C u rte a co n stată că litigiul a fost soluţionat [a rt. 38 p arag . 1

lit. b)]
11 778. Noţiune şi aplicaţii. Litigiul dedus spre soluţionare instanţei europene

poartă asupra încălcării unui drept garantat de Convenţie sau/şi de protocoalele
sale adiţionale, încălcare imputabilă, potrivit susţinerilor reclamantului,
autorităţilor statului contractant împotriva căruia este formulată cererea sar In
cursul examinării unei asemenea cereri, în oricare fază a procedurii, este posibil să
intervină anumite acte ale guvernului sau înţelegeri ale părţilor, din care Curtea
să poată ajunge la concluzia că litigiul dintre părţi a fost soluţionat, astfel că, pe
temeiul art. 37 parag. 1 lit. b), ea va lua act de aceastăîmprejurare, şi, în consecinţă,
va dispune radierea cererii de pe rol. După cum a statuat, cu valoare de principiu,
instanţa europeană relativ recent în cauza Pisano c/Italie, pentru a putea decide
că litigiul este soluţionat în sensul art. 37 parag. 1 lit. b) din Convenţie şi că,
astfel, m enţinerea cererii reclamantului nu se mai justifică în mod obiectiv,
1CEDH, decizia din 7 decembrie 2000, Spisâkc/Slovaquie, Recueil 2000-XH, p. 507;

decizia din 8 aprilie 2003, Vogel c/Roumanie, nepublicată, Internet, site cit:, decizia
din 22 septembrie 2005, Mustafa Celik c/Turquie, nepublicată, Internet, site cit.
418 Bîrsan
Curtea consideră că este necesar ca ea să examineze, pe de o parte, problema de

a se şti dacă faptele despre care reclamantul se plânge prin cererea sa persistă
sau nu şi, pe de altă parte, dacă acele consecinţe ce ar fi putut rezulta dintr-o
eventuală încălcare a Convenţiei au fost înlăturate. Această modalitate de a
analiza situaţia dintr-o cauză, pentru ca, eventual, instanţa europeană să poată
constata „soluţionarea litigiului” ce formează obiectul acelei cauze, reflectă însăşi
structura mecanismului de control al Convenţiei, care prevede că instanţa euro
peană trebuie să adopte o decizie sau o hotărâre motivată referitoare la împrejurarea
dacă faptele contestate au devenit conforme cu dispoziţiile Convenţiei şi, dacă
aşa stau lucrurile, să verifice în ce măsură a fost acordată reclamantului o
„satisfacţie echitabilă” pe temeiul art. 41 din Convenţie1.
Aceste observaţii de ordin general, evidenţiate de Curte în materia discutată, 12
impun cel puţin două precizări. în primul rând, este de reţinut că decizia2adoptată
în faza examinării admisibilităţii cererii, respectiv hotărârea3-adoptată cu privire
la cererile declarate admisibile - de radiere de pe rol trebuie să conţină o scurtă
expunere a faptelor cauzei şi motivele pentru care instanţa europeană este
îndreptăţită a constata soluţionarea litigiului.
în al doilea rând, este foarte adevărat că, în multe situaţii, Curtea face aplicarea 13
dispoziţiilor art. 37 parag. 1 lit. b) prin a constata că litigiul a fost soluţionat în
urma reglementării amiabile, ca urm area exprimării voinţei părţilor în acest
sens, astfel cum dispune art. 39 din Convenţie. Termenii în care este redactată în
scris „înţelegerea” la care au ajuns părţile permit instanţei europene să aprecieze
dacă ambele exigenţe, formulate în considerentele hotărârii adoptate în cauza
Pisano c/Italie, evocate mai sus, sunt îndeplinite: faptele speţei au devenit
„conforme cu dispoziţiile Convenţiei” deoarece din textul „înţelegerii” părţilor
apare limpede că încălcarea Convenţiei denunţată de reclamant prin cererea sa a
încetat, iar guvernul se obligă să plătească - sau, uneori, a şi plătit la momentul
comunicării către grefă a înţelegerii amiabile realizate - o sumă de bani cu titlu de
despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamant prin acea încălcare4.
1 CEDH, 24 octombrie 2002, nepublicată, § 42, Internet, site cit.

2 CEDH, decizia din 24 ianuarie 2004, Rusu c/Roumanie, nepublicată, Internet, site
cit.
3 CEDH, 20 septembrie 2005, Abdulkadir Aydin et autres c/Turquie, nepublicată,
Internet, site cit.
4 CEDH, decizia din 7 decembrie 2000, precit:, decizia din 8 aprilie 2003, precit.-,
decizia din 24 ianuarie 2004, precit; 20 septembrie 2005 , precit, § 20-22; în acelaşi
sens, deciziile din 29 septembrie 2005, Ersoy c/Turquie, Tugucular c/Turquie şi
respectiv Ylmaz c/Turquie, nepublicate, Internet, site cit.
Bîrsan 419
14 în acelaşi timp, jurisprudenţă Curţii în materie învederează faptul că, în alte

situaţii, ea ajunge la concluzia soluţionării litigiului dintre părţi în sensul art. 37
parag. 1 lit. b) din Convenţie în urma unor dezbateri contradictorii, chiar şi
atunci când reclamantul continuă a-şi susţine pretenţiile sale fie în sensul că
încălcarea dreptului său garantat de Convenţie de către autorităţile statale pe
care o alegă prin cererea sa nu a încetat, fie că nu a primit „satisfacţia echitabilă”
adecvată; după cum este posibil ca, deşi statul în cauză susţine contrariul,
reclamantul să pretindă că nu sunt întrunite ambele condiţii. Insă, şi în asemenea
situaţii, în urma propriei sale analize a datelor speţei şi a susţinerilor părţilor, este
posibil ca instanţa europeană poate ajunge la concluzia că litigiul dintre părţi a
fost soluţionat, dispunând astfel radierea cererii de pe rol, pe temeiul art. 37
parag. 1 lit. b). Bunăoară, într-o cauză Curtea a constatat că reclamanta, de profesie
avocat, a iniţiat o procedură judiciară pentru neplata onorariului datorat de unul
din clienţii ei în urma căreia a obţinut obligarea acestuia la achitarea unei anumite
sume determinate de instanţă; constatând că reclamanta nu este mulţumită de
suma astfel stabilită, refuzând plata acesteia, potrivit normelor naţionale aplicabile
în materie clientul a solicitat arbitrajul decanului baroului de avocaţi din care
făcea parte reclamanta, ceea ce aceasta nu a acceptat. După ascultarea reclamantei,
decanul baroului a decis supunerea examinării cauzei Consiliului Ordinului
Avocaţilor, care a considerat că onorariul litigios excede „limitele unei juste
moderaţii”, astfel că el trebuie să rămână în limitele fixate de instanţă, şi că, în
orice caz, din moment ce în speţă onorariul reclamantei a fost fixat în urma unei
proceduri judiciare, el însuşi este necompetent să se pronunţe într-o asemenea
„contestaţie”. Prin cererea sa adresată instanţei europene, reclamanta a susţinut
că decizia Consiliului Ordinului Avocaţilor nu era susceptibilă de nici o cale internă
de atac, deşi purta asupra unui drept cu caracter civil - plata unor onorarii - , că
această decizie a fost adoptată fără dezbateri contradictorii şi publice, iar Consiliul
Ordinului nu constituia un tribunal imparţial şi independent, fiindu-i astfel încălcat,
sub aspectele indicate, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1
din Convenţie. Guvernul a susţinut că, faţă de conţinutul ordonanţei Consiliului
Ordinului Avocaţilor, Curtea are a lua act de împrejurarea că litigiul a fost soluţionat,
chiar dacă reclamanta doreşte continuarea examinării cererii sale de către instanţa
europeană1.
15 Curtea a apreciat că decizia contestată, prin care s-a stabilit un cuantum
„moderat” al onorariului reclamantei, „constituie, pe plan intern, o reparaţie
apropriată a încălcărilor alegate ale art. 6 din Convenţie”, astfel că ea a ajuns la
1CEDH, decizia din 1 iunie 1999, Christine Leblon c/Belgique, nepublicată, Internet,
site cit.
420 Bîrsan
concluzia că litigiul a fost soluţionat, în sensul art. 37 parag. 1 lit. b) din Convenţie.
De asemenea, instanţa europeană a constatat că respectul drepturilor omului
garantate de Convenţie nu impune continuarea examinării cauzei, iar problema
prejudiciului material şi moral invocat de reclamantă „nu mai subzistă, deoarece
pretenţia privitoare la repararea lui facea parte integrantă din cererea reclamantei”;
or, a spus Curtea, o „satisfacţie echitabilă” în sensul art. 41 din Convenţie are a
fi acordată numai atunci când ea constată încălcarea unui drept pe care aceasta
îl garantează1, ceea ce nu a fost cazul în speţă.
Sau, în cauza Pisano c/Italie, amintită mai sus, reclamantul a susţinut că 16
procedura penală intentată împotriva lui a fost inechitabilă, cu încălcarea
dispoziţiilor art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţie, deoarece instanţele naţionale au
refuzat audierea unui martor propus în apărarea sa. După ce cererea reclamantului
a fost declarată admisibilă, o cameră a Curţii învestită cu soluţionarea fondului
cauzei a ajuns, cu majoritate de voturi - 5 la 2 - , la concluzia că, în speţă, nu au
fost încălcate drepturile invocate de reclamant prin cererea sa. Reclamantul a
solicitat, pe temeiul art. 43 din Convenţie, redeschiderea procedurii examinării
cauzei sale de Marea Cameră, cerere admisă de colegiul acesteia. După înscrierea
cererii reclamantului pe rolul Marii Camere, în cadrul unei proceduri interne în
revizuire, martorul în discuţie a fost audiat de instanţele italiene şi, prin hotărâre
definitivă a Curţii de Casaţie, reclamantul a fost achitat. Cu toate acestea, în faţa
Marii Camere reclamantul a cerut continuarea examinării cererii sale, susţinând
că el a fost achitat numai ca urmare a cererii de revizuire; guvernul a pretins însă
că cererea reclamantului are a fi declarată inadmisibilă, deoarece el a pierdut
calitatea de victimă, în sensul art. 34 din Convenţie2.
Instanţa europeană a considerat însă că, deşi situaţia reclamantului „a fost 17
redresată” pe plan intern, jurisdicţiile italiene care s-au pronunţat în cauză nu au
constatat existenţa încălcării dispoziţiilor art. 6 din Convenţie prin neascultarea
martorului în discuţie, astfel că reclamantul nu a pierdut calitatea de victimă; dar,
a spus Curtea, ea are a examina dacă, prin evenimentele produse ulterior
condamnării reclamantului, nu se impune radierea cererii de pe rol3. Din acest
punct de vedere instanţa europeană a constatat că reclamantul nu mai face
obiectul vreunei condamnări pe plan intern, condamnarea sa iniţială fiind înlăturată
ca urmare a exercitării unor căi interne de atac, ce au condus la lipsirea de efecte
juridice a condamnării sale iniţiale. în aceste condiţii, Curtea a ajuns la concluzia
1Idem.
2 CEDH, 24 octombrie 2002, precit, § 13-32.
3Idem, § 38-39.
Bîrsan 421
că reclamantul a obţinut redresarea adecvată a capătului său esenţial de cerere,

prin ascultarea, în cadrul procedurii în revizuire, a martorului iniţial înlăturat.
Apoi, pe planul unei eventuale „compensaţii băneşti” a prejudiciului suferit de
reclamant ca urmare a condamnării sale, instanţa europeană a constatat că el
avea deschisă, potrivit normelor procesuale interne, calea unei acţiuni civile
pentru obţinerea unei asemenea despăgubiri1. în aceste condiţii, Curtea a apreciat
că, în speţă, litigiul a fost soluţionat în sensul art. 37 parag. 1 lit. b) şi a dispus
radierea cererii reclamantului de pe rol.2
18 Tot astfel, în cauza Bilasi-Ashri c/Autriche, în care reclamantul a invocat
faptul că prin arestarea sa de către autorităţile austriece în vederea extrădării în
Egipt, unde avea de executat o condamnare pentru infracţiuni comise pe teritoriul
acestui stat, i-au fost încălcate mai multe drepturi garantate de Convenţie, instanţa
europeană a constatat că autorităţile austriece l-au pus în libertate, aceasta
după ce autorităţile egiptene au comunicat, pe cale diplomatică, „neacceptarea
condiţiilor enunţate în ordonanţa de extrădare”3. Totuşi, avocatul reclamantului
a solicitat, în numele clientului său, continuarea examinării cererii, susţinând
că, deşi reclamantul este liber, ordonanţa de extrădare nu a fost anulată. Curtea a
constatat însă că, potrivit normelor pertinente austriece, ministrul justiţiei este
ţinut să refuze extrădarea câtă vreme aceasta nu a fost autorizată de curtea de
apel competentă, care este adevărat că dispusese extrădarea, dar aceasta era
însoţită de condiţii neacceptate de statul solicitant; reclamantul, eliberat în
împrejurările arătate, nu a prezentat nici un element de probă de natură a justifica
temerile sale în sensul că ministrul justiţiei nu ar respecta condiţiile ordonanţei
de extrădare impuse de instanţa care a dispus-o condiţionat. Aşa fiind, Curtea a
considerat că litigiul care se găseşte la originea cererii reclamantului a fost
soluţionat în sensul art. 37 parag. 1 lit. b) din Convenţie, deoarece acesta nu mai
este supus vreunui „risc serios” de a fi extrădat4.
C. Existenţa oricărui alt motiv ce nu mai justifică a fi continuată

examinarea cererii [art. 37 parag. 1 lit. c)]
19 779. Aplicaţii jurisprudenţiale. într-o formulare relativ cuprinzătoare, art. 37

parag. 1 lit. c) din Convenţie permite instanţei europene să decidă radierea unei
1Idem, § 45-48.
2Idem, § 48-50.
3 CEDH, decizia din 26 noiembrie 2002, Recueil 2002-X, p. 334.
4 Idem, p. 335.
422 Bîrsan
cereri de pe rol, în orice stadiu al procedurii, atunci când ea consideră că există un

alt motiv decât cele analizate anterior - desistarea reclamantului, respectiv
constatarea instanţei europene în sensul că litigiul a fost soluţionat - ce justifică
a nu mai continua examinarea acelei cereri. Dacă delimitarea acestui caz de cel
al scoaterii de pe rol a unei cereri ca urmare a renunţării reclamantului la acţiunea
sa este evidentă, stabilirea unei deosebiri nete între constatarea soluţionării
litigiului şi existenţa oricărui alt motiv ce numai justifică a fi continuată examinarea
cererii este mai greu de realizat.
Vom încerca însă a evidenţia posibile delimitări între cele două cazuri de 20
scoatere de pe rol a unei cauze pe temeiul art. 37 parag. 1 lit. b) şi art. 37 parag. 1
lit. c), pornind de la câteva soluţii de speţă pertinente ale instanţei europene.
Astfel, într-o cauză, reclamanţii au invocat în faţa Curţii încălcarea dreptului lor
de a fi judecaţi de un tribunal independent şi imparţial, drept garantat de art. 6
parag. 1 din Convenţie, prin prezenţa în completul de judecată a unui judecător
militar, subordonat ierarhic autorităţilor militare. Guvernul a cerut jurisdicţiei
europene să dispună radierea cauzei de pe rol în temeiul art. 37 parag. 1 lit. c),
susţinând că reclamanţii nu mai au nici un interes în a-şi mai susţine cererea lor
deoarece, prin adoptarea unor amendamente constituţionale şi legislative,
judecătorul militar din completele în discuţie a fost înlocuit cu un judecător civil.
Instanţa europeană a constatat însă că amendamentele arătate de guvern au 2 1
intervenit după ce s-au produs faptele denunţate în cauză, astfel că reclamanţii
nu au putut beneficia de acestea, spre a fi judecaţi de un tribunal independent şi
imparţial, astfel că ea a considerat că s-a impus continuarea examinării cererii
reclamantului1.
Dimpotrivă, într-o altă cauză în care reclamantul a susţinut că expulzarea sa în 2 2
Iran dispusă de autorităţile germane ar fi de natură să-l supună riscului de a
suferi, în această ţară, tratamente inumane sau degradante, contrare art. 3 din
Convenţie, după ce instanţa europeană a declarat cererea acestuia admisibilă2, în
cursul examinării cauzei pe fond Cutea a constatat că Oficiul federal german
pentru refugiaţi a anulat ordinul de expulzare; potrivit normelor interne aplicabile
în materie, această decizie nu poate fi revocată decât de acelaşi oficiu, iar o
eventuală decizie de revocare putea fi atacată în faţa jurisdicţiilor administra
tive. Instanţa europeană a apreciat că adoptarea deciziei de anulare a ordinului
de expulzare de către autorităţile germane constituie un motiv ce impune a nu
1CEDH, 28 octombrie 2004, Y.B. et autres c/Turquie, nepublicată, Internet, site. cit.,
§28-30.
2 CEDH, 11 octombrie 2001 ,Kalantari c/Allemagne, Recueil 2001-IX, § 6.
28 . Bîrsan 423
mai continua examinarea cererii reclamantului, prin aplicarea dispoziţiilor

art. 37 parag. 1 lit. c) din Convenţie, astfel că a dispus radierea ei de pe rol1. Sau,
într-o altă cauză, reclamanta a pretins că obligarea ei la a fi interogată ca martor,
în procesul penal pornit din oficiu împotriva persoanei care a agresat-o, prin
supunerea ei la acte de barbarie deosebit de grave, este de natură să constituie,
printre altele, aplicarea unui tratament degradant şi încălcarea dreptului ei la
viaţă privată; după comunicarea cererii reclamantei guvernului, acesta a informat
Curtea că încearcă reglementarea amiabilă a litigiului; ulterior, reclamanta a
acceptat oferta guvernului de a-i plăti o sumă de bani cu titlu de daune, dar că a
rămas în discuţie cuantumul cheltuielilorjudiciare ce urmau a fi achitate de guvern,
care, în principiu, s-a angajat să plătească „o sumă rezonabilă”2.
23 Tratativele ulterioare purtate între guvern şi avocaţii reclamantei nu au condus
la încheierea unui acord în privinţa acestor cheltuieli, dar guvernul a indicat
instanţei europene o sumă apreciată de el ca „rezonabilă”. Curtea a luat act de
împrejurarea că reclamanta a acceptat suma corespunzătoare reparării prejudiciului
rezultat din încălcările Convenţiei, alegate prin cererea ei, la plata căreia „guvernul
s-a angajat cu titlu graţios”, şi rambursarea „cheltuielilor judiciare rezonabile”. In
aceste condiţii, instanţa europeană a considerat că, pe temeiul art. 37 parag. 1
lit. c) din Convenţie, nu se mai justifică a continua examinarea cererii reclamantei,
astfel că a dispus radierea ei de pe rol3.
24 Aceste ultime două soluţii de speţă pronunţate de Curte în aplicarea
dispoziţiilor art. 37 parag. 1 lit. c), în comparaţie cu situaţia din cele cu care am
ilustrat aplicarea dispoziţiilor art. 37 parag. 1 lit. b) din Convenţie, când litigiul
dintre părţi a fost considerat rezolvat, prezintă următoarea deosebire: în timp ce
pentru a dispune radierea de pe rol a unei cereri ca urmare a constatării solu
ţionării litigiului existau hotărâri judecătoreşti prin care s-a redresat situaţia
rezultată din încălcarea unui drept garantat de Convenţie, cu sau fără acordarea
reparaţiei corespunzătoare, după caz, în situaţiile de aplicare a prevederilor art. 37
parag. 1 lit. c) din Convenţie instanţa europeană a constatat existenţa unor acte
administrative - cum ar fi revocarea deciziei de expulzare sau un angajament
autorităţilor competente - de natură să înlăture totuşi consecinţele acţiunilor
ilicite ale autorităţilor statale, concretizate în încălcările Convenţiei alegate de *
reclamant; acesta nu se mai găseşte sub ameninţarea suportării unor asemenea
1Idem, § 57-60.
2 CEDH, decizia din 28 septembrie 2000, J.M. c/Royaume-Uni, Recueil 2000-X,
p. 574.
3 Idem, p. 575.
424 Bîrsan
consecinţe, ceea ce permite instanţei europene să considere că există, astfel,

motive pentru a nu mai continua examinarea cererii şi să dispună radierea ei de
pe rol. Ni se pare că, în măsura în care Curtea ar constata dezvoltări nefavorabile
ale situaţiei create prin angajamentul asumat de autorităţi faţă de reclamant
sau prin revenirea asupra deciziei administrative favorabile lui, nimic nu ar
împiedica-o ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 37 parag. 2 din Convenţie, să dispună
reînscrierea cauzei pe rol şi să continue examinarea ei.
în sfârşit, precizăm că decesul reclamantului nu constituie un motiv de 25
scoatere automată a cererii sale de pe rol; interese de ordin moral sau patrimonial
ale membrilor familiei sale sau interese de ordin general pot conduce la soluţia
continuării examinării cererii de către instanţa europeană1.
780. Efectele declaraţiei unilaterale a guvernului privitoare la obiectul cererii 26

reclamantului prin raportare la dispoziţiile art. 37 parag. 1 lit. c). In ultima
vreme instanţa europeană a fost confruntată cu problema aplicării prevederilor
art. 37 parag. 1 lit. c) în situaţia în care, într-o anumită cauză, după declararea
cererii reclamantului admisibilă, în cursul examinării ei pe fond guvernul face o
declaraţie unilaterală privitoare la pretenţiile formulate de reclamant, în care, de
regulă, acceptă cel puţin unele din imputările acestuia făcute prin acea cerere şi
se obligă să plătească reclamantului o sumă de bani cu titlu de despăgubiri
pentru încălcările Convenţiei pe care acesta le alegă prin „acţiunea” sa.
Care este punctul de plecare într-o asemenea situaţie? Aşa după cum vom 27
vedea din analiza textului subsecvent al Convenţiei - art. 3 8 -, unul din efectele
declarării unei cereri ca admisibilă constă în posibilitatea începerii unor eventuale
tratative între părţi, în vederea unei posibile stingeri pe cale amiabilă a litigiului;
aceste tratative sunt confidenţiale. în ipoteza în care asemenea tratative nu conduc
la un rezultat concret- realizarea înţelegerii - guvernul face o declaraţie unilaterală
publică, prin care îşi asumă anumite obligaţii, unele de ordin general, altele
numai faţă de reclamant, rol esenţial în cadrul acestora din urmă având amintita
obligaţie de a-i plăti o anumită sumă cu titlu de despăgubiri. O asemenea
„declaraţie” constituie un motiv de natură a conduce Curtea la a decide că nu se
mai justifică continuarea examinării cererii, în sensul art. 37 parag. 1 lit. c)? In
prima cauză în care a fost confruntată cu această problemă -Akm an c/Turquie2-
1 CEDH, 24 iulie 2003, Kam er c/Autriche, Recueil 2003-IX, § 22 şi jurisprudenţă

Curţii acolo citată.
2 CEDH, 26 iunie 2001, Recueil 2001-VI, a se vedea C. Bîrsan, comentariu la acea
cauză, în Pandectele Române nr. 2/2002, p. 220-233.
Bîrsan 425
instanţa europeană a constatat că, prin cererea sa, reclamantul a susţinut că fiul
său a fost împuşcat ilegal de forţele de ordine ale statului „pârât”, în cursul unor
operaţiuni militare, fiind încălcat astfel dreptul la viaţă garantat de art. 2 din
Convenţie, prilej cu care - a arătat reclamantul - au fost nesocotite şi alte drepturi
apărate de Convenţie. După declararea cererii ca admisibilă, guvernul turc a
trimis o scrisoare grefei Curţii, scrisoare ce conţine o declaraţie unilaterală în
vederea soluţionării litigiului, pe baza căreia solicita ca instanţa europeană, „în
temeiul art. 37 din Convenţie, să constate că nu se mai impune continuarea
examinării litigiului”1.
28 în esenţă, prin declaraţia sa guvernul „regreta cazurile individuale de omuci
dere rezultate din folosirea excesivă a forţei”, aşa cum a fost şi situaţia din speţă
ce a condus la moartea fiului reclamantului, „recunoştea că moartea acestuia a
constituit o gravă încălcare a dispoziţiilor art. 2 din Convenţie” şi „se obliga să ia
toate măsurile necesare pentru asigurarea garantării dreptului la viaţă”, arătând
că ultimele reglementări legale şi măsuri administrative adoptate pe plan intern
au permis micşorarea cazurilor de omucidere produse în circumstanţe asemă
nătoare celor denunţate de reclamant; în acelaşi timp, guvernul declara că se
obligă să plătească reclamantului, „cu titlu graţios”, o importantă sumă de bani2.
29 Instanţa europeană a arătat, în primul rând, că, din moment ce negocierile
privitoare la posibila încheiere a unei înţelegeri amiabile între părţi sunt confi
denţiale, declaraţia publică a guvernului este făcută în afara acestor negocieri,
în al doilea rând, după un examen amănunţit al termenilor declaraţiei guvernului,
având în vedere recunoaşterea pe care acesta a făcut-o cu privire la încălcarea
Convenţiei alegată de reclamant în cererea sa, angajamentele asumate pentru
viitor şi nivelul sumei propuse cu titlu de reparaţie pentru reclamant, Curtea a
considerat că, pe temeiul art. 37 parag. 1 lit. c) din Convenţie, nu se mai justifică
a continua examinarea cererii acestuia3.
30 în al treilea rând, jurisdicţia europeană a apreciat că respectul drepturilor
omului garantate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale nu impune
continuarea examinării cererii reclamantului, având în vedere conţinutul
precis al obligaţiilor asumate de guvern prin raportare la dispoziţiile Convenţiei,
în cauză fiind vorba despre încălcări constatate de instanţa europeană cu prilejul
soluţionării şi altor cereri cu conţinut asemănător4; ca atare, Curtea a dispus
1 CEDH, 26 iunie 2001, precit, § 23.

2Idem, § 24.
2Idem, § 30.
4 Idem, § 31.
426 Bîrsan
radierea cererii de pe rol. Aşadar, în această cauză instanţa europeană a admis

că declaraţia unilaterală a guvernului în sensul recunoaşterii încălcărilor
drepturilor garantate de Convenţie şi alegate de reclamant prin cererea sa,
angajamentul acestuia de a adopta măsuri legislative şi administrative care să
înlăture posibilitatea repetării lor şi asumarea obligaţiei de plată a unor
despăgubiri apreciate de Curte ca substanţiale constituie motive care o pot con
duce Ia concluzia că nu se mai impune continuarea examinării cererii, în sensul
art. 37 parag. 1 lit. c) din Convenţie1.
781. Dezvoltări jurisprudenţiale ulterioare. După adoptarea acestei hotărâri, 31

într-o altă cauză ce privea un alt reclamant al cărui frate dispăruse în condiţii
similare celor din speţa amintită anterior şi în care se invocau, în esenţă, aceleaşi
încălcări ale Convenţiei, o cameră a Curţii a luat act de conţinutul asemănător al
unei declaraţii unilaterale făcute în această speţă - subliniem, asemănător, dar nu
identic - cu cel din cauza de mai sus, privitor la faptele denunţate şi la consecinţele
lor, în special pentru reclamant, şi a dispus radierea ei de pe rol pe temeiul art. 37
parag. 1 lit. c) din Convenţie.2 Nefiind de acord cu această soluţie, reclamantul a
cerut, în aplicarea prevederilor art. 43 din Convenţie, redeschiderea procedurii
examinării cauzei în faţa Marii Camere, cerere acceptată de colegiul acesteia,
într-o primă etapă a procedurii astfel redeschise, având în vedere hotărârea camerei
Curţii care se pronunţase în speţă, Marea Cameră a decis că, fără a antama fondul
cauzei, ea înţelege să delimiteze obiectul examenului ei la problema de a se şti
dacă declaraţia unilaterală depusă de guvern constituia o bază suficientă pentru
a statua în sensul că nu se mai impunea continuarea examinării cauzei, prin
aplicarea dispoziţiilor art. 37 parag. 1 lit. c) al Convenţiei3.
Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat că, în anumite circumstanţe, 32
soluţia radierii unei cauze de pe rol pe temeiul acestui text, pe baza unei declaraţii
unilaterale a guvernului, poate apărea chiar dacă reclamantul doreşte continuarea
examinării ei. Ea a subliniat însă că trebuie să fie vorba despre circumstanţe
deosebite, care să permită a se determina dacă o asemenea declaraţie unilaterală
oferă o bază suficientă instanţei europene pentru a ajunge la concluzia că respec
tarea drepturilor omului garantate de Convenţie nu impune a se continua analiza
1 în acelaşi sens, CEDH, 26 martie 2002, Harran v/Turkey, nepublicată, Internet,

site cit.
2 CEDH, 9 aprilie 2002, Tahsin Acar c/Turquie, nepublicată, Internet, site cit.
3 CEDH, 6 mai 2003, Tahsin Acar c/Turquie (questions preliminaires), Recueil
2003-VI, § 64.
Bîrsan 427
ei, astfel cum prevede art. 37 parag. 1 infine din Convenţie1. Printre factorii ce au
a fi luaţi în consideraţie în a adopta soluţia arătată, Curtea a reţinut, fară a face o
enumerare exhaustivă, următoarele: natura plângerilor formulate de reclamant,
dacă problemele puse în discuţie în speţa examinată prezintă analogie cu cele
asupra cărora Curtea s-a pronunţat în cauze anterioare, natura şi cuprinsul
eventualelor măsuri adoptate de guvern pe terenul executării hotărârilor
pronunţate de instanţa europeană în aceste cauze, incidenţa acestor măsuri
asupra examinării cauzei în care guvernul face o astfel de declaraţie; de asemenea,
Curtea a arătat că ea are a determina dacă faptele invocate de reclamant fac obiect
de controversă între părţi şi dacă, eventual, aceste fapte rezultă din audierile de
martori la care însăşi instanţa europeană a procedat. Cât priveşte situaţia
personală a reclamantului, instanţa europeană a arătat că este important a se
vedea în ce măsură declaraţia unilaterală a guvernului recunoaşte susţinerile
acestuia privitoare la încălcările Convenţiei pe care el le invocă şi modalităţile
avute în vedere de guvern pentru redresarea situaţiei sale, prin înlăturarea
consecinţelor încălcărilor alegate2.
33 în speţa dedusă examinării, spre a se aprecia dacă declaraţia unilaterală a
guvernului constituie un motiv de scoatere a cauzei de pe rol în aplicarea
dispoziţiilor art. 37 parag. 1 lit. c) din Convenţie, Curtea a constatat că faptele
denunţate de reclamant prin cererea sa sunt controversate în susţinerile părţilor,
iar guvernul a arătat că declaraţia pe care a formulat-o nu are a fi interpretată în
nici un fel ca o recunoaştere a implicării sau a responsabilităţii sale în comiterea
faptelor ce au constituit încălcările alegate de reclamant
34 De asemenea, instanţa europeană a reţinut existenţa unor deosebiri
importante între declaraţia unilaterală a guvernului în cauza Akman c/Turquie,
care i-a permis să constate că aceasta îndeplineşte condiţiile spre a constitui un
motiv de scoatere a cauzei de pe rolul ei, şi cea din speţa de faţă, deoarece în
prima cauză faptele nu erau controversate, fiind recunoscute de guvern; acesta
a admis existenţa încălcărilor Convenţiei denunţate de reclamant prin cererea sa
şi s-a obligat atât la luarea unor măsuri generale şi apropriate pentru evitarea
producerii, în viitor, a unor asemenea fapte, cât şi la a redresa situaţia concretă a
victimei, prin plata unei indemnizări corespunzătoare3. In cauza Tahsin Acar
c/Turquie, Curtea a constatat că, dimpotrivă, declaraţia unilaterală a guvernului
nu tratează de o manieră adecvată doleanţele reclamantului pe terenul
1Idem, § 75.
2Idem, § 76.
3 Idem, § 79-80.
428 Bîrsan
dispoziţiilor Convenţiei; în declaraţia sa din această cauză, guvernul nu prezintă

nici o măsură aptă a răspunde plângerilor specifice formulate de reclamant,
deoarece guvernul se limita la a se angaja, în termeni generali, să continue eforturile
pentru a preveni dispariţiile de persoane, fără a indica măsuri „pertinente şi
realizabile”, ce s-ar impune a fi luate în cauza examinată1.
Curtea a admis că nu poate fi considerată ca o condiţie sine qua non a radierii 35
unei cereri de pe rol pe baza unei declaraţii unilaterale a guvernului recunoaşterea
întregii responsabilităţi a statului cu privire la alegaţiile pe care le formulează
reclamantul în cererea sa, pe terenul Convenţiei. Totuşi, în cauze privitoare la
dispariţia de persoane sau la moartea unor persoane în cursul unor operaţiuni
militare desfăşurate de forţe ale statului, atunci când în dosar există cel puţin un
început de probă în sensul susţinerilor reclamantului potrivit cu care, în asemenea
situaţii, eventuala anchetă dispusă de autorităţile naţionale este sub nivelul
exigenţelor Convenţiei, o declaraţie unilaterală trebuie să conţină cel puţin
recunoaşterea acestei insuficienţe şi angajamentul de a întreprinde o anchetă
pe plan intern, anchetă care să fie conformă dispoziţiilor Convenţiei. Din
moment ce, în speţă, declaraţia unilaterală a guvernului nu conţinea nici un astfel
de element, instanţa europeană a decis că cerinţele asigurării respectării drepturilor
omului impun continuarea examinării cauzei, astfel cum prevede art. 37
parag. 1 in fim din Convenţie2.
Jurisprudenţă ulterioară a Curţii a aplicat cu consecvenţă criteriile stabilite de 36
Marea Cameră în această cauză spre a aprecia dacă o declaraţie unilaterală a
guvernului poate constitui un motiv pentru a dispune scoaterea ei de pe rol pe
temeiul art. 37 parag. 1 lit. c).
Astfel, recent, într-o cauză în care reclamantul, aflat în executarea unei pedepse 37
privative de libertate, denunţa încălcarea de către autorităţile penitenciare a
dreptului său la corespondenţă garantat de art. 8 din Convenţie, după declararea
cererii ca admisibilă Curtea a constatat că guvernul a prezentat instanţei europene
o declaraţie unilaterală prin care a arătat că „a prezentat în mod oficial scuze
reclamantului pentru încălcarea dreptului său la corespondenţă de către autorităţile
penitenciare”, a indicat modificările aduse legislaţiei naţionale în materie pentru
a se evita, în viitor, producerea unor asemenea fapte şi a propus plata unei sume
importante cu titlu de despăgubiri morale.
Deşi reclamantul a cerut continuarea examinării cererii, instanţa europeană a 38
considerat că termenii declaraţiei unilaterale a guvernului, prin raportare la faptele
1Idem, § 83.
2Idem, § 84-85.
Bîrsan 429
Art. 37 39-40 Ţitlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
incriminate în „acţiunea” reclamantului, erau suficient de precişi spre a constitui

un motiv de scoatere a cauzei de pe rol, în sensul art. 37 parag. 1 lit. c) din
Convenţie1. Tot un astfel de motiv a fost reţinut de Curte pentru a pronunţa
aceeaşi soluţie privitoare la declaraţia unilaterală a guvernului într-o cauză în
care reclamantul invoca inechitatea unei proceduri interne sub aspectul duratei
sale, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie, prin care acesta
recunoştea încălcarea astfel produsă, obligându-se la plata unei despăgubiri
apreciate ca adecvată pentru prejudiciul suferit de reclamant2.
39 782. Dispoziţii de ordin general aplicabile în materie. Potrivit art. 43

parag. 3 din Regulament, instanţa europeană dispune radierea unei cereri de pe
rol printr-o hotărâre, oricare ar fi temeiul invocat. Odată devenită definitivă în
condiţiile art. 44 din Convenţie, preşedintele camerei sau al Marii Camere comunică
hotărârea Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, pentru ca acesta să
supravegheze executarea angajamentelor de care, eventual, au fost condiţionate,
renunţarea, constatarea soluţionării litigiului sau reglementarea lui pe cale
amiabilă. De asemenea, în ipoteza radierii unei cereri de pe rol, cuantumul
cheltuielilorjudiciare ce urmează a fi plătite reclamantului sunt lăsate la aprecierea
suverană a Curţii (art. 43 parag. 4 din Regulament)3. Dacă radierea cauzei de pe
rol se dispune în faza examinării admisibilităţii cererii, Curtea adoptă o decizie în
acest sens, ce se transmite Comitetului Miniştrilor numai în situaţia în care ea
decide să acorde reclamantului o sumă de bani cu titlu de cheltuieli judiciare, care
va supraveghea executarea acestei obligaţii (art. 43 parag. 4 din Regulament).
40 O ultimă precizare: în orice situaţie în care, eventual, Curtea ar constata
existenţa uneia dintre împrejurările ce ar justifica scoaterea unei cauze de pe rol,
potrivit art. 37 parag. 1 in fin e din Convenţie instanţa europeană continuă
examinarea cererii dacă respectul drepturilor omului garantate de Convenţie şi
de protocoalele sale adiţionale impune această soluţie. De altfel, orice hotărâre
sau decizie a Curţii prin care se pronunţă scoaterea unei cauze de pe rolul ei
conţine, în considerentele sale, o menţiune finală privitoare la îndeplinirea acestei
exigenţe impuse de text în situaţia ce face obiectul scoaterii cauzei de pe rol.
1 CEDH, 1 martie 2005, Meriakri v/Moldova, nepublicată, Internet, site cit.
2 CEDH, 29 septembrie 2005, Van Hauter v/The Netherlands, nepublicată, Internet,
site cit.
3 Cu privire la eventuala obligare a statului pârât la plata de cheltuieli judiciare ca urmare
a dispunerii radierii cauzei de pe rol, a se vedea CEDH, decizia din 28 septembrie
2000, J. M. c/Royaume-Uni, Recueil 2000-X, p. 575-576; 11 octombrie 2001,
Kalantari c/Allemagne, Recueil 2001-X, § 59-63.
430 Bîrsan
§3 Repunerea cauzei pe rol (a r t 37 parag. 2)
783. Principiu şi aplicaţii. Potrivit art. 37 parag. 2 din Convenţie, instanţa 41

europeană poate decide reînscrierea pe rolul ei a examinării unei cereri atunci
când apreciază că circumstanţele impun această soluţie. Aşadar, prin ipoteză,
într-o asemenea situaţie Curtea a fost sesizată cu o cerere a cărei examinare însă
nu s-a finalizat datorită constatării intervenţiei uneia din împrejurările prevăzute
de art. 37 parag. 1 din Convenţie, dispunându-se astfel scoaterea ei de pe rol;
invocând intervenţia ulterioară sau existenţa - la momentul adoptării deciziei
instanţei europene de scoatere de pe rol a cauzei - a unor circum stanţe excep
ţionale, reclamantul solicită Curţii redeschiderea procedurii examinării cererii
sale. Jurisdicţia europeană urmează a aprecia în mod suveran dacă, într-o asemenea
situaţie, are a decide reluarea acestei proceduri.
Teoretic - spunem aşa deoarece, până în prezent, instanţa europeană nu a 42
fost confruntată cu o astfel de împrejurare - , nu este de exclus ca statul care şi-a
asumat un anumit angajament de ordin general prin declaraţia sa unilaterală ce
a constituit motiv al radierii cererii reclamantului de pe rol pe temeiul art. 37
parag. 1 lit. c) din Convenţie sS nu-1 fi îndeplinit, astfel că reclamantul se vede
nevoit să solicite redeschiderea procedurii examinării cauzei, urmând ca instanţa
europeană să aprecieze oportunitatea reînscrierii ei pe rol, în aplicarea dispoziţiilor
art. 37 parag. 2 din Convenţie.
Menţionăm că, în jurisprudenţă constantă a Curţii şi a fostei Comisii, a fost 43
admisă reînscrierea pe rol a unei cereri în situaţia în care radierea ei a fost decisă
pe baza unor fapte ce s-au dovedit ulterior inexacte1 sau atunci când reclamantul
a reuşit să probeze că el a trim is observaţiile sale, ca răspuns la cele ale
guvernului, d ar acestea n-au ajuns niciodată la C urte2, ori că el nu a primit
corespondenţa expediată de secretariatul fostei Comisii din motive de sănătate 3
sau datorită decesului apărătorului său4, fară însă ca aceste situaţii să se înscrie
în limitele dispoziţiilor art. 37 parag. 1 din Convenţie.
1Comis. EDH, 1 iulie 1998, nr. 3735/1997, Gareia Scmchez c/Espagne, nepublicată,
Internet, site cit.; 6 octombrie 1996, nr. 14699/1989, Meusburgerc/Autriche, nepublicată,
Internet, site cit.; 18 octombrie 1985, nr. 11224/1984, Ewing c/Royaume-Uni, DR
nr. 45, p. 269.
2 CEDH, decizia din 21 februarie 2002, Rosenauer c/Autriche, nepublicată, Internet,
site cit.
3 Comis. EDH, 13 februarie 1990, nr. 13770/1988, Z.M. c/Allemagne, nepublicată,
Internet, site cit.
4 Comis EDH, 25 februarie 1991, nr. 13549/1988, M. c/Italie, DR nr. 69, p. 195.
Bîrsan 431
44 în ultima vreme, instanţa europeană a fost confruntată cu problema de a se

şti dacă poate admite cererea reclamantului de redeschidere a procedurii examinării
ei în situaţia în care radierea acesteia de pe rol s-a dispus ca urmare a pasivităţii
sale, dedusă de Curte din faptul că el nu a răspuns, aşa după cum am arătat mai
sus1, la două scrisori consecutive ale grefei, cea de-a doua constituind o revenire
la prima, cu precizarea consecinţelor eventuale ale faptului de a nu răspunde şi la
această ultimă corespondenţă, expediată cu confirmare de primire. Astfel,
într-o cauză în care Curtea a dispus radierea cauzei de pe rol în condiţiile arătate
mai sus2, reclamanta a solicitat reînscrierea cererii pe rol şi continuarea examinării
ei, invocând faptul că cel care nu a răspuns la scrisorile instanţei europene a fost
avocatul ei şi că ea a avut dificultăţi majore în raporturile cu apărătorul ei. în
această situaţie, Curtea a admis cererea reclamantei de reînscriere a cauzei pe rol
în temeiul art. 37 parag. 2 din Convenţie3, numai că reclamanta a omis din nou să
răspundă la două scrisori consecutive ale grefei, astfel că instanţa europeană a
dispus scoaterea cauzei de pe rol în aplicarea dispoziţiilor art. 37 parag. 1 din
Convenţie4.
45 într-o altă cauză, în care reclamantul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6
parag. 1 din Convenţie de către autorităţile naţionale prin durata excesivă a unei
proceduri penale ce a condus la condamnarea lui la o pedeapsă privativă de
libertate, Curtea a dispus comunicarea cererii reclamantului guvernului, care a
transmis observaţiile sale; acestea au fost trimise reclamantului spre a-şi formula
punctul său de vedere asupra lor; reclamantul nu a răspuns la solicitarea grefei şi
nici la scrisoarea de avertisment prin care i se punea în vedere că pasivitatea sa
va putea conduce la dispunerea scoaterii cererii sale de pe rol. în lipsă oricărei
reacţii din partea reclamantului, la 27 septembrie 2001 instanţa europeană a
adoptat această soluţie, decizia sa fiind comunicată apărătorului reclamantului5.
Printr-o scrisoare din 11 februarie 2004, reclamantul a învederat Curţii că el nu
a fost informat despre radierea cererii sale de pe rol decât printr-o scrisoare din
13 ianuarie 2004, pe care a primit-o pe 2 februarie 2004, scrisoare ce provenea
de la cabinetul de avocatură în cadrul căruia lucra fostul său apărător, în condiţiile

2 CEDH, 29 iulie 2003, Liuba c/Roumanie, precit.
3 CEDH, 17 februarie 2005, precit., § 10.
4 Idem, § 28; a fost vorba despre o a doua scoatere de pe rol a aceleiaşi cauze,
pentru acelaşi motiv.
5CEDH, decizia din 14 octombrie 2004, Schneider c/Allemagne, nepublicată, Internet,
site cit.
432 Bîrsan
Scoaterea de pe rol 46 Art. 37
în care, la momentul când reclamantul îl angajase pentru a-1 reprezenta în faţa

Curţii, acesta l-a prevenit că procedura va dura mai multă vreme şi că-1 va ţine la
curent cu desfăşurarea ei, astfel că, în această situaţie, reclamantul a arătat că el
nu a considerat necesar să se informeze el însuşi cu privire la mersul acestei
proceduri. De asemenea, el a indicat instanţei europene că, între timp, fostul său
avocat a părăsit cabinetul în care lucra fără a -1 informa şi că, după ieşirea din
închisoare, a fost obligat să se ocupe de divorţul său, astfel că nu a fost în
măsură să se informeze cu privire la procedura pe care o credea în derulare în faţa
Curţii. Ca şi în cauza precedentă, Curtea a apreciat că, în principiu, circumstanţele
invocate de reclamant pot justifica reînscrierea unei cauze pe rol. în speţă însă,
instanţa europeană a considerat că reclamantul nu a explicat în mod suficient de
ce nu a obţinut informaţiile privitoare la desfăşurarea procedurii privitoare la
cererea sa decât la peste trei ani de la eliberarea din detenţie; împrejurarea că
fostul său avocat i-a spus că procedura în faţa Curţii „putea dura un anumit
timp” nu a fost primită ca fiind de natură să justifice termenul în care reclamantul
nu a întreprins nimic spre a primi informaţiile pertinente. De asemenea, Curtea
a reţinut că reclamantul a fost pus în libertate la câteva zile după comunicarea
cererii lui guvernului, astfel că, la momentul adoptării deciziei de scoatere a cauzei
sale de pe rol, el nu mai era de multă vreme în imposibilitate relativă de a se
interesa de procedura în discuţie, astfel că, a spus Curtea, reclamantul nu a dat
dovadă de diligenţa pe care trebuia, în mod normal, s-o depună pentru a-şi
asigura apărarea intereselor sale în faţa Curţii, condiţii în care solicitarea recla
mantului de reînscriere a cererii sale pe rol a fost respinsă'.
Cât priveşte efectele eventualei admiteri a reînscrierii cererii pe rol, acestea 46
depind de „starea procedurii” examinării cauzei la momentul la care s-a dispus
scoaterea cererii de pe rol; dacă aceasta s-a dispus în faza de analiză a îndeplinirii
condiţiilor de admisibilitate, ceea ce se întâmplă mai rar în practică, instanţa
europeană va decide, mai întâi, în privinţa admisibilităţii cererii. Dacă radierea a
fost decisă în faza examinării fondului cererii, aceasta fiind deja declarată admisibilă,
Curtea va continua cercetarea ei pe fond, prin stabilirea faptelor, urmată de
analiza problemelor de drept, cu concluziile care se impun.
1Idem.
Bîrsan 433
Art. 38 1
Examinarea 1. în cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea:
cauzei în a. procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradic-
condiţii de torialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor, şi, dacă este
contra- cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare eficientă statele
dictorialitate interesate vor furniza toate facilităţile necesare;
şi procedura b. se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se
de rezolvare ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, pe baza respec
pe cale tării drepturilor omului, astfel cum acestea sunt recunoscute
amiabilă în convenţie şi în protocoalele sale.
2. Procedura descrisă la paragraful l.b este confidenţială.
Examen 1. Si la Cour declare une requete recevable, elle

contradictoire a. poursuit l ’examen contradictoire de l ’affaire avec les
de l’affaire representants des parties et, s’il y a lieu, procede â une enquete
et procedure pour la conduite efficace de laquelle les Etats interesses
de reglement foumiront toutes facilites necessaires ;
amiable b. se met â la disposition des interesses en vue de parvenir â
un reglement amiable de l’affaire s’inspirant du respect des
droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention et
ses Protocoles.
2. La procedure decrite au paragraphe l.b est confidentielle.
Examination 1. If the Court declares the application admissible, it shall

of the case a. pursue the examination of the case, together with theTepre-
and friendly sentatives of the parties, and if need be, undertake an investi-
settlement gation, for the effective conduct of which the States concemed
proceedings shall fumish all necessary facilities;
b. place itself at the disposal of the parties concemed with a
view to securing a friendly settlement of the matter on the

următorul conţinut: ,^ ir t 38. Examinarea în contradictoriu a cauzei Curtea
examinează cauza în condiţii de contradictorialitate cu reprezentanţii părţilor şi,
dacă este cazul, procedează la o anchetă, pentru a cărei bună desfăşurare înaltele
părţi contractante implicate vor pune la dispoziţie toatefacilităţile necesare. ”
434 Bîrsan
Examinarea cauzei şi procedura de rezolvare amiabilă 1 Art. 38
basis of respect for human rights as defined in the Convention

and the protocols thereto.
2. Proceedings conducted under paragraph l.b shall be
confidenţial.
Sumar
§ 1. Consideraţii generale............................................................................................. 435
§2. Continuarea examinării în contradictoriu a cauzei[art.38 parag. 1 lit. a)]........ 437
A. Conţinutul textului.........................................................................................437
B. Stabilirea faptelor cauzei................................................................................439
C. Obligaţia statelor de a coopera cu instanţa europeană în stabilirea
faptelor.... ...................................................................................................... 446
§3. Probleme procedurale privitoare la examinarea cererilor...................................450
§4. Posibilitatea reglementării pe cale amiabilă a litigiului
[art. 38 parag. 1 lit. b)].........................................................................................452
Bibliografie
p. 297-299; M. de Salvia, Compendium de CEDH. Les principes directeurs de la
jurisprudence relative â la Convention europeenne des droits de l’homme, voi. I,
Editions N.P. Engel, Kehl, Strasbourg, Arlington Va., 2003, p. 696-697; Fr. Sudre,
Droit internaţional et europeen des droits de l’homme, 7*“ ed., refondue, PUF «Droit
fondamental», 2005, p. 597-599.
§1. C onsideraţii generale
784. Examinarea cererii declarate admisibilă; principii. După declararea 1

unei cereri, cu soluţionarea căreia a fost sesizată, prin decizie motivată ca
admisibilă, instanţa europeană va trece la examinarea ei pe fond, ceea ce înseamnă
că, în această fază, ea are a analiza temeinicia susţinerilor reclamantului prin
raportare la dispoziţiile Convenţiei, ale cărei încălcări el pretinde că s-au produs,
ca urmare a acţiunii sau inacţiunii „culpabile” a autorităţilor statului contractant
„chemat în judecată”. Reamintim că „o anumită analiză” a fondului unei cauze a
fost făcută de Curte şi în stadiul examinării admisibilităţii cererii, dar aceasta
numai în măsura în care a fost necesar ca ea să constate, în privinţa cererilor
individuale, că cererea în discuţie nu este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei,
în mod manifest nefondată sau abuzivă1 deoarece, în caz contrar, ea nu ar fi fost
declarată admisibilă.
Bîrsan 435
2 Textul pus în discuţie priveşte, aşadar, activitatea jurisdicţională a instanţei

europene după ce cererea reclamantului a fost declarată admisibilă; de aceea,
am putea spune că el reglementează efectele ce decurg din declararea cererii ca
admisibilă; art. 38 din Convenţie dispune că cererea astfel declarată permite
jurisdicţiei europene să continue examinarea cauzei în condiţii de contradicto-
rialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor, pe de o parte [art. 38 parag. 1 lit. a)],
iar, pe de alta, ea se declară a fi la dispoziţia părţilor în vederea unei posibile
reglementări pe cale amiabilă a litigiului, cu precizarea că o asemenea soluţie
poate fi luată în considerare numai „pe baza respectării drepturilor omului, astfel
cum acestea sunt recunoscute în Convenţie şi în protocoalele sale” [art. 38
parag. 1 lit. b)], procedura în materie fiind confidenţială (art. 38 parag.2).
3 Dispoziţiile art. 38 parag. 1 au fost preluate din fostul text al art. 28 parag. 1 din
Convenţie, sub regimul căruia atât stabilirea faptelor cauzei, cât şi eventuala
soluţionare pe cale amiabilă a litigiului se realizau, după ce cererea era declarată
admisibilă, de către fosta Comisie. Totuşi, şi sub imperiul acestor reglementări
care au fost în vigoare până la 1 noiembrie 1998, instanţa europeană a decis în
mod constant în sensul că, din moment ce Convenţia conferea, în primul rând,
fostei Comisii misiunea stabilirii şi verificării faptelor cauzei, ea nu avea a uza de
propriile sale puteri în materie decât în cazuri excepţionale; totuşi, Curtea a
subliniat adeseori că, chiar şi în aceste condiţii, ea nu se consideră ţinută de
constatările Comisiei, rămânând liberă a aprecia ea însăşi faptele, în lumina
tuturor elementelor dosarului1.
4 Noua Curte unică a drepturilor omului, care a început să funcţioneze după 1
noiembrie 1998, a adoptat acelaşi principiu în privinţa constatărilor făcute de
fosta Comisie în cauzele în care aceasta stabilise situaţia de fapt în raportul ei,
redactat pe baza dispoziţiilor fostului art. 31 din Convenţie, soluţionarea lor pe
fond fâcându-se însă de noua Curte pe baza dispoziţiilor tranzitorii ale Protocolului
Nr. 11 din 19982. în prezent, după depăşirea etapei aplicării acestor dispoziţii
tranzitorii ale Protocolului Nr. 11, astfel cum se arată în Raportul explicativ al
acestui protocol, instanţa europeană este singura responsabilă în materia
stabilirii faptelor, astfel că ea poate proceda la un examen contradictoriu (al
cauzei), părţile fiind obligate să-i producă toate informaţiile pertinente3.
1 CEDH, 20 martie 1991, Cruz Varas et autres c/Suede, Serie A nr. 201, § 74;
27 septembrie 1995, McCann et autres c/Royaume-Uni, Serie A nr. 324, § 168;
16 septembrie 1996, Akdivar et autres c/Turquie, Recueil 1996-IV, § 78.
2 CEDH, 8 iulie 1999, Tanrikulu c/Turquie, Recueil 1999-IV, § 67; 13 iunie 2000,
Timurtaş c/Turquie, Recueil 2000-VI, § 63.
3A se vedea Rapport explicaţif (Protocole N° 11), § 93.
436 Bîrsan
Examinarea cauzei şi procedura de rezolvare amiabilă 5-8 Art. 38
în paralel, Curtea „conduce” eventualele tratative antamate de părţi, sub 5

controlul ei, în vederea realizării unei soluţionări pe cale amiabilă a litigiului.
Pentru a nu mai reveni asupra acestui aspect care nu este de natură să pună 6
probleme deosebite pe planul analizei dispoziţiilor art. 38 din Convenţie, trebuie
reţinut că autorii Protocolului Nr. 14 au înţeles să întărească rolul posibilităţii
reglementării amiabile a litigiului, astfel că, aşa cum vom vedea din analiza
textului subsecvent, noua formulare a art. 39 va prelua şi actualele dispoziţii ale
art. 38 parag. 1 lit. b) şi cele ale art. 38 parag. 2; aşadar, după intrarea în vigoare a
Protocolului Nr. 14, art. 38 din Convenţie va cuprinde numai dispoziţia din actualul
art. 38 parag. 1 lit. b).
§2. Continuarea examinării în contradictoriu a cauzei [art. 38

parag. 1 lit. a)]
A. Conţinutul textului
785. Principii generale. Potrivit art. 38 parag. 1 lit. a) din Convenţie, odată 7
cererea reclamantului declarată admisibilă, instanţa europeană continuă
examinarea în contradictoriu a cauzei cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul,
procedează la o anchetă pentru a cărei desfăşurare eficientă statele interesate
sunt obligate să-i asigure toate facilităţile necesare. Textul nu face nici o
distincţie între cererile interstatale şi cele individuale. Totuşi, o asemenea distincţie
găsim în dispoziţiile Capitolului V, intitulat ,JDespreprocedura ulterioară deciziei
privitoare la admisibilitatea cererif', din Regulamentul Curţii, subsumat Titlului
II care reglementează procedura de examinare a cererilor. Articolul 58 din
Regulament prevede că, în cazul unei cereri interstatale, după declararea ei ca
admisibilă, preşedintele camerei fixează, după consultarea părţilor contractante
implicate, termenul în care acestea trebuie să depună observaţii scrise cu privire
la fondul cauzei şi termenul acordat pentru a depune eventuale probe supli
mentare; camera poate decide examinarea cauzei şi în şedinţă publică, la cererea
părţilor sau din oficiu.
Cu privire la cererile individuale, art. 59 din Regulament, astfel cum a fost 8
modificat la 17 iunie şi 8 iulie 2002, dispune că, după ce o cerere a fost declarată
admisibilă, camera sau preşedintele acesteia poate invita părţile să supună instanţei
europene elemente de probă sau observaţii complementare într-un termen
determinat, de regulă egal pentru fiecare dintre ele; şi în cazul acestor cereri
camera poate decide, din oficiu sau la cererea părţilor, examinarea cauzei în
Bîrsan AZI
şedinţă publică, iar preşedintele camerei stabileşte desfăşurarea procedurii scrise

şi a celei orale.
9 Indiferent însă dacă este vorba despre o cerere individuală sau una interstatală,
în această fază a procedurii un rol esenţial îl ocupă stabilirea faptelor de către
instanţa europeană, pe baza susţinerilor părţilor şi a probelor depuse la dosar,
precum şi, dacă Curtea consideră necesar, pe baza unei misiuni de anchetă
desfăşurată în statul în care s-au produs faptele; toate acestea presupun stricta
respectare a principiului contradictorialităţii. Odată stabilite faptele, jurisdicţia
europeană trece la analiza lor în lumina dispoziţiilor Convenţiei, prin raportare la
drepturile şi libertăţile a căror încălcare este alegată de reclamant prin cererea sa,
în limitele stabilite prin decizia de admisibilitate; astfel spus, Curtea nu va mai
pune în discuţie faptele ce corespund acelor capete ale cererii reclamantului pe
care ea le-a declarat inadmisibile: instanţa europeană nu mai poate reveni asupra
acestei decizii'. Reamintim însă că este posibil ca, pe temeiul art. 55 din
Regulament, instanţa europeană să revină, pe baza unor elemente noi, asupra
deciziei sale de admisibilitate şi să constate, eventual, că cererea reclamantului a
devenit inadmisibilă, spre exemplu datorită pierderii calităţii sale de victimă, în
sensul art. 34 din Convenţie. Un lucru este însă sigur şi el trebuie subliniat ca
atare: în măsura în care nu a intervenit un alt motiv de inadmisibilitate, există un
asemenea motiv care nu poate fi luat în discuţie în acest stadiu al procedurii:
netemeinicia cererii; declararea cererii reclamantului ca admisibilă semnifică,
în orice caz, faptul că ea nu apare ca netemeinică; dimpotrivă, cererea pune
probleme pe fond; în această fază, instanţa europeană are a determina dacă
faptele pretinse de reclamant, pe care ea le stabileşte în contradictoriu cu
părţile, constituie sau nu o încălcare a drepturilor garantate de Convenţie
susţinută de reclamant, încălcare cu privire la care cererea acestuia a fost
declarată admisibilă. Toată această analiză va fi cuprinsă în hotărârea CurţU;
prin hotărârea sa pronunţată în cauză, instanţa europeană va decide existenţa
sau inexistenţa acelei încălcări.
10 Aşadar, declararea unei cereri ca admisibilă, în tot sau în parte, nu semnifică,
în mod automat, existenţa în cauza dată a uneia sau a mai multor încălcări ale
drepturilor prevăzute de Convenţie, deşi, în practică, în marea majoritate a cazurilor
cererilor declarate admisibile instanţa europeană ajunge, de regulă, la concluzia
că acele încălcări s-au produs; aceasta însă numai după examinarea fondului
cererii. Nu sunt rare însă cauzele în care, prin analiza susţinerilor părţilor pe fond
438 Bîrsan
Examinarea cauzei şi procedura de rezolvare amiabilă 11 A rt. 38
şi a tuturor elementelor dosarului, într-o cerere declarată admisibilă Curtea să

ajungă la concluzia inexistenţei încălcărilor Convenţiei, alegate de reclamant’.
B. Stabilirea faptelor cauzei
786. Principii generale. Una din activităţile esenţiale ale instanţei europene ll
ce apare în mod implicit din textul în discuţie este aceea a stabilirii şi evaluării
faptelor cauzei; faptele astfel determinate, în contradictoriu, cu directa
participarea părţilor, devin constatări ale C urţii2. După cum s-a observat în
literatura juridică, în această materie camera învestită cu soluţionarea cererii „este
un adevărat judecător colectiv de instrucţie”3, iar procedura contradictorie a
„instruirii” cauzei asigură perfecta egalitate între părţi, în cazul cererilor individuale,
respectiv reclam antul-persoană fizică sau persoană juridică neguvemamentală
ori un grup de particulari - şi statul contractant „chemat în judecată”. Această
egalitate juridică procesuală constituie trăsătura cea mai novatoare a sistemului
de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţia europeană în materie,
asemenea „măsuri de instrucţie” nefiind altceva decât activităţi specifice ale
instanţei europene desfăşurate cu privire la examinarea cauzei în această fază a
procedurii. Astfel, potrivit Anexei la Regulament inserată prin hotărârea Adunării
1 CEDH, 10 februarie 2004, Naumenko cfUkraine, nepublicată, Internet, site cit, în

care instanţa europeană, după ce a decis că cererea reclamantului este admisibilă şi,
deoarece ea era de natuiă să pună probleme deosebite de drept şi de fapt, a dispus
efectuarea unei misiuni de anchetă la locul de detenţie, în hotărârea pronunţată pe fond
a ajuns la concluzia că nu au fost încălcate dreptul reclamantului de a nu fi supus la
tratamente inumane ori degradante şi dreptul său la un recurs efectiv, încălcări cu
privire la care cererea sa fusese declarată admisibilă; sau, îii cauza Depiets c/France,
după declararea cererii reclamantului ca admisibilă pe terenul art. 6 parag. 1 din Convenţie
sub aspectul uneipretinse imparţialităţi a unei formaţiuni dejudecată a Casaţiei franceze,
prin prezenţa a 2 judecători care participaseră la luarea unor măsuri procedurale to
cauza acestuia în apel, şi după audierea părţilor în şedinţă publică în cadrul examinării
cauzei pe fond, instanţa europeană a considerat că nu s-a produs încălcarea dreptului
reclamantului la un proces echitabil, sub aspectul denunţat prin cererea sa; CEDH,
10 februarie 2004, Recueil 2004-1, p. 65 şi urm.
2 Aşa după cum se arată adeseori în hotărârile instanţei europene, „pe baza faptelor
astfel stabilite, Curtea va proceda la examinarea capetelor cererii reclamantului, prin
raportare la diferitele texte ale Convenţiei”; CEDH, 9 mai 2003, Tepe c/Turquie,
nepublicată, § 165, Internet, site cit.
3 Fr. Sudre, op. cit., p. 587.
29. Bîrsan 439

plenare a judecătorilor din 7 iulie 2003, în primul rând, Curtea poate, fie la cererea
uneia din părţi, fie din oficiu, să adopte toate măsurile de instrucţie pe care le
consideră necesare pentru a lămuri faptele cauzei; ea poate, în special, să
dispună ca părţile să producă probe scrise, după cum este în măsură să decidă
să asculte, în calitate de martor sau de expert, sau cu un alt titlu, orice persoană
ale cărei depoziţii sau declaraţii îi par a fi utile în realizarea misiunii ei; Curtea
poate invita orice persoană sau orice instituţie, la alegerea sa, să exprime un aviz
sau să-i prezinte un raport scris cu privire la orice problemă pe care o consideră
pertinentă pentru soluţionarea cauzei (art. A l parag. 1 şi 2 din Anexă)1.
12 în al doilea rând, după declararea unei cereri ca admisibilă şi, în mod
excepţional, chiar înainte de adoptarea deciziei de admisibilitate, camera învestită
cu soluţionarea acelei cereri poate desemna unul sau mai mulţi judecători, ca
delegaţi ai Curţii, care să procedeze la culegerea de informaţii la locul unde s-au
produs faptele cauzei, să viziteze locuri de detenţie şi să asculte martori ori
experţi în statul implicat în cauză; Curtea poate să desemneze orice persoană sau
instituţie, la alegerea sa, spre a asista delegaţia în îndeplinirea misiunii acesteia2;
de asemenea, pentru a realiza acelaşi obiectiv, delegaţia Curţii ascultă martori,
experţi, după cum, dacă ea consideră necesar, poate asculta pe reclamant sau pe
reclamanţii din aceeaşi cauză. Audierea tuturor acestor persoane se face, de
regulă, în şedinţă secretă (art. A l parag. 3-6 din Anexa la Regulament). Atât
reclamantul, cât şi statul în cauză sunt ţinuţi să ajute instanţa europeană în
realizarea măsurilor de instrucţie pe care ea le-a dispus, iar statul contractant pe
teritoriul căruia o delegaţie a Curţii desfăşoară investigaţii trebuie să acorde
acesteia toate facilităţile necesare îndeplinirii misiunii ei şi să coopereze pentru
asigurarea bunei derulări a procedurii; de asemenea, acest stat are obligaţia, în
măsura în care este necesar, să garanteze libertatea de circulaţie a delegaţiei
Curţii pe teritoriul său şi să ia toate măsurile de securitate indicate de delegaţie
pentru ca reclamantul, martorii, experţii sau alte persoane implicate în procedură
1 Anterior, aceste prevederi erau cuprinse în fostul art. 42 din Regulamentul noii
Curţii, adoptat la 1 noiembrie 1998, care era intitulat „Măsuri de instrucţie”.
2 în sistemul Convenţiei în vigoare până la 1 noiembrie 1998, misiunile de anchetă în
statul implicat în cauză erau realizate de fosta Comisie, care, la acea epocă, avea rol
determ inant în stabilirea faptelor; unele cauze în care fosta Comisie a desfăşurat
asemenea misiuni de anchetă au fost soluţionate pe fond, pe baza dispoziţiilor
tranzitorii din Protocolul Nr. 11, de noua Curte; a se vedea, spre exemplu, CEDH,
8 iulie 1999, Tanrikulu c/Turguie, Recueil 1999-IV, § 67-71; 13 iunie 2000, Timurtaş
c/Turquie, Recueil 2000-VI, § 62-72; 24 aprilie 2003, Aktaş c/Turquie, Recueil
2003-V,§ 343-346.
440 Bîrsan
Examinarea cauzei şi procedura de rezolvare amiabilă 13-14 A rt. 38
să poată fi ascultate de delegaţie, fără ca vreo persoană sau organizaţie să aibă a

se teme pentru ajutorul pe care-1 dă delegaţiei (art. A2 din Anexa la Regulament).
Cauze deosebit de complexe au impus deplasarea unor delegaţii ale forma- 13
ţiunilor de judecată în statele implicate, precum şi folosirea unei vaste documen
taţii care să permită stabilirea cât mai exactă a situaţiei de fapt şi de drept. Bunăoară,
în cauza Ilaşcu et autres c/Moldova et Russie, în care reclamanţii au invocat mai
multe grave încălcări ale unor drepturi garantate de Convenţie, comise atât de
autorităţile moldoveneşti, cât şi de Federaţia Rusă, aceasta din urmă prin sprijinul
acordat guvernului separatist transnistrean, instanţa europeană a arătat că „în
scopul lămuririi unor probleme controversate şi, în special, a aceleia privitoare la
eventuala responsabilitate a Moldovei şi/sau a Federaţiei Ruse privitoare la
încălcările (Convenţiei) alegate (de reclamanţi), Curtea a desfăşurat o anchetă la
faţa locului, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 parag. 1 lit. a) din Convenţie şi
art. 42 parag. 2 din Regulamentul ei (în versiunea în vigoare la epoca faptelor). Ea
a focalizat cercetările sale asupra faptelor pertinente, spre a determina jurisdicţia
Moldovei şi a Federaţiei Ruse, în special în Transnistria, şi relaţiile dintre
aceasta, Moldova şi Federaţia Rusă, precum şi condiţiile de detenţie ale
reclamanţilor ” 1 (s. n., C.B.). în acest scop, Curtea a desemnat o delegaţie formată
din 4 judecători membri ai formaţiunii de judecată - Marea Cameră - care au
ascultat un număr de 43 de martori la Chişinău, la sediul misiunii O.S.C.E. în
Moldova, misiune care a contribuit în mod substanţial la organizarea acestor
audieri, şi la Tiraspol; de asemenea, membrii delegaţiei au ascultat pe reclamanţi
la locul de detenţie şi pe martorii aparţinând forţelor militare ruse la sediul Grupului
operaţional al acestor forţe în regiunea transnistreană2. în afara observaţiilor
părţilor şi a depoziţiilor martorilor ascultaţi de delegaţia sa, pentru soluţionarea
acestei cauze „Curtea a dispus de numeroase documente depuse de părţi şi de
autorităţile transnistrene”, „de documente publice privitoare la Transnistria şi la
situaţia reclamanţilor, documente ce emanau de la organizaţii şi organe interna
ţionale precum O.S.C.E., Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a
pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante (C.P.T.), Adunarea Parla
mentară a Consiliului Europei, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului
Europei şi Consiliul Uniunii Interparlamentare”3.
Sau, în cauza Tepe v/Turkey, în care reclamantul a susţinut că fiul său a fost 14
ucis în mod ilegal de agenţi ai statului cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Convenţie
1CEDH, 8 iulie 2004, Recueil 2004-VII, § 12.

2 Idem, § 12-15.
3Idem, § 16-18.
Bîrsan 441
A r t. 3 8 15 Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
care apără dreptul la viaţă, având în vedere că împrejurările în care s-a produs
moartea victimei erau controversate între părţi, instanţa europeană a dispus
desfăşurarea unor investigaţii în statul în cauză, cu asistarea părţilor, scop în
care au fost audiaţi un număr de 32 de martori; 9 dintre martorii citaţi nu au
compărut, din diverse motive, în faţa delegaţiei1. Tot astfel, în cauza Taniş
et autres c/Turquie, în care reclamanţii au susţinut că dispariţia a doi lideri ai unui
partid politic se datorează faptului că au fost victime ale unei „execuţii extraju
diciare” care s-a produs în timp ce aceştia se găseau în detenţie preventivă, cu
încălcarea dispoziţiilor art. 2,3,5 şi 13 din Convenţie, după ce instanţa europeană
a cerut guvernului să depună la dosar toate documentele privitoare la inves
tigaţiile desfăşurate de autorităţi cu privire la circumstanţele în care s-au produs
faptele denunţate, procurându-şi astfel numeroase documente, dar care nu
apăreau ca fiind de natură să lămurească toate problemele în discuţie, ea a dispus
ca o delegaţie a Curţii, formată din 3 judecători ai formaţiunii de judecată (camera),
să procedeze la ascultarea de martori la Ankara; au fost ascultaţi astfel un număr
de 32 de martori implicaţi în evenimentele în care s-au produs faptele cauzei, rude
ale celor dispăruţi, membri ai forţelor de ordine sau ai autorităţilor care au inves
tigat acele fapte2.
15 Trebuie spus însă că, oricât de utilă este culegerea unor probe, în special
declaraţii ale martorilor, „la faţa locului” sau în capitala statului implicat, această
activitate nu poate fi realizată decât atunci când împrejurările cu totul excepţionale
ale unor cauze o impun. într-adevăr, deplasări ale unei delegaţii a instanţei
europene care cuprinde, de regulă, trei judecători, membri ai grefei, interpreţi şi
alte persoane sunt suficient de costisitoare şi presupun eforturi organizatorice
deosebite din partea Curţii, precum şi perfecta cooperare a statului în cauză. De
asemenea, nici organizarea audierii publice a părţilor în faţa jurisdicţiei europene
la Strasbourg nu este foarte lesnicioasă; şi aceasta presupune măsuri de ordin
practic bine corelate, participarea unor interpreţi etc. învederăm aceste aspecte
spre a încerca să explicăm de ce, în imensa majoritate a cauzelor, procedura în faţa
Curţii, atât în faza examinării admisibilităţii cererii, cât şi în aceea a analizei fondului
acesteia este, în esenţă, scrisă; ea se bazează pe documentele, comentariile şi
observaţiile părţilor; pot fi depuse şi alte elemente materiale pertinente, de natură
a face credibile faptele alegate de reclamant, precum volume publicate, reportaje
despre faptele în discuţie, casete video etc., toate acestea urmând a fi apreciate,
în privinţa utilităţii lor, de instanţa europeană.
1CEDH, 9 mai 2003,precit., § 78-114.

2 CEDH, 2 august 2005, Recueil 2005, § 23-153.
442 Bîrsan
786bis. Principii privitoare la aprecierea probelor pentru stabilirea faptelor 16

cauzei. Arătam mai sus că, pe baza tuturor probelor depuse de părţi, la care se
adaugă, atunci când aceasta se impune în mod imperios, cele culese de ea însăşi,
instanţa europeană urmează a stabili faptele cauzei. Adeseori, mai ales în privinţa
unor încălcări deosebit de grave, pe terenul art. 2 şi 3 ale Convenţiei, aceste fapte
sunt controversate între părţi. într-adevăr, nu poate fi pusă pe acelaşi plan
situaţia în care reclamantul susţine, spre exemplu, încălcarea dreptului său la
libertatea de expresie, când, de regulă, simpla depunere a unei copii după
susţinerile sale - ziare, reviste, transmisiuni audio sau video-împreună cu copii
ale hotărârilorjurisdicţiilor naţionale pronunţate în cauză poate constitui probarea
concludentă şi pertinentă a faptelor cauzei, cu aceea în care el susţine că o
persoană a dispărut în cursul unor operaţiuni de menţinere a ordinii sau a suferit
tratamente inumane sau degradante în timp ce se afla în detenţie, iar autorităţile
neagă acest lucru.
De curând, într-o decizie de speţă1, Curtea a precizat criteriile pe care ea le-a 17
caracterizat ca determ inante în aprecierea pe care o face asupra probelor unui
dosar, pentru stabilirea faptelor unei cauze. Astfel, în primul rând, pentru a aprecia
probele scrise şi orale, în general instanţa europeană a adoptat criteriul probei
„dincolo de orice posibilitate de îndoială rezonabilă”; o asemenea probă rezultă
dintr-un mănunchi de indicii sau de prezum ţii de necombătut, suficient de
grave, precise şi concordante; de asemenea, comportamentul părţilor în cadrul
eforturilor întreprinse de Curte pentru a obţine probele pertinente dosarului
constituie un element ce are a fi luat în considerare2, iar dacă la dosarul cauzei
există m ărturii culese de delegaţi ai instanţei europene la faţa locului, în capitala
statului în cauză sau la sediul ei, C urtea Ie va acorda o atenţie deosebită, prin
raportare la importanţa şi sensul ce trebuie acordate declaraţiilor de martori3.
în al doilea rând, în orice cauză în care există expuneri contradictorii cu 18
privire la faptele acesteia, Curtea se confruntă, în mod inevitabil, cu dificultăţile
proprii oricărei jurisdicţii de primă instanţă în a le stabili; or, din acest punct de
vedere, jurisdicţia europeană nu dispune de vreo putere de constrângere spre a
asigura prezenţa unor martori şi obţinerea mărturiilor lor, chiar dacă aceştia sunt
reprezentanţi ai autorităţilor statului în cauză. De asemenea, Curtea se găseşte în
imposibilitatea de a obţine anum ite documente ale dosarelor alcătuite de
1CEDH, 2 august 2005, Taniş c/Turquie, precit.

2Idem, § 160; în acelaşi sens, 18 ianuarie 1978, Irlande c/Royaume-Uni, S6rieAnr. 25,
p. 161; 27 iunie 2000, Salman c/Turquie, Recueil 2000-VH, § 100.
3 CEDH, 2 august 2005,precit., § 160.
Bîrsan 443
autorităţile naţionale privitoare la faptele în discuţie, în cazul refuzului acestora

de a i le pune la dispoziţie, ceea ce face ca anumite informaţii să nu-i fie accesibile.
Totuşi, din moment ce apare evident că, într-o cauză, numai guvernul este cel ce
are acces la asemenea informaţii şi singurul în măsură a asigura prezenţa şi
ascultarea unor martori ce ar putea confirma sau infirma susţinerile reclamantului,
carenţele guvernului în legătură cu toate aceste aspecte, fară ca ele să primească
o justificare convingătoare, sunt de natură să permită instanţei europene să
tragă anumite concluzii privitoare la temeinicia alegaţiilor reclamantului1.
19 In al treilea rând, atunci când evenimentele în discuţie într-o anumită cauză
sunt cunoscute, în totalitate sau în cea mai mare parte a lor, exclusiv de către
autorităţile statale, cum este cazul persoanelor ce se găsesc în detenţie preventivă,
orice rănire sau deces intervenit în cursul acestei perioade de detenţie conduce
la aprecierea existenţei unor puternice prezumţii de fapt ce au a fi răsturnate de
autorităţile statale, care trebuie să producă explicaţii suficiente şi convingătoare
cu privire la situaţia victimei2. De asemenea, din moment ce autorităţile statale au
obligaţia de a justifica situaţia în care se găseşte o persoană plasată sub controlul
lor, dispoziţiile art. 5 din Convenţie le impun să ia toate măsurile efective împotriva
riscului dispariţiei ei şi să desfăşoare o anchetă rapidă şi eficace în ipoteza în care
o persoană a fost reţinută de autorităţi, după care nu a mai fost văzută3, dacă o
persoană a fost convocată în mod oficial de autorităţi sau a intrat într-un loc aflat
sub controlul acestora, după care nu a mai fost văzută; în măsura în care
autorităţile nu dovedesc faptul că acea persoană a putut părăsi acel loc, fără a fi
apoi privată de libertate, instanţa europeană urmează a examina cauza nu numai
pe terenul eventualei încălcări a dreptului la libertate şi la siguranţă, garantat de
art. 5 din Convenţie, ci şi sub aspectul unei posibile încălcări a dreptului la viaţă,
protejat de art. 2 din Convenţie4.
20 în al patrulea rând, în cauzele în care relatarea faptelor de către părţi apare
discordantă şi contradictorie, instanţa europeană consideră întotdeauna regre-
1Ibidem, în acelaşi sens, CEDH, 24 martie 2005, Akkum et autres c/Turquie, Recueil
2005, § 209.
2 CEDH, 27 august 1992, Tomasic/France, SerieAnr. 241-A, § 108-111; 4 decembrie
1995, Ribitsch c/Autriche, SerieAnr. 336, § 34; 28 iulie 1999, Selmouni c/France,
Recueil 1999-V, § 87; 27 iunie 2000, Salman c/Turquie, Recueil2000-VH, § 100; a se
vedea supra, voi. I, nr. 144.
3 CEDH, 25 mai 1998, Kurt c/Turquie, Recuei 1998-IH, § 124; 8 iulie 1999, Qakici
c/Turquie, Recueil 1999-VI, § 104.
4 CEDH, 2 august 2005, Taniş c/Turquie, precit., § 160.
444 Bîrsan
tabilă eventuala absenţă a unui examen judiciar sau a unei anchete independente
aprofundate, la nivel intern, cu privire la faptele în discuţie, prin raportare la
dispoziţiile art. 1 din Convenţie, care prevede obligaţia statelor contractante de a
asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor protecţia drepturilor pe care
ea le garantează, printre care se găseşte şi dreptul la un recurs efectiv pe plan
intern înscris în art. 13, pentru situaţia existenţei unei încălcări a acestor drepturi
şi libertăţi1.
în sfârşit, instanţa europeană a subliniat într-o jurisprudenţă constantă că, 21
pe terenul art. 38 parag. 1, procedura prevăzută de Convenţie nu corespunde
întotdeauna cu aplicarea riguroasă a principiului affirmanti incumbi probatio
(proba incumbă celui ce afirmă ceva); în acest sens, ea a evidenţiat adesea că,
pentru a asigura aplicarea mecanismului recursului individual prevăzut de art. 34
din Convenţie, este determinant ca statele contractante să acorde toate facilităţile
necesare care să permită un examen serios şi efectiv al cererii reclamantului2.
Spre exemplu, în cauzele ce poartă asupra dispariţiei depersoane în care reclamantul
acuză agenţi ai statului că, în cursul unor asemenea evenimente, au fost încălcate
mai multe drepturi garantate de Convenţie, este adeseori inevitabil ca statul
pârât să fie singura parte a procedurii în faţa Curţii care are acces la informaţii de
natură a confirma sau a infirma astfel de alegaţii; de aceea, faptul că guvernul nu
furnizează informaţiile pe care le posedă, fără a justifica aceasta în mod credibil,
poate nu numai să capete semnificaţia nerespectării obligaţiilor ce incumbă statului
contractant în cauză pe temeiul art. 38 parag. 1 lit. a) din Convenţie, ci poate fi şi
de natură a conduce la anumite concluzii cu privire la temeinicia alegaţiilor
reclamantului; aceeaşi concluzie se poate impune şi în situaţia în care statul
pârât nu asigură prezenţa martorilor în cadrul unor audieri decise de Curte, fiind
astfel compromisă posibilitatea corectei stabiliri a faptelor acelei cauze3.
în lumina acestor principii, instanţa europeană a decis în mod constant că 22
încălcarea de către guvern a obligaţiei de a acţiona cu diligenţa corespunzătoare
pentru a răspunde la solicitările sale în vederea obţinerii elementelor de probă pe
care ea le consideră necesare examinării unei cereri individuale, fie că este vorba
despre anumite documente a căror lipsă conduce la constatarea că anumite
informaţii îi sunt ascunse, fie că poartă asupra imposibilităţii de a asculta anumiţi
'Idem , §161.
2 CEDH, 8 iulie 1999, Qakici c/Turquie,precit., § 70; 2 august 2005, Taniş c/Turquie,
precit.,§ 163.
3 CEDH, 13 iunie 2000, Timurtaş c/Turquie, precit., § 66 şi 70; 9 mai 2003, Tepe
v/Turkey,precit., § 128; 2 august 2005, Taniş c/Turquie, precit., § 163.
Bîrsan 445
martori, reprezintă o încălcare a obligaţiilor care-i incumbă pe terenul a rt 38

parag. 1 lit a) din Convenţie1.
C. Obligaţia statelor de a coopera cu instanţa europeană în stabilirea

faptelor
23 787. Principiu şi aplicaţii jurisprudenţiale. Deşi din cele expuse mai sus
rezultă că, în anumite situaţii, obligaţia de cooperare a părţilor, în special din
partea autorităţilor statului contractant împotriva căruia este formulată plângerea
reclamantului, apare ca esenţială pentru ca instanţa europeană să poată ajunge
la stabilirea cât mai exactă a faptelor unei cauze, soluţii recente ale Curţii în
materie ne determină să insistăm asupra acestei probleme. Este foarte adevărat
că art. 38 parag. 1 lit. a) in fin e din Convenţie face referire la obligaţia statelor
contractante „de a asigura toate facilităţile necesare” în cazul în care instanţa
europeană procedează la o anchetă desfăşurată în formele pe care ea le consideră
cele mai adecvate: deplasarea unei delegaţii la faţa locului, ascultarea de martori
şi culegerea de documente în capitala statului în cauză, la locuri de detenţie sau
la sediul Curţii etc. De asemenea, reamintim că, referindu-se la obligaţiile statului
pe teritoriul căruia se desfăşoară o anchetă, art. A2 parag. 2 din Anexa la
Regulamentul Curţii dispune că acesta trebuie să acorde delegaţiei „toate facilităţile
şi să coopereze la buna derulare a procedurii”.
24 Pornind de la aceste premise, instanţa europeană a decis, pe un plan mai
general, că asigurarea cooperării statelor contractante constituie un principiu
fundamental al procedurii jurisdicţionale europene privitoare la protecţia
drepturilor omului2. Spre exemplu, într-o cauză în care, în pledoaria sa în faţa
Curţii, guvernul a susţinut că „principalele piese ale dosarului de anchetă (internă)
au fost comunicate (...) încă de la începutul procedurii şi că documente mai
recente, precum informaţii privitoare la mersul anchetei (interne) supuse în mod
periodic depoliţieşijandarmerieprocurorului (competent), nu aveau niciovaloare
probantă” (s.n., C.B.), instanţa europeană „nu a fost convinsă de acest argu
ment”; aceasta deoarece, atunci când cererea reclamantului denunţă absenţa
1 CEDH, 13 iunie 2000, Timurtaş c/Turquie, precit., § 72; 18 iunie 2002, Orhan
v/Turkey, nepublicată, Internet, site cit.-, 24 aprilie 2003, A ktaş c/Turquie, precit.,
§ 346; 17 februarie 2004, Ipek c/Turquie, Recueil 2004-11, § 127; 2 august 2005,
Taniş c/Turquie, precit., § 164; 12 aprilie 2005, Chama'iev et 12 autres c/Georgieet
Russie, Recueil 2005, § 504.
2 CEDH, 18 ianuarie 1978, Irlande c/Royaume-Uni precit., § 148; 12 aprilie 2005,
Chama'iev et 12 autres c/Georgie et Russie, precit., § 493.
446 Bîrsan
unei anchete efective privitoare la dispariţia unei persoane, ca în cauza respectivă,

pe temeiul obligaţiei de a coopera cu jurisdicţia europeană, guvernul trebuie
să-i pună la dispoziţie toate documentele referitoare la acea anchetă1; aprecierea
utilităţii lor revine în mod exclusiv Curţii. După cum, repetăm, aceeaşi obligaţie
de cooperare impune statului contractant în cauză să aducă toţi martorii pe care
instanţa europeană doreşte să-i asculte, prin delegaţi sau direct la sediul ei.
0 ilustrare concretă a conţinutului acestei obligaţii de cooperare şi a 25
consecinţelor neîndeplinirii ei de către un stat contractant ni se pare că oferă
analiza făcută recent de instanţa europeană a comportamentului unuia din statele
implicate - Rusia - în cauza Chamaîev et 12 autres c/Georgie et Russie, în care
reclamanţii, un grup de ceceni arestaţi în Georgia, au susţinut, printre altele, că
extrădarea lor în Rusia ar fi de natură să constituie încălcarea drepturilor lor
garantate de art. 2 şi 3 din Convenţie2. Chiar la începutul procedurii, guvernul rus
a trimis Curţii o scrisoare prin care asigura, printre altele, că ea va putea să
comunice cu reclamanţii şi că, în cazul organizării unei eventuale misiuni de
anchetă, ea va putea să discute cu ei fară nici o dificultate3. După examinarea
probelor dosarului de care dispunea la acea dată şi audierea părţilor—prin repre
zentanţi autorizaţi - în şedinţă publică, instanţa europeană a declarat cererea
reclamanţilor admisibilă, a unit unele excepţii ridicate de guvernul rus cu fondul
cauzei şi, în vederea stabilirii faptelor ei, a decis să procedeze la o misiune de
anchetă în Georgia şi în Rusia, în cursul căreia urmau a fi ascultaţi reclamanţii şi
diverşi martori4. în timp ce această misiune s-a putut desfăşura în Georgia, ea nu
a putut fi realizată în Federaţia Rusă; guvernul rus a invocat de mai multe ori
faptul că nu este în măsură să primească şi să asigure securitatea delegaţiei,
cerând amânarea misiunii, pentru ca, în final, să comunice faptul că o instanţă
regională nu este de acord ca delegaţia să stea de vorbă cu reclamanţii extrădaţi
în Rusia, aflaţi în stare de arest. în această situaţie, instanţa europeană a trecut la
examinarea fondului cauzei, pe baza probelor existente la dosar5. Acest examen a
cuprins, pe lângă analiza încălcărilor Convenţiei invocate de reclamanţi, şi
examinarea modului în care guvernul rus şi-a îndeplinit în cauză obligaţiile ce-i
revin pe terenul art. 38 parag. 1 lit. a) din Convenţie, cu privire specială asupra
obligaţiei de a coopera cu instanţa europeană.
1 CEDH, 8 iulie 1999, Qakici c/Turquie, precit., § 71.
2 CEDH, 12 aprilie 2005, precit., § 3-4.
3Idem, § 18.
4 Idem, § 24-25.
5Idem, § 26-51.
Bîrsan 447
A rt. 38 26 Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
26 Din acest punct de vedere, Curtea a reamintit că, dacă, potrivit acestui text,
statele contractante au obligaţia să asigure „toate facilităţile necesare” cu privire
la desfăşurarea unei anchete, aceste facilităţi privesc, în primul rând, accesul pe
teritoriul statului în cauză, la reclamanţii pe care Curtea înţelege să-i asculte şi la
locurile pe care ea consideră necesar să le viziteze. în speţă, confruntată în mai
multe rânduri cu refuzul accesului la reclamanţi, instanţa europeană a invitat
în mod insistent guvernul rus să-i permită să procedeze la stabilirea faptelor,
prin respectarea obligaţiilor ce-i revin pe temeiul art. 38 parag. 1 lit. a) din
Convenţie, invitaţie căreia acest guvern nu i-a dat un răspuns favorabil1. Invocând
deciziile de refuz ale unei curţi regionale şi norme de drept intern, guvernul rus a
susţinut imposibilitatea desfăşurării unei misiuni de anchetă în această ţară;
în afara unor motive apreciate de Curte ca accesorii - alegeri prezidenţiale,
producerea unor eventuale acte teroriste în Caucazul de Nord, condiţii climatice
dificile sau sărbători legale - , motivul esenţial al acestui refuz l-a constituit
afirmaţia potrivit cu care vizitarea reclamanţilor de către delegaţia Curţii, atâta
vreme cât cauza lor este pendinte în faţa jurisdicţiilor ruse, ar fi contrară normelor
procedurale penale interne şi ar aduce atingere principiului subsidiarităţii, inerent
mecanismului Convenţiei; guvernul rus a mai afirmat că, în calitate de putere
executivă, nu poate exercita vreo ingerinţă în aprecierea suverană a faptelor de
către organele judiciare interne şi a recomandat instanţei europene să se adreseze
direct curţii regionale pentru ca aceasta să revoce decizia prin care a interzis
accesul delegaţiei Curţii la reclamanţii aflaţi în detenţie pe raza circumscripţiei
acesteia2. Cu privire la acest argument al guvernului rus, „Curtea a ţinut să
reamintească în modul cel mai clar cu putinţă că ea nu poate avea ca interlocutori
mai multe autorităţi saujurisdicţii naţionale şi că numai responsabilitatea statului
rus ca atare - şi nu cea a unei puteri sau a unui organ intern - este în discuţie”
(s.n., C.B.). Ca atare, nu aparţine instanţei europene să aprecieze temeinicia
refuzului curţii regionale de a accepta ca delegaţia ei să discute cu reclamanţii,
refuz invocat de guvernul rus; examenul Curţii nu poate purta decât asupra
tezelor susţinute de guvernul rus în faţa ei, prin reprezentanţi autorizaţi şi asupra
problemei de a se şti dacă acest stat, ca parte contractantă la Convenţie, şi-a
respectat obligaţiile ce-i revin din dispoziţiile acesteia3. Or, pe acest teren, tezele
susţinute de guvernul rus nu au fost de natură să convingă Curtea. Astfel, mai
întâi, instanţa europeană a reţinut că atât Constituţia Federaţiei Ruse, cât şi
1Idem, § 496.
2Idem, § 497.
3 Idem, § 498.
448 Bîrsan
normele Codului rus de procedură penală, contrar afirmaţiilor guvernului,

recunosc supremaţia normelor de drept internaţional asupra celor de drept
intern. în al doilea rând, realizarea unei misiuni de anchetă, decisă de instanţa
europeană pe terenul dispoziţiilor art. 38 parag. 1 lit. a) din Convenţie, nu poate fi
tributară mersului unei anchete judiciare interne; contrar susţinerilor
guvernului rus, o asemenea misiune nu este de natură să pună în discuţie principiul
subsidiarităţii, inerent dispoziţiilor Convenţiei, deoarece misiunea de anchetă a
Curţii nu reprezintă o substituire a activităţii instanţelor naţionale prin activitatea
Curţii, ci constituie o măsură de procedură în cadrul controlului european prevăzut
de Convenţie; sistemul de garanţie colectivă a asigurării respectării drepturilor
garantate de Convenţie este menit să întărească, în conformitate cu principiul
subsidiarităţii, protecţia oferită acestor drepturi la nivel naţional, fară a impune
acestuia din urmă anumite limite1. Aşa fiind, instanţa europeană nu a acceptat
motivul principal - decizia curţii regionale - invocat de guvernul rus pentru a
reitera de mai multe ori refuzul vizitării reclamanţilor de către delegaţia Curţii, iar
asupra celorlalte motive invocate în mod accesoriu de guvern Curtea a socotit că
este inutil să se mai pronunţe. Pentru jurisdicţia europeană nici unul dintre motivele
susţinute de guvernul rus nu putea fi de natură a-1 libera de obligaţia de a
coopera cu ea în scopul aflării adevărului; mai mult, Curtea a considerat că
tentativele guvernului de a se prevala de decizia de refuz a curţii regionale semnifică
a admite că asemenea decizii pot pune în discuţie însăşi funcţionarea sistemului
de garanţii colective instituit de Convenţie cu privire la protecţia europeană a
drepturilor omului; dimpotrivă, pentru a fi eficace acest sistem impune cooperarea
cu instanţa europeană a fiecărui stat contractant2. Pe baza tuturor acestor
aprecieri, Curtea a ajuns la concluzia că, prin obstacolele pe care le-a opus
desfăşurării misiunii sale de anchetă, prin punerea acesteia în imposibilitatea de
a avea acces la a discuta cu reclamanţii aflaţi în stare de detenţie în Rusia, guvernul
rus „a împiedicat într-un mod inacceptabil stabilirea faptelor cauzei”, cu
încălcarea obligaţiilor ce-i reveneau pe temeiul dispoziţiilor art. 38 parag. 1 lit. a)
din Convenţie3.
Cele arătate mai sus ilustrează nu numai importanţa cooperării statelor 27
contractante cu instanţa europeană în asigurarea eficacităţii sistemului de protecţie
1Idem, § 500; în acelaşi sens, 30 ianuarie 1998, Parii communiste unifie de Turquie et
autres c/Turquie, Recueil 1998-1, § 28.
2 CEDH, 12 aprilie 2005, precit., § 502; în acelaşi sens, Comis. EDH, raport din
4 octombrie 1983, nr. 8007/1977, Chypre c/Turquie, D.R. nr. 72, p. 73, § 49.
3 CEDH, 12 aprilie 2005, precit., § 504.
Bîrsan 449
a drepturilor omului instituit de Convenţie, dar şi limitele acestui sistem: în

cadrul lui este exclusă constrângerea internaţională; el se bazează pe îndeplinirea
cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate de statele contractante prin Convenţie1.
§3. Problem e procedurale privitoare la exam inarea cererilor
788. Precizare. întreg Titlul II al Convenţiei consacrat Curţii conţine, în

esenţă, dispoziţii privitoare la organizarea şi desfăşurarea activităţii jurisdicţionale
şi consultative a instanţei europene, dispoziţii ce sunt detaliate în Regulamentul
ei. Acesta conţine norme aplicabile în fiecare fază a examinării unei cereri interstatale
sau individuale şi norme procesuale ce ţin de o bună adm inistrare a justiţiei,
aplicabile oricărei proceduri contencioase şi fiind cuprinse în art. 38A-42 din
Regulament; unele dintre ele sunt aplicabile în faza examinării admisibilităţii cererii,
altele se aplică în oricare fază a procedurii. Dintre acestea, cele cuprinse în art. 39
din Regulament privitoare la „măsurile provizorii’ ce pot fi dispuse de instanţa
europeană le-am analizat ca efect al introducerii cererii ;2 celorlalte nu le-am
găsit un loc adecvat în analiza de până acum a textelor Convenţiei, dar nu putem
să nu le menţionăm, având în vedere interesul lor în cadrul procedurii Curţii,
astfel că ne-am decis să le ataşăm examenului pe fond al cererii, chiar dacă ele îşi
găsesc aplicaţie şi în etapa anterioară a cercetării îndeplinirii condiţiilor de
admisibilitate; sigur este însă faptul că le puteam ataşa textelor Convenţiei ce
urmează a fi analizate.
788bis. Reguli procedurale de ordin general. Oprimă regulă aplicabilă în

materie este aceea înscrisă în art. 38A din Regulament, potrivit căreia toate
problemele de procedură ce necesită o decizie a camerei sunt tratate la momentul
examinării cauzei, afară de decizia contrară a preşedintelui camerei. Această
dispoziţie priveşte numai cererile înscrise pe rolul unei camere a Curţii, nu şi cele
1 Aceste obligaţii sunt circumstanţiate nu numai de dispoziţiile Convenţiei, ci şi de

jurisprudenţa instanţei europene. De aceea, este greu de presupus că se înscrie în
spiritul Convenţiei răspunsul unui guvern la cererea Curţii „de a-i transmite
precizări” cu privire la măsurile pe care le-a luat pentru a aplica dispoziţiile art. 39
din Regulamentul Curţii, astfel cum a dispus jurisdicţia europeană, răspuns în sensul
„că (...) nu este dispus să răspundă la întrebările puse de Curte” pe motiv că acestea
„depăşesc cu mult cadrul măsurilor provizorii înscris în art. 39 din Regulament”;
CEDH, 12 martie 2003, 6 calan c/Turquie, nepublicată, Internet, site cit.
450 Bîrsan
care sunt soluţionate de comitetele de trei judecători, deoarece acestea „nu

necesită un examen complementar” al conţinutului lor, având a fi astfel declarate
inadmisibile ab initio. Apoi, de regulă, asemenea cereri ce impun adoptarea unor
măsuri procedurale de către cameră, prin ipoteză nu pot fi declarate „de îndată”,
inadmisibile sau radiate de pe rol, pe temeiul art. 54 parag. 1 din Regulament, ci
necesită comunicarea lor guvernului statului în cauză, răspunsul reclamantului
la observaţiile guvernului, examinarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a
cererii etc. Or, dacă apare necesitatea organizării audierii părţilor în şedinţă publică
sau eventuala necesitate a desfăşurării unei misiuni de anchetă, numai cam era
poate decide o asemenea măsură, la momentul examenului cererii. în acelaşi
timp, spre exemplu, dacă reclamantul este ameninţat cu expulzarea iminentă, uneori
în ziua introducerii cererii, chiar cu câteva ore înainte de plecarea avionului din
ţara unde se găseşte reclamantul către ţara de destinaţie, fară a mai aştepta
examinarea cererii în cameră preşedintele acesteia (în fapt preşedintele secţiei
sau înlocuitorul său) poate decide, pe temeiul art. 39 din Regulament, aplicarea
măsurii provizorii a suspendării executării expulzării până la examinarea cererii
pe fond sau până la un alt moment, iar la prima reuniune a camerei aceasta va fi
informată cu privire la măsura luată în aceste condiţii şi va decide cu privire la
menţinerea ei; o asemenea decizie poate fi luată pe tot parcursul examinării cererii,
în funcţie de împrejurări.
Apoi, potrivit art. 40 din Regulament, instanţa europeană poate dispune 30
comunicarea în regim de urgenţă a unei cereri guvernului în cauză. într-adevăr,
textul prevede că, în caz de urgenţă - generată, spre exemplu, de starea sănătăţii
reclamantului sau de alte împrejurări înfăţişate Curţii rezervând posibilitatea
luării altor măsuri procedurale ce vor fi dispuse ulterior, grefierul camerei poate,
cu autorizarea preşedintelui ei şi prin orice mijloc de comunicare disponibil, să
informeze statul în cauză de introducerea cererii şi, în mod sumar, de obiectul
acesteia.
în practică, adeseori, această „comunicare în regim de urgenţă” este însoţită 31
de luarea măsurilor provizorii adecvate, pe temeiul art. 39 din Regulament. De
asemenea, art. 41 din Regulament dispune că cererile sunt examinate în ordinea
în care dosarele întocmite de grefă permit aceasta, însă camera sau preşedintele
ei pot decide examinarea cu prioritate a unei cereri'.
1 Spre exemplu, în cauza Chamaîev et 12 autres c/Georgie et Russie, în ziua de 4

octombrie 2002 reclamanţii au sesizat Curtea cu cererea lor între orele 1535-1620,
„prin telecopie fragmentată”, şi au cerut aplicarea dispoziţiilor art. 39 din Regulament
cu privire la suspendarea extrădării lor în Rusia, iar la ora 1700 vicepreşedintele
Secţiei a Ii-a a Curţii, în absenţa preşedintelui, a indicat guvernului georgian ca, „în
Bîrsan 451
32 Tot privitor la modul de examinare a cererilor, camera poate, la solicitarea

părţilor sau din oficiu, să dispună conexarea a două sau mai multe cereri (art. 42
parag. 1 din Regulament).
33 In acelaşi timp, preşedintele camerei poate, după consultarea părţilor, să
ordone a se proceda la aplicarea unor măsuri de instrucţie în mod simultan mai
multor cereri atribuite aceleiaşi camere, fară a prejudeca astfel asupra unei
eventuale decizii a camerei de conexare a acelor cereri (art. 42 parag. 2 din
Regulament). Toate acestea sunt măsuri de natură a asigura „o bună administrare
a justiţiei” de către instanţa europeană1.
§4. Posibilitatea reglem entării amiabile a litigiului [art. 38

parag. 1 lit. b)]
34 789. Principiu. Cel de-al doilea efect al deciziei instanţei europene de a

declara cererea reclamantului ca admisibilă constă în declanşarea procedurii
instituite de Convenţie în vederea unei eventuale reglementări pe cale amiabilă
a litigiului. în sistemul Convenţiei existent până la 1 noiembrie 1998, titularul
acestei proceduri era fosta Comisie, astfel cum dispunea art. 28 parag. 1 lit. b) din
interesul părţilor şi al bunei derulări a procedurii în faţa Curţii, să nu-i extrădeze pe

cei 11 reclamanţi în Rusia până ce camera va avea posibilitatea să examineze cererea
reclamanţilor, în lumina informaţiilor ce-i vor fi comunicate de guvernul georgian”; la
8 octombrie 2002, vicepreşedintele Secţiei a Il-a a informat camera învestită cu
examinarea cererii de decizia astfel luată; aceasta a fost aprobată de cameră;
CEDH, 12 aprilie 2005,precit., § 6-12; la 5 noiembrie 2002, Curtea adecis prelungirea
măsurii provizorii până la 26 noiembrie 2002 şi a dispus examinarea aceleiaşi cereri
cu prioritate în aplicarea art. 41 din Regulament şi, la cererea guvernului fus, a
încredinţat preşedintelui secţiei responsabilitatea personală cu privire la confiden
ţialitatea informaţiilor produse de guvernul Federaţiei Ruse referitoare la locul detenţiei
reclamanţilor extrădaţi în Rusia; idem, § 16.
1Astfel, în cauza Poltoratski c/Ukraine, care privea condiţiile de detenţie a reclamantului
în „culoarul condamnaţilor la moarte” dintr-o închisoare ucraineană, după consultarea
părţilor, preşedintele camerei a considerat că, în interesul unei bune administrări a'
justiţiei, s-a impus examinarea simultană a acestei cereri cu cele privitoare la cauzele
Nazarenko v/Ukraine, Aliev v/Ukraine, Dankevich v/Ukraine, Khokhlich v/Ukraine
şi Kouznetsov v/Ukraine, pe temeiul dispoziţiilor art. 43 parag. 2 (în prezent art. 42
parag. 2) din Regulament, deoarece toate aveau acelaşi obiect, fără însă a dispune şi
conexarea lor; CEDH, 29 aprilie 2003, Recueil 2003-V, § 6; în celelalte cauze cu numele
menţionate, instanţa europeană a adoptat hotărâri distincte în aceeaşi zi, 29 aprilie 2003;
hotărârile m aceste cauze sunt nepublicate, disponibile pe Internet, site cit.
452 Bîrsan
Examinarea cauzei şi procedura de rezolvare amiabilă 35 A rt. 38
Convenţie, în vigoare la acea epocă. Deşi până la adoptarea Protocolului Nr. 11

Convenţia nu conţinea dispoziţii privitoare la reglementarea amiabilă a litigiului
în faţa Curţii, art. 49 parag. 2 din fostul Regulament al instanţei europene, aplicabil
până la intrarea în funcţie a noii Curţi europene unice a drepturilor omului la
1 noiembrie 1998, dispunea că, atunci când camera este înştiinţată de încheierea
unei înţelegeri amiabile, ea va putea, după consultarea părţilor - reamintim că
până la 1 octombrie 1994 reclamantul nu era parte la procedură deoarece el nu
putea sesiza direct Curtea - , a Comisiei şi a reclamantului, să decidă radierea
cauzei de pe rol. Totuşi, având în vedere „responsabilităţile ce-i revin instanţei
europene pe terenul Convenţiei”, şi în această situaţie camera putea să dispună
continuarea examinării cererii reclamantului (art. 49 parag. 4 din Regulament).
în actualul sistem al Convenţiei, art. 38 parag. 1 lit. b) prevede că, după ce 35
cererea reclamantului a fost declarată admisibilă, instanţa europeană se declară a
fi Ia dispoziţia părţilor, spre a se ajunge la o reglementare amiabilă în cauza
examinată, cu luarea în considerare a imperativelor asigurării respectării drepturilor
omului, astfel cum sunt recunoscute acestea în Convenţie şi în protocoalele sale
adiţionale. Teoretic, o asemenea procedură oferă avantaje incontestabile părţilor
procesului; aceasta deoarece, pe de o parte, prin reglementarea amiabilă a litigiului
s-ar putea ajunge la scurtarea considerabilă a duratei procedurii în faţa instanţei
europene, iar, pe de altă parte, printr-o asemenea soluţionare a diferendului dintre
părţi statul în cauză evită condamnarea sa internaţională pentru o eventuală
încălcare a drepturilor garantate de Convenţie1. Sub primul aspect, din păcate,
marele număr de dosare aflate pe rolul Curţii, raportat la faptul că, în prezent,
instanţa europeană poate declanşa ea procedura reglementării amiabile a litigiului
numai după declararea cererii reclamantului ca admisibilă nu constituie factori
care să concretizeze avantajele acestei proceduri. Aceasta poate fi una din raţiunile
pentru care una dintre modificările aduse în această materie prin Protocolul Nr. 14
este şi aceea potrivit cu care, aşa după cum vom arăta ulterior, reglementarea
amiabilă a litigiului se va putea realiza în orice fază a procedurii. Din cel de-al
doilea punct de vedere, este adevărat că înţelegerea amiabilă dintre părţi nu
conduce la pronunţarea de către Curte a unei hotărâri de condamnare interna
ţională a statului în cauză. în măsura în care însă „instanţa europeană nu se
rezumă într-o asemenea situaţie la a constata înţelegerea astfel realizată, ci ia act
de faptul că declaraţia guvernului în acest sens, acceptată de reclamant, conţine
şi recunoaşteri - directe sau indirecte - ale încălcărilor Convenţiei care au făcut
obiectul cauzei şi de recunoaşterea necesităţii adoptării unor măsuri de ordin
general în domeniul protecţiei drepturilor omului în discuţie, nu se poate spune
Bîrsan 453
că protecţia internaţională a acestor drepturi nu şi-a atins scopul, dincolo de

evitarea condamnării statului în cauză.
36 790. Natura juridică. în literatura de specialitate s-a arătat, pe drept cuvânt,

că posibilitatea instituită de Convenţie a reglementării pe cale amiabilă, deci prin
acordul părţilor, a litigiului este o modalitate de realizare a unei adevărate "
concilieri internaţionale' într-o materie specifică: protecţia europeană a dreptu
rilor omului. Doctrina de drept internaţional defineşte concilierea ca reprezentând
examinarea unui diferend de către un anumit organism, preconstituit sau acceptat
de părţi cu prilejul existenţei unui litigiu dintre ele, organism ce urmează a face
părţilor propuneri în vederea unui „aranjament” care să ducă la stingerea acelui
litigiu2, iar art. 33 din Carta O.N.U. enumeră concilierea, alături de tratative directe,
anchetă, mediere, arbitraj, calea judiciară, recurgerea la organizaţii sau acorduri
regionale etc., printre mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor interna
ţionale. Se admite că, în această calitate, concilierea în dreptul internaţional are
următoarele caracteristici, 3 care, de altfel, reies din însăşi definiţia ei, şi anume:
concilierea internaţională îşi are izvorul în convenţia părţilor; ea presupune ca
acestea să se adreseze, de regulă, unui organ preexistent; acesta va face un examen
al faptelor cauzei deduse soluţionării pe baza unei proceduri contradictorii, după
care va prezenta părţilor anumite propuneri, în vederea reglementării acelui litigiu.
37 Concilierea sau reglementarea amiabilă sau tranzacţia instituită de Convenţie
prezintă însă două trăsături proprii, şi anume: în primul rând, spre deosebire de
concilierea internaţională care, în general, apare ca un mod de rezolvare a unor
diferende interstatale - acesta este şi sensul pe care i-1 dă art. 33 din Cartea
O.N.U. - , concilierea prevăzută de art. 38 parag. 1 lit. b) din Convenţie nu se
aplică numai cererilor interstatale (art. 33 al Convenţiei), ci şi cererile indivi
duale, introduse pe temeiul art. 34 din Convenţia europeană; din acest punct de
vedere, „originalitatea sistemului rezidă - în această ultimă situaţie (n. n., C.B.) -
în făptui că individul poate purta adevărate negocieri cu statul în cauză, al cărui
resortisant este, ca regulă generală”, iar reglementarea amiabilă a litigiului, care,
prin ipoteză, presupune, în mod necesar, negocieri între părţi şi concesii reciproce,
trebuie să fie conformă respectării drepturilor omului, astfel cum simt acestea"
garantate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale4. în al doilea rând,
2 Nguyen Quoc Dinh, P. Dailler A. Pellet, Droit internaţional public, 64mc edition,
L.G.D.J., Paris, 1999, p. 801.
4 Ibidem.
454 Bîrsan
concesiile reciproce nu pot privi înseşi drepturile încălcate p rin faptele

autorităţilor statale denunţate de reclamant prin cererea sa: drepturile garantate
de Convenţie sunt intangibile, inalienabile şi imprescriptibile; mai mult, spuneam
mai sus, în sistemul actual al Convenţiei, de multe ori, în cuprinsul „aranjamentului
amiabil” realizat, statul în cauză recunoaşte direct sau indirect aceste încălcări; în
realitate, concesiile reciproce nu pot privi decât cuantumul reparaţiei pe care o
va acorda reclamantului statul în cauză.
De asemenea, este de reţinut caracterul definitiv al reglementării pe cale 38
amiabilă a litigiului. De altfel, chiar în cuprinsul acordului realizat în acest sens pe
temeiul art 38 parag. 1 lit. b) din Convenţie părţile declară că litigiul dintre ele este
stins în mod definitiv şi se angajează să nu ceară redeschiderea procedurii în
faţa Marii Camere, în aplicarea dispoziţiilor art. 43 al Convenţiei; aceasta deoarece,
în imensa majoritate a cauzelor, înţelegerea în vederea reglementării amiabile a
litigiului se realizează în cursul examinării cauzei pe fond de către o cameră a
Curţii, fără a fi exclusă această posibilitate, aşa după cum vom arăta mai jos, şi în
situaţia unei cauze aflate pe rolul Marii Camere.
791. Procedura reglem entării amiabile. Potrivit art. 62 parag. 1 din 39

Regulamentul Curţii, odată cererea reclamantului declarată admisibilă, grefierul
secţiei, acţionând pe baza instrucţiunilor date de cameră sau de preşedintele ei,
ia legătura cu părţile în vederea realizării unei eventuale reglementări amiabile a
litigiului, în conformitate cu art. 38 parag. 1 lit. b) din Convenţie, iar camera „ia
toate măsurile pe care le consideră apropriate pentru a facilita încheierea unui
asemenea acord”. Articolul 38 parag. 2 din Convenţie precizează că negocierile
dintre părţi sunt confidenţiale, iar Regulamentul Curţii dispune că ele nu au nici
o influenţă asupra observaţiilor făcute de părţi în procedura contencioasă. De
altfel, în cadrul acestei proceduri părţile sunt obligate să nu menţioneze sau să
invoce vreo comunicare scrisă sau orală, o ofertă sau o concesiune care ar fi
intervenit în cursul negocierilor dintre ele (art. 62 parag. 2 din Regulament)1.
1în practică, scrisoarea ce însoţeşte decizia prin care cererea reclamantului este declarată
admisibilă, trimisă părţilor de grefier, cuprinde un pasaj ce este redactat m următorii
termeni: „în prezent, Curtea este la dispoziţia părţilor în vederea ajungerii la o
reglementare amiabilă a cauzei în conformitate cu art. 38 parag. 1 lit. b) din Convenţie
şi art. 62 din Regulament şi va lua la cunoştinţă cu interes de orice propunere
pe care părţile a r voi să-i supună în acest sens (s.n., C.B.). Instanţei europene îi
va fi foarte util ca părţile să-i comunice înainte de (...) poziţia lor cu privire la acest
punct şi, dacă este cazul, înseşi propunerile (pe care părţile înţeleg să le facă).
Articolul 62 parag. 2 al Regulamentului Curţii impune cea mai strictă confidenţia
litate, orice poziţie sau propunere privitoare la reglementarea amiabilă având a fi
30. Bîrsan 455

40 întreaga procedură ce se realizează pe temeiul art. 38 parag. 1 lit. b) din

Convenţie se desfăşoară sub controlul Curţii; toate propunerile, negocierile şi
compromisurile în materie presupun participarea grefei instanţei europene, iar
conţinutul reglementării amiabile, ce constă, de regulă, într-o declaraţie a
guvernului privitoare la obiectul cererii reclamantului şi la propunerilor sale în
vederea stingerii amiabile a litigiului şi o altă declaraţie de acceptare a acestor
propuneri făcută de reclamant, va fi cuprins în hotărârea pronunţată de Curte pe
temeiul art. 39 din Convenţie, pe care-1 vom analiza ulterior. Dacă părţile nu ajung
la un asemenea acord, instanţa europeană reia examinarea cauzei pe fond,
stabilind faptele şi trăgând toate concluziile ce se impun din acestea, pe terenul
dispoziţiilor Convenţiei a căror încălcare este invocată de reclamant în cererea
sa, cerere declarată, reamintim, la această fază a procedurii, admisibilă1.
41 Nimic nu se opune însă ca părţile să ajungă la o înţelegere directă, între ele,
fără participarea instanţei europene, cu privire la conţinutul cererii reclamantului
şi să înştiinţeze instanţa europeană despre înţelegerea astfel realizată; în această
situaţie Curtea va putea pune capăt examinării cauzei. Numai că, într-o asemenea
ipoteză, nu vor fi aplicabile dispoziţiile art. 38 parag. 1 lit. b) şi ale art. 39 din
Convenţie, nefiind vorba despre o adevărată reglementare amiabilă a litigiului, ci
au a fi aplicate dispoziţiile art. 37 parag. lit. b), instanţa europeană luând astfel act
de faptul că litigiul a fost soluţionat între părţi. Acest acord poate interveni şi
înainte ca cererea reclamantului să fi fost declarată admisibilă, anume după ce
ea a fost comunicată guvernului statului în cauză2.
transmisă grefei în plic separat, iar termenii nu trebuie, sub nici un motiv, să fie
menţionaţi în cadrul procedurii contencioase” (s.n., C.B.).
1 în practică este posibil ca, într-un litigiu cu mai mulţi reclamanţi, unii dintre ei să
accepte reglementarea sa pe cale amiabilă, iar alţii să refuze aceasta şi să ceară astfel
continuarea examinării cauzei pe fond. Astfel, în cauza Moldovan and others
v/Romania, în care 25 de reclamanţi au invocat grave încălcări ale Convenţiei de către
statul român, 18 dintre ei au consimţit la soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului -
CEDH, 5 iulie 2005 (1), nepublicată, - iar 7 nu au fost de acord cu această soluţie,
astfel că, după examinarea fondului cauzei, Curtea a constatat încălcarea de către
guvernul român, în privinţa lor, a mai multor drepturi garantate de Convenţie; CEDH,
12 iulie 2005, Moldovan and others v/Romania (2), nepublicată; ambele hotărâri
sunt disponibile pe Internet, site cit.
2 CEDH, decizia din 16 i\mie2005,Johan-GeorgBrodmann v/Germany, nepublicată,
Internet, site cit.; uneori, o asemenea soluţionare a litigiului a fost denumită realizarea
unui aranjam ent între părţi în afara procedurii; a se vedea J.-L. Charrier, op.
cit., p. 299, ceea ce este exact numai în parte: este vorba de un „aranjament” ce se
situează în afara procedurii reglementării amiabile a litigiului sub controlul Curţii,
dar în cadrul procedurii desfăşurate în faţa instanţei europene.
456 Bîrsan
Art. 39 1
Rezolvarea în cazul rezolvării pe cale amiabilă, Curtea scoate cauza de
pe cale pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere
amiabilă a faptelor şi a soluţiei adoptate.
Conclus ion En cas de reglement amiable, la Cour raye Paffaire du role par
d’un reglement une decision qui se limite â un bref expose des faits et de la
amiable solution adoptee.
Finding If a friendly settlement is effected, the Court shall strike the

of a friendly case out of its list by means of a decision which shall be
settlement confined to a brief statement of the facts and of the solution
reached.
Sumar
§ 1. Consideraţii generale...........................................................................................458
§2. Conţinutul hotărârii privind reglementarea amiabilă a litigiului......................460
§3. Modificarea dispoziţiilor art. 39 prin Protocolul Nr. 14.................................469
Bibliografie
Cari Aage Norgaard, Hans Christian Kriiger, Art. 28 parag. 1 lit. b) et parag. 2, în
„Commentaire ...”, p. 661-679; M. de Salvia, Compendium de CEDH. Les principes
directeurs de la jurisprudence relative â la Convention europeenne des droits de l’homme,

următorul conţinut: „Art 39. Soluţionări p e cale amiabilă. 1. In orice etapă a
procedurii Curtea se poate pune la dispoziţia părţilor în vederea soluţionării pe
cale amiabilă a cauzei, care să reflecte respectarea drepturilor omului, aşa cum
sunt recunoscute acestea în Convenţie şi în protocoalele sale.
2. Procedura descrisă la alin. I este confidenţială.
3. în cazul încheierii unei convenţii de rezolvare amiabilă, Curtea scoate cauza de
pe rol printr-o decizie care se limitează la o prezentare sumară a situaţiei de fa p t şi
a soluţiei adoptate.
4. Această decizie este transmisă Comitetului Miniştrilor, care supraveghează
executarea clauzelor din convenţia de soluţionare pe cale amiabilă, aşa cum au fost
reţinute în decizie."
Bîrsan 457
voi. I, Editions N.P. Engel, Kehl, Strasbourg, Arlington Va., 2003, p. 698-699; Fr. Sucire,
Droit internaţional et europeen des droits de l’homme, 7™* ed., refondue, PUF «Droit
fondamental», 2005, p. 602-603.
§1. Precizări prealabile
1 792. Locul acestei proceduri în sistemul Convenţiei. într-o sistematizare pe

care o considerăm discutabilă, dar care urmăreşte succesiunea textelor Convenţiei,
după ce am văzut că art. 38 parag. 1 lit. b) prevede că, după declararea unei cereri
admisibilă, instanţa europeană se declară a fi la dispoziţia părţilor în vederea unei
eventuale reglementări amiabile a litigiului, textul următor din Convenţie pe
care-1 supunem discuţiei -art. 39 - intitulat, în traducerea oficială în limba română1,
„Rezolvareape cale amiabilă', dispune că, în cazul soluţionării pe cale amiabilă
a litigiului, „Curtea radiază cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o
scurtă expunere a faptelor şi la soluţia adoptată”.
2 Până la adoptarea Protocolului Nr. 11 Convenţia nu conţinea dispoziţii privitoare
la posibilitatea reglementării amiabile a litigiului în cursul procedurii examinării lui
pe fond de către Curte; competenţa în materie revenea, aşa după cum am mai
arătat, Comisiei, pe temeiul fostului art. 28 parag. 2 din Convenţie. De asemenea,
am văzut că instanţa europeană a înţeles, chiar şi în cadrul acelui sistem, să
înscrie posibilitatea încheierii unei înţelegeri amiabile în Regulamentul său, în
vigoare până la 1 noiembrie 1998. De aceea, aşa după cum se arată în Raportul
explicativ al Protocolului Nr. 11, actualul text al art. 39 reprezintă o sinteză a
dispoziţiilor ce erau cuprinse în art. 49 parag. 2 din acel Regulament şi în partea
finală a fostului art. 28 parag. 2 al Convenţiei2; el indică soluţia pe care o adoptă
Curtea în urma concretizării activităţii sale desfăşurate în baza dispoziţiilor arfe 38
parag. 1 lit. b): radierea cauzei de pe rol. în acelaşi timp, nu trebuie pierdut din
vedere faptul că, potrivit art. 37 parag. 1 infine, întregul text constituind sediul
m ateriei radierii unei cauze de pe rol, instanţa europeană poate să dispună
această soluţie numai dacă ea asigură respectul drepturilor omului garantate de
1Observăm că titlul art 39 în limba franceză este „Conclusion d ’un reglement amiabile"
- „încheierea unei soluţii amiabile” , respectiv în limba engleză ,Finding o f a friendly
settlement” - „găsirea, obţinerea unei soluţii (înţelegeri) amiabile”; de aceea, traducerea
textului art. 39 în limba română ni se pare a fi oarecum „eliptică” ; poate că era mai
bine ca prima sa parte să fie redată prin: „în cazul rezolvării (soluţionării) litigiului
pe cale amiabilă, Curtea...”.
458 Bîrsan
Rezolvarea pe cale amiabilă 3-4 Art. 39
Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. Este raţiunea pentru care art. 62

din Regulamentul Curţii, care am văzut că detaliază procedura reglementării
amiabile a litigiului, prevede în cel de-al treilea paragraf al său că, atunci când
camerei învestite cu soluţionarea cererii declarate admisibile i se aduce la
cunoştinţă de către grefier că părţile acceptă reglementarea acestuia pe cale
amiabilă şi după ce se asigură că această reglementare „se inspiră din respectul
drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenţie şi de protocoalele
sale, aceasta radiază cauza de pe rol, conform art. 43 parag. 3 din Regulament”,
potrivit căruia decizia de radiere de pe rol a unei cereri declarate admisibile
îmbracă forma unei hotărâri.
Ca principiu general, soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului reprezintă un 3
avantaj atât pentru părţi, cât şi pentru instanţa europeană. Dacă ne raportăm la
părţile litigiului, în ipoteza în care se ajunge la o asemenea soluţie reclamantul
obţine satisfacţie cu privire la pretenţiile sale, inclusiv prin primirea unei
despăgubiri băneşti pentru acoperirea prejudiciului material şi moral pe care l-a
suferit ca urmare a încălcărilor Convenţiei denunţate prin cererea sa, iar statul în
cauză, chiar dacă, de regulă, recunoaşte aceste încălcări şi se obligă să plătească
despăgubirea respectivă, nu va fi condamnat pe plan internaţional. La rândul ei,
Curtea va adopta o hotărâre în formă mult mai simplă, fără o analiză completă a
problemelor de fapt şi de drept ce se pun în cauza respectivă, şi va lua act de
înţelegerea părţilor, în condiţiile arătate mai sus. Sigur că nu reprezintă aceeaşi
dificultate realizarea unei înţelegeri amiabile în cauze ce privesc, spre exemplu,
durata excesivă a unei proceduri civile sau, în anumite situaţii, chiar a unei
proceduri penale sau încălcări ale dreptului de proprietate, în sensul art. 1 din
Protocolul Nr. 1, ce ar consta în neplata sau plata cu întârziere către reclamant a
unor sume de bani, şi cele ce poartă asupra unor grave înfrângeri ale Convenţiei,
cum ar fi cele invocate pe terenul1art. 2 şi 3 care apără dreptul la viaţă şi, respectiv,
interzic tratamentele inumane ori degradante sau actele de tortură, când, în mod
evident, numai angajamentul asumat de guvern de a plăti o sumă de bani
reclamantului nu s-ar putea inspira întotdeauna din „respectul drepturilor omului,
astfel cum acestea sunt garantate de Convenţie şi de protocoalele sale”.
Din punct de vedere statistic, în dinamica activităţii jurisdicţionale a Curţii 4
soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului nu apare ca fiind de neglijat. Astfel, din
totalul de cca 4.620 de hotărâri pronunţate de instanţa europeană în perioada 1
noiembrie 1998 (data intrării în funcţiune a noii Curţi unice a drepturilor omului)
- 31 iulie 2005, cca 795 s-au finalizat cu radierea cauzelor de perol ca urmare a
Bîrsan 459
constatării soluţionării pe cale amiabilă a litigiului, ceea ce reprezintă un procent

decca 17,1% din numărul total al acestor hotărâri1.
5 Nu puţine dintre hotărârile ce constată realizarea unor „înţelegeri amiabile”
cuprind şi angajamente ale statelor în cauză de a adopta anumite măsuri de ordin
general menite a preîntâmpina producerea, în viitor, a altor încălcări de genul
celor denunţate de reclamant în cauza care se finalizează astfel. De aceea ni se
pare util ca, în cele ce urmează, să facem referiri la unele din aceste hotărâri,
sperând în efectul lor pedagogic.
§2. Conţinutul hotărârii privind reglementarea amiabilă a

litigiului
6 793. Principiul general. Am arătat că, potrivit art. 39 din Convenţie, o hotărâre
adoptată de instanţa europeană, prin care ea constată soluţionarea pe cale
amiabilă a litigiului, „se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi la soluţia
adoptată”. Deşi vom reveni asupra acestei probleme atunci când vom analiza
dispoziţiile art. 42 din Convenţie consacrat hotărârilor camerei, spre a înţelege
conţinutul hotărârilor în materia pe care o discutăm este necesar să precizăm că
o hotărâre a Curţii cuprinde 4 părţi, şi anume: prezentarea procedurii urmate în
cauză (procedura), expunerea faptelor (în fapt), analiza problemelor de drept (în
drept) şi dispozitivul. O hotărâre pronunţată într-o cauză în care părţile au ajuns
la o înţelegere amiabilă conţine o expunere sumară a procedurii şi a situaţiei de
fapt; cât priveşte analiza problemelor de drept, aceasta este înlocuită, de regulă,
cu conţinutul declaraţiei guvernului, prin care acesta a prezentat propunerile
sale finale privitoare la reglementarea amiabilă a litigiului dintre părţi, precum şi
declaraţia reclamantului sau a reclamanţilor în care este exprimată manifestarea
de voinţă în sensul acceptării propunerilor guvernului. De asemenea, îndeobşte,
fiecare dintre părţi declară că înţelegerea la care ele au ajuns reprezintă stingerea
definitivă a litigiului şi că sunt de acord să nu solicite redeschiderea procedurii
examinării cauzei de către Marea Cameră a Curţii, pe temeiul art. 43 parag. 1 din
Convenţie.
7 In aceeaşi parte a hotărârii, instanţa europeană declară că „ia act de înţelegerea -
amiabilă la care au ajuns părţile pe temeiul art. 39 din Convenţie” şi se asigură că
această înţelegere este conformă dispoziţiilor art. 37 parag. 1 infine al Convenţiei
şi ale art. 62 parag. 3 din Regulamentul Curţii, în sensul că ea se inspiră din
1 în anul 2004, din totalul de 816 hotărâri, într-un număr de 77 s-a luat act de
înţelegerea amiabilă realizată de părţile în cauză.
460 Bîrsan
respectul drepturilor omului, astfel cum acestea sunt garantate de Convenţie şi

de protocoalele sale adiţionale, iar dispozitivul hotărârii este foarte simplu:
„Pentru aceste motive, Curtea,
(urmează precizarea votului)
Decide scoaterea cauzei de pe rol.”
794. Conţinutul declaraţiilor părţilor privitoare la reglementarea amiabilă 8

a litigiului. In cauzele în care faptele ce constituie încălcări ale drepturilor garantate
de Convenţie nu sunt de o gravitate deosebită, cum ar fi depăşirea duratei rezo
nabile a unei proceduri judiciare interne (art. 6 parag. 1 ), neprezentarea „de îndată”
a unei persoane arestate sau reţinute în faţa unui judecător (art. 5 parag. 3), fără
însă a fi vorba despre o privare de libertate care să apară ca semnificativă, întârzierea
în plata unor sume de bani datorate de stat reclamantului sau deţinerea nejusti
ficată a unui bun al acestuia de către aceleaşi autorităţi o anumită perioadă de
timp (art. 1 din Protocolul Nr. 1) etc., înţelegerea amiabilă realizată de părţi cuprinde,
pe de oparte, angajamentul statului în cauză de a plăti reclamantului o sumă de
bani cu titlu de despăgubiri şi, pe de altă parte, acceptarea de către reclamant a
plăţii acestei sume, cu titlu de despăgubiri, prin aceasta părţile declarând, aşa
cum spuneam mai sus, că au stins litigiul dintre ele1.
Nu sunt de exclus situaţii în care părţile să convină asupra stingerii pe cale 9
amiabilă a litigiului fară plata vreunei sume de bani reclamantului, ci pe baza
adoptării de către statul în cauză a unei măsuri de ordin general, sub forma unor
reglementări care să înlăture dispoziţiile de drept intern ce constituiau, pentru
reclamant, încălcarea unui drept garantat de Convenţie. Bunăoară, în cauza Milion
I Tomes c/Andorre, reclamantul a invocat încălcarea dreptului său la un proces
echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, prin aceea că, potrivit normelor
naţionale în vigoare la momentul faptelor, procurorul general al statului Andora
nu i-a permis să intenteze un recurs constituţional în cadrul căruia reclamantul
voia să invoce inechitatea unei proceduri penale intentate împotriva sa2. După
declararea cererii ca admisibilă, în cursul examinării ei pe fond instanţa europeană
a primit o scrisoare ce conţinea o „comunicare” semnată atât de guvernul statului
reclamant prin reprezentantul său, ministrul de interne, cât şi de avocatul recla
mantului, act prin care părţile declarau că, la data de (...), a fost publicată în
1Astfel, dintre cele peste 320 de cauze italiene care s-au finalizat prin reglementarea
amiabilă a litigiului în perioada 1 noiembrie 1998 - 31 iulie 2005, în imensa lor
majoritate priveau depăşirea duratei rezonabile a unor proceduri şi imposibilitatea
executării unor hotărâri judecătoreşti de evacuare a chiriaşilor de către proprietari.
2 CEDH, 6 iulie 1999, Recueil 1999-IV, § 18.
Bîrsan 461
Monitorul Oficial al statului Andora legea de modificare a Legii tribunalului

constituţional, modificare ce era de natură să permită reclamantului să intenteze
„recursul constituţional” în litigiu, şi conveneau că, în acest fel, cauza este
soluţionată pe cale amiabilă1. Instanţa europeană a constatat nu numai că noile
norme adoptate de statul în cauză acordau „liberul acces la exerciţiul recursului
constituţional”, dar conţineau şi o dispoziţie tranzitorie, potrivit căreia persoanele
cărora ministerul public le interzisese intentarea recursului în discuţie puteau
să-l exercite într-un anumit termen de la intrarea în vigoare a noilor dispoziţii
legale în materie, astfel că a decis radierea cauzei de pe rol2.
10 Spuneam însă că unele cereri declarate admisibile de Curte pun uneori în
discuţie încălcări grave ale Convenţiei ce ţin de nerespectarea dreptului la viaţă
(art. 2 ), a dreptului de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane ori degradante
(art. 3), a dreptului la viaţă privată şi de familie (art. 8 ) etc. Instanţa europeană nu
ar putea valida o eventuală înţelegere a părţilor, în sensul de a realiza o reglementare
amiabilă în asemenea cauze, numai pe baza angajamentului asumat de guvern de
a plăti reclamantului o anumită despăgubire ce ar consta într-o sumă de bani,
oricât de importantă ar fi această sumă. In acest gen de cereri este necesar ca
statul în cauză să se angajeze a lua m ăsuri de ordin general care să conducă la
înlăturarea deficienţelor legislative sau administrative ori a practicilor care au
generat încălcările drepturilor garantate de Convenţie denunţate prin cererea
reclamantului.
11 Mai mult, asemenea angajamente nu trebuie să fie retorice; guvernul statului
contractant în cauză, care şi le-a asumat, este obligat să asigure caracterul lor
efectiv prin asigurarea transpunerii acestor măsuri în legislaţia naţională şi prin
îndepărtarea practicilor în discuţie. Din acest punct de vedere este de reţinut că,
potrivit art. 43 parag. 3 din Regulament, hotărârea prin care instanţa europeană
constată că părţile au convenit la reglementarea amiabilă a litigiului şi dispune
astfel radierea ei de pe rol, odată devenită definitivă în condiţiile art. 44 din
Convenţie, se comunică, prin dispoziţia preşedintelui camerei, respectiv al Marii
Camere, Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, pentru ca acesta să poată
supraveghea executarea ei; în fapt, se are în vedere supravegherea executării
angajamentelor luate de state prin acea hotărâre3.
1Idem, § 19.
2Idem, § 20-22.
3 Menţionăm că, aşa după cum vom arăta ulterior, potrivit art. 46 parag. 2 din
Convenţie, hotărârile definitive ale Curţii se transmit Comitetului Miniştrilor al
Consiliului Europei, care supraveghează executarea lor.
462 Bîrsan
Rezolvarea pe cale amiabilă 12 Art. 39
Bunăoară, recent, în mai multe cauze îndreptate împotriva Turciei, în care

reclamanţii invocau fie încălcarea a rt 3 şi 13 din Convenţie, prin supunerea lor de
către autorităţi la tortură ori la tratamente inumane sau degradante şi lipsa unei
căi interne de atac pentru a putea cere înlăturarea consecinţelor acestor fapte1,
fie încălcarea prevederilor art. 2 , care garantează dreptul la viaţă, sub aspectul
neefectuării unei anchete efective privitoare la condiţiile în care s-a produs decesul
unor membri ai familiilor lor reţinuţi de autorităţi2, în declaraţiile guvernului
privitoare la reglementarea amiabilă a litigiului, declaraţii acceptate de reclamanţi,
pe lângă faptul că ele conţineau asumarea obligaţiei guvernului de a plăti
reclamanţilor anumite sume de bani, guvernul „regreta” relele tratamente la care
au fost supuşi reclamanţii din partea autorităţilor în exerciţiul funcţiilor lor sau
neefectuarea unei anchete efective în cazul decesului unor persoane deţinute de
autorităţi cu înfrângerea legislaţiei naţionale existente în aceste domenii, „admitea”
că asemenea fapte reprezintă o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei şi „se angaja
să edicteze instrucţiuni apropriate şi să adopte toate măsurile necesare în scopul
garantării ca, în viitor, ele să nu se mai producă”3.
1 CEDH, 22 iunie 2004, Şahmo c/Turquie-, 13 iulie 2004, Temei c/Turquie, ambele
nepublicate, disponibile pe Internet, site cit.
2 CEDH, 25 noiembrie 2003, Kara et autres c/Turquie, nepublicată, Internet, site cit.
3 CEDH, 22 iunie 2004, precit., §27; 13 iulie 2004, precit., § 59; 25 noiembrie 2003,
precit., § 19; în aclaşi sens, CEDH, 5 iulie 2005, Moldovan and others v/Romania
(nr. 1), în care guvernul român recunoştea gravele încălcări ale Convenţiei pe terenul
art. 3 ,6 şi 8 din Convenţie, suferite de reclamanţii - de origine romă - şi se angaja să
adopte mai multe măsuri de ordin general, social-economice şi educaţionale, pentru
înlăturarea consecinţelor faptelor comise şi pentru a se evita, pe viitor, repetarea
acestora; nepublicată, § 29, Internet, site cit. Totuşi, în cauza Kaptan c/Turquie, în
care reclamantul susţinea că a fost supus la tratamente contrare dispoziţiilor art. 3 al
Convenţiei în timpul detenţiei sale preventive, invocând totodată durata excesivă a
acesteia cu încălcarea prevederilor art. 5 parag. 3 şi inechitatea procedurii penale
îndreptate împotriva sa, cu nesocotirea drepturilor sale garantate de art. 6 parag. 1,
2 şi 3 din Convenţie, guvernul s-a angajat numai la a plăti reclamantului o sumă de
bani cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin faptele denunţate prin
cererea sa; părţile au arătat, prin declaraţii separate, că sunt de acord să reglementeze
astfel litigiul pe cale amiabilă, fără ca declaraţia guvernului să recunoască încălcările
Convenţiei alegate prin cererea reclamantului şi fără să mai facă vreo referire privitoare
Ia anumite măsuri de ordin general în materie; instanţa europeană a luat act de
înţelegerea intervenită între părţi şi a dispus radierea cauzei de pe rol, reţinând că
art. 3 7 parag. 1 infine din Convenţie a fost respectat; 22 decembrie 2004, nepublicată,
Internet, site cit.
Bîrsan 463
Art. 39 13-16 Titlui II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
13 Adiacent problemei conţinutului hotărârii de scoatere de pe rol a unei cauze

în urma soluţionării litigiului pe cale amiabilă, semnalăm o hotărâre a Curţii rămasă,
este adevărat, până în prezent singulară, dar care poate îndemna la reflecţie: într-o
cauză, reclamantul, acuzat pentru comiterea mai multor fapte penale grave ce
constituiau infracţiuni privitoare la viaţa şi integritatea fizică a persoanei, a fost
arestat preventiv pentru o anumită perioadă de timp; mai multe cereri de „liberare
sub cauţiune” înaintea procesului său i-au fost respinse de instanţele naţionale;
în faţa Curţii, reclamantul a susţinut că acest refuz a constituit încălcarea drepturilor
sale garantate de art. 5 parag. 1,3 şi 5 şi art. 14 din Convenţie1.
14 Cererea reclamantului a fost declarată admisibilă de fosta Comisie, noua Curte
fiind învestită cu soluţionarea ei pe fond. în memoriul său privitor la fondul
cauzei, guvernul „a admis încălcarea art. 5 parag. 3 şi 5 din Convenţie” şi a
susţinut că nu se impune examinarea distinctă a vreunei încălcări a dispoziţiilor
art. 14 al Convenţiei2. La rândul său, reclamantul şi-a menţinut capetele sale de
cerere privitoare la încălcarea art. 5 parag. 3 şi 5 şi a art. 14.
15 în considerentele hotărârii sale, instanţa europeană „a acceptat concesia
guvernului în sensul că, în speţă, au fost încălcate prevederile art. 5 parag. 3 şi 5
din Convenţie, ceea ce o îndreptăţeşte să acorde reclamantului o satisfacţie
echitabilă în temeiul art. 41 al Convenţiei” şi că, în aceste circumstanţe, nu mai
consideră necesar să examineze problema interpretării art. 5 parag. 3 şi 5 prin
raportare la faptele cauzei, aşa cum ceruse reclamantul3. în dispozitivul hotărârii,
instanţa europeană a decis: „să accepte concesia guvernului potrivit cu care a
existat - în cauză (n.n., C.B.) - încălcarea art. 5 parag. 3 şi 5 din Convenţie”; că nu
mai este necesar să examineze celelalte capete ale cererii reclamantului; să-i acorde
acestuia o sumă de bani cu titlu de „satisfacţie echitabilă”4.
16 S-a observat însă că soluţia Curţii este discutabilă deoarece ea nu a examinat
cauza pe fond şi nu a ajuns la propria-i concluzie privitoare la existenţă sau
inexistenţa unor încălcări ale drepturilor garantate de Convenţie, denunţate de
reclamant; Curtea „a acceptat concesia guvernului” în sensul că, în speţă, s-au
produs cel puţin unele din aceste încălcări5.
1 CEDH, 8 februarie 2000, Caballero c/Royaume-Uni, Recueil 2000-11, § 6-15.
2Idem, §16.
2Idem, §21.
4 Idem, p. 89-90.
5A se vedea opinia concordantă exprimată de d-na judecător Palm la care s-au raliat
judecătorii Bonello, Tulkens şi Sir Robert Camwath, Recueil 2000-D, p. 91-92; a se
vedea opinia separată a judecătorului J. Casadevall la care s-a raliat d-na judecător
Greve; idem, p. 93-98; a se vedea, de asemenea, Fr. Sudre, op. cit., p. 601-602.
464 Bîrsan
S-a arătat că, în situaţia dată, din moment ce nu s-a putut dispune scoaterea 17
cauzei de pe rol pentru că nici nu s-a ajuns la soluţionarea amiabilă a litigiului,
reclamantul opunându-se la această soluţie, şi nici nu s-a constatat existenţa
unuia dintre motivele prevăzute de art. 37 parag. 1 din Convenţie ce ar fi permis
aceasta, instanţa europeană era ţinută ca, pe temeiul art. 32, potrivit căruia ea
este competentă să interpreteze şi să aplice Convenţia, să statueze cu privire la
fondul cauzei, spre a determina dacă în cauza dată dispoziţiile acesteia au fost
sau nu au fost încălcate; aceasta cu atât mai mult cu cât art. 41 din Convenţie
prevede posibilitatea acordării unei satisfacţii echitabile reclamantului numai în
situaţia existenţei unei încălcări a dispoziţiilor sale; or, a accepta pur şi simplu
„concesia guvernului” în sensul existenţei unei asemenea încălcări nu semnifică
însăşi constatarea instanţei europene privitoare la aceeaşi problemă1.
795. Dezvoltări jurisprudenţiale privitoare Ia conţinutul hotărârii privind 18

soluţionarea amiabilă a litigiului. In ultima perioadă de timp, în examinarea pe
fond a unor cauze instanţa europeană a constatat producerea de încălcări ale
drepturilor garantate de Convenţie ce-şi au originea în „serioasele disfuncţio-
nalităţi” ale unor legislaţii naţionale într-un domeniu dat sau în anumite practici
administrative în materie, care au privit sau pot privi şi în viitor un mare număr
de persoane. Spre exemplu, reamintim că în cauza Broniowski c/Pologne, Curtea
a arătat că încălcarea dreptului reclamantului „la respectarea bunurilor sale nu a
fost cauzată printr-un incident izolat şi nici nu se datora unei situaţii particulare
în care s-ar afla cel interesat; dimpotrivă, încălcarea dreptului garantat de art. 1
din Protocolul Nr. 1, constatată în speţă de Curte, rezulta „dintr-un comportament
administrativ şi legislativ al autorităţilor naţionale cu privire la o anumită categorie
precisă de cetăţeni”, anume cei ce au trebuit să-şi abandoneze bunurile imobiliare
„dincolo de Bug” în urma evenimentelor ce au urmat încheierii celui de-al Doilea
Război Mondial2. Analiza faptelor acestei cauze a condus instanţa europeană la
a evidenţia o problemă structurală a ordinii juridice interne a statului în cauză în
sensul Rezoluţiei [DHRes. (2004)3] a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei,
motiv pentru care Curtea trebuie să indice acelui stat cauzele ce generează o
asemenea situaţie, în special atunci când aceasta poate conduce la sesizarea
instanţei europene cu soluţionarea unui mare număr de cereri individuale3. De
1 A se vedea opinia separată to cauză, cit. supra., p. 93.
2 CEDH, 22 iunie 2004, Recueil 2004-V, § 189; a se vedea supra, voi. I, nr. 564.
3 O asemenea problemă structurală a fost pusă recent to evidenţă de instanţa europeană
cu privire la existenţa unor dispoziţii în legislaţia procesual penală italiană, potrivit
cu care persoanei condamnate în contumacie nu i se garanta, „cu un grad suficient de
Bîrsan 465
aceea, în dispozitivul hotărârii în cauză, după constatarea încălcării dreptului

reclamantului garantat de art. 1 din Protocolul Nr. 1, Curtea a dispus că statul
„pârât” este ţinut „să garanteze”, prin măsuri legale şi practici administrative
apropriate, „punerea în valoare a dreptului în discuţie şi pentru alte persoane
aflate în aceeaşi situaţie”, prin asigurarea obţinerii unei „redresări echivalente,
conforme principiilor protecţiei drepturilor patrimoniale” înscrise în acest text.
19 în privinţa unei satisfacţii echitabile ce avea a fi acordată reclamantului pe
terenul art. 41 din Convenţie, Curtea a considerat că încă nu este în măsură să o
stabilească, astfel că a invitat părţile ca, în termen de 6 luni de la comunicarea
hotărârii, să prezinte observaţii privitoare la acest aspect şi să-i aducă la cunoştinţă
un eventual acord intervenit între ele în materie.
20 Dând curs acestei „invitaţii”, părţile şi-au prezentat observaţiile lor pe terenul
art. 41 din Convenţie în termenul acordat de Curte şi, după ce fiecare dintre ele a
examinat observaţiile celeilalte, guvernul a solicitat asistenţa grefierului instanţei
europene pentru negocieri între părţi, care să conducă la o soluţionare pe cale
amiabilă a litigiului, supunând, cu aceeaşi ocazie, şi anumite propuneri în acest
sens1. în conformitate cu instrucţiunile preşedintelui Marii Camere, reprezentanţi
ai grefei au participat la două runde de negocieri între părţi, care s-au purtat la
Varşovia, interval în care guvernul polonez a adoptat o nouă legislaţie în materia
aflată în litigiu, astfel că, în final, „părţile au semnat un acord privind regle
mentarea lui pe cale amiabilă”2. Prin hotărârea sa din 28 septembrie 2005, instanţa
europeană a luat act de acordul părţilor realizat în acest sens, a inclus textul lui
în hotărâre, dar, având în vedere că el purta cu privire la o aşa-numită „cauză
pilot” în care Curtea a constatat că încălcarea dreptului reclamantului garantat de
Convenţie îşi avea sorgintea într-o „problemă structurală”, cu caracter „sistemic”,
a legislaţiei şi a practicii administrative naţionale în materie, ce privea un-mare
număr de persoane, a considerat că se impune analiza termenilor acordului
certitudine”, posibilitatea de a se apăra în cadrul unui nou proces rezultat din

redeschiderea procedurii în aceeaşi cauză, deoarece termenul în care persoana astfel
condamnată avea dreptul să ceară redeschiderea procedurii era extrem de scurt,
prevăzut sub sancţiunea decăderii din posibilitatea exercitării sale; CEDH, 1-0
noiembrie 2004, Sejdovic c/Italie, nepublicată, § 43-47, Internet, site cit.; menţionăm
că, în prezent, pe temeiul art. 43 din Convenţie, această cauză se găseşte pe rolul
Marii Camere a Curţii.
1 CEDH, 28 septembrie 2005, Broniomki c/Pologne (reglement amiable), Recueil
2005.
2 Idem, § 6-8.
466 Bîrsan
amiabil, atât în privinţa m ăsurilor generale, cât şi a celor individuale pe care

acesta le conţinea.
în privinţa măsurilor de ordin general cuprinse în înţelegerea realizată între 2 1
părţi, instanţa europeană a arătat că acest aspect are a fi examinat atât din punctul
de vedere al modului în care va deveni operaţional „dispozitivul legislativ” adoptat
de guvern pentru reglementarea situaţiei bunurilor abandonate „dincolo de Bug”,
cât şi privitor la posibilitatea acordării pe plan intern a unei reparaţii pentru
prejudiciul material şi moral suferit în trecut de persoanele care s-au găsit în
această situaţie şi care nu au putut obţine o asemenea reparaţie „datorită
funcţionării defectuoase a dispozitivului legislativ existent”1.
Guvernul a arătat, cu referire la noua legislaţie adoptată de parlament în 2 2
materie, că intentarea unei „acţiuni specifice de drept civil”, promovată de cei
interesaţi în faţa jurisdicţiilor poloneze, permite tuturor persoanelor care au fost
în situaţia de a-şi abandona bunurile lor imobile „dincolo de Bug” să primească
despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral pe care l-au suferit „datorită
situaţiei structurale constatate de Curte, contrară dispoziţiilor art. 1 din Protocolul
Nr. 1”, ceea ce semnifică posibilitatea obţinerii reparării prejudiciului astfel cauzat,
aşa cum ar putea cere, fiecare dintre ele, în faţa instanţei europene, pe temeiul
Prin luarea în considerare a jurisprudenţei tribunalelor poloneze şi, în special, 23
a celei stabilite de Curtea Supremă poloneză în materie, Curtea a admis că
persoanele interesate dispun, în dreptul intern, de o asemenea cale de atac, cel
puţin în privinţa posibilităţii obţinerii unor despăgubiri materiale3. Deşi posibi
litatea obţinerii şi a unor despăgubiri morale apărea cu mai puţină claritate din
termenii acordului, instanţa europeană a luat act de angajamentul guvernului de
a nu contesta făptui că dispoziţiile Codului civil polonez, astfel cum erau interpre
tate de instanţele naţionale, sunt de natură a reprezenta o bază legală suficientă
pentru formularea unor cereri ce au ca obiect obţinerea de despăgubiri morale în
faţa instanţelor poloneze de către persoanele ce s-au aflat în situaţia de a-şi fi
abandonat bunurile în condiţiile arătate4.
în sfârşit, într-o apreciere de ansamblu, instanţa europeană a considerat că, 24
prin legislaţia modificatoare promovată şi adoptată, „guvernul în cauză dovedeşte
1Idem, § 40.
1Idem, § 41.
3 Ibidem.
4 Ibidem.
Bîrsan 467
(...) voinţa evidentă de a lua măsurile destinate a remedia deficienţele structurale

pe care ea le-a constat prin hotărârea pronunţată cu privire la fondul cauzei”,
deficienţe evidenţiate, de altfel, şi printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale
poloneze pronunţată în aceeaşi cauză. Jurisdicţia europeană a arătat că, pe temeiul
art. 46 din Convenţie, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei este organismul
internaţional competent să evalueze aceste măsuri generale şi aplicarea lor în
practică în cadrul activităţii sale specifice de supraveghere a executării hotărârilor
Curţii; totuşi, în cadrul misiunii ei specifice jurisdicţionale de a decide dacă se
impune sau nu radierea unei cauze de pe rol, în aplicarea art. 37 parag. 1 lit. b) şi
a art. 39 din Convenţie, ca urmare a încheierii unui acord amiabil între părţi,
Curtea constată că „acţiunea de redresare” deja întreprinsă sau prom isă de
guvern constituie un factor pozitiv pentru ceea ce semnifică obligaţia statelor
contractante de a asigura „respectul drepturilor omului, astfel cum sunt acestea
recunoscute prin Convenţie şi prin protocoalele sale adiţionale (art. 37 parag. 1
infin e al Convenţiei)1.
25 în privinţa m ăsurilor individuale care aveau în vedere situaţia concretă a
reclamantului în urma constatării, prin hotărârea privitoare la fondul cauzei, a
încălcării dreptului său patrimonial garantat de art. din Protocolul Nr. 1, Curtea a
constatat că suma ce urma a-i fi plătită potrivit acordului realizat între părţi asigura
despăgubirea acestuia pentru prejudiciul astfel suferit2.
26 Am putea spune că instanţa europeană a dat dovadă de o anumită prudenţă în
redactarea dispozitivului hotărârii asupra căreia stăruim, deoarece, înainte de a
dispune, la punctul 2 al acestuia, radierea cauzei de pe rol, la primul punct „ia act de
termenii acordului privind reglementarea amiabilă şi de modalităţile prevăzute pentru
respectarea angajamentelor pe care acesta le enunţă (art. 43 parag. 3 din
Regulamentul Curţii)”. în orice caz, fară a se substitui rolului ce revine Comitetului
Miniştrilor în asigurarea executării hotărârilor Curţii, în ipoteza în care, într-o cauză
ce priveşte încălcări structurale, sistematice ale Convenţiei, părţile ajung la realizarea
unei înţelegeri în vederea stingerii litigiului pe cale amiabilă, din moment ce prin
forţa împrejurărilor acea cauză constituie o „cauză-pilot” pentru instanţa europeană,
ea are a verifica dacă termenii acordului sunt de natură să conducă, pe plan intern,
la remedierea acelor încălcări; în definitiv, procedând astfel, Curtea are în vedere
evitarea încărcării rolului ei cu cereri care trebuie să-şi găsească soluţionarea pe
plan intern, prin aplicarea principiului subsidiarităţii, unul din principiile
fundamentale ale protecţiei europene a drepturilor omului.
1Idem, § 42.
1Idem, § 43.
468 Bîrsan
§3. M odificarea dispoziţiilor art. 39 prin Protocolul Nr. 14
796. Prima observaţie care se impune din lectura noului text este evidentă; 27
autorii Protocolului Nr. 14 au înţeles să sistematizeze în mod limpede materia,
reunind dispoziţiile disparate cuprinse în prezent atât în art. 38 parag. 1 lit. b) şi
parag. 2, cât şi în art. 39 din Convenţie; în viitor, sediul materiei în discuţie va fi
dat de un singur text: noua redactare a a rt 39 din Convenţie.
în al doilea rând, am văzut că, în prezent, potrivit dispoziţiilor art. 38 parag. 1, 28
soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului cu participarea Curţii este posibilă
numai după ce o cerere a fost declarată admisibilă, chiar dacă nimic nu împiedică
părţile să convină o asemenea reglementare încă din faza de examinare a
admisibilităţii cererii, cu observaţia că, într-o asemenea ipoteză, instanţa europeană
va aplica dispoziţiile a rt 37 parag. 1 lit. b), considerând astfel litigiul dintre părţi
soluţionat. Or, în noul sistem, Curtea are posibilitatea să se declare la dispoziţia
părţilor în vederea unei soluţionări amiabile a litigiului în orice fază a procedurii.
După cum se arată în Raportul explicativ al Protocolului Nr. 14, noua redactare a
art. 39 favorizează posibilitatea unei asemenea soluţionări a litigiului, mai ales
atunci când este vorba despre cauze repetitive sau cauze care nu pun problema
adoptării unor măsuri legislative sau de alt ordin pe plan intern. Noul text nu
omite a preciza că o eventuală reglementare pe cale amiabilă a litigiului trebuie să
se „inspire” din principiile respectării drepturilor omului, astfel cum sunt acestea
garantate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale1.
în al treilea rând, procedura ce va conduce la această finalizare a litigiului va 29
fi şi în viitor confidenţială şi se va finaliza printr-o decizie de radiere de pe rol a
cauzei, decizie ce va cuprinde o scurtă expunere a faptelor, conţinutul acordului
părţilor şi soluţia adoptată de instanţa europeană. Considerăm că, din acest
punct de vedere, va trebui operată distincţia între constatarea încheierii înţelegerii
amiabile între părţi în faza examinării admisibilităţii cererii, când Curtea va adopta
o decizie de radiere de pe rol, şi realizarea înţelegerii având acelaşi obiect în faza
cercetării fondului cauzei, situaţie în care instanţa europeană va adopta o hotărâre
de radiere de pe rol a cauzei.
în sfârşit, potrivit noii formulări a art. 39 parag. 4, în ambele situaţii decizia 30
Curţii în sens larg - respectiv decizia propriu-zisă şi hotărârea - urmează a fi
1A se vedea Rapport explicaţif (Protocole N° 14), § 93; a se vedea, în acelaşi sens,

Rezoluţia [Res (2002) 59] a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei privitoare
la practica m materia reglementării amiabile a litigiilor, adoptată la a 822-a reuniune a
Delegaţilor Miniştrilor la 18 decembrie 2002.
Bîrsan 469
transmisă Comitetului Miniştrilor, care va supraveghea respectarea angaja

mentelor luate de stat pe conţinutul înţelegerii amiabile realizate de părţi. Elementul
de noutate adus de această reglementare constă în aceea că, spre deosebire de
actualul sistem, şi deciziile pronunţate în materie de instanţa europeană au a fi
transmise Comitetului Miniştrilor în scopul arătat1.
1Amintim că şi în actualul sistem al Convenţiei, potrivit art. 43 parag. 4 din Regulament,

atunci când reclamantului urmează a i se plăti cheltuieli de judecată stabilite în
sarcina statului în cauză printr-o decizie de scoatere de pe rol a unei cereri ce nu a
fost declarată admisibilă, preşedintele camerei care a adoptat-o transmite această
decizie Com itetului de M iniştri în acelaşi scop: supravegherea respectării
angajamentului asumat de guvern de a plăti acele cheltuieli.
470 Bîrsan
Art. 40
Audiere 1. Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu
publică şi decide altfel, motivat de circumstanţe excepţionale.
acces Ia 2. Documentele depuse Ia grefă sunt accesibile publicului, în
documente afara cazului în care preşedintele Curţii nu decide altfel.
Audience
1. L’audience est publique â moins que la Cour n’en decide
publique et
autrement en raison de circonstances exceptionnelles.
acces aux
documents 2. Les documents deposes au greffe sont accessibles au
public â moins que le president de la Cour n ’en decide
autrement.
Public
hearings and 1. Hearings shall be in public unless the Court in excepţional
access to circumstances decides otherwise.
documents 2. Documents deposited with the Registrar shall be accessible
to the public unless the President of the Court decides
otherwise.
Bibliografie
J.L. Charrier, Code de la Convention europeenne des droits de rhomme, Litec,

2005, p. 300.
797. Precizare. Aşa după cum am arătat în primul volum al lucrării, din punctul 1
de vedere al publicităţii activităţii organelor Convenţiei existente până la 1
noiembrie 1998, regimul acesteia era complet diferit: în timp ce procedura în faţa
fostei Comisii era confidenţială în totalitatea ei, inclusiv privitor la regimul
conţinutului dosarelor, activitatea Curţii era publică, în condiţiile prevăzute prin
Regulamentul ei1. De aceea, dispoziţiile din actualul art. 40 al Convenţiei sunt
inspirate din cele ce erau cuprinse în art. 18 şi art. 56 din fostul Regulament al
Curţii până la începerea activităţii noii Curţi la aceeaşi dată: 1 noiembrie 1998.
31. Bîrsan 471

Primul paragrafal art. 40 dispune că şedinţele de judecată ale Curţii sunt publice,
afară de decizia sa contrară, ce poate fi adoptată datorită existenţei unor
circumstanţe excepţionale ale cauzei supuse examinării. Cel de-al doilea paragraf
al textului reglementează regimul documentelor depuse la grefă în dosarele
cauzelor aflate pe rolul Curţii; el dispune că acestea „sunt accesibile publicului,
afară de situaţia în care preşedintele Curţii decide altfel”.
2 798. Publicitatea şedinţelor de judecată. Reamintim că, potrivit art. 54

parag. 3 din Convenţie, înainte de a decide cu privire la admisibilitatea unei
cereri, camera poate hotărî, fie la solicitarea uneia dintre părţi, fie din oficiu,
examinarea cauzei în şedinţă publică, dacă ea consideră că aceasta se impune
„pentru a-şi îndeplini funcţiile ce-i incumbă pe temeiul dispoziţiilor Convenţiei”,
caz în care părţile sunt invitate să pună concluzii atât cu privire la admisibilitatea
cererii, cât şi privitor la fondul ei, afară de situaţia în care, în mod excepţional,
camera consideră că trebuie să procedeze altfel; spre exemplu, ea poate decide ca
şedinţa publică să poarte numai cu privire la admisibilitatea cererii; sau, după ce
o cerere a fost declarată admisibilă, Curtea poate dispune, la cererea părţilor sau
din oficiu, organizarea unei şedinţe publice în cadrul examinării ei pe fond.
3 Experienţa practicii jurisdicţionale a Curţii ne îndeamnă să evidenţiem că nu
trebuie să comparăm şedinţele publice de judecată ale instanţelor naţionale, în
care sunt examinate - la diferite faze ale procedurii - liste de dosare, cu „audierile”
publice din faţa instanţei europene. într-adevăr, Curtea consacră o şedinţă publică
unei singure cauze; ea este pregătită din vreme de cameră, respectiv de Marea
Cameră, de grefa şi de părţi. Camera decide, la propunerea judecătorului raportor,
asupra problemelor de fapt şi de drept la care părţile au a răspunde, prezentând
memorii scrise, pentru ca în pledoariile orale să sintetizeze sau să dezvolte anumite
aspecte, după cum înţeleg ele „să-şi pledeze cauza”. Precizăm că practica actuală
a instanţei europene este aceea de a avea audieri orale, în afara unor situaţii
excepţionale în care aceasta nu se impune, în toate cauzele aflate pe rolul Marii
Camere, indiferent dacă ea a fost învestită cu soluţionarea lor prin desesizarea
uneia din camere sau pe temeiul dispoziţiilor art. 43 parag. 1 din Convenţie.
4 Un capitol special al Titlului II din Regulamentul Curţii, ce reprezintă sediul
materiei - aşa după cum am mai arătat- privitor la procedura examinării cererilor,
cuprinde dispoziţii aplicabile procedurii „audierilor” (Capitolul VI). Astfel, după
ce în primul său alineat art. 63 reînscrie principiul publicităţii dezbaterilor, cel
de-al doilea alineat al aceluiaşi text dispune că accesul în sala de şedinţă poate fi
interzis presei şi publicului la totalitatea sau la o parte a „audierii”, „în interesul
moralei, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică,
472 Bîrsan
Audiere publică şi acces la documente 5-6 Art. 40
sau când interesele minorilor1 sau protecţia vieţii private a părţilor impun aceasta”,
sau în măsura strict necesară în care camera, respectiv Marea Cameră, consideră
că, în circumstanţele speciale, publicitatea ar fi de natură „să aducă atingere
intereselor justiţiei”. Orice cerere prin care părţile solicită şedinţă secretă trebuie
să fie motivată, urmând a indica dacă ea priveşte dezbaterile în integralitatea lor
sau în parte (art. 63 parag. 3 din Regulament).
Dezbaterile sunt organizate şi conduse de preşedintele camerei, respectiv al 5
Marii Camere; el este cel care determină ordinea în care părţile urmează a lua
cuvântul (art. 64 parag. 1 din Regulament), ceea ce înseamnă că nu i se dă, în mod
automat, cuvântul întâi reclamantului şi apoi reprezentanţilor statului în cauză;
părţile trebuie să-şi organizeze pledoariile lor în funcţie de „chestionarul” stabilit
de cameră, astfel că primul poate vorbi tot atât de bine reprezentantul guvernului,
ca şi reprezentantul reclamantului. Oricare judecător, membru al formaţiunii de
judecată, poate pune întrebări reprezentanţilor părţilor sau altor persoane care
sunt ascultate de Curte (art. 64 parag. 2 din Regulament).
Precizăm că, potrivit prevederilor art. 65 din Regulament, chiar şi în situaţia în 6
care o parte sau o altă persoană ce trebuia să compară în faţa instanţei europene
se abţine sau refuză să se prezinte la şedinţa de judecată, Curtea poate, totuşi, să
continue „audierea”, „dacă acest lucru îi apare ca fiind compatibil cu o bună
administrare a justiţiei.2
1 în cei 7 ani de activitate a noii Curţi, într-o singură cauză, în care reclamantul era
minor, judecat şi condamnat pe plan intern pentru că, împreună cu un alt minor, au
răpit şi apoi au ucis un copil de 2 ani, reclamantul punând în discuţie, pe terenul
art. 3, 5, 6 şi 14 din Convenţie, modul de desfăşurare a procesului şi pedeapsa
aplicată, preşedintele Curţii a interzis, pe temeiul dispoziţiilor evocate, „accesul
publicului la ansamblul documentelor depuse de guvern la dosar”, iar Marea Cameră
a hotărât ca şedinţa în care a fost examinată cauza să fie secretă; CEDH, 16 decembrie
1999, V c/Royaume-Uni, Recueil 1999-IX, § 3.
2în cauza interstatală Chypre c/Turquie, „guvernul pârât nu a comunicat Curţii numele
reprezentanţilor săi înainte de şedinţa publică şi nici nu a participat la aceasta
(s.n., C.B.). In absenţa unor justificări ale neprezentării acestui guvern, Marea Cameră
a decis ca şedinţa publică să se desfăşoare, deoarece această măsură a fost apreciată
ca fiind compatibilă cu o bună administrare a justiţiei. Preşedintele Curţii a informat
pe preşedintele Comitetului Miniştrilor despre această decizie”; CEDH, 10 mai
2001, Recueil 2001-IV, p. 12. în fapt, în cadrul şedinţei publice au pus concluzii
orale numai reprezentanţii guvernului reclamant.
Bîrsan 473
7 799. Regimul documentelor depuse la dosarul cauzei. Principiul înscris în

art. 40 parag. 2 pare foarte simplu: toate documentele depuse la grefa Curţii de
către părţi sunt publice, afară de situaţia în care preşedintele Curţii decide altfel,
ceea ce înseamnă că, în anumite situaţii, toate documentele depuse la dosarul
unei cauze sau numai unele dintre ele pot fi confidenţiale1. Detaliind acest principiu,
art. 33 parag. 1 din Regulamentul Curţii2 dispune că toate documentele depuse la
grefe Curţii de părţi sau de terţii intervenienţi privitoare la o anumită cerere, cu
excepţia celor ce sunt depuse în cadrul negocierilor purtate în vederea unei
eventuale reglementări pe cale amiabilă a litigiului, sunt accesibile publicului în
condiţiile modalităţilor practice edictate de grefierul Curţii, cu excepţia situaţiilor
în care preşedintele camerei decide altfel, fie din oficiu, fie la cererea uneia dintre
părţi ori la cererea oricărei persoane interesate.
8 Accesul publicului la un document sau la parte dintr-un document poate fi
restrâns în interesul moralităţii, al ordinii publice sau al securităţii naţionale
într-o societate democratică sau atunci când protecţia minorilor sau protecţia
vieţii private a părţilor impun confidenţialitatea unor documente, sau, în măsura
strict necesară apreciată de preşedintele camerei, atunci când, în circumstanţe
speciale, publicitatea documentelor ar fi de natură să aducă atingere intereselor
justiţiei. Orice cerere privitoare la confidenţialitatea documentelor trebuie să fie
motivată şi să precizeze dacă ea priveşte toate documentele unui dosar sau
numai parte din ele (art. 33 parag. 2 şi 3 din Regulament).
1Astfel, în cauza Chamaîev et 12 autres c/Georgie et Russie, care privea, printre

altele, nerespectarea unor drepturi garantate de Convenţie pentru 5 dintre reclamanţi
prin extrădarea lor în Rusia de către statul georgian, după introducerea cererii la 4 şi
la 9 octombrie 2002, la 23 octombrie 2002 instanţa europeană a invitat guvernul rus
să-i indice numele şi adresa locului de detenţie a reclamanţilor extrădaţi. La 1 noiembrie
2002, „guvernul rus a solicitat Curţii garanţii scrise, în sensul că această informaţie
va răm âne confidenţială şi nu va fi dezvăluită fară vreo justificare (s.n., C.B.)”;
aşa după cum am mai spus mai sus, la 5 noiembrie 2002 Curtea a decis „să încredinţeze
preşedintelui secţiei responsabilitatea personală (s.n., C.B.), privitoare la asigurarea
confidenţialităţii informaţiilor transmise de guvernul rus, acesta fiind din nou invitat
să indice instanţei europene adresa locului de detenţie a reclamanţilor extrădaţi şi
coordonatele avocaţilor lor. La 14 noiembrie 2002, în condiţii de stric tă
confidenţialitate (s.n., C.B.), guvernul rus a transmis Curţii adresa locului de
detenţie unde erau încarceraţi reclamanţii extrădaţi”; CEDH, 12 aprilie 2005, Recueil
2005, § 16-17.
2Astfel cum a fost modificat la 17 iunie şi la 8 iulie 2002, la 7 iulie 2003 şi la 4 iulie
2005.
474 Bîrsan
Audiere publică şi acces la documente 9-11 Art. 40
Modalităţile practice privitoare la consultarea dosarelor elaborate de grefierul

Curţii precizează că orice cerere privitoare la consultarea dosarelor aflate la grefe
instanţei europene se adresează, în scris, acestuia la adresa:
„Greffier de la Cour europeenne des Droits de l’Homme
67075 Strabourg-Cedex”
în cerere trebuie precizate „referinţele” cauzei ce se doreşte a fi consultată,
adică: numărul, anul de înregistrare şi numele părţilor; nu pot fi făcute cereri de
ordin general, cum ar fi, spre exemplu, o cerere care să privească toate cauzele
aflate pe rol împotriva unui stat sau o cerere privitoare la consultarea cauzelor ce
au ca obiect anumite încălcări ale Convenţiei. De asemenea, este de dorit ca
solicitantul să propună date şi ore ce-i sunt convenabile, grefa rezervându-şi
posibilitatea de a le fixa în funcţie de programul şi de disponibilităţile ei.
Corespondenţa purtată de Curte cu părţile pe Internet, transmiterea unor
documente de către părţi instanţei europene prin utilizarea poştei electronice
(e-mail) sunt probleme pe care în mod sigur nu le-au avut în vedere autorii
Protocolului Nr. 11, care a introdus actualele dispoziţii cuprinse în art. 40 din
Convenţie, probleme ce urmează a-şi găsi soluţionarea prin prevederile Regulamen
tului Curţii, în spiritul textului Convenţiei, cu respectarea protecţiei datelor
personale, a confidenţialităţii unor documente, în condiţiile arătate mai sus etc.
Bîrsan 475
Art. 41
Reparaţie Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei
echitabilă sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.
Satisfaction Si la Cour declare qu’il y a eu violation de la Convention ou de

equitable ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Pârtie
contractante ne permet d ’effacer qu’imparfaitement les
consequences de cette violation, la Cour accorde â la pârtie
lesee, s’il y a lieu, une satisfaction equitable.
Just If the Court finds that there has been a violation of the Con-
satisfaction vention or the protocols thereto, and if the internai law of the
High Contracting Party concemed allows only parţial repara-
tion to be made, the Court shall, if necessary, afford just satis
faction to the injured party.
Sumar
Secţiunea I. Principii generale....................................................................................... 477
Secţiunea a Ii-a. Noţiunea şi caracteristicile satisfacţiei echitabile.............................480
§ 1. Noţiunea............................................................................................................ 480
§2. Caracteristici.................................................................................................... '486
§3. Satisfacţia echitabilă şi principiul restitutio in integrum................................489
Secţiunea a in-a. Condiţiile acordării satisfacţiei echitabile........................................ 498
§ 1. Condiţii prealabile............................................................................................. 498
§2. Condiţiile propriu-zise..................................................................................... 501
A. Precizare...................................................................................................... 501
B. Prejudiciul; categorii............................................................................... 502 .
I. Principii generale....................................................................................502
II. Prejudiciul material...............................................................................504
m. Prejudiciul m oral................................................................................. 511
C. Raportul de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciu....... 518
§3. Cheltuielile judiciare şi dobânda.......................................................................521
Secţiunea a IV-a. Procedura acordării satisfacţiei echitabile;
regimul juridic al sumelor acordate cu acest titlu............................526
476 Bîrsan
Reparaţie echitabilă 1-2 Art. 41
Bibliografie
FI. A. Baias, R. Dincă, „Imobil preluat abuziv. Hotărâre CEDO de condamnare a
statului român. Recurs în anulare. Admisibilitate. Cerere de intervenţie. Inadmisibilitate”,
notă la decizia nr. 61 din 24 iulie 2001, Completul de 9 Judecători, în Pandectele Române
nr. 3/2002, p. 53-76; J.-L. Charrier, Code de la Convention europeenne des droits de
l’homme, Litec, 2005, p. 300-305; G. Cohen-Jonathan, Quelques considerations sur la
reparation accordee aux victimes d’une violation de la Convention europeenne des droits
de l’homme. Les droits de rhomme au seuil du troisieme millenaire: melanges en hommage
â Pierre Lambert; Bruxelles, Bruylant, 2000, p. 109-140; J.F. Flauss, La satisfaction
equitable devant les organes de la Cour europeenne des droits de rhomme. Developements
recents,. Revue Europe, nr. 6, 1992, p. 1-4; J.F. Flauss, Requisitoire contre la
mercantilisation excessive du contencieux de la reparation de la Cour europeenne des
droits de l’home: â propos de l’arret Beyler c/Italie du 28 mai 2002, Recueil le Dalloz,
nr. 4, janvier 2003, p. 227-230; Elisabeth Lambert-Abdelgawad, La Cour europeenne au
secours du Comite des ministres pour une meilleure execution des arrets „pilote” (en
marge de l’arret Broniowski), R.T.D.H., nr. 58, 2004, p. 387-404; M. de Salvia,
Compendium de CEDH. Les principes directeurs de la jurisprudence relative ă la Con
vention europeenne des droits de l’hom m e, voi. I, Editions N.P. Engel, Kehl,
S trasbourg, A rlington Va., 2 0 0 3 , p. 700-723; J.-L. Sharpe, A rticle 50, în
„Commentaire...”, p. 809-826; Fr. Sudre, Droit internaţional et europeen des droits de
l’homme, 74me ed., refondue, PUF «Droit fondamental», 2005, p. 606-611; Helene
Tigroudja, Beyler c/Italie (Cour europeenne des droits de l’homme, Grande Chambre,
28 mai 2002): observations, R.T.D.H. nr. 53, 2003, p. 223-260.
S ecţiu n ea I. P rin cip ii gen erale
800. Obligaţia statelor de reparare a prejudiciilor în dreptul internaţional. 1

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului nu este proclamator; statele
contractante şi-au asumat obligaţia internaţională de a asigura respectarea
drepturilor şi a libertăţilor prevăzute de Convenţie tuturor persoanelor aflate
sub jurisdicţia lor. Nerespectarea acestei obligaţii este de natură să angajeze
răspunderea statului contractant „în culpă”: victima încălcării dreptului ei garantat
de Convenţie trebuie să primească satisfacţie atât prin încetarea acelei încălcări,
cât şi prin indemnizarea sa pentru consecinţele acesteia.
Obligaţia reparării prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi constituie 2
un principiu de drept internaţional public în general. încă din anul 1928, Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională a decis că există un principiu de drept
internaţional ce-şi are sorgintea într-o concepţie generală de drept, că orice
încălcare a unui angajament internaţional comportă obligaţia de reparare într-o
Bîrsan A II
formă adecvată1. Aceeaşi jurisdicţie internaţională a decis că „principiul general

în privinţa reparaţiunii este acela al înlăturării, în măsura posibilului, a tuturor
consecinţelor actului ilicit şi restabilirea situaţiei anterioare comiterii lui”2. în
termeni şi mai clari, într-o sentinţă arbitrală internaţională s-a reţinut că Restitutio
in integrum constituie (...) sancţiunea normală a neexecutării obligaţiilor contrac
tuale”. Chiar dacă în acea cauză a fost în discuţie nerespectarea unor obligaţii
contractuale, dreptul internaţional admite principiul repunerii în situaţia anterioară
- restitutio in integrum - ca regulă de bază în materia reparării consecinţelor
neîndeplinirii obligaţiilor internaţionale, indiferent de izvorul lor3.
în acelaşi timp, s-a reţinut că aplicarea principiului reparaţiei în natură a
prejudiciului se poate face numai atunci când circumstanţele o permit; în ipoteza
în care această formă de reparaţiune nu este cu putinţă a se aplica, s-a recunoscut
că „un principiu de drept internaţional impune ca repararea pagubei să se facă
prin acordarea unei despăgubiri”4.
Aşadar, dacă restitutio in integrum constituie modul de reparaţiune privile
giat, în măsura în care circumstanţele nu permit aplicarea lui în practică plata unei
despăgubiri reprezintă modalitatea de reparare cel mai frecvent utilizată5.
Şi în dreptul internaţional prejudiciul poate fi material sau moral; în anumite
situaţii indemnizarea poate apărea ca inadecvată pentru a repara un prejudiciu
pur moral, caz în care dreptul internaţional a consacrat acordarea unei reparaţii
pur morale, anume satisfacţia ce constă în recunoaşterea încălcării unui drept?.
în principiu, instanţele internaţionale nu sunt competente să procedeze, ele
însele, la desfiinţarea unui act naţional7, oricare i-ar fi natura: act al puterii
legislative, act al executivului sau chiar o decizie judiciară; autorităţile naţionale
1C.P.J.I., 26 iulie 1927 şi 13 septembrie 1928, Usine de Chorzow, SerieAnr. 9, p. 21,

respectiv Serie Anr. 17, p. 21.
2 C.P.J.I., 13 septembrie 1928, precit., p. 47.
3Ase vedea Sentence arbitrate au fo n d du 19 janvier rendue par l ’Arbitre Uniqueă
la suite de la designation par le President de la Cour Internationale de Justice d 'un
arbitrage entre le Gouvernement de la Republique arabe de Lybe et les societes
California Asiatic Oii Company et Texaco Overseas Petroleum Company, Journal
du droit internaţional, 1977, p. 350, în special p. 382-388; a se vedea, de asemenea,
Nguyen Quoc Dinh, P. Daillier, A. Pellet, op. cit., p. 780.
4 C.P.J.I., 13 septembrie 1928, precit., p. 27.
5 A se vedea Nguyen Quoc Dinh, P. Daillier, A. Pellet, op. cit., p. 781.
6 Idem, p. 782.
7 Idem, p. 781.
478 Bîrsan
sunt competente să ia măsurile necesare de natură a înlătura efectele vătămătoare,

constatate de o instanţă internaţională, ale unor asemenea acte. Evident că nu
intră aici în discuţie „faptele juridice” în sens restrâns cauzatoare de prejudicii,
cum ar fi acţiunile ilicite ale agenţilor statului săvârşite în cursul exercitării
atribuţiilor lor, pentru care are a fi angajată răspunderea internaţională a statelor.
801. Principiul reparaţiei prejudiciului în sistemul Convenţiei. Acesta este, 7

numai schiţat, contextul în care avem a plasa analiza art. 41 din Convenţie, potrivit
căruia, dacă instanţa europeană constată1că s-a produs o încălcare a Convenţiei
sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţii contractante în
cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,
Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. Protocolul
Nr. 11 a simplificat redactarea fostului art. 50 din Convenţie, care formula acelaşi
principiu, astfel cum este el cuprins în actualul art. 41 supus analizei, iar Protocolul
Nr. 14 nu aduce nici o modificare acestui text. Având în vedere că jurisprudenţa
instanţei europene în materie a început prin aplicarea dispoziţiilor fostului art. 50,
în cele ce urmează vom face dese referiri şi la acest text, mai ales că o evoluţie
semnificativă a jurisprudenţei ei s-a produs sub imperiul acelor dispoziţii.
Se poate observa că prevederile art. 41 din Convenţie nu fac altceva decât să 8
înscrie principiul de drept internaţional amintit mai sus, potrivit căruia încălcarea
unei obligaţii asumate printr-un act internaţional de către un stat impune repararea
prejudiciului astfel produs, cu precizarea că textul în discuţie stabileşte anumite
limite privitoare la obligaţia ce revine statului „în culpă”. După cum s-a arătat în
raportul Comitetului de experţi asupra proiectului de Convenţie, „această dispoziţie
este conformă dreptului internaţional în vigoare în materia încălcării unei obligaţii
internaţionale de către un stat. Jurisprudenţa Curţii europene nu va aduce, sub
acest aspect, nici un element nou, contrar dreptului internaţional existent; Curtea
nu va avea, în special, competenţa de a anula sau de a modifica actele ce emană
de la organismele publice ale statelor semnatare”2(s.n., C.B.). Aşadar, autorii
1 Avem rezerve faţă de traducerea în limba română a cuvintelor „declare", respectiv

,,finds”; în limba franceză „declarer" înseamnă şi „a proclama” sau „a se pronunţa” ,
iar în limba engleză,fiin d ” înseamnă şi „a constata”; am fi înclinat spre traducerea
„Dacă Curtea constată că s-a produs o încălcare (...)” etc.; efectul declarativ al
hotărârilor sale - a se vedea infra, nr. 802 - este o problemă de calificare ce poate
rezulta şi din utilizarea verbului „a constata”.
2 A se vedea Travauxpreparatoires, precit., voi. IV, p. 44; în discursul său privitor la
Proiectul Convenţiei, ţinut în faţa celei de-a tt-a sesiuni a Adunării Consultative a
Consiliului Europei, P.-H. Teigen spunea: „Dar art. 50 conţine mai ales un mare
Bîrsan 479
Convenţiei nu au înţeles să acorde instanţei europene competenţe privitoare la

soarta dispoziţiei existente în legislaţia naţională ce se găseşte în contradicţie
cu drepturile garantate de Convenţie. Vom vedea însă că, în prezent, acolo unde
este cazul, instanţa europeană nu se mulţumeşte la a constata existenţa încălcării
unui drept apărat de Convenţie pe plan intern; ea a decis recent în sensul că
poate indica anumite măsuri concrete, de natură să pună capăt situaţiei incrimi
nate, sau poate pune în evidenţă existenţa unor încălcări structurale ale
Convenţiei, care să-i impună adoptarea unor măsuri de ordin legislativ sau
administrativ pe planul asigurării executării hotărârii, sub controlul Comitetului
Miniştrilor al Consiliului Europei1.
S ecţiu n ea a Il-a . N oţiu n ea şi caracteristicile

sa tisfacţiei echitabile
§1. N oţiune
9 802. Caracterul hotărârilor Curţii. Noţiunea de „satisfacţie echitabilă” la

care se referă art. 41 din Convenţie are a fi înţeleasă atât prin raportare la specificul
hotărârilor instanţei europene, cât şi la însuşi conţinutul ei, astfel cum acesta a
fost conturat şi apoi dezvoltat în jurisprudenţă Curţii. Punctul de plecare în
această analiză pe care încercăm a o face este dat de caracterul hotărârilor
jurisdicţiei europene prin care aceasta constată o încălcare, pentru reclamant, a
unui drept garantat de Convenţie: acestea sunt declarative; în urma examenului
cauzei pe fond, Curtea poate ajunge la concluzia că o asemenea încălcare s-a
produs, ceea ce ea va declara prin hotărârea pe care o pronunţă. După cum s-a
spus foarte exact, contenciosul european al drepturilor omului este un contencios
în legalitate, şi nu un contencios privitor la posibilitatea desfiinţării unui act2.
defect; el pare a indica faptul că nu va exista reparaţie decât sub forma compensaţiei
(băneşti); el pare a spune că viitoarea Curte va putea acorda victimelor indemnizări
şi despăgubiri sau orice reparaţiuni sub această formă; el nu spune că instanţa
europeană va putea pronunţa nulitatea sau caducitatea legii, regulii sau decretului c e '
constituie o încălcare a Convenţiei (...) ceea ce este extrem de grav (...) deoarece
reparaţia în natură este de conceput numai atunci când priveşte o victimă determinată,
încălcarea cea mai gravă constă în existenţa unei legi sau a unui decret, care ar trebui
înlăturată (...)”; a se vedea Travauxpreparatoires, voi. V, p. 301.
1CEDH, 22 iunie 2004, Broniowski c/Pologne, Recueil 2004-V, § 188-194.
480 Bîrsan
Caracterul declarativ al hotărârii priveşte, ca principiu, numai situaţia din 10

cauza dată. Instanţa europeană a precizat, într-o jurisprudenţă constantă, că ea
nu face un examen abstract al unor texte legislative incriminate de reclamant prin
cererea sa: ea caută a determina dacă aplicarea acelor texte în situaţia reclamantului
este conformă sau nu cu dispoziţiile Convenţiei1. Fără îndoială, a spus Curtea, în
mod inevitabil decizia sa va produce efecte ce vor depăşi limitele cazului ce
formează obiectul analizei sale, cu atât mai mult că, în anumite situaţii, încălcarea
constatată îşi are sorgintea în existenţa unor asemenea texte în legislaţia naţională
a statului în cauză- cum ar fi, spre exemplu, existenţa unor prevederi discriminatorii
în materie succesorală între copiii din căsătorie şi cei din afara căsătoriei - , şi nu
în măsurile individuale ce-1 privesc pe reclamant; Curtea nu va putea însă să
dispună anularea sau abrogarea dispoziţiilor interne litigioase: în esenţă declarato-
rie, hotărârea Curţii lasă statelor contractante alegerea mijloacelor ce au a fi
folosite în ordinea juridică internă în vederea asigurării executării ei2.
Mai mult, Curtea a precizat că acest caracter declaratoriu al hotărârii sale 11
priveşte numai situaţia dintr-o cauză dată, ea nefiind competentă a pronunţa
hotărâri care să constituie „directive” pentru statul în cauză sau care să aibă
caracter „declaratoriu” general, privitor la neconformitateaunor prevederi ale
legislaţiei naţionale a unui stat contractant cu dispoziţiile Convenţiei3. Aşa fiind,
confruntată cu solicitări ale reclamanţilor cu privire la obligarea statelor contractante,
faţă de care instanţa europeană constatase anumite încălcări ale Convenţiei, să
adopte şi unele măsuri care priveau fie situaţia lor, prin raportare la normele
interne a căror existenţă constituia o asemenea încălcare, fie alte măsuri de
ordin general, Curtea a refuzat să dea curs unor asemenea cereri.
Astfel, într-o cauză în care ea a constatat încălcarea dreptului reclamanţilor la 1 2
un proces echitabil (art. 6 ), aceştia au cerut ca instanţa europeană să oblige
statul „în culpă”, printre altele, la a dispune „înlăturarea completă şi efectivă a
sancţiunilor aplicate” în urma unui astfel de proces4. Curtea a răspuns în sensul
1CEDH, 13 iunie 1979, Marckx c/Belgique, Serie Anr. 31, § 58; 31 octombrie 1995,
Papamichalopoulos et autres c/Grece (art. 50), Serie A nr. 330-B, § 34; 13 iulie
2000, Scozzari et Giunta c/Italie, Recueil 2000-VIH, § 249.
2 CEDH, 13 iunie 1919,precit., § 58.
3 CEDH, 1 aprilie 1998, Akdivaret autres c/Turquie (art. 50), Recueil 1998-H § 47;24
aprilie 1998, Selcuk et Asker c/Turquie, Recueil 1998-11, § 125; 24 iulie 1998, Menteş
et autres c/Turquie (art. 50), Recueil 1998-IV, § 24; 16 iulie 2002, Ulkii Ekinci
v/Turkey, nepublicată, § 179; 24 iulie 2003, Yoyler v/Turkey, nepublicată, § 124,
ambele disponibile pe Internet, site cit.
4 CEDH, 18 octombrie 1982, Le Compte, Van Leuven et De Mayere c/Belgique (art. 50),
S&ie Anr. 54, § 4.
Bîrsan 481
că, prin Convenţie, nu i-a fost atribuită „competenţa de a cere statului în cauză,
presupunând că acesta însuşi ar putea îndeplini această exigenţă, să înlăture
sancţiunile disciplinare aplicate reclamanţilor”1. De asemenea, instanţa europeană
s-a declarat necompetentă să oblige guvernul unui stat contractant să emită „o
declaraţie oficială” potrivit cu care reclamantul nu va mai suferi nici o discriminare
în viitor2, să se angajeze la a asigura că elevii nu vor mai fi supuşi la pedepse
corporale3, după cum ea a arătat că nu este abilitată de Convenţie să adopte o
hotărâre „declaratorie” prin care să se pronunţe cu privire la eventuala răspundere
a reclamantului, pe plan intern, faţă de terţe persoane.
13 Sau, într-o cauză, reclamantul a cerut ca, în ipoteza în care instanţa europeană
va constata încălcarea dispoziţiilor art. 5 parag. 3 din Convenţie prin neprezentarea
sa în faţa unui judecător decât la 15 zile după arestarea sa - ceea ce, în speţă, a
determinat existenţa unei încălcării a dispoziţiilor acestui text să ordone
guvernului „pârât” să adopte „măsurile prompte şi eficace” destinate a evita ca
„pe viitor să se mai producă asemenea situaţii”; Curtea a reamintit, însă, din nou
că deciziile sale lasă statelor în cauză posibilitatea de a alege mijloacele prin care
vor asigura conformitatea normelor lor interne cu prevederile Convenţiei, astfel
că ea nu este competentă să pretindă guvernului adoptarea unor asemenea
măsuri4.
14 Tot astfel, jurisdicţia europeană s-a declarat necompetentă să ordone unui
stat redeschiderea unor proceduri judiciare interne derulate cu încălcarea dispo
ziţiilor art. 5 şi 6 din Convenţie5, să dispună ştergerea unei condamnări penale din
cazierul judiciar al reclamantului ori „regularizarea” situaţiei sale (ca străin) pe
teritoriul statului în cauză, în special prin recunoaşterea dreptului de şedere pe
acel teritoriu6, sau să ordone unui stat contractant ca autorităţile acestuia să
execute o hotărâre judecătorească internă7, să condamne un stat contractant la
1 CEDH, 18 octombrie 1982, Le Compte, Van Leuven et De Mayere c/Belgique

(art. 50), precit., § 13;
2 CEDH, 24 februarie 1983, Dudgeon c/Royaume-Uni (art. 50), Serie Anr. 59, § 15.
3 CEDH, 22 martie 1983, Campbell et Cosans c/Royaume-Uni (art. 50), Serie A
nr. 60, § 15-16; CEDH, 13 iulie 1995, Tolstoy Miloslavsky c/Royaume-Uni, Serie A
nr.316-B,§ 69-72.
4 CEDH, 26 octombrie 1984, McGoff c/Suede, Serie Anr. 83, § 30-31.
5CEDH, 20 septembrie 1983, Saîdi c/France, SerieAnr. 261-C, § 45-47; 22 septembrie
1994, Pelladoah c/Pays-Bas, Serie A nr. 297-B, § 43-44.
6 CEDH, 20 septembrie 1983, Saîdi c/France, precit., § 46.
7 CEDH, 10 februariel995, AllenetdeRibemontc/France, SerieAnr. 308, § 63-65.
482 Bîrsan
plata unei amenzi pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii instanţei

europene1 ori la publicarea pe cheltuiala statului a hotărârii ei, „într-un cotidian
distribuit la scară naţională”2.
Totuşi, uneori, chiar în anii de început ăi activităţii sale, Curtea a considerat 15
util să indice guvernelor în cauză, spre exemplu, modul în care se produc efectele
hotărârii sale în timp, hotărâre prin care ea a constatat incompatibilitatea unor
norme naţionale cu dispoziţiile Convenţiei. Astfel, în cauza Marekx c/Belgique,
în care problema în discuţie era, pe terenul art. 8 din Convenţie, aceea a inegalităţii
dintre copilul din căsătorie şi cel din afara căsătoriei cu privire la drepturile lor
succesorale în dreptul civil belgian, guvernul a susţinut că, în ipoteza în care
jurisdicţia europeană ar constata o asemenea incompatibilitate, s-ar ajunge ca,
începând de la data intrării în vigoare a Convenţiei pentru Belgia - 1 4 iunie 1955
- să fie puse în discuţie numeroase partaje succesorale efectuate după această
dată. Curtea a arătat însă că principiile generale ale dreptului impun ca orice
decizie jurisdicţională să-şi producă efecte numai pentru viitor, fară a pune în
discuţie efectele produse pentru trecut; chiar dacă instanţa europeană interpre
tează Convenţia în lumina noilor condiţii de viaţă socială, ea nu poate face
abstracţie de împrejurarea că diferenţele de tratament între copiii „naturali” şi cei
„legitimi” în materie succesorală au fost considerate multă vreme ca licite în
ordinea de drept a statelor contractante3. De aceea, ea a considerat că „principiul
securităţii juridice, în mod necesar inerent atât dreptului european al drepturilor
omului, cât şi dreptului comunitar, dispensează statul belgian de a repune în
discuţie acte sau situaţii juridice anterioare hotărârii sale” (s.n., C.B.), adăugând
că statele contractante care s-au „dotat” cu instanţe de control de constituţio
nalitate admit o soluţie analogă: dreptul lor public intern limitează efectul retroactiv
al deciziilor acestor curţi prin care s-ar dispune încetarea efectelor unor dispoziţii
legale interne declarate ca fiind neconstituţionale4.
în schimb, instanţa europeană a refuzat să dea curs „invitaţiei” reclamantului 16
în sensul ca ea să „indice statului în cauză măsurile apropriate de natură a remedia
durata excesivă ce caracterizează procedurile judiciare interne5.
0 excepţie de la caracterul declarativ al hotărârilor instanţei europene este 17
posibilitatea înscrisă în art. 41 din Convenţie: în cazul constatării încălcării unui
1 CEDH, 26 mai 1988, Pauwels c/Belgique, S6rie A nr. 135, nr. 49-50.
2 CEDH, 17 decembrie 1996, Vacher c/France, Recueil 1996-IV, § 35-36.
3 CEDH, 13 iunie 1979,precit., § 58.
4 Ibidem.
5 CEDH, 19 februarie 1991, Zanghi c/Italie, Serie Anr. 194-C, § 26.
Bîrsan 483
drept pe care Convenţia i-1 garantează, reclamantul este îndreptăţit să primească

„o satisfacţie echitabilă”.
18 803. Definiţie. Din punct de vedere terminologic se poate observa că autorii

Convenţiei s-au înscris în concepţia generală a dreptului internaţional public
privitoare la repararea consecinţelor nerespectării unor obligaţii internaţionale
ale statelor; una dintre aceste consecinţe este tocmai posibilitatea ca jurisdicţia
internaţională competentă a statua asupra unei asemenea încălcări să acorde
victimei o satisfacţie echitabilă. Trebuie să subliniem că acest concept nu se
suprapune peste ceea ce în sistemele de drept intern ale statelor contractante, în
special în dreptul civil, semnifică noţiunea de despăgubiri. Nu este nici cazul şi
nici locul să insistăm cu privire la consecinţele încălcării unui drept subiectiv,
patrimonial saupersonal-nepatrimonial, pe plan intern: cel responsabil desăvâr
şirea faptei ilicite, prin care a fost cauzat un prejudiciu, are obligaţia de a-1 repara,
fie că este vorba despre un prejudiciu material, fie că încălcarea dreptului
subiectiv se concretizează în producerea unui prejudiciu moral.
19 Dacă ne întoarcem acum în dreptul internaţional, ni se pare că, de regulă,
prejudiciul este inerent încălcării unei obligaţii internaţionale a unui stat; pe noi
ne interesează încălcarea unui drept garantat de Convenţie. O asemenea încălcare
se concretizează practic întotdeauna pentru victimă într-un prejudiciu patrimo
nial sau moral. Or, „satisfacţia echitabilă” ce poate fi acordată victimei nu este
străină de ideea de reparaţiune, dimpotrivă, ea o include; numai că, dacă în
dreptul intern despăgubirea acordată pentru prejudiciul suferit este, în principiu,
patrimonială, chiar şi atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv
personal-nepatrimonial, în sistemul Convenţiei, dacă adeseori încălcarea unui
drept pe care aceasta îl garantează poate conduce la producerea unui prejudiciu
material şi/sau moral ce are a fi reparat prin acordarea unei despăgubiri sub formă
de satisfacţie echitabilă, există situaţii în care instanţa europeană poate decide
că însăşi constatarea pe care ea o face privitor la încălcarea unui asemenea
drept constituie o satisfacţie echitabilă; astfel spus, într-o astfel de ipoteză
reparaţia este pur morală, îndepărtându-se evident de noţiunea de despăgubire
din sistemele interne de drept ale statelor contractante1.
20 Specific sistemului Convenţiei este faptul că, pe terenul art. 41 (fost art. 50),
satisfacţia echitabilă sub forma constatării în sine a existenţei încălcării unui
drept garantat de Convenţie poate fi acordată atât atunci când este incontestabil
că reclamantul a suferit numai un prejudiciu moral, satisfacţia echitabilă fiind
1 în acelaşi sens, a se vedea J.-L. Charrier, op. cit., p. 301.
484 Bîrsan
astfel pur morală, dar şi atunci când în mod evident el a suferit atât un prejudiciu
material, cât şi unul moral. Bunăoară, într-o cauză în care reclamanta a invocat
faptul că, transsexual devenit femeie după o operaţie pe care a suferit-o în acest
scop, nu se putea căsători datorită dispoziţiilor existente în legislaţia naţională a
statului în cauză care nu permiteau, la epoca faptelor, transcrierea noului său
statut personal în actul de naştere, considerat un „document istoric” ce nu poate
fi „alterat”, instanţa europeană a constatat că, în acest fel, se încalcă atât dreptul
reclamantei la viaţă privată (art. 8 ), cât şi dreptul la căsătorie (art. 1 2 ); pe terenul
art. 41, Curtea a admis că, „fară nici o îndoială, reclamanta a resimţit în trecut
multă suferinţă şi anxietate, însă problema esenţială pusă în discuţie în cauză o
constituie nerecunoaşterea juridică (s.n., C.B.) a conversiei sexuale a unui trans
sexual (...). Aşa fiind, Curtea nu a considerat oportun să-i acorde reclamantului
vreo sumă de bani cu titlu de despăgubire materială ori morală; înseşi constatările
de încălcare - a drepturilor garantate de Convenţie (n.n., C.B.) - (...) pot, în
circumstanţele cauzei, să constituie o satisfacţie echitabilă”' (s.n., C.B.). Aşadar,
atât prejudiciul pur moral suferit de reclamantă, cât şi cel material au fost
reparate printr-o „satisfacţie echitabilă” morală: recunoaşterea încălcării drep
turilor garantate de Convenţie.
Sau, deşi de nenumărate ori în sutele de cauze ce au avut ca obiect încălcarea 21
dreptului la un proces echitabil sub aspectul duratei procedurilor judiciare,
indiferent de natura lor, instanţa europeană a acordat diverse sume cel puţin ca
despăgubiri morale pentru sentimentele de „angoasă şi de frustrare” astfel
cauzate reclamanţilor, de curând, într-o cauză în care o procedură de partaj
succesoral a durat peste 18 ani, deşi Curtea a constatat încălcarea dispoziţiilor
art. 6 parag. 1 din Convenţie, iar reclamanta a cerut despăgubiri materiale şi
morale importante, instanţa europeană a considerat că, dat fiind faptul că şi
reclamanta a „contribuit” la crearea acestei situaţii prin comportamentul ei proce
sual, însăşi constatarea încălcării Convenţiei, denunţată prin cererea reclamantei,
constituie „o satisfacţie echitabilă suficientă” nu numai pentru prejudiciul ma
terial, dar şi pentru prejudiciul moral astfel suferit, fără a mai dispune plata
vreunei despăgubiri băneşti.2
Pe de altă parte, noţiunea de „satisfacţie echitabilă” în sensul art. 41 din 22
Convenţie nu cuprinde numai reparaţiunea materială sau morală acordată
reclamantului de instanţa europeană pentru încălcarea unui drept garantat de
1CEDH, 11 iulie 2002, Christine Goodwin c/Royaume-Uni, Recueil 2002-VI, § 95.

2 CEDH, 6 octombrie 2005, Muller v/Germany, nepublicată, § 89-92, Internet, site
cit.
Bîrsan 485
Art. 41 23-26 Titlul II - Curtea Europeană a D repturilor Omului
Convenţie pe care acesta a suferit-o, ci şi acoperirea cheltuielilor judiciare

făcute de reclamant atât în cadrul procedurilor naţionale, cât şi cu privire la
procedura europeană.
23 în sfârşit, în măsura în care Curtea dispune plata de către statul în cauză
reclamantului a unor sume de bani cu orice titlu - despăgubiri materiale, despă
gubiri morale sau cheltuieli judiciare-, ea fixează un termen, de regulă 3 luni de la
data hotărârii, când această plată are a fi efectuată; pentru întârziere, instanţa
europeană fixează dobânda la sumele astfel stabilite, dobândă ce curge din momentul
expirării termenului pe care ea l-a fixat pentru plată şi până la efectuarea ei efectivă.
§2. C aracteristici
24 804. Sinteza caracteristicilor satisfacţiei echitabile în jurisprudenţă Curţii.

Reglementarea pe care autorii Convenţiei au înţeles să o dea „satisfacţiei echita
bile” prin textul pus în discuţie prezintă mai multe caracteristici.
25 în primul rând, art. 41 dispune că instanţa europeană acordă reclamantului o
„satisfacţie echitabilă” numai dacă a constatat încălcarea unui drept al acestuia
garantat de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, situaţie în care acesta
este „partea lezată” a încălcării respective. După cum a decis Curtea în cadrul
procedurii privitoare la aplicarea art. 50 (în prezent art. 41) din Convenţie, ea are
ca unică misiune de a statua cu privire la satisfacţia echitabilă pe care trebuie s-o
acorde, dacă este cazul, pe temeiul hotărârii sale adoptate cu privire la fondul
cauzei'; aceasta deoarece la baza dispoziţiilor art. 50 (în prezent art. 41) se găseşte
conexitatea între constatarea încălcării Convenţiei şi repararea pagubei suferite
de victimă; această conexitate permite instanţei europene să acorde, fără alte
întârzieri, o satisfacţie echitabilă victimei încălcării astfel constatate2. De aGeea,
jurisdicţia europeană acordă satisfacţia echitabilă fără a fi legată, în această
materie, de vreo normă naţională3.
26 în al doilea rând, potrivit art. 41, acordarea acestei forme de reparaţie nu este
dispusă de Curte decât dacă dreptul intern al statului contractant în cauză nu
permite sau permite numai o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării
pe care ea a constatat-o din examinarea fondului cauzei. Aceasta înseamnă că şi
1CEDH, 18 octombrie 1982, X c/Royaume-Uni (art. 50), SerieAnr. 55, § 13.

2 CEDH, 22 iunie 1972, Ringeisen c/Autriche (art. 50), SerieAnr. 15, § 16.
3 CEDH, 6 noiembrie 1980, Sunday Times c/Royaume-Uni (art. 50), SerieAnr. 38,
§ 15; 9 decembrie 1994, Rqffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c/Grece,
Serie A nr. 301 -B, § 80.
486 Bîrsan
din acest punct de vedere mecanismul Convenţiei are un caracter subsidiar;

respectarea principiului subsidiarităţii în această materie semnifică faptul că recla
mantul are a dovedi atât imposibilitatea înlăturării încălcării denunţate prin cererea
sa şi constatată de instanţa europeană prin hotărârea pe care o pronunţă, cât şi
imposibilitatea de a obţine, tot pe plan intern, repararea prejudiciului astfel cauzat1.
De asemenea, aşa după cum s-a observat în mod judicios, atunci când Curtea 27
trebuie să se pronunţe cu privire la cererea reclamantului ca, în caz de constatare
a încălcării dreptului garantat de Convenţie în discuţie, aceasta să-i acorde şi o
satisfacţie echitabilă, ea va trebuie să facă o evaluare a posibilităţilor pe care el
le are de a obţine reparaţie pe plan intern2. Sigur că, în esenţă, aceasta presupune
o apreciere privitoare la modul cum „receptează” dreptul intern al statelor contrac
tante hotărârile jurisdicţiei europene. în acelaşi timp, nu poate fi pierdută din
vedere însăşi natura încălcării dreptului apărat de Convenţie constatată: în caz
de încălcare ireversibilă nu există, de regulă, altă soluţie pentru Curte decât
acordarea satisfacţiei echitabile. Dacă pentru fondul cererii caracterul subsidiar
al sistemului european de protecţie a drepturilor omului impune, mai întâi, epuizarea
căilor interne de atac spre a da posibilitatea instanţelor naţionale să redreseze
eventuala încălcare a dreptului reclamantului, o nouă parcurgere a acestor căi nu
mai este necesară pentru obţinerea satisfacţiei echitabile.
Astfel, în prima cauză în care instanţa europeană a avut a se pronunţa asupra 28
cererii reclamanţilor privitoare la acordarea satisfacţiei echitabile după constatarea
încălcării de către autorităţile naţionale a dreptului lor la un proces echitabil,
guvernul a susţinut că cererea cu acest obiect formulată de reclamanţi avea a fi
declarată inadmisibilă, deoarece n-au epuizat căile interne de atac, astfel că ei nu
au probat că dreptul naţional în discuţie „nu permite înlăturarea consecinţelor
încălcării deja stabilite prin hotărârea Curţii privitoare la fondul cauzei”. Instanţa
europeană a răspuns însă că, dacă autorii Convenţiei ar fi voit să subordoneze
acordarea satisfacţiei echitabile de epuizarea prealabilă a căilor interne de atac,
ar fi specificat aceasta în textul art. 50 (în prezent art. 41), aşa cum am facut-o în
art. 26 (în prezent art. 34); în absenţa unei prevederi exprese în acest sens, Curtea
nu poate admite că regula epuizării căilor interne de atac are a fi luată în considerare
cu privire la acordarea satisfacţiei echitabile3. Pentru că, a spus Curtea, dacă

2 A se vedea M. de Salvia, op. cit., p. 701.
3 CEDH, 10 martie 1972, De Wilde, Ooms et Versyp c/Belgique (art. 50), Sdrie A
nr. 14, § 16; 13 iunie 1994, Barberă, Messegue etJabardo c/Espagne (art. 50), S&ie
Anr. 285-C, § 17; 20 mai 1999, Ogur c/Turquie, Recueil 1999-DI, § 98.
32. Bîrsan 487

după epuizarea infructuoasă a căilor interne de atac, înainte de a se plânge la

Strasbourg de încălcarea unui drept garantat de Convenţie, victima ar trebui să
epuizeze a doua oară aceste căi pentru a putea, în final, obţine, tot în faţa instanţei
europene, satisfacţia echitabilă pentru încălcare astfel suferită, durata totală a
procedurilor s-ar dovedi total incompatibilă cu principiul unei protecţii eficace a
drepturilor omului; o asemenea condiţie ar fi contrară atât scopului, cât şi obiectului
Convenţiei1. Sau, aşa, după cum a decis în mod sintetic, cu valoare de principiu,
Curtea într-o decizie speţă, „regula epuizării căilor interne de atac nu-şi găseşte
locul în privinţa domeniului de aplicare a art. 50 (în prezent art. 41) din Convenţie”2.
29 La aceste considerente de ordin teoretic trebuie să adăugăm şi unul de ordin
practic: în imensa majoritate a cauzelor în care Curtea constată pe fond încălcările
drepturilor garantate de Convenţie, cel puţin în prezent, prin aceeaşi hotărâre,
ea se pronunţă şi cu privire la acordarea satisfacţiei echitabile; numai în rarele
cauze în care consideră că problema satisfacţiei „nu este în stare de judecată”,
urmează a se pronunţa asupra acesteia printr-o hotărâre ulterioară, evident
distinctă, dar prin raportare la hotărârea sa pronunţată cu privire la fondul cauzei.
30 în al treilea rând, potrivit art. 41 din Convenţie, instanţa europeană este
suverană în a aprecia dacă se impune acordarea satisfacţiei echitabile reclaman
tului; chiar în urma constatării încălcării dreptului său garantat de Convenţie de
către autorităţile statale, reclamantul nu are dreptul, în mod automat, la a i se
acorda şi o satisfacţie echitabilă, şi cu atât mai puţin la un anumit cuantum
predeterminat al acesteia3. Astfel, Curtea a decis că ea dispune de o anumită
libertate de acţiune în exerciţiul prerogativei cu care o învesteşte art. 50 (în prezent
art. 41) din Convenţie: atât adjectivul „echitabilă”, cât şi partea de propoziţie
„dacă este cazul” („s ’il y a lieu”, respectiv, „if necessary”) sunt elocvente în
acest sens4. în realitate, prerogativa aceasta este discreţionară3, în practică
instanţa europeană făcând uz de ea în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze
soluţionate pe fond.
1CEDH, 10 martie 1972, De Wilde, Oomset Versyp c/Belgique (art. 50), precit, § l(j;
în acelaşi sens, CEDH, 13 iunie 1994, Barberă, Messegue et Jabardo c/Espagne
(art. 50),precit. § 17; 20 mai 1999, Ogur c/Turquie, precit. § 98.
2 CEDH, 6 noiembrie 1980, Guzzardi c/Italie, Serie Anr. 39; § 113.
3 A se vedea J.L. Sharpe, Article 50, în „Commentaire...”, p. 813.
4 CEDH, 6 noiembrie 1980, Guzzardi c/Italie, precit., § 114.
488 Bîrsan
§3. Satisfacţia echitabilă şi principiul restitutio in integrum
805. Principiu. încălcarea unui drept garantat de Convenţie poate apărea ca 31

rezultat al diverselor activităţi sau inactivităţi ale autorităţilor naţionale: hotărâri
judiciare, acte administrative, fapte materiale etc. Şi atunci se poate pune urmă
toarea întrebare: din moment ce instanţa europeană, constatând o asemenea
încălcare şi având în vedere împrejurarea că, pe temeiul art. 41 din Convenţie, ea
are a aprecia discreţionar acordarea unei satisfacţii echitabile victimei încălcării,
care, în principiu, urmăreşte repararea prejudiciului material şi moral astfel suferit,
nu este oare cea mai bună reparaţie obligarea statului în cauză la restabilirea
situaţiei anterioare producerii încălcării dreptului reclamantului garantat de
Convenţie, încălcare denunţată de acesta prin cererea sa şi constatată de Curte
în urma examinării acelei cereri pe fondul ei? Altfel spus, poate dispune Curtea o
restitutio in integrum, mai ales că am arătat că o asemenea repunere a părţilor în
situaţia anterioară este „modul privilegiat de reparaţiune” în dreptul internaţional1?
Ideea unei posibile aplicări a principiului restitutio in integrum nu este străină 32
chiar primei sale decizii în care instanţa europeană a avut aplica art. 50 (în prezent
art. 41) din Convenţie —De Wilde, Ooms et Versyp c/Belgique—în care ea a spus
următoarele: „în mod indubitabil, tratatele internaţionale din care textul art. 50 (în
prezent art. 41) a fost împrumutat aveau în vedere, în special, situaţia în care
natura încălcării ar permite înlăturarea în întregime a consecinţelor sale, însă
dreptul intern al statului în cauză nu admite aceasta. Totuşi, termenii textului,
care recunosc instanţei europene competenţa de a acorda părţii lezate o satisfacţie
echitabilă, acoperă, de asemenea, ipoteza în care imposibilitatea unui restitutio
in integrum rezultă din însăşi natura prejudiciului; mai mult, bunul simţ indică
faptul că a fortiori aceasta este soluţia într-o asemenea situaţie. într-adevăr,
Curtea nu vede de ce ea nu ar putea, în această din urmă ipoteză, ca şi în cea în
care restitutio in integrum ar fi posibilă, să acorde victimei satisfacţia echitabilă
pe care ea nu ar putea-o obţine de la statul în cauză”2.
Ni se pare că din acest considerent al deciziei Curţii rezultă cel puţin următoarele 33
idei: p er a contrario, atunci când restitutio in integrum ar fi posibilă, instanţa
europeană ar putea s-o dispună; chiar dacă aceasta este cu putinţă, nimic nu
împiedică jurisdicţia europeană ca, pe lângă a dispune restitutio in integrum, să
acorde victimei o satisfacţie echitabilă; Curtea nu are a dispune restitutio in
integrum atunci când, prin natura încălcării suferite de victimă, acest lucru nu

2 CEDH, 10 martie 1972, precit., § 20.
Bîrsan 489
mai este cu putinţă. într-adevăr, dacă în ipoteza încălcării, spre exemplu, a dreptului
de proprietate, printr-o expropriere ilegală a unui imobil, se poate dispune cu
relativă uşurinţă repunerea în situaţia anterioară prin restituirea bunului şi cu
acordarea, dacă este cazul, a unor despăgubiri materiale şi morale cauzate de o
asemenea lipsire de stăpânire a bunului, nu aceasta este situaţia în ipoteza unei
privări arbitrare de libertate; libertatea încălcată nu mai are cum să fie restituită:
satisfacţia echitabilă este singura soluţie - evident întotdeauna insuficientă -
pentru repararea prejudiciului astfel cauzat.
34 Sau, într-o situaţie relativ mai simplă, anume aceea în care Curtea ar constata
că reclamantul a fost judecat şi condamnat într-un proces penal în cadrul unei
proceduri naţionale ce nu a respectat unele dintre garanţiile impuse de art. 6
parag. 1 din Convenţie, aplicarea principiului pus în discuţie ar semnifica obligarea
statului în cauză la a asigura redeschiderea acelei proceduri şi asigurarea
desfăşurării celei noi în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei. Or, din acest
punct de vedere, nu întâmplător am început discuţia noastră consacrată noţiunii
de satisfacţie echitabilă prin a evidenţia, mai întâi, caracterul declaratoriu al
hotărârilor instanţei europene şi consecinţele acestuia1: până în anul 1995 Curtea
a refuzat întotdeauna să dea curs unor cereri ale reclamanţilor care solicitau ca, în
aplicarea dispoziţiilor art. 50 (în prezent art. 41) din Convenţie, să dispună
redeschiderea unor proceduri interne pe care le-a constatat a fi fost inechitabile2
sau să facă aplicarea principiului restitutio in integrum în alte situaţii.
35 Nu este, credem, lipsit de interes să arătăm că instanţa europeană nu a putut
dispune o asemenea soluţie nici măcar atunci când, pe terenul art. 6 parag. 1 din
Convenţie, s-a găsit în faţa unei jurisprudenţe naţionale profund contradictorii.
Astfel, în cauza Piersack c/Belgique, printr-o hotărâre pronunţată pe fond, ea a
ajuns la concluzia încălcării prevederilor acestui text datorită componenţei comple
tului de judecată al unei curţi de apel belgiene care îl condamnase pe reclamant
într-un proces penal, deoarece preşedintele formaţiunii de judecată efectuase
unele acte privitoare la acesta în faza de urmărire penală3; instanţa europeană a
decis că urmează ca, printr-o hotărâre separată, să se pronunţe asupra satisfacţiei

2 CEDH, 27 august 1991, Demicoli c/Malte, SerieAnr. 210, § 45; 23 mai 1991,
Oberschlickc/Autiche (nr. 1), SerieAnr. 204, § 65; 25 iunie 1987, Baggettac/Italie,
SerieAnr. 119, § 54; 13 iulie 1995, Nasri c/France, Serie A nr. 320-B, § 49; 22
septembrie 1994, Pelladoah c/Pays-Bas, precit., § 44; 20 septembrie 1993, Saîdi
c/France,precit., § 47.
3 CEDH, 1 octombrie 1982, Serie Anr. 53.
490 Bîrsan
Reparaţie echitabilă 36 Art. 41
echitabile ce are a fi acordată reclamantului pentru încălcarea constatată; pe

baza hotărârii jurisdicţiei europene, Procurorul General al Belgiei a sesizat, în
temeiul dispoziţiilor procedurale naţionale aplicabile în materie, Curtea de Casaţie
cu un recurs, arătând, prin altele, că înalta instanţă belgiană trebuie să recunoască
„autoritatea de lucru judecat a hotărârilor Curţii europene şi, în consecinţă, să
considere că actele de procedură în faţa curţii de apel (...) s-au făcut cu încălcarea
dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie, (...)astfelcăacesteasuntcontrare legii,
în sensul dispoziţiilor Codului de instrucţie criminală”1. Curtea de Casaţie a
anulat hotărârea în cauză şi a dispus rejudecarea ei de o altă curte de apel care, cu
respectarea tuturor normelor procedurale interne şi fără a se pune vreo problemă
pe terenul Convenţiei, a condamnat pe reclamant la o pedeapsă privativă de
libertate, găsindu-1 vinovat pentru faptele ce-i erau imputate, hotărâre ce a trecut
în puterea lucrului judecat2. în procedura ce avea ca obiect aplicarea dispoziţiilor
art. 50 (în prezent art. 41) din Convenţie, avocatul reclamantului a susţinut că
acesta pretinde, în afara reparaţiilor financiare pentru cheltuielile judiciare făcute
în cadrul procedurilor interne şi în cea de la Strasbourg, „eliberarea sa imediată,
potrivit unor modalităţi practice ce urmau a fi discutate” şi că numai o asemenea
eliberare din detenţie ar constitui o reparaţie adecvată pentru el3.
Instanţa europeană a arătat însă că procedura judiciară care s-a derulat în 36
Belgia după pronunţarea hotărârii sale privitoare la constatarea încălcării
dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie în prima procedură ce-1 privea pe
reclamant a fost de natură „să redreseze, în esenţă, încălcarea constatată de
Curte în octombrie 1982; această ultimă procedură a condus la un rezultat apropiat
de o adevărată restitutio in integrum, la care situaţia dată se preta prin natura
ei”4. Ca urmare a anulării de către casaţia belgiană a hotărârii iniţiale de condamnare
pronunţată de prima ciute de apel, reclamantul a beneficiat de un nou proces;
împrejurarea că instanţa de apel învestită cu soluţionarea cauzei după casarea
primei hotărâri i-a aplicat aceeaşi pedeapsă nu are nici o relevanţă, din moment
ce noua procedură s-a desfăşurat cu respectarea tuturor garanţiilor înscrise în
art. 6 parag. 1 din Convenţie, a spus instanţa europeană5. Totuşi, ea i-a acordat
1CEDH, 26 octombrie 1984, Piersack c/Belgique (art. 50), Serie A nr. 85, § 6.
2 Ibidem.
3Idem, § 13.
4 Ibidem.
5Ibidem.
Bîrsan 491
reclamantului, în echitate, o sumă de bani pentru acoperirea unor cheltuieli de

judecată prilejuite de desfăşurarea ambelor proceduri naţionale1.
37 Dimpotrivă, alta a fost rezolvarea unei situaţii asemănătoare de către înalta
jurisdicţie belgiană. într-adevăr, şi în cauza De Cubber c/Belgique, printr-o hotă
râre pronunţată pe fond la 26 octombrie 1984, Curtea a constatat că reclamantul
a fost judecat şi condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de o instanţă
naţională, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie, deoarece,
datorită compunerii sale, Curtea a ajuns la concluzia că aceasta nu a fost o
instanţă imparţială tot datorită prezenţei în completul de judecată a unui magistrat
ce luase parte şi la „instrucţia” cauzei; instanţa europeană a decis şi de această
dată că se va pronunţa cu privire la satisfacţia echitabilă ce avea a fi acordată
reclamantului printr-o hotărâre separată, ulterioară celei în care s-a pronunţat pe
fond2. Pe baza acestei hotărâri, Procurorul General al Belgiei a introdus un
recurs în casaţie în care a arătat că statul belgian are obligaţia de a înlătura, în
măsura în care dreptul intern i-o permite, consecinţele încălcării Convenţiei
constatate de instanţa europeană şi că hotărârii acesteia trebuie să i se recunoască
autoritatea de lucru judecat pe plan intern. De această dată, Curtea de Casaţie
belgiană a respins recursul procurorului general, printre altele susţinând că ea
este un organ al puterii judiciare care „nu se identifică cu una dintre părţile
contractante menţionate în art. 50 (în prezent art. 41) din Convenţie”3. în această
situaţie, pe terenul acestui text, reclamantul a cerut ca instanţa europeană să
constate „nulă şi neavenită” pedeapsa ce i s-a aplicat prin hotărârea instanţei
naţionale contestată şi să-i acorde o despăgubire pentru prejudiciul material şi
moral „rezultat dintr-o detenţie nejustificată”4.
38 în hotărârea pronunţată în aplicarea art. 50 (în prezent art. 41) din Convenţie,
Curtea a arătat, mai întâi, că sunt întrunite condiţiile de aplicare a acestui text
deoarece procedura care s-a derulat în Belgia după ce ea a constatat încălcarea
dispoziţiilor art. 6 parag. 1 prin hotărârea sa pronunţată pe fond, „nu a condus
la un rezultat foarte «apropiat» de restitutio in integrum, la care situaţia din
speţă se preta prin natura ei”, deoarece Curtea de Casaţie belgiană nu a anulat
hotărârea instanţei inferioare, astfel că reclamantul nu a mai beneficiat de un nou
examen al cauzei sale cu respectarea exigenţelor impuse de art. 6 parag. 1 din
1Idem, § 16; în acelaşi sens, CEDH, 28 iunie 1993, Windisch c/Autriche (art. 50),
Sărie Anr. 255-D, § 14.
2 CEDH, 26 octombrie 1984, SerieAnr. 86.
3 CEDH, 14 septembrie 1987, De Cubber c/Belgique (art. 50), Serie Anr. 124-B, § 7.
4Idem, § 14-15.
492 Bîrsan
Convenţie; aşa fiind, instanţa europeană a arătat că-i revine misiunea ca, pe
terenul art. 50 (în prezent art. 41), să aprecieze consecinţele ce decurg din hotărârea
sa pronunţată pe fond pentru statul belgian, responsabil de funcţionarea
ansamblului organelor sale.
în al doilea rând, Curtea a arătat că ea nu poate „specula” cu privire la rezultatul 3 9
pe care l-ar fi putut obţine reclamantul dacă procedura litigioasă s-ar fi desfăşurat
cu respectarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie; nici un element al
dosarului nu indica faptul că acest rezultat i-ar fi fost mai favorabil.
în schimb, ea a considerat că prezenţa magistratului care instruise cauza 40
reclamantului şi în faza de urmărire penală a fost de natură să-i creeze acestuia
„aprehensiuni legitime”, el suferind astfel un prejudiciu moral, pe care hotărârea
instanţei europene constatatoare a încălcării prevederilor Convenţiei „nul-a putut
compensa în întregime”; statuând în echitate, ea a decis obligarea statului la a
plăti reclamantului o sumă cu titlu de despăgubiri morale şi o altă sumă pentru
cheltuielile de judecată suportate atât pe plan naţional, cât şi în faţa organelor
Convenţiei.
806. Schimbarea jurisprudenţei în materie. Ulterior, practica instanţei 41

europene cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie a evoluat în
mod evident în sensul aplicării principiului restitutio in integrum în această
materie. Un prim „semnal” în acest sens poate fi considerată hotărârea pronunţată
de Curte în cauza Hentrich c/France din 22 septembrie 1994, în care, după ce a
constatat încălcarea de către statul francez a dreptului de proprietate asupra
unui teren al reclamantului datorită modului „arbitrar, selectiv şi imprevizibil” în
care a fost aplicat dreptul de preempţiune al statului în preluarea acelui teren, în
aplicarea art. 50 (în prezent art. 41) din Convenţie, instanţa europeană a decis că,
„având în vedere încălcarea constată a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Nr. l,cea
mai bună formă de reparaţie ar constitui-o, în principiu, retrocedarea terenului
de către stat (proprietarului -s.n ., C.B.); în caz contrar, calculul prejudiciului
material va trebui să pornească de la valoarea de circulaţie a terenului în litigiu”1.
însă, momentul care marchează în mod evident un reviriment al jurisprudenţei 42
Curţii cu privire la aplicarea principiului restitutio in integrum, ca mod de acordare
a unei „satisfacţii echitabile” reclamantului căruia i-a fost încălcat un drept garantat
de Convenţie în ordinea internă a unui stat contractant, este dat de hotărârea sa
pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 50 (în prezent art. 41) din Convenţie în
cauza Papamichalopoulos et autres c/Grece din 31 octombrie 19952. în hotărârea
1 CEDH, SerieAnr. 296-A§ 71.

2 CEDH, SerieAnr. 330-B.
Bîrsan 493
adoptată în examinarea fondului cauzei în care reclamanţii au susţinut că refuzul

autorităţilor statale de a restitui mai multe suprafeţe de teren, proprietatea lor,
aflate de mai mulţi ani în stăpânirea forţelor militare statale reprezintă o încălcare
a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Nr. 1, Curtea a reţinut că pierderea dreptului
reclamanţilor asupra terenurilor în litigiu, combinată cu eşecul încercărilor făcute
pentru remedierea situaţiei incriminate, a condus la producerea unor grave
consecinţe pentru ei, aceştia suferind o expropriere de fapt, incompatibilă cu
dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de Convenţie'. Apoi, în hotărârea sa
privitoare la acordarea satisfacţiei echitabile, luând ca punct de referinţă obligaţia
pe care şi-au asumat-o prin Convenţie statele contractante „de a se conforma
deciziilor Curţii pronunţate în litigiile în care ele sunt părţi”, acestea fiind transmise
Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea lor, instanţa europeană a
arătat că o hotărâre de constatare a unei încălcări a drepturilor garantate de
Convenţie generează, pentru statul în cauză, obligaţia juridică ce-şi are izvorul
tot In Convenţie de a pune capăt acelei încălcări şi de a-i înlătura toate conse
cinţele, în aşa fel încât să fie restabilită, în măsura în care aceasta este posibil,
situaţia anterioară producerii încălcării astfel constatate2.
43 Curtea a arătat că, într-adevăr, statele contractante, părţi într-o cauză
determinată, sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care ele le vor utiliza
pentru a se conforma unei hotărâri ce constată producerea încălcării unui drept
apărat de Convenţie; această prerogativă are a fi raportată însă la obligaţia
primordială impusă de Convenţie statelor contractante, şi anume asigurarea
respectării drepturilor şi libertăţilor pe care ea le garantează, astfel cum dispune
primul articol al acestui instrument internaţional de protecţie europeană a
drepturilor omului. Iar dacă natura încălcării dreptului constatată de Curte permite
restituito in integrum, statului în cauză îi incumbă obligaţia de a o realiza,
jurisdicţia europeană neavând nici competenţa şi nici posibilitatea practică de
a o face. Dacă, dimpotrivă, sistemul naţional de drept nu permite sau nu permite
decât parţial înlăturarea consecinţelor încălcării incriminate de reclamant prin
cererea sa introductivă de instanţă şi constatată de instanţa europeană prin
hotărârea sa pronunţată în cauză, art. 50 (în prezent art. 41) abilitează Curtea să
acorde reclamantului, în măsura în care ea apreciază că este cazul, satisfacţia
echitabilă pe care o consideră a fi apropriată în situaţia dată3. Aşadar, în caz de
1 CEDH, 24 iunie 1993, Papamichalopoulos et autres c/Grece, Serie Anr. 260-B,

§45.
2 CEDH, 31 octombrie 1995, Papamichalopoulos et autres c/Grece (art. 50), precit.,
§34.
3Ibidem.
494 Bîrsan
constatare a încălcării unui drept garantat de Convenţie, voind a asigura totuşi

reclamantului, pe terenul art. 41 din Convenţie, repunerea Iui în situaţia
anterioară, instanţa europeană a considerat că, din moment ce ea nu poate
indica statelor modalităţile prin care ele au a realiza aceasta, asigurarea aplicării
principiului restitutio in integrum în materie nu se poate face decât prin plasarea
statelor în faţa obligaţiei de rezultat ce le revine din dispoziţiile art. 46 din
Convenţie: executarea hotărârilor Curţii; ele pot alege mijloacele concrete prin
care se va obţine un asemenea rezultat. Primul mijloc de care statele trebuie să
ţină seama este repunerea părţilor în situaţia anterioară; când aceasta nu mai
este cu putinţă, reclamantul are dreptul, dacă instanţa europeană consideră că se
impune aceasta, la despăgubiri băneşti1.
Ulterior, într-o altă cauză, Curtea a constatat că autorităţile naţionale „nu au 44
dat dovadă de prudenţa şi de diligenţa necesare într-un domeniu atât de delicat
şi de sensibil” cum este acela al relaţiilor dintre părinţi şi copii şi nu au ţinut
seama de „interesele superioare ale copiilor”, permiţând „separarea ireversibilă”
a copiilor de mama lor biologică, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 8 din
Convenţie2; pe terenul art. 41, prin luarea în considerare a aceleiaşi obligaţii de
executare a hotărârii sale, instanţa europeană a subliniat că „statul responsabil
de încălcarea unui drept garantat de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale
este ţinut nu numai a plăti celor interesaţi sumele acordate cu titlu de satisfacţie
echitabilă, dar, de asemenea, el trebuie să aleagă, sub controlul Consiliului
Miniştrilor Consiliului Europei, dacă este cazul, măsurile generale şi/sau
individuale pe care are a le adopta în ordinea sa juridică internă, cu scopul de a
face să înceteze încălcarea constatată a Convenţiei şi să-i înlăture, în măsura
posibilului, consecinţele”3{s.n., C.B.). Aceasta înseamnă că prima obligaţie pe
care o au statele responsabile de producerea unei situaţii de nesocotire a
dispoziţiilor Convenţiei cu privire la o persoană determinată este luarea acelor
1CEDH, 1 aprilie 1998, Akdivar et autres c/Turquie (art. 50), Recueil 1998-11, § 47;
24 aprilie 1998, Selţuk et Asker c/Turquie, precit., § 125; 24 iulie 1998, Menteş et
autres c/Turquie (art. 50), precit., § 24; 19 octombrie 2000, Iatridis c/Grece
(satisfaction equitable), Recueil 200-IX § 33; 16 noiembrie 2002, Orhan v/Turkey,
§ 451; 28 noiembrie 2002, Ex-roi de Grece et autres c/Grece (satisfaction equitable),
§ 73; 24 iulie 2003, Ydyler v/ Turkey, §124, ultime 3 hotărâri citate fiind nepublicate,
disponibile pe Internet, site cit.
2 CEDH, 13 iulie 2000, Scozzari et Giunta c/Italie, Recueil 2000-Vm, § 215-216.
3 Idem, § 249.
Bîrsan 495
măsuri de natură să conducă la restabilirea situaţiei anterioare; obligaţia de

dezdăunare are un caracter subsidiar'.
45 Cu privire la acelaşi principiu, reamintim că, deşi în cauza Brumărescu
c/Roumanie, în care a constatat încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului
prin desfiinţarea, în urma exercitării unei căi extraordinare de atac - recursul în
anulare - a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care i se
recunoştea acest drept cu privire la un imobil, instanţa europeană a dispus că
cea mai bună reparaţie ar fi restitutio in integrum, ea a admis totuşi că, dacă
aceasta nu mai este cu putinţă, statul urmează a fi obligat să plătească sume de
bani cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, stabilind astfel o adevărată
obligaţie alternativă în sarcina statului responsabil. Această soluţie a fost aplicată
în cele peste 40 de cauze româneşti cu acelaşi obiect soluţionate de Curte2.
46 807. Nuanţarea noii jurisprudenţe. Principiul asigurării repunerii părţilor în

situaţia anterioară s-a impus, ca atare, fară echivoc în jurisprudenţa instanţei
europene. Soluţiile adoptate de Curte în ultima vreme în materie sunt de natură
să-i nuanţeze aplicaţia în două direcţii: pe de o parte, jurisdicţia europeană a
încercat a-i determina anumite limite, iar, pe de altă parte, i-a adus noi aplicaţii
privitoare la obligaţiile ce revin statelor în asigurarea respectării lui. în ceea ce
priveşte prima direcţie, ni se pare relevantă o soluţie de speţă în care Curtea a
constatat încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Convenţie sub aspect procedural, prin
aceea că autorităţile naţionale nu au desfăşurat o anchetă rapidă şi efectivă
privitoare la complicitatea unor agenţi ai statului la moartea fiului reclamantei3. In
aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, reclamanta a cerut obligarea statului
în cauză la a desfăşura o asemenea anchetă. Privitor la această cerere formulată
de reclamantă, instanţa europeană a arătat că, până în prezent, ea nu a" lăsat
niciodată să se înţeleagă în jurisprudenţa sa că, în caz de constatare a unei
încălcări a art. 2 sub aspect procedural, guvernul în cauză ar trebui să deschidă
1A se vedea supra, voi. I, nr. 560; a se vedea FIA. Baias, R. Dincă, Imobil preluat
abuziv; hotărârea CEDO de condamnare a statului român; notă, în Pandectele Române
nr. 3/2002, p. 59 şi urm.; a se vedea şi Recomandarea n° R (2000)2 a Comitetului
Miniştrilor al Consiliului Europei cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor
cauze la nivel intern ca urmare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului,
adoptată de acest organ al Consiliului Europei la cea de-a 694-a reuniune a Delegaţilor
Miniştrilor, la 19 ianuarie 2000.
2 A se vedea C.-L. Popescu, Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pro
nunţate în cauzele împotriva României (1998-2002), Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003.
3 CEDH, 1 iulie 2003, Finucane c/Royaume-Uni, Recueil 2003-VDI, § 84.
496 Bîrsan
o nouă anchetă cu privire la decesul în discuţie. Mai mult, în alte cauze ea a

refuzat să se pronunţe în acest sens1, subliniind că nu consideră că ar fi oportun
să dispună o astfel de anchetă în speţă; aceasta deoarece nu s-ar putea prezuma
că, în împrejurări tragice, care s-au soldat cu moartea unei persoane, ar fi util să
se desfăşoare o nouă anchetă şi că aceasta ar fi de natură să ofere o redresare a
situaţiei litigioase atât pentru familia victimei, cât şi pentru opinia publică în
general, chiar dacă s-ar asigura noii anchete transparenţa necesară pentru a stabili
responsabilitatea celor vinovaţi de producerea tragicului eveniment; într-adevăr,
scurgerea timpului, efectele acesteia asupra probelor şi asupra disponibilităţii
martorilor ar risca, prin forţa lucrurilor, să nu conducă la a fi efectuată o anchetă
satisfăcătoare şi concludentă, pentru că ea nu ar permite nici stabilirea unor
fapte importante şi nici înlăturarea dubiilor şi bănuielilor fireşti în astfel de
împrejurări. Revine, mai degrabă, Comitetului Miniştrilor ca, pe temeiul art. 46 din
Convenţie, să decidă măsurile ce au a fi luate de statul în cauză pe plan intern, în
executarea unei hotărâri a instanţei europene2. Aşadar, în concepţia instanţei
europene există situaţii în care repunerea victimei în situaţia anterioară, prin
redeschiderea unei anchete ale cărei rezultate nu ar apărea convingătoare, nu
reprezintă o soluţie satisfăcătoare pe terenul aplicării dispoziţiilor art. 41 din
Convenţie, acordarea unei satisfacţii echitabile victimei sub forma obligării statului
în cauză la plata unei despăgubiri morale fiind de preferat3.
Privitor la cea de-a doua direcţie, fără a depăşi caracterul declarativ al 47
hotărârilor sale, dar voind a da un conţinut mai precis obligaţiei ce revine statelor
de a executa aceste hotărâri şi prin repunerea părţilor în situaţia anterioară,
instanţa europeană a indicat, în considerentele unor hotărâri, măsurile pe care
au a le lua statele pentru a asigura victimei încălcărilor Convenţiei restituîio in
integrum. Astfel, începând cu cauza Genqel c/Turquie4, Curtea a arătat că, în
situaţia în care ea a ajuns la concluzia că un reclamant a fost condamnat penal în
urma unui proces pe care l-a considerat că s-a desfăşurat cu nesocotirea garanţiilor
1CEDH, 16 iulie 2002, UlkiiEkinci v/Turkey, § 179; 18 iunie 2002, Orhăn v/Turkey,
§ 451, ambele nepublicate, Internet, site cit.
2CEDH, 1 iulie 2003, Finucane c/Royaume-Uni,precit., § 89; în acelaşi sens, 1 aprilie
1998, Akdivar et autres c/Turquie, precit., § 47.
3 CEDH, 4 mai 2001, McKerr c/Royaume-Uni, Recueil 2001-EI, § 182; în acelaşi
sens, hotărârile pronunţate în aceeaşi zi în cauzele: Hugh Jordan v/United Kingdom,
Kelly et autres c/Royaume-Uni, Shanghan c/Royume-Uni, nepublicate, Internet,
site cit.
4 CEDH, 23 octombrie 2003, nepublicată, Internet, site cit.
Bîrsan 497
prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie, în principiu, redresarea cea mai

apropriată a situaţiei ar fi aceea a rejudecării reclamantului, cu respectarea
tuturor garanţiilor procesuale ce-i sunt recunoscute de acest text1. De asemenea,
în cauza Assanidze c/Georgie, în care instanţa europeană a constatat încălcarea
dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţie, prin detenţia arbitrară a reclamantului
timp de peste 3 ani, şi ale art. 6 parag. 1, prin neexecutarea unei decizii judiciare
definitive de punere în libertate, pentru prima dată în jurisprudenţă sa ea a
arătat că, având în vedere circumstanţele cauzei şi „imperativul urgent de a pune
capăt acestor încălcări, (...) incumbă statului pârât să asigure punerea în libertate
a reclamantului în cel mai scurt timp”2(s. n., C.B.). Tot astfel, în cauza Ilaşcu et
autres c/Moldova etRussie, Curtea a considerat că orice prelungire a detenţiei
ilegale şi arbitrare a reclamanţilor ar antrena, în mod necesar, prelungirea gravei
încălcări a dispoziţiilor art. 5 constatată de Curte şi, pe cale de consecinţă, şi
răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor ce revin statelor pârâte pe terenul
art. 46 din Convenţie, în sensul de a se conforma hotărârilor Curţii. De aceea,
având în vedere motivele pe care s-a întemeiat constatarea încălcării de către cele
două state a acestor drepturi, anume angajarea responsabilităţii lor pentru
tratamentul la care au fost supuşi reclamanţii din partea autorităţilor ilegale
transnistrene, instanţa europeană a arătat că ele „trebuie să ia toate măsurile
necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor şi pentru a asigura
eliberarea lor imediată”3(s.n., C.B.).
Secţiunea a I lI -a . C on d iţiile acordării satisfacţiei echitab ile
§1. C ondiţii prealabile
48 808. Constatarea existenţei unei încălcări a Convenţiei; „partea lezată”.

Textul analizat prevede că satisfacţia echitabilă este acordată numai atunci când
instanţa europeană constată existenţa încălcării unui drept garantat de Convenţie
sau de protocoalele sale adiţionale. în practică sunt frecvente situaţiile în care,
într-o „acţiune cu mai multe capete de cerere”, Curtea ajunge la concluzia existenţei
1Idem, § 28; în acelaşi sens, 29 ianuarie 2004, TahirDuran c/Turquie, nepublicată,

§ 27, Internet, site cit.; 18 mai 2004, Somogyi c/Italie, Recueil 2004-IV, § 86, Internet,
site cit.; 10 noiembrie 2004, Sejdovic c/Italie, nepublicată, § 55, Internet, site cit.
2 CEDH, 8 aprilie 2004, Recueil 2004-11, § 203.
3 CEDH, 8 iulie 2004, Recueil 2004-VH, § 490.
498 Bîrsan
mai multor încălcări suferite de acelaşi reclamant. Nu interesează care este izvorul
concret al acestor încălcări: acţiunea sau omisiunea autorităţilor statale, carenţele
în desfăşurarea activităţii acestora etc. Numai după constatarea încălcării
denunţate de reclamant prin cererea sa Curtea va trece la analiza pretenţiilor
acestuia pe terenul satisfacţiei echitabile. Aceasta înseamnă că aplicarea
dispoziţiilor art. 41 presupune identificarea reclamantului ca victimă a unei
asemenea încălcări, textul utilizând în acest sens noţiunea de „parte lezată”.
Sigur că, în principiu, noţiunea de victimă („parte lezată”) înscrisă în art. 41 49
este sinonimă cu cea prevăzută de art. 34 din Convenţie, potrivit căruia, spre a se
adresa instanţei europene cu o cerere, cel interesat trebuie, printre altele, să
poată pretinde că este victima încălcării unui drept pe care aceasta i-1 garantează.
După cum a decis Curtea, în contextul art. 50 (în prezent art. 41) din Convenţie, 50
noţiunile de „victimă” şi de „parte lezată” au a fi considerate sinonime cu termenul
de victimă prevăzut de art. 25 (în prezent art. 34); „ambele desemnează persoana
direct afectată de acţiunea sau omisiunea litigioasă”, denunţată de reclamant prin
cererea sa1. Facem totuşi precizarea că, după părerea noastră, cele două noţiuni nu
se suprapun perfect în sensul că „victima” ce ajunge la a pretinde satisfacţia
echitabilă sigur trebuie să aibă această calitate şi pe temeiul art. 34 din Convenţie,
dar nu şi invers, pentru că reclamantul poate avea calitatea de victimă la momentul
introducerii cererii, dar o poate pierde pe parcursul examinării ei, astfel că, în final,
evident că nu mai este în măsură să ceară şi să obţină o satisfacţie echitabilă.
Aşadar, considerăm că cele două calităţi se plasează la momente diferite, cu 51
consecinţe diferite. Astfel, în timp ce, pe terenul art. 34 din Convenţie, calitatea
de victimă a reclamantului îi permite să se adreseze instanţei europene, fiind
vorba despre o condiţie de admisibilitate a cererii sale, în caz contrar cererea
fiind declarată incompatibilă rationepersonae cu dispoziţiile Convenţiei (art. 35
parag. 3), calitatea de victimă ce deschide vocaţia la obţinerea unei satisfacţii
echitabile în aplicarea prevederilor art. 41 trebuie să fie stabilită de instanţa
europeană şi după examinarea cererii pe fond; la momentul introducerii cererii,
reclamantul se poate pretinde victima încălcării unui drept garantat de
Convenţie, iar guvernul statului în cauză poate să-i conteste această „calitate”,
în principiu, pe calea opunerii unei excepţii preliminare pe parcursul examinării
admisibilităţii cererii, şi, eventual, şi cu prilejul analizei fondului cauzei, în condiţiile
art. 55 din Regulament. Nu sunt de exclus situaţiile în care - ceea ce se petrece
1CEDH, 10 martie 1972, De Wilde, Ooms et Versyp c/Belgique,precit., § 50; în acelaşi

sens, lOmartie 1980, Luedicke, Belkacem et K o ţ c/Allemcmgne (art. 50), Serie A
nr. 36, § 15.
Bîrsan 499
adeseori în practică - reclamantul se poate pretinde victima unei încălcări a unui

drept apărat de Convenţie, dar cererea sa nu îndeplineşte o altă sau alte condiţii
de admisibilitate. De asemenea, este posibil ca până la pronunţarea instanţei
europene pe fond reclamantul să piardă calitatea de victimă.
52 Pe terenul art. 41, însă, reclamantul apare ca fiind efectiv victima încălcării
denunţate prin cererea sa, după examinarea cauzei pe fond. De această dată
victima a devenit „parte lezată” deoarece instanţa europeană constată că acea
încălcare s-a produs, astfel că reclamantul are dreptul la a pretinde o satisfacţie
echitabilă. De aceea, ni se pare mult mai exact să se spună că victima ce pretinde
reparaţie este persoana cu privire la care, prin hotărârea Curţii, s-a stabilit că a
fost afectată de acţiunea sau omisiunea autorităţilor statale declarată ca fiind
contrară dispoziţiilor Convenţiei1.
53 Instanţa europeană a admis că cererea privitoare la satisfacţia echitabilă poate
fi introdusă şi de moştenitorii victimei, în ipoteza în care ea s-a pronunţat pe fond
cu privire la existenţa încălcării denunţate de autorul acestora prin cererea sa
introductivă de instanţă, rămânând a statua numai cu privire la acordarea reparaţiei
prevăzute de art. 41 din Convenţie2. Ea a considerat că „dreptul de a pretinde o
satisfacţie echitabilă poate să supravieţuiască în favoarea moştenitorilor defunc
tului, care era titularul acelui drept”, precizând că, de regulă, acest principiu are a se
aplica numai în privinţa prejudiciului material şi a cheltuielilor judiciare3. Ulterior,
într-o cauză în care Curtea a constatat încălcarea libertăţii de exprimare a recla
mantului decedat în timpul examinării cererii acestuia de către instanţa europeană,
văduva sa, căreia i s-a recunoscut calitatea de a continua acţiunea, a solicitat
acordarea unei sume de bani „pentru repararea prejudiciului moral cauzat de
«discreditarea» produsă defunctului ei soţ prin condamnarea pe care a suferit-o”4.
Curtea a considerat că reclamantul şi văduva sa au suferit un prejudiciu moral,
astfel că i-a acordat acesteia o sumă de bani cu acest titlu, ceea ce poate conduce
la concluzia că, într-o asemenea ipoteză, poate fi transmis şi dreptul ce poartă
asupra despăgubirii obţinute pentru repararea unui prejudiciu moral5. De
1CEDH, 6 noiembrie 1980, Sunday Times c/Royaume-Uni (art. 50), Serie Anr. 38,
§13.
2 CEDH, 18 octombrie 1982, X c/Royume-Uni (art. 50), SerieAnr. 55, § 12.
3Ibidem-, în acelaşi sens, CEDH, 27 februarie 1980, Dewcer c/Belgique, SerieAnr. 35,
§37.
4 CEDH, 28 septembrie 1999, Dalban c/Roumanie, Recueil 1999-VI, § 57.
5Idem §59; în acelaşi sens, CEDH, 24 octombrie 2004, Bursuc c/Roumanie, nepublicată,
Internet, site cit.
500 Bîrsan
asemenea, este posibil să fie recunoscută calitatea unei persoane de a acţiona,

ca victimă indirectă, în faţa instanţei europene, dar satisfacţia echitabilă sub
forma unei despăgubiri morale să nu-i fie acordată ei, ci celor alături de care a
acţionat, datorită gradului de rudenie mai apropiat între aceştia din urmă şi victima
directă a acţiunii ilegale a autorităţilor statale. Astfel, într-o cauză, Curtea a
constatat că nu a putut stabili dacă, aşa cum a pretins reclamantul prin acţiunea
sa, fratele său a fost omorât ilegal de forţele de ordine; nu mai puţin, constatând
totuşi încălcarea art. 2 şi 13 din Convenţie prin neefectuarea unei anchete efective
privitoare la decesul incriminat, instanţa europeană a considerat că văduva şi
copiii celui dispărut au dreptul la o satisfacţie echitabilă, sub forma unei
indemnizări a prejudiciului astfel suferit; aceasta deoarece reclamantul a formulat
cererea introductivă de instanţă nu numai în numele său şi al fratelui său decedat,
dar şi în numele văduvei şi al copiilor acestuia din urmă. Aşa fiind, instanţa
europeană a decis să aloce o sumă de bani copiilor şi văduvei celui decedat, „dar
nu a fost convinsă că însuşi reclamantul ar fi suferit vreun prejudiciu (moral),
astfel că nu i-a acordat nici o reparaţie”1.
§2. C ondiţiile propriu-zise
A. Precizare
809. Condiţii prealabile şi condiţii propriu-zise ale acordării satisfacţiei 54

echitabile. în literatura juridică de specialitate consacrată Convenţiei nu există
un punct de vedere unitar cu privire la determinarea acestor condiţii. Astfel,
unii autori vorbesc despre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul
pentru a fi reparat, anume ca acesta să fie personal, direct şi sigur2. Alţi autori
susţin că, pentru ca art. 41 să poată fi aplicat, au a fi îndeplinite următoarele
condiţii: constatarea existenţei de către Curte a unei încălcări a Convenţiei; imposi
bilitatea de a obţine, pe plan intern, repararea consecinţelor acestei încălcări;
existenţa unui prejudiciu şi existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea
constatată şi prejudiciu. în ce ne priveşte, am preferat să vorbim despre condiţii
prealabile acordării satisfacţiei echitabile şi condiţiile propriu-zise ce au a fi
îndeplinite pentru ca aceasta să fie obţinută, şi anume: să existe un prejudiciu, în
primul rând şi, în al doilea rând, să existe un raport de cauzalitate între constatarea
făcută de Curte cu privire la denunţarea alegată de reclamant prin cererea sa şi
1CEDH, 19 februarie 1998, Kaya c/Turquie, Recueil 1998-1, § 122.

2 A se vedea Fr. Sudre, op. cit., p. 609-610.
Bîrsan 501
prejudiciul suferit. Nouă ni se pare că, prin ipoteză, spre a putea decide asupra
satisfacţiei echitabile, Curtea are a constata că s-a produs o încălcare a unui
drept garantat de Convenţie, prima propoziţie a textului art. 41 fiind limpede în
acest sens; aceasta în primul rând; în al doilea rând, fie victima se găseşte în
situaţia de a nu putea obţine reparaţie pe plan intern, fie că nu se mai poate aplica
principiul restitutio in integmm deoarece, în orice caz, încălcarea este ireversibilă,
cum ar fi situaţia depăşirii duratei rezonabile a unei proceduri judiciare, sau, chiar
dacă s-ar dispune şi s-ar executa restitutio in integrum, încă reparaţia nu ar fi
suficientă, cum ar fi, spre exemplu, situaţia în care Curtea constată deţinerea
ilegală a unui bun proprietatea reclamantului fără temei legitim de către stat,
dispune restituirea acestuia, dar acordă satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul
material şi moral suferit de reclamant prin privarea de proprietate la care a fost
supus din partea autorităţilor statale; sau, mai exact, repunerea victimei în situaţia
anterioară presupune şi acoperirea acestor prejudicii.
B. Prejudiciul; categorii
I. Principii generale
55 810. Noţiune. Pentru a putea obţine satisfacţia echitabilă prevăzută de
art. 41, victima încălcării unui drept garantat de Convenţie trebuie să fi suferit un
prejudiciu; acesta este rezultatul negativ al acţiunii sau inacţiunii autorităţilor
statale, declarată de Curte ca fiind contrară prevederilor Convenţiei. Jurisprudenţă
instanţei europene a stabilit unele principii de ordin general aplicabile cu privire
la acest prejudiciu, obiect al obligaţiei de reparare ce are a fi îndeplinită de statul
în cauză. Astfel, în primul rând, în materia analizată prejudiciul cuprinde atât
prejudiciul material care, în concepţia Curţii, reprezintă pierderile deordin
patrimonial, consecinţă directă a încălcării alegate şi constatate de Curte, şi uneori
chiar indirectă, cum ar fi pierderea certă a anumitor venituri ce nu au mai putut fi
obţinute, precum şi prejudiciul moral, ceea ce presupune repararea „stărilor de
nelinişte, de disconfort şi de incertitudine ce rezultă din acea încălcare”1.
56 în al doilea rând, adeseori prejudiciul suferit de reclamant comportă elemente
indisociabile ce nu permit un calcul exact al cuantumului său, indiferent dacă
este vorba despre un prejudiciu material sau, mai ales, atunci când poartă asupra
unui prejudiciu moral; într-o asemenea situaţie, instanţa europeană va face o
apreciere globală, în echitate, astfel cum permite art. 41 din Convenţie, care
1CEDH, 6 aprilie 2000, Comingersoll c/Portugal, Recueil 2000-IV, § 29.
502 Bîrsan
utilizează adjectivul „echitabilă” şi îi acordă putere discreţionară în privinţa

stabilirii lui1.
In al treilea rând, potrivit principiilor general recunoscute cu privire la modul 57
de stabilire a întinderii obligaţiei de reparare a prejudiciului ce rezultă dintr-o
activitate a autorităţilor statului responsabil, în dreptul internaţional această
obligaţie cuprinde şi prejudiciul suferit de victimă după începerea procedurii
internaţionale2; de aceea, Curtea a decis că prejudiciul ce are a fi reparat se
stabileşte la momentul pronunţării hotărârii instanţei europene3.
De altfel, din acest punct de vedere, în aceeaşi cauză reamintită mai sus4 în 58
care, în urma constatării încălcării dreptului de proprietate cu privire la un teren
ce aparţinea reclamantului prin modul cum autorităţile fiscale naţionale au aplicat
dispoziţiile legale ce permiteau exerciţiul unui drept de preempţiune în favoarea
statului, Curtea a admis că, în cazul nerestituirii acelui teren, calculul prejudiciului
material avea a fi Scut luând ca punct de plecare valoarea Iui de piaţă, la momentul
pronunţării hotărârii sale5.
în sfârşit, instanţa europeană a decis că evaluarea pe care ea are a o efectua 59
cu privire la ceea ce speră reclamantul să obţină cu titlu de satisfacţie echitabilă,
spre a-şi vedea astfel reparat prejudiciul suferit prin încălcarea dreptului său
apărat de Convenţie, încălcare stabilită de Curte, indiferent dacă este vorba
despre prejudiciul material sau moral, urmează a fi realizată conform principiilor
degajate din jurisprudenţa sa în materie, şi nu prin referire la principiile sau la
baremele de evaluare ale instanţelor interne6. Facem precizarea că aceasta nu
înseamnă că reclamantul nu are obligaţia de a proba prejudiciul suferit, în special
cu privire la prejudiciul material; el are această obligaţie şi poate folosi orice
mijloc de probă acceptat de instanţa europeană: copii de pe acte de proprietate,
1Ibidem', în acelaşi sens, 18 decembrie 1984, Sparrong etLdnnroth c/Suede (art. 50),
SerieAnr. 88, § 32.
1 CEDH, 10 noiembrie 1969, Stogmiiller c/Autriche, Serie A nr. 9, § 7; 10 noiembrie
1969, Matznetter c/Autriche, SerieAnr. 10, § 5.
3 în acelaşi sens, a se vedea J.-L. Charrier, op. cit., p. 304.
5 CEDH, 22 septembrie 1994, Hentrich c/France, Serie A nr. 296-A, § 71; 3 iulie
1995, Hentrich c/France (art. 50), SerieAnr. 320-A, § 11.
6 CEDH, 28 octombrie 1998, Osman c/Royaume-Uni, Recueil 1998-VHI, § 164;
6 noiembrie 1980, Sunday limes c/Royaume-Uni (art. 50), SerieAnr. 38, § 41; 1 iulie
1997, Probstmeier c/Allemagne, Recueil 1997-IV, § 77; 9 aprilie 2002, Podkolzina
c/Lettonie, Recueil 2002-D, § 52.
33. Bîrsan 503

expertize, certificate medicale etc. Toate aceste probe vor fi folosite de Curte în
determinarea, cel mai adesea în echitate, a prejudiciului şi a cuprinsului obligaţiei
de reparare a lui.
60 Din acest punct de vedere, într-o cauză în care a constatat încălcarea dispo
ziţiilor art. 1 din Protocolul Nr. 1 prin distrugerea de către agenţi ai statului a unor
bunuri imobile şi mobile aparţinând reclamanţilor, Curtea a arătat că acestora li se
cuvine acordarea unei reparaţii pentru prejudiciul material astfel suferit. Totuşi,
din probele dosarului ea a reţinut că reclamanţii nu au dovedit prin probe scrise
sau prin alte mijloace de probă pretenţiile lor în privinţa „cantităţii” şi valorii
bunurilor astfel pierdute, iar guvernul nu a făcut observaţii detaliate sub acest
aspect. într-o asemenea situaţie, instanţa europeană a decis că evaluarea pe care
ea are a o face cu privire la cuantumul sumelor ce urmează a fi acordate reclamanţilor
pentru pierderea bunurilor lor „nu poate comporta nici o parte de pură speculaţie,
ci va trebui să se bazeze pe principiile echităţii”1.
61 Instanţa europeană a precizat că scopul sumelor stabilite cu titlu de satisfacţie
echitabilă este exclusiv acela de a-i acorda reclamantului o reparaţiune pentru
prejudiciul pe care acesta l-a suferit, ce constituie o consecinţă a încălcării consta
tate2. Aşadar, în concepţia instanţei europene, obligaţia de reparare a prejudiciului
stabilită în sarcina statului în cauză are numai caracter reparator, iar uneori, prin
raportare la condiţiile în care s-a produs încălcarea dreptului garantat de Con
venţie şi la însăşi natura acestui drept, reparaţia acordată cu titlu de satisfacţie
echitabilă poate fi pur morală; într-o asemenea situaţie, satisfacţia echitabilă are
caracter reparator pur moral.
n . Prejudiciul material
62 811. Noţiune; aplicaţii. Prejudiciul material este rezultatul constatării încălcării
unui drept patrimonial garantat de Convenţie sau care are legătură, care-şi poate
avea izvorul într-un asemenea drept. Bunăoară, este incontestabil că încălcarea
dreptului de proprietate, în sensul Convenţiei, ca drept patrimonial prin esenţa
lui, este de natură să cauzeze reclamantului un prejudiciu patrimonial; nu este
mai puţin adevărat că o asemenea încălcare poate conduce şi la cauzarea unui
prejudiciu moral, dat, spre exemplu, de prelungirea ei în timp. Dar tot atât de bine
se poate ca şi încălcarea săvârşită cu privire la un drept personal nepatrimonial -
cum ar fi dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante, dreptul
la libera exprimare şi informare, dreptul la libertate şi siguranţă etc. - să aibă
1 CEDH, 24 aprilie 1998, Selţuk et Asker c/Turquie, Recueil 1998-11, § 106.
1 CEDH, 13 iulie 2000, Scozzari et Giunta c/Italie, precit., § 250.
504 Bîrsan
consecinţe patrimoniale pentru victimă, deci să se concretizeze într-un prejudiciu

patrimonial ce deschide vocaţia la acordarea unei satisfacţii echitabile pe terenul
art. 41 din Convenţie: cel supus la tratamente inumane a fost indisponibilizat şi
s-a aflat sub îngrijiri medicale o lungă perioadă de vreme, cel arestat pe nedrept
sau cel căruia i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare a fost o vreme lipsit de
venituri etc.
Instanţa europeană a decis, cu valoare de principiu, că „baza unei indemnizări 63
acordate cu titlu de prejudiciu material nu poate fi decât situaţia care ar fi existat
(pentru victimă) în absenţa încălcării constatate (de Curte)”1.
Raportându-ne acum la acordarea unei satisfacţii echitabile pentru prejudiciul 64
în discuţie în cazul diverselor încălcări ale unor drepturi garantate de Convenţie,
pe terenul art. 2 Curtea a decis că, în cazul decesului soţului reclamantei, produs
ca urmare a intervenţiei disproporţionate a forţelor de ordine ale statului,
stabilindu-se responsabilitatea acestuia din urmă pentru moartea victimei şi
existând un raport de cauzalitate direct între încălcarea dispoziţiilor art. 2 , care
protejează dreptul la viaţă, şi pierderea susţinerii financiare pe care o asigura
victima soţiei şi copiilor săi, statul în cauză este obligat să indemnizeze reclamanta
pentru prejudiciul material suferit, prejudiciu care, de altfel, nu a fost contestat
de guvern. Luând ca bază de calcul sumele ce reprezentau pierderile de venit
suferite de reclamantă, Curtea i-a acordat o sumă cu titlu de despăgubire
materială2.
Sau, într-o cauză în care instanţa europeană a decis că omisiunile autorităţilor 65
de a lua măsurile susceptibile de a evita aplicarea de tratamente inumane şi
degradante unor copii, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 3 din Convenţie, cu
privire la acordarea de despăgubiri patrimoniale ea a arătat că „un calcul precis al
sumelor necesare unei reparaţii integrale (restitutio in integrum) a pierderilor
materiale suferite de reclamanţi poate fi pus sub semnul întrebării de caracterul
intrinsec aleatoriu al prejudiciului cauzat prin încălcarea constată (de Curte)”.
Totuşi, a spus Curtea, „o indemnizare are a fi acordată, în ciuda numărului mare
de împrejurări neprevăzute ce pot complica aprecierea pierderilor viitoare,
deoarece, cu cât trece mai mult timp, cu atât legătura dintre încălcarea alegată şi
paguba suferită devine mai nesigură. Ceea ce urmează a se determina, în asemenea
situaţii, este nivelul satisfacţiei echitabile necesar a fi alocat fiecărui reclamant
pentru pierderile materiale, atât prezente, cât şi viitoare, domeniuîn care Curtea
dispune de o putere de apreciere ce are a o pune în valoare în funcţie de ceea ce
1CEDH, 9 decembrie 1994,Schouten etMeldrum c/Pays-Bas, Serie Anr. 304, § 75.

2 CEDH, 27 iunie 2000, Salman c/Turquie, Recueil 2000-VII, § 137.
Bîrsan 505
ea consideră a fi echitabil; din acest punct de vedere, indemnizările acordate în

cauze interne comparabile reprezintă un element pertinent, dar nu determinant1.
66 într-o cauză în care instanţa europeană a constatat încălcarea dispoziţiilor
art. 8 din Convenţie prin revocarea reclamanţilor din rândurile cadrelor militare
datorită orientării lor sexuale, aceştia au cerut acoperirea prejudiciului material
astfel suferit prezentând calcule proprii, cu motivarea că nu dispuneau de mijloace
materiale pentru efectuarea unei expertize2. Guvernul a susţinut că este dificil de
făcut un calcul al reparaţiilor în asemenea situaţii şi că, în orice caz, nu pot fi
acordate reparaţii pentru lipsa unor câştiguri salariale viitoare, datorită caracterului
lor nesigur3. Curtea a reţinut că revocarea reclamanţilor „a avut o incidenţă profundă
asupra viitorului lor profesional”, că ei urmau a avea o carieră profesională
„interesantă”, fiind notaţi „foarte bine” în rapoartele de evaluare4, şi că revocarea
litigioasă a reprezentat pentru ei atât pierderea unor câştiguri materiale sigure,
cât şi a unei părţi din pensia specială necontributivă la care ar fi avut dreptul;
statuând în echitate, jurisdicţia europeană a acordat reclamanţilor cu titlu de
reparaţie pentru prejudiciul material suferit atât câte o sumă individualizată, în
funcţie de situaţia lor în armată anterior revocării, pentru pierderea câştigurilor ce
le-ar fi avut de la data revocării şi până la data hotărârii Curţii, cât şi o altă sumă
pentru pierderile viitoare şi încă o sumă pentru pierderile suferite la regimul
necontributiv de pensii militare5.
67 De asemenea, tot pe terenul art. 8 , dar aplicat în privinţa încălcării drepturilor
succesorale ale copilului născut în afara căsătoriei în raport cu cele ale copilului
din căsătorie, Curtea a decis că un copil din afara căsătoriei care, din această
cauză, nu a putut veni la succesiunea tatălui său biologic, „a suferit un prejudiciu
material al cărui cuantum corespunde valorii bunurilor defunctului pe care le-ar fi
cules dacă ar fi avut legăturile de familie juridiceşte recunoscute cu tatăl său la
epoca decesului acestuia”6. Cât priveşte momentul la care se determină valoarea
patrimoniului de împărţit, Curtea a decis că este cea pe care de cuius a âvut-o
atunci când s-a efectuat partajul între ceilalţi moştenitori cărora legislaţia naţională
le recunoscuse această calitate7.
1CEDH, 10 mai 2001, Z et autres c/Royaume-Uni, Recueil 2001-V, § 120.
2 CEDH, 25 iulie 2000, Smith et Grady c/Royaume-Uni (satisfaction equitable), Recueil
2000-1X, § 14. .
3Idem, § 17.
4 Idem, § 20.
5Idem, § 21-25.
6 CEDH, 3 octombrie 2000, Camp et Bourimi c/Pays-Bas, Recueil 2000-X, § 49; în
acelaşi sens, CEDH, 29 noiembrie 1991, Vermeire c/Belgique, SerieAnr. 214-C, § 31.
7 CEDH, 3 octombrie 2000, Camp et Bourimi c/Pays-Bas, precit., § 49.
506 Bîrsan
Desigur că cele mai multe aplicaţii ale dispoziţiilor art. 4 i cu privire la acordarea 6 8
de despăgubiri pentru prejudiciul m aterial suferit de victimă se regăsesc, în
jurisprudenţa Curţii, în cauzele ce au ca obiect încălcări ale dreptului oricărei
persoane „la respectarea bunurilor sale”, garantat de art. 1 din Protocolul Nr. 1. în
aplicarea dispoziţiilor acestui text instanţa europeană face o distincţie netă între
privarea licită de un bun, adică cea care se bazează pe dispoziţii legale existente
în statul în cauză, şi deposedarea în fapt, ilicită. Curtea a decis, cu valoare de
principiu, că un caracter ilicit al deposedării se repercutează, prin forţa lucrurilor,
asupra criteriilor ce au a fi utilizate pentru determinarea reparaţiei datorate de
statul în cauză, consecinţele financiare ale unei preluări licite a unui bun neputând
fi asimilate cu cele ale unei deposedări ilicite1. în ipoteza în care statul a procedat
la o deposedare lipsită de orice bază juridică internă, constatarea încălcării
dreptului de proprietate presupune, mai întâi, aplicarea principiului restitutio in
integrum, iar, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, Curtea acordă, de regulă,
despăgubiri ce ţin seama de valoarea de circulaţie a bunului2. în schimb, atunci
când deposedarea de un bun a fost licită, cum este situaţia unei exproprieri ce are
o bază legală pe plan intern şi căreia nu-i lipseşte altceva spre a fi legitimă, în acord
cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul Nr. 1, decât faptul că ea s-a făcut iără piaţa anei
„indemnizări echitabile”, nu mai are a fi aplicat principiul restitutio in integrum,
ci urmează a fi acordată o despăgubire care trebuie să fie proporţională cu valoarea
bunului litigios3. Bunăoară, instanţa europeană a decis că poate fi acordată o
despăgubire inferioară valorii de circulaţie a bunului atunci când deposedarea s-a
Scut „din motive de utilitate publică pentru realizarea unor reforme economice sau
de justiţie socială” 4 sau în cadrul schimbării radicale a sistemului constituţional al
unui stat cum este trecerea de la monarhie la republică5.
Pe de altă parte, Curtea a acordat despăgubiri materiale pentru „ansamblul 69
chiriilor funciare ce ar fi putut fi obţinute pe o perioadă dată, apreciate la un anumit
procentaj din valoare estimativă de piaţă a imobilului pentru fiecare an de lipsire
de proprietate”6. în cazul unei expulzări ilegale a reclamantului de către autorităţi
1CEDH, 28 noiembrie 2002, Ex-roide Grece et autres c/Grece (satisfaction equitable),
nepublicată, § 75, Internet, site cit.
2CEDH, 23 ianuarie 2001, Brumărescu c/Roumanie (satisfaction equitable), Recueil
2000-1, § 24.
3 CEDH, 3 iulie 1995, Hentrich c/France (art. 50), Serie Anr. 320-A, §11.
4 CEDH, 21 februarie 1986, James et autres c/Royaume-Uni, SerieAnr. 98.
5CEDH, 28 noiembrie 2002, Ex-roi de Grece et autres c/Grece (satisfaction equitable),
precit., § 78.
6 CEDH, 28 iulie 1998, Loizidou c/Turquie (art. 50), Recueil 1998-IV, § 33.
Bîrsan 507
dintr-un local comercial - în speţă un cinematograf-urmată de anularea acestui

act considerat ilegal de autorităţile naţionale, Curtea a acordat o despăgubire
echivalentă „pierderii câştigului ce ar fi rezultat din exploatarea acelui local”1.
70 De asemenea, în situaţia în care încălcarea dreptului de proprietate al reclaman
tului „asupra bunurilor sale” a constat în reţinerea fară temei a unor sume de bani
de către autorităţile statale sau în întârzierea achitării lor, instanţa europeană a
decis într-o jurisprudenţă constantă că ar fi diminuat caracterul adecvat al unei
despăgubiri dacă plata sumelor datorate reclamantului „ar face abstracţie de
elemente susceptibile să le reducă valoarea, cum ar fi scurgerea timpului”2. De
regulă, în astfel de situaţii, Curtea acordă „o dobândă necapitalizabilă” într-un
anumit procent per annum, raportat la realităţile economice ale statului în cauză.
71 812. Prejudiciul material sub forma „pierderii unei şanse”. Uneori, instanţa
europeană recunoaşte producerea unui prejudiciu patrimonial supus reparaţiunii
prin încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie ce garantează dreptul la
un proces echitabil, prejudiciu ce poate consta pentru reclamant în pierderea
unei şanse rezultate din inechitatea procedurii a cărei victimă a fost; altfel spus,
dacă procedura în cauză s-ar fi desfăşurat cu toate garanţiile procedurale conferite
de acest text, reclamantul nu ar fi suferit o anumită pierdere patrimonială,
supusă reparaţiunii. Din păcate, trebuie să recunoaştem că jurisprudenţă instanţei
europene nu este foarte coerentă cu privire la determinarea unor criterii potrivit
cărora ar putea fi stabilite situaţiile în care constatarea unei încălcări a dreptului
la un proces echitabil ar fi de natură să conducă la pierderea unei şanse exprimate
într-un prejudiciu patrimonial astfel suferit de reclamant.
72 Fără a le da o valoare absolută, ar părea că, în concepţia instanţei europene,
anumite încălcări „mai grave” ale garanţiilor procedurale prevăzute de art. 6 parag. 1
din Convenţie pot constitui izvorul unui asemenea prejudiciu. Astfel, într-o cauză
în care Curtea a constatat încălcarea dispoziţiilor acestui text prin nerespectarea
dreptului la apărare într-un proces penal, pe terenul art. 50 (în prezent art. 41)
reclamantul a cerut obligarea statului la despăgubiri deoarece „dacă ar fi beneficiat
de o apărare adecvată, el ar fi fost condamnat în mod sigur la o pedeapsă mai
1 CEDH, 19 octombrie 2000, latridis c/Grece (satisfaction equitable), Recueil

2000-XI, § 35.
2CEDH, 9 decembrie 1994, Rafflneries grecques Stran et Stratis Andreadis c/Grece,
Serie A nr. 301 -B, § 82; 18 aprilie 2002, Logothetis c/Grece (satisfaction equitable),
§ 9, nepublicată, Internet, site cit.; 8 iulie 2004, Kliafas et autres c/Grece, nepublicată,
508 Bîrsan
mică ( . . Curtea a arătat că ea „nu ar putea subscrie la o afirmaţie atât de categorică”,

dar a considerat că instanţa de apel în faţa căreia reclamantul a fost lipsit de dreptul
la apărare „a agravat substanţial pedeapsa dispusă de prima instanţă; ar fi putut să
nu fie aşa, a spus Curtea, dacă reclamantul ar fi beneficiat de o apărare concretă şi
efectivă; o asemenea pierdere de şansă reală justifică acordarea unei satisfacţii
echitabile” (s.n., C.B.) pentru acoperirea unui prejudiciu material şi moral pe care
instanţa europeană l-a apreciat in ansamblul său, în echitate, la o anumită sumă,
iară a diferenţia între prejudiciul material şi cel moral2.
Ulterior, într-o altă cauză în care Curtea a constat tot încălcarea dreptului la 73
apărare, în aplicarea dispoziţiilor art. 50 (în prezent art. 41) din Convenţie ea a
arătat că „singura bază ce avea fi reţinută pentru acordarea unei satisfacţii
echitabile rezidă, în speţă, în faptul că reclamantul nu a beneficiat de toate
garanţiile instituite de art. 6 . Desigur, a arătat Curtea, ea nu ar putea specula cu
privire la soluţia procesului în caz contrar - adică dacă ar fi fost respectate aceste
garanţii (n.n., C.B.) - , dar a considerat că nu este nerezonabil să aprecieze că cel
interesat a suferit o pierdere de şansă reală” (s.n., C.B.), astfel că a dispus
acordarea unei sume globale cu titlu de despăgubiri materiale şi morale. în
jurisprudenţă instanţei europene formularea subliniată de noi mai sus, citată
dintr-un considerent al hotărârii Curţii în cauza Colozza c/Italie din 12 februarie
19853, a căpătat caracterul unei adevărate clauze de stil pentru ipotezele în care
ea a avut a aprecia necesitatea reparării prejudiciului material alegat de reclamant,
prejudiciu ce ar rezulta din nesocotirea pe plan naţional a garanţiilor procedurale
prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie; şi aceasta nu numai în privinţa
nerespectării dreptului la apărare, situaţie în care am putea spune că instanţa
europeană acceptă ideea pierderii unei şanse pe care o cuantifică întotdeauna, în
echitate, într-o anumită sumă de bani în care include şi prejudiciul moral astfel
suferit de reclamant4, dar şi în privinţa nerespectării dreptului la acces la un
tribunal5, iar, în cazuri excepţionale, chiar şi pentru durata excesivă a unei proceduri
penale, „în mod anormal deosebit de lungă, în detrimentul activităţii profesionale
1CEDH, 9 aprilie 1984, Goddic/Italie, SerieAnr. 76,§ 35.

2Ibidem; în acelaşi sens, CEDH, 13 mai 1980, Artico c/Italie, Serie A nr. 3 7, § 42.
3 SerieAnr. 89, § 38.
4 CEDH, 19 decembrie 1990, Delta c/France, Serie A nr. 191 -A, § 43; 27 iunie 2000,
Constantinescu c/Roumanie, Recueil 2000-VIII, § 59, 60; 2 august 2005, Kolu
c/Turquie, nepublicată, § 71, Internet, site cit.
5 CEDH, 4 august 2005, Agatianos c/Grece, nepublicată, § 22, Internet, site cit:,
6 decembrie 2001, Tsironis c/Grece, § 47, nepublicată, Internet, site cit.
Bîrsan 509
a reclamanţilor”1. De asemenea, aceeaşi formulă este utilizată de Curte pentru a

acorda o satisfacţie echitabilă sub forma unei despăgubiri băneşti pentru
„pierderea unei şanse” în cazul constatării inechităţii procedurii prin nemotivarea
corespunzătoare a hotărârilor de către instanţele naţionale2 sau prin intervenţia
legiuitorului în cursul desfăşurării unei proceduri judiciare, intervenţie prin care
acesta a influenţat, în mod decisiv, soluţia procesului în favoarea statului3.
74 Relativ recent, printr-o decizie de speţă pronunţată într-o cauză în care
reclamantul invoca faptul că nu a fost judecat de un tribunal independent şi
imparţial în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, instanţa europeană a arătat că, în
prezent, „principiul dominant cu privire la acordarea unei satisfacţii echitabile în
caz de constatare a încălcării art. 6 este bine stabilit: reclamantul are a fi repus, în
măsura posibilului, într-o situaţie echivalentă celei în care el s-ar fi găsit dacă
procedura ar fi fost conformă exigenţelor Convenţiei. Curtea nu acordă o
despăgubire pecuniară în temeiul a rt 41 decât atunci când ea este convinsă că
pierderea sau prejudiciul invocat rezultă, în mod real, din încălcarea constatată
(s.n., C.B.), deoarece statul nu ar putea fi ţinut să plătească despăgubiri pentru
pierderile suferite de reclamant pentru care el nu este responsabil”4. Aşa fiind,
prin luarea în considerare a ansamblului circumstanţelor cauzei şi în conformitate
cu jurisprudenţa sa obişnuită privitoare la cauzele civile şi penale în care ea a
constatat încălcarea prevederilor art. 6 parag. 1 datorită lipsei de independenţă şi
de imparţialitate obiectivă sau structurală a instanţelor naţionale, Curtea a
considerat că nu este apropriat să acorde o reparaţie financiară reclamantului
pentru pierderea şanselor în materie procedurală şi pentru suferinţele sau
pierderile pe care el susţine că i-au fost cauzate de rezultatul procedurilor interne
în discuţie5.
1 CEDH, 25 martie 1999, Pelissier et Sassi c/France, Recueil 1999-11, § 77-80.
2 CEDH, 29 mai 1997, Georgiadis c/Grece, Recueil 1997-HI; § 49; 27 mai 2003,
Crişan c/Roumanie, nepublicată, § 36; 15 ianuarie 2004, Sakkopoulos c/Grece,
nepublicată, § 50-51; 7 aprilie 2005, Alija c/Grece, nepublicată, § 29; 28 aprilie
2005, Albină c/Roumanie, nepublicată, § 49, toate disponibile pe Internet, site cit.
3 CEDH, 28 octombrie 1999, Zielinski et Pradal et Gozales et autres c/France,
Recueil 1999-VII, § 79.
4 CEDH, 28 mai 2002, Kingsley c/Royaume-Uni, Recueil 2002-IV, § 40.
5Idem, § 43; în acelaşi sens, CEDH, 24 mai 1989, Hauschildt c/Danemark, Serie
A nr. 154, § 58; 22 iunie 1989, Langborger c/Suede, SerieA nr. 155, § 49-51;
27 august 1991, Demicolic/Malte, SerieAnr. 210, § 48; 25 noiembrie 1993, Holm
c/Suede, SerieAnr. 279-A, § 36; 25 februarie 1997, Findlay c/Royaume-Uni, Recueil
1997-1, § 88; 26 august 1997, D eH aan c/Pays-Bas, Recueil 1997-IV, § 59-60;
510 Bîrsan
Precizăm totuşi că încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 2 din Convenţie, care 75

consacră prezum ţia de nevinovăţie în favoarea oricărei persoane acuzate de
săvârşirea unei fapte penale prin „gravele acuzaţii lansate împotriva reclamantului
în cursul unei conferinţe de presă”, a fost de natură să conducă instanţa euro
peană la a acorda despăgubiri materiale. Ea a apreciat că asemenea acuzaţii „au
redus în mod incontestabil încrederea pe care partenerii săi de afaceri o aveau în
persoana reclamantului şi au constituit prin aceasta un obstacol la exercitarea
profesiei sale”1.
111.Prejudiciul moral
813. Noţiune; aplicaţii. în principiu, încălcarea oricărui drept garantat de 76
Convenţie poate fi de natură să conducă la producerea unui prejudiciu moral, ce
dă naştere la obligaţia pentru statul în cauză de a -1 acoperi prin „satisfacţia
echitabilă” acordată, dacă este cazul, de instanţa europeană. în privinţa aprecierii
cuantumului reparaţiei morale, se ştie foarte bine că acesta nu poate fi determinat
după criterii precise; el are a fi evaluat după natura încălcării suferite, în funcţie
de situaţia personală a victimei, a legăturilor ei cu cel căruia i s-a încălcat, spre
exemplu, dreptul la viaţă - soţ, soţie, sau copii minori - , în raport cu situaţia
socială a titularului dreptului încălcat etc. Am putea considera că, dacă în materia
prejudiciului material victima încălcării poate produce anumite probe pentru ca
instanţa europeană să poată aprecia cuantumul despăgubirii utilizând şi criterii
obiective, atunci când este vorba despre determinarea despăgubirii pentru preju
diciul moral ea nu poate decide decât în echitate; spunem decât în echitate
pentm că, adeseori, în echitate decide şi în privinţa cuantumului despăgubirii
materiale datorate reclamantului.
Trecând acum la prezentarea sumară a jurisprudenţei instanţei europene 77
privitoare la repararea prejudiciului moral, pe terenul art. 2 din Convenţie Curtea
a decis că, din moment ce ea a stabilit că moartea soţului reclamantei s-a datorat
torturilor aplicate de agenţi ai statului, fară a se face o anchetă efectivă cu privire
la împrejurările în care s-a produs decesul, iar reclamanta „a fost supusă la presiuni”
pentru că şi-a menţinut cererea de a se efectua o asemenea anchetă, se impune să
i se acorde o sumă cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral pe care ea însăşi
24 septembrie 1997, Coyne c/Royaume-Uni, Recueil 1997-V, § 64; 18 februarie 1999,

Hood c/Royaume-Uni, Recueil 1999-1, § 86; precizăm că, în toate aceste cauze,
instanţa europeană a decis că prejudiciul moral suferit de reclamanţi este reparat
prin însăşi constatarea încălcării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie.
1CEDH, lOfebruarie 1995, Allenet de Ribemont c/France, Serie A nr. 308, § 62.
Bîrsan 511
l-a suferit şi o altă sumă pentru prejudiciul moral suferit de soţul ei decedat, sumă
ce va fi transmisă reclamantei în calitate de soţie supravieţuitoare, ambele sume
fiind stabilite în echitate1. Sau, într-o altă cauză Curtea a apreciat că reclamanta a
suferit „foarte mult” datorită gravelor încălcări ale Convenţiei constatate în speţă,
care priveau „drepturile cele mai importante consacrate de Convenţie”, anume
dreptul la viaţă şi dreptul de a nu fi supus la tortură ori la tratamente inumane ori
degradante, deoarece la originea cauzei s-a aflat decesul concubinului ei, tatăl
celor trei copii ai reclamantei, torturat de agenţi ai statului2.
78 De asemenea, atunci când instanţa europeană constată încălcarea dispoziţiilor
art. 3, prin aceea că reclamantul a fost supus la tortură sau a suferit tratamente
inumane ori degradante, fiind vorba despre „încălcări extrem de grave ale Con
venţiei”, ea consideră întotdeauna că reclamantul a suferit un prejudiciu moral
pe care numai constatarea acestor încălcări nu ar putea să-l repare, astfel că
obligă guvernul la plata unor sume de bani cu titlu de daune morale3. De la această
regulă Curtea a derogat în situaţia constatării încălcării potenţiale a art. 3 prin
decizia de expulzare luată în privinţa unei persoane care a dovedit că riscă a fi
supusă la tratamente contrare art. 3 în ţara de destinaţie; ea a considerat că, într-o
asemenea situaţie, „constatarea încălcării potenţiale (...) constituie prin ea însăşi
o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pe care reclamanta ar fi
putut să-l sufere”4.
79 Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Convenţie, de regulă, constatarea
încălcării art. 5 parag. 1 prin lipsirea fără temei a unei persoane de libertate poate
conduce la acordarea unor sume de bani cu titlu de despăgubiri morale5.
80 în cauzele în care instanţa europeană a constatat încălcarea art. 5 parag. 3,
prin neaducerea persoanei reţinute sau arestate de îndată în faţa unui judecător
1CEDH, 27 iunie 2000, Salman c/Turquie, Recueil 2000-VII, § 140.

2 CEDH, 18 mai 2000, Velikova c/Bulgarie, Recueil 2000-VI, § 98.
3CEDH, 13 iunie2002,Anguelovac/Bulgarie,Recueil2002-IV, § 173; 15 iulie2002,
Kalachnikov c/Russie, Recueil 2002-VI, § 140-143; 14 noiembrie 2002, Mouisel
c/France, Recueil 2002-IX, § 50-52; 4 februarie 2003, Van der Ven c/Pays-Bas,
Recueil 2003-11, § 74-76; 29 aprilie 2003, Poltoratski c/Ucraine, Recueil 2003-V,
§ 173-175; 29 aprilie 2003, McGlinchey et autres c/Royaume-Uni, Recueil 2003-V,
§ 69-71.
4 CEDH, 11 iulie 2000, Jabari c/Turquie, Recueil 2000-VDI, § 54.
5CEDH, 28 mai 2002, Stafford c/Royaume-Uni, Recueil 2002-FV, § 94; 6 martie 2001,
Doungoz c/Grece, Recueil 2001-11, § 69; 17 iulie 2001, Irfan Bilgin c/Turquie,
Recueil 2001-Vm, § 163-164.
512 Bîrsan
şi prin nerespectarea dreptului celui arestat de a fi judecat într-un termen rezonabil,

precum şi încălcarea art. 5 parag. 4 prin înfrângerea dreptului persoanei arestate
de a introduce un „recurs” în faţa unui tribunal care să statueze „în termen scurt”
cu privire la legalitatea detenţiei sale, Curtea a acordat sume relativ modeste cu
titlu de despăgubiri morale1, iar în cauze judecate începând cu a doua jumătate a
anilor 1980 şi până relativ recent nu a acordat nici o reparaţie cu acest titlu2. în
unele hotărâri, Curtea a considerat că nu are a fi acordată o satisfacţie echitabilă
decât atunci când prejudiciul alegat este consecinţa unei privări de libertate pe
care reclamantul nu ar fi suferit-o dacă ar fi beneficiat de garanţiile prevăzute de
art. 5 parag. 3 şi a decis, în funcţie de circumstanţe, că însăşi constatarea încălcării
denunţate de reclamant prin cererea sa reprezintă o satisfacţie echitabilă
suficientă ca reparaţie a prejudiciului moral eventual suferit3.
Instanţa europeană acordă adeseori despăgubiri morale pentru nerespectarea 81
garanţiilor procesuale instituite de art. 6 din Convenţie. Cel puţin una dintre ele,
în caz de nerespectare, nu se pretează decât la acordarea unei satisfacţii echitabile
pentru repararea prejudiciului moral astfel suferit de reclamant, prejudiciul
material într-o asemenea situaţie fiind mai greu de dovedit. într-adevăr, Curtea a
decis, cu valoare de principiu, că atunci când o procedură durează, pe plan
intern, dincolo de ceea ce reprezintă „un termen rezonabil” impus a fi respectat
de dispoziţiile art. 6 parag. 1 , statele având obligaţia să-şi organizeze sistemul
judiciar în aşa fel încât acest termen să nu fie depăşit, natura intrinsecă a încălcării
acestui drept nu permite repunerea părţii în situaţia anterioară (restitutio in
integrum)'. reclamantul nu poate primi decât o satisfacţie echitabilă pentru preju
diciul moral astfel suferit4. De asemenea, atunci când instanţa europeană a
constatat că singura bază ce are a fi reţinută pentru acordarea unei satisfacţii
1CEDH, 25 aprilie 1983, Van Droogenbroeck c/Belgique (art. 50), Serie A, nr. 63, § 13;
22 mai 1984, De Jong, Baljetet Van den Brink c/Pays-Bas, Serie A, nr. 77, § 65.
2 CEDH, 26 mai 1988, Pauwels c/Belgique, Serie Anr. 135, § 46; 30 mai 1989, Brogan
et autres c/Royaume-Uni (art. 50), Serie A nr. 152-B, § 59; 23 octombrie 1990,
Huber c/Suisse, Serie A nr. 188, § 46; 12 decembrie 1991, Toth c/Autriche, Serie A
nr. 224, § 91; 13 iulie 1995, Kampanis c/Grece, Serie A nr. 318-B, § 66; 18
februarie1999, Hood c/Royaume-Uni, Recueil 1999-1, § 84-87; 25 martie 1999,
Nikolova c/Bulgarie, Recueil 1999-11, § 76.
3 CEDH, 25 martie 1999, Nikolova c/Bulgarie, Recueil 1999-11, § 76; în acelaşi sens,
18 februarie 1999, Hood c/Royaume-Uni, Recueil 1999-1, § 87.
4 CEDH, 21 iunie 1983, Eckle c/Allemagne (art. 50), Serie A, nr. 65, § 13; 27 iunie
2000, Frydlender c/France, Recueil 2000-VII, § 49.
Bîrsan 513
echitabile rezidă în faptul că reclamantul nu a avut acces la un tribunal în sensul

art. 6 parag. 1 şi dacă, într-o asemenea situaţie, ea nu poate specula cu privire la
rezultatul procedurii în cazul asigurării respectării acestui drept, Curtea a admis
că încălcarea constatată a fost de natură să cauzeze reclamantului un prejudiciu
moral pe care ea a înţeles să-l repare „în echitate’”.
82 Tot astfel, în cazul nerespectării dreptului la apărare instanţa europeană refuză
a specula cu privire la prejudiciul material eventual alegat de reclamant, ea conside
rând, practic întotdeauna, că, într-o asemenea situaţie, „el a suferit în mod cert un
prejudiciu moral pe care simpla constatare a încălcării nu l-ar putea compensa”,
astfel că, tot în echitate, decide acordarea unei sume de bani cu acest titlu2.
83 Alteori, Curtea a ajuns la concluzia că „viciile” unei proceduri judiciare interne
sunt strâns legate de încălcarea altor dispoziţii ale Convenţiei prin care sunt
garantate drepturi „substanţiale” ale reclamantului. Astfel, într-o cauză care a avut
ca obiect încălcarea dispoziţiilor art. 8 , care apără dreptul la viaţa privată şi de
familie, prin aceea că autorităţile naţionale au refuzat să acorde posibilitatea tatălui
unui copil din afara căsătoriei să aibă legături personale cu acel copil datorită
nerespectării unor dispoziţii de ordin procedural, instanţa europeană a arătat că „îi
este imposibil să afirme că deciziile autorităţilor naţionale pronunţate în cauză ar fi
fost diferite dacă nu ar fi fost încălcate prevederile Convenţiei, dar nici nu ar putea
susţine că „reclamantul nu ar fi «câştigat» nimic în cauză”3; dimpotrivă, el „a suferit
din pricina viciilor procedurilor naţionale, care sunt strâns legate mai degrabă de
ingerinţa produsă în unul dintre drepturile sale cele mai importante, anume acela al
respectării dreptului său la viaţă de familie”. Curtea nu a putut exclude că, dacă
reclamantul ar fi putut participa mai mult la procesul decizional intern care s-a
finalizat nefavorabil pentru el, „ar fi obţinut satisfacţie într-o anumită măsură, ceea
ce ar fi fost de natură să modifice raporturile viitoare cu copilul său”; aşa fiind, pe
lângă faptul că jurisdicţia europeană a apreciat că reclamantul a suferit o pierdere
reală de şanse ce justifică acordarea unei indemnizări (materiale), ea a decis că
acesta a suportat în mod sigur şi sentimente de frustrare şi de nelinişte carejustifică
acordarea unor despăgubiri morale4. De asemenea, pe terenul aplicării dispoziţiilor
art. 8 din Convenţie, instanţa europeană a considerat că deficienţele manifestate
de autorităţile statale în a asigura, chiar şi în circumstanţe speciale cum sunt cele
în care copilul este încredinţat unei instanţei de ocrotire, apărarea legăturilor
! CEDH, 22 mai 2001, Baumann c/France, Recueil 200 i-V, § 71.

2 CEDH, 27 februarie 2001, Lucii c/Italie, Recueil 2001-D, § 48.
5 CEDH, 13 iulie 2000, Elsholz c/Allemagne, Recueil 2000-VUI, § 70.
4 Ibidem.
514 Bîrsan
dintre părinţi şi copii, numărul insuficient de întâlniri între copii şi mama lor,
întârzierea cu care mama şi-a putut vedea copii, absenţa unor explicaţii
convingătoare cu privire la plasarea copiilor spre creştere şi educare într-o instituţie
de ocrotire reprezintă împrejurări de natură să constituie izvorul unor suferinţe
pentru mamă, care au a justifica acordarea unor despăgubiri morale1.
Mai mult, în aceeaşi situaţie, Curtea a apreciat că şi copiii „au suferit un 84
prejudiciu moral personal”, prin riscul manifest al unei rupturi ireversibile a
relaţiilor cu mama lor, prin pericolul de a fi împiedicaţi să regăsească „o viaţă de
familie” în afara instituţiei de ocrotire în care fuseseră plasaţi, astfel că ea are a lua
în considerare acest prejudiciu, prin raportare la poziţia copiilor, de reclamanţi
în cadrul procedurii europene; Curtea a decis să acorde fiecărui copil o anumită
sumă de bani, stabilită în echitate, cu titlu de despăgubiri morale2.
în jurisprudenţă sa, instanţa europeană acordă despăgubiri morale şi în 8 5
cazul constatării încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Nr. 1 care garantează
dreptul de proprietate „al fiecărei persoane”. Astfel, într-o situaţie în care a statuat
că o asemenea încălcare ce a constat în imposibilitatea pentru reclamantă de a
avea acces la bunurile ei, pierzând astfel facultatea exerciţiului atributelor acestui
drept asupra acelor bunuri, faptă imputabilă autorităţilor statului în cauză, Curtea
a considerat că are a acorda reclamantei o sumă de bani pentru prejudiciul
moral generat de sentimentele de suferinţă şi de frustrare pe care ea le-a suportat
în tot cursul anilor cât a durat starea de fapt denunţată prin cererea sa3. De altfel,
în general, constatarea încălcării dreptului de proprietate conduce instanţa euro
peană la a acorda, pe lângă despăgubirile materiale, şi despăgubiri morale pentru
repararea prejudiciului moral astfel suferit de reclamant4.
814. Prejudiciul moral al persoanelor juridice. Curtea a fost confruntată cu 86

problema de a se şti dacă în ipoteza constatării încălcării unui drept garantat de
Convenţie, ce are ca victimă o persoană juridică sau „un grup de particulari” în
sensul Convenţiei, ea poate acorda o satisfacţie echitabilă ce ar consta şi în
despăgubiri morale. Din acest punct de vedere, spre exemplu, într-o cauză în care
reclamanta - o societate comercială - a cerut asemenea despăgubiri, guvernul a
1CEDH, 13 iulie 2000, Scozzari et Giunta c/Italie, Recueil 2000-VIC; § 252.

2 Idem, § 253.
3 CEDH, 28 iulie 1998, Loizidou c/Turquie (art. 50), Recueil 1998-IV, § 39.
4 CEDH, 23 ianuarie 2001, Brumărescu c/Roumanie (satisfaction equitable), Recueil
2001-1, § 27; a se vedea cauzele româneşti similare, C.-L. Popescu, Hotărârile
Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele împotriva României
(1998-2002), Ed. AU Beck, Bucureşti, 2003.
Bîrsan 515
subliniat că „reparaţia unui prejudiciu moral ce ar decurge din eventuala încălcare

a dreptului lajudecarea unui proces într-un termen rezonabil urmăreşte a compensa
neliniştea, atingerile psihologice şi incertitudinea privitoare la soluţia litigiului,
sentimente ce sunt proprii indivizilor, astfel că ele nu pot face obiectul unor
reparaţiuni atunci când este vorba despre persoane morale”1. Este foarte adevărat
că, bunăoară, într-o cauză în care instanţa europeană a constatat că reclamantei
- o societate imobiliară - i-a fost încălcat dreptul de proprietate prin imposibilitatea
în care s-a aflat, datorită inacţiunii autorităţilor statale, de a reintra în stăpânirea
bunurilor sale, având în vedere circumstanţele acelei cauze, Curtea nu a socotit
necesar să examineze dacă reclamanta putea pretinde că a suferit un prejudiciu
moral supus reparaţiunii, acordându-i numai despăgubiri materiale2.
Alteori, însă, instanţa europeană a arătat că, de principiu, pe terenul art. 41
din Convenţie, constatarea încălcării unui drept pe care aceasta îl garantează
impune obligarea statului în cauză la repararea prejudiciului material şi moral
suferit de titularul său, victimă a acelei încălcări, reclamant în cauza pe care ea a
examinat-o pe fond3. De aceea, împrejurarea că, în anumite situaţii, nu a acordat
despăgubiri unor subiecte colective de drept în sensul Convenţiei nu semnifică
nicidecum faptul că are a fi înlăturată, în mod general, posibilitatea acordării
unei reparaţii pentru prejudiciul moral invocat de un asemenea subiect de
drept. Astfel, în cauza Vereinigung demokratischer Soldaten Osterreichs et
Gubi c/Autriche Curtea a recunoscut că prima reclamantă, o asociaţie, a putut
suferi un prejudiciu moral prin încălcarea dreptului ei la libertatea de exprimare,
garantat de art. 10 din Convenţie4. Sau, într-o altă cauză în care a constatat
încălcarea libertăţii de asociere, apărată de art. 1 1 , prin decizia autorităţilor de a
dizolva un partid politic, în aplicarea art. 41 instanţa europeană a decis acordarea
de despăgubiri partidului reclamant pentru prejudiciul moral pe care acesta l-a
suferit „datorită sentimentelor de frustrare încercate de membrii săi fondatori
prin acţiunea autorităţilor statale, contrară dispoziţiilor Convenţiei”5. De altfel,
Curtea a reţinut că, în cadrul sistemului Convenţiei în vigoare până în anul 1998,
Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, la propunerea fostei Comisii Europene
a Drepturilor Omului, a acordat în mai multe rânduri despăgubiri cu titlu de reparaţii
1 CEDH, 6 aprilie 2000, Comingersoll S.A. c/Portugal, Recueil 2000-IV, § 29.

2 CEDH, 28 iulie 1999, Immobiliare Saffi c/Italie, Recueil 1999-V, § 79.
3 CEDH, 6 aprilie 2000, Comingersoll S.A. c/Portugal, precit., § 29.
4 CEDH, 19 decembrie 1994, Serie Anr. 302, § 62.
5 CEDH, 8 decembrie 1999, Parti de la liberte et de la democraţie (OZDEP)
c/Turquie, Recueil 1999-VIII, § 57.
516 Bîrsan
pentru prejudiciul moral suferit de o societate comercială, prejudiciu generat de

durata excesivă a unor proceduri judiciare interne1. în acelaşi timp, ea a considerat
că trebuie să aibă în vedere şi practica statelor membre ale Consiliului Europei în
materie. Chiar dacă Curtea a constatat că este dificil să stabilească existenţa unor
norme comune precise, nu mai puţin, practica jurisdicţională a mai multor state
contractante recunoaşte posibilitatea reparării unui eventual prejudiciu, altul
decât cel material suferit de o persoană juridică2. Pe cale de consecinţă, într-o
cauză în care a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie prin
durata excesivă a unei proceduri judiciare naţionale la care a fost parte o societate
comercială, instanţa europeană a arătat că, în lumina propriei sale jurisprudenţe
şi prin raportare la amintita practică din unele state contractante, nu poate
exclude posibilitatea acordării unei despăgubiri pentru prejudiciul moral astfel
suferit de societatea reclamantă3.
De aceea, având în vedere că, pe de o parte, potrivit unui principiu bine 8 8
stabilit în jurisprudenţa sa, Convenţia are a fi interpretată şi aplicată în aşa fel
încât ea să asigure apărarea unor drepturi concrete şi efective, iar, pe de altă
parte, că principala formă de reparaţie pe care Curtea poate s-o dispună în exerciţiul
prerogativelor pe care i le conferă art. 41 din Convenţie este cea pecuniară,
garantarea eficacităţii protecţiei drepturilor înscrise în art. 6 parag. 1 impune
recunoaşterea posibilităţii acordării unei reparaţii pecuniare în cazul unui preju
diciu moral şi în ipoteza în care cel ce suferă încălcarea lor este o societate
comercială4. în concepţia instanţei europene, „un prejudiciu altul decât cel
material” - care nu poate fi decât prejudiciul moral - poate presupune, pentru o
asemenea societate, în calitatea ei de subiect colectiv de drept, elemente
„obiective” şi „subiective”; printre aceste elemente are a fi recunoscută nu numai
reputaţia întreprinderii, dar şi incertitudinea astfel cauzată cu privire la
„planificarea luării deciziilor pentru activitatea sa viitoare”, ale căror consecinţe
nu se pretează la un calcul exact, şi, într-o anumită măsură, sentimentele de nelinişte
şi dezagrementele suportate de membrii organelor de conducere ale societăţii5.
în cauza ce a prilejuit instanţei europene să facă aceste consideraţii ea a 89
reţinut că prelungirea duratei procedurii litigioase dincolo de durata ei rezonabilă
a cauzat societăţii reclamante, administratorilor şi asociaţilor ei inconveniente
1 CEDH, 6 aprilie 2000, ComingersollS.A. c/Portugal,precit., § 33.
2Idem, § 34.
3Idem, § 35.
4 Ibidem.
5 Ibidem.
Bîrsan 517
Art. 41 90 Titlu! II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
considerabile şi prelungirea unei stări de incertitudine, fie şi numai cu privire la

desfăşurarea activităţii ei curente; cum în cauză durata excesivă privea procedura
recuperării unei creanţe cu o valoare mare, Curtea a apreciat că, din cauza duratei
litigioase, societatea a fost privată de posibilitatea obţinerii rapide a lichidităţilor
consemnate în acea creanţă, care, în fapt, formau obiectul unor cambii în curs de
executare. In aceste condiţii, Curtea a arătat că se poate considera că societatea
comercială „a fost lăsată într-o stare de incertitudine ce justifică acordarea unei
despăgubiri morale”, apreciate în echitate1.
C. R ap o rtu l de cauzalitate în tre încălcarea co n statată şi prejudiciu
90 815. Noţiune; aplicaţii. Acordarea satisfacţiei echitabile prevăzute de art. 41

din Convenţie victimei încălcării uneia din dispoziţiile sale poate fi dispusă de
instanţa europeană numai în măsura în care există un raport de cauzalitate între
încălcarea pe care ea o constată şi prejudiciul moral şi/sau material suferit: preju
diciul trebuie să fie rezultatul negativ al încălcării constatate de C urte, să
reprezinte, cu necesitate, consecinţa acesteia.
1 Idem, § 36; în acelaşi sens, 2 octombrie 2003, Sovtransavto Holding c/Ukraine

(satisfaction equitable), nepublicată, § 78-82, Internet, site cit.; ni se pare interesant
să consemnăm aici opinia concordantă exprimată, la hotărârea pronunţată de instanţa
europeană în cauza Comingersoll S.A. c/Portugal, de judecătorul Rozakis, la care
s-au raliat judecătorii Sir Nicolas Batza, L. Caflisch şi Nina Vajic, care, printre altele,
arată că „societatea comercială are o existenţă independentă, ea fiind protejată ca
subiect de drept în ordinea juridică a statelor contractante, iar drepturile sale sunt
apărate, în mod autonom, de Convenţia europeană a drepturilor omului. Nu trebuie
pierdut din vedere că art. 34 din Convenţie evocă în mod distinct dreptul organi
zaţiilor neguvernamentale de a se pretinde victime ale încălcărilor Convenţiei şi
de a reclama protecţie, cu toate consecinţele juridice pe care aceasta le implică,
inclusiv privitor la dreptul la o satisfacţie echitabilă. Chiar dacă se poate admite că
mai multe dispoziţii ale Convenţiei nu punt aplicabile societăţilor comerciale sau
altor persoane juridice (spre exemplu art. 2 şi art. 3), marea majoritate a lor se aplică
direct acestor subiecte colective, în calitatea lor de entităţi juridice autonome, ce au
a beneficia de protecţia instituită de Convenţie. De aceea nu se vede cum, în materie
de reparaţie, Curtea ar putea să se îndepărteze, fie şi parţial, de această judecată de
valoare şi de ce ea nu ar putea admite, fără nici o rezervă, implicită sau explicită, că
o societate (comercială) poate suferi un prejudiciu moral, nu datorită neliniştii şi
incertitudinii la care sunt supuşi cei ce o compun, ci pentru că în calitatea ei de
persoană juridică, în mediul în care ea funcţionează, atributele sale - spre exemplu
reputaţia - ar putea fi atinse prin acţiunile sau omisiunile autorităţilor statului; a se
vedea Recueil 2000-IV, p. 352-353.
518 Bîrsan
După cum a decis adeseori Curtea, „din jurisprudenţa ei rezultă că trebuie să 91

existe un raport de cauzalitate manifest (s.n., C.B.) între prejudiciul alegat de
reclamant şi încălcarea Convenţiei, prejudiciu ce poate include, dacă este cazul,
şi o pierdere a unor venituri” 1, cum ar fi veniturile profesionale sau cele obţinute
din alte surse2. Nu trebuie să înţelegem însă că este necesar să existe un raport de
cauzalitate între încălcarea dreptului garantat de Convenţie şi prejudiciul suferit
de reclamant numai cu privire la prejudiciul material; instanţa europeană a admis
repararea eventualului prejudiciu moral pretins de victimă numai dacă ea a
constatat îndeplinirea acestei condiţii şi cu privire la o asemenea pretenţie. Pe
baza probelor existente la dosarul cauzei Curtea apreciază dacă reclamantul a
făcut dovada existenţei raportului de cauzalitate în discuţie. Am arătat mai sus
că, adeseori, constatând încălcarea unor garanţii procedurale prevăzute de art. 6
parag. 1 din Convenţie, în determinarea cuantumului satisfacţiei echitabile pe
care o acordă victimei Curtea a decis că nu poate „specula” asupra rezultatului
unei asemenea proceduri desfăşurate cu respectarea garanţiilor a căror existenţă
a fost ignorată de instanţele naţionale, „dar nu consideră nerezonabil” să admită
că reclamantul aflat într-o asemenea situaţie „a pierdut o şansă reală” şi să decidă
acordarea unei satisfacţii echitabile sub forma unei sume de bani. Or, aceasta
înseamnă că, dincolo de „specularea” privitoare la rezultatul procesului ce s-ar fi
desfăşurat „în depline condiţii de convenţionalitate”, instanţa europeană a consi
derat că a existat un raport de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul
alegat de victimă, pe care ea l-a determinat printr-o apreciere făcută în echitate.
în alte situaţii în care a constatat încălcarea aceloraşi garanţii procedurale, 92
instanţa europeană a refuzat nu numai să facă asemenea „speculaţii”, dar a consi
derat că nu există un raport de cauzalitate între încălcările constatate şi prejudiciul
material şi/sau moral alegat de reclamant. Astfel, într-o cauză Curtea a constatat
încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie sub aspectul dreptului la un
tribunal prin aceea că, potrivit dispoziţiilor procesual penale în vigoare în statul
în cauză - Belgia - la epoca faptelor, recursul în casaţie formulat de o persoană
condamnată la o pedeapsă privativă de libertate era declarat ex officio inadmisibil
dacă acea persoană nu se prezenta spre a fi încarcerată în preziua judecării cauzei
sale (astfel că recursul reclamanţilor aflaţi într-o asemenea situaţie a fost declarat
inadmisibil), precum şi încălcarea dispoziţiilor înscrise în art. 6 parag. 3 lit. c), care
garantează dreptul la apărare, prin interzicerea dreptului reclamanţilor de a fi
1CEDH, 10 mai 2001, Z et autres c/Royaume-Uni, Recueil 2001-V, § 119.

2 CEDH, 11 iulie 2002, Christine Goodwin c/Royaume-Uni, Recueil, 2002-VI, § 118;
11 iulie 2002,1. c/Royaume, nepublicată, § 92, Internet, site cit.
34. Bîrsan 519

reprezentanţi de un apărător în apel, datorită faptului că ei nu au fost prezenţi

personal în instanţă1. Reclamanţii au solicitat importante sume de bani cu titlu de
prejudiciu material, „datorită pierderii unor beneficii economice”, generate de
existenţa unui mandat de arestare internaţional al cărui obiect erau, şi acordarea
altor sume însemnate cu titlu de despăgubiri morale. Instanţa europeană a arătat
că nu este în măsură să speculeze cu privire la rezultatul procedurilor litigioase
dacă acestea s-ar fi derulat cu respectarea garanţiilor procedurale înscrie în art. 6
din Convenţie, garanţii nesocotite de instanţele naţionale. în acelaşi timp, ea a
considerat că nu poate fi stabilită nici o legătură de cauzalitate între încălcările
Convenţiei pe care le-a constatat şi pagubele materiale, alegate de reclamanţi, ce
ar fi rezultat din ruperea unor relaţii comerciale sau din alte împrejurări; cât priveşte
pretinsul prejudiciu moral suferit, Cutea a considerat că acesta este reparat în
mod îndestulător prin însăşi constatarea încălcărilor Convenţiei2. Aşadar, pe de
o parte, este evident că instanţa europeană apreciază în mod suveran existenţa
raportului de cauzalitate, deoarece art. 41 din Convenţie dispune că ea poate
acorda o satisfacţie echitabilă în caz de constatare a încălcării Convenţiei, „dacă
este cazul”, şi anume dacă ea consideră necesar a o acorda; pe de altă parte, nu
trebuie să confundăm neacordarea satisfacţiei echitabile cu situaţia în care Curtea
consideră că prejudiciul moral este suficient acoperit prin constatarea încălcării
Convenţiei denunţate de victimă prin cererea sa; în această din urmă ipoteză
există un raport de cauzalitate între o asemenea constatare şi prejudiciul moral
încercat de victimă, iar satisfacţia echitabilă este dată chiar de o asemenea
constatare. De asemenea, odată constatată încălcarea Convenţiei, fie şi numai
această constatare, în sine, reprezintă o satisfacţie echitabilă, apreciată adeseori
ca suficientă de Curte. Aşadar, într-o astfel de situaţie, problema este plasată pe
terenul reparării prejudiciului, şi nu pe acela al raportului de cauzalitate care
sigur există.
93 Instanţa europeană poate foarte bine să ajungă la concluzia că nu există un
raport de cauzalitate între încălcarea Convenţiei pe care ea a constatat-o şi
prejudiciul material alegat de reclamant, dar să admită că această condiţie este
îndeplinită în privinţa prejudiciului moral şi să dispună repararea lui în forma pe
care o consideră a fi cea mai adecvată, în funcţie de situaţia în discuţie. Astfel,
într-o cauză în care ea a constatat încălcarea dreptului de asociere al reclamanţilor
prin decizia autorităţilor de a dizolva un partid politic, ei având funcţii de conducere
în cadrul acelui partid, la pretenţia reclamanţilor de a li se acoperi prejudiciul
1CEDH, 20 martie 2001, Stroek c/Belgique, nepublicată, § 3 1 şi, respectiv, § 25.

2Idem, § 33.
520 Bîrsan
material ce ar fi constat în anumite „pierderi de venituri profesionale” instanţa

europeană a arătat că nu a existat nici o legătură de cauzalitate „suficient stabilită”
între încălcarea Convenţiei constatată şi prejudiciul alegat, dar că, în situaţia
dată, ei au suferit „un prejudiciu moral cert”, acordându-le astfel o anumită sumă
stabilită în echitate'. Tot astfel, într-o cauză în care jurisdicţia europeană a consta
tat încălcarea dreptului reclamantei „la alegeri libere”, garantat de art. 3 din
Protocolul Nr. 1, prin aceea că i s-a interzis a-şi prezenta candidatura în alegerile
parlamentare, ea a apreciat că nu există nici un raport de cauzalitate între această
încălcare a Convenţiei şi prejudiciul material invocat de victimă, dar că ea „nu
poate contesta prejudiciul moral” suferit de aceasta, ceea ce înseamnă că a admis
existenţa unui raport de cauzalitate între încălcarea constatată şi acest prejudiciu2.
§3. Cheltuielile judiciare şi dobânda
816. Noţiune; aplicaţii. Am arătat că noţiunea de satisfacţie echitabilă ce 94

poate fi acordată reclamantului pe temeiul art. 41 din Convenţie cuprinde nu
numai prejudiciul material şi/sau cel moral pe care el pretinde că l-a suferit
prin încălcarea invocată, ci şi cheltuielile de judecată pe care acesta le-a făcut
în cadrul procedurilor interne ce au avut ca obiect aceeaşi încălcare, precum
şi cele ocazionate de procedura angajată în faţa instanţei europene; la toate
sumele stabilite cu titlu de despăgubiri m ateriale şi/sau morale, precum şi la
sumele determinate ca reprezentând cheltuieli judiciare, în caz de întârziere
la plată din partea statului ţinut de această obligaţie Curtea stabileşte o anumită
dobândă.
în jurisprudenţă instanţei europene au fost stabilite mai multe principii 95
directoare cu privire la modul în care ea înţelege să determine cuantumul cheltuie
lilor judiciare pe care are a le plăti reclamantului „statul căzut în pretenţii”, după
cunoscuta formulă din art. 274 din Codul român de procedură civilă.
Un prim principiu este acela că, în stabilirea cheltuielilor judiciare, instanţa 96
europeană nu aplică normele naţionale ale statelor contractante care reglemen
tează materia; reclamantul nu are în mod automat dreptul la rambursarea acestor
cheltuieli; prevederea din art. 41, potrivit căreia Curtea acordă o satisfacţie
echitabilă dacă este cazul, se aplică şi cu privire la determinarea cheltuielilor
judiciare ce au a fi plătite de statul în cauză. Instanţa europeană dispune şi în
această materie de o largă putere de apreciere pe care o pune în valoare
1CEDH, 9 aprilie 2002, Yazaret autres c/Turquie, Recueil 2002-U, § 69-74.

2Idem, § 50-52.
Bîrsan 521
„în funcţie de ceea ce consideră a fi echitabil” 1. Curtea nu se consideră legată de

baremele şi practicile interne privitoare la acordarea cheltuielilor judiciare, dar se
poate „inspira” din aceste practici; având în vedere diferenţele mari ale haremurilor
onorariilor existente în statele contractante, o abordare uniformă a evaluării
acestora în aplicarea art. 50 (în prezent art. 41) din Convenţie privitor la cheltuielile
judiciare nu apare ca reprezentând o soluţie apropriată2.
97 în orice caz, în concepţia instanţei europene, nivelul ridicat al unor cheltuieli
de procedură poate constitui, în sine, un obstacol serios în a asigura protecţia
europeană a drepturilor omului. Curtea a arătat că ea ar greşi dacă ar încuraja
asemenea situaţii în hotărârile sale privitoare la acordarea satisfacţiei echitabile;
sub acest aspect, este important ca reclamantul să nu întâmpine „dificultăţi
financiare anormale” atunci când voieşte a se adresa Curţii; instanţa europeană
înţelege să considere că, atunci când îşi fixează onorariile percepute cu pregătirea
şi susţinerea cauzelor în faţa ei, juriştii din statele contractante vor contribui la
realizarea acestui deziderat3.
98 în al doilea rând, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea poate acorda
o despăgubire pentru cheltuielile de judecată făcute de reclamant cu îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
a) cheltuielile au fost în mod necesar şi real efectuate de victimă pentru a
preveni sau a face să fie remediată o încălcarea Convenţiei în ordinea juridică
internă a statelor contractante şi spre a fi constatată o asemenea încălcare de
către Curte şi a obţine, pe această cale, înlăturarea consecinţelor ei;
b) cuantumul lor să fie rezonabil4. Mai precis, pentru a putea fi rambursate,
cheltuielile judiciare trebuie să se raporteze la încălcarea Convenţiei constatată
1 CEDH, 6 noiembrie 1980, Sunday Times c/Royaume-Uni (art. 50), Serie Anr. 38,
§ 15; 8 iulie 1986,Lingens c/Autriche, S£rie A nr. 103, § 53; 31 ianuarie 1995,
Schuler-Zgraggen c/Suisse (art. 50), S6rie Anr. 305-A § 15.
2 CEDH, 13 iulie 1995, Tolstoy Miloslavsky c/Royaume-Uni, Serie A nr. 316-B, § 77;
31 octombrie 1995, Papamichalopoulos et autres c/Grece (art. 50), Serie A
nr. 330-B, § 47.
3 CEDH, 18 octombrie 1982, Young, James et Webster c/Royaume-Uni (art. 50),
Serie Anr. 55, § 15; 2 iunie 1986, Bonisch c/Autriche (art. 50), SărieAnr. 103, § 15.
4 CEDH, 22 martie 1983, Campbell et Consans c/Royaume-Uni (art. 50), Serie A
nr. 48, § 13; 25 martie 1983, Minelli c/Suisse, Serie A nr. 62, § 45; 27 iulie 1987,
Feldbrugge c/Pays-Bas (art. 50), Serie A nr. 124-A; § 14; 24 martie 1988,
Olsson c/Suede (nr. 1), Serie Anr. 130, § 104; 7 iulie 1989, Bricmont c/Belgique,
Serie Anr. 158, § 101; 24 octombrie 1989, H. c/France, Serie Anr. 162-A, § 77;
30 octombrie 1991, Mesinger c/Autriche, S6rie Anr. 213, § 88; 18 februarie 1997,
522 Bîrsan
Reparaţie echitabilă 99-ioo Art. 41
de Curte prin hotărârea sa1; ele au fost făcute, în mod necesar, cu scopul de a
preveni sau a redresa faptele decise (de Curte) ca reprezentând o încălcare a
dispoziţiilor Convenţiei2.
Instanţa europeană a statuat în mod constant că ea poate acorda reclamantului 99
nu numai cheltuielile judiciare pe care el le-a făcut pentru susţinerea cererii sale
la Strasbourg, dar şi pe cele care le-a efectuat în faţa jurisdicţiilor naţionale,
însă în măsura în care aceste din urmă cheltuieli s-au făcut în acelaşi scop:
prevenirea sau redresarea încălcării dispoziţiilor Convenţiei3. în acest sens, Curtea
a decis că, într-o procedură care a avut ca obiect depăşirea termenului rezonabil
al duratei procesului penal desfăşurat în faţa instanţelor naţionale, cu încălcarea
dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie, reclamantul nu are dreptul la a-i fi
rambursate ansamblul cheltuielilor efectuate spre a se apăra în procesul penal
intern, pentru că oricum el ar fi trebuit să le efectueze, ci la „fracţiunea exce
dentară”, ce ţine de depăşirea duratei rezonabile a acelei proceduri şi apreciată
de Curte în echitate4.
Curtea a arătat că remuneraţia experţilor nu constituie o cheltuială pe care 100
reclamantul a Scut-o în ordinea juridică internă pentru a încerca să prevină sau
să remedieze o încălcare a prevederilor Convenţiei sau pentru ca, apoi, să ceară
constatarea acelei încălcări de către instanţa europeană; totuşi, din moment ce a
fost vorba despre cheltuieli pentru efectuarea unei expertize pe care Curtea a
considerat-o necesară pentru înlăturarea consecinţelor încălcării Convenţiei
constatate prin hotărârea sa privitoare la examinarea cauzei pe fond, ea a admis
că poate decide rambursarea lor; aflată în imposibilitatea de a controla cuantumul
acestor cheltuieli care i-au fost prezentate de reclamanţi prin raportare la legislaţia
şi la jurisprudenţă naţională pertinente, dar apreciind că ele sunt prea ridicate,
Niderost-Huher c/Suisse, Recueil 1997-1, § 40; 24 noiembrie 1997, Sziics c/Autriche,

Recueil 1997-VH, § 55; 24 noiembrie 1997, Werner c/Autriche, Recueil 1997-VK,
§ 76; 22 mai 1998, Vasilescu c/Roumanie, Recueil 1998-IH, § 66; 28 mai 2002,
Kingsley c/Royaume-Uni, Recueil 2002-IV, § 49.
1CEDH, 19 aprilie 1994, Van de Hurkc/Pays-Bas, SârieAnr. 288, § 66; 9 decembrie
1994, Schouten etMeldrum c/Suisse, SerieAnr. 304, § 78.
2 CEDH, 19 februarie 1998, Paulsen-Medalen etSvensson c/Suede, Recueil 1998-1,
§59.
3 CEDH, 21 ianuarie 1999, Van Geyseghem c/Belgique, Recueil 1999-1, § 45; 4 mai
2000, Rolaru c/Roumanie, Recueil 2000-V, § 86.
4CEDH, 25 februarie 1993,Dobbertin c/France, SerieAnr. 256-D, § 51.
Bîrsan 523
Curtea a stabilit acordarea unei sume, cu acest titlu, în echitate1. Aşadar, instanţa
europeană rămâne liberă a aprecia în echitate şi cuantumul cheltuielilor făcute
de reclamant cu efectuarea unei expertize pe plan intern, expertiză pertinentă în
cauza pe care ea a soluţionat-o.
101 în măsura în care reclamantul a decis să se apere singur în faţa instanţei
europene, el nu poate cere rambursarea unor sume pe care el pretinde că ar
corespunde muncii efectuate pentru pregătirea şi susţinerea apărărilor sale, fără
a demonstra că a efectuat cheltuieli în acest scop2. De asemenea, Curtea a decis
că, în ipoteza în care reclamantul a încheiat cu avocaţii săi un acord de quota litis
prin care se angajează să plătească acestora o parte din suma ce-i va fi acordată
de jurisdicţia europeană, un asemenea acord poate proba că el datorează efectiv
sumele pretinse de avocaţi, dar el priveşte numai raporturile dintre clientul
reclamant şi avocaţii săi; un astfel de acord nu poate fi opus Curţii, „care va
evalua nivelul cheltuielilor judiciare ce au a fi rambursate (reclamantului) prin
raportare nu numai la realitatea lor, ci şi la caracterul lor rezonabil”3, apreciat ca
atare în mod suveran de instanţa europeană.
102 în al treilea rând, Curtea a arătat că acordarea asistenţei judiciare reclamantului,
pe care ea a decis-o, nu semnifică în nici un fel că cel interesat nu are a achita
factura de plată întocmită de avocatul său şi anexată cererii privitoare la acordarea
satisfacţiei echitabile prezentate Curţii; în absenţa unor probe contrare, reclaman
tul trebuie să onoreze avocatului acea factură, cu deducerea sumelor care, even
tual, i-au fost plătite acestuia cu titlu de asistenţă judiciară de Consiliul Europei4.
Privitor la cuantumul asistenţei judiciare, instanţa europeană a arătat că
susţinerilor unor avocaţi, în sensul că sumele astfel acordate ar fi modice, ceea ce
ar fi de natură să pună în pericol buna reprezentare a reclamanţilor în faţa Curţii,
ţin de competenţa organelor Consiliului Europei, care sunt abilitate să determine,
în funcţie de disponibilităţile bugetare ale instituţiei, nivelul sumelor acordate
reclamanţilor cu acest titlu5.
1CEDH, 31 octombrie 1995, Papamichalopoulos et autres c/Grece (art. 50), Serie A

nr. 330-B, § 52-54.
2 CEDH, 26 noiembrie 1997, Stamoulakatos c/Grece (nr. 2), Recueil 1997-VII, § 53;
în acelaşi sens, 26 noiembrie 1992, Brincat c/Italie, Serie Anr. 249-A § 29.
3CEDH, 19 octombrie 2000, Iatridis c/Grece (satisfaction equitable), Recueil 2000-XI,
§ 55; în acelaşi sens, 19 decembrie 1989, Kamasinski c/Autriche, S6rie A nr. 168,
§115.
4 CEDH, 25 octombrie 1990 Koendjbiharie c/Pays-Bas, Serie Anr. 185-B, § 35.
5 CEDH, 10 martie 1980, Luedicke, Belkacem et Kog c/Allemagne (art. 50), Serie A
nr.36,§ 15.
524 Bîrsan
Menţionăm că instanţa europeană a fost confruntată şi cu problema de a şti 103

dacă un terţ intervenient în procedura ui faţa Curţii, pe temeiul art 36 din Convenţie,
poate cere rambursarea cheltuielilor judiciare pe care el pretinde că le-a făcut
pentru a-şi susţine „intervenţia” sa. Astfel, în cavaa. Loizidou c/Turquie (art. 50)\
în care guvernul cipriot a avut calitatea de terţ intervenient la iniţiativa sa, acesta
a cerut să i se ramburseze „importantele resurse financiare” pe care el le-a cheltuit
în cele două cauze - una privitoare la examinarea fondului cererii, iar a doua
având ca obiect acordarea satisfacţiei echitabile.
Instanţa europeană a arătat că, potrivit unui principiu general admis în dreptul 104
internaţional, statele au a suporta cheltuielile ocazionate de o procedură conten-
cioasă în faţa instanţelor internaţionale, făcând referire în acest sens la Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie şi la Avizul ei consultativ cu privire la o „cerere de
revizuire a Deciziei nr. 158 a Tribunalului Administrativ al O.N.U.”2 Curtea a
considerat că această regulă este aplicabilă cu atât mai mult atunci când „în
conformitate cu caracterul special al Convenţiei ca instrument al ordinii publice
europene, părţile contractante se adresează instituţiilor Convenţiei (...) cu scopul
de a-şi proteja proprii resortisanţi. în principiu, în concepţia Curţii nu se poate
admite ca, atunci când statele contractante acţionează în special în interesul
comunităţii Convenţiei (alcătuită de aceste state), chiar dacă acestea ar coincide
cu propriile lor interese, ele să-şi vadă rambursate cheltuielile pe care le-au efectuat
tocmai în acest scop”3. Aşa fiind, instanţa europeană a respins cererea privitoare la
rambursarea cheltuielilor judiciare prezentate în cauză de guvernul intervenient.
817. Dobânzile. Potrivit art. 75 parag. 3 din Regulamentul Curţii, astfel cum a 105
fost modificat la 13 decembrie 2004, în ipoteza în care instanţa europeană acordă
o sumă de bani cu titlu de satisfacţie echitabilă pe temeiul art. 4 1 din Convenţie,
ea decide că, dacă plata lor nu se face în intervalul stabilit de Curte, guvernul
statului în cauză va fi ţinut să plătească reclamantului o dobândă la suma astfel
stabilită, pe toată perioada de întârziere4. Atât obligaţia de plată a sumelor acordate
cu titlu de satisfacţie echitabilă, cât şi cea privitoare la plata dobânzilor în caz de
întârziere sunt cuprinse ca puncte distincte în dispozitivul hotărârii Curţii.
1CEDH, 28 iulie 1998, Recueil 1998-IV, § 48.

2 Recueil de la Cour Intemationalle de Justice, 1973, p. 212, § 98.
3 Ibidem.
4 în prezent, nivelul acestei dobânzi este stabilit prin raportare la dobânda percepută
pentru anumite „împrumuturi marginale” acordate de Banca Centrală Europeană,
majorată cu un anumit procent, sau la dobânda legală practicată în statul în cauză.
Bîrsan 525
S ecţiu n ea a IV -a. P roced ura acord ării sa tisfacţiei echitabile;

regim ul ju rid ic al su m elor a cord ate cu acest titlu
106 818. Procedura. Potrivit art. 60 parag. 1 din Regulamentul Curţii, astfel cum a
fost modificat la 13 decembrie 2004, orice reclamant care voieşte ca instanţa
europeană să-i acorde „o satisfacţie echitabilă” pe temeiul art. 41 din Convenţie,
în cazul constatării unei încălcări a drepturilor pe care aceasta le garantează,
„trebuie să formuleze o cerere expresă în acest sens”. în afara situaţiei în care
preşedintele camerei decide altfel, reclamantul este ţinut să supună pretenţiile sale
privitoare la cuantumul satisfacţiei echitabile, evaluate în sume de bani precizate
pe rubrici -prejudiciu material, prejudiciu moral, cheltuieli judiciare etc. însoţite
de justificative pertinente, în cadrul termenului ce i-a fost acordat pentru prezen
tarea observaţiilor privitoare la fondul cererii sale (art. 60 parag. 2 din Regulament),
cel mai târziu împreună cu aceste observaţii. Aşadar, solicitarea privind acordarea
satisfacţiei echitabile are a ii iăcută după ce cererea reclamantului a fost declarată
admisibilă.
107 Este adevărat că art. 46 lit. a) din Regulament, care stabileşte conţinutul
cererii introductive de instanţă, prevede, atunci când precizează obiectul cererii
sale, că reclamantul trebuie să specifice„în linii m ari” pretenţia sau pretenţiile
privitoare la satisfacţia echitabilă „eventual formulate în temeiul art. 41 din
Convenţie”. Or, dispoziţia cuprinsă în art. 60 parag. 2 din Regulament este logică
deoarece, după ce cererea reclamantului a fost declarată admisibilă, este posibil
ca instanţa europeană să constate calitatea sa de „parte lezată” prin încălcarea
dreptului garantat de Convenţie, „calitate” ce va fi stabilită după examinarea
cererii pe fond, astfel că, la acest stadiu, ea trebuie să cunoască exact pretenţiile
reclam antului pe terenul art. 41 din Convenţie, spre a putea dispune, even tual,
şi acordarea unei satisfacţii echitabile. Dacă reclamantul nu respectă aceste
exigenţe, Curtea poate respinge, în totalitate sau în parte, pretenţiile sale ce au
acest obiect (art. 60 parag. 3 din Regulament). Pentru respectarea deplină a
principiului contradictorialităţii, art. 60 parag. 4 din Regulament prevede că
pretenţiile reclamantului privitoare la acordarea satisfacţiei echitabile au a fi
transmise guvernului în cauză pentru ca aceasta să-şi formuleze observaţiile sale
asupra acordării şi cuantumului ei. Reamintim că nici cererea reclamantului de a i
se acorda satisfacţia echitabilă solicitată şi nici observaţiile guvernului care, de
altfel, uneori, în practică nu sunt formulate, nu leagă cu nimic instanţa europeană:
ea rămâne liberă să aprecieze dacă este cazul sau nu să acorde satisfacţie
echitabilă, în tot sau în parte, prin raportare la pretenţiile formulate de reclamant.
526 Bîrsan
Ceea ce trebuie înţeles, însă, din dispoziţiile art. 60 parag. 3 din Convenţie 108
este faptul că, în măsura în care reclamatul nu îndeplineşte condiţiile formale
enunţate privitoare la acordarea satisfacţiei echitabile, sigur Curtea nu dispune
acordarea lor din oficiu. Din acest punct de vedere, în jurisprudenţă Curţii sunt
prezente mai multe ipoteze. Astfel, recent, într-o cauză în care instanţa europeană
a constatat încălcarea dreptului la corespondenţă prin controlul acesteia de către
autorităţile locului de detenţie, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie,
şi ale prevederilor art. 6 parag. 1 sub aspectul dreptului său la un tribunal, prin
aceea că el nu a putut contesta regimul sever de detenţie la care a fost supus,
reclamantul, care fusese condamnat de instanţele naţionale la o severă pedeapsă
privativă de libertate pentru infracţiunile comise, a solicitat 1.000.000 de euro
pentru acoperirea prejudiciului pe care el l-a suferit pe timpul celor 12 ani cât a
suportat acest regim’, fără a face vreo precizare asupra naturii acestui prejudiciu;
guvernul a prezentat observaţii numai cu privire la un eventual prejudiciu moral
suferit de reclamant şi a susţinut că însăşi constatarea încălcării drepturilor
reclamantului de către Curte constituie, în sine, o satisfacţie echitabilă2suficientă.
Instanţa europeană a considerat că, în cauză, nu a existat nici o legătură de
cauzalitate între încălcarea constată şi orice prejudiciu material invocat de
reclamant, iar în privinţa prejudiciului moral a apreciat că, „în circumstanţele
cauzei, constatarea încălcărilor Convenţiei este suficientă pentru a-1 compensa”3.
în aceeaşi cauză, cu privire la cheltuielile judiciare în cadrul procedurilor 109
interne, „avocatul reclamantului a afirmat că nu le poate cuantifica, (...) deoarece
clientul său a cerut şi nu a obţinut încă beneficiul asistenţei juridice”4 pentru
aceste cheltuieli şi nu şi-a precizat suma pretinsă pentru rambursarea cheltuielilor
făcute în procedura europeană, în termenele acordate în acest scop; guvernul a
subliniat absenţa complexităţii cauzei „astfel că a lăsat la aprecierea Curţii”
cheltuielile făcute cu procedura în faţa instanţei europene5. Având a decide asupra
tuturor cheltuielilor judiciare, instanţa europeană a reamintit principiul stabilit în
jurisprudenţă sa constantă, potrivit căruia „un reclamant nu poate obţine
rambursarea cheltuielilorjudiciare decât în măsura în care sunt stabilite realitatea,
necesitatea şi caracterul lor rezonabil”. In speţă, ea a considerat că nu este cazul
' CEDH, 10 noiembrie 2005, Argenti c/Italie, nepublicată, § 47, Internet, site cit.
2Idem, § 48.
5Idem, § 49.
4 Idem, § 50.
5Idem, §51.
Bîrsan 527
să se pronunţe cu privire la cheltuielile judiciare în cadrul procedurilor naţionale.

Cât priveşte cheltuielile ocazionate de procedura în faţa Curţii, ea a reţinut că
reclamantul nu a prezentat, în termenele ce i s-au acordat în acest scop, la două
date succesive, „documentele completate corespunzător” referitoare la cererea
sa de a i se acorda asistenţă judiciară în procedura europeană; ca atare, Curtea a
considerat că acest aspect al aplicării art. 41 nu impune un examen din oficiu'.
Sau, tot recent, într-o cauză în care instanţa europeană a constatat mai multe
110 încălcări ale Convenţiei în cadrul unei proceduri naţionale privitoare la declararea
falimentului care durase mai bine de 15 ani, reclamantul a cerut 300.000 de euro cu
titlu de prejudiciu material şi 200.000 de euro pentru prejudiciul moral astfel
suferit; în observaţiile sale sub acest aspect „guvernul s-a opus acestor pretenţii”2.
Curtea a apreciat că nu există nici o legătură de cauzalitate între încălcările
Convenţiei constatate şi prejudiciul material alegat, astfel că a respins acest
capăt al cererii privitoare la satisfacţia echitabilă, dar a considerat că există o
asemenea legătură în privinţa prejudiciului moral şi a decis acordarea în echitate
de despăgubiri mult mai modeste decât solicitase reclamantul cu acest titlu3. In
privinţa cheltuielilor judiciare, reclamantul a arătat că „le lasă la aprecierea Curţii”,
iar guvernul nu a fost de acord cu acordarea unor asemenea cheltuieli. Instanţa
europeană a reţinut că reclamantul „a omis să prezinte justificative care să-i
permită calcularea acestor cheltuieli în mod precis”, astfel că a respins capătul de
cerere al reclamantului având acest obiect4.
De asemenea este posibil ca reclamantul să nu prezinte nici o cerere privitoare
111 la satisfacţia echitabilă, arătând că el intenţionează să obţină asemenea despăgubiri
în cadrul unor noi proceduri interne, pe baza constatărilor Curţii privitoare la
încălcarea unor drepturi ale sale garantate de Convenţies.
în orice caz, confruntată cu cereri adeseori, putem spune, „fanteziste” ale
112 reclamanţilor privitoare la acordarea unei eventuale satisfacţii echitabile, cifrate
la milioane de euro, instanţa europeană caută în jurisprudenţa sa să acorde
1 Idem, § 52; în acelaşi sens, spre exemplu, CEDH, 27 februarie 1992, Cardarelli
c/Italie, Serie Anr. 229-G, § 19.
2 CEDH, 10 noiembrie 2005, Forte c/Italie, nepublicată, § 40-41.
3 Idem.
4 Idem, § 43-45; în acelaşi sens, CEDH, 24 aprilie 2003, Willekens c/Belgique,
nepublicată, § 27, Internet, site cit.; 13 ianuarie 2005, Capeau c/Belgique, nepublicată,
5 CEDH, 27 aprilie 2004, Doerga v/The Netherlands, nepublicată, § 56, Internet,
site cit.
528 Bîrsan
sumele care, în echitate, i se par corespunzătoare atât cu gravitatea şi întinderea

încălcărilor constatate ale Convenţiei, cât şi cu situaţia personală a reclamantului
în cauză şi nu face abstracţie nici de situaţia generală economică şi socială din
statul contractant ţinut responsabil pentru producerea acelor încălcări. Spre
exemplu, în cauza Dalban c/Roumanie, atunci când a fixat cuantumul prejudiciului
moral ce urma a fi achitat soţiei reclamantului decedat, Curtea, ţinând seama de
nivelul ridicat al inflaţiei, la acea epocă, în România, l-a fixat în valută, dispunând
convertirea sumei în lei1.
Dacă instanţa europeană consideră că se poate pronunţa asupra satisfacţiei
echitabile prin însăşi hotărârea adoptată cu privire la fondul cauzei, încălcările 113
constatate şi pretenţiile formulate de reclamant pe terenul art. 41 din Convenţie
permiţând aceasta, ea decide asupra acestei cereri prin aceeaşi hotărâre, ceea ce,
în prezent, reprezintă regula în această materie. în măsura în care constatările
făcute de instanţa europeană cu privire la încălcările Convenţiei alegate de
reclamant sunt mai complexe, iar cauza, în privinţa aplicării dispoziţiilor art. 41, nu
se află în stare de „judecată”, avându-se în vedere şi o posibilitate a stingerii
litigiului, spre exemplu prin restituirea bunului litigios, prin plata unei despăgubiri
ori pe o altă cale agreată de părţi, Curtea consideră că nu poate încă statua cu
privire la acordarea satisfacţiei echitabile şi invită părţile să formuleze noi
propuneri în acest sens, într-un anumit termen. Dacă părţile nu au găsit „o soluţie
de compromis”2, instanţa europeană se va pronunţa printr-o hotărâre distinctă
cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie3.
819. Regimul juridic al sumelor de bani acordate cu titlu de satisfacţie

echitabilă. Plata sumelor de bani stabilite de instanţa europeană cu titlu de 114
satisfacţie echitabilă, indiferent de împrejurarea că reprezintă echivalentul
prejudiciului material sau/şi moral ori cuantumul cheltuielilor judiciare aferente
procedurilor interne şi/sau procedurii europene, eventual cu dobânzile aferente,
ţine de executarea hotărârii, supravegheată de Comitetul Miniştrilor al Consiliului
Europei (art. 46 parag. 2 din Convenţie). O problemă de drept nu lipsită de impor
tanţă practică este aceea a regimului juridic al acestor sume; mai precis, sunt ele
1 CEDH, 28 septembrie 1999, Recueil 1999-VI, § 59.

2 CEDH, 28 septembrie 2005, Broniowski c/Pologne (reglement amiable), Recueil
2005.
3 CEDH, 23 ianuarie 2001, Brumărescu c/Roumanie (satisfaction equitable), Recueil
2000-1, p. 155 şi urm.; 28 mai 2002, Beyeler c/Italie (satisfaction equitable),
Bîrsan 529
sesizabile? Pot fi ele urmărite de creditorii reclamantului? Instanţa europeană a

avut a răspunde la această întrebare în cadrul unei cereri de interpretare a uneia
din primele sale hotărâri într-o cauză în care s-a pronunţat prin hotărâre separată
asupra acordării satisfacţiei echitabile1. în hotărârea sa „de interpretare a hotărârii
prin care acordase reclamantului satisfacţia echitabilă”, ea a arătat că prin termenul
„despăgubire”, folosit de hotărârea supusă interpretării, Curtea a înţeles suma
de bani ce avea a fi plătită reclamantului personal, cu titlu de reparaţie a preju
diciului moral suferit datorită încălcării dreptului său garantat de Convenţie,
încălcare constatată prin hotărârea pronunţată pe fondul cauzei2.
într-o formulare ce este mai degrabă „uşor sentimentală” decât strict juridică,
115 instanţa europeană a declarat că, înţelegând să facă apel la „înţelepciunea auto
rităţilor naţionale”, ea nu a prevăzut vreo restricţie în privinţa regimului juridic al
sumei, dar că a înţeles ca aceasta să fie plătită direct beneficiarului reclamant,
„cu respectarea principiului insesizabilităţii ei, aplicabil în cazuri asemănătoare în
dreptul austriac”3; ceea ce Curtea înţelege să lase „la înţelepciunea autorităţilor
austriece” este ca plata sumei să fie însoţită de aplicarea acestui principiu în
privinţa reclamantului a cărui creanţă împotriva statului, născută din obligaţia de
a-i acorda satisfacţia echitabilă stabilită de instanţa europeană, nu se încadra în
categoriile de creanţe insesizabile prevăzute de legea aplicabilă în materie. Am
putea trage de aici concluzia că, în concepţia instanţei europene, reflectată de
această hotărâre de speţă, cel puţin sumele de bani acordate cu titlu de satisfacţie
echitabilă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de reclamant prin
încălcarea dreptului său apărat de Convenţie ar urma să fie considerate
insesizabile.
Intrată în funcţie la 1 noiembrie 1998, noua Curte a fost confruntată cu aceeaşi
116 problemă în cauza Selmouni c/France4, în care ea a constatat grave încălcări ale
dispoziţiilor Convenţiei de către autorităţile franceze, printre altele prin supunerea
reclamantului la acte de tortură în timpul arestării sale preventive, astfel că i-a
acordat, cu titlu de satisfacţie echitabilă, o importantă sumă de bani. Faţă de
cererea reclamantului ca acea sumă să fie declarată insesizabilă, Curtea a arătat
1CEDH, 22 iunie 1972, Ringeisen c/Autriche (art. 50), Serie A, nr. 15.
2 CEDH, 23 iunie 1973, Ringeisen c/Autriche (interpretation de l'arret du 22 juin
1972-art. 50), SerieAnr. 16; precizăm că, la acea vreme, posibilitatea introducerii
cererii in te rp re tativ e a unei hotărâri era reglementată de art. 53 din fostul
Regulament al Curţii.
3 Ibidem.
4 CEDH, 28 iulie 1999, Recueil 1999-V.
530 Bîrsan
că „ea consideră că reparaţia stabilită în aplicarea dispoziţiilor art. 41, datorată pe

temeiul hotărârii sale, a r trebui să fie insesizabilă1(s.n., C.B.) dacă este vorba
despre acoperirea unei creanţe al cărei titular este statul. Ar părea oarecum
surprinzător - a argumentat instanţa europeană - să se acorde reclamantului o
sumă cu titlu de reparaţiune, mai ales datorită relelor tratamente la care a fost
supus, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 3 din Convenţie, ca şi pentru acoperirea
cheltuielilor pe care le-a făcut spre a se ajunge la această constatare, iar ulterior,
cu privire la aceeaşi sumă, însuşi statul să fie debitor şi beneficiar (în calitate de
eventual creditor); iar dacă sumele în discuţie ar fi de natură diferită, în sensul că
ar cuprinde atât acoperirea prejudiciului material, cât şi a celui moral, precum şi a
cheltuielilor judiciare, Curtea a apreciat că „reparaţia prejudiciului moral ar fi în
mod sigur deturnată de la scopul ei şi însuşi sistemul art. 41 ar fi astfel «pervertit»
în ipoteza în care s-ar accepta o asemenea situaţie”. Totuşi, instanţa europeană
a arătat că ea nu are a da curs cererii formulate de reclamant în sensul arătat; „în
consecinţă, ea nu poate decât să se remită înţelepciunii autorităţilor (naţionale)
cu privire la acest punct”2.
Tot astfel, într-o altă cauză în care Curtea a constatat încălcarea dispoziţiilor
art. 2 prin uciderea unei persoane ce se afla în detenţie preventivă, ea a considerat 117
că sumele acordate reclamantei în calitate de concubină a celui astfel ucis şi
mamă a copiilor acestuia nu a r putea face obiectul vreunui drept de urm ărire,
mai ales din partea statului, cu aceeaşi argumentare ţinând de deturnarea naturii
reparaţiei dispuse de instanţa europeană, ea declarându-se însă „necompetentă
să interzică urmărirea sumei respective”, lăsând din nou acest capăt al cererii
reclamantei „la aprecierea autorităţilor naţionale”3.
1Idem, § 133.
2 Ibidem.
3 CEDH, 18 mai 2000, Velikova c/Bulgarie, Recueil 2000-VI, § 99.
Bîrsan 531
Art. 42
Hotărârile Hotărârile Camerelor devin definitive conform dispoziţiilor
Camerelor art 44 paragraful 2.
Arrets des Les arrets des chambres deviennent definitifsconformement

chambres aux dispositions de l’article 44, paragraphe 2.
Judgments of Judgments of Chambers shall become final in accordance with

Chambers the provisions of Article 44, paragraph 2.
820. în sistemul Convenţiei anterior modificărilor aduse de Protocolul Nr. 11 din

1998 toate hotărârile instanţei europene, indiferent dacă acestea erau pronunţate de
o cameră sau de Marea Cameră a Curţii, erau definitive. De altfel, fostul art. 52 al
Convenţiei, în redactarea sa în vigoare până la 1noiembrie 1998, preciza că „hotărârea
Curţii este definitivă”. încă în una din primele sale hotărâri, instanţa europeană a
decis că această prevedere „are ca unic scop să sustragă hotărârile Curţii oricărui
recurs în faţa unei alte autorităţi”1, naţionale sau internaţionale.
Modificările aduse acestei materii prin Protocolul Nr. 11 disting între hotărârile
adoptate de o cameră a Curţii şi cele ce emană de la Marea Cameră. într-adevăr,
polrivit art. 44 parag. 1din Convenţie, numai hotărârile pronunţate de Marea Cameră
a Curţii sunt definitive; art. 42 pus în discuţie dispune că hotărârile unei camere
sunt definitive numai în condiţiile prevăzute de dispoziţiile a rt 44 parag. 2 al
Convenţiei. Aşadar, art. 42 este un text de trimitere la un alt text din Convenţie,
astfel că nu considerăm necesar a stărui asupra lui, urmând a analiza „condiţiile” la
care el face referire atunci când vom discuta însuşi textul care le conţine, anume
art. 44 al Convenţiei2. Reamintim, totuşi, că art. 42 are în vedere hotărârile unei
camere, adică actele decizionale prin care această formaţiune de judecată a Curţii se
pronunţă cu privire la fondul cauzei: existenţa sau inexistenţa încălcării unui drept
garantat de Convenţie invocată de reclamant prin cererea sa formulată pe temeiul
art. 34, declarată admisibilă; decizia unei camere prin care aceasta a statuat în
sensul că cererea reclamantului are a fi declarată inadmisibilă este definitivă
prin ea însăşi, fără a mai fi necesară raportarea la vreun alt text al Convenţiei3.
1CEDH,22 iunie 1972,Ringeisenc/Autriche(questiondel’applicationdel’art. 50de

la Convention), SerieAnr. 15, § 17; 23 iunie 1973,Ringeisen c/Autriche (interpretation
de l ’arretdu 22juin 1972), SerieAnr. 16, § 13.
2A se vedea infra nr. 828 şi urm.
3 De asemenea, reamintim că, potrivit art. 28 partea finală din Convenţie, decizia prin
care un comitet de 3 judecători declară o cerere individuală inadmisibilă este definitivă;
a se vedea supra, nr. 644.
532 Bîrsan
Art. 43
Retrimiterea 1. într-un termen de 3 luni de la data hotărârii unei Camere,
în faţa Marii orice parte în cauză poate, în cazuri excepţionale, să ceară
Camere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
2. Un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă
cererea în cazul în care cauza ridică o problemă gravă referi
toare la interpretarea sau la aplicarea convenţiei sau a proto
coalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general.
3. în cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră
se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre.
Renvoi 1. Dans un delai de trois mois â compter de la date de l’arret

devant la d ’une Chambre, toute pârtie â Paffaire peut, dans des cas
Grande exceptionnels, demander le renvoi de l’affaire devant la Grande
Chambre Chambre.
2. Un college de cinq juges de la Grande Chambre accepte la
demande si Paffaire souleve une question grave relative â
l’interpretation ou â l’application de la Convention ou de ses
Protocoles, ou encore une question grave de caractere general.
3. Si le college accepte la demande, la Grande Chambre se
prononce sur l’affaire par un arret.
Referral to the 1. Within a period of three months from the date of the judgment
Grand of the Chamber, any party to the case may, in excepţional cases,
Chamber request that the case be referred to the Grand Chamber.
2. A panel of five judges of the Grand Chamber shall accept the
request if the case raises a serious question affecting the
inteipretation or application of the Convention or the proto-
cols thereto, or a serious issue of general importance.
3. If the panel accepts the request, the Grand Chamber shall
decide the case by means of a judgment.
Sumar
§ 1. Precizări preliminare.........................................................................................534
§ 2. Conţinutul textului................................................................................. .........536
Bîrsan 533
Bibliografie
R. Abraham , La nouvelle procedure, în „Le Protocole N° 11 â la Convention
europeenne des droits de rhom m e”, Bruylant, Bruxelles, 1995, p. 65-95; J.-L. Charrier,
Code de la Convention europeenne des droits de rhomme, Litec, 2005, p. 305-307;
J.-N. Clement, L’audience de pledoirie, l’arret de la chambre et la saisine de la Grande
Chambre, în „La procedure devant la nouvelle Cour europeenne des droits de 1’homme
apres le Protocole n° 11: actes du seminaire organise â Bruxelles le 9 octobre 1998, par les
Institutions des droits de l’homme des barreaux de Paris et de Bruxelles”, Bruylant,
Bruxelles, 1999, p. 83-92; M.-A. Eissen, L’aspect institutionnel du Protocole N° 11 â la
Convention europeenne des droits de l’homme, în „Le Protocole N° 11 â la Convention
europeenne des droits de l’homme”, Bruylant, Bruxelles, 1995, p. 31 -52; J.-F. Flauss, La
nouvelle procedure, în „Le Protocole N° 11 â la Convention europeenne des droits de
l’homme”, Bruylant, Bruxelles, 1995, p. 51-64; M. de Salvia, Compendium de CEDH.
Les principes directeurs de la jurisprudence relative â la Convention europeenne des
droits de l’homme, voi. I, Editions N.P. Engel, Kehl, Strasbourg, Arlington Va., 2003,
p. 724-725; Fr. Sudre, Droit internaţional et europeen des droits de rhomme, 7ime ed.,
refondue, PUF «Droit fundamental», 2005, p. 612-614.
1 821. C orelaţia în tre dispoziţiile art. 42,43 şi 44 din Convenţie. Pentru a

înţelege de ce art. 42 amintit mai sus dispune că hotărârile unei camere a Curţii
devin definitive numai în condiţiile prevăzute de art. 44, trebuie să examinăm mai
întâi textul pus în discuţie. într-adevăr, potrivit art. 43 parag. 1, în termen de 3 luni
de la data hotărârii unei camere, oricare dintre părţi poate ca, în cazuri excepţionale,
să ceară „retrimiterea” cauzei în faţa Marii Camere. Utilizarea cuvântului „retri
mitere” în traducerea oficială în limba română a acestui text ni se pare cel"puţin
discutabilă: „a retrimite” înseamnă că, într-un prim moment, a operat o „trimitere”,
iar într-un al doilea, „acolo unde” s-a făcut „trimiterea”, o normă juridică dispune
„retrimiterea” la „punctul de plecare”1. Or, cu totul alta este ipoteza textului art. 43
1Este posibil ca traducătorul oficial român al Convenţiei să fi avut în vedere sensul din
dreptul internaţional privat al cuvântului ftancez „le renvoî" care, în această ramură
de drept, semnifică, într-adevăr, retrim iterea cunoscută ca atare şi în dreptul
internaţional privat român; numai că, aşa după cum se ştie, retrimiterea presupune,
prin ipoteză, că norma conflictuală a forului trimite la legea străină, iar aceasta
conţine o normă conflictuală ce „retrimite” la sistemul de drept al forului; de unde
problema care a făcut să curgă multă cerneală, a acceptării sau a neacceptării
retrim iterii în dreptul internaţional privat (precizăm că, în principiu, dreptul
534 Bîrsan
Retrimiterea în faţa Marii Camere 2 Art. 43
parag. 1 din Convenţie, şi anume: o cameră a Curţii a examinat o cauză pe fond şi

a statuat printr-o hotărâre cu privire la existenţa sau inexistenţa încălcării
dreptului garantat de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale invocată de
reclamant prin cererea sa declarată, mai întâi, admisibilă; această hotărâre nu este
însă definitivă deoarece art. 43 parag. 1 deschide posibilitatea ca, într-un anumit
termen şi în anumite situaţii excepţionale, ca urmare a cererii făcute de oricare
dintre părţi, acceptată de un colegiu de 5 judecători al Marii Camere, astfel cum
dispune art. 43 parag. 2, acea cauză să fie reexaminată în totalitatea ei de cea mai
importantă şi mai solemnă formaţiune de judecată a Curţii.
Aşadar, în mod practic, ca urmare a trimiterii solicitate de oricare dintre părţi, 2
dacă, aşa cum vom vedea imediat, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 43
parag. 2, Marea Cameră a Curţii va putea reexamina cauza şi va pronunţa, de
această dată, o hotărâre definitivă. Nu punem deocamdată în discuţie natura
juridică a acestei „trimiteri” reglementate de art. 43 din Convenţie, dar voim să
evidenţiem ab initio specificitatea ei. După cum s-a subliniat cu perfectă îndreptă
ţire în literatura juridică de specialitate1, ca regulă generală „trimiterea” unei cauze
spre soluţionare de către o instanţă la o altă instanţă semnifică un transfer de
competenţă între organe de jurisdicţie ale unui sistem judiciar dat, transfer ce se
produce înaintea oricărei decizii privitoare la fondul cauzei. Art. 43 parag. 1
prevede însă trimiterea spre examinare în faţa Marii Camere a unei cauze în care o
cameră a Curţii a pronunţat o hotărâre pe fond, ceea ce face ca această din urmă
hotărâre să nu fie încă definitivă. în orice caz, în această situaţie nu este vorba
despre „trimiterea” cauzei spre soluţionare la o altă jurisdicţie, ci de reluarea
examinării ei de către o formaţiune de judecată a aceleiaşi jurisdicţii, Curtea
Europeană unică a Drepturilor Omului. Subliniem însă, din nou, că, dimpotrivă, o
român admite retrimiterea; a se vedea art. 4 din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat). De aceea, ni se pare că ar
fi fost mult mai firesc a se traduce „la renvoi" prin „a trimite”, adică „toute pârtie
(...) peut (...) demander le renvoi devant la Grande Chambre” = „Orice parte (...)
poate (...) cere trimiterea în faţa Marii Camere". De altfel, din acest punct de
vedere, credem că nu s-a citit cu atenţie textul în limba engleză al Convenţiei care este
şi mai limpede: „ (...) anyparty (...) may (...) request that the case be referred to the
Grand Chamber”, ceea ce se poate traduce prin „ (...) orice parte (...) poate (...) cere
ca acea cauză să fie supusă Marii Camere”; to request - a cere, a solicita; to refer,
referring, referred înseamnă, printre altele, şi a supune (o problemă cuiva); a se
vedea BBC English-Romanian Dictionary. Dicţionarul BBC englez-român,
Ed. Coresi, Bucureşti, 1998, p. 930.
35. Bîrsan 535

decizie prin care o cameră a Curţii a declarat o cerere ca inadmisibilă este definitivă
şi nu poate, sub nici un motiv, să fie reexaminată de Marea Cameră a Curţii,
indiferent dacă este vorba despre o cauză interstatală sau despre o cerere
individuală.
§ 2. Conţinutul textului
3 822. Condiţiile „trimiterii”. Potrivit prevederilor art. 43 parag. 1 din Convenţie,

două sunt condiţiile ce au a fi îndeplinite pentru ca oricare dintre părţi să poată
cere „trimiterea” cauzei, în care s-a pronunţat deja pe fond o cameră, spre
reexaminarea ei în faţa Marii Camere, şi anume: a) cererea să fie făcută într-un
termen de 3 luni ce curge de la data pronunţării hotărârii camerei, indiferent
dacă această pronunţare s-a făcut de preşedintele ei în şedinţă publică sau prin
„afişarea” pe site-ul Internet al Curţii: www.echr.coe.int; b) părţile să invoce
anumite „cazuri excepţionale” care justifică o asemenea „reexaminare” a acelei
cauze. Precizăm că cererea în discuţie trebuie să fie făcută numai de părţi, nu şi
de către eventualii terţi intervenienţi în proces ce au dobândit această calitate
prin aplicarea dispoziţiilor art. 36 din Convenţie.
4 „Cazurile excepţionale” la care face referire art. 43 parag. sunt menţionate în
cel de al doilea paragraf al aceluiaşi text: a) fie cauza pune o „problemă gravă
privitoare la interpretarea ori aplicarea dispoziţiilor Convenţiei ori a protocoalelor
sale adiţionale”; b) fie acea cauză „pune o problemă gravă, de interes general”1.
5 în privinţa primului caz, în Raportul explicativ al Protocolului Nr. 11 prin care
au fost introduse dispoziţiile art. 43 din Convenţie se arată că se pun probleme
grave privitoare la interpretarea prevederilor Convenţiei atunci când, într-o cauză
dată, este în discuţie un aspect asupra căruia instanţa europeană încă nu s-a
pronunţat sau în situaţia în care hotărârea ce va fi adoptată are o importanţă
deosebită pentru examinarea altor cauze de acelaşi gen în viitor ori în privinţa
jurisprudenţei instanţei europene; de asemenea, constituie „în mod manifest” o
1 Cu părere de rău, observăm din nou intervenţia nereuşită a traducătorului oficial

român al textului Convenţiei, care „a simţit nevoia” să traducă „cuvânt cu cuvânt” şi
„aproximativ” sintagma franceză „ou encore une question grave de caractere
general", fără a mai citi şi textul corespunzător în limba engleză care spune simplu:
„or a serious issue o f general importance”, ceea ce se poate traduce prin „ori o
problemă gravă de interes general”; oricare variantă ar fi luată în considerare,
art. 43 parag. 2 nu se referă la „o altă” problemă gravă cu caracter general prin
raportare la prima condiţie, ci, pur şi simplu, distinct la o problemă gravă ce are un
asemenea caracter; cuvântul „altă” este un adaus de prisos.
536 Bîrsan
Retrimiterea în faţa Marii Camere 6-7 Art. 43
astfel de „problemă gravă” situaţia în care „hotărârea în cauză nu este compatibilă

cu o hotărâre precedentă a Curţii”1, ceea ce semnifică schimbarea jurisprudenţei
sale.
Deşi, pentru acelaşi motiv - existenţa unei probleme grave privitoare la 6
interpretarea ori la aplicarea prevederilor Convenţiei sau ale protocoalelor sale
adiţionale - art. 30 prevede posibilitatea desesizării camerei învestite cu solu
ţionarea cauzei în favoarea Marii Camere, punerea în valoare a dispoziţiilor acestui
text are a se face în condiţii diferite faţă de cele prevăzute de art. 43 din Convenţie,
într-adevăr, în primul rând art. 30 presupune, prin ipoteză, că desesizarea se
poate face în orice stadiu al procedurii, dar înainte de adoptarea hotărârii de
către o cameră în cauza dată2; dimpotrivă, art. 43 priveşte posibilitatea reexaminării
de către Marea Cameră, pentru acelaşi motiv, a unei hotărâri pronunţate deja de
o cameră a Curţii. în al doilea rând, pentru a opera desesizarea avută în vedere de
camera învestită cu soluţionarea cererii ce pune o astfel de problemă, art. 30
prevede condiţia ca părţile să nu se opună la aceasta; este suficient ca una dintre
părţi, oricare ar fi ea - reclamantul sau guvernul pârât - să se opună la intenţia
camerei de a se desesiza, intenţie ce trebuie să le fie adusă la cunoştinţă, pentru
ca ea să fie, practic, obligată a continua examinarea acelei cauze. Dimpotrivă,
art. 43 din Convenţie permite oricăreia dintre părţi să solicite, pentru motivul
discutat, redeschiderea procedurii examinării unei cauze de către Marea
Cameră, deşi aceasta a primit o soluţie adoptată de o cameră; aprecierea existenţei,
în speţa dată, a unei probleme grave privitoare la interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor Convenţiei sau ale protocoalelor sale adiţionale aparţine, de această
dată, colegiului de 5 judecători al Marii Camere. Altfel spus, deşi în ambele
situaţii cauza pune o problemă gravă privitoare la interpretarea dispoziţiilor
Convenţiei sau ale protocoalelor sale, în ipoteza art. 30 desesizarea unei camere
în favoarea Marii Camere nu se poate face independent de voinţa părţilor, pe
când în ipoteza aplicării prevederilor art. 43 „trimiterea” unei cauze în care s-a
pronunţat o hotărâre de către o cameră în faţa Marii Camere constituie prerogativa
absolută a instanţei europene, prerogativă exercitată prin colegiul de 5 judecători
al Marii Camere.
Nu mai puţin, corelaţia dintre cele două texte ale Convenţiei, în care aceeaşi 7
condiţie privitoare la aplicarea lor este de natură să opereze în situaţii deosebite,
nu apare ca lipsită de consecinţe practice. Bunăoară, în cauza Ocalan c/Turquie
era limpede că, printre altele, arestarea reclamantului, cetăţean turc, în Kenya şi

Bîrsan 537
extrădarea sa în Turcia, condamnarea lui la moarte de către instanţa naţională

care l-a judecat, precum şi condiţiile în care s-a desfăşurat procesul erau de
natură să pună „probleme grave privitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
Convenţiei”, ceea ce a condus la exprimarea intenţiei camerei învestite iniţial cu
soluţionarea cauzei de a se desesiza, pe temeiul art. 30 din Convenţie, în favoarea
Marii Camere, intenţie la care guvernul turc s-a opus în baza aceleiaşi dispoziţii,
astfel că aceeaşi cameră a continuat examinarea ei1. Odată pronunţată hotărârea
camerei, atât reclamantul, cât şi guvernul au cerut, invocând prevederile art. 43
din Convenţie, trimiterea cauzei spre reexaminare în faţa Marii Camere, solicitare
acceptată de colegiul acesteia2.
8 Sau, este tot atât de limpede că schimbarea jurisprudenţei instanţei europene
privitoare la caracterul obligatoriu al măsurilor provizorii dispuse în aplicarea
dispoziţiilor art. 39 din Regulamentul Curţii, operată de o cameră prin hotărârea
pronunţată de aceasta în cauza Mamatkulov et Abdurasulovic c/Turquie,
constituia tot „o problemă gravă privitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
Convenţiei”, fiind astfel de resortul Marii Camere; cum guvernul turc s-a opus la
intenţia camerei de a se desesiza, în cauză3, în favoarea Marii Camere, revirimentul
amintit s-a produs prin hotărârea adoptată de camera iniţial învestită cu solu
ţionarea ei. După pronunţarea acestei hotărâri, în termenul prevăzut de art. 43
parag. 1 din Convenţie guvernul turc a cerut redeschiderea procedurii examinării
cauzei, susţinând, printre altele, că, în actualul stadiu al dreptului Convenţiei,
măsurile provizorii „indicate” de instanţa europeană nu au caracter obligatoriu,
invocând în acest sens jurisprudenţă anterioară a instanţei europene în materie4,
în această situaţie, practic, colegiul Marii Camere nu putea decât să accepte
„cererea de retrimitere” formulată de guvernul turc. Reexaminând cauza, Marea
Cameră a confirmat schimbarea dejurisprudenţă decisă de camera învestită iniţial
cu soluţionarea cauzei, statuând, cu o argumentare foarte elaborată, în sensul
caracterului obligatoriu al acestor măsuri pentru statul ce are a le aplicas.
9 Cât priveşte cel de al doilea „caz excepţional” prevăzut de art. 43 parag. 2 din
Convenţie în care părţile pot cere redeschiderea procedurii examinării unei cauze
1 CEDH, 12 martie 2003, nepublicată, § 6, Internet, site cit.

2CEDH, 12 mai 2005, Ocalan c/Turquie, Recueil 2005, § 9; nu este inutil să menţionăm
că, practic, încălcările dispoziţiilor Convenţiei constatate de o cameră a Curţii au fost
reţinute şi în hotărârea Marii Camere.
3 CEDH, 6 februarie 2003, nepublicată, § 9, Internet, site cit.
4 CEDH, 4 februarie 2005, Mamatkulov etAskarov c/Turquie, Recueil 2005, § 96.
5Idem,§ 103-129.
538 Bîrsan
de Marea Cameră - „o problemă gravă cu caracter general” Raportul explicativ

al Protocolului Nr. 11 arată că ar putea fi vorba despre o asemenea situaţie atunci
când hotărârea instanţei europene ar impune „o modificare importantă a dreptului
naţional (al statului în cauză) sau a unei practici administrative (existentă în acest
stat), dar care, prin ea însăşi, nu pune o problemă deosebită de interpretare a
dispoziţiilor Convenţiei”, ori, în cauză, s-a pus, pentru acelaşi stat, „o problemă
importantă de interes politic sau de interes public”1.
După cum s-a observat în mod pertinent, dacă primul motiv de reexamen este 10
prevăzut în interesul asigurării coerenţei dreptului Convenţiei, cel de al doilea are
în vedere, mai degrabă, reexaminarea în interesul statului în cauză2. Spre exemplu,
printr-o hotărâre a unei camere s-a constatat existenţa unor practici administra
tive contrare dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, care interzice tortura ori tratamentele
inumane ori degradante, şi statul în cauză cere reexaminarea aceleiaşi cauze de
către Marea Cameră, voind a demonstra că, potrivit datelor dosarului, practicile
incriminate nu au constituit o încălcare a prevederilor Convenţiei.
823. Procedura „trim iterii”. Potrivit art. 73 din Regulamentul Curţii, partea 11
ce solicită „trimiterea” unei cauze în faţa Marii Camere pe temeiul art. 43 din
Convenţie trebuie să depună, la grefe Curţii, o cerere scrisă având un asemenea
obiect în termen de 3 luni de la pronunţarea acelei hotărâri, cerere în care ea
trebuie „să indice problema gravă privitoare la interpretarea sau la aplicarea
Convenţiei ori a protocoalelor sale sau o problemă gravă de interes general” ce
a r impune exam inarea cauzei de către M area C am eră a Curţii; nimic nu se
opune ca, într-o cauză, o asemenea cerere să fie făcută de către ambele părţi3.
La o dată decisă de preşedintele Curţii, cererile de retrimitere prezentate de 12
părţi într-un anumit interval de timp, de regulă 6 săptămâni, sunt examinate de un
colegiu de 5 judecători al Marii Camere, constituit în conformitate cu dispoziţiile
art. 24 parag. 5 din Regulament, text ce precizează că nu poate face parte din acest
colegiu nici un membru al camerei care a pronunţat hotărârea în acea cauză,
interdicţie ce priveşte şi pe preşedintele acelei camere şi, cu atât mai mult, pe
judecătorul naţional al statului în cauză.
1A se vedea Rapport explicatif (Protocole N° 11), § 101 -102.
3 Astfel, dintre cele 531 cereri de retrimitere formulate de părţi pe temeiul art. 43 din
Convenţie şi examinate de colegiul de 5 judecători ai Marii Camere în perioada
1ianuarie 2000 - 12 octombrie 2005,530 au fost prezentate de către una din părţi -
reclamantul sau guvernul, după caz 14 de către ambele părţi, iar una în mod total
inutil şi „alături” de dispoziţiile Convenţiei de către un terţ intervenient.
Bîrsan 539
13 Potrivit art. 73 parag. 2 din Regulament, colegiul examinează cererea de retri

mitere pe baza dosarului existent. Aşadar, se impune a sublinia că procedura
examinării cererii de retrimitere, formulată de oricare din părţi pe temeiul art. 43 din
Convenţie, de către colegiul de 5 judecători al Marii Camere nu este contradictorie;
partea care nu a făcut o asemenea cerere este numai înştiinţată de grefă cu
privire la solicitarea de redeschidere a procedurii prezentată de cealaltă parte; ea
nu este invitată să-şi spună un punct de vedere cu privire la existenţa sau inexis
tenţa motivului ce ar impune o asemenea redeschidere, motiv indicat de partea
care a cerut-o. Colegiul Marii Camere nu admite redeschiderea procedurii decât
în măsura în care consideră că în cauză se pune o problemă gravă de interpretare
şi aplicare a „dispoziţiilor Convenţiei şi a protocoalelor sale ori o problemă gravă,
de interes general, pentru statul în cauză”; aprecierea sa este discreţionară, iar
decizia de admitere sau de respingere a cererii de „retrimitere” nu se motivează
(art. 73 parag. 2 din Regulament).
14 824. Limitele şi efectele redeschiderii procedurii. Potrivit art. 43 parag. 3

din Convenţie, în ipoteza „acceptării” cererii de „retrimitere” Marea Cameră se
pronunţă asupra acelei cauze printr-o hotărâre, dispoziţie reluată fară alte precizări
şi în art. 73 parag. 3 din Regulamentul Curţii. în practică, decizia colegiului Marii
Camere de „acceptare a cererii de retrimitere” este comunicată părţilor; scrisoarea
adresată părţii care nu a solicitat retrimiterea este însoţită de cererea de retrimitere
făcută de cealaltă parte. Prin aceeaşi scrisoare părţile sunt înştiinţate că vor fi
informate în scris cu privire la desfăşurarea ulterioară a procedurii. între timp, în
cadrul grefei, în funcţie de calendarul Curţii, urmează a se face programarea şi
pregătirea reexaminării cauzei de către Marea Cameră. In acest scop, printr-o
altă scrisoare se comunică părţilor termenul stabilit înlăuntrul căruia ele au
facultatea de a prezenta un memoriu redactat în lumina cererii de retrimitere
admise şi a hotărârii camerei care s-a pronunţat în acea cauză; în cadrul aceluiaşi
termen, memoriul depus de o parte este transmis „pentru comentarea Iui” celeilalte
părţi, respectându-se astfel principiul contradictorialităţii în cadrul acestei noi
examinări a cererii iniţiale introduse de reclamant în faţa Curţii pe temeiul
art. 34 din Convenţie1. Prin aceeaşi scrisoare părţile sunt rugate să precizeze-
1 Ipoteza aplicării dispoziţiilor art. 43 cu privire la o cerere interstatală introdusă pe

temeiul art. 33 din Convenţie este, mai degrabă, de şcoală; reamintim că, în practică,
până în prezent, din cele două asemenea cereri soluţionate de noua Curte, una a fost
examinată direct de Marea Cameră pe temeiul dispoziţiilor tranzitorii ale art. 5 din
Protocolul Nr. 11 - Chypre c/T 'Arquie iar cealaltă - Danemark c/T urquie, declarată
admisibilă de o cameră s-a încheiat prin soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului.
540 Bîrsan
dacă, eventual, solicită examinarea cauzei de către Marea Cameră în şedinţă

publică şi, în caz afirmativ, motivele pentru care se solicită o asemenea examinare.
Marea Cameră decide asupra procedurii ulterioare „în lumina observaţiilor şi a
poziţiei exprimate de părţi în materie”1. Preşedintele Curţii va fixa data şedinţei
publice în cadrul căreia Marea Cameră va examina cauza pe baza tuturor
elementelor dosarului, dosar care va cuprinde şi noile observaţii formulate de
părţi cu privire la hotărârea camerei care s-a pronunţat în cauză. Problema ce se
pune într-o asemenea ipoteză este următoarea: care sunt limitele învestirii Marii
Camere ca urmare a admiterii cererii de retrimitere de către colegiul acesteia?2
Este ea ţinută să se pronunţe numai cu privire la problemele asupra cărora s-a
pronunţat camera învestită iniţial cu soluţionarea cauzei prin hotărârea sa sau
numai privitor la cele ridicate de partea care a solicitat „retrimiterea” prin cererea
sa formulată în acest sens, cerere admisă de colegiul de 5 judecători al Marii
Camere?
Bunăoară, în prima cauză în care Marea Cameră a fost sesizată pe temeiul 15
art. 43 din Convenţie -K .e tT . c/Finlande - în cererea de „retrimitere” formulată
de guvern acesta a „invitat în mod expres Curtea” să nu reexamineze decât
problemele asupra cărora s-a pronunţat, prin hotărârea sa, cam era iniţial
învestită cu soluţionarea acelei cauze, anume asupra constatării încălcării
dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, ca urmare a deciziei autorităţilor interne compe
tente de a aplica părinţilor reclamanţi măsura decăderii din drepturile părinteşti şi
a refuzului aceloraşi autorităţi de a reveni asupra acestei măsuri3. în examinarea
problemelor de drept puse în cauză, instanţa europeană a considerat că are a
1 Regula instituită în practica instanţei europene este aceea a organizării examinării

tu tu ro r cauzelor de către Marea Cameră în şedinţă publică; la ştirea noastră,
această regulă a cunoscut o singură excepţie: într-adevăr, după ce colegiul Marii
Camere a acceptat cererea reclamantului de redeschidere a procedurii reexaminării
cauzei şi părţile au depus „memoriile” lor, Marea Cameră a decis că, în cauză, „nu
este necesară o audiere publică”, iar, în procedura scrisă care a urmat acestei decizii,
părţile au replicat la memoriile lor; CEDH, 24 octombrie 2002, Pisano c/Italie,
nepublicată, § 7-12, Internet, site cit.
2 După datele de care dispunem, în două dintre cauzele în care, până în prezent, a fost
acceptată reexaminarea lor pe temeiul dispoziţiilor art. 43 din Convenţie, atât
guvernul, cât şi reclamantul ceruseră „retrimiterea” acesteia în faţa Marii Camere;
precizăm însă că, în ambele cauze, colegiul Marii Camere a decis „retrim iterea”
fară a preciza la solicitarea cărei părţi a fost admisă; CEDH, 11 iulie 2002,
Gog c/Turquie, Recueil 2002-V, § 7; 6 mai 2003, Perna c/Italie, Recueil 2003-V, § 7.
3 CEDH, 12 iulie 2001, Recueil 2001-VH, § 137.
Bîrsan 541
stabili mai întâi „obiectul litigiului”, anume să determine „care este întinderea
examenului cauzei chemată a-1 efectua”, în special spre a se vedea dacă acest
examen trebuie să se limiteze numai la problemele ridicate de părţi în cererea
formulată pe temeiul art. 43 din Convenţie sau este îndreptăţită să depăşească
acest cadru1. Din acest punct de vedere, Curtea a reţinut că, „pentru a descrie
materia cu care este sesizată Marea Cameră”, toate cele trei paragrafe ale textului
în discuţie utilizează termenul de „cauză" - „/ ’affaire", respectiv „the case" - şi
că, în special, art. 43 parag. 3 dispune că, în ipoteza admiterii cererii de către
colegiul ei de 5 judecători, Marea Cameră „se pronunţă asupra cauzei printr-o
hotărâre-sublinierea jurisdicţiei europene în text («.«., C .B .)-adică privitor la
ansamblul cauzei” (s. n , C.B.) - şi nu numai referitor la „problemele grave” evocate
de art. 43 parag. 2; dacă acelaşi paragraf precizează limpede că existenţa „unei
probleme grave privitoare la interpretarea sau la aplicarea dispoziţiilor Convenţiei
ori ale protocoalelor sale adiţionale sau a unei probleme grave de interes general”
constituie condiţia prealabilă pentru admiterea cererii de retrimitere formulată de
oricare din părţi, odată ce această cerere este admisă, cauza, în ansamblul ei, este
„retrimisă” în faţa Marii Camere, care se va pronunţa, astfel cum dispune art. 43
parag. 3, printr-o nouă hotărâre. Aceasta înseamnă că noţiunea de cauză „retri
misă” spre examinare de Marea Cameră în condiţiile art. 43 din Convenţie cuprinde,
în mod necesar, toate problemele cererii examinate anterior de camera care s-a
pronunţat în aceeaşi cauză, şi nu numai „problema gravă” ce a determinat admi
terea „retrimiterii” reglementate de acest text; în esenţă, a spus Curtea, nu există
nici o bază spre a admite că ar putea opera „o retrimitere” parţială a unei cauze
în faţa Marii Camere2.
16 Mai mult, voind a determina cât mai exact cu putinţă limitele „retrimiterii”
supuse analizei, în aceeaşi hotărâre Curtea a arătat că acea „cauză” trimisă în fâţa
Marii Camere în sensul art. 43 din Convenţie este însăşi cererea reclamantului,
astfel cum ea a fost declarată admisibilă de camera învestită cu soluţionarea ei.
Instanţa europeană a precizat însă că aceasta nu înseamnă nicidecum că Marea
Cameră nu poate să examineze, de asemenea, atunci când consideră necesar,
probleme privitoare la admisibilitatea cererii, aşa cum ea este îndreptăţită să
procedeze în cazul unei proceduri obişnuite, spre exemplu prin aplicarea dispo
ziţiilor art. 34 parag. 4 in fine din Convenţie, care permit instanţei europene să
1Idem, § 139.
2 Idem, § 140; to acelaşi sens, CEDH, 17 decembrie 2004, Cumpănă et Mazăre
c/Roumanie, Recueil 2004-XI, § 66; 10 noiembrie 2005, Leyla Şahin c/Turquie,
Recueil 2005, § 128.
542 Bîrsan
declare o cerere inadmisibilă în oricare stadiu al procedurii examinării ei, sau când
ea a decis unirea analizei unei excepţii de inadmisibilitate ridicate de guvern cu
examenul fondului cauzei ori în situaţia în care ea consideră că cercetarea unei
probleme privitoare la admisibilitatea cererii prezintă interes în cadrul examinării
ei pe fond1. în acelaşi cadru, Curtea a decis că are a fi aplicată jurisprudenţă sa
constantă potrivit căreia nimic nu o împiedică să ia în considerare, în examinarea
cauzei căreia a fost învestită pe temeiul art. 43 din Convenţie, „noi informaţii şi
argumente prezentate de părţi, dacă ea le apreciază ca fiind pertinente pentru a se
pronunţa cu privire la temeinicia capetelor de cerere formulate de reclamant pe
terenul Convenţiei”; asemenea noi elemente pot, spre exemplu, să confirme sau
să infirme punctele de vedere susţinute de statul în cauză ori să confirme sau să
infirme alegaţiile reclamantului; ele pot consta în detalierea unor fapte aflate la
originea capetelor de cerere declarate admisibile de camera învestită iniţial cu
soluţionarea cauzei sau în noi argumente juridice privitoare la aceleaşi probleme2,
astfel că instanţa europeană poate să ţină seama de toate aceste elemente în
măsura în care le consideră utile soluţionării cauzei3.
825. Limitele şi efectele redeschiderii procedurii; continuare. Soluţia 17

privitoare la problemele puse în discuţie, adoptată de instanţa europeană în
cauza K. et T. c/Finlande, a fost menţinută şi dezvoltată în jurisprudenţă sa
ulterioară privitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 43 din Convenţie.
Astfel, în cauza Azinas c/Chypre, în care colegiul Marii Camere a acceptat 18
cererea guvernului pârât de redeschidere a procedurii examinării ei, reclamantul a
susţinut că facultatea părţilor de a cere „trimiterea” unei cauze în faţa Marii
Camere în aplicarea prevederilor acestui text este limitată; o asemenea „trimitere”
constituie „o măsură excepţională, iar competenţa Curţii (în materie) trebuie să fie
exercitată cu multă circumspecţie”4. Reclamantul a pretins că, în speţă, dintre
toate cele 3 motive invocate de guvern în cererea sa formulată pe temeiul art. 43
din Convenţie, numai unul are â răspunde condiţiilor impuse de cel de al doilea
paragraf al textului, şi anume faptul că competenţa ratione temporis a Curţii de a
examina cauza ar constitui, într-adevăr, o problemă importantă privitoare la
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Convenţiei, problemă ce ar avea a fi reanalizată
de instanţa europeană în această cauză. Curtea a subliniat însă că, potrivit jurispru-
1CEDH, 12 iulie 2001, AT. et T. c/Finlande, Recueil 2001-VU, § 141.

2 CEDH, 24 februarie 1995, McMichael c/Royaume-Uni, SerieAnr. 307-B, § 73.
3CEDH, 12 iulie 2001 , K. et T. c/Finlande,precit., § 147.
4 CEDH, 28 aprilie 2004, Recueil 2004-ffl, § 31.
Bîrsan 543
denţei sale bine stabilite în materie, „cauza” retrimisăîn faţa Marii Camere cuprinde,
în mod necesar, toate aspectele cererii examinate anterior de cameră în hotărârea
sa; întinderea competenţei sale este limitată, în principiu, numai de decizia
camerei privitoare la admisibilitatea cererii. Ea a decis din nou în sensul că
Marea Cameră poate, în măsura în care consideră necesar, în aplicarea dispoziţiilor
art. 34 parag. 4 in f i m al Convenţiei, să rediscute orice problemă legată de
admisibilitatea unei cereri1.
19 în aceeaşi hotărâre, Curtea a adăugat o precizare la jurisprudenţă sa în materie,
în sensul că, chiar şi cu prilejul reexaminării pe fond a cauzei, ea are facultatea,
sub rezerva respectării dispoziţiilor art. 55 din Regulament, să revină asupra unei
decizii prin care o cerere a fost declarată admisibilă, atunci când constată că
aceasta nu îndeplineşte vreuna din condiţiile de admisibilitate prevăzute de
art. 35 parag. 1,2 şi 3 din Convenţie2.
20 în acelaşi cadru, instanţa europeană a arătat că, în reexaminarea „cauzei cu
care a fost sesizată pe temeiul textului în discuţie, Marea Cameră poate aplica şi
alte dispoziţii ale Convenţiei ce permit finalizarea procedurii de soluţionare a
unei cauze altfel decât prin pronunţarea unei hotărâri privitoare la fondului
litigiului, spre exemplu prin aprobarea rezolvării lui pe cale amiabilă, în temeiul
art. 39 din Convenţie, sau prin radierea cauzei de pe rol, în măsura în care
constată că sunt îndeplinite condiţiile ce permit o asemenea soluţie, prevăzute
de art. 37 al Convenţiei”3. Ea a statuat în sensul că principiul care guvernează
procedura de reexaminare a unei cauze de către Marea Cameră nu poate fi altul
decât cel aplicabil procedurii examinării oricărei cauze de către o cameră a Curţii:
Marea Cameră are a judeca faptele cauzei, aşa cum se prezintă acestea la momentul
adoptării deciziei sale, cărora le va aplica soluţia pe care o va considera apropriată4;
altfel spus, pe baza faptelor cauzei, Marea Cameră va statua din nou în drept,
într-o foarte clară formulă de sinteză privitoare la limitele şi efectele redeschiderii
1Idem, § 32; în acelaşi sens, CEDH, 24 octombrie 2002, Pisano c/Italie, nepublicată,
§ 27, Internet, site cit.; 6 mai 2003, Perna c/Italie, Recueil 2003-V, §32.
2 CEDH, 28 aprilie 2004, Azinas c/Chypre, Recueil 2004-IH, § 32; reamintim că,
potrivit art. 55 din Regulamentul Curţii, statul pârât care înţelege să ridice o excepţie
de inadmisibilitate a cererii reclamantului poate face aceasta, în măsura în care natura
excepţiei şi circumstanţele cauzei o permit, în observaţiile scrise sau orale privitoare
la admisibilitatea cererii formulate în condiţiile art. 51 (cereri interstatale), respectiv
art. 54 (cereri individuale) ale aceluiaşi Regulament; a se vedea supra nr. 766.
3 CEDH, 24 octombrie 2002, Pisano c/Italie, nepublicată, § 21, Internet, site cit.
4 Ibidem.
544 Bîrsan
procedurii examinării unei cauze în aplicarea prevederilor art. 43 din Convenţie,

jurisdicţia europeană a decis că „odată ce a fost sesizată - conform dispoziţiilor
acestui text («.«. C.B.) - M area Cam eră are a exercita plenitudinea funcţiilor
jurisdicţionale ale Curţii”1(s.n. C.B.).
în sfârşit, precizăm că Marea Cameră nu are competenţa de a cenzura decizia 21
colegiului ei de 5 judecători prin care a fost admisă o cerere, formulată de oricare
dintre părţi, de redeschidere a procedurii examinării unei cauze. Astfel, într-o
speţă, guvernul pârât a cerut Marii Camere să revină asupra unei asemenea
decizii adoptate de colegiul de 5 judecători, sub motiv că cererea formulată de
reclamant, de redeschidere a procedurii, nu îndeplinea condiţiile prevăzute de
art. 43 deoarece „în cauză nu se punea nici o problemă gravă de interpretare sau
de aplicare a dispoziţiilor Convenţiei sau o problemă de ordin general”; de
asemenea, guvernul a susţinut că, din moment ce Marea Cameră apreciază, în
ultimă instanţă, propria sa competenţă şi legitimitatea sesizării sale, ea nu este
legată de avizul exprimat de colegiul de 5 judecători2.
Marea Cameră a constatat însă că nici Convenţia şi nici Regulamentul Curţii 22
nu-i atribuie competenţa de a examina decizia colegiului de a accepta cererea
de redeschidere a procedurii exam inării unei cauze şi că, în plus, art. 43
parag. 3 din Convenţie dispune că atunci când colegiul de 5 judecători acceptă
o asemenea cerere, Marea Cameră se pronunţă cu privire la acea cauză printr-o
hotărâre; de unde concluzia instanţei europene în sensul că, odată ce colegiul de
5 judecători a decis acceptarea cererii, „Marea Cam eră nu are o altă posibilitate
decât să examineze cauza”3(s. n. C.B.).
826. Limitele şi efectele redeschiderii procedurii (continuare); hotărârile 23

M arii Cam ere în m aterie. Aşadar, efectul esenţial al „retrimiterii” în discuţie
constă în prerogativa Marii Camere de a examina cauza astfel „retrimisă” sub
toate aspectele sale, în principiu în limitele deciziei de admisibilitate a cererii
adoptate de camera care a examinat iniţial aceeaşi cauză; de asemenea, Marea
Cameră poate face, dacă este cazul, aplicaţia dispoziţiilor art. 34 parag. 4 infine
din Convenţie, text ce permite instanţei europene să declare o cerere inadmisibilă
în orice stadiu al procedurii, deci inclusiv în acela al reexaminării ei în condiţiile
art. 43, dacă ea constată existenţa, în acest stadiu, a unuia dintre motivele de
inadmisibilitate prevăzute de art. 35 parag. 1,2, şi 3 din Convenţiei. în aceste
1Ibidem.
2 Idem, § 24.
3Idem, § 26.
Bîrsan 545
coordonate, reexaminând cauza pe temeiul textului analizat, Marea Cameră poate

adopta orice soluţie, independent de cea la care s-a oprit camera iniţial învestită
cu examinarea ei în hotărârea pe care aceasta a pronunţată-o; ea poate ajunge la
aceleaşi concluzii, după cum poate să ajungă la concluzii total deosebite faţă de
cele ale camerei.
24 Astfel, din cercetarea jurisprudenţei Curţii în aplicarea dispoziţiilor art. 43,
rezultă că, uneori, Marea Cameră, reanalizând cauza, a ajuns la aceleaşi concluzii
cu privire la existenţa încălcărilor Convenţiei constatate de cameră, d ar cu o
argumentare mai elaborată. Astfel, în cauza Refah Partisi (Parti de laprosperite)
et autres c/Turquie, cu o majoritate foarte strânsă de voturi - 4 la 3 - o cameră a
Curţii a ajuns la concluzia că, datorită scopurilor şi mijloacelor propuse pentru
realizarea lor, printre care instaurarea unui sistem „multi-juridic” discriminatoriu,
întemeiat pe credinţele religioase ale membrilor societăţii, ce urma a cuprinde şi
charia, decizia autorităţilor naţionale de dizolvare a partidului politic reclamant nu
a constituit o încălcare a dispoziţiilor art. 11 din Convenţie, care garantează dreptul
la asociere; ea a considerat că ingerinţele litigioase, denunţate de reclamanţi, în
exerciţiul acestui drept „nu au fost disproporţionate faţă de scopul urmărit, ţinând
cont de «nevoile sociale imperioase» cărora acestea corespundeau” şi că motivele
avansate de autorităţile naţionale pentru justificarea acestor ingerinţe au fost
„suficiente şi pertinente”1. La rândul ei, „ca urmare a unui control riguros privitor
la existenţa unor raţiuni convingătoare şi imperative ce au justificat dizolvarea
Refah şi decăderea temporară din exerciţiul unor drepturi politice pronunţată
împotriva celorlalţi reclamanţi”, Marea Cameră a apreciat că ingerinţele (denunţate)
au corespuns unei „nevoi sociale imperioase” şi au fost „proporţionale cu scopul
urmărit”, astfel că dizolvarea Refah are a fi considerată ca „necesară într-o societate
democratică”; cu unanim itatea voturilor celor 17 m em bri ai M arii Camere,
aceasta a decis că măsurile autorităţilor naţionale nu au constituit o încălcare a
dreptului lor la asociere garantat de art. 11 din Convenţie2.
25 Sau, în cauza Gdc c/Turquie, ambele formaţiuni de judecată au considerat că,
într-o procedură internă de indemnizare a unei persoane arestate pe nedrept,
necomunicarea către reclamant a concluziilor puse în faţa Curţii de Casaţie de
procurorul general, fară ca el să fi fost în măsură să le răspundă, a constituit o-
1 CEDH, 31 iulie 2001, nepublicată, § 81-84, Internet, site cit.
2 CEDH, 13 februarie 2003, Refah Partisi (Parti de laprosperite) et autres c/Turquie,
Recueil 2003-11, § 135; în sensul adoptării, în esenţă, a aceloraşi soluţii ca cele
pronunţate de camera iniţial învestită cu soluţionarea cauzelor: CEDH, 4 februarie
2005, Mamatkulov et Askarov c/Turquie, Recueil 2005; 12 mai 2005, Ocalan
c/Turquie, Recueil 2005.
546 Bîrsan
încălcare a dispoziţiilor art. 6 al Convenţiei care garantează dreptul la un proces

echitabil, cu observaţia că soluţia camerei a fost adoptată cu unanimitate de
voturi1, în timp ce Marea Cameră2a decis în acelaşi, sens cu o majoritate extrem de
strânsă de voturi: 9 la 8.
Alteori, Marea Cameră a confirmat soluţia adoptată de cameră într-o cauză 26
dată, dar a considerat că aceasta are a fi examinată şi sub un alt aspect, neanalizat
de cameră. Bunăoară, în cauza Leyla Şahin c/Turquie, atât camera învestită
iniţial cu soluţionarea ei3, cât şi Marea Cameră, sesizată pe temeiul art. 43 din
Convenţie4, au considerat că interdicţia portului fularului islamic impusă de
conducerea unei universităţi se înscrie în marja de apreciere ce revine statelor
contractante în a determina limitele exerciţiului dreptului la libertatea de conştiinţă
şi de religie apărat de art. 9 al Convenţiei, astfel că această interdicţie denunţată
de reclamantă prin cererea sa nu a reprezentat o încălcare a acestui drept5. Totuşi,
în timp ce camera a considerat că, în cauză, nu se pune nici o problemă distinctă,
pe terenul art. 2 din Protocolul Nr. 1 care garantează dreptul la educaţie, Marea
Cameră a considerat că, faţă de susţinerea reclamantului că interdicţia denunţată
constituie şi o încălcare a acestui drept, s-a impus examinarea cauzei şi sub acest
aspect. Două sunt concluziile esenţiale ale Marii Camere a Curţii pe terenul art. 2
din Protocolul Nr. 1, şi anume: în primul rând, instanţa europeană a considerat că,
în măsura în care un stat contractant organizează, la un moment dat, instituţii de
învăţământ superior, acestea intră în domeniul de aplicaţie a dispoziţiilor art. 2
din Protocolul Nr. 1, care garantează dreptul la educaţie, accesul - în condiţiile
stabilite de normele naţionale - la asemenea instituţii constituind un „element
inerent” al acestui drept, fără a fi însă vorba despre interpretarea lui extensivă, în
sensul de a impune statelor contractante noi obligaţii, cum ar fi aceea de a crea
noi asemenea instituţii6; în al doilea rând, instanţa europeană a apreciat că limitarea
exerciţiului dreptului la educaţie prin măsura denunţată de reclamantă în cererea
sa „era previzibilă (...) şi urmărea scopurile legitime ce constau în protecţia
drepturilor şi a libertăţilor altuia şi menţinerea ordinii publice; această limitare
1 CEDH, 9 noiembrie 2000, Gdc v/Turkey, nepublicată, Internet, site cit.

2CEDH, 11 iulie 2002, Gdc c/Turquie, Recueil 2002-V.
3 CEDH, 29 iunie 2004, nepublicată, Internet, site cit.
4 CEDH, 10 noiembrie 2005, Recueil 2005.
5Menţionăm că soluţia camerei a fost adoptată în unanimitate, iar cea a Marii Camere
cu o majoritate de 16 la 1.
6 CEDH, 10 noiembrie 2005, Leyla Şahin c/Turquie, Recueil 2005, § 141.
Bîrsan 547
avea în mod manifest ca finalitate prezervarea caracterului laic al instituţiilor de

învăţământ superior” 1, astfel că ea nu a constituit o încălcare a dreptului garantat
de art. 2 al Protocolului Nr. 1 la Convenţie2.
27 în alte situaţii, Marea Cameră a infirmat parţial sau în totalitate soluţia camerei.
Spre exemplu, în cauza Hatton et autres c/Royaume-Uni, în care reclamanţii au
susţinut că programul zborurilor de noapte adoptat de guvern pentru un aeroport
londonez era de natură să constituie, prin dezagrementele pe care ei le sufereau,
o încălcare a dispoziţiilor a art. 8 din Convenţie, care garantează dreptul la viaţă
privată şi dreptul la domiciliu, şi a celor înscrise în art. 13, deoarece nu aveau
deschisă calea unei acţiuni injustiţie pe plan naţional spre a cere recunoaşterea
încălcării acestor drepturi, o cameră a Curţii a ajuns, cu 5 voturi la 2, la concluzia
că măsurile autorităţilor naţionale, incriminate de reclamanţi, au constituit,
într-adevăr, încălcări ale drepturilor invocate prin acţiunea lor3. Reexaminând
cauza, Marea Cameră a considerat că, prin măsurile adoptate, autorităţile naţionale
competente nu au depăşit marja de apreciere pe care ele o au în căutarea justului
echilibru între, pe de o parte, interesele unor persoane afectate de reglementările
litigioase, anume respectarea dreptului lor la viaţă privată şi a dreptului la
domiciliu, şi, pe de altă parte, interesele concurente ale altora şi ale societăţii în
ansamblul ei4, astfel că, în cauză, dispoziţiile art. 8 nu au fost încălcate5. în schimb,
pe terenul art. 13, şi Marea Cameră a apreciat că reclamanţii nu au dispus, în
dreptul intern, de posibilitatea exercitării unui control riguros al modului în care
măsurile incriminate ale autorităţilor naţionale erau sau nu în concordanţă cu
dispoziţiile art. 8 din Convenţie6.
28 în cauza Cumpănă et Mazăre c/Roumanie reclamanţii au susţinut că, prin
condamnarea la o pedeapsă penală însoţită de măsura de siguranţă a interzicerii
pe timp de un an a exerciţiului profesiei lor de jurnalişti pentru publicarea unui
articol defăimător la adresa unor înalţi funcţionari locali, statul român le-a încălcat
dreptul la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţie; o cameră a Curţii a
decis - cu majoritate de voturi (5 la 2) - că, într-adevăr, condamnarea incriminată
a reprezentat o ingerinţă în exerciţiul dreptului reclamanţilor la libertatea de
exprimare, dar că această ingerinţă nu a fost disproporţionată în raport cu scopurile
1Idem, § 158.
2Idem, § 161-162.
3 CEDH, 2 octombrie 2001, nepublicată, Internet, site cit.
4 CEDH, 8 iulie 2003, Hatton et autres c/Royaume-Uni, precit., § 129.
5 Idem, §130.
6Idem, § 142.
548 Bîrsan
legitime urmărite de autorităţile judiciare naţionale prin aplicarea sancţiunilor

denunţate, respectiv protecţia drepturilor altuia, în special a dreptului la viaţă
privată şi salvgardarea autorităţii judiciare1. Dimpotrivă, Marea Cameră, sesizată
cu reexaminarea aceleiaşi cauze pe temeiul textului în discuţie, a decis, cu votul
unanim al judecătorilor care au compus-o, că, „dacă atingerea adusă de autorităţile
naţionale dreptului reclamanţilor la libertatea de expresie avea a fi justificată prin
preocuparea de a restabili un echilibru între diversele interese aflate în joc (în
cauză), sancţiunea penală ce le-a fost aplicată şi interdicţiile ce au însoţit-o erau,
în mod manifest, disproporţionate, prin natura şi gravitatea lor, cu scopul
legitim urmărit prin condamnarea lor” (s.n. C.B.), astfel că, procedând în modul
arătat, jurisdicţiile naţionale au mers dincolo de ceea ce ar fi putut constitui
aplicarea unei „restricţii” a libertăţii de exprimare a reclamanţilor „necesară într-o
societate democratică”, fiind astfel încălcate în speţă dispoziţiile art. 10 din
Convenţie2.
De asemenea, în cauza Jahn et autres c/Allemagne, camera învestită iniţial 29
cu soluţionarea ei a considerat cu unanimitate de voturi că obligaţia impusă de
autorităţile naţionale reclamanţilor şi denunţată în faţa instanţei europene, de a
retroceda statului fară nici o indemnizare terenurile pe care ei considerau că le-au
dobândit în proprietate pe temeiul legislaţiei aplicate în fosta R.D.G., obligaţie
impusă printr-o nouă legislaţie adoptată de autorităţile germane după unificarea
celor două ţări, a reprezentat o atingere a dreptului lor de proprietate garantat de
art. 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie3. Reexaminând cauza după învestirea ei pe
temeiul art. 43 din Convenţie, Marea Cameră a Curţii a decis, cu majoritate de
voturi -1 1 la 6 - , că, având în vedere scopul legitim, de utilitate publică, urmărit
prin adoptarea legislaţiei incriminate şi marja de apreciere ce are a fi recunoscută
statului în contextul unic al reunificării germane, „corecţiile” aduse de legisla
tivul german prin această legislaţie efectelor dispoziţiilor normative adoptate
anterior de fosta R.D.G. nu au a fi considerate „nerezonabile sau generatoare de
o sarcină disproporţionată în detrimentul reclamanţilor” şi că, în acelaşi context,
absenţa oricărei indemnizări nu a ru p t,justul echilibru” ce are a fi respectat în
cazul unei privări de proprietate pe terenul art. 1 din Protocolul Nr. 1 între protecţia
dreptului reclamanţilor la respectul bunurilor lor şi interesul general apărat, în
speţă, de statul german4.
1 CEDH, 10 iunie 2003, nepublicată, § 50-61, Internet, site cit.
2 CEDH, 17 decembrie 2004, Cumpănă et Mazăre c/Roumanie, Recueil 2004-IX,
§ 120- 122.
3 CEDH, 22 ianuarie 2004, nepublicată, Internet, site. cit.
4 CEDH, 30 iunie 2005, Jahn et autres c/Allemagne, Recueil 2005, § 116-117.
Bîrsan 549
30 în sfârşit, din moment ce, în cadrul aceleiaşi proceduri, Marea Cameră are a
lua în considerare orice „element nou”, ce nu a putut fi sau pur şi simplu nu a fost
luat în considerare de cameră, ori poate „recalifica” faptele cauzei, este posibili ca
ea să finalizeze procedura de reexaminare a cauzei altfel decât prin adoptarea
unei soluţii pe fond, respectiv constatarea încheierii unei reglementări amiabile a
litigiului sau a existenţei unui alt motiv ce impune scoaterea cauzei de pe rol.
Astfel, în cauza Pisano c/Italie, camera iniţial învestită cu soluţionarea ei a ajuns
la concluzia că refuzul autorităţilor italiene de a asculta un martor deosebit de
important în apărarea reclamantului, acuzat de comiterea unei crime deosebit de
grave, a constituit încălcarea dreptului său la un proces echitabil garantat de
art. 6 parag. 1 din Convenţie1; Marea Cameră a constatată că, după sesizarea ei
cu reexaminarea cauzei în aplicarea prevederilor textului analizat, în urma admiterii
unei cereri de revizuire jurisdicţiile interne au ascultat martorul respectiv şi au
decis achitarea reclamantului şi că, în această situaţie, dispoziţiile procesual
penale naţionale deschideau acestuia calea unei acţiuni în despăgubiri pentru
detenţia suferită pe nedrept. Aşa fiind, instanţa europeană a decis că litigiul
dintre p ărţi a fost soluţionat în sensul dispoziţiilor art. 37 parag. 1 lit. b) din
Convenţie şi a dispus scoaterea cauzei de pe rol2.
31 Dimpotrivă, în cauza Tahsin Acar c/Turquie, în care reclamantul a invocat
încălcarea de către guvernul turc a mai multor dispoziţii ale Convenţiei prin
dispariţia fratelui său ca urmare a ridicării acestuia de către autorităţile naţionale,
în timp ce o cameră a Curţii a admis cererea guvernului pârât de scoatere a cauzei
de pe rol pe temeiul prevederilor art. 37 parag. 1 lit. c) din Convenţie, considerând
că o declaraţie unilaterală prin care acesta „a regretat” faptele denunţate de
reclamant şi s-a obligat să-i plătească o sumă de bani „cu titlu graţios” pentru
prejudiciul material şi moral astfel suferit este de natură să condueă la această
soluţie, după acceptarea cererii reclamantului de redeschidere a procedurii Marea
Cameră a Curţii a considerat că „declaraţia unilaterală a guvernului nu trata, într-o
manieră adecvată, doleanţele reclamantului, prin raportare la dispoziţiile Convenţiei”,
aceasta deoarece guvernul „nu a prezentat nici o măsură de natură a răspunde
capetelor de cerere specifice şi precise formulate de reclamant prin acţiunea sa
introdusă în faţa instanţei europene”; ca atare, Marea Cameră a respins cererea
guvernului de scoatere a cauzei de pe rol pe temeiul art. 37 parag. 1 lit. c) din
Convenţie şi a dispus continuarea examinării ei pe fond3.
1 CEDH, 27 iulie 2000, nepublicată, Internet, site cit.

2 CEDH, 24 octombrie 2002, Pisano c/Italie, nepublicată, § 45-50, Internet, site cit.
3 CEDH, 6 mai 2003, Tahsin Acar c/Turquie, Recueil 2003-VI, § 83-88.
550 Bîrsan
§ 3. Consideraţii finale privitoare la aplicarea dispoziţiilor a r t 43
827. Natura juridică a redeschiderii procedurii examinării unei cauze pe 32

temeiul art. 43 din Convenţie. Procedura instituită de textul în discuţie, introdus
prin dispoziţiile Protocolului Nr. 11 din anul 1998, a fost departe de a lăsa indiferentă
literatura de specialitate. Bunăoară, imediat după adoptarea acestui protocol, dar
cu câţiva ani înainte de intrarea lui în vigoare, s-a apreciat că „prezenţa în cadrul
aceleiaşi structuri jurisdicţionale (denumită Curte unică) a unei proceduri care
prezintă toate caracteristicile unui apel poate să surprindă, dacă nu chiar să
şocheze”, deşi, în mod formal, urmărind a salva „aparenţele”, art. 43 reglementează
un mecanism de „trimitere”'; „procedură atipică”, această „trimitere” va fi de
natură să aducă atingere principiului colegialităţii deoarece judecătorii Marii
Camere vor judeca decizia colegilor lor, fiind astfel în discuţie egalitatea între
membrii Curţii şi, prin aceasta, însăşi autoritatea instanţei europene2.
De asemenea, s-a spus că „sistemul dublului examen al unei cereri” ar fi, mai 33
degrabă, în avantajul statelor3; s-a observat, nu tară îndreptăţire, că noul „dispo
zitiv” introdus prin Protocolul Nr. 11 nesocoteşte în mod manifest principiul
imparţialităţii obiective, din moment ce, astfel cum dispune art. 27 parag. 3
partea finală din Convenţie, în situaţia discutată Marea Cameră are în compunerea
sa doi judecători care au participat la examinarea aceleiaşi cauze la nivelul camerei,
respectiv preşedintele acesteia şi judecătorul ales pentru statul în cauză, iar, în
cazul existenţei mai multor state reclamante sau/şi pârâte, numărul judecătorilor
ce s-ar pronunţa pentru a doua oară în aceeaşi cauză ar fi şi mai mare4.
Cu privire la natura juridică a „trimiterii” în discuţie, unii autori au considerat 34
că aceasta nu are a fi asimilată unui apel deoarece ea este decisă de colegiul de 5
judecători ai Marii Camere, nefiind la dispoziţia părţilor5. Alţi autori au susţinut
că, atunci când este sesizată pe temeiul art. 43 din Convenţie, Marea Cameră ar
prezenta unele caracteristici ale unei jurisdicţii de apel, fară ca efectul devolutiv
al acestei căi de atac să fie total, „deoarece pare că Marea Cameră nu este în
1 A se vedea J. F. Flauss, La nouvelle procedure, în „Le Protocole N° 11 â la

Convention europeene des droits de Phomme”, Bruylant, Bruxelles, 1995, p. 60.
2 Idem, p. 61.
3 Idem, p. 63.
4 Idem, p. 62-63.
5J.-N. Clement, L’audience de pledoirie, l’arret de la Grande Chambre et la saisine de
la Grande Chambre, în „La procedure devant la nouvelle Cour europeenne des droits
de l’homme apres le Protocole N° 11”, Bruylant, Bruxelles, 1999, p. 83.
36. Bîrsan 551

măsură să examineze dosarul în totalitate”. S-a afirmat că „atunci când deciziile

camerei privitoare la admisibilitate şi la fondul cauzei sunt adoptate separat, ar
părea că numai acestea din urmă ar putea forma obiectul unui asemenea
reexamen”1. De asemenea, s-a susţinut că, în ipoteza aplicării dispoziţiilor analizate,
„Marea Cameră nu dispune decât de dosarul camerei şi că părţile nu par a putea,
prin raportare la dispoziţiile Regulamentului Curţii, să formuleze noi observaţii
scrise” şi că „pare că ele nu ar fi în măsură să ridice noi probleme sau să producă
noi probe în faţa Marii Camere”2.
35 Din punctul nostru de vedere, aceste ultime afirmaţii făcute într-o lucrare
consacrată Convenţiei, apărută în anul 20053, când există deja o jurisprudenţă
bine conturată a Marii Camere în materie, au a fi considerate cel puţin surprin
zătoare, dacă nu chiar inexacte, şi aceasta cel puţin din două puncte de vedere. în
primul rând, am demonstrat pe larg mai sus că, încă de la prima cauză pe care a
soluţionat-o pe temeiul art. 43 din Convenţie—K. e t T. c/F inlande—m anul 2001,
Marea Cameră a decis că redeschiderea procedurii examinării unei cauze
reglementată de acest text priveşte însăşi cauza în întregul ei, în limitele deciziei
de admisibilitate adoptate de camera iniţial învestită cu soluţionarea ei, şi că, sub
rezerva dispoziţiilor art. 55 din Regulament, Marea Cameră poate analiza orice
problemă privitoare la admisibilitatea cererii, astfel cum o autorizează prevederile
art. 34parag. 4 in fin e din Convenţie, ce permite jurisdicţiei europene să declare
o cauză ca inadmisibilă J n orice stadiu al procedurii”4. în al doilea rând, ni se pare
că autorul citat confundă aplicarea dispoziţiilor art. 73 parag. 2 din Regulament,
potrivit cărora colegiul de 5 judecători al Marii Camere se pronunţă, într-adevăr,
asupra cererii de redeschidere a procedurii formulate de oricare din părţi pe baza
dosarului existent, cu procedura ulterioară adm iterii unei asemenea cereri,
procedură care priveşte reexam inarea dosarului. Or, am arătat că, în cadrul
acestei proceduri, părţile pot depune alte concluzii la care ele au a răspunde
reciproc şi că, potrivit jurisprudenţei sale bine conturate în materie, Marea
Cameră poate lua în discuţie orice element nou, de fapt sau de drept, pertinent,
util soluţionării cauzei5.

2 Ibidem.
3 Este vorba tocmai despre lucrarea lui J.-L. Charrier, altfel deosebit de documentată,
clară şi precisă, pe care am citat-o adeseori în lucrarea noastră, fiind una din cărţile de
referinţă în materie.
5 Ibidem.
552 Bîrsan
Dincolo de aceste observaţii, rămâne să încercăm a da un răspuns la problema 36

esenţială pusă în discuţie: constituie această redeschidere a procedurii o cale de
atac ce poate fi asimilată unui apel sau unui recurs? Dacă ne raportăm la trăsăturile
generale ale acestor căi de atac, astfel cum acestea sunt reglementate în multe
state contractante, nu poate fi vorba de un „apel”; dincolo de caracterul ei
devolutiv în sensul arătat, reexaminarea cauzei nu este la dispoziţia părţilor, ci la
aprecierea discreţionară a colegiului de 5 judecători al Marii Camere. Această
reexaminare nu poate fi privită nici ca un „recurs”, chiar dacă am admite că are a
fi promovată pentru motivele prevăzute de art. 43 parag. 2 din Convenţie,
deoarece, odată acceptată cererea de reexaminare, Marea Cameră nu se limitează
la analiza „motivelor de recurs”, ci va „rejudeca” cauza în întregul ei. De altfel, pe
un plan mai general, ni se pare dificil a asimila mecanisme reglementate de
Convenţie cu instituţii de drept intern, oricât de tentantă ar apărea o asemenea
soluţie; nu trebuie pierdută din vedere, aşa cum am mai subliniat pe parcursul
acestei lucrări, specificitatea acestor mecanisme destinate a opera, prin voinţa
statelor contractante, într-un cadru internaţional. După cum este greu de admis
că art. 43 din Convenţie ar institui un dublu grad de jurisdicţie, aplicabil în cadrul
aceleiaşi instanţe internaţionale unice. Poate că este mai prudent să spunem că,
prin reglementarea discutată, statele contractante au voit să instituie o modalitate
specifică de reexam inare a unei hotărâri pronunţate de o cameră a instanţei
europene, spre a obţine o analiză cât mai completă şi mai temeinică a problemelor
esenţiale privitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Convenţiei.
în definitiv, în domeniul apărării ordinii publice europene a drepturilor şi 37
libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie, quod abundat non nocet.
Iar practica aplicării acestor dispoziţii credem că demonstrează că temerile
exprimate în literatura de specialitate, în sensul că procedura reexaminării unei
cauze în cadrul mecanismului de control instituit de Convenţie a r fi de n atură
să pună în discuţie coerenţa lui, prin introducerea unui aşa-zis dublu control'
în cadrul unei Curţi unice, sunt nefondate. Aceasta deoarece statisticile ni se
par elocvente în acest sens; astfel, dintr-un total de 3.849 de hotărâri pronunţate
de camerele Curţii în perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2004, a fost
redeschisă procedura reexaminării acestor hotărâri în 38 de cauze, adică sub un
procent de 1%, mai precis 0,98%2. De asemenea, în perioada 1 ianuarie 2000 -

2 Pe ani, cifrele sunt următoarele: in anul 2000 a fost dispusă redeschiderea procedurii
în 7 cauze din 695 hotărâri; în anul 2001 în 7 cauze din 889 hotărâri; în anul 2002 în
8 cauze din 884 hotărâri; în anul 2003 în 9 cauze din 703 hotărâri, iar în anul 2004 în
7 cauze din 7 18 hotărâri.
Bîrsan 553
12 octombrie 20051, din cele 530 de cereri de redeschidere a procedurii examinării

cauzelor formulate de una din părţi - reclamantul sau guvernul - sau, în anumite
situaţii, de amândouă, au fost admise 46 de cereri2, adică un procent de 8 ,6 8 %.
38 Apare, credem, evident că, într-adevăr, instanţa europeană, prin colegiul de 5
judecători al Marii Camere, aplică numai în cazuri excepţionale dispoziţiile
art. 43 din Convenţie, ceea ce face ca, defado, noul sistem al Convenţiei introdus
prin Protocolul Nr. 11 să nu apară ca fiind un control cu un dublu grad de juris
dicţie3. Cât priveşte calitatea hotărârilor Marii Camere, cel mai sever examen
critic nu poate fi decât acela al cititorului pe care îl invităm a-1 efectua pornind
măcar de la exemplele pe care le-am amintit mai sus; deocamdată, prin poziţia sa,
poate că autorul acestei analize este subiectiv.
1 Este vorba de data ultimei reuniuni a colegiului de 5 judecători al Marii Camere, ale
cărui decizii le-am avut la dispoziţie la data redactării comentariului art. 43.
2 Ceea ce mseamnă că între 1 ianuarie 2005 - 12 octombrie 2005 au fost admise 8
cereri.
3 A se vedea Fr. Sucire, op. cit, p. 614.
554 Bîrsan
Art. 44
Hotărâri 1. Hotărârea Marii Camere este definitivă.
definitive 2. Hotărârea unei Camere devine definitivă:
a. atunci când părţile declară că ele nu vor cere retrimiterea
cauzei în faţa Marii Camere; sau
b. la 3 luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în
faţa Marii Camere nu a fost cerută; sau
c. atunci când Colegiul Marii Camere respinge cererea de
retrimitere formulată potrivit art. 43.
3. Hotărârea definitivă se publică.
Arrets 1. L’arret de la Grande Chambre est definitif.

definitifs 2. L’arret d’une chambre devient definitif:
a. lorsque les parties declarent qu’elles ne demanderont pas le
renvoi de Paffaire devant la Grande Chambre; ou
b. trois mois apres la date de l’arret, si le renvoi de Paffaire
devant la Grande Chambre n’a pas ete demande; ou
c. lorsque le college de la Grande Chambre rejette la demande
de renvoi formule en application de Partide 43.
3 L’arret definitif est publie.
Final 1. The judgment of the Grand Chamber shall be final,

judgments 2. The judgment of a Chamber shall become final
a. when the parties declare that they will not request that the
case be referred to the Grand Chamber; or
b. three months after the date of the judgment, if reference of
the case to the Grand Chamber has not been requested; or
c. when the panel of the Grand Chamber rejects the request to
refer under Article 43.
3. The final judgment shall be published.
Bibliografie
2005, p. 308; J.-N. Clement, L’audience de pledoirie, 1’arret de la chambre et la saisine de
la Grande Chambre, în „La procedure devant la nouvelle Cour europeenne des droits de
l’homme apres le Protocole N° 11: actes du seminaire organise â Bruxelles le 9 octobre
Bîrsan 555
1998, par les Institutions des droits de l’homme des bareaux de Paris et de Bruxelles”,
Bruylant, Bruxelles, 1999, p. 83-92.
1 828. Hotărârile definitive ale Curţii. Cu privire la caracterul definitiv al

hotărârilor instanţei europene, art. 44 pus în discuţie distinge net între hotărârile
pronunţate de Marea Cameră şi cele pronunţate de camerele Curţii.
2 Astfel, în primul rând, potrivit art. 44 parag. 1, hotărârile adoptate de Marea
Cameră sunt întotdeauna definitive şi aceasta fie că ele au fost adoptate ca
urmare a desesizării unei camere în favoarea Marii Camere înainte ca respectiva
cameră să pronunţe o hotărâre în cauza ce i-a fost repartizată spre soluţionare, pe
temeiul dispoziţiilor art. 30 din Convenţie, fie că hotărârea Marii Camere este
rezultatul reexaminării unei cauze în aplicarea prevederilor art. 43 al Convenţiei,
cauză în care o cameră a Curţii a pronunţat deja o hotărâre ce nu este încă
definitivă; ea va putea însă deveni definitivă în condiţiile art. 44 parag. 2, astfel
cum am văzut că dispune art. 42 din Convenţie.
3 Reamintim că, atât în conformitate cu prevederile implicite ale art. 3 1 din
Convenţie, cât şi cu cele explicite cuprinse în Regulamentul instanţei europene,
Marea Cameră nu poate fi învestită direct cu soluţionarea unei cauze. într-adevăr,
art. 31 dispune că Marea Cameră se pronunţă asupra cererilor individuale sau
interstatale atunci când cauza i-a fost deferită în virtutea art. 30 sau art. 43 ale
Convenţiei; de asemenea, atât art. 51 parag. 1 din Regulament, aplicabil cererilor
interstatale, cât şi art. 52 parag. 1 privitor la cererile individuale, dispune că
preşedintele Curţii atribuie cererile introduse pe temeiul art. 33, respectiv art. 34
din Convenţie spre soluţionare unei formaţiuni administrative a Curţii, respectiv
unei secţii, în cadrul căreia sunt organizate, ca formaţiuni de judecată, camerele
jurisdicţiei europene.
4 Revenind la textul în discuţie, reţinem, în al doilea rând, că el reglementează
acele situaţii în care hotărârile pronunţate de camerele Curţii pot deveni
definitive, pentru că ele nu au acest caracter ab initio. Trei sunt aceste situaţii,
şi anume:
5 l.o primă situaţie este cea prevăzută de art. 44 parag. 2 lit. a): părţile declară
că nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere; deşi textul nu face nici
o precizare, este greu de imaginat că părţile ar putea face o asemenea „declaraţie”
-reclamantul la momentul introducerii cererii şi apoi, ambele părţi, pe parcursul
examinării ei; în realitate, această dispoziţie îşi găseşte aplicare în situaţia
soluţionării litigiului pe cale amiabilă, când un punct distinct din declaraţia
părţilor în acest sens cuprinde angajamentul lor de a nu cere reexaminarea litigiului
de către Marea Cameră, pe temeiul art. 43 din Convenţie;
556 Bîrsan
Hotărâri definitive 6-8 Art. 44
2. o a doua situaţie este cea prevăzută de art. 44 parag. 2 lit. b): o hotărâre a 6
unei camere devine definitivă la 3 luni de la data hotărârii dacă, în aceste interval
de timp, nici una dintre părţi nu a cerut „retrimiterea” cauzei în faţa Marii
Camere; în mod automat şi Iară îndeplinirea vreunei alte formalităţi, într-o asemenea
ipoteză hotărârea pronunţată de o cameră a Curţii în cauza dată devine definitivă;
data rămânerii ei definitive este data împlinirii termenului de 3 luni prevăzut de
text';
3. cea de a treia situaţie este înscrisă în art. 44 parag. 2 lit. c): atunci când 7
colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată de oricare din
părţi potrivit dispoziţiilor art. 43 din Convenţie; aşadar, efectul respingerii unei
astfel de cereri este acela că hotărârea pronunţată de cameră în cauza dată
devine definitivă; data rămânerii ei definitive va fi data la care a fost adoptată
decizia colegiului de respingere a cererii de retrimitere ce i-a fost adresată de
oricare din părţi şi care se publică pe site-ul Internet al Curţii.
Articolul 44 parag. 3 dispune că hotărârea definitivă se publică. în 8
conformitate cu prevederile art. 78 din Regulamentul Curţii, hotărârile definitive
ale instanţei europene sunt publicate în forma considerată oportună, sub
autoritatea grefierului, care este responsabil de publicarea culegerii oficiale a
jurisdicţiei europene, culegere ce conţine hotărârile şi deciziile alese spre a fi
publicate, precum şi toate documentele pe care preşedintele Curţile consideră
util a fi publicate. Aşadar, în mod judicios, pe de o parte Regulamentul prevede că
nu toate hotărârile şi deciziile instanţei europene au a fi publicate în culegerea
oficială de decizii şi hotărâri a Curţii, multe dintre acestea având caracter repetitiv;
pe de altă parte, el prevede posibilitatea publicării parţiale a deciziilor şi hotărârilor
Curţii, anume a problemelor importante sau noi pe care acestea le soluţionează2;
în prezent sunt editate un număr de 1 0 - 1 2 volume anual3.
1Bunăoară, o hotărâre a unei camere pronunţată la 24 septembrie 2005 devine definitivă

la 24 decembrie 2005.
2 în practică, prin decizia Plenarei judecătorilor Curţii, în cadrul instanţei europene
funcţionează un comitet de publicaţii, format din judecători şi personal din grefă,
care decide reuniuni ce se desfăşoară la anumite intervale de timp, cu privire la
deciziile şi hotărârile Curţii care se publică în culegerea sa oficială de decizii şi
hotărâri; este vorba despre European Court o f Human Rights/Cour europeene des
droits de l ’homme: Reports o f judgm ents and decisions/Recueil des arrets et
decisions, Registry of the Court/Greffe de la Cour, Council of Europe/Conseil de
l’Europe, Strasbourg, Cari Heymanns Verlag KG, Koln, Berlin, Munchen.
3 Precizăm că, până la intrarea to vigoare a Protocolului Nr. 11, toate hotărârile
fostei Curţi erau publicate, ele fiind mult mai puţine, anual, decât în prezent.
Bîrsan 557
Publicarea hotărârilor şi a deciziilor în culegerea oficială a Curţii se face în cele

două limbi oficiale ale instanţei europene (art. 57 parag. 2, respectiv art. 76 parag.
2 din Regulament). Precizăm însă că toate deciziile şi hotărârile instanţei europene
se publică pe Internet, în ziua pronunţării lor, pe site-ul Curţii: www.echr.coe.int;
publicarea pe Internet în ambele limbi oficiale ale Curţii - engleza şi franceza -
este asigurată numai pentru deciziile şi hotărârile Marii Camere; cele ale camerelor
se publică în limba de lucru în care au fost adoptate; numai în măsura în care
aceste decizii şi hotărâri ale camerelor sunt publicate în culegerea oficială a Curţii,
aceasta se face în ambele limbi oficiale ale jurisdicţiei europene.
558 Bîrsan
Art. 45
Motivarea 1. Hotărârile, precum şi deciziile care declară cererile admi
hotărârilor sibile sau inadmisibile sunt motivate.
şi deciziilor 2. Dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia
unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să
adauge acesteia expunerea opiniei sale separate.
Motivation 1. Les arrets, ainsi que les decisions declarant des requetes
des arrets et recevables ou irrecevables, sont motives.
decisions 2. Si l’arret n’exprime pas en tout ou en pârtie l’opinion unanime
des juges, tout juge a le droit d’y joindre l’expos^ de son
opinion s£par6 e.
Reasons l. Reasons shall be given for judgments as well as for deci-

for judgments sions declaring applications admissible or inadmissible.
and decisions 2 . If a judgment does not represent, in whole or in part, the
unanimous opinion of the judges, any judge shall be entitled
to deliver a separate opinion.
Sumar
§1. Conţinutul textului.............................................................................................. 559
§2. Interpretarea, revizuirea şi rectificarea hotărârilor
şi a deciziilor Curţii............................................................................................ 563
Bibliografie
J.-L. Charrier, Code de la Convention europ6enne des droits de rhomme, Litec,
2005, p. 308-309.; Fr. Sudre, Droit internaţional et europeen des droits de l’homme,
741” ed., refondue, PUF «Droit fondamental», 2005, p. 615-616.
§1. Conţinutul textului
829. M otivarea deciziilor şi a h otărârilor C urţii; structura acestora.

Articolul 45 parag. 1 din Convenţie dispune că atât hotărârile instanţei europene,
oricare ar fi formaţiunea ei de judecată - o cameră sau Marea Cameră - ce le
pronunţă, precum şi deciziile prin care cererile reclamanţilor sunt declarate
admisibile sau inadmisibile au a fi motivate. Totuşi, reamintim că deciziile prin
Bîrsan 559
care comitetele de trei judecători declară o cerere individuală inadmisibilă nu se

motivează; în schimb, toate deciziile de inadmisibilitate pronunţate de camerele
Curţii sunt motivate, precum şi cele prin care o cerere individuală sau interstatală
este declarată admisibilă.
2 Din punctul de vedere al conţinutului deciziei unei camere, art. 56 parag. 1 din
Regulamentul Curţii dispune că aceasta trebuie să indice dacă a fost adoptată cu
unanimitate sau cu majoritate de voturi şi „va fi însoţită sau urmată de motivele
(adoptării) ei”1.
3 în practică, deciziile Curţii sunt structurate după cum urmează:
- introducere, în care sunt arătate numele părţilor, numărul dosarului, com
ponenţa Curţii şi datele la care aceasta a statuat asupra admisibilităţii cererii
reclamantului;
- partea „în fapt”, în care sunt prezentate, mai întâi, în rezumat, potrivit
susţinerilor părţilor, faptele cauzei şi apoi normele pertinente de drept intern
ale statului în cauză;
- conţinutul cererii reclamantului, prin indicarea tuturor capetelor acesteia,
adică a tuturor drepturilor şi libertăţilor ce i-ar fi fost încălcate, potrivit susţinerilor
sale, de către autorităţile statului împotriva căruia este îndreptată cererea;
- partea J n drept”, în care sunt examinate în primul rând excepţiile preliminare
de ordin general, eventual invocate de guvernul statului „pârât”, cum ar fi compe
tenţa Curţii ratione temporis sau ratione loci\ în al doilea rând, sunt examinate
separat, dar numai din punctul de vedere al admisibilităţii lor, capetele cererii
reclamantului cu concluziile ce se impun: declararea acestora ca admisibile sau
ca inadmisibile;
- dispozitivul, care conţine, în mod sintetic, concluzia privitoare la admisibi
litatea cererii în întregul ei; cererea poate fi declarată admisibilă, parţial
admisibilă sau inadmisibilă.
4 Cât priveşte hotărârile instanţei europene, indiferent dacă acestea emană de
la o cameră sau de la Marea Cameră a Curţii, ele se compun din următoarele părţi2:
1 Prevederea aceasta se aplică mutatis mutândis şi cu privire la deciziile privitoare la

admisibilitatea cererii adoptate de Marea Cameră, în ipoteza desesizării în favoarea
ei a unei camere a Curţii pe temeiul art. 30 din Convenţie, dacă Marea Cameră
examinează admisibilitatea separat de fondul cauzei; în practică, în situaţia când o
cauză în care o cameră a pronunţat o hotărâre este „trimisă” în faţa Marii Camere în
aplicarea dispoziţiilor art. 43 din Convenţie, aceasta se pronunţă printr-o hotărâre,
chiar şi atunci când ajunge Ia concluzia că cererea reclamantului avea a fi declarată
inadmisibilă; a se vedea, în acest sens, CEDH, 28 aprilie 2004, Azinas c/Chypre,
Recueil 2004-m
2 A se vedea şi dispoziţiile art. 74 parag. 1 din Regulamentul Curţii.
560 Bîrsan
Motivarea hotărârilor şi deciziilor 4 Art. 45
- partea introductivă, în care sunt precizate numele părţilor, componenţa

formaţiunii de judecată şi data sau datele când au avut loc deliberările în cauza
respectivă;
- procedura; această parte cuprinde informaţii privitoare la: cine a sesizat
Curtea, deci cine are/au calitatea de reclamant sau de reclamanţi în cauză;
împotriva cărui stat este îndreptată cererea; care este, în esenţă, obiectul ei; cărei
secţii a Curţii i-a fost repartizată cererea spre soluţionare; cum s-a stabilit
componenţa formaţiunii de judecată; dacă, eventual, s-a decis desesizarea camerei
respective în favoarea Marii Camere; dacă, eventual, au existat şi au fost admise
ori nu cereri de intervenţie formulate de terţi pe temeiul art. 36 din Convenţie;
dacă şi când s-a desfăşurat, în măsura în care s-a decis aceasta, audierea părţilor
în şedinţă publică; datele la care s-au depus şi au fost comunicate reciproc
observaţiile scrise formulate de părţi; dacă, eventual, a fost decisă şi când s-a
desfăşurat o misiune a Curţii în vederea stabilirii faptelor în cauza respectivă;
- partea „în fapt” care are două componente: în primul rând, sunt expuse
faptele cauzei, astfel cum acestea apar în susţinerile părţilor; în măsura în care nu
există contradicţii între părţi privitoare la faptele cauzei, faptele sunt însuşite de
Curte; în caz contrar, hotărârea conţine un rezumat al faptelor cauzei, astfel cum
sunt prezentate de fiecare dintre părţi, după care, pe baza susţinerilor părţilor şi
a tuturor probelor dosarului, instanţa europeană stabileşte ea însăşi faptele
cauzei; în al doilea rând, în această parte este precizat „dreptul intern” aplicabil
în cauză, ceea ce înseamnă redarea tuturor normelor interne pertinente, de la
dispoziţiile constituţionale, trecând apoi la legi ordinare, decrete, hotărâri ale
guvernului etc., până la, dacă este cazul, instrucţiuni ale organelor centrale sau,
eventual, locale ale statului „pârât”, precum şi jurisprudenţa naţională relevantă
în materie; tot în această parte, în măsura în care apar ca pertinente, sunt
menţionate - separat - prevederi ale unor acte internaţionale în materie,
reglementări de drept comparat sau chiar jurisprudenţă comparată; de asemenea,
pot fi menţionate poziţii exprimate în literatura juridică naţională sau de drept
comparat privitoare la problemele de drept puse în cauză;
- partea „în drept” cuprinde analiza separată a fiecărui capăt al cererii recla
mantului declarat admisibil de instanţa europeană prin decizia de admisibilitate
adoptată în acea cauză; aceasta deoarece, prin acţiunea sa, reclamantul poate
pretinde încălcarea unuia sau a mai multor drepturi ce-i sunt garantate de
Convenţie sau/şi de protocoalele sale adiţionale; cum hotărârea Curţii este
consacrată examinării fondului cauzei, pe baza faptelor reţinute, instanţa
europeană are a decide dacă, în speţă, s-au produs sau nu acele încălcări cu
privire la care cererea reclamantului a fost declarată admisibilă; aşadar, fiecare
Bîrsan 561
asemenea încălcare susţinută de reclamant va fi analizată distinct, iar analiza va

cuprinde, mai întâi, susţinerile părţilor şi, eventual, ale terţilor intervenienţi,
după care instanţa europeană procedează la propria-i examinare şi, pe baza tuturor
elementelor dosarului, trage concluzia care se impune: existenţa sau inexistenţa
încălcării dreptului în discuţie, pretinsă de reclamant prin cererea sa; în măsura în
care Curtea ajunge la concluzia existenţei uneia sau a mai multor încălcări ale
drepturilor reclamantului garantate de Convenţie, hotărârea cuprinde şi o altă
parte consacrată aplicării dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, intitulată ca atare;
în această parte, instanţa europeană prezintă susţinerile părţilor şi concluziile
sale cu privire la: acordarea, dacă este cazul, de despăgubiri materiale şi/sau
morale reclamantului; acordarea de cheltuieli judiciare; stabilirea dobânzii ce are
a fi plătită de statul în cauză în cazul întârzierii plăţii sumelor astfel stabilite;
- ultima parte a hotărârii este dispozitivul, care cuprinde concluziile instanţei
europene exprimate sintetic: existenţa sau inexistenţa încălcării drepturilor
garantate de Convenţie şi recapitularea titlului cu care au a fi plătite sumele
stabilite de Curte şi a cuantumului acestora, cu dobânda aferentă;
- în final, este precizată data adoptării hotărârii.
5 830. Opiniile disidente şi opiniile concordante. Potrivit art. 45 parag. 2 din

Convenţie, dacă o hotărâre nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a
judecătorilor care compun formaţiunea de judecată ce o adoptă, oricare judecător
are dreptul să adauge la hotărâre expunerea opiniei sale separate cu privire la
soluţia adoptată de Curte1; publicarea hotărârilor instanţei europene se face
însoţită de eventualele opinii separate exprimate în cauză. Cum, atunci când nu
există unanimitate de voturi, hotărârile Curţii sunt adoptate cu majoritatea
voturilor membrilor formaţiunii de judecată, judecătorii rămaşi în minoritate
pot redacta o opinie separată comună ori mai multe asemenea opinii separate,
independente sau grupate; de asemenea, un judecător se poate ralia la o opinie
separată formulată de un alt membru sau de alţi membri ai formaţiunii de judecată.
6 Uneori, unul sau mai mulţi judecători dintre membrii majorităţii care au adoptat
hotărârea Curţii, deşi sunt de acord cu soluţia astfel adoptată, voiesc a preciza
sau a dezvolta anumite puncte ale raţionamentelor cuprinse în acea hotărâre,
situaţie în care ei vor formula o aşa-numită opinie concordantă.
7 Lectura corelată a dispoziţiilor art. 45 parag. 2 şi a celor cuprinse în art. 56
parag. 1 din Regulamentul Curţii, amintite mai sus, conduce la concluzia că, în
privinţa deciziilor privitoare la admisibilitatea unei cereri, independent de
împrejurarea că o astfel de decizie este adoptată de o cameră sau de Marea
1 O prevedere asemănătoare cuprinde şi art. 74 parag. 2 din Regulamentul Curţii.
562 Bîrsan
Motivarea hotărârilor şi deciziilor 8-10 Art. 45
Cameră în urma desesizării în favoarea ei a camerei iniţial învestite cu soluţionarea

cauzei în aplicarea prevederilor art. 30 din Convenţie, judecătorii formaţiunii de
judecată chemate a se pronunţa în acea cauză nu pot formula opinii disidente
sau concordante; decizia va indica numai dacă a fost adoptată cu unanimitatea
sau majoritatea membrilor camerei sau, mutatis mutandis, ai Marii Camere (art, 56
§2. Interpretarea, revizuirea şi rectificarea hotărârilor şi a

deciziilor Curţii
831. Precizare. Hotărârile instanţei europene finalizează examinarea pe fond 8

a cererii reclamantului declarată admisibilă şi cuprind concluziile la care ea a
ajuns cu privire la alegaţiile acestuia referitoare la încălcările denunţate ale
Convenţiei, concluzii ce se găsesc sintetizate, aşa după cum arătam mai sus, în
dispozitivul hotărârii Curţii. Este posibil însă ca, spre exemplu, dispozitivul
hotărârii să nu fie redactat foarte limpede, astfel că părţile, în special statul în
cauză ţinut să execute hotărârea, resimt nevoia lăm uririi înţelesului acestuia,
situaţie în care oricare din acestea va putea cere interpretarea hotărârii. Sau, nu
sunt de exclus împrejurările în care, în cuprinsul hotărârii, să se fi „strecurat”
greşeli de ortografie sau erori evidente de calcul ori anumite inexactităţi ce pot fi
înlăturate prin rectificarea hotărârii. în sfârşit, este posibil să fie relevate fapte
care existau Ia momentul examinării cauzei, dar care, din diverse motive, nu au
fost cunoscute de instanţa europeană; în măsura în care asemenea fapte erau de
natură să influenţeze în mod decisiv soluţia acelei cauze, se poate cere
revizuirea hotărârii pronunţate de Curte. Toate aceste situaţii sunt prevăzute
de Regulamentul instanţei europene. Am considerat necesar ca, după ce am
prezentat dispoziţiile art. 42,43 şi 44 din Convenţie, care, toate, se referă în esenţă
la hotărârile Curţii, se impune, în finalul acestor prezentări, să facem referire la
soluţiile Regulamentului în aceste materii.
832. Interpretarea hotărârii. Potrivit art. 79 parag. 1 din Regulament, oricare 9

dintre părţile litigiului soluţionat de Curte „poate cere interpretarea hotărârii -
pronunţate în cauza respectivă (s.n. C.B.) - în termen de un an de la pronunţarea
ei”. în realitate, interpretarea la care se referă textul priveşte dispozitivul hotărârii
unei camere sau a Marii Camere a Curţii.
Articolul 79 parag. 2 precizează că cererea de interpretare se depune la grefă 1 0
şi că ea trebuie să indice cu precizie punctul sau punctele din dispozitivul
hotărârii a cărui (căror) in terp retare se solicită de către părţi. Examinând
cererea, camera care a soluţionat-o pe fond poate să dispună, din oficiu,
Bîrsan 563
respingerea ei, atunci când consideră că nu există nici un motiv ce ar impune

examinarea ei. Dacă nu este posibilă reunirea camerei iniţiale care s-a pronunţat
în acea cauză, preşedintele Curţii - şi nu preşedintele secţiei - va constitui
camera ce are a examina cererea de interpretare în discuţie sau, eventual, va
completa camera iniţială, prin tragere la sorţi (art. 79 parag. 3 din Regulament). în
ipoteza în care camera astfel constituită nu respinge din oficiu cererea de
interpretare, grefierul o comunică celeilalte părţi, invitând-o să formuleze
observaţii asupra ei în termenul fixat în acest scop de preşedintele camerei; dacă
socoteşte necesar, preşedintele camerei poate decide examinarea cererii de
interpretare în şedinţă publică. Procedura examinării cererii se finalizează printr-
o hotărâre (art. 79 parag. 4 din Regulament).
11 Instanţa europeană a statuat în sensul că o cerere de interpretare a unei
hotărâri „nu constituie nicidecum un recurs, deoarece ea are a fi adresată însăşi
Curţii; prin examinarea acestei cereri, Curtea pune în valoare o competenţă
implicită: ea este chemată, pur şi simplu, să clarifice sensul şi întinderea pe care
a înţeles să o atribuie unei hotărâri anterioare, rezultată din propriile ei deliberări,
precizând, dacă este cazul, ceea ce a statuat cu forţă obligatorie”.
12 O asemenea competenţă nu este în contradicţie cu caracterul definitiv al
hotărârilor Curţii şi nici cu prevederile Convenţiei care dau competenţă Comitetului
Miniştrilor al Consiliului Europei să supravegheze executarea acestor hotărâri1.
13 Astfel, în cauza Allenet de Ribemonî c/France, după examinarea ei pe fond,
instanţa europeană a ajuns la concluzia că autorităţile franceze au încălcat mai
multe drepturi ale reclamantului garantate de art. 6 din Convenţie şi, sub aspectul
satisfacţiei echitabile, a obligat statul francez să-i plătească o importantă sumă
de bani „cu titlu de despăgubiri”2. Fosta Comisie3 a sesizat Curtea cu o cerere de
interpretare a dispozitivului sub 3 aspecte: a) dacă suma acordată reclamantului
este insesizabilă; b) dacă urma a se face distincţie între suma acordată cu titlu de
1 CEDH, 23 iunie 1973, Ringeisen c/Autriche (interpretation de l ’arret du 22 Juin

1973), Serie A nr. 16, § 17; 7 august 1996, Allenet de Ribemont c/France (interpretation
de l ’arret du 10 fevrier 1995), Recueil 1996-M, § 17.
2 CEDH, 10 februarie 1995, Serie Anr. 308, § 62 precum şi punctul nr. 3 din dispozitivul
hotărârii.
3 Reamintim că, potrivit prevederilor Convenţiei în vigoare la epoca faptelor - 1995 - ,
reclamantul nu era parte la procedura in faţa Curţii, deoarece el putea sesiza cu
o cerere individuală numai fosta Comisie, nu şi Curtea; în ipoteza în care cererea sa
era declarată admisibilă, Curtea putea fi sesizată cu examinarea cererii pe fond şi de
către Comisie; de aceea, în măsura în care reclamantul voia să obţină o interpretare a
dispozitivului hotărârii pronunţate de Curte în acea cauză, el trebuia să se adreseze
fostei Comisii; aceasta, la rându-i, putea sesiza Curtea cu o asemenea cerere.
564 Bîrsan
prejudiciu material şi cea acordată cu titlu de prejudiciu moral; c) în caz de răspuns

afirmativ la această a doua întrebare, ce sumă a înţeles Curtea a acorda
reclamantului pentr» reparaţia prejudiciului material şi care era cea ce avea a
corespunde prejudiciului moral suferit de acesta1. Cu privire la primul aspect,
instanţa europeană a arătat că art. 50 (în prezent art. 41) nu-i conferă competenţa
de a invita statul în cauză la a asigura insesizabilitatea sumei pe care a acordat-o
reclamantului cu titlu de despăgubiri, „această problemă având a fi lăsată la
aprecierea instanţelor naţionale, care vor aplica normele interne în materie”2. Cât
priveşte celelalte două aspecte, Curtea a reţinut că, în raţionamentul dezvoltat în
aplicarea dispoziţiilor Convenţiei privitoare la acordarea satisfacţiei echitabile,
ea a considerat „parţial întemeiată cererea (reclamantului) de reparaţiune a
prejudiciului material” şi a constatat că acesta „a suferit un prejudiciu moral
incontestabil”; prin raportarea la „diversele elemente pertinente” ale dosarului
şi, statuând în echitate, prin aceeaşi hotărâre instanţa europeană a decis acordarea
unei anumite sume de bani reclamantului3. Procedând astfel, „ea nu a considerat
că este necesar să distingă între suma acordată cu titlu de prejudiciu material şi
cea acordată cu titlu de prejudiciu moral”, neavând o asemenea obligaţie; Curtea
a decis acordarea unei sume globale, cu titlu de „satisfacţie echitabilă”, cu luarea
în consideraţie a faptului că, în practică, este adeseori dificil, dacă nu chiar
imposibil, a se face o asemenea distincţie4. Ca atare, instanţa europeană a statuat
în sensul că dispozitivul hotărârii a cărui interpretare a fost cerută era clar, astfel
că a respins cererea de interpretare intentată de fosta Comisie5.
De asemenea, de curând, Curtea a fost sesizată de guvernul român cu o 14
cerere de interpretare a punctului 6 al dispozitivului hotărârii pronunţate în cauza
Moldovan and others v/Romania (n° 2)6, care cuprinde sumele de bani pe care
1CEDH, 7 august 1996, Allenet deRibemont c/France (interpretaiion de l ’arretdu

10 fevrier 1995), Recueil 1996-DI, § 17-20.
2Idem, § 20.
3Idem, § 21.
4 Idem, § 22.
5Idem, § 23; în acelaşi sens, CEDH, 3 iulie 1997, Hentrich c/France (interpretaiion de
l ’arret du 3juillet 19 9 5 - satisfaction equitable), Recueil 1997-IV, § 16; minuta Marii
Camere din 11 mai 2001, Brumărescu c/Roumanie, cererea guvernului român
privitoare la rectificarea şi interpretarea hotărârii din 23 ianuarie 2001 (art. 41 din
Convenţie), nepublicată.
6 CEDH, 12 iulie 2005, nepublicată, Internet, site cit.
Bîrsan 565
instanţa europeană le-a stabilit că au a fi plătite reclamanţilor cu titlu de despă

gubiri materiale şi morale, ca urmare a constatării, prin faptele denunţate, a încălcării
mai multor drepturi garantate de Convenţie. Guvernul şi-a motivat cererea prin
aceea că unii dintre reclamanţi au introdus acţiuni în despăgubire în faţa instan
ţelor naţionale, pe care ei nu au înţeles să şi le retragă după pronunţarea hotărârii
instanţei europene, astfel că părţile dau „o interpretare diferită” obligaţiilor stabilite
de Curte în sarcina guvernului. Examinând cererea guvernului, camera care a
pronunţat hotărârea iniţială în cauză a reţinut că paragraful 152 al hotărârii este
foarte clar, acesta reflectând faptul că instanţa europeană a înţeles că „sumele
acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă pe temeiul art. 41 din Convenţie au
cuprins („ included") - subliniere efectuată în text de grefa (n.n., C.B.) - orice
despăgubire acordată de instanţele interne şi că aceasta ar trebui să pună capăt
litigiului în faţa oricărei jurisdicţii”1; aşa fiind, prin aplicarea dispoziţiilor art. 79
parag. 3 din Regulament, cererea de interpretare a hotărârii prezentate de guvern
a fost respinsă. De altfel, instanţa europeană caută a formula cât mai precis
concluziile saleprivitoare la examinarea capetelor cererii reclamantului şi cuprinsul
dispozitivului hotărârilor, astfel că ea, în jurisprudenţă sa, aplică restrictiv dispozi
ţiile art. 79 din Regulament privitoare la interpretarea acestora.
15 833. Revizuirea şi rectificarea hotărârilor. Spuneam mai sus că, uneori, pot
apărea situaţii în care, din diferite motive, după pronunţarea hotărârii într-o cauză
dată, să fie descoperite fapte ce, prin natura lor, ar fi putut exercita „o influenţă
decisivă” cu privire la soluţia cauzei şi care, la epoca adoptării hotărârii, „erau
necunoscute Curţii şi nici nu puteau fi, în mod rezonabil, cunoscute de o parte”;
în astfel de situaţii, partea poate ca, într-un termen de 6 luni din momentul în care
a descoperit un asemenea fapt, să sesizeze instanţa europeană cu o cerere de
revizuire a acelei hotărâri (art. 80 parag. 1 din Regulament). Curtea a subliniat că,
din moment ce art. 44 din Convenţie consacră principiul caracterului definitiv
al hotărârilor sale, în măsura în care o cerere de revizuire pune în discuţie acest
caracter, ea are a ii luată în considerare numai în mod excepţional; o asemenea
1A se vedea, la dosarul cauzei, cererea privitoare la interpretarea hotărârii formulată

de guvernul român la 25 august 2005 şi scrisoarea de răspuns a grefei Curţii din
13 septembrie 2005; § 152 din hotărâre este redactat astfel: „The Court considers
that these surns should constituiefitil andfinal settlement o f the case, including that
awarded at the domestic leveT', ceea ce se poate traduce prin: „Curtea consideră că
aceste sume ar trebui să constituie soluţionarea finală şi în întregime a cauzei,
incluzând despăgubirile acordate la nivel intern (de instanţele interne)".
566 Bîrsan
cerere impune un examen riguros al situaţiei prezentate de partea care solicită

revizuirea hotărârii1.
Cererea de revizuire trebuie să conţină indicaţiile necesare spre a se putea 16
stabili întrunirea condiţiilor ce ar putea conduce la admiterea ei şi trebuie să fie
însoţită de copii după „piesele” pe care se întemeiază; ea se depune la grefa
Curţii (art. 80 parag. 2). Cererea este examinată de cam era care a pronunţat
hotărârea; dacă nu este posibilă reunirea acestei camere, preşedintele Curţii o
completează sau constituie o altă cameră, prin tragere la sorţi. Camera iniţială sau
cea astfel constituită poate decide respingerea din oficiu a cererii de revizuire
dacă nu există elemente care să justifice examinarea ei pe fond (art. 80 parag. 3).
în caz contrar, grefierul va comunica cererea celeilalte (celorlalte) părţi, cu invitaţia
de a formula observaţii asupra ei în termenul stabilit de preşedintele camerei, care
poate decide examinarea cererii în şedinţă publică; camera statuează asupra cererii
de revizuire printr-o hotărâre (art. 80 parag. 4).
în jurisprudenţă instanţei europene dispoziţiile acestui text sunt aplicate în 17
situaţiile în care, după pronunţarea hotărârii sale, Curtea este informată de oricare
dintre părţi cu privire la eventualul deces al reclamantului, astfel că plata sumelor
stabilite cu titlu de satisfacţie echitabilă ar urma a se face moştenitorilor acestuia.
Bunăoară, la 12 februarie 2002, Curtea a pronunţat hotărârea sa în cauza Gucci
c/Italie2, hotărâre prin care ea a constatat încălcarea dreptului reclamantului la
un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie datorită duratei
excesive a procedurilor interne şi a decis plata unei importante sume de bani cu
titlu de despăgubiri morale; la 27 mai 2002, avocatul reclamantului a informat
Curtea că a aflat tardiv despre decesul reclamantului ce se produsese la
1 decembrie 2001, astfel că a formulat o cerere de revizuire a hotărârii Curţii din
12 februarie 2002, sub aspectul aplicării dispoziţiilor art 41 din Convenţieprivitoare
la acordarea satisfacţiei echitabile. El a susţinut că, datorită decesului reclaman
tului, s-a creat imposibilitatea executării hotărârii Curţii, indicând instanţei
europene numele moştenitorilor acestuia, care ar urma să primească sumele
acordate de instanţă cu titlu de despăgubiri morale3. Luând act de această situaţie,
instanţa europeană a considerat că „moştenitorii - indicaţi de avocat («.«., C.B.) -
1 CEDH, 28 ianuarie 2000, McGinley et Egan c/Royaume-Uni (revision), Recueil

2000-1, § 30; în acelaşi sens, CEDH, 10 iulie 1996, Pardo c/France (revision -
recevabilite), Recueil 1996-111, § 21; 30 iulie 1998, Gustafsson c/Suede (revision -
bienfonde), Recueil 1998-V, § 25.
2 CEDH, nepublicată, Internet, site cit.
3 Idem, § 4-6.
37. Bîrsan 567

au a fi priviţi ca persoane apropiate reclamantului în sensul jurisprudenţei sale”

şi a decis că, pe temeiul art. 80 din Regulament, hotărârea are a fi revizuită; în
consecinţă, Curtea a stabilit sumele de bani din „satisfacţia echitabilă” ce urmau
a fi plătite de guvern fiecărui moştenitor, „satisfacţie echitabilă” stabilită prin
hotărârea a cărei revizuire a fost cerută de avocatul părţii decedate şi a fost
astfel admisă de Curte1.
18 în ce ne priveşte, avem unele rezerve în a considera că, în situaţii de genul celei
de mai sus, s-ar impune revizuirea unei hotărâri pronunţate de instanţa europeană.
Este adevărat că, prin ipoteză, după pronunţarea hotărârii, Curtea este sesizată cu
o cerere de revizuire pe baza unui „fapt nou” - decesul reclamantului - , fapt ce
exista la acea dată, dar care era necunoscut atât, eventual, celeilalte părţi - guvernul
statului în cauză - , cât şi instanţei europene. Această situaţie este complet distinctă
de cele în care instanţa europeană a admis, datorită eventualului deces al recla
mantului, continuarea procedurii de către moştenitorii acestuia2, deoarece, în
ipoteza pusă în discuţie, procedura examinării cererii reclamantului este deja
finalizată; singura problemă ce are a fi soluţionată prin cererea de revizuire formulată
de oricare din părţi este aceea a plăţii de către guvern a „satisfacţiei echitabile”.
Cui? Evident, moştenitorilor reclamantului decedat. Şi atunci, nu cumva aşa-zisa
„revizuire” priveşte mai degrabă o problemă de executare a hotărârii, influenţată
în mod decisiv de normele succesorale ale statului în cauză? înclinăm a răspunde
afirmativ la această întrebare, considerând că suma stabilită de Curte pe temeiul
art. 41 din Convenţie ar avea a fi inclusă în masa succesorală. în realitate, ni se pare
că „faptul nou” luat în considerare de Curte în ipoteza discutată nu priveşte,
eventual, calitatea de victimă a reclamantului sau soluţia pe fond a litigiului, adică
însăşi existenţa, pentru reclamant, a încălcării dreptului garantat de Convenţie,
constatată de instanţa europeană; această încălcare sigur a existat, Curtea
constatând-o şi stabilind suma ce are a fi plătită cu titlu de satisfacţie echitabilă; că
suma respectivă ar urma să fie plătită, în situaţia dată, moştenitorilor reclamantului,
aceasta ar putea fi privită ca o problemă de executare a hotărârii Curţii, şi nu,
propriu-zis, ca o problemă de revizuire a acestei hotărâri.
1Idem, § 11 -13; în acelaşi sens, CEDH, 7 noiembrie 2002, Viola c/Italie', 26 noiembrie
2002, Frattini et autres c/Italie; 8 aprilie 2003, Perhirin et 29 autres c/France;
29 aprilie 2003, Armando Grasso c/Italie; toate aceste hotărâri sunt nepublicate,
disponibile însă pe Internet, site cit.
2CEDH,27 februarie \9%0,Deweer c/Belgique, SerieAnr. 35, §46; 24 mai, Vocaturo
c/Italie, SerieAnr. 206-C, § 2; 31 martie 1992, X c/France, SerieAnr. 234-C, §26;
22 februarie 1994,Raimondoc/Italie, SerieAnr.281-A, § 2;deciziadin 13 decembrie
2000, Malhous c/Republique tcheque, Recueil 2000-XD, p. 570-571.
568 Bîrsan
în schimb, instanţa europeană a fost confruntată cu existenţa unui „fapt nou”, 19

intervenit în cursul procedurii examinării unei cereri, pe care nu l-a cunoscut
şi nici nu-1 putea cunoaşte la momentul pronunţării hotărârii sale, „fapt nou”
ce era de natură, în măsura în care ar fi fost cunoscut, să schimbe soluţia adoptată
prin acea hotărâre. Astfel, în cauza Stoicescu c/Roumanie', printr-o hotărâre
pronunţată Ia 4 martie 2003 Curtea a constatat încălcarea de către statul român
a dreptului reclamantului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din
Convenţie şi a dreptului său de proprietate asupra unui imobil, ca urmare a
recursului în anulare promovat, potrivit legislaţiei procesual civile române în
vigoare la epoca faptelor, de Procurorul General al României, recurs admis de
fosta Curte Supremă de Justiţie, împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive
prin care, în calitate de moştenitor, reclamantului îi fusese recunoscut dreptul de
proprietate asupra acelui bun imobil. La 3 septembrie 2003 guvernul român a
formulat, pe temeiul art. 80 din Regulament, o cerere de revizuire a acestei
hotărâri, producând mai multe documente din care rezulta că, între anii 1995-
1999, s-a desfăşurat o procedură internă finalizată printr-o hotărâre judecăto
rească definitivă şi irevocabilă din 20 mai 1999, prin care reclamantului i-a fost
anulat certificatul âe moştenitor pe temeiul căruia el obţinuse bunul litigios2. în
această situaţie, instanţa europeană a avut a examina în ce măsură acest „fapt
nou” ce i-a fost adus la cunoştinţă avea „o influenţă decisivă asupra soluţionării
litigiului”, în sensul art. 80 din Regulament. Ea a reţinut că, urmare a acestei
proceduri, începând cu data de 20 mai 1999 „reclamantul nu mai avea calitatea să
pretindă restituirea bunului litigios”. Curtea a considerat că acest fapt era de
natură „să pună serioase probleme cu privire la statutul de victimă (al reclaman
tului), în sensul art. 34 din Convenţie”, şi că anularea certificatului său de moştenitor
era susceptibilă „să prezinte o influenţă decisivă” asupra deciziei de admisibilitate
şi asupra hotărârii privitoare la fondul cauzei adoptate de instanţa europeană3.
In mod evident, instanţa europeană nu a cunoscut acest „fapt nou” la momen- 20
tul pronunţării hotărârii sale; dar părţile? Curtea a reţinut că, indubitabil, reclaman
tul a cunoscut acest „fapt”, deoarece el a fost parte în procedura de anulare a
certificatului de moştenitor, procedură finalizată prin desfiinţarea titlului său asupra
bunului pe care l-a revendicat. La rândul său, guvernul a probat că finalizarea
acestei proceduri i-a fost adusă la cunoştinţă de avocatul adevăratului moştenitor,

2 CEDH, 21 septembrie 2004, Stoicescu c/Roumanie (revision de l'arret du 4 mars
2003), nepublicată, § 21-29, Internet, site cit.
3Idem, § 3940.
Bîrsan 569
care a obţinut anularea certificatului de moştenitor al reclamantului; având în

vedere că această procedură s-a purtat între particulari, guvernului i-a fost imposibil
să urmărească derularea ei şi să-i cunoască, în mod direct, soluţia. De asemenea,
guvernul a probat că a adresat cererea de revizuire instanţei europene în termenul
de 6 luni de la data hotărârii a cărei revizuire o solicita, astfel cum impun dispoziţiile
art. 80 parag. 1 din Regulament1.
21 Trecând la examinarea fondului cererii de revizuire, Curtea a reţinut că cel
ce introduce o acţiune pe temeiul art. 34 din Convenţie trebuie să aibă calitatea
de victimă nu numai la momentul introducerii ei, ci pe tot parcursul examinării
cererii, până la pronunţarea hotărârii. Or, ea a constatat că, dacă reclamantul
avea calitatea de victimă la momentul la care s-a adresat instanţei europene,
deoarece la acea dată era titularul unui certificat de moştenitor aparent valabil,
ulterior însă, dar cu aproape 4 ani înainte de adoptarea hotărârii instanţei
europene, el a pierdut această calitate, prin anularea în justiţie a titlului său
asupra bunului în litigiu2; în consecinţă, Curtea a admis cererea de revizuire
formulată de guvern împotriva hotărârii din 4 martie 2003 şi a declarat cererea
reclamantului ca fiind incompatibilă rationepersonae cu dispoziţiile Convenţiei,
prin pierderea calităţii de victimă3.
22 Soluţia instanţei europene este logică, chiar dacă s-ar putea spune că, printr-o
hotărâre, şi nu printr-o decizie, ea a declarat o cerere inadmisibilă ca fiind incom
patibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei. Curtea a constatat această
„incompatibilitate” ca urmare a examinării unei cereri de revizuire formulate pe
temeiul art. 80 din Regulament; or, acest text dispune că, în măsura în care admite
o cerere de revizuire, instanţa europeană se pronunţă printr-o hotărâre, indiferent
pe ce teren s-ar situa analiza ei: acela al admisibilităţii sau acela al fondului cererii
iniţiale, astfel cum aceasta a fost soluţionată prin hotărârea supusă revizuirii;
fondul cererii de revizuire poate privi o problemă de admisibilitate, ca în cauza de
faţă, după cum poate să apară ca o problemă ce ar pune în discuţie existenţa
încălcării dreptului garantat de Convenţie, constatată prin hotărârea revizuită. în
definitiv, şi în dreptul Convenţiei, la fel ca în dreptul intern al multor state
contractante, revizuirea apare ca o cale de retractare; de aceea, în principiu şi
când aceasta este cu putinţă, cererea de revizuire are a fi soluţionată de acelaşi
complet care a examinat cauza pe fond, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 80
parag. 3 din Regulamentul instanţei europene.
1Idem, § 41-52.
2Idem, § 53-57.
3Idem, § 59-60.
570 Bîrsan
Cât priveşte rectificarea erorilor materiale ale deciziilor şi hotărârilor Curţii, 23

art. 81 din Regulament prevede că, fără a fi puse în discuţie dispoziţiile privitoare
la revizuirea hotărârilor (art. 80 din Regulament) şi la reînscrierea unei cauze pe
rol (art. 37 parag. 2 din Convenţie), erorile de dactilografiere („erreurs deplume”,
respectiv „clerical errors") sau de calcul, precum şi inexactităţile evidente pe
care acestea, eventual, le-ar conţine pot fi rectificate de instanţa europeană fie
din oficiu, fie la cererea oricăreia dintre părţi, dacă o asemenea cerere este
prezentată în termen de o lună ce se calculează de la data pronunţării deciziei sau
a hotărârii respective; Curtea nu este ţinută de acest termen, ea putând dispune
oricând rectificarea unei asemenea erori1.
' Bunăoară, la 22 octombrie 2002, instanţa europeană a adoptat hotărârea sa în cauza

Curufiu c/Roumanie, nepublicată, Internet, sile cit.; printr-o scrisoare adresată părţilor
Ia 27 mai 2003, Curtea le-a făcut cunoscut că a constatat existenţa unei contradicţii
între termenii paragrafului 57 al hotărârii, în care ea face referire la restituirea bunului
litigios „în termen de 6 luni începând cu data pronunţării”, şi cei din dispozitiv,
care se referă la „un termen de 3 luni, începând cu data la care hotărârea va
deveni definitivă”; apreciind că este vorba despre o „eroare evidentă” care nu
prejudiciază fondul cauzei, pe temeiul art. 81 din Regulament ea a dispus rectificarea
acestei erori, urmând a fi pus în concordanţă dispozitivul hotărârii cu conţinutul
paragrafului 57, astfel că dispozitivul va avea următoarea redactare: „5. a) că statul
pârât trebuie să restituie reclamanţilor, într-un termen de 3 luni de la data pronunţării
hotărârii, integralitatea construcţiei litigioase şi terenul pe care aceasta este situată”.
Bîrsan 571
Art. 46 1
Forţa 1. înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze
obligatorie hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt
şi executarea părţi.
hotărârilor 2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului
Miniştrilor, care supraveghează executarea ei.
Force 1. Les Hautes Parties contractantes s’engagent â se conformer

obligatoire aux arrets definitifs de la Cour dans les litiges auxquels elles
et execution sont parties.
des arrets 2. L’arret definitif de la Cour est transmis au Comite des
Ministres qui en surveille l’execution.
Binding force 1. The High Contracting Parties undertake to abide by the final
and execution judgment of the Court in any case to which they are parties.
of judgments 2. The final judgment of the Court shall be transmitted to the
Committee of Ministers, which shall supervise its execution.

următorul conţinut: „Art 46.Forfa obligatorie şi executarea hotărârilor 1. Înaltele
părţi contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii,
pronunţate în cauzele în care sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii se transmite Comitetului Miniştrilor care suprave
ghează executarea acesteia.
3. în cazul în care Comitetul Miniştrilor consideră că supravegherea executării unei
hotărâri definitive este împiedicată de o dificultate de interpretare a acestei hotărâri,
el poate sesiza Curtea pentru a se pronunţa asupra acesteiprobleme de interpretare.
Decizia cu privire la sesizarea Curţii se ia prin vot cu o majoritate de două treimi
din numărul reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului
Miniştrilor.
4. In cazul în care Comitetul Miniştrilor consideră că o înaltă parte contractantă
refuză să se conformeze unei hotărâri definitive pronunţate într-un litigiu în care
este parte, acesta poate, după ce a pus în întârziere înalta parte contractantă, să
sesizeze Curtea cu privire la problema respectării de către aceasta a obligaţiei
prevăzute la alin. 1, printr-o decizie luată cu votul majorităţii de două treimi din
numărul reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului Miniştrilor.
5. Dacă Curtea constată o încălcarea prevederilor alin. 1, trimite cauza Comitetului
Miniştrilor pentru ca acesta să examineze măsurile care se impun. Dacă Curtea
constată că nu s-a produs o încălcare a prevederilor alin. 1, va transmite cauza
Comitetului Miniştrilor, care va decide încetarea supravegherii executării."
572 Bîrsan
Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor 1 Art. 46
Sumar
§ 1. Precizări preliminare......................................................... 573
§ 2. Forţa obligatorie a hotărârilor Curţii................................ 575
§ 3. Autoritatea hotărârilor Curţii........................................... 597
§ 4. Supravegherea executării hotărârilor Curţii..................... 600
§ 5. Modificarea art. 46 prin Protocolul Nr. 14 la Convenţie 603
Bibliografie
2005, p. 309-313; G. Cohen-Jonathan, V Affaire Loizidou devant la Cour europeenne des
droits de rhomme. Quelques observations, R.GD.I.P., nr. 1,1998, p. 123-144; Elisabeth
Lambert-Abdelgawad, L’execution des arrets de la Cour europeenne des droits de Phomme,
Dossiers sur les droits de rhomme n° 19, Editions Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2002;
Elisabeth Lambert-Abdelgawad, La Cour europeenne au secours du Comite des ministres
pour un meilleure execution des arrets „pilote” (en marge de l’arret Broniowski), R.T.D.H.,
nr. 61,2005, p. 203-224; ElisabethLambert-Abdegawad, Le Protocole N° 14 et l’execution
des arrets de la Cour europeenne des droits de l’homme, în G. Cohen-Jonathan et
J.-F. Flauss, „La reforme du systeme de contrele contentieux de la Convention europeenne
des droits de l’homme, Bruylant”, Bruxelles, 2005, p. 79-113; Fr. Sudre, Droit internaţional
et europeen des droits de l’homme, 7imc ed., refondue, PUF «Droit fondamental», 2005,
p. 617-631; F. Sundberg, Le controle de 1’execution des arrets de la Cour europeenne des
droits de l’homme, în „Libertes, justice, tolerance, Melanges en hommage au Doyen
Gerard Cohen-Jonathan”, voi. II, Bruylant, Bruxelles, 2004, p. 1515-1535; Frangoise
Tulkens, L. Garlicki, Sophie Piquet, Breves reflections sur une nouvelle proposition en matiere
d’execution des arrets du Ia Cour europeenne des droits de rhomme, în G Cohen-Jonathan et
C. Pettiti, „La reforme de la Cour europeenne des droits de rhomme”, Bruylant, Bruxelles,
2003, p. 176-189; Helene Tigrondja, Les difficultes d’execution de l’arret de la Cour
europeenne des droits de l’homme du 7 juin 2001 dans l’affaires Kress c. la France,
R.T.D.H., nr. 58, 2004, p. 353-364; J. Velu, R. Ergec, La Convention europeenne des
droits de l’homme, Bruylant, 1990, p. 1047-1087.
§1. Precizări prelim inare
834. Im portanţa art. 46 în sistemul Convenţiei. Am spus-o în introducerea 1

la analiza consacrată dispoziţiilor art. 41 din Convenţie1, o repetăm, în deplină
cunoştinţă de cauză, şi Ia începutul examinării prevederilor textului pus în discuţie:
Convenţia europeană a drepturilor omului nu proclamă drepturi şi libertăţi aşa
cum este, de exemplu, situaţia Declaraţiei universale a drepturilor omului din anul
Bîrsan 573
A r t. 4 6 2 Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
1948 ce i-a servit ca model, şi nici nu instituie mecanisme de control cu efecte mai
mult sau mai puţin iluzorii sau cu o conotaţie evident politică, aşa cum este
Comitetul O.N.U. pentru drepturile omului de la Geneva, chemat să asigure
respectarea drepturilor şi libertăţilor înscrise în Pactul O.N.U. privitor la drepturile
civile şi politice din anul 1966, intrat în vigoare în anul 1976; dimpotrivă, redactorii
Convenţiei europene au avut în vedere instituirea unui mecanism jurisdicţional
de control al modului în care statele asigură, în ordinea lor internă, punerea în
valoare şi respectarea drepturilor şi a libertăţilor pe care aceasta le garantează,
mecanism care a fost modificat în mod substanţial în anul 1998 prin Protocolul
Nr. 11 la Convenţie care a instituit Curtea unică a drepturilor omului. Mai mult, am
văzut că, practic, începând din anul 1994, în condiţiile fostului Protocol Nr. 9 la
Convenţie şi în mod plenar după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Protocolului
Nr. 11, persoanele fizice şi organizaţiile neguvemamentale, iar, în anumite situaţii,
chiar „grupuri de particulari” au dobândit dreptul de a sesiza direct Curtea
europeană cu o cerere îndreptată împotriva statului sub a cărui jurisdicţie se află,
cerere ce are ca obiect o pretinsă încălcare a drepturilor apărate de Convenţie. De
asemenea, am prezentat, începând cu analiza dispoziţiilor art. 34 al Convenţiei în
special, procedura de examinare a acestor cereri individuale şi am văzut că ea se
finalizează fie cu o decizie de inadmisibilitate definitivă, care nu pune nici o
problemă pe planul executării ei, fie printr-o hotărâre pe fond, hotărâre ce constată
existenţa sau inexistenţa încălcării alegate de reclamant prin „cererea sa
introductivă de instanţă” declarată mai întâi admisibilă, iar, în caz de constatare a
existenţei unei asemenea încălcări, cu eventuala obligare a statului în cauză la
plata unei „satisfacţii echitabile”, în condiţiile art. 41 din Convenţie. De asemenea,
am văzut care este regimul juridic al hotărârilor Curţii, astfel cum acesta este
determinat de art. 42-45 ale Convenţiei.
2 Am arătat că hotărârile Curţii sunt, în principiu, definitive, cele ale Mării
Camere prin ele însele, iar cele pronunţate de camerele instanţei europene, în
condiţiile prevăzute de art. 44 din Convenţie; împrejurarea că în anumite situaţii
excepţionale se poate cere revizuirea unei hotărâri, interpretarea dispozitivului ei
sau rectificarea unor erori materiale ori a unor inexactităţi evidenţe nu este de
natură să pună în discuţie acest caracter. Am evidenţiat că, de regulă, după un
examen precis şi complet al faptelor oricărei cauze şi pe baza unor raţionamente
juridice laborioase, instanţa europeană ajunge la anumite concluzii sintetizate în
dispozitivul hotărârii pe care o pronunţă în cauză. Adeseori, ea constată existenţa,
pentru reclamant, a unor încălcări ale drepturilor ce-i sunt garantate de
Convenţie sau/şi de protocoalele sale adiţionale şi, totodată, dispune să-i fie
plătită acestuia o sumă de bani cu titlu de „satisfacţie echitabilă”, pe temeiul
art. 41 al Convenţiei. Textul pus în discuţie ne conduce la a analiza ceea ce este
574 Bîrsan
Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor 3-6 Art. 46
esenţial pentru rezultatul activităţii oricărui organ jurisdicţional: care este forţa
obligatorie a hotărârilor Curţii? Cum are a fi asigurată executarea lor?
Articolul 46 parag. 1 din Convenţie dispune că statele contractante se anga- 3
jează să se conformeze hotărârilor definitive ale instanţei europene, pronunţate
în litigiile în care ele sunt părţi. Aşadar, statele nu se obligă numai la respectarea
drepturilor prevăzute de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale, astfel cum
dispuneart. 1 al acesteia; eleau consimţit la instituirea unei jurisdicţii internaţionale
care să controleze, pe baza cererilor individuale ce pot fi introduse de particulari,
dacă, într-adevăr, îşi îndeplinesc această obligaţie. în situaţia în care jurisdicţia
astfel instituită - Curtea europeană - constată neexecutarea ei, concretizată în
comiterea încălcării unui drept garantat de Convenţie, statele contractante sunt
ţinute de o altă obligaţie: aceea de a se conforma hotărârilor pronunţate de
această jurisdicţie, adică aceea de a asigura executarea lor.
Executarea hotărârilor Curţii nu mai este controlată însă de însăşi jurisdicţia 4
care a pronunţat-o; într-adevăr, potrivit art. 46 parag. 2 din Convenţie, hotărârea
definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei,
care este chemat să supravegheze executarea ei. Angajamentul asumat de statele
contracte în ordinea juridică internaţională „de a se conforma” hotărârilor defini
tive ale instanţei europene nu apare ca suficient pentru asigurarea executării lor;
statele contractante au consimţit instituirea unui control politic al executării
hotărârilor instanţei europene, control realizat de organul executiv al Consiliului
Europei, în conformitate cu dispoziţiile statutului acestei organizaţii internaţionale.
Este şi acesta un aspect al specificităţii mecanismului de control al modului în
care statele contractante înţeleg a-şi respecta obligaţiile asumate prin Convenţie.
Am putea spune că, prin conţinutul său, art. 46 deplasează rezultatul exercitării
acestui control - executarea hotărârilor Curţii -în tr-u n cadru internaţional; ne
întrebăm dacă nu se poate afirma că, astfel, se ajunge la punctul de plecare,
„închizându-se cercul”, pentru că însăşi Convenţia este instrument internaţional
de protecţie a drepturilor omului.
Textul pus în discuţie distinge între forţa obligatorie a hotărârilor Curţii şi 5
supravegherea executării lor, astfel că acesta va fi şi planul pe care-1 vom urma
în analiza Iui. De asemenea, în final, vom prezenta importantele modificări ce-i
sunt aduse prin dispoziţiile art. 16 din Protocolul Nr. 14 la Convenţie.
§2. Forţa obligatorie a hotărârilor Curţii
735. Principii generale. In analiza consacrată dispoziţiilor art. 41 din 6

Convenţie care prevede posibilitatea acordării reclamatului, în urma constatării
încălcării de către autorităţile statului în cauză a unui drept garantat de Convenţie,
Bîrsan 575
o „satisfacţie echitabilă”, am arătat că nu poate fi înţeles modul în care au a fi

aplicate prevederile sale de statele contractante fără a preciza caracterul
hotărârilor pronunţate de instanţa europeană'. Cu atât mai mult această
observaţie este valabilă pentru a înţelege conţinutul art. 46 din Convenţie, 2 cu
cât textul evocat se referă la executarea hotărârilor Curţii în ansamblul lor, nu
numai cu privire la acordarea „satisfacţiei echitabile”; aceasta pe de o parte. Pe
de altă parte, în ultima vreme, astfel cum vom vedea imediat, instanţa europeană
a evidenţiat în jurisprudenţa sa strânsa corelaţie existentă în sistemul Convenţiei
între cele două texte, art. 41 şi art. 46, tocmai pe terenul executării hotărârilor
Curţii, în general, prin raportare şi la dispoziţiile art. 1 al Convenţiei, amintite de
atâtea ori, care instituie obligaţia statelor contractante de a asigura tuturor
persoanelor aflate sub jurisdicţia lor respectarea drepturilor şi a libertăţilor pe
care aceasta le garantează. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere motivele
care au condus instanţa europeană la a constata, prin hotărârea sa, încălcarea
pentru reclamant a unui drept apărat de Convenţie: fie existenţa, în legislaţia
naţională, a unor dispoziţii contrare prevederilor Convenţiei, fie un „comporta
ment” al autorităţilor statului în cauză în contradicţie cu aceste prevederi.
7 Pe terenul art. 41 din Convenţie, Curtea a decis în mod constant că hotărârile
sale au caracter declarativ, statul în cauză fiind chemat a alege mijloacelejuridice
de natură să conducă la executarea a ceea ce a decis instanţa europeană că
reprezintă „satisfacţia echitabilă” acordată reclamantului.3 Obligarea statului în
cauză la plata unei „satisfacţii echitabile” reclamantului este consecinţa consta
tării, în principal, a încălcării unui drept garantat de Convenţie. Or, şi atunci
când discutăm executarea ei, nu putem ignora faptul că hotărârea instanţei
europene are caracter declarativ. Desigur, pe temeiul art. 46 parag. 1 statele s-au
angajat „să se conformeze” deciziilor Curţii în litigiile în care ele sunt părţi. Dar
aceasta înseamnă că o hotărâre a instanţei europene nu produce efecte erga
omnes; cel puţin teoretic, hotărârea priveşte numai părţile litigiului: reclamantul
şi statul în cauză. De asemenea, hotărârea prin care instanţa europeană a constatat
existenţa încălcării Convenţiei denunţate de reclamant prin cererea sa nu
constituie, prin ea însăşi, titlu executoriu pe teritoriul statului respectiv; obligaţia

2 Precizăm că art. 46 preia aproape identic dispoziţiile ce erau cuprinse, înainte de
1 noiembrie 1998, în fostul art. 53 al Convenţiei, cu precizarea că, în locul cuvântului
„decizii” ale Curţii din vechiul text, art. 46 foloseşte cuvântul „hotărâri” ale Curţii.
576 Bîrsan
Forja obligatorie şi executarea hotărârilor 8-9 Art. 46
acestui stat priveşte executarea unei hotărâri producătoare de efecte juridice

interpartes, asumată însă prin Convenţiei faţă de întreaga comunitate a statelor
contractante.
Aceasta este o obligaţie de rezultat: statul ţinut a executa hotărârea Curţii 8
trebuie să ia toate măsurile de natură a face să înceteze încălcarea constatată de
instanţa europeană şi de a-i înlătura toate consecinţele; el are deplina libertate în
a alege mijloacele prin care se va ajunge la obţinerea acestui rezultat. 1 Problema
este însă aceea de a determina obiectul acestei obligaţii: este vorba oare numai
de situaţia reclamantului, astfel cum este ea pusă în discuţie şi soluţionată prin
hotărârea Curţii, sau, eventual, şi de cadrul general care a fost de natură să facă
posibilă încălcarea constatată de instanţa europeană? Aparent, răspunsul la
această întrebare poate fi simplu: adeseori am arătat că jurisdicţia europeană nu
statuează in abstracto asupra compatibilităţii unei norme interne cu dispoziţiile
Convenţiei, ci asupra aplicării concrete a acestei norme la situaţia reclaman
tului, rezultând astfel încălcarea incriminată de acesta prin cererea sa. Am putea
trage de aici concluzia că obligaţia de a executa hotărârea Curţii priveşte numai
această situaţie a reclamantului? O asemenea concluzie ar fi greşită: executarea
hotărârii Curţii semnifică, pentru statul în cauză, şi înlăturarea cauzelor care, pe
plan general, normativ sau ţinând de anumite practici ale autorităţilor naţionale,
au făcut posibilă producerea acelei încălcări. Aşadar, forţa obligatorie a
hotărârilor instanţei europene depăşeşte cu mult cadrul „individual” al procedurii
soluţionării unei cauze şi al rezultatului acestei, anume însăşi hotărârea Curţii
prin care se constată existenţa încălcării unui drept garantat de Convenţie al
cărui titular este reclamantul. Ea priveşte, în egală măsură, adoptarea unor măsuri
de ordin general, de natură a înlătura producerea, în viitor, a unor încălcări de
genul celei constatate prin hotărârea instanţei europene ce are a fi executată de
statul în cauză.
Spre a înţelege mai bine acest mecanism, ne vom referi din nou la jurisprudenţă 9
instanţei europene în materie, stabilită încă din anul 1979, într-o situaţie concretă:
prin hotărârea sa pronunţată în cauza Marckx c/Belgique la care ne-am mai
referit în lucrarea noastră, Curtea a decis că existenţa unor dispoziţii în Codul
civil belgian ce limitau vocaţia succesorală a copiilor din afara căsătoriei faţă
de cea a copiilor din căsătorie a constituit o încălcare a dispoziţiilor art. 14 din
Convenţie prin care este interzisă orice formă de discriminare în exerciţiul
drepturilor pe care aceasta le apără, prin raportare la prevederile art. 8 ce garantează
dreptul la viaţă familială.2 Ulterior, în cauza Vermeire c/Belgique, Curtea a fost
2 CEDH, 13 iunie 1979, Serie Anr. 31, § 59.
Bîrsan 577
confruntată cu aceeaşi problemă: reclamanta, copil din afara căsătoriei, a invocat

încălcarea aceloraşi drepturi apărate de Convenţie prin excluderea ei, pe aceeaşi
bază legală internă, de la succesiunea bunicilor paterni, succesiune atribuită
copiilor legitimi ai tatălui predecedat. Prin hotărârea pronunţată în această din
urmă cauză jurisdicţia europeană a constatat că, sesizat cu o acţiune a reclamantei
în petiţie de ereditate, tribunalul belgian de primă instanţă competent i-a recu
noscut aceleaşi drepturi la succesiunea litigioasă cu cele ale descendenţilor
legitimi; instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe hotărârea Curţii europene
pronunţată în cauza Marckx c/Belgique, arătând că „interdicţia de a discrimina,
pe plan succesoral, între copiii din căsătorie şi cei din afara căsătoriei este
formulată de această hotărârea într-un mod suficient de clar şi de precis pentru
a permite judecătorului naţional s-o aplice în mod direct în orice caz concret ce
este supus aprecierii sale”( s . C . B . ) . 1 în schimb, instanţa de apel a contestat
„efectul direct” al hotărârii Curţii europene în cauza dată, cu motivarea că, chiar
dacă art. 8 din Convenţie include, pentru statul belgian, obligaţia pozitivă de a
elabora un statut juridic al copiilor din afara căsătoriei în concordanţă cu prevede
rile sale, nu mai puţin statul dispune de posibilitatea alegerii mijloacelor apte să
conducă la realizarea acestui imperativ, fiind vorba despre o obligaţie de a face,
iar responsabilitatea pentru îndeplinirea ei revenind puterii legislative, şi nu
celei judiciare; de aceea instanţa de apel a respins acţiunea reclamantei, soluţie
menţinută şi de casaţia belgiană.
10 Având a soluţiona noua cauză cu care a fost sesizată, Curtea a reamintit că,
într-o situaţie asemănătoare, prin hotărârea sa pronunţată în speţa Marckx ea a
considerat discriminatorii dispoziţiile Codului civil belgian în materie, incrimi
nate de reclamantă prin această nouă cerere, şi că, aşa fiind, instanţa europeană
nu vede ce ar fi putut împiedica jurisdicţia naţională de apel, precum şi pe cea-de
casaţie ca, ulterior, în prezenta cauză (Vermeire), să se conformeze concluziilor la
care ea a ajuns în speţa Marckx, aşa cum a făcut tribunalul de primă instanţă .2
Curtea a arătat că se nu se impune o „reamenajare globală”, destinată a modifica
în profunzime şi în mod coerent ansamblul materiilor filiaţiei şi succesiunilor, ca o
condiţie prealabilă a respectării prevederilor Convenţiei, astfel cum ea le-a
interpretat în cauza Marckx; libertatea de alegere a mijloacelor juridice pe care o
au statele pentru a se achita de obligaţia prevăzută în art. 53 (în prezent art. 46)
din Convenţie „nu este de natură să permită statului belgian să aştepte adoptarea
unei asemenea reforme”, astfel că instanţa europeană a decis că „ea nu poate
1CEDH, 29 noiembrie 1991, Vermeire c/Belgique, S6rie A nr. 214-C, § 10.

2Idem, §25.
578 Bîrsan
contrazice în anul 1991 - când a judecat cauza Vermeire c/Belgique («. n., C.B.)
- ceea ce a decis într-o situaţie similară, la 13 iunie 1979'” - data adoptării hotărârii
în cauza Marckx c/Belgique (n.n., C.B.).
Adoptată la epoca în care, pe terenul satisfacţiei echitabile, instanţa europeană 11
nu formulase încă în termeni categorici principiul restitutio in integrum cu privire
la reparaţia ce are a fi acordată reclamantului în cazul constatării încălcării unui
drept garantat de Convenţie, principiu înscris ca atare în jurisprudenţa Curţii în
cauza Papamichalopoulos et autres c/Grece din anul 1995 şi dezvoltat în cauza
Scozzarri et Giunta c/Italie din anul 2000 , 2 concluzia Curţii în cauza Vermeire
c/Belgique este deosebit de importantă: într-adevăr, ea a decis, cu valoare de
principiu, că hotărârile sale sunt obligatorii nu numai cu privire la situaţia
reclamantului dintr-o speţă dată, în care ea a constatat o încălcarea unui drept
garantat de Convenţie, ci şi prin raportare la cauzele ce au generat o asemenea
încălcare; hotărârea instanţei europene produce efecte juridice directe în ordinea
juridică a statului în cauză, în sensul că autorităţile sale trebuie să înlăture
aplicarea acelor norme naţionale ce sunt incompatibile cu prevederile
Convenţiei.
începând cu hotărârea sa în cauza Scozzarri et Giunta c/Italie, Curtea a 12
arătat că, pe terenul art. 46 din Convenţie, statele contractante s-au angajat să se
conformeze hotărârilor definitive ale instanţei europene pronunţate în litigiile la
care ele sunt părţi, iar Comitetul Miniştrilor supraveghează executarea acestor
hotărâri. Reamintim că, în măsura în care dreptul naţional nu permite sau permite
parţial înlăturarea consecinţelor încălcării, potrivit art. 41 din Convenţie instanţa
europeană poate să acorde reclamantului, dacă ea consideră necesar, o „satisfacţie
echitabilă” adecvată. în aceeaşi hotărâre Curtea a precizat însă că „statul pârât,
ţinut responsabil de o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale adiţionale,
este chemat nu numai să plătească reclamantului sumele acordate cu titlu de
satisfacţie echitabilă, dar şi să aleagă, sub controlul Comitetului Miniştrilor,
măsurile generale şi/sau, dacă este cazul (măsurile) individuale pe care trebuie
să le adopte în ordinea sa juridică internă, spre a pune capăt încălcării constatate
de Curte şi de a-i înlătura, în limita posibilului, toate consecinţele”3(ş. n., C.B.).
Aşadar, dincolo de obligaţia plăţii „satisfacţiei echitabile” stabilite de Curte 13
în aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, pe temeiul art. 46 statul în cauză
are îndatorirea de a executa hotărârile instanţei europene şi prin adoptarea unor
1Idem, § 26.
3 CEDH, 13 iulie 2000, Scozzari et Giunta c/Italie, Recueil 2000-VIII; § 249.
Bîrsan 579
măsuri „generale şi individuale” în ordinea sa internă, „spre a înlătura conse

cinţele încălcărilor Convenţiei” constatate prin acea hotărâre. Aceasta deoarece,
astfel cum a decis relativ recent instanţa europeană prin hotărârea sa pronunţată
în cauza Maeştri c/Italie, din întreaga Convenţie şi, în special din art. 1 al acesteia,
rezultă că, prin ratificarea ei, „statele contractante s-au obligat să facă în aşa fel
încât dreptul lor intern să fie compatibil cu dispoziţiile ei; în consecinţă, statul
pârât este ţinut să elimine, în ordinea juridică internă, orice eventual obstacol la
redresarea adecvată a situaţiei reclamantului” . 1 S-a spus, pe bună dreptate, că
prin această hotărâre instanţa europeană a formulat un principiu de „loialitate
convenţională”, cuprins în dispoziţiile art. 1 din Convenţie, principiu ce impune
obligaţia pentru statele contractante de a adopta măsuri de ordin general în
dreptul intern, atunci când încălcarea constatată de Curte îşi are originea direct
în asemenea norme, incompatibile cu prevederile Convenţiei.2
14 836. Conţinutul obligaţiei statelor de a executa hotărârile Curţii. Din

principiile expuse mai sus rezultă că o hotărâre a instanţei europene prin care un
stat contractant este condamnat de aceasta pentru încălcarea unui drept garantat
de Convenţie, dincolo de caracterul ei declarativ şi de efectele juridice pe care le
produce interpartes, în realitate impune statului în cauză obligaţia juridică de a
lua două categorii de măsuri: o primă categorie este aceea a măsurilor individuale,
ce privesc numai redresarea situaţiei reclamantului; o a doua categorie priveşte
situaţia dată de însăşi existenţa, în legislaţia naţională sau în practica autorităţilor
statale, a unor dispoziţii, respectiv a unor acţiuni ori inacţiuni ale acestora
contrare dispoziţiilor Convenţiei, ceea ce impune adoptarea unor măsuri de
ordin general.
15 în privinţa măsurilor individuale, mai întâi, prin hotărârea sa, ca o consecinţă
a constatării încălcării dreptului reclamantului garantat de Convenţie sau de
protocoalele sale adiţionale, instanţa europeană va dispune, aşa după cum am
arătat pe larg în analiza dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, obligarea statului în
cauză la repunerea victimei în situaţia anterioară încălcării astfel constatate:
restitutio in integrum', dacă instanţa europeană consideră adecvat, ea poate
decide nu numai repunerea victimei în situaţia anterioară, ci şi acordarea unor
despăgubiri. Atunci când restitutio in integrum nu mai este cu putinţă, hotărârea
Curţii va conţine obligaţia statului în cauză la plata unor despăgubiri pe care ea
le stabileşte în echitate. Reamintim că, aşa după cum a decis instanţa europeană,
1 CEDH, 17 februarie 2004, Recueil 2004-1, § 47; în acelaşi sens, CEDH, 8 aprilie
2004, Assanidze c/Georgie, Recueil 2004-11, § 198.
580 Bîrsan
„dacă natura încălcării permite restitutio in integrum, revine statului în cauză

obligaţia de a o realiza. Dacă, dimpotrivă, dreptul naţional nu permite sau permite
numai parţial înlăturarea consecinţelor încălcării, art. 41 conferă Curţii prerogativa
de a acorda părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie pe care o consideră
apropriată”.1
Modalităţile practice de natură a conduce la repunerea victimei în situaţia 16
anterioară depind de natura încălcării constatate de instanţa europeană prin
hotărârea ce are a fi executată de statul în cauză, acesta răm ânând liber a alege
pe cele ce apar ca fiind adecvate. Ele pot consta în asigurarea redeschiderii unei
proceduri care a fost inechitabilă, anularea sau revocarea unui act ce apare ca o
încălcare a unui drept garantat de Convenţie, cum ar fi o decizie de expulzare a
străinului ce are o viaţă de familie pe teritoriul statului în cauză, sau a unei
dispoziţii administrative ce reprezintă o limitare a unui asemenea drept, cum ar fi
cel la corespondenţă sau la educaţie etc. Am arătat în analiza consacrată
dispoziţiilor art. 41 din Convenţie că, într-o jurisprudenţă recentă, instanţa
europeană a decis că, atunci când într-o cauză ea a ajuns la concluzia că reclamantul
a fost condamnat de către un tribunal ce nu a fost independent şi imparţial în
sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, redresarea cea mai apropriată a situaţiei
acestuia ar fi rejudecarea sa, în timp util, de un tribunal care să întrunească
calităţile impuse de dispoziţiile Convenţiei,2sau că, având în vedere circumstanţele
deosebite ale unor cauze şi „nevoia urgentă de a se pune capăt încălcărilor art. 5
parag. 1 şi art. 6 parag. 1 din Convenţie, revine statului în cauză a asigura punerea
în libertate a reclamantului în cel mai scurt timp”.3Desigur, nu poate fi pierdut din
vedere faptul că adoptarea măsurii individuale prin care trebuie să fie înlăturate,
pe plan intern, de către statul în cauză, consecinţele încălcării dreptului reclaman
tului garantat de Convenţie este mai lesnicioasă atunci când aceasta apare ca
rezultat al unui act administrativ ce poate fi anulat sau revocat. Situaţia apare mai
delicată când încălcarea constatată de Curte prin decizia sa s-a produs printr-o
hotărâre judecătorească internă, prin ipoteză definitivă şi irevocabilă. într-o
1CEDH, 19 octombrie 2000, Iatridis c/Grece (satisfaction equitable), Recueil 2000-XI,

§ 43; 23 ianuarie 2001, Brumărescu c/Roumanie (satsfaction equitable), Recueil
2001 -1, § 20 .
2 CEDH, 23 octombrie 2003, Genţel c/Turquie, nepublicată, § 27, Internet, site cit.;
29 iulie 2004, Qaloglu c/Turquie, nepublicată, § 30, Internet, site cit.; 12 mai 2005,
Ocalan c/Turquie, Recueil 2005, § 210.
3 CEDH, 8 aprilie 2004, Assanidze c/Georgie, Recueil 2004-11; § 203; în acelaşi sens,
CEDH, 8 iulie 2004, Ilaşcu et autres c/Moldova etRussie, Recueil 2004-VII, § 490.
Bîrsan 581
asemenea situaţie, înlăturarea încălcării în cauză este de natură să pună în discuţie

autoritatea de lucru judecat a acelei hotărâri. Mai mult, în materie civilă nu au a
fi excluse situaţiile în care repunerea în discuţie a hotărârii interne poate avea
consecinţe cu privire la drepturile dobândite de terţe persoane. Am putea spune
că, într-o asemenea împrejurare, apare un conflict între autoritatea de lucru judecat
a hotărârii judecătoreşti interne şi puterea de lucru judecat a hotărârii instanţei
europene, pe terenul obligaţiei statului în cauză de a executa această hotărâre,
astfel cum dispune art. 46 parag. 1 din Convenţie. Atât prevederile art. 41, cât şi
cele ale art. 46 nu prevăd obligaţia statului ce are a executa hotărârea Curţii de a
repune în discuţie, prin mijloace adecvate, hotărârea judecătorească internă prin
care jurisdicţia europeană a constatat că a fost încălcat un drept al reclamantului
garantat de Convenţie. Or, cea mai adecvată soluţie pentru a asigura punerea în
conformitate a situaţiei reclamantului pe plan naţional cu decizia instanţei
europene este instituirea unei proceduri de revizuire a hotărârii interne în
discuţie.1 Reglementarea unei asemenea proceduri naţionale de către statele
contractante este cuprinsă şi în Recomandarea Rec(2002)2 a Comitetului
Miniştrilor privitoare la reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la nivel
intern ca urmare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, adoptată de
organul executiv al Consiliului Europei la 19 ianuarie 2000, la a 694-a reuniune a
Delegaţilor Miniştrilor.
17 In Recomandare se arată că, având în vedere obligaţia unui stat contractant,
condamnat de instanţa europeană pentru încălcarea unui drept garantat de
Convenţie, de a executa hotărârea acesteia şi posibilitatea lăsată acestui stat de
a determina ce măsuri apar ca fiind adecvate pentru a realiza restitutio in inte
grum, ţinând seama de mijloacele juridice disponibile pe plan naţional şi de
faptul că, în anumite situaţii, mijlocul cel mai eficace de realizare a repunerii
reclamantului în situaţia anterioară este reexam inarea sau redeschiderea
procedurii în cauza dată, Comitetul Miniştrilor „invită (...) statele contractante
să asigure existenţa la nivel intern a unor posibilităţi adecvate de a realiza, în
măsura posibilului, restitutio in integrum” şi le „încurajează să examineze sistemele
lor juridice spre a se asigura că acestea conţin posibilităţi apropriate pentru
reexaminarea cauzei, inclusiv prin redeschiderea procedurii (soluţionării ei), în .
situaţia în care Curtea a constatat o încălcare a Convenţiei”. Aceste recomandări
privesc, mai ales, situaţiile în care „partea lezată” continuă a suferi consecinţe
grave ca urmare a deciziei naţionale, consecinţe ce nu pot fi „compensate” prin
acordarea satisfacţiei echitabile şi au a fi înlăturate „numai prin reexaminarea sau
redeschiderea procedurii”, atunci când din hotărârea instanţei europene rezultă că:
582 Bîrsan
„a) decizia internă atacată este contrară pe fondul ei dispoziţiilor Convenţiei,

sau
b) încălcarea constatată este cauzată de erori sau de vicii ale procedurii
(interne) de o asemenea gravitate încât subzistă o îndoială serioasă asupra
rezultatului procedurii atacate” (în faţa instanţei europene - n.n., C.B.).
Este de reţinut că în legislaţia română au fost reglementate asemenea proceduri, 18
atât în m aterie penală, cât şi în m aterie civilă. Astfel, prin Legea nr. 576/2004 a
fost introdus un text distinct - art. 4081- în Codul de procedură penală care
prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne ca urmare a
pronunţării unei hotărâri prin care instanţa europeană „a constatat încălcarea
unui drept prevăzut de Convenţia europeană a drepturilor omului (...)”. Dispoziţiile
acestui text stabilesc persoanele care pot cere revizuirea într-o asemenea situaţie,
termenul în care se face cererea de revizuire, posibilitatea suspendării executării
hotărârii atacate, procedura acestei revizuiri şi efectele sale. Tot astfel, în materie
civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 a fost introdus în
art. 322 din Codul de procedură civilă (pct. 9) un nou motiv de revizuire a unei
hotărâri judecătoreşti civile definitive şi irevocabile, revizuire ce poate fi cerută
în cazul în care instanţa europeană a constatat existenţa unei încălcări a drepturilor
sau a libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie, încălcare „datorată unei
hotărâri judecătoreşti interne, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă
să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”;
această revizuire poate fi cerută în termen de 3 luni de la data publicării hotărârii
instanţei europene în Monitorul Oficial al României, Partea I [art. 324 alin. (3)
din Codul de procedură civilă].
De altfel, într-un studiu întocmit de Comitetul Director pentru Drepturile 19
Omului (CDDH) al Consiliului Europei privitor la redeschiderea procedurilor
interne ca urmare a condamnării unui stat de instanţa europeană, studiu care a
analizat situaţia existentă la data întocmirii sale -1 2 septembrie 2005 - în aplicarea
de către statele contractante a conţinutului Recomandării Rec(2000)2 a Comitetului
Miniştrilor din 19 ianuarie 2000, se arată că, practic, pe diverse căi, toate legislaţiile
naţionale conţin dispoziţii privitoare la o asemenea posibilitate în materie penală;
majoritatea sistemelor juridice ale statelor contractante au introdus dispoziţii
pertinente şi în materie civilă, iar în unele dintre cele care cunosc separarea
jurisdicţiilor administrative de cele judiciare, şi în materia contenciosului
administrativ.1
1Ase vedea Comite Directeurpour les Droits de l ’Homme (CDDH), Comite d ’experts
pour l ’amelioration des procedures de protection des droits de l ’homme (DH-PR),
Reexamen ou reouverture de certaines affaires au niveau interne, suite â des arrets de
38. Bîrsan 583

20 837. Conţinutul obligaţiei statelor de a executa hotărârile Curţii (conti

nuare). Voim să subliniem încă o dată că nu trebuie confundată executarea unei
hotărâri a instanţei europene cu plata eventualei satisfacţii echitabile pe care
aceasta a decis s-o acorde reclamantului pentru acoperirea prejudiciului material
şi/sau moral suferit ca urmare a încălcării constatate de Curte a dreptului său
garantat de Convenţie: plata unei asemenea „satisfacţii echitabile” este numai
o latură a executării acestei hotărâri.
21 De asemenea, nu are a fi confundată, pe acelaşi teren, aplicarea de către
instanţa europeană, într-o cauză dată, a principiului restitutio in integrum cu
acordarea unei satisfacţii echitabile reclamantului; constatând încălcarea unui
drept al reclamantului garantat de Convenţie, Curtea poate dispune repunerea
reclamantului în situaţia anterioară şi plata unei satisfacţii echitabile de către
statul în cauză, după cum poate numai să indice faptul că repunerea reclamantului
în situaţia anterioară este cea mai adecvată reparare a încălcării constatate; de
asemenea, ea poate decide, atunci când restitutio in integrum nu mai este cu
putinţă, numai acordarea unei satisfacţii echitabile. Spre exemplu, ca urmare a
constatării încălcării dreptului de proprietate al reclamantului asupra unui bun, în
sensul Convenţiei, instanţa europeană dispune prin hotărârea sa obligarea statului
la restituirea bunului în natură sau a contravalorii acestuia şi îi acordă o sumă de
bani pentru prejudiciul material şi/sau moral suferit în urma privării sale de bun
contrară dispoziţiilor Convenţiei constatată de Curte prin hotărârea sa. In cauze
de tip Gengel c/Turquie, în care Curtea a constatat încălcarea dreptului reclamantului
la un proces echitabil prin aceea că el nu a fost judecat de un tribunal independent
şi imparţial în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, ea a arătat că „redresarea cea
mai apropriată” a situaţiei reclamantului ar fi dată de rejudecarea sa de un tribunal
care să corespundă exigenţelor impuse de dispoziţiile Convenţiei, ceea ce înseamnă,
în fapt, restitutio in integrum. în schimb, pe terenul art. 41 din Convenţie, instanţa
europeană a decis, cu privire la prejudiciul material invocat de reclamant, că ea
nu poate „specula asupra rezultatului procedurii dacă aceasta s-ar fi desfăşurat
în faţa unui tribunal independent şi imparţial, iar cu privire la prejudiciul moral
Curtea a statuat că însăşi constatarea încălcării dreptului garantat de Convenţie
constituie, în sine, o satisfacţie echitabilă suficientă.
22 în sfârşit, am arătat că, atunci când încălcarea dreptului reclamantului la un
proces echitabil constă în durata excesivă a unei proceduri interne, nu mai este
cu putinţă aplicarea principiului restitutio in integrum, astfel că instanţa europeană
la Cour europeenne des droits de l’homme. Aperţu des legislations et de la jurispru

dence existante, Suivi de la mise en oeuvre de la Recommandation Rec (2000)2,
DH-PR (2005)002 rev., Strasbourg, le 12 septembre 2005.
584 Bîrsan
obligă cel mai adesea statul în cauză la plata unei satisfacţii echitabile, fără a
exclude, chiar şi în asemenea situaţii, ca însăşi constatarea încălcării prevederilor
art. 6 parag. 1 din Convenţie să constituie „o satisfacţie echitabilă suficientă”.1
Revenind acum la executarea unei hotărâri a instanţei europene în privinţa 23
plăţii sumei de bani acordate, eventual, de Curte cu titlu de „satisfacţie echitabilă”,
aceasta nu este de natură să pună probleme deosebite: sub controlul Comitetului
Miniştrilor, statul în cauză va plăti sumele stabilite cu acest titlu de Curte, cu
dobânzile aferente, dacă este cazul, în situaţia efectuării cu întârziere a plăţii.
Există însă un alt aspect ce are a fi reţinut cu privire la corelaţia între dispoziţiile
art. 41 şi cele ale art. 46 parag. 1 din Convenţie în materia executării hotărârilor
Curţii, respectiv atunci când instanţa europeană se pronunţă prin hotărâri sepa
rate, mai întâi cu privire la fondul unei cauze şi apoi asupra acordării satisfacţiei
echitabile; prin ipoteză, într-o situaţie de acest gen va exista un interval de timp
între momentul pronunţării celor două hotărâri. Or, pe de o parte, hotărârea de
fond constată încălcarea, de către statul în cauză, a unui drept al reclamantului
garantat de Convenţie; pe de altă parte, art. 41 dispune că, dacă instanţa europeană
constată o astfel de încălcare, iar dreptul intern al statului în cauză nu permite sau
permite numai parţial înlăturarea consecinţelor încălcării constatate de Curte,
aceasta poate acorda „părţii lezate” o satisfacţie echitabilă. Nu este exclus ca, în
intervalul de timp între cele două hotărâri, statul condamnat prin hotărârea de
fond pentru existenţa încălcării constatate de Curte să caute a asigura redresarea
situaţiei reclamantului, şi anume să adopte măsuri interne concrete, cu scopul de
a realiza o asemenea redresare.
Bunăoară, în cauza Paulescu c/Roumanie2, printr-o hotărâre din 10 iunie 24
2003 Curtea a decis că reclamantului i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra
unui imobil, drept garantat de art. 1 din Protocolul Nr. 1, ca urmare a admiterii de
către fosta Curte Supremă de Justiţie a unui recurs în anulare împotriva unei
hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care i se recunoscuse dreptul
de proprietate asupra acelui bun. Prin aceeaşi hotărâre instanţa europeană a
considerat că, faţă de datele aflate la dosarul cauzei, art. 41 din Convenţie nu
putea fi aplicat, astfel că a decis să rezerve decizia privitoare la aplicarea acestui
text, invitând părţile ca în termen de şase luni să-i prezinte observaţii cu privire la
acest capăt al cererii reclamantului rămas nesoluţionat. în termenul astfel stabilit
de Curte părţile au comunicat instanţei europene că au ajuns la soluţionarea
amiabilă a litigiului prin obligaţia asumată de guvern de a plăti reclamantului o

Bîrsan 585
sumă de bani cu titlu de prejudiciu material şi moral, sumă ce includea şi valoarea

imobilului în litigiu; ambele părţi s-au angajat să nu ceară redeschiderea procedurii
examinării cauzei de Marea Cameră, pe temeiul art. 43 din Convenţie. Aşa fiind,
Curtea a luat act de împrejurarea că litigiul dintre părţi a fost soluţionat pe cale
amiabilă şi a dispus scoaterea cauzei de pe rol, pe temeiul art. 39 şi art. 37 parag.
1 lit. b) din Convenţie.'
25 Pe acelaşi plan al discuţiei, situaţia poate să se prezinte însă în chip diferit.
Astfel, în cauza Barberă, Messegue etJabardo c/Espagne, printr-o hotărâre pe
fond instanţa europeană a constatat încălcarea dreptului reclamanţilor la un proces
echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie prin aceea că, în esenţă, într-o
procedură penală ce a condus la condamnarea lor la pedepse privative de libertate
substanţiale, „elemente de probă foarte importante nu au fost administrate şi
discutate în mod adecvat în şedinţa de judecată, în prezenţa acuzaţilor şi sub
control public”;2 cu privire la acordarea unei eventuale satisfacţii echitabile
reclamanţilor, prin aceeaşi hotărâre Curtea a arătat că acest capăt de cerere „nu
era în stare de judecată” şi a acordat părţilor un termen în care să-şi precizeze
punctele de vedere sub acest aspect. în cadrul acestui termen, reclamanţii au
informat Curtea că au introdus în faţa jurisdicţiei naţionale competente un
recurs în anulare împotriva hotărârii prin care fuseseră condamnaţi, astfel că au
cerut suspendarea procedurii examinării aplicării dispoziţiilor art. 50 (în prezent
art. 41) din Convenţie, suspendare dispusă de instanţa europeană pentru o
anumită perioadă de timp.3Precizăm că recursul în anulare a fost motivat pe baza
condamnării pronunţate de Curte în acea cauză.
26 Ulterior, ca urmare a deciziei Tribunalului Constituţional spaniol, s-a dispus
redeschiderea procesului, astfel că, printr-o hotărâre definitivă a instanţei
competente, „reclamanţii au fost achitaţi, în lipsa unor probe suficiente”.4 fii
această situaţie, preşedintele Curţii a dispus reluarea examinării cauzei şi a invitat
părţile să depună observaţii cu privire la acordarea unei eventuale satisfacţii
echitabile „reactualizate” reclamantului, ceea ce acestea au făcut.5în cadrul acestei
proceduri, guvernul a susţinut în faţa instanţei europene că hotărârea ei pe fond
1CEDH, 10 ianuarie 2003, Paulescu c/Rouamnie (reglement amiable), nepublicată,

Internet, site cit.
2 CEDH, 6 decembrie 1988, Sdrie A nr. 146, § 89.
3 CEDH, 13 iunie 1994, Barberă, Messegue etJabardo c/Espagne (art. 50), Sărie A
nr. 285-C, § 4.
AIdem, §5.
5 Idem, § 6.
586 Bîrsan
„a primit cea mai completă executare” pe plan naţional, deoarece Tribunalul

Constituţional a anulat hotărârea iniţială de condamnare a reclamanţilor şi a
dispus redeschiderea procedurii examinării cauzei, ceea ce a constituit o inovaţie
în cadrul sistemului judiciar spaniol care, până la această decizie a înaltei jurisdicţii
constituţionale, nu admitea ca motiv de revizuire a unei hotărâri interne
constatarea de către Curtea europeană a unei încălcări a Convenţiei; procedura
astfel redeschisă „a respectat în mod scrupulos toate garanţiile prevăzute de art.
6”, ceea ce a reprezentat, în opinia guvernului, „cea mai perfectă restitutio in
integrum”, iar achitarea de care au beneficiat reclamanţii „a corespuns pe deplin
interesului lor” 1.
Curtea a reţinut „importanţa deosebită” a deciziei Tribunalului Constituţional 27
privitoare la executarea hotărârilor sale; ea a subliniat că, procedând astfel, înalţii
magistraţi (naţionali) au demonstrat, o dată în plus, ataşamentul lor faţă de
Convenţie şi „faţă de jurisprudenţă Curţii”. De asemenea, Curtea nu a subestimat
eforturilejurisdicţiilor naţionale de a asigura reclamanţilor, în cadrul reexaminării
procedurii iniţiale, respectarea garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţie şi
soluţia finală a achitării acestora. Totuşi, instanţa europeană a arătat că, chiar
dacă ea nu ar putea specula cu privire la rezultatul primei proceduri în condiţiile
în care aceasta s-ar fi desfăşurat în deplină concordanţă cu prevederile Convenţiei,
nu mai puţin reclamanţii au fost privaţi de libertate o perioadă de timp, ca urmare
a unui proces co n trar acestor dispoziţii, astfel că aceştia au pierdut „o şansă
reală de a se fi apărat în mod corespunzător”, ceea ce semnifică existenţa unei
legături de cauzalitate între prejudiciul pretins de reclamanţi şi încălcarea
dispoziţiilor Convenţiei. în orice caz, a spus instanţa europeană, „prin forţa
împrejurărilor în situaţia dată, eliberarea şi achitarea reclamanţilor nu putea
constitui, în sine, o restitutio in integrum sau o completă reparare a pagubei
produse prin privarea lor de libertate”.2Curtea a reţinut că deciziile jurisdicţiilor
spaniole, posterioare hotărârii ei pe fond prin care a constatat încălcarea
dispoziţiilor art. 6 parag. 1, „au reparat, într-o oarecare măsură, prejudiciul moral
suferit de reclamanţi”, fară a înlătura în totalitate prejudiciul încercat, astfel că a
dispus plata unei sume de bani, stabilită în echitate, cu titlu de despăgubiri
privitoare la „întregul prejudiciu”, fără a mai face alte distincţii.3
Sau, în cauza Schuler-Zgraggen c/Suisse, instanţa europeană a constatat pe 28
fond încălcarea de către autorităţile naţionale a dreptului reclamantei la a nu fi
'Idem, §11.
2Idem, § 16.
3 Idem, § 19-20.
Bîrsan 587
supusă unor discriminări, drept prevăzut de art. 14 din Convenţie, în corelaţie cu

garantarea dreptului ei la un proces echitabil în cadrul unei proceduri interne
privitoare la calcularea indemnizaţiei sociale ce i se cuvenea ca urmare a încetării
activităţii profesionale cauzată de un accident de muncă, indemnizaţie ce era
diferenţiată, potrivit legislaţiei naţionale, pe baza sexului beneficiarului; totodată,
Curtea a considerat că însăşi constatarea acestor încălcări constituie o satisfacţie
echitabilă pentru prejudiciul moral astfel suferit de reclamantă, însă a decis că
problema reparaţiei materiale nu se găsea în stare de judecată şi a invitat părţile
să depună concluzii distincte cu privire la această reparaţie eventual cuvenită
victimei. între timp, guvernul elveţian a informat instanţa europeană că, în temeiul
unor dispoziţii din Legea federală de organizare judiciară, a fost dispusă revizuirea
hotărârii litigioase iniţiale şi, ca urmare a unei noi proceduri, instanţele
competente i-au stabilit reclamantei, retroactiv, „o pensie completă”, nediscrimi
natorie şi a cerut „închiderea procedurii examinării cauzei” .1
29 Dimpotrivă, reclamanta a susţinut că procedura are a continua, deoarece nu
i-a fost acordată dobânda la suma ce i-a fost plătită pentru perioada cât a fost
supusă discriminării constatate de instanţa europeană prin hotărârea pronunţată
în examinarea fondului cauzei.2 Curtea a luat act de redeschiderea procedurii
litigioase pe plan naţional, ca urmare a hotărârii sale de condamnare pronunţată
în examinarea fondului cauzei, şi de importanţa acordată de jurisdicţiile naţionale
executării acestei hotărâri. Totuşi, ea a arătat că, deşi noua hotărâre a instanţelor
interne, prin recunoaşterea cu efecte retroactive a dreptului reclamantei la o
pensie nediscriminatorie, a urmărit repararea prejudiciului pe care aceasta l-a
suferit prin încălcarea constatată de Curte a drepturilor sale garantate de
Convenţie, această reparaţie nu a fost completă, deoarece nu au fost acordate şi
dobânzile la această sumă, astfel că ea a dispus obligarea statului în cauză la
plata unei sume cu titlu de „prejudiciu material rezidual”.3
30 Din cauzele mai sus evocate rezultă că o hotărâre distinctă pronunţată de
instanţa europeană pe terenul art. 41 din Convenţie poate constitui un mijloc
eficace de control al modului cum autorităţile naţionale înţeleg să asigure
executarea hotărârii pronunţate de Curte în examinarea fondului aceleiaşi
cauze, în special prin aplicarea principiului restitutio in integrum.4Numai că, un
1 CEDH, 31 ianuarie 1995, SerieAnr. 305-A § 2-4.

2Idem, § 5-7.
3Idem, § 14-15.
4 In acelaşi sens, a se vedea Fr. Sudre, op. cit., p. 619.
588 Bîrsan
asemenea control priveşte numai adoptarea acelor măsuri individuale pe plan

intern, de natură a conduce la redresarea situaţiei reclamantului.
I
838. Conţinutul obligaţiei statelor de a executa hotărârile Curţii 31

(continuare); măsuri generale. Constatarea de către instanţa europeană a
încălcării unui drept garantat de Convenţie nu priveşte însă numai situaţia
reclamantului; am spus-o de mai multe ori, o repetăm: o asemenea încălcare este
generată fie de existenţa unor norme interne contrare dispoziţiilor Convenţiei, fie
de o practică administrativă ori de alt ordin, în contradicţie cu prevederile acesteia.
Pe cale de consecinţă, executarea hotărârii instanţei europene presupune
adoptarea de statul în cauză a unor măsuri de ordin general, care să împiedice,
în viitor, producerea unor încălcări asemănătoare.
Ilustrativă din acest punct de vedere ni se pare a fi situaţia din cauza 32
Lyons c/R o ya u m e-U n iprintr-o hotărâre pronunţată în speţa I.J.L. et autres
c/Royaume-Uni2 Curtea a statuat în sensul că autorităţile statale au încălcat
dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, prin aceea că au fost condamnaţi
pentru comiterea unor infracţiuni prevăzute de Legea societăţilor comerciale, pe
baza unor răspunsuri pe care le-au dat în cadrul audierii lor de către inspectori
din Ministerul Comerţului, audieri consemnate în procese-verbale ce au constituit,
în bună măsură, temeiurile de fapt ale condamnării lor; instanţa europeană a
considerat că, prin aceasta, a fost încălcat dreptul reclamanţilor de a nu
contribui la propria lor incriminare, având în vedere că procedura luării
declaraţiilor respective nu era judiciară, cu toate garanţiile de rigoare pe care
aceasta le presupune. Ulterior, dispoziţiile legii în baza cărora era posibilă o
asemenea incriminare au fost abrogate. în temeiul hotărârii instanţei europene,
reclamanţii au sesizat Comisia naţională de control al procedurilor penale care, în
temeiul reglementărilor ce permit redeschiderea unei astfel de proceduri, a trimis
cauza spre reexamen curţii de apel competente în materie.
în faţa acestei jurisdicţii, reclamanţii au susţinut că dispoziţiile legii britanice 33
privitoare la drepturile omului (Human Rights Act) din anul 1998, care permit
intentarea unei acţiuni întemeiate pe încălcarea dreptului la un proces echitabil
garantat de Convenţie, au a fi aplicate retroactiv, astfel că, deşi această lege a
intrat în vigoare la 20 octombrie 2000, iar faptele pentru care ei au fost condamnaţi
s-au produs cu mult înainte de această dată, au a beneficia de posibilitatea
reexaminării cauzei lor, prin raportare la dispoziţiile Convenţiei. Instanţele britanice
au considerat însă că legea -H um an Rights Act - n u permite invocarea, în cadrul
1 CEDH, decizia din 8 iulie 2003, Recueil 2003-IX, p. 421 şi urm.

2 CEDH, 19 septembrie 2000, Recueil 2000-IX, p. 323 şi urm.
Bîrsan 589
unei proceduri desfăşurate după adoptarea ei, a încălcării unui drept garantat de
Convenţie produsă înainte de intrarea ei în vigoare.'
34 în faţa instanţei europene, reclamanţii din cavzaLyons c/Royaume-Uni, care
avuseseră această calitate şi în speţa I.J.L. et autres c/Royaume-Uni, au susţinut
că, prin acest refuz de a redeschide procedura iniţială în cadrul căreia fuseseră
condamnaţi penal, jurisdicţiile naţionale au comis o nouă încălcare a prevede
rilor art. 6 parag. 1 din Convenţie; totodată, ei au susţinut că le-a fost încălcat
şi dreptul de a beneficia de un „recurs efectiv” garantat de art. 13 din Convenţie,
în cadrul căruia să poată susţine încălcarea „iniţială” a aceluiaşi drept la un
proces echitabil.
35 Instanţa europeană a reamintit, mai întâi, principiile cunoscute în materie,
anume caracterul declaratoriu al hotărârilor sale şi faptul că executarea acestora
are a fi făcută sub controlul Comitetului Miniştrilor. în al doilea rând, în privinţa
situaţiei reclamanţilor, Curtea a fost informată de modificările legislative pertinente
adoptate în Marea Britanie şi de faptul că reclamanţii au primit sumele pe care ea
le acordase cu titlu de cheltuieli de judecată pe temeiul art. 41 din Convenţie; în
cadrul primei proceduri europene, prin hotărârea sa Curtea nu a acordat alte
despăgubiri materiale sau morale. Cât priveşte alte măsuri ce ţin de aplicarea
principiului restitutio in integrum, instanţa europeană a fost informată că această
problemă făcea, la acel moment, obiectul unei discuţii între Comitetul Miniştrilor
şi statul pârât. Ea a reamintit că statul în cauză rămâne liber, sub controlul
Comitetului Miniştrilor, să aleagă mijloacele de a se achita de obligaţia juridică
ce-i este impusă de art. 46 din Convenţie, în măsura în care asemenea mijloace
sunt compatibile cu concluziile Curţii în hotărârea sa; în privinţa propriei poziţii,
instanţa europeană a subliniat că „ea nu are nici un rol în cadrul acestui
dialog”; ea nu poate cere unui stat redeschiderea unei proceduri sau anularea
unei condamnări, ceea ce înseamnă că „instanţa europeană nu ar putea considera
că un stat aîncălcat dispoziţiile Convenţiei prin faptul că nu a adoptat o anumită
măsură, în cadrul executării hotărârilor sale”2 (s.n., C.B.). Totuşi, Curtea a
arătat că aceasta nu semnifică nicidecum faptul că măsurile adoptate de statul în
cauză, ulterior pronunţării hotărârii sale, în vederea acordării unei reparaţii
reclamantului pentru încălcarea constatată, nu ar ţine de competenţa sa; acest
lucru este cu putinţă, în situaţia în care ea are a se pronunţa ulterior, în aceeaşi
cauză, pe terenul art. 41 din Convenţie;3 de asemenea Curtea poate examina o
1 CEDH, decizia din 8 iulie 2003, Lyons c/Royaume-Uni, Recueil 2003-DC, p. 424.
2 Idem, p. 431.
3CEDH, 31 ianuarie 1995, Schuler-Zgraggen c/Suisse (art. 50), SerieAnr. 305-A; 13
iunie 1994, Barberâ, Messegue etJabardo c/Espagne (art. 50), SerieAnr. 285-C.
590 Bîrsan
plângere care ar avea ca obiect producerea unei noi încălcări a dispoziţiilor

Convenţiei, în cadrul redeschiderii unei proceduri pe plan intern, în vederea
executării unei hotărâri pe care ea a pronunţat-o într-o cauză dată.1
Instanţa europeană a ţinut să sublinieze că toate cele arătate mai sus nu au ca 36
scop să pună în discuţie im portanţa obligaţiei ce revine statelor de a asigura
garantarea executării hotărârilor sale, prin a permite reexaminarea unei cauze
în lumina constatării încălcării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie. Dimpo
trivă, ea a evidenţiat că asemenea proceduri trebuie să fie considerate ca un
aspect im portant al executării hotărârilor sale, iar existenţa lor în legislaţia
naţională dem onstrează angajam entul statelor contractante de a respecta
dispoziţiile Convenţiei şi jurisprudenţă instanţei europene.2
Spre exemplu, privitor la practici contrare dispoziţiilor Convenţiei, în cauza 37
interstatală Irlande c/Royaume-Uni instanţa europeană a constatat existenţa unei
practici privitoare la aplicarea de tratamente contrare dispoziţiilor art. 3 din Convenţie
persoanelor arestate în cursul tulburărilor ce s-au produs în anii 1971-1974 în Irlanda
de Nord.3 Executarea acestei hotărâri sub aspectul m ăsurilor generale ce aveau
a fi luate de guvernul britanic a rezultat din înlăturarea practicilor astfel constatate.
De altfel, prin aceeaşi hotărâre Curtea a luat act de faptul că guvernul britanic
adoptase deja, la epoca judecării cauzei, „diverse măsuri ce aveau ca scop
împiedicarea repetării (acelor practici) şi repararea consecinţelor faptelor
incriminate; în special, guvernul a adresat poliţiei şi armatei instrucţiuni şi directive
cu privire la arestarea, interogarea şi tratarea persoanelor arestate preventiv, a
revăzut procedurile examinării plângerilor (împotriva agenţilor statului), a creat
comisii de anchetă şi a plătit sau s-a oferit să plătească despăgubiri” persoanelor
care au suferit ca urmare a existenţei practicilor incriminate.4
în privinţa existenţei unor norme naţionale contrare dispoziţiilor Convenţiei, 38
este limpede că executarea hotărârii instanţei europene semnifică, pe planul
măsurilor generale, obligaţia pentru statul condamnat de Curte de a abroga sau
de a modifica normele interne a căror existenţă a condus la condamnarea lui în
cauza dată sau de a modifica practica judiciară internă în materie litigioasă. Acest
stat nu ar putea invoca faptul că hotărârile Curţii au, aşa cum am arătat mai sus,
caracter declarativ, fiind opozabile interpartes, spre a justifica menţinerea în
1CEDH, decizia din 17 ianuarie 2002, Hertel c/Suisse, Recueil 2002-1, p. 262-263.
2 CEDH, decizia din 8 iulie 2003, Lyons et autres c/Royaume-Uni, Recueil 2003-IX,
p. 431.
3 CEDH, 18 ianuarie 1978, SerieAnr. 25, pct. 1-3, din dispozitivul hotărârii sub art. 3
din Convenţie.
4Idem, § 153.
Bîrsan 591
legislaţia sa a normei incriminate; altfel, el nu are cum evita o nouă condamnare

viitoare de către Curte, într-o situaţie similară.
39 Independent de „reacţia” organelor competente ale statului în a se asigura
conformitatea normelor naţionale cu dispoziţiile Convenţiei, în special a organelor
legislative, am văzut însă că, în concepţia instanţei europene, nimic nu împiedică
autorităţile statele, în special instanţele judecătoreşti, să înlăture aplicarea
unor asemenea norme cauzelor ce au a le examina. Mai mult, spre exemplu în
situaţii de încălcare a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie sub aspectul
duratei excesive a unei proceduri judiciare, instanţa europeană a considerat că,
indiferent de adoptarea unor măsuri legislative de natură a conduce la reducerea
acesteia, jurisdicţiile naţionale sunt ţinute de a proceda în aşa fel încât să
obţină un asemenea rezultat. Astfel, în cauzaXc/France, Curtea a constatat că
procedura judiciară de indemnizare a reclamantului de către un fond social pentru
infectarea sa cu virusul HTV a fost excesivă şi, în consecinţă, a condamnat statul
la plata unor despăgubiri reclamantului.1
40 Ulterior, într-o situaţie similară, în cauza Vallee c/France Curtea a arătat că,
având în vedere stadiul final al evoluţiei bolii reclamantului, se impunea din
partea jurisdicţiilor naţionale, care au avut a examina cererea sa de indemnizare,
„o diligenţă excepţională”, dincolo de numărul mare de dosare aflate pe rolul lor;
aceasta cu atât mai mult cu cât guvernul cunoştea poziţia instanţei europene în
materie din cauza anterior examinată -Xc/France - , a spus Curtea; or, jurisdicţia
europeană a constatat că instanţa naţională competentă „nu a utilizat preroga
tivele sale în a impune accelerarea procedurii (de indemnizare), deşi ea nu a putut
ignora nici hotărârea Xc/France şi nici starea de sănătate a reclamantului”.2
41 Sau, aşa după cum am arătat mai sus,3cu privire la existenţa în legislaţia civilă
belgiană a unei discriminări, în materie succesorală, între copilul din căsătorie şi
cel din afara căsătoriei, în cauza Vermeire c/Belgique, posterioară hotărârii sale
în speţa Marckx c/Belgique prin care Belgia fusese condamnată pentru existenţa
acestei discriminări, instanţa europeană a considerat că, în cauzele având acelaşi
obiect soluţionate de instanţele naţionale, nimic nu le împiedică să înlăture, pe
baza jurisprudenţei sale, aplicarea normelor discriminatorii.
42 Aşadar, executarea hotărârii Curţii pe planul măsurilor generale presupune
fie recunoaşterea efectului direct al acestora în sistemul naţional de drept al
statului în cauză şi înlăturarea aplicării normelor interne contrare dispoziţiilor
Convenţiei, fie abrogarea unor asemenea norme de natură a conduce la încălcarea,
' CEDH, 31 martie 1992, Serie Anr. 234-C, § 31-49.
2 CEDH, 26 aprilie 1994, Vallee c/France, Serie Anr. 289-A, § 47.
592 Bîrsan
pentru reclamanţii potenţiali, a unor drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie.

In ambele situaţii rezultatul ce va fi obţinut este acelaşi: asigurarea conformităţii
dispoziţiilor legale interne cu prevederile Convenţiei şi, pe cale de consecinţă,
îndeplinirea obligaţiei asumate de statele contractante prin art. 1 al Convenţiei, şi
anume garantarea respectării tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor a
drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le prevede. Mai mult, iară „a aştepta”
să fie condamnate de Curtea de la Strasbourg, îndeplinirea acestei obligaţii presu
pune ca statele contractante să aibă în vedere existenţa acestei conformităţi în
privinţa legislaţiei lor naţionale, pe baza jurisprudenţei constante, precise şi
concordante a instanţei europene în aplicarea dispoziţiilor Convenţiei. De altfel,
ca urmare a condamnării lor de către instanţa europeană în cauze concrete, multe
state contractante au modificat dispoziţiile legislative, practica judecătorească
ori cea administrativă, pentru a le face compatibile cu dispoziţiile Convenţiei.1
839. Conţinutul obligaţiei statelor de a executa hotărârile Curţii; măsuri 43

generale(continuare); evoluţii jurisprudenţiale recente. Aşa după cum reiese
din jurisprudenţă evocată anterior, dacă în privinţa executării hotărârilor sale pe
planul măsurilor individuale instanţa europeană a considerat că, în anumite situaţii,
în aplicarea principiului restitutio in integrum, ea poate indica statelor astfel de
măsuri, cum ar fi redeschiderea procedurii judiciare considerate ca inechitabilă
ori chiar eliberarea persoanelor a căror detenţie este contrară dispoziţiilor Con
venţiei, până de curând Curtea nu a recomandat statelor contractante măsuri
generale pe care acestea ar fi trebuit să le aibă în vedere în a asigura conformitatea
legislaţiilor lor naţionale cu prevederile Convenţiei. Hotărârea pronunţată de
jurisdicţia europeană de curând în cauza Broniowski c/Pologne marchează un
moment important în dezvoltareajurisprudenţei sale privitoare la aplicarea corelată
a dispoziţiilor art. 41 şi art. 46 din Convenţie, prin aceea că instanţa europeană
înţelege a indica statului în cauză măsuri generale, de natură a conduce la
soluţionarea pe plan naţional a litigiilor având acelaşi obiect.2
Reamintim că, în hotărârea sa adoptată în examinarea cauzei, Curtea a ajuns la 44
concluzia neîndeplinirii obligaţiei asumate de statul polonez de a indemniza
reclamantul pentru bunurile abandonate „dincolo de Bug”, în circumstanţe legate
de consecinţe ale celui de-al Doilea Război Mondial, ceea ce a constituit încălcarea
dreptului acestuia „la respectarea bunurilor sale”, garantat de art. 1 din Protocolul
Nr. 1 la Convenţie.3
1 Cu privire la aceste situaţii a se vedea Fr. Sudre, op. cit., p. 627-629.

2 CEDH, 22 iunie 2004, Recueil 2004-V.
3 Idem, § 134-187.
Bîrsan 593
45 Instanţa europeană a arătat că această concluzie „îşi are originea într-o situaţie
răspândită la scară largă, rezultată dintr-o disfuncţionalitate a legislaţiei poloneze
(în materie) şi a practicii administrative de aplicare a acesteia, ce pot privi încă un
mare număr de persoane; atingerea nejustificată adusă exerciţiului dreptului
reclamantului la «respectarea bunurilor sale» nu a fost cauzată de un incident
izolat (...); aceasta rezultă dintr-un comportament al autorităţilor, pe plan
administrativ şi legislativ, privitor la o categorie precisă de persoane, anume cele
ce şi-au abandonat bunurile dincolo de Bug”, situaţie cu caracter sistemic pe
plan naţional, de natură a conduce la sesizarea instanţei europene cu numeroase
acţiuni întemeiate, de acelaşi gen.1 De aceea, înainte de a examina cererea
reclamantului privitoare la acordarea „satisfacţiei echitabile” pe temeiul art. 41
din Convenţie, având în vedere nu numai situaţia acestuia, ci şi situaţia generală
în domeniu în statul în cauză, instanţa europeană a considerat că este necesar a
examina consecinţele hotărârii sale pe plan intern, prin raportare a dispoziţiile
art. 46 al Convenţiei. Din acest punct de vedere, mai întâi Curtea a reamintit
jurisprudenţa sa anterioară bine stabilită, şi anume că art. 46 impune obligaţia
statelor de a executa hotărârile sale, sub controlul Comitetului Miniştrilor, şi că,
în măsura în care ea a constatat încălcarea unui drept garantat de Convenţie,
statului în cauză îi revine obligaţia juridică nu numai de a plăti reclamantului
sumele acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă, dar şi aceea de a determina, sub
acelaşi control, măsurile generale şi/sau individuale în ordinea juridică internă,
spre a se înlătura acea încălcare şi consecinţele sale.2
46 în al doilea rând, Curtea a reţinut că încălcarea constatată în cauză priveşte
cca 80.000 de persoane şi că pe rolul ei se află 167 de cereri având acelaşi obiect,
fiind vorba aşadar despre o situaţie cu caracter structural; de aceea, chiar dacă
instanţa europeană a arătat că nu are competenţa de a indica statului îtvcauză
măsurile generale adecvate, de natură a conduce la îndeplinirea obligaţiei acestuia
pe terenul art. 46 din Convenţie, nu mai puţin ea a considerat că, dată fiind
situaţia cu caracter structural constatată, se impune, în executarea acestei hotărâri,
luarea unor m ăsuri generale la nivel naţional, măsuri ce trebuie să aibă în
vedere numeroasele persoane aflate în situaţii asemănătoare; în special, este
necesar ca aceste măsuri să conducă la remedierea situaţiei structurale ce rezultă
din constatarea de către Curte a existenţei încălcării dispoziţiilor Convenţiei.3
De aceea, Curtea a considerat că, în cadrul unor asemenea măsuri de ordin
' Idem, § 188.

2 Idem, § 192.
3Idem, § 193.
594 Bîrsan
general, statul polonez trebuie să aibă în vedere, cu întâietate, suprimarea oricărui

obstacol la exerciţiul, de către numeroasele persoane aflate în aceeaşi situaţie, al
dreptului lor de a fi indemnizate pentru bunurile abandonate, urmând ca, prin
măsuri legislative şi administrative apropriate, să se ajungă la realizarea efectivă
a acestui drept.1Această obligaţie de a adopta măsuri generale de către un stat
contractant a fost înscrisă, pentru prima dată, în mod distinct în dispozitivul
hotărârii. După cum s-a observat, această hotărâre este un exemplu tip de decizie
„pilot” privitoare la o cauză care pune în discuţie o problemă structurală, ce
priveşte numeroase victime şi o multitudine de posibile cauze repetitive; spre a
identifica această problemă, pentru prima dată în jurisprudenţă sa instanţa euro
peană face aplicarea dispoziţiilor a rt 46 din Convenţie în a determina obligaţiile
ce revin statului în cauză spre a ajunge la soluţionarea ei; „altfel spus, prin
derogare de la doctrina care afirmă caracterul pur declaratoriu al hotărârilor sale,
Curtea acceptă ca, în asemenea circumstanţe, (...) să evidenţieze anumite conse
cinţe ale încălcării Convenţiei, cu scopul asigurării unei mai bune executări a
hotărârii pilot.”2
Sinteza principiilor privitoare la caracterul hotărârilor instanţei europene şi la 47
obligaţia executării lor de către state a fost clar exprimată de Marea Cameră a
Curţii în hotărârea sa adoptată la 12 mai 2005 în cauza Ocalan c/Turquie, în urma
redeschiderii procedurii examinării hotărârii pronunţate în aceeaşi cauză de o
cameră, pe temeiul art. 43 din Convenţie. In faţa Marii Camere, reclamantul a
solicitat ca, în caz de constatare a încălcării a rt 6 din Convenţie, statul pârât să fie
obligat să-l judece în cadrul unui nou proces, în faţa unui tribunal independent şi
imparţial, care să-i respecte ansamblul garanţiilor prevăzute de acest text, iar în
ipoteza în care Curtea ar constatat încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţie în
privinţa condiţiilor sale de detenţie, el a solicitat ca instanţa europeană să dispună
transferul său într-un alt penitenciar, unde să-i fie facilitate menţinerea legăturilor
şi cu alţi deţinuţi, cu membrii familiei sale şi cu avocaţii săi.3
Cu privire la măsurile specifice cerute de reclamant, Curtea a reamintit 48
caracterul declaratoriu al hotărârilor sale şi faptul că, în general, aparţine în
primul rând statului în cauză, sub controlul Comitetului Miniştrilor, să aleagă
1 Idem, § 194; în acelaşi sens, CEDH, 22 mai 2005, Hutten-Czapska c/Pologne,

Recueil 2005, § 190-192.
2 A se vedea G. Cohen-Jonathan, Propos introductifs, în G. Cohen-Jonathan et J.F.
Flauss, „La reforme du systdme de controle contencieux de la Convention europeenne
des droits de l’homme”, Bruylant, Bruxelles, 2005, p. 37.
3 CEDH, 12 mai 2005, Ocalan c/Turquie, Recueil 2005, § 208.
Bîrsan 595
mijloacele ce au a fi utilizate în ordinea sa juridică internă pentru a-şi îndeplini

obligaţiile ce-i revin pe temeiul art. 46 din Convenţie.1Totuşi, ea a subliniat că, în
mod excepţional, pentru a ajuta statul în cauză să-şi îndeplinească obligaţiile
prevăzute de textul amintit, Curtea căuta să indice tipul de măsuri ce au a fi luate
pentru a pune capăt unei „situaţii structurale, pe care ea o constată”. Reamintind
jurisprudenţă Broniowski c/Pologne, instanţa europeană a arătat că, în acest
context, ea poate formula mai multe opţiuni, „a căror alegere şi aplicare rămân la
discreţia statelor contractante.”2Aşadar, Curtea a evidenţiat din nou posibilitatea
pe care a dedus-o pe terenul art. 46 din Convenţie de a indica unui stat, în urma
constatării unor încălcări ale Convenţiei ce rezultă dintr-o situaţie structurală
de incompatibilitate a normelor şi practicilor naţionale cu dispoziţiile acesteia,
m ăsuri de ordin general ce au a fi adoptate pentru preîntâmpinarea, de către
statul în cauză, a unor noi încălcări şi, în mod implicit, a unor condamnări viitoare;
alegerea celor mai adecvate măsuri dintre cele indicate de instanţa europeană
aparţine exclusiv statului contractant.
49 In aceeaşi hotărâre, Curtea a arătat că este posibil ca în anumite împrejurări
„însăşi natura încălcării constatate să nu ofere, în fapt, posibilitatea alegerii
dintre diferitele măsuri de natură a remedia acea încălcare” şi că, într-o asemenea
situaţie, instanţa europeană se vede obligată să indice exclusiv una dintre aceste
măsuri. Ea a reţinut că, în contextul specific al cauzelor împotriva Turciei ce au
ca obiect independenţa şi imparţialitatea „tribunalelor de securitatea statului”,
camere ale Curţii, în hotărâri pronunţate ulterior adoptării hotărârii Marii Camere
în speţa dată, au indicat că, în principiu, redresarea cea mai apropriată ar consta
în asigurarea rejudecării reclam antului, la cererea acestuia, în timp util. De
asemenea, instanţa europeană a evidenţiat că o camera a sa a adoptat o poziţie
similară într-un cauză contra Italiei, în care constatarea încălcării dispoziţiilor
art. 6 parag. 1 din Convenţie privea echitatea procesului sub un alt aspect decât
acela al independenţei şi imparţialităţii jurisdicţiilor interne.3M area Cam eră a
înţeles să-şi însuşească această jurisprudenţă, arătând că, „atunci când un
particular, ca în speţă, a fost condamnat de un tribunal ce nu de îndeplineşte
condiţiile de independenţă şi de imparţialitate impuse de Convenţie, un nou
1 Idem, § 210; în acelaşi sens, CEDH, 13 iulie 2000, Scozzari et Giunta c/Italie,
Recueil 2000-VIII, § 249; 8 aprilie 2004, Assanidze c/Georgie, Recueil 2004-11,
§ 202 .
2 CEDH, 12 mai 2005, Ocalan c/Turquie, Recueil 2005, § 210.
3 Ibidem-, Curtea a făcut referire la hotărârea din 18 mai 2004 adoptată în cauza
Somogyi c/Italie, Recueil 2004-IV, p. 77 şi urm.
596 Bîrsan
proces sau redeschiderea procedurii, la cererea celui interesat, reprezintă, în

principiu, modalitatea cea mai apropriată de înlăturare a încălcării constatate.
Totuşi, măsurile specifice ce au a fi luate de către statul în cauză, spre a-şi
îndeplini obligaţiile ce-i incumbă pe temeiul art. 46 din Convenţie, depind, în
mod necesar, de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze şi trebuie să fie
definite în lumina hotărârii adoptate de Curte în acea cauză, cu luarea în
considerare a întregii ei jurisprudenţe în materie”1(s.n., C.B.).
§3. Autoritatea hotărârilor Curţii
840. Autoritatea de lucru j udecat sau autoritatea de lucru interpretat? 50

Declarative şi cu efecte interpartes, hotărârile instanţei europene au fost con
siderate, totuşi, întotdeauna că depăşesc cu mult situaţia din cauzele soluţionate
prin adoptarea lor şi că sunt de natură să creeze nu numai obligaţia de a le
executa prin asigurarea repunerii reclamantului în situaţia anterioară producerii
încălcării dreptului său garantat de Convenţie sau/şi prin plata „satisfacţiei
echitabile” eventual acordată de Curte, dar şi prin impunerea obligaţiei statelor
contractante de a adopta măsuri de ordin general, pe plan legislativ ori prin
modificarea jurisprudenţei instanţelor naţionale sau a unor practici administra
tive, spre a se ajunge la realizarea standardelor impuse de Convenţie în cadrul
asigurării respectării ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului,
adică al înseşi drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le protejează.
Cum poate fi explicată din punct de vedere teoretic această autoritate a 51
hotărârilor instanţei europene? In literatura de specialitate consacrată Convenţiei
s-a arătat că autoritatea de lucru judecat a hotărârilor Curţii europene are a fi
distinsă de ceea ce s-ar putea numi autoritatea de lucru interpretat a
jurisprudenţei instanţei europene; tocmai această din urmă autoritate este cea
care depăşeşte limitele cazurilor concrete soluţionate de Curte, autoritate specifică
jurisprudenţei sale, ca rezultat al interpretării şi aplicării dispoziţiilor Convenţiei.2
în acest sens, trebuie să reamintim că, potrivit art. 32 din Convenţie, misiunea 52
specifică a instanţei europene este interpretarea şi aplicarea prevederilor
acesteia. Pornind de la această dispoziţie, prin luarea în considerare a faptului că
sistemul european de protecţie a drepturilor omului este un sistem de garanţie
colectivă a acestor drepturi, bazat nu pe reciprocitate, ci pe angajamentul comun
1CEDH, 12 mai 2005, Ocalan c/Turquie, Recueil 2005, § 210.

2 A se vedea J. Velu, R. Ergec, op. cit., p. 1078; Fr. Sudre, op. cit., p. 625.
Bîrsan 597
al statelor contractante de a asigura respectarea lor, s-a spus pe bună dreptate că

„eficacitatea dreptului european al drepturilor omului (...) nu a r putea fi variabilă
(s.n., C.B.), potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept
naţionale”1(ale statelor contractante). La rândul ei, instanţa europeană a arătat
că jurisprudenţă sa constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice
naţionale ale drepturilor omului ale statelor contractante, prin luarea în considerare
a standardului minim de protecţie dat de prevederile Convenţiei.2în acest sens,
ea a statuat, cu valoare de principiu, într-o decizie de speţă că „hotărârile sale au
nu numai rolul de a soluţiona cauzele cu care ea este sesizată, ci şi pe acela ca, pe
un plan mai larg, să clarifice, să salvgardeze şi să dezvolte normele Convenţiei,
contribuind astfel la respectarea, de către state, a angajamentelor pe care acestea
şi le-au asumat în calitatea lor de părţi contractante”3(la Convenţie).
53 De asemenea, în literatura juridică română consacrată Convenţiei, eminentul
specialist în materie C.-L. Popescu a subliniat că prevederile Convenţiei şi ale
protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi aplicate în mod corect decât
prin raportare la jurisprudenţă Curţii,4aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa
europeană a pus în evidenţă adeseori în jurisprudenţă sa caracterul autonom al
noţiunilor Convenţiei: sensul lor nu poate fi cel dat de sistemele de drept ale
statelor contractante; aceste sisteme trebuie să aibă în vedere interpretarea dată
de instanţa europeană dispoziţiilor Convenţiei.
54 De asemenea, pe planul ierarhiei normelor juridice, în general, în statele
contractante Convenţia are o forţă juridică superioară normelor interne; or, în
măsura în care dispoziţiile acesteia ar primi, în dreptul intern al acestor state, o
interpretare ce ar fi contrară sau, în orice caz, necorespunzătoare cu cea dată lor
de instanţa europeană, nu ar fi respectate înseşi normele interne, de regulă consti
tuţionale, ce recunosc superioritatea prevederilor Convenţiei europene.5
55 în acelaşi timp, ignorarea de către instanţele naţionale a interpretărilor date
de Curte dispoziţiilor Convenţiei conduce, adeseori, la condamnarea statului în
cază pentru nerespectarea drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta la garantează,
cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie.

2 Ibidem.
3 CEDH, 18 ianuarie 1978, Irlande c/Royaume-Uni, Serie Anr. 25, p. 158.
4A se vedea C.L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. AII Beck,
Bucureşti, 2000, p. 270.
5 A se vedea J. Velu, R. Ergec, op. cit., p. 1079.
598 Bîrsan
Aşadar, autoritatea de lucru interpretat a hotărârilor instanţei europene pro- 56

duce efecte erga omnes; instanţele naţionale sunt ţinute de obligaţia de a aplica
dispoziţiile Convenţiei şi interpretările date de Curte noţiunilor acesteia, mai ales că
primul judecător al Convenţiei este judecătorul naţional, şi nu cel european.
Pentru a fi aplicate de autorităţile naţionale, dispoziţiile Convenţiei şi interpre- 57
ţările date acestora în jurisprudenţă instanţei europene trebuie să fie cunoscute
la nivel naţional, în toate statele contractante. Nu puţine sunt dificultăţile ce au
a fi depăşite pentru realizarea acestui deziderat. Ar fi absurd să se pretindă
judecătorilor naţionali din întregul sistem judiciar al unui stat să aplice dispoziţiile
Convenţiei, fară un efort organizatoric şi material adecvat din partea autorităţilor
naţionale competente, de la cele din domeniul învăţământului universitar, până la
organele care asigură formarea profesională continuă a judecătorilor.
Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a formulat, în acest sens, la cea 58
de-a 114-a sesiunea a sa din 12 mai 2004, mai multe recomandări pentru statele
membre, şi anume:
- Recomandarea Rec(2004)4 privitoare la Convenţia europeană a drepturilor
omului în învăţământul universitar şi în cadrul formării profesionale;
- Recomandarea Rec(2004)5 cu privire la verificarea compatibilităţii proiectelor
de lege, a legilor în vigoare şi a practicilor administrative cu standardele fixate de
Convenţia europeană a drepturilor omului;
- Recomandarea Rec(2004)6 cu privire la ameliorarea căilor interne de atac.
Acestea se adaugă Recomandării Rec(2002)13 cu privire la publicarea şi difuzarea 59
în statele membre a texului Convenţiei europene a drepturilor omului şi a
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, adoptată de Comitetul
Miniştrilor la 18 decembrie2002, la cea de-a 822-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor.
Fiecare stat membru al Consiliului Europei trebuie să transpună în practică, 60
pe plan naţional, prin mijloace adecvate, conţinutul acestor recomandări.
Ca o concluzie la toate cele de mai sus privitoare la executarea hotărârilor 61
instanţei europene şi autoritatea acestora, ni se pare ca exactă observaţia care
s-a făcut în sensul că difuzarea dreptului Convenţiei europene, astfel cum el este
interpretat de Curte, în ordinea juridică a statelor naţionale trebuie să fie constantă
şi că toate statele contractante au a asigura conformitatea sistemelor lor de drept
cu dispoziţiile Convenţiei.1 S-a spus că, „sub impulsul jurisprudenţei Curţii,
asistăm, pe plan european, la o mişcare generală de armonizare a normelor
europene şi a celor interne, ajungându-se astfel la formarea unui drept comun
european al drepturilor omului, generat de voinţa conjugată atât a judecătorului
39. Bîrsan 599

naţional, cât şi a celui european, a guvernantului sau a legislatorului”.1Or, este în

afara oricărei îndoieli că judecătorul, guvernantul şi legislatorul român nu se pot
situa decât înlăuntrul acestei mişcări europene în domeniul analizat.
§4. Supravegherea executării hotărârilor Curţii
62 841. Rolul Comitetului Miniştrilor. Potrivit art. 46 parag. 2 din Convenţie,

hotărârea definitivă a instanţei europene este transmisă Comitetului Miniştrilor
al Consiliului Europei, învestit cu prerogativa supravegherii executării ei.
Alăturată prevederii cuprinsă în art. 46 parag. 1 analizată mai sus, această dispo
ziţie ilustrează pe deplin originalitatea şi complexitatea obligaţiei statelor contrac
tante de a executa hotărârile definitive ale Curţii. într-adevăr, în concepţia noastră,
este vorba, în esenţă, de obligaţia juridică asumată printr-un tratat internaţional
şi aceasta are a fi raportată, aşa cum am arătat adeseori, şi la o altă îndatorire
prevăzută de Convenţie pentru statele contractante, anume aceea de a asigura
respectarea drepturilor pe care ea le garantează tuturor persoanelor aflate sub
jurisdicţia lor. în acelaşi timp, dat fiind caracterul declarativ al hotărârilor
instanţei europene şi faptul că acestea nu au forţă executorie directă, prin ele
însele, pe teritoriul statelor contractante, dar că, dincolo de lipsa caracterului lor
constrângător, ele sunt, totuşi, obligatorii pentru state, supravegherea
executării lor nu revine însuşi organului jurisdicţional de la care emană, ci
unui organism politic: Comitetul Miniştrilor. Aceasta ne conduce la a afirma că
asigurarea executării hotărârilor Curţii este nu numai o obligaţie juridică, dar şi o
obligaţie politică: angajamentul executării hotărârilor instanţei europene este
asumat faţă de comunitatea statelor membre ale Consiliului Europei, în ordinea
publică europeană în materie, iar art. 46 parag. 2 din Convenţie atribuie Comitetului
Miniştrilor un rol esenţial în asigurarea executării acestor hotărâri. în îndeplinirea
atribuţiei conferită de textul în discuţie, la a 736-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor
care a avut loc la 10 ianuarie 2001, au fost adoptate Regulile Comitetului
Miniştrilor privitoare la aplicarea art. 46 parag. 2 din Convenţia europeană a
drepturilor omului; în fapt, acestea sunt normele de fond şi de procedură pe
baza cărora Comitetul Miniştrilor realizează supravegherea executării hotărârilor,
instanţei europene.
63 în esenţă, potrivit acestor Reguli, atunci când o hotărâre prin care Curtea a
constatat încălcarea dispoziţiilor Convenţiei sau ale protocoalelor sale adiţionale
este transmisă pe temeiul art. 46 parag. 2 Comitetului Miniştrilor, iar dacă prin
1Ibidem.
600 Bîrsan
hotărârea astfel transmisă instanţa europeană a decis acordarea unei satisfacţii

echitabile „părţii lezate”, Comitetul „invită statul în cauză să-l informeze cu privire
la măsurile pe care a înţeles să le ia ca urmare a acestei hotărâri, prin raportare la
obligaţia ce-i revine pe temeiul dispoziţiilor art. 46 parag. 1 din Convenţie”, anume
aceea de a executa hotărârea Curţii.
în cadrul supravegherii executării hotărârii de către statul în cauză, Comitetul 64
Miniştrilor examinează, mai întâi, dacă acesta a plătit satisfacţia echitabilă
acordată de Curte, eventual cu dobânzile aferente; de asemenea, dacă este cazul
şi ţinând seama de atributul discreţionar al statelor în a alege mijloacele necesare
spre „a se conforma” hotărârii Curţii, Comitetul examinează:
a) dacă statul în cauză a adoptat măsurile individuale, cum ar fi acordarea
unui titlu de şedere, ştergerea unei condamnări aplicate nejustificat din cazierul
reclamantului, redeschiderea procedurii interne declarată inechitabilă etc., în aşa
fel încât să înceteze efectele încălcării constatate de Curte, iar „partea lezată” să
fie repusă, în măsura posibilului, în situaţia anterioară în care se afla înainte de a
se produce încălcarea Convenţiei;
b) dacă au fost adoptate măsuri de ordin general, cum ar fi amendamente
legislative, schimbări ale jurisprudenţei sau ale practicilor administrative interne,
pentru a se preveni producerea unor încălcări similare celor constatate prin
hotărârea a cărei executare este supravegheată sau spre a se pune capăt unor
încălcări continue ale Convenţiei.
Constatările în materie ale Comitetului Miniştrilor sunt cuprinse în două tipuri 65
de rezoluţii:
a) rezoluţii interimare, în care Comitetul constată stadiul în care se află, pe
plan intern, procesul de executare a obligaţiilor amintite mai sus; prin aceleaşi
rezoluţii el poate exprima, dacă este cazul, „preocupări” sau/şi poate formula
„sugestii pertinente”, de natură a asigura executarea hotărârii Curţii;
b) rezoluţii finale, prin care, după ce a constatat că statul în cauză a luat toate
măsurile necesare spre a se conforma hotărârii Curţii, Comitetul Miniştrilor „constată
că şi-a îndeplinit funcţiile ce i-au fost conferite de art. 46 parag. 2 din Convenţie”.
Din precizările de mai sus rezultă importanţa activităţilor Comitetului 66
Miniştrilor cu privire la asigurarea eficacităţii sistemului european de protecţie a
drepturilor omului, mai ales atunci când acesta are a supraveghea îndeplinirea de
către statele contractante a obligaţiei de a adopta măsuri de ordin general,
destinate a asigura compatibilitatea legislaţiei şi a practicilor naţionale cu dispozi
ţiile Convenţiei. Astfel, din anul 1990 şi până în prezent, Comitetul Miniştrilor a
avut a examina peste 600 de reforme de ordin general - constituţional, legislativ,
pe planul reglementărilor de ordin administrativ şi altele - adoptate de statele
Bîrsan 601
A r t. 46 67 Titlul II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
contractante în cadrul îndeplinirii obligaţiei de a executa hotărârile instanţei

europene; „cele mai multe dintre acestea s-au soldat cu rezultate rapide şi eficace,
în special ca efect al recunoaşterii efectului direct (în ordinea internă a statelor
contractante - n .n ., C.B.) nu numai a Convenţiei, dar şi a hotărârilor Curţii”.1
67 842. Rolul Adunării Parlamentare. Controlul politic al executării hotărârilor

instanţei europene este asigurat nu numai de Comitetul Miniştrilor, dar şi de
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. într-adevăr, prin Rezoluţia sa
(2000)1226 din 28 septembrie2000, care poartă asupra executării hotărârilor Curţii,
după ce arată că jurisprudenţă Curţii face parte integrantă din Convenţie, astfel
că ea are un caracter constrângător erga omnes, ceea ce înseamnă că statele contrac
tante nu sunt obligate numai la executarea hotărârilor pronunţate împotriva lor,
dar şi să ţină seama de incidenţele ce le pot avea în ordinea lor de drept şi în
practicajuridică hotărârile Curţii pronunţate în alte cauze, Adunarea Parlamentară
preconizează adoptarea mai multor măsuri de natură a conduce, pe căi specifice
activităţii sale, la întărirea controlului executării de către statele contractante a
hotărârilor instanţei europene, şi anume:
- aducerea în atenţia publicului larg a modului în care statele execută hotărârile
Curţii;
- ţinerea unei evidenţe permanente şi la zi a executării acestor hotărâri, atât
sub aspectul plăţii de către statele în cauză a sumelor acordate de instanţa
europeană reclamanţilor cu titlu de satisfacţie echitabilă, cât şi în privinţa refor
melor legislative sau, dacă este cazul, constituţionale, ce au a fi adoptate de
statele contractante ca măsuri de ordin general, destinate a înlătura posibilitatea
condamnării lor viitoare pentru încălcări ale Convenţiei generate de neconcordanţa
între dispoziţiile acesteia şi legislaţiile naţionale ale statelor în cauză;
- dezbaterea la intervale determinate, în cadrul şedinţelor ei plenare, a modului
în care statele contractante îşi îndeplinesc obligaţia de a asigura executarea hotă
rârilor instanţei europene;
- adoptarea de recomandări adresate Comitetului Miniştrilor şi, prin intermediul
acestuia, însuşi statului contractant în cauză, cu privire la executarea unor
hotărâri, atunci când ea constată „întârzieri anormale” în îndeplinirea acestei
obligaţii ori acest stat a dat dovadă de rea-voinţă în executarea anumitor hotărâri,
dacă este cazul, prin recurgerea la dezbaterile de urgenţă, în conformitate cu
prevederile Regulamentului său;
1A se vedea F. Sundberg, Le controle de 1’execution des arrets de la Cour europeenne

des droits de l’homme, în „Libertes justice, tolărance, Mălanges en hommage au
Doyen Gerard Cohen-Jonathan”, voi. n, Bruylant, Bruxelles, 2004, p. 1530-1531.
602 Bîrsan
- invitarea delegaţiilor parlamentare ale statelor în cauză1„să facă tot posibilul

pentru a obţine executarea rapidă şi eficace a hotărârilor instanţei europene”;
- invitarea ministrului de justiţie al statului „pârât” sau a oricărui alt ministru
din guvernul statului respectiv de a da explicaţii „personal” în Adunarea Parla
mentară, în caz de refiiz sau de durată excesivă a executării unei hotărâri a Curţii;
- deschiderea unei proceduri specifice de supraveghere a refuzului unui stat
contractant de executare a unei asemenea hotărâri, ceea ce presupune obţinerea
de informaţii pertinente de la statul în cauză în plenul Adunării Parlamentare;
- în caz de eşec al tuturor acestor măsuri, luarea în considerare a altor mijloace
de constrângere politică prevăzute de Regulamentul interior al Adunării şi/sau
recomandarea ce poate fi făcută Comitetului Miniştrilor de a utiliza, împotriva statului
în cauză, dispoziţiile art. 8 din Statutul Consiliului Europei care permit suspendarea
sau chiar excluderea unui stat din această organizaţie pentru neîndeplinirea
obligaţiei ce-i revine pe temeiul art. 3 din Statut: „recunoaşterea principiului
preeminenţei dreptului şi a principiului în virtutea căruia orice persoană aflată sub
jurisdicţia sa trebuie să-şi vadă garantate drepturile şi libertăţile fundamentale.”
De asemenea, Adunarea Parlamentară a instituit regula potrivit căreia 68
delegaţiile naţionale din cadrul ei au a fi informate periodic cu privire la jurispru
denţa Curţii şi despre problemele privitoare la executarea hotărârilor instanţei
europene în ţările lor. Această rezoluţie a condus la discutarea în cadrul plenului
Adunării, în cursul anilor 2001 şi 2002, a unor întârzieri semnificative ale executării
unor hotărâri pronunţate de Curte şi la adoptarea unor recomandări adresate
Comitetului Miniştrilor în scopul asigurării executării cât mai rapide a acestor
hotărâri.2
§5. M odificarea art. 46 prin Protocolul Nr. 14 la Convenţie
843. întărirea controlului executării hotărârilor Curţii; rolul instanţei 69

europene în materie. După cum reiese din dispoziţiile art. 46 din Convenţie, în
prezent Curtea nu dispune de posibilitatea de a controla, în mod direct, modul în
care statele contractante îşi îndeplinesc obligaţia de a executa hotărârile sale. Astfel,
relativ recent, într-o cauză reclamantul a invocat încălcarea de către autorităţile
1Precizăm că Adunarea Parlamentată a Consiliului Europei este compusă din membri ai

parlamentelor naţionale ale statelor membre, desemnaţi de acestea potrivit regulamen
telor lor; parlamentarii naţionali astfel desemnaţi alcătuiesc delegaţia naţională a
unui stat în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care este astfel formată din
membrii tuturor delegaţiilor parlamentare naţionale ale statelor membre ale organizaţiei.
2 A se v e d e a i Sundberg, loc.cit., p. 1521.
Bîrsan 603
franceze a dreptului la viaţa privată şi de familie garantat de art. 8 din Convenţie

şi după data de 26 septembrie 1997, dată la care instanţa europeană a constatat
prin hotărârea sa „o ingerinţă disproporţionată” în respectarea acestui drept prin
dispunerea şi executarea măsurii interdicţiei de a rămâne pe teritoriul francez şi
refuzul ulterior de a reveni asupra acestei măsuri.1Instanţa europeană a răspuns
în sensul că ea „nu este competentă să examineze dacă un stat contractant se
conformează obligaţiilor ce-i sunt impuse prin hotărârile sale”, dar că „nimic nu o
împiedică să examineze o cerere ulterioară (a aceluiaşi reclamant) prin care pune
o problemă nouă (chiar legată de cea asupra căreia ea s-a pronunţat deja -n .n .,
C.B.), dar care nu a fost soluţionată în prima sa hotărâre”.2 De asemenea, am
văzut că, în măsura în care Curtea pronunţă mai întâi o hotărâre asupra fondului
cauzei prin care ajunge la concluzia existenţei încălcării unui drept al reclamantului
garantat de Convenţie şi consideră că încă nu dispune de toate elementele spre
a decide şi asupra eventualei „satisfacţii echitabile” ce are a fi acordată acestuia,
urmând a se pronunţa printr-o hotărâre separată asupra acestui aspect, cu prilejul
examinării lui, instanţa europeană poate aprecia măsurile individuale adoptate
de statul în cauză în vederea redresării situaţiei reclamantului.3
70 După intrarea în funcţie a noii Curţi, la 1 noiembrie 1998, s-a pus problema
creşterii rolului acesteia în cadrul mecanismului de control al executării hotărârilor
sale de către satele contractante. La Conferinţa ministerială a statelor membre ale
Consiliului Europei de la Roma din noiembrie 2000 a fost adoptată o rezoluţie
privitoare la „punerea în aplicare instituţională şi funcţională a protecţiei drepturilor
omului la nivel naţional şi european”, rezoluţie care a evidenţiat necesitatea adop
tării unor reforme în sistemul Convenţiei, de natură a asigura şi întări eficacitatea,
rapiditatea şi tran sparenţa procesului de executare a hotărârilor instanţei
europene, iar la 7 noiembrie 2002, prin declaraţia sa intitulată „Curtea drepturilor
omului pentru Europa”, Comitetul Miniştrilor a încredinţat Comitetului Director
pentru Drepturile Omului (C.D.D.H.) al Consiliului Europei un mandat ce avea ca
obiect elaborarea de propuneri în vederea „ameliorării şi accelerării executării
hotărârilor Curţii”.4Propunerile Comitetului, dezbătute atât la nivelul altor organe
1CEDH, 10 aprilie 2003, Mehemi c/France (rf 2), Recueil 2003-IV, § 40.
2Idem, §43;în acelaşi sens, Comis. EDH, 16 mai 1995, nr. 19255/1992 şi 21655/1993
(jointes), Oberschlick c/Autriche, DR nr. 81, p. 5.
3 CEDH, 13 iunie 1994, Barberă, Messangue etJabardo c/Espagne (art. 50), Serie A
nr. 285-C, § 19-20; 31 ianuarie 1995, Schuler-Zgraggen c/Suisse (art. 50), Serie A
nr. 305-A § 14-15.
4 A se vedea Elisabeth Lambert-Abdelgawad, Le Protocole N° 14 et I’execution des
arrets de la Cour europeenne des droits de l’homme, în G Cohen-Jonathan et J.F.
Flauss, op. cit., p. 81.
604 Bîrsan
ale Consiliului Europei, cât şi în plenare ale judecătorilor Curţii, s-au concretizat,
în privinţa problemei puse în discuţie, în adăugarea, la cele două alineate analizate
mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 16 din Protocolul Nr. 14, a trei noi alineate la
art. 46 din Convenţie; aceste noi prevederi urmăresc tocmai a face să crească
rolul instanţei europene în privinţa controlului executării hotărârilor sale, prin
instituirea a două noi proceduri: o procedură în interpretarea hotărârilor Curţii
şi o alta destinată a conduce la constatarea formală a neexecutării unei hotărâri
de către statul în cauză.
(
844. Procedura privitoare la interpretarea unei hotărâri. Potrivit paragrafului 71

3 nou introdus în art. 46 din Convenţie, atunci când Comitetul Miniştrilor consideră
că supravegherea executării unei hotărâri definitive prezintă o dificultate de
interpretare a conţinutului ei, el poate sesiza Curtea pentru ca aceasta să se
pronunţe asupra problemei de interpretare astfel apărată; decizia trebuie să fie
adoptată cu o majoritate de două treimi dintre membrii săi. Aşadar, având în
vedere că organul executiv al Consiliului Europei este învestit cu prerogativa
supravegherii executării hotărârilor instanţei europene, noul paragraf al art. 46 îi
permite să ceară Curţii interpretarea unei hotărâri pe care aceasta a pronunţat-o
într-o cauză dată, hotărâre care este definitivă, în condiţiile art. 44 din Convenţie,
cu scopul de a-şi vedea facilitată propria-i activitate: supravegherea executării
acelei hotărâri. După cum se arată în Raportul explicativ al Protocolului Nr. 14,
experienţa Comitetului Miniştrilor în îndeplinirea acestei atribuţii ce-i este conferită
de dispoziţiile art. 46 parag. 2 a demonstrat că pot apărea unele dificultăţi datorate
divergenţelor existente între părţi privitoare la interpretarea unei hotărâri sau
între statul în cauză şi Comitetul Miniştrilor; într-o asemenea situaţie, răspunsul
dat de Curte va permite obţinerea semnificaţiei precise a ceea ce a dispus instanţa
europeană prin acea hotărâre,1mai ales prin raportare la unele efecte ale deciziilor
instanţelor interne deja produse şi care, eventual, au fost puse în discuţie prin
hotărârea Curţii.
Cât priveşte cerinţa votului majorităţii calificate pentru a se putea formula o 72
cerere de interpretare, în Raportul explicativ se menţionează „prudenţa” cu care
Comitetul Miniştrilor va trebui să recurgă la această posibilitate prevăzută de
viitorul art. 46 parag. 3 din Convenţie, „spre a nu se ajunge la supraîncărcarea
rolului Curţii”.2Textul are în vedere numai interpretarea hotărârii; el nu conferă
instanţei europene prerogativa de a se pronunţa cu privire la o măsură individuală

2Ibidem.
Bîrsan 605
eventual luată de statul în cauză, pe terenul executării hotărârii respective. De

asemenea, noul paragrafal art. 46 nu prevede nici o limită de timp pentru formularea
unei cereri de interpretare, considerându-se că o asemenea problemă se poate
pune în orice moment în cadrul supravegherii executării unei hotărâri a Ciuţii de
către Comitetul Miniştrilor. Considerăm că ea nu ar mai putea fi făcută după
adoptarea rezoluţiei finale prin care acesta constată executare acelei hotărâri.
Deşi textul nu prevede expres, competenţa soluţionării cererii va aparţine, în
principiu, camerei care a pronunţat hotărârea, cu posibilitatea completării ei,
atunci când situaţia concretă o va impune. Fără îndoială că procedura soluţionării
cererii de interpretare va fi detaliată în Regulamentul Curţii. Se impune totuşi a
preciza că, dacă actualul Regulamentul (art. 79), şi nu Convenţia însăşi permite
introducerea unei cereri de interpretare, în sistemul actual o astfel de cerere
poate fi făcută numai de către „oricare dintre părţi, într-un an de la pronunţarea
hotărârii” (art. 79 parag. 1 din Regulament). Credem că, după intrarea în vigoarea
Protocolului Nr. 14, interpretarea unei hotărâri a Curţii va putea fi cerută numai
de Comitetul Miniştrilor, nu şi de părţi.
73 845. Procedura privitoare la constatarea neexecutării hotărârii. Plecând

de la imperativul executării cât mai rapide şi complete a hotărârilor instanţei
europene, Protocolul Nr. 14 a introdus două noi paragrafe în conţinutul art. 46
din Convenţie, care urmăresc să întărească rolul Curţii, alături de cel al Comitetului
Miniştrilor, în asigurarea executării acestor hotărâri. Potrivit noului art. 46
parag. 4, în situaţia în care Comitetul Miniştrilor consideră că un stat contractant
refuză să se conformeze unei hotărâri definitive a instanţei europene pronunţată
într-un litigiu în care a avut calitatea de parte, el poate ca, după ce a pus statul
respectiv în întârziere, să decidă, cu o majoritate de două treimi din membrii săi,
să sesizeze Curtea cu privire la problema respectării de către acest stat a obligaţiei
ce-i revine pe temeiul art. 46 parag. 1, adică aceea „de a se conforma” hotărârilor
instanţei europene; la rândul său, noul parag. 5 al art. 45 dispune că, dacă în urma
acestei sesizări Curtea constată o încălcare a dispoziţiilor art. 46 parag. 1, ea va
trimite cauza Comitetului Miniştrilor pentru ca acesta să examineze măsurile ce se
impun în situaţia astfel creată; dimpotrivă, dacă instanţa europeană constată1că
nu s-a produs o asemenea încălcare, ea va transmite cauza Comitetului Miniştrilor
care va decide încetarea supravegherii executării hotărârii în discuţie.
74 Titularul procedurii instituite prin prevederile noilor paragrafe 4 şi 5 ale art. 46
din Convenţie nu este oricare dintre părţi, ci Comitetul Miniştrilor, care trebuie
să adopte decizia de sesizare a Curţii cu majoritate calificată.
75 Cât priveşte competenţa soluţionării sesizării introduse de Comitetul
Miniştrilor, potrivit noii dispoziţii ale art. 31 din Convenţie, cum au fost introduse
606 Bîrsan
prin art. 10 din Protocolul Nr. 14, aceasta va aparţine M arii Camere a C urţii,1
indiferent dacă hotărârea pretins neexecutată a fost pronunţată de o cameră sau
de însăşi Marea Cameră; procedura se va finaliza printr-o hotărâre a Marii
Camere.
Raportul explicativ al Protocolului Nr. 1,4 precizează că această procedură în 76
constatarea neexecutării unei hotărâri a Curţii nu are ca scop redeschiderea
examinării de către instanţa europeană a problemei existenţei încălcării
dreptului garantat de Convenţie, problemă asupra cărei ea s-a pronunţat în prima
sa hotărâre; ceea ce se discută în cadrul noii proceduri este atitudinea statului în
cauză cu privire la obligaţia sa „de a se conforma” hotărârii Curţii, adică dacă
şi-a îndeplinit sau nu această obligaţie, sub toate aspectele analizate mai sus:
adoptarea m ăsurilor individuale de natură a conduce la încetarea încălcării
constatate şi a aplicării, dacă aceasta este cu putinţă, a principiului restitutio in
integrum, precum şi plata eventualei satisfacţii echitabile, dar şi adoptarea
măsurilor de ordin general, menite a înlătura posibilitatea producerii, în viitor, a
unor asemenea încălcări. Autorii Protocolului Nr. 14 au considerat că „presiunea
politică” pe care ar constitui-o un astfel de „recurs” în neexecutarea hotărârii
Curţii în faţa Marii Camere a acesteia poate fi suficientă pentru a determina statul
în cauză să execute hotărârea în discuţie.2
Privitor la aplicarea acestor noi dispoziţii ale art. 46 în materie, s-a pus în mod 77
justificat întrebarea: cum va putea instanţa europeană să se pronunţe asupra
acestei probleme din moment ce, până în prezent, ea a refuzat în mod sistematic
să ia poziţie cu privire la neîndeplinirea obligaţiei statelor contractante de a
executa hotărârile sale şi a evidenţiat întotdeauna libertatea pe care acestea o au
în a alege mijloacele de natură a conduce la executarea acestor hotărâri?3 S-a
răspuns că toate elementele necesare aprecierii eventualului refuz de executare
din partea statului în cauză vor fi furnizate instanţei europene de către Comitetul
M iniştrilor.4 Desigur, Regulamentul Curţii şi o rezoluţie specială a Comitetului
Miniştrilor urmează a preciza modalităţile specifice în care se va realiza aplicarea
acestor dispoziţii.
1Ase vedea supra, nr. 662.

3A se vedea Elisabeth Lambert-Abdelgawad, loc. cit., p. 90.
4 Ibidem\ a se vedea, în acelaşi sens, Fr Tulkens, L. Garlicki, Sophie Piquet, Breves
reflections sur la nouvelle proposition en matiere d’execution des arrets de la Cour
europeenne des droits de l’homme, în G. Cohen-Jonathan, C. Petitti, op. cit.,
p. 127-129.
Bîrsan 607
78 Privită în ansamblul ei, noua procedură ce are ca obiect constatarea neînde-

plinirii obligaţiei statelor contractante de a executa hotărârile instanţei europene
se înfăţişează ca o modalitate de realizare a unei presiuni de ordin politic şi
juridic, spre a determina un „stat recalcitrant” la a-şi îndeplini obligaţiile asumate
prin Convenţie. Ni se pare a fi un mijloc politic, deoarece titularul ei este un
organism ce are acest caracter - Comitetul Miniştrilor; ea nu este la dispoziţia
părţilor. în acelaşi timp, se poate spune că s-a urmărit a se da acestei proceduri şi
un caracter juridic, prin aceea că eventuala neexecutare urmează a fi constatată
de instanţa europeană printr-o hotărâre ce va fi pronunţată de formaţiunea sa
cea mai solemnă dejudecată, Marea Cameră. Hotărârea Curţii însă doar va constata
eventuala neexecutare a hotărârii: revine tot Comitetului Miniştrilor a decide
măsurile ce urmează a fi aplicate statului în cauză, pe temeiul dispoziţiilor cuprinse
în Statutul Consiliului Europei.
79 Menţionăm că, pe parcursul lucrărilor pregătitoare ce au condus la adoptarea
Protocolului Nr. 14, în special în lucrările Adunării Parlamentare, s-a avut în vedere
şi soluţia potrivit căreia, în cazul neexecutării unei hotărâri, Curte să poată aplica
statului „recalcitrant” sancţiuni pecuniare moratorii. Astfel, în Recomandarea
1546 din 22 ianuarie 2002, Adunarea a recomandat Comitetului Miniştrilor ca,
alături de modificarea Convenţiei în sensul posibilităţii formulării unei cereri de
interpretare a hotărârilor instanţei europene, să fie introdus „un sistem de amenzi
pe fiecare zi de întârziere, pentru statele ce persistă în a nu executa o hotărâre a
Curţii” (pct. 4 din Recomandare). S-au exprimat însă multe rezerve faţă de această
soluţie, în special din partea experţilor guvernamentali consultaţi, care au susţinut,
în esenţă, că, cel mai adesea, întârzierea în executare s-ar datora, pe plan naţional,
mai degrabă unor probleme de ordin tehnic decât politic şi că o hotărârea a Curţii
produce deja consecinţe financiare prin introducerea riscului ca statul înjcauză
să fie obligat a acorda o satisfacţie echitabilă altor persoane care ar suferi încălcări
ale Convenţiei similare celor constatate de Curte în cauza respectivă, ceea ce ar
reprezenta, „o presiune exercitată asupra acelui stat” . 1 Cert este că această soluţie
nu a fost înscrisă în dispoziţiile modificatoare ale art. 46 din Convenţie.
80 în realitate, aşa după cum se arată în Raportul explicativ al Protocolului Nr. 14,
prin introducerea acestei proceduri s-a avut în vedere punerea la dispoziţia
Comitetului Miniştrilor, ca organ de supraveghere a executării hotărârilor Curţii
de către statele contractante, „a unui evantai mai larg de mijloace de presiune
pentru a se asigura această executare”. într-adevăr, măsurile ultime pe care el le
are la dispoziţie, anume aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Statutul Consiliului Europei
1A se vedea Elisabeth Lambert-Abdelgawad, loc. cit., p. 92.
608 Bîrsan
- suspendarea dreptului de vot în Comitetul Miniştrilor şi, respectiv, excluderea

din organizaţie - sunt sancţiuni extreme, a căror aplicare ar fi, cel mai adesea,
contraproductivă, statul în cauză fiind astfel scos de sub controlul organizaţiei
europene. Dimpotrivă, aplicarea procedurii prevăzute de art. 46 parag. 4 şi 5 din
Convenţie în noua sa formulare urmăreşte, printre altele, ca statul ce nu execută
hotărârile instanţei europene să continue a fi supus disciplinei Consiliului
Europei.
Aşadar, noul text al art. 46 adaugă o altă posibilitate de presiune ce are a fi 81
exercitată asupra statului în cauză, prin mijloace conjugate ale instanţei europene
- hotărârea constatatoare a neexecutării celei anterioare - şi ale Comitetului
Miniştrilor - măsurile pe care el le va decide ca urmare a acestei hotărâri a Curţii,
cu scopul de a se asigura eficacitatea sistemului european de protecţie a
drepturilor omului prin mijloace juridice şi politice.
Bîrsan 609
Art. 47
Avize 1. Curtea poate, la cererea Comitetului Miniştrilor, să dea
consultative avize consultative asupra problemelor juridice privind
interpretarea convenţiei şi a protocoalelor sale.
2. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conţinutul
sau de întinderea drepturilor şi a libertăţilor definite în titlul
I al convenţiei şi în protocoalele sale, nici asupra altor proble
me de care Curtea sau Comitetul Miniştrilor ar putea să ia
cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în
convenţie.
3. Decizia Comitetului Miniştrilor de a cere un aviz Curţii
este luată prin votul majorităţii reprezentanţilor care au
dreptul de a face parte din acesta.
Avis 1. La Cour peut, â la demande du Comite des Ministres, donner

consultatifs des avis consultatifs sur des questions juridiques concemant
l’interpretation de la Convention et de ses Protocoles.
2. Ces avis ne peuvent porter ni sur les questions ayant trăit
au contenu ou â l’etendue des droits et libertes definis au titre
I de la Convention et dans les Protocoles ni sur les autres
questions dont la Cour ou le Comite des Ministres pourraient
avoir â connaître par suite de l’introduction d’un recours prevu
par la Convention.
3. La decision du Comite des Ministres de demander un avis â
la Cour est prise par un vote â la majorite des representants
ayant le droit de sieger au Comite.
Advisory 1. The Court may, at the request of the Committee of Ministere,

opinions give advisory opinions on legal questions conceming the
interpretation of the Convention and the protocols thereto..
2. Such opinions shall not deal with any question relating to the
content or scope of the rights or freedoms defined in Section I
of the Convention and the protocols thereto, or with any other
question which the Court or the Committee of Ministere might
have to consider in consequence of any such proceedings as
could be instituted in accordance with the Convention.
610 Bîrsan
Avize consultative 1-2 Art. 47
3. Decisions of the Committee of Ministere to request an advi-

sory opinion of the Court shall require a majority vote of the
representatives entitled to sit on the Committee.
Bibliografie
A. Drzemczewski, Protocole N° 2, în „Commentaire p. 1027-1036; Rapport
explicaţif Protocole N° 2 â la Convention de sauvgarde des Droits de PHomme et des
Libertes fondamentales atribuant â la Cour europeenne de Droits de L’Homme la
competence dedonner des avis consultatifs, STE n° 44, Internet, www.conventions.coe.int/
T reaty/f/reports/htm1/044.htm
846. Competenţa Curţii de a emite avize consultative. în trei texte consecu- 1

tive - art. 47,48 şi art. 49 - Convenţie reglementează o competenţă distinctă a
instanţei europene prin raportarea la competenţa ei generală prevăzută de art. 32,
anume aceea de a emite, la cererea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei,
avize consultative „asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei
şi a protocoalelor sale” (art. 47 parag. 1). Articolul 47 parag. 2 precizează că
aceste avize nu pot avea ca obiect probleme legate de conţinutul sau de întinderea
drepturilor şi a libertăţilor definite de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale
şi nici alte probleme de care Curtea sau Comitetul Miniştrilor ar putea să ia
cunoştinţă ca urmare a introducerii unui „recurs” prevăzut de Convenţie, pentru
ca, cel de-al treilea paragrafal textului să dispună că decizia Comitetului Miniştrilor
de a cere un aviz consultativ, în sensul prevederilor art. 47 parag. 1, are a fi luată
„prin votul majorităţii reprezentanţilor (statelor) care au dreptul de a face parte
din acesta” , ceea ce înseamnă că o asemenea decizie se adoptă cu majoritatea
simplă de voturi.
în redactarea sa iniţială Convenţia nu conţinea dispoziţii referitoare la 2
posibilitatea emiterii unui aviz consultativ cu privire la „problemele juridice”
vizând interpretarea sa şi a protocoalelor sale adiţionale. Această posibilitate a
fost mai întâi reglementată de Protocolul Nr. 2 la Convenţie; prin Protocolul
Nr. 11 prevederile în materie ale Protocolului nr. 2 au fost încorporate în textele
supuse discuţiei. Semnat la Strasbourg la 6 mai 1963 şi intrat în vigoare la
21 septembrie 1970, ratificat apoi de toate statele părţi contractante la Convenţie,
Protocolul Nr. 2 nu a cunoscut nici o aplicaţie practică până la 1 noiembrie 1998.1
După încorporarea dispoziţiile sale în art. 47-49 din Convenţie, noua Curte a avut
1 Cu privire la raţiunile care au condus la adoptarea Protocolului Nr. 2, a se vedea

A. Drzemczewski, loc. cit., p. 1028 şi urm.
Bîrsan 611
a soluţiona o singură cerere de a emite un asemenea aviz: printr-o scrisoare

adresată instanţei europene la 9 ianuarie 2002, Comitetul Miniştrilor al Consiliului
Europei a solicitat acesteia ca, pe temeiul art. 47 din Convenţie, să emită un aviz
consultativ cu privire la problema pusă în Recomandarea 1519 (2001) a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, anume „coexistenţa Convenţiei drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale a Comunităţii Statelor Independente şi a
Convenţiei europene a drepturilor omului” . 1 Decizia pronunţată de instanţa
europeană la 2 iunie 2004, ca răspuns la această cerere, i-a permis să stabilească
domeniul de aplicaţie a art. 47, determinându-şi astfel propria-i competenţă în
materie.
3 In primul rând, Curtea a arătat că cererile formulate pe temeiul art. 47 nu pot
avea ca obiect decât „probleme juridice privitoare la interpretarea Convenţiei şi a
protocoalelor sale adiţionale”; deşi formulată în termeni generali, deoarece se
referă la „coexistenţa” între două convenţii internaţionale în domeniul protecţiei
drepturilor omului, Curtea a constatat că cererea de aviz consultativ în discuţie
avea un obiect precis: în ce măsură Comisia Comunităţii Statelor Independente
poate fi considerată „o altă instanţă europeană de anchetă sau de soluţionare a
diferendelor”, în sensul art. 35 parag. 2 lit. b) din Convenţie.2
4 în al doilea rând, instanţa europeană a subliniat că ea ar avea a stabili în ce
măsură competenţa sa de a emite acest aviz consultativ era exclusă de art. 47
parag. 2 din Convenţie, care dispune că un astfel de aviz nu poate avea ca obiect
o problemă privitoare la conţinutul sau întinderea drepturilor definite de Convenţie
sau o altă problemă asupra căreia Curtea însăşi sau Comitetul Miniştrilor ar avea
a se pronunţa ca urmare a introducerii unui „recurs” prevăzut de Convenţie. Din
simplul enunţ al cererii, Curtea a constatat că aceasta nu se încadra în prima
ipoteză prevăzută de art. 47 parag. 2, astfel că i-a rămas să intre sub imperiul
celeilalte ipoteze prevăzute de text: avizul să nu privească o problemă ce ar putea
fi examinată în viitor fie de Curte însăşi, fie de Comitetul Miniştrilor.3 Pentru a
răspunde la această problemă, jurisdicţia europeană a pornit de la constatarea
1CEDH, 2 iunie 2004, Decision sur la competence de la Cour pour rendre un avis
consultatif, Recueil 2004-VI, §.21.
2Idem, § 24; reamintim că, potrivit acestui text, Curtea nu reţine spre soluţionare nici
o cerere individuală atunci când ea „este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere deja
supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare a diferendelor,
dacă aceasta nu conţine fapte noi” ; a se vedea supra, nr. 752.
3 CEDH, Decision sur la competence de la Cour pour rendre un avis consultatif,
2 iunie 2004, Recueil 2004-VI, § 25.
612 Bîrsan
Avize consultative 5 Art. 47
că, în concepţia sa, noţiunea de „recurs prevăzut de Convenţie” folosită de

art. 47 parag. 2 se referă atât la cererile interstatale (art. 33), cât şi la cele individuale
(art. 34); la rândul său, art. 35 enunţă condiţiile în care aceste cereri pot fi
declarate admisibile. în privinţa cererilor individuale, art. 35 parag. 2 lit. b) impune
condiţia ca o asemenea cerere să nu mai fi fost examinată de o altă instanţă
internaţională de anchetă sau de reglementare a conflictelor; or, fraza „alte
probleme de care Curtea sau Comitetul Miniştrilor ar putea «lua cunoştinţă» ca
urmare a unui «recurs» prevăzut de Convenţie” include toate aspectele privitoare
la admisibilitatea cererilor introduse pe temeiul art. 33 şi art. 34 din Convenţie;
sintagma „alte probleme” nu poate trimite decât la „cele ce nu se referă la
conţinutul sau la întinderea drepturilor şi libertăţilor definite de Convenţie şi de
protocoalele sale, dat fiind că acestea sunt excluse în mod expres, de prima
parte a a rt 47 parag. 2, din competenţa consultativă a instanţei europene”'
(s. n., C.B.). Pentru Curte, această teză îşi găseşte suport în lucrările pregătitoare
ale Protocolului Nr. 2 la Convenţie, din care rezultă că, prin acordarea competenţei
consultative în discuţie, statele contractante au voit să completeze competenţa
judiciară a instanţei europene; scopul dispoziţiilor acestui protocol a fost acela
de a conferi Curţii „o competenţă generală pentru interpretarea Convenţiei, compe
tenţă care, în consecinţă, priveşte probleme privitoare la aplicare ei, dar care nu
decurg dintr-o procedură contencioasă”2(s. n., C.B.). Exemplele de asemenea
probleme de competenţă generală necontencioasă se refereau la: alegerea
judecătorilor, obligaţiile ce revin Secretarului general al Consiliului Europei pe
temeiul Convenţiei sau procedura adoptată de Comitetul Miniştrilor în materia
executării hotărârilor Curţii. în orice caz, înseşi comentariile ce însoţeau proiectul
Protocolului Nr. 2, elaborate în anul 1962, precizau că limitările prevăzute (de
Proiect) privitoare la competenţa Curţii de a formula un aviz consultativ aveau ca
scop „să împiedice instanţa europeană să emită un asemenea aviz cu privire la
probleme ce ar putea ţine de competenţa sa principală, adică tocmai competenţa
ei contencioasă”, ceea ce însemna că această competenţă consultativă nu putea
să cuprindă aspecte privitoare la condiţiile de admisibilitate a unui „recurs” .3
De altfel, Raportul explicativ al Protocolului Nr. 2 la Convenţie preciza că 5
această competenţă consultativă a instanţei europene „nu poate să cuprindă,
spre exemplu, probleme privitoare la condiţiile de admisibilitate a unei cereri în
faţa Comisiei - organul Convenţiei competent în materie la acea epocă
1 Idem, § 26-27.
2 Idem, § 28.
3 Ibidem.
Bîrsan 613
(«. n., C.B.) condiţii ce sunt definite în art. 26 şi art. 27 ale Convenţiei” (în
prezent art. 34 şi art, 35 din C onvenţie-n.«., C.B . ) . 1
De asemenea, instanţa europeană a evidenţiat că problema de a se şti dacă o
cerere individuală a mai fost deja supusă unei instanţe internaţionale de anchetă
sau de reglementare a diferendelor a fost examinată atât de fosta Comisie, cât şi
de ea însăşi; ea a constatat că jurisprudenţă ambelor organe ale Convenţiei în
materie demonstrează în mod incontestabil că, în cadrul unui „recurs” introdus
pe temeiul art. 34 din Convenţie, se poate impune necesitatea de a se examina
această problemă, examen ce „nu se limitează la o verificare formală; el poate
consta (...) în a cerceta dacă natura organului de control, procedura urmată de
acesta şi efectele deciziilor sale determină excluderea competenţei Curţii în exami
narea aceleiaşi cererii, astfel cum dispune art. 35 parag. 2 lit. b) al Convenţiei” ;2
în consecinţă, problema de a se şti dacă o anumită instanţă internaţională cade sub
incidenţa acestui text reprezintă un aspect pe care jurisdicţia europeană poată fi
chemată să-l examineze ca urmare a introducerii unui „recurs” prevăzut de
Convenţie, ceea ce înseamnă excluderea competenţei ei consultative în materie .3
în acest sens, Curtea a reţinut intrarea în vigoare a Convenţie CSI şi că multe
dintre dispoziţiile ei materiale reiau pe cele ale Convenţiei europene pe care
Curtea are ca misiune să le interpreteze şi să le aplice pe temeiul art. 32 din
aceasta. Aşa fiind, instanţa europeană a considerat că nu are a fi exclusă situaţia
ca, în viitor, în cadrul examinării unei cereri individuale introduse pe temeiul art. 34,
ea să fie chemată să răspundă la întrebarea dacă procedura în faţa Comisiei CSI4

2Idem, §31.
3Ibidem.
4 Carta CSI, adoptată la 22 iunie 1993 la Minsk de cele 12 state membre ale organizaţiei,
prevede în art. 33 crearea unei Comisii a drepturilor omului a Comunităţii Statelor
Independente, cu sediul la Minsk; potrivit statutului acestei Comisii, care a fost
adoptat la 24 septembrie 1993 de Consiliul şefilor de state ale CSI, aceasta este
compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, ajutat de un supleant;
ea poate constitui grupuri de lucru, la care pot participa experţi, pentru a examina
anumite aspecte concrete ale respectării drepturilor proclamate de Cartă; de asemenea,
Comisia este competentă să examineze cereri interstatale, individuale ori ale
unor organizaţii neguvernamentale „privitoare la probleme ce au legătură cu
încălcări ale drepturilor omului imputabile unui stat parte la Convenţie”; a se vedea
D. Rouget, Le guide de la protection internaţionale des droits de l’homme, Editions
La Pensee Sauvage, Lyon, 2000, p. 54.
614 Bîrsan
Avize consultative 7-10 Art. 47
poate fi considerată ca fiind o procedură în faţa „unei alte instanţe internaţionale de

anchetă sau de soluţionare a diferendelor” în sensul art. 35 parag. 2 lit. b); într-o
asemenea ipoteză, ea ar urma să analizeze, între altele, independenţa şi imparţiali
tatea Comisiei CSI, natura procedurii sale şi efectele deciziilor adoptate. 1
în sfârşit, Curtea a evidenţiat încă un argument pertinent înscris în lucrările 7
preparatorii ale Protocolului Nr. 2 care au precizat că, prin acordarea competenţei
consultative în discuţie, Curtea nu trebuie niciodată pusă în situaţia ca, prin
asemenea aviz, să aibă a aprecia „direct sau indirect” cu privire la o problemă de
drept asupra căreia ea ar putea, eventual, să fie chemată să se pronunţe cu
prilejul examinării unei cereri cu soluţionarea căreia va fi sesizată.2
Pentru toate aceste argumente, instanţa europeană a decis că cererea de aviz 8
consultativ cu care a fost sesizată purta asupra unei probleme ce ar putea să se
pună în viitor ca urmare a introducerii unui „recurs” în sensul Convenţiei, astfel
că ea s-a declarat necompetentă să-l emită .3
Concluzia acestei unice decizii a Curţii în materie este limpede: competenţa ei 9
de a emite avize consultative în condiţiile art. 47 din Convenţie exclude cu desăvâr
şire problemele litigioase cu care ar putea fi confruntată în activitatea ei specifică
de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Convenţiei cu privire la cererile interstatale
sau individuale cu a căror soluţionare a fost învestită; de asemenea, cererea de
aviz nu trebuie să aibă ca obiect o problemă care ţine de atribuţiile Comitetului
Miniştrilor în domeniul supravegherii hotărârilor definitive ale instanţei europene.
847. Procedura examinării cererii de aviz consultativ. Cu privire la titularul 10

cererii de aviz consultativ, este de reţinut că, în cursul lucrărilor preparatorii la
Protocolul Nr. 2 la Convenţie s-a discutat dacă nu ar fi util să se recunoască
posibilitatea de a cere un aviz consultativ din partea Curţii de către un stat
contractant, spre exemplu spre a vedea dacă un proiect de lege este în conformitate
cu dispoziţiile Convenţiei, sau de Secretarul general al Consiliului Europei, care,
eventual, ar putea consulta Curte în calitate de depozitar al instrumentelor de
ratificare prevăzute de Convenţie. Soluţia finală reţinută a fost aceea de a nu se
acorda calitatea de a cere aviz consultativ din partea instanţei europene nici
statelor contractante şi nici altor entităţi. S-a spus că recurgerea Ia emiterea unui
aviz consultativ de către statele contractante sau de particulari ar putea fi de
natură să influenţeze negativ desfăşurarea procedurii contencioase în faţa
1Idem, § 32.
2Idem,§ 33.
3Idem, § 35.
40. Bîrsan 615

Curţii. 1 De aceea, atât în fostul sistem al Convenţiei în vigoare până la 1 noiembrie

1998, cât şi în cel actual, avizul consultativ în discuţie poate fi cerut numai de
Comitetul Miniştrilor.
11 Procedura examinării cererii de aviz consultativ este reglementată distinct de
Capitolul IX din Titlul II intitulat procedura” al Regulamentului Curţii.
12 Cererea se adresează grefierului Curţii; ea trebuie „să indice în termeni clari şi
precişi problema asupra căreia instanţa europeană va trebui să se pronunţe prin
avizul ce i se solicită”; de asemenea, este necesar ca cererea să precizeze data la
care Comitetul Miniştrilor a adoptat decizia de a cere un asemenea aviz pe temeiul
art. 47 din Convenţie şi numele şi adresa persoanei sau ale persoanelor desemnate
de Comitetul Miniştrilor pentru a furniza instanţei europene orice explicaţie pe
care aceasta ar considera-o utilă pentru examinarea cererii (art. 83 din Regulament).
Primind cererea, grefierul o comunică fiecărui judecător, împreună cu anexele
sale; cererea este comunicată şi statelor contractante care pot depune observaţii
scrise atât cu privire la competenţa Curţii, cât şi cu privire la conţinutul cererii;
toate observaţiile scrise primite de la state sunt transmise judecătorilor Curţii,
Comitetului Miniştrilor şi fiecărui stat, pentru ca observaţiile făcute să fie
cunoscute de toate statele contractante (art.84-85 din Regulament).
13 După închiderea procedurii scrise, în termenul fixat de preşedintele Curţii,
acesta va decide dacă este necesară examinarea cererii de aviz consultativ şi în
şedinţă publică şi va constitui Marea Cameră care o va examina (art. 8 6 şi art. 87
1 A se vedea A. Drzemczewski, loc. cit., p. 1029.
616 Bîrsan
Art. 48
Competenţa Curtea decide dacă cererea de aviz consultativ prezentată de
consultativă Comitetul Miniştrilor este de competenţa sa, aşa cum aceasta
a Curţii este definită de a r t 47.
Competence La Cour decide si la demande d’avis consultatif presentee par

consultative le Comite des Ministres releve de sa competence telle que
de la Cour definie par 1’article 47.
Advisory The Court shall decide whether a request for an advisory

jurisdiction of opinion submitted by the Committee of Ministers is within its
the Court competence as defined in Article 47.
848. C urtea decide asupra propriei sale competenţe de a emite avize 1

consultative. Textul art. 48 din Convenţie conferă instanţei europene prerogativa
de a decide asupra competenţei sale de a emite avizul consultativ ce-i este solicitat
de Comitetul Miniştrilor.' El este în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 32
parag. 2 din Convenţie, potrivit cărora, în caz de contestaţie cu privire la compe
tenţa Curţii de a se pronunţa într-o anumită materie, aceasta decide.2 Articolul 87
parag. 2 din Regulamentul Curţii dispune că, în măsura în care Marea Cameră
constituită pentru examinarea cererii de aviz consultativ ajunge la concluzia că
emiterea acestuia nu intră în competenţa Curţii, ea adoptă o decizie motivată în
acest sens. Aceasta a fost concluzia Marii Camere cuprinsă în singura decizie
adoptată în materie, la 2 iunie 2004, decizie amintită mai sus.
1 CEDH, 2 iunie 2004, Decision sur la competence de la Cour pour rendre un avis
consultatif, Recueil 2004-VI, § 25.
Bîrsan 617
Art. 49
Motivarea 1. Avizul Curţii trebuie motivat
avizelor 2. Dacă avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă
consultative a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să alăture
acestuia expunerea opiniei sale separate.
3. Avizul Curţii este transmis Comitetului Miniştrilor.
Motivation 1. L’avis de la Cour est motivă.

des avis 2. Si l’avis n’exprime pas en tout ou en pârtie l’opinion unanime
consultatifs des juges, tout juge a le droit d ’y joindre l’expose de son
opinion separee.
3. L’avis de la Cour est transmis au Comite des Ministres.
Reasons 1. Reasons shall be given for advisory opinions of the Court.

for 2 . If the advisory opinion does not represent, in whole or in
advisory part, the unanimous opinion of the judges, any judge shall be
opinions entitled to deliver a separate opinion.
3. Advisory opinions of the Court shall be communicated to
the Committee of Ministers.
1 849. Motivarea avizului consultativ. Articolul 49 parag. 1 din Convenţie obligă

instanţa europeană la a-şi motiva avizul consultativ pe care-1 emite. Această dispo
ziţie corespunde prevederii cuprinse în art. 45 parag. 1, potrivit căreia hotărârile,
precum şi deciziile Curţii privitoare la admisibilitatea unei cereri sunt motivate.1 Deciziile
motivate şi avizul consultativ solicitat se adoptă cu majoritatea simplă a voturilor
judecătorilor ce compun Marea Cameră care examinează cererea. Oricare dintre
membrii ei poate, în măsura în care voieşte aceasta, să redacteze opinia sa separată,
concordantă sau disidentă, sau să facă o simplă declaraţie prin care îşi exprimă
dezacordul său cu decizia Curţii, în sensul că ea nu este competentă să emită avizul
consultativ în discuţie, sau cu însuşi avizul consultativ adoptat de Curte cu majoritatea
arătată; acestea se ataşează deciziei motivate sau avizului consultativ (art. 8 8 din
Regulament). Decizia motivată sau avizul consultativ pot fi citite în şedinţă publică,
în una dintre limbile oficiale ale Curţii, de către preşedintele Marii Camere care a
examinat cererea de aviz consultativ - de regulă acesta fiind preşedintele Curţii - sau
de către un alt judecător desemnat de preşedinte; data acestei pronunţări este adusă
la cunoştinţa Comitetului Miniştrilor şi a tuturor statelor contractante (art. 89 din
Regulament). Dincolo de aceasta însă, art. 49 parag. 3 din Convenţie dispune că
avizul consultativ emis de instanţa europeană este transmis Comitetului Miniştrilor.
618 Bîrsan
Art. 50
Cheltuieli de Cheltuielile de funcţionare a Curţii sunt în sarcina Consi-
funcţlonare a Jiului Europei.
Curţii
Frais de Les frais de fonctionnement de la Cour sont â la charge du

fonctionnement Conseil de l’Europe.
de la Cour
Expenditure The expenditure on the Court shall be borne by the Council of

on the Court Europe.
850. Bugetul Curţii. Convenţia europeană a drepturilor omului a fost adoptată 1

în anul 1950 de Consiliul Europei, fiind primul tratat internaţional regional de
protecţie jurisdicţională ă drepturilor omului. Dispoziţiile sale asociază plenar
organele Consiliului la organizarea şi funcţionarea Curţii şi asigură respectarea
principiului independenţei funcţionale a instanţei europene, ca instituţie
jurisdicţională de control al modului în care statele contractante îşi respectă
obligaţiile asumate prin Convenţie. De aceea, dispoziţia cuprinsă în art. 50 îşi are
logica ei: cheltuielile de funcţionare a Curţii sunt în sarcina Consiliului Europei;
având în vedere că această organizaţie îşi constituie bugetul prin contribuţia
statelor membre, iar bugetul instanţei europene este o parte distinctă, dar
integrat în bugetul Consiliului, însemnă că statele înseşi participă la suportarea
cheltuielilor de funcţionare a Curţii. Această „dependenţă bugetară” a Curţii
faţă de Consiliul Europei are multe consecinţe practice. într-adevăr, mai întâi,
potrivit Statutului Consiliului Europei, titularul exerciţiului activităţii bugetare a
organizaţiei este Comitetul Miniştrilor: el aprobă bugetul şi dă descărcare pentru
modul în care a fost executat. Or, Consiliul Miniştrilor este format din reprezentanţi
ai statelor membre - miniştrii de externe sau delegaţii acestora ceea ce înseamnă
că, în mod implicit, statele păstrează un anumit drept de control şi asupra
constituirii şi executării bugetului Curţii. în al doilea rând, potrivit prevederilor
art. 26 lit. e) din Convenţie şi ale art. 15 şi 16 din Regulamentul instanţei europene,
numai grefierul şi grefierii adjuncţi - sunt aleşi de Curte, în Adunarea plenară
a judecătorilor ei; toate celelalte persoane care lucrează în cadrul grefei Curţii,
indiferent de funcţia pe care o ocupă - jurişti definitivi, temporari ori stagiari,
Bîrsan 619
secretari, personal de specialitate etc. - sunt numite de Secretarul general al

Consiliului Europei, cu acordul preşedintelui Curţii sau al grefierului ei, care va
acţiona întotdeauna în numele preşedintelui instanţei europene (art. 18 parag. 3
din Regulament).
2 Această situaţie nu este de natură să nu creeze anumite „inconveniente” în
buna funcţionare a instanţei europene. De aceea, cu prilejul lucrărilor preparatorii
ale Protocolului Nr. 14, în memorandumul ce conţinea poziţia Curţii cu privire la
propunerile de reformă a Convenţiei europene a drepturilor omului şi alte măsuri
ce figurează în raportul Comitetului Director al Drepturilor Omului din 4 aprilie
2003 [CDDH (2003) 006 final], memorandum adoptat cu unanimitate de voturi de
cea de-a 43-a Sesiune plenară administrativă a Curţii din 12 septembrie 2003,
referitor la statutul Curţii şi al grefei sale se arată că instanţa europeană consi
deră că are a profita de această ocazie prin care se voieşte reformarea activităţii sale
jurisdicţionale pentru a cere „redresarea” unor anomalii ale statutului său, ale
statutului judecătorilor şi ale poziţiei grefei; în special, trebuie definite mai clar
raporturile juridice între Curte şi Consiliul Europei, în aşa fel încât dispoziţiile
administrative şi bugetare să se „concilieze cu independenţa judiciară şi cu
separaţia competenţelor, potrivit modelului care a fost reţinut în organizarea şi
funcţionarea altor curţi internaţionale permanente” . 1
3 In fapt, s-a avut în vedere acordarea independenţei financiare Curţii prin
posibilitatea de a avea un buget propriu de venituri şi cheltuieli, veniturile
neputând fi alte sume decât contribuţiile financiare ale statelor membre.
Dispoziţiile Protocolului Nr. 14 nu schimbă însă cu nimic actuala situaţie, astfel
că prevederile art. 50 din Convenţie vor fi aplicabile şi după intrarea în vigoare a
acestui protocol.
' Aceste documente sunt disponibile pe site-ul Internet al Curţii www.echr.coe.int.
620 Bîrsan
Art. 51
Privilegii Judecătorii se bucură, pe timpul exercitării funcţiilor lor, de
şi imunităţi privilegiile şi imunităţile prevăzute la art. 40 din Statutul
ale Consiliului Europei şi de acordurile încheiate în virtutea
judecătorilor acestui articol.
Privileges et Les juges jouissent, pendant l’exercice de leurs fonctions, des

immunites privileges et immunites prevus â l’article 40 du Statut du Conseil
des juges de l’Europe et dans les accords conclus au titre de cet article.
Privileges and The judges shall be entitled, during the exercise of their
immunities of fonctions, to the privileges and immunities provided for in
judges Article 40 of the Statute of the Council of Europe and in the
agreements made there under.
851. Privilegiile şi imunităţile judecătorilor Curţii. Potrivit art. 51 din 1

Convenţie, pe durata mandatului lor judecătorii instanţei europene beneficiază
de privilegiile şi imunităţile prevăzute de art. 40 din Statutul Consiliului Europei
şi de acordurile pe care statele membre ale acestei organizaţii le-au încheiat pe
temeiul acestui din urmă text. Articolul 40 din Statutul Consiliului Europei dispune
că organizaţia ca atare, reprezentanţii ei şi membrii secretariatului se bucură pe
teritoriul statelor membre ale Consiliului de privilegiile şi imunităţile necesare
exercitării funcţiilor lor, care sunt prevăzute de Acordul general cu privire la
privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei, încheiat la Paris la 2 noiembrie
1949. Privilegiile şi imunităţile acordate judecătorilor Curţii sunt reglementate de
cel de-al 4-lea Protocol adiţional la Acordul general menţionat, încheiat la Paris
la 16 decembrie 1961, care prevede că judecătorii aleşi ai Curţii şi judecătorii
ad-hoc se bucură, în timpul exerciţiului funcţiilor lor, de următoarele privilegii şi
imunităţi:
a) imunitatea de arestare sau de detenţie şi de control sau reţinere a bagajelor 2
personale, iar în privinţa actelor îndeplinite de ei înşişi în calitate oficială, inclusiv
pentru orice adresare orală sau în scris, se bucură de toate imunităţile de
jurisdicţie;
b) exceptarea pentru ei înşişi şi pentru soţia, respectiv soţul lor de la orice 3
măsură restrictivă privitoare la libertatea de mişcare: ieşirea şi intrarea în ţara lor
de reşedinţă şi intrarea şi ieşirea în ţară în care îşi exercită fiincţiile, precum şi cu
Bîrsan 621
privire la orice formalitate de înregistrare a străinilor în ţările vizitate sau pe care

le traversează, în exercitarea funcţiilor lor (art. 2 din Protocol).
4 în cursul deplasărilor făcute în cadrul exerciţiului funcţiilor, art. 3 din acelaşi
Protocol dispune că judecătorilor trebuie să li se acorde, în materie vamală şi de
control al operaţiunilor de schimb valutar:
a) de către propriul lor guvern, aceleaşi facilităţi ca cele pe care acesta le
recunoaşte înalţilor funcţionari ce se deplasează în străinătate, în misiuni oficiale
temporare;
b) de către guvernele altor state membre, aceleaşi facilităţi ca cele recunoscute
şefilor misiunilor diplomatice acreditate pe teritoriul lor.
5 Documentele şi alte înscrisuri ale Curţii, ale judecătorilor şi ale grefei care
privesc activitatea Curţii sunt inviolabile, iar corespondenţa oficială şi orice alte
comunicări oficiale ale instanţei europene, ale judecătorilor şi ale membrilor grefei
nu pot fi reţinute sau cenzurate (art. 4 din Protocol).
6 Potrivit art. 6 din Protocolul adiţional, aceste privilegii şi imunităţi sunt acordate
judecătorilor nu în beneficiul lor personal, ci în vederea asigurării totalei lor
independenţe în exerciţiul funcţiilor lor; numai Curtea, în adunarea ei plenară,
are calitatea de a se pronunţa cu privire la ridicarea acestor imunităţi; instanţa
europeană nu are numai dreptul, dar şi obligaţia de a ridica imunitatea unui
judecător în toate cazurile în care ea consideră că această imunitate ar fi de natură
să împiedice „mersul justiţiei” sau în situaţia în care imunitatea poate fi ridicată
fără a fi pus în discuţie scopul pentru care ea a fost acordată.
7 în esenţă, dispoziţiile celui de-al 4-lea Protocol adiţional sunt reluate în al
6-lea Protocol adiţional la Acordul privitor la privilegiile şi imunităţile
Consiliului Europei, semnat la Strasbourg la 5 martie 1996, care dispune în art. 1
că, pe lângă imunităţile prevăzute de art. 18 al Acordului general şi reluate în cel
de al 4-lea Protocol adiţional la acest acord, judecătorii, soţiile (soţii) şi copii lor
minori se bucură de privilegiile, imunităţile şi facilităţile acordate, conform
dreptului internaţional, funcţionarilor diplomatici; practic, textul include printre
beneficiarii imunităţilor şi privilegiilor diplomatice copiii minori ai judecătorilor
în funcţie, pe durata mandatului lor.
8 De asemenea, prin Rezoluţia (97) din 10 septembrie 1997, Comitetul Miniştrilor
al Consiliului Europei a aprobat statutul judecătorilor Curţii, care cuprinde aceleaşi
imunităţi şi privilegii menţionate mai sus, precum şi precizări privitoare la condiţiile
lor de serviciu.
622 Bîrsan
Titlul III. Dispoziţii diverse
Art. 52
Anchetele Orice înaltă parte contractantă va furniza, la solicitarea
Secretarului Secretarului general al Consiliului Europei, explicaţiile
general cerute asupra felului în care dreptul său intern asigură
aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor acestei convenţii.
Enquetes du Toute Haute Pârtie contractante fournira sur demande du

Secretaire Secretaire General du Conseil de l’Europe les explications
General requises sur la maniere dont son droit interne assure l’application
effective de toutes les dispositions de cette Convention.
Inquiries by On receipt of a request from the Secretary General of the Council

the Secretary of Europe any High Contracting Party shall fumish an expla-
General nation of the manner in which its internai law ensures the
effective implementation of any of the provisions of the Con
vention.
Bibliografie
p. 368; P. Mahoney, Article 57, în „Comentaire...”, p. 882-891.
852. „Anchetele” Secretarului general al Consiliului Europei. în analiza 1

făcută până în prezent cu privire la textele Convenţiei europene a drepturilor
omului care reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii am evidenţiat
caracteristicile procedurii contencioase de control al respectării obligaţiilor
asumate de statele contractante prin încheierea ei.
Autorii Convenţiei au imaginat şi o formă necontencioasă a acestui control, 2
înscrisă în fostul art. 57 al Convenţiei şi reluată după modificarea ei prin Protocolul
Nr. 11 în textul supus discuţiei: ea constă în posibilitatea recunoscută Secretarului
general al Consiliului Europei de a solicita oricărei părţi contractante „explicaţii”
asupra felului cum înţelege să asigure în dreptul intern aplicarea efectivă a
tuturor dispoziţiilor Convenţiei.
Totuşi, nici această dispoziţie şi nici vreun alt act al organelor Consiliului 3
Europei nu conţin vreo precizare cu privire la conţinutul acestei proceduri
Bîrsan 623
A r t. 52 4-6 Titlul III - Dispoziţii diverse
necontencioase şi la modul ei de desfăşurare. Practic, ea a fost aplicată numai

sub imperiul fostului art. 57 din Convenţie, în anii 1964,1970,1975,1983 şi 1988,
când Secretarul general al Consiliului Europei a adresat tuturor statelor
contractante, la epoca respectivă, o cerere de informaţii: în anul 1964, privitor la
respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie şi de
Protocolul Nr. 1; în anul 1970, cu privire la respectarea dispoziţiilor art. 5 parag. 5
din Convenţie în materia recunoaşterii dreptului la reparaţiune pentru privare
ilegală de libertate; în anul 1975, despre modul cum statele contractante asigură
respectarea drepturilor şi a libertăţilor garantate de art. 8 , art. 9, art. 10 şi art. 11 din
Convenţie; în anul 1983, cu privire la respectarea drepturilor garantate de Convenţie
şi de Protocolul Nr. 1 „adolescenţilor şi copiilor încredinţaţi instituţiilor publice
de ocrotire, prin decizii administrative”; iar în anul 1988, care a avut ca obiect
respectarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie, în
cadrul anumitor proceduri judiciare . 1 De fiecare dată răspunsurile statelor au fost
grupate şi rezumate într-un document transmis Adunării Parlamentare şi guvernelor
statelor membre; iar începând cu răspunsul la a treia cerere acesta a fost transmis
şi fostei Comisii şi Curţii europene.2
Nici unul dintre aceste răspunsuri nu a S cut obiectul vreunei dezbateri în
plenul Adunării Parlamentare.
Din anul 1988 şi până în prezent textul analizat nu a mai cunoscut nici o
aplicaţie practică.
853. N atură juridică; scop; condiţii de aplicare. Ca natură juridică, din

moment ce controlul necontencios instituit prin art. 52 din Convenţie este exercitat
de un organ executiv al Consiliului Europei, înseamnă că el are o natură
administrativă. Potrivit lucrărilor preparatorii la Convenţie, acest control a fost
instituit ca un mijloc internaţional de supraveghere a aplicării dispoziţiilor acesteia,
alături de cel exercitat de fosta Comisie, câtă vreme aceasta a funcţionat, şi de
Curte, „destinat a întări asigurarea protecţiei drepturilor prevăzute de Convenţie” . 3
Este de reţinut faptul că, dacă în procedura contencioasă întotdeauna reclamantul
invocă - întemeiat sau nu, aceasta este o altă problemă - încălcarea de către
autorităţile statale a unui drept garantat de Convenţiei sau de protocoalele sale
adiţionale, teoretic, controlul administrativ în discuţie nu priveşte neapărat
1Ase vedea P. Mahoney, loc. cit., p. 881-882.

2 Idem, p. 882, în special notele 1 şi 2 subsol.
3 A se vedea Travaux preparatoires de la Convention europeenne des droits de
l ’homme, voi. IV, p. 37.
624 Bîrsan
Anchetele Secretarului general 7-10 Art. 52
încălcări ale Convenţiei: Secretarul general are prerogativa de a cere statelor

„explicaţii” cu privire la respectarea, în ordinea lor juridică internă, a drepturilor şi
a libertăţilor pe care Convenţia le garantează, iar statele au obligaţia de a-i furniza
aceste „explicaţii” . 1
Secretarul general este liber în a decide cu privire la „explicaţiile” pe care 7
doreşte să le ceară, dar el nu dispune, în exerciţiul acestei atribuţii, de posibilitatea
de a asculta martori, experţi sau de a realiza anchete la faţa locului. După cum
s-a spus, „art. 57 (actualul art. 52) instituie o procedură necontencioasă de
prezentare de rapoarte (...), şi nu o putere generală de a culege informaţii ( . . . ) ” ,2
procedură care, spre a fi utilă, ar trebui să poarte asupra unei probleme precise,
cum ar fi, spre exemplu, compatibilitatea ordinii juridice a statelor contractante cu
interpretarea dispoziţiilor Convenţiei dată printr-o hotărâre de principiu a
instanţei europene pronunţată împotriva unui anumit stat. 3
Articolul 52 nu prevede modul în care Secretarul General poate utiliza 8
informaţiile primite de la statele contractante, dar, din moment ce Convenţia
constituie un sistem de garanţie colectivă a asigurării respectării drepturilor omului,
el le poate transmite tuturor statelor, pentru ca fiecare dintre ele să poată aprecia
situaţia existentă la nivelul întregii organizaţii cu privire la respectarea acelor
drepturi apărate de Convenţie care au făcut obiectul „cererii de explicaţii”.
Aparent, deşi cuprinzător şi discreţionar, controlul administrativ instituit de 9
art. 52 este lipsit de eficienţă, deoarece titularul său nu dispune de nici un mijloc
de constrângere ce ar putea fi utilizat faţă de statele membre în ipoteza în care
constatările rezultate din răspunsurile prezentate de acestea ar fi de natură să
semnifice existenţa, pe teritoriul lor, a unor încălcări ale drepturilor şi libertăţilor
garantate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. Poate că aceasta este
raţiunea pentru care el nu a mai fost utilizat de multă vreme în activitatea
Secretarului general al Consiliului Europei.
De asemenea, creşterea rolului procedurii contencioase de control asigurată 10
de Curte şi a rolului Comitetului Miniştrilor în asigurarea executării hotărârii
definitive pronunţate de instanţa europeană au fost de natură să pună oarecum
în umbră controlul administrativ evocat mai sus.
1A se vedea P. Mahoney, loc. cit., p. 883.

2 Idem, p. 884.
3 Idem, p. 885.
Bîrsan 625
Art. 53
Apărarea Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată
drepturilor ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi
omului libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute
recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte
convenţii la care această parte contractantă este parte.
Sauvegarde Aucune des dispositions de la presente Convention ne sera

des droits de interprete comme limitant ou portant atteinte aux droits de
l’homme l’homme et aux libertes fondamentales qui pourraient etre
reconnus reconnus conformement aux lois de toute Pârtie contractante
ou â toute autre Convention â laquelle cette Pârtie contractante
est pârtie.
Safeguard for Nothing in this Convention shall be construed as limiting or

existing human derogating from any of the human rights and fundamental
rights freedoms which way be ensured under the laws of any High
Contracting Party or under any other agreement to which it is
a Party.
Bibliografie
E. Decaux, Article 60, în „Comentaire ...”, p. 897-903; C.L. Popescu, Protecţia
internaţională a drepturilor omului. Surse, instituţii, proceduri, Ed. AII Beck, Bucureşti,
2000, p. 262-273.
1 854. Raportul dintre dispoziţiile Convenţiei şi reglementările interne şi

internaţionale privitoare la drepturile omului. Articolul 53 din Convenţie
(corespunzător fostului art. 60) conţine o soluţie clasică în dreptul internaţional
pentru situaţiile în care aceeaşi materie face obiectul unor tratate succesive sau
tratate ce coexistă în timp ;1 el instituie principiul potrivit căruia nici o dispoziţie a-
Convenţiei nu va putea fi interpretată în sensul limitării sau atingerii drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale ce ar putea fi reglementate fie de legislaţia
internă a oricăreia dintre părţile contractante, fie de orice alt tratat internaţional
în domeniu la care un stat contractant este parte.
1Ase vedea E. Decaux, loc. cit., p. 898.
626 Bîrsan
Apărarea drepturilor omului recunoscute 2-6 Art. 53
Aşadar, textul are în vedere două situaţii distincte. Prima situaţie se referă la 2
un posibil conflict între o normă internă de protecţie a drepturilor omului şi una
prevăzută de Convenţie, prin ipoteză reglementarea internă apărând mai favorabilă
celui în măsură s-o invoce; într-o asemenea situaţie, este evident că au a fi
aplicate normele interne mai favorabile, „care asigură o protecţie sporită, la
nivel intern, a drepturilor omului”, nefiind astfel înlăturate de la aplicare „normele
convenţionale mai restrictive”, acestea asigurând „un nivel minim de protecţie” .1
în cea de-a doua situaţie se pune problema soluţionării unui conflict între 3
două norme internaţionale de protecţie a drepturilor omului: o normă este
prevăzută de Convenţie, cealaltă de un alt tratat internaţional în domeniu, tratat
la care statul în cauză este parte. Soluţia ce reiese din art. 53 ultima parte este în
sensul că urmează a se aplica reclamantului, aşa după cum s-a spus într-o formulă
sintetică, „tratamentul persoanei celei mai favorizate”: regula din tratat va
prima faţă de cea din Convenţie dacă este mai favorabilă celei din urmă ;2 aceasta
deoarece Convenţia europeană nu este concepută ca un sistem izolat, ci ea se
situează în cadrul unui drept convenţional (specializat), cu toate influenţele
reciproce (ce pot rezulta din această situare C.B . ) . 3
Din punct de vedere practic, încă trebuie să distingem după cum este vorba 4
despre soluţionarea acestui „conflict” de judecătorul intern sau de cel interna
ţional. Pe plan intern Judecătorul va aprecia dispoziţia mai favorabilă invocată
de cel interesat; el nu are a soluţiona un conflict între o normă internă şi una
internaţională, ci unul între două norme internaţionale, ambele aplicabile în
materie, şi o va alege pe cea pertinentă, ţinând seama de dispoziţia cuprinsă în
art. 53 partea finală.
Ce va face însă judecătorul internaţional într-o asemenea situaţie, mai ales că 5
instanţa europeană are ca misiune esenţială interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
Convenţiei europene? în definitiv, „conflictul” care poate apărea este cel dintre
dispoziţiile Convenţiei şi prevederile Pactului internaţional O.N.U. din anul 1966
privitor la drepturile civile şi politice, în măsura în care ar fi în discuţie drepturi şi
libertăţi garantate de ambele tratate, statul în cauză fiind parte la amândouă.
Conflictul ni se pare a fi numai aparent: Curtea nu poate aplica decât dispoziţiile
Convenţiei.
Astfel, în cauza Zehnalovă et Zehnal c/Republique tcheque, reclamanţii, 6
persoane handicapate, au susţinut încălcarea de către autorităţile statale a mai
multor drepturi garantate de Convenţie şi de Carta socială europeană prin aceea
1A se vedea C.-L. Popescu, op. cit., p. 265.

2A se vedea E. Decaux, loc. cit., p. 900.
3Ibidem.
Bîrsan 627
Art. 53 7-8 Titlul III - Dispoziţii diverse
că un mare număr de clădiri publice din localitatea lor de reşedinţă nu le sunt

accesibile, iar „autorităţile naţionale nu remediază această situaţie” . 1 în privinţa
capetelor de cerere întemeiate pe art. 12 şi 13 din Carta socială europeană care
protejează dreptul fiecărei persoane la securitate socială, respectiv dreptul la
asistenţă socială şi medicală, instanţa europeană a constatat că susţinerile
reclamanţilor pe terenul acestor dispoziţii „nu reprezentau încălcări ale drepturilor
şi libertăţilor garantate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale”; de
asemenea, Curtea a reamintit că „rolul ei nu este acela de a controla respectarea
de către guverne a altor convenţii decât Convenţia europeană a drepturilor
omului şi protocoalele sale (s. n., CB.), chiar dacă, la fel ca şi alte instrumente
internaţionale, Carta socială europeană care, de altfel, a fost elaborată, ca însăşi
Convenţia, în cadrul Consiliului Europei, poate fi o sursă de inspiraţie pentru
Curte”2(x«.,C.B.).
De altfel, ni se pare însă că, în cadrul îndeplinirii funcţiei sale specifice de
interpretare şi aplicare a prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale,
instanţa europeană manifestă în egală măsură realism şi pragmatism pentru că,
ori de câte ori a avut prilejul, a făcut referiri în jurisprudenţă sa şi la alte instru
mente internaţionale pertinente în materia examinată, evidenţiind, acolo unde
a fost cazul, interferenţele acestor reglementări cu dispoziţiile Convenţiei,
ajungând la a le aplica pe acestea din urmă, uneori de o manieră extensivă.
Astfel, încă într-una din primele sale importante hotărâri, Airey c/irlandă,
reclamanta a invocat neacordarea de către autorităţile naţionale a unui ajutor
judiciar, fiind astfel în discuţie asigurarea dreptului ei la un proces echitabil
garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie; guvernul s-a apărat prin a susţine,
printre altele, că nu crede că ar exista un drept nelimitat la o asemenea asistenţă
în materie civilă, iar dispoziţiile Convenţiei nu au a fi interpretate decât pe baza
realizării unor progrese sociale şi economice graduale în statele membre.4
Curtea a arătat că ea nu ignoră faptul că dezvoltarea drepturilor economice şi
sociale depinde de situaţia economică a statelor; în acelaşi timp, Convenţia are a
fi interpretată întotdeauna în lumina condiţiilor de viaţă actuale, cu scopul
asigurării unei protecţii reale şi concrete a individului; de aceea, dacă, în mod
esenţial, ea garantează drepturi civile şi politice, unele dintre acestea conţin
anumite influenţe de ordin economic şi social. Aşa fiind, instanţa europeană a
considerat că nu are a se îndepărta de la o anumită interpretare a unui drept
1CEDH, decizia din 14 mai 2002, Recueil 2002-V, p. 237.

2 Idem, p. 333.
3 CEDH, 9 octombrie 1979, SerieAnr. 32.
4 Idem, § 26.
Apărarea drepturilor omului recunoscute 9-io Art. 53
apărat de Convenţie pe motiv că, procedând astfel, „ea ar risca să impieteze

asupra unor drepturi economice şi sociale; nici o despărţituri etanşă nu separă
aceste drepturi de domeniul Convenţiei”1(s. «.., C.B.). Pe cale de consecinţă,
Curtea a extins domeniul de aplicaţie a noţiunii de „drepturi şi obligaţii de natură
civilă” la litigii privitoare la securitatea socială2 şi a considerat că anumite prestaţii
sociale, cum ar fi dreptul la o alocaţie în situaţii de urgenţă, în măsura în care este
prevăzut de legislaţia naţională, constituie un drept patrimonial ce intră sub
protecţia dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie.3
De asemenea, în examinarea unor cauze în care se invoca aplicarea de trata- 9
mente inumane ori degradante datorită condiţiilor de detenţie deosebit de grele
în care reclamanţii executau pedepse privative de libertate, Curtea a făcut apel la
norme în materie fixate de Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a
pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante (CPT), organ al Convenţiei
cu acelaşi nume, încheiată de statele membre ale Consiliului Europei.
Astfel, în cauza Kalachnikov c/Russie, în care reclamantul a susţinut că era 1 0
deţinut într-o celulă între 1 7 mp (potrivit acestuia) şi 2 0 , 8 mp (potrivit guvernului),
împreună cu alte şapte persoane, în paturi suprapuse, instanţa europeană a reţinut că
normele CPT fixează la 7 mp suprafaţa minimă ce este de dorit să fie asigurată unei
persoane deţinute.4 Sau, în cauzaPy c/France, în care reclamantul invoca discriminarea
la care a fost supus prin neînscrierea pe listele electorale ale unui scrutin privitor la
acordarea independenţei Noii Caledonii datorită faptului că nu îndeplinea condiţia
de reşedinţă pe insulă impusă de legea specială adoptată în materie, instanţa europeană
a reţinut concluziile la care a ajuns Comitetul pentru drepturile omului al Naţiunilor
Unite la 15 iulie 2002, potrivit cu care condiţiile denunţate nu sunt excesive, deoarece
ele se înscriu în cadrul naturii şi obiectului acelui scrutin, anume un proces de
autodeterminare ce implică participarea persoanelor care justifică un ataşament
deosebit la teritoriul respectiv al cărui viitor era în joc; aceste condiţii nu apar
disproporţionate faţă de un proces de decolonizare ce implică, dincolo de aparenţe,
participarea la realizarea lui a unor persoane care, prin apartenenţa lor etnică şi politică,
aucontribuitlaedificareauneisocietăţidemocraticepeacelteritoriu.5 Şiexemplelear
putea continua. Aşadar, fară a fi vorba de soluţionarea unui „conflict” de reglementări
internaţionale în domeniul drepturilor omului, instanţa europeană ţine seama, în
jurisprudenţă sa, de contextul general în care este chemată a face interpretarea şi
aplicarea unei dispoziţii specifice cuprinsă în Convenţie.
1Ibidem.
3 CEDH, 30 septembrie 2003, Koua Poirrez c/France, Recueil 2003-X, § 37.
4 CEDH, 15 iulie 2002, Recueil 2002-VI, § 97.
5 CEDH, 11 ianuarie 2005, Recueil 2005-1, § 63.
Bîrsan 629
Art. 54
Competenţele Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu aduce atingere
Comitetului com petenţelor conferite Com itetului M iniştrilor prin
M iniştrilor Statutul Consiliului Europei.
Pouvoirs du Aucune disposition de la presente Convention ne porte atteinte

Comite des aux pouvoirs conferes au Comite des Ministres par le Statut
Ministres du Conseil de l’Europe.
Powers of the Nothing in this Convention shall prejudice the powers

Committee of conferred on the Committee of Ministers by the Statute of the
Ministers Council of Europe.
Bibliografie
P. Leuprecht, Article 61, în „Commentaire ...”, p. 905-907.
855. Competenţele Comitetului Miniştrilor. Tratatul fondator al Consiliului

Europei este însuşi statutul său, semnat la 5 mai 1949. Potrivit art. 13 din Statut,
organul suprem al acestei organizaţii internaţionale este Comitetul Miniştrilor,
format, aşa după cum am mai arătat, din miniştrii de externe ai statelor membre,
dar care lucrează, practic, în sesiuni ale Delegaţilor Miniştrilor, adică ale şefilor
misiunilor diplomatice ale statelor membre de pe lângă Consiliul Europei sau prin
reprezentanţii acestora, ceea ce înseamnă consilieri diplomatici desemnaţi de
aceştia. Cea mai importantă atribuţie a Comitetului Miniştrilor este definită de
art. 15 din Statut şi constă în „examinarea (...) măsurilor necesare spre a fi realizat
scopul Consiliului Europei, inclusiv prin încheierea de convenţii şi acorduri şi
adoptarea, de către guvernele (statelor membre), a unei politici comune privitoare
la problemele examinate (...)”.
în sistemul Convenţiei aplicabil până la modificarea lui prin dispoziţiile
Protocolului Nr. 11, intrate în vigoare la 1 noiembrie 1998, Comitetul Miniştrilor
avea următoarele atribuţii esenţiale:
a) alegea membrii fostei Comisii europene a drepturilor omului de pe o listă de
nume alcătuită de Biroul Adunării Parlamentare (fostul art. 21 din Convenţie); *
b) în termen de 3 luni de la data când fosta Comisie transmitea raportul ei cu
privire la existenţa sau inexistenţa unei încălcări a Convenţiei invocată de reclamant
în cererea sa declarată admisibilă, dacă nu era sesizată Curtea cu examinarea ei pe
temeiul fostului art. 48 din Convenţie, Comitetul Miniştrilor putea decide, cu
votul majorităţii calificate a membrilor săi, dacă în acea cauză se produsese sau
nu o încălcare a unui drept garantat de Convenţie; este raţiunea pentru care
630 Bîrsan
Competenţele Comitetului Miniştrilor 3-5 Art. 54
s-a spus că, până la 1 noiembrie 1998, Comitetul de Miniştri era, alături de Comisie
şi de Curte, un adevărat organism jurisdicţional al Convenţiei; 1
c) în sfârşit, Comitetul Miniştrilor supraveghea executarea hotărârilor Curţii
de către statele în cauză, singura prerogativă legată de activitatea instanţei
europene pe care Comitetul Miniştrilor o exercită şi în prezent, potrivit actualului
art. 46 din Convenţie analizat mai sus. 2
Fostul art. 61 al Convenţiei conţinea exact aceeaşi prevedere cuprinsă în 3
prezent în art. 54 supus discuţiei. Or, lucrările preparatorii ale Convenţiei nu
explică raţiunea introducerii acestei dispoziţii în cuprinsul ei; este limpede că
ea nu putea avea în vedere competenţele specifice pe care le-am enumerat mai
sus. în literatura juridică de specialitate una din cele mai autorizate voci în materie,
Peter Leuprecht, la vremea când s-a exprimat el fiind secretar general adjunct al
Consiliului Europei, a susţinut că textul analizat viza dispoziţiile art. 8 din Statutul
Consiliului Europei la care ne-am mai referit, text ce dispune că, în situaţia în care
un stat membru „înfrânge grav” obligaţiile înscrise în art. 3 din Statut - recunoaş
terea principiului preeminenţei dreptului şi asigurarea respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului pentru toate persoanele aflate sub jurisdicţia
sa - , acesta „poate fi suspendat din dreptul său de reprezentare (în organizaţie)
şi invitat de Comitetul Miniştrilor să se retragă (...). Dacă statul în cauză nu ţine
seama de această «invitaţie», Comitetul Miniştrilor poate decide că acest stat a
încetat să mai aparţină Consiliului, începând cu data fixată de el” (s. n., C.B. ) . 3
Credem că aceleaşi raţiuni au condus la menţinerea dispoziţiei cuprinse în actualul 4
art. 53 din Convenţie după ce, ca urmare a modificărilor introduse prin Protocolul
Nr. 11, singura, dar esenţiala atribuţie ce revine Comitetului Miniştrilor în sistemul
Convenţiei este cea înscrisă în art. 46 parag. 2: supravegherea executării hotărârilor
definitive ale Curţii de către statele împotriva cărora acestea au fost pronunţate.
De altfel, reamintim că Rezoluţia 1226(2000)1 a Adunării Parlamentare a 5
Consiliului Europei din 28 septembrie 2000 privitoare la executarea hotărârilor
Curţii Europene a Drepturilor Omului reţine, printre altele, că, în caz de refuz al
unui stat contractant de a-şi îndeplini obligaţia de a executa aceste hotărâri,
Adunarea Parlamentară poate (...) să ia în considerare (...) în special aplicarea
măsurilor prevăzute de propriul său Regulament interior şi/sau să recomande
Comitetului Miniştrilor să utilizeze dispoziţiile art. 8 din Statut.”
1A se vedea supra, voi. I, nr. 55; a se vedea şi C.-L. Popescu, op. cit., p. 69.
3 Prin Rezoluţia (69)51 din 12 decembrie 1969, Comitetul Miniştrilor a constatat că,
urmare a loviturii de stat din Grecia din aprilie 1967 care a condus la instalarea
aşa-numitului „regim al coloneilor”, statul grec a fost suspendat defacto din Consiliul
Europei; el a revenit în cadrul organizaţiei după reinstaurarea regimului democratic în
această ţară în anul 1974; a se vedea şi infra, nr. 866.
41 . Bîrsan 631
Art. 55
Excluderea Cu excepţia unor acorduri speciale, înalte părţi contractante
altor moduri de renunţă să se prevaleze de tratate, convenţii sau declaraţii în
reglementare a vigoare încheiate între ele în scopul de a supune, ca plângere,
litigiilor un diferend născut din interpretarea sau aplicarea prezentei
Convenţii, unui mod de reglementare altul decât cele prevăzute
în sus-numita Convenţie.
Renonciation Les Hautes Parties contractantes renoncent r.eciproquement,

â d ’autres sauf compromis special, â se prevaloir des traites, convention
modes de ou declarations existant entre elles, en vue de soumettre, par
reglement voie de requete, un differend ne de F interpretation ou de
des Fapplication de la presente Convention â un mode de reglement
differends autre que ceux prevus par ladite Convention.
Exclusion of The High Contracting Parties agree that, except by special

other means agreement, they will not avail themselves of treaties, conven-
of dispute tions or declarations in force between them for the purpose of
settlement submitting, by way of petition, a dispute arising out of the
interpretation or application of this Convention to a means of
settlement other than those provided for in this Convention.
Bibliografie
E. Decaux, Article 62, în „Commentaire ...”, p. 910-914; Fr. Sudre, Droit
internaţional et europeen des droits de rhom m e, 74me ed., refondue, PUF «Droit
fondamental», 2005, p. 75-77.
1 856. Autonomia sistemului Convenţiei. „Istoria” acestui text este interesantă

şi merită a fi amintită. La epoca lucrărilor preparatorii ale Convenţiei existau două
instanţe internaţionale recunoscute ca jurisdicţii instituite în vederea soluţionării
diferendelor în dreptul internaţional: Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională
devenită, sub egida O.N.U., Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, şi Curtea
Permanentă de Arbitraj, tot cu sediul la Haga, cu o activitate jurisdicţională mai
restrânsă. în cadrul acestor lucrări s-au exprimat preocupări în sensul stabilirii
unei legături între jurisdicţiile internaţionale de soluţionare a diferendelor existente
şi noua instanţă internaţională specializată ce se dorea a fi creată prin proiectul
632 Bîrsan
Excluderea altor moduri de reglementare a litigiilor 2 Art. 55
Convenţiei europene a drepturilor omului aflat în curs de elaborare - Curtea

europeană competentă în materie. în Raportul Comisiei juridice a Adunării
Consultative - actuala Adunare Parlamentară - a Consiliului Europei asupra
proiectului de Convenţie, din 5 septembrie 1949, s-a arătat că: „Preocupată de a
nu opune ordinea juridică europeană - în domeniul drepturilor omului, în curs de
creare (n. n., C.B.) - ordinii de drept internaţional, Comisia a admis că statele
interesate ar putea, dacă vor prefera, să sesizeze Curte Permanentă de Justiţie
Internaţională, în conformitate cu angajamentele lor reciproce; eventualele
conflicte de jurisdicţie vor trebui soluţionate de Convenţie - viitoare Convenţie
europeană a drepturilor omului (n. n., C.B.)1”. După alte discuţii, atât în cadrul
comisiei juridice, cât şi în cadrul comitetului de experţi însărcinat cu redactarea
proiectului, ulterior, acesta conţinea un text potrivit căruia „nici o dispoziţie a
prezentei Convenţii nu poate fi interpretată în sensul că ar împiedica statele
interesate, dacă ele sunt de acord, să sesizeze Curtea Internaţională de Justiţie
cu soluţionarea unei cauze, conform statului acestei Curţi” .2 în final, în urma altor
discuţii şi compromisuri intervenite între susţinătorii acestei idei şi cei ce doreau
crearea unui mecanism de control propriu Convenţiei, s-a reţinut formularea care
era cuprinsă în fostul art. 62 înainte de intrarea în vigoarea Protocolului Nr. 11,
respectiv cea din actualul art. 55 din Convenţie.
Aşadar, contrar conţinutului pe care, în forme succesive, l-a avut în timpul 2
lucrărilor preparatorii la Convenţie, art. 55 consacră în mod incontestabil principiul
autonomiei sistemului Convenţiei: ca organ de control instituit de Convenţie,
Curtea europeană este singura competentă a interpreta şi aplica dispoziţiile
sale, dincolo de prevederea cuprinsă în art. 36 parag. 2 din Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie, potrivit căreia aceasta este învestită cu funcţia de
„interpretare a tratatelor”. Am mai spus-o, o repetăm: Convenţia europeană a
drepturilor omului este, într-adevăr, un tratat internaţional; autorii ei au prevăzut
însă în mod expres în art. 32: competenţa ei exclusivă cuprinde „toate problemele
privitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Convenţiei şi ale protocoalelor
sale adiţionale”; în caz de contestare a competenţei sale, Curtea singură este
cea care va decide şi asupra acestui aspect. De asemenea, nu trebuie să pierdem
din vedere că hotărârile instanţei europene sunt definitive, în condiţiile prevăzute
1Ase vedea Travauxpreparatoires de la Convention europeenne des droits de l ’homme,

voi. I, p. 227.
2 A se vedea Reunions du Comite d 'expert tenu ă Strasbourg du 2 au 8 septembre
1950 et du 6 au lOmars 1950. Avant-projet de la Convention, DocA833/15 fevrier
1950, art. 41, în Travaux preparatoires de la Convention europeenne des droits de
l ’homme, voi. III, p. 247.
Bîrsan 633
de art. 44 din Convenţie. Orice formă de „apel” naţional sau internaţional cu

privire la hotărârile sale definitive este cu desăvârşire exclusă, inclusiv în faţa
Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. Nu este de conceput o competenţă
alternativă sau de subordonare ierarhică în materia interpretării şi aplicării
dispoziţiilor Convenţiei. 1 Articolul 55 din Convenţie prevede o singură derogare
de la acest principiu: încheierea unor acorduri cu scopul de a supune un diferend
dintre părţi, născut din interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor Convenţiei, „unui
alt mod de reglementare” decât cele prevăzute de Convenţie. Această derogare
se aplică numai în privinţa unor eventuale diferende în materie între satele
contractante, nu şi cu privire la cererile individuale. Spre exemplu, din motive de
oportunitate politică, statele între care există un asemenea diferend pot recurge la
mijloacele paşnice de soluţionare a acestuia, aplicabile în dreptul internaţional.2
3 Totuşi, în actualul stadiu al relaţiilor între ţările membre ale Consiliului Europei,
ni se pare că este mai greu de presupus că ar putea interveni un diferend între
state membre ale organizaţiei „născut din interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor
Convenţiei”, care, eventual, să fie supus soluţionării altor căi decât cea prevăzută
de Convenţie în materie, respectiv cererea interstatală.
4 Simplul fapt că în ultimii 10 ani nu a mai fost formulată nici o asemenea cerere
interstatală pe temeiul art. 33 din Convenţie pare a veni în sprijinul acestei teze.
Nu este însă lipsit de interes să menţionăm precizările făcute de fosta Comisie cu
privire la aplicarea dispoziţiilor art. 55 din Convenţie. Comisia a considerat că
„având în vedere redactarea art. 62 (în prezent art. 55) şi economia Convenţiei în
ansamblul ei, o parte contractantă nu poate decât în circumstanţe excepţionale
să sustragă o cauză competenţei organelor Convenţiei, pe motiv că ea a încheiat
un compromis special cu o altă parte contractantă. Articolul 62 (în prezent art. 55)
enunţă principiul potrivit căruia instituţiile Convenţiei au monopolul soluţionării
diferendelor născute din interpretarea sau aplicarea Convenţiei. înaltele părţi
contractante renunţă a se prevala de tratate, convenţii sau declaraţii existente
între ele, cu scopul de a supune asemenea diferende unui alt mod de soluţionare.
Derogările de la acest principiu nu sunt admise decât cu titlu excepţional, sub
rezerva existenţei unui «compromis special» între înaltele părţi contractante în
cauză, care ar permite supunerea, pe calea unei acţiuni judiciare, diferendului.
ce poartă asupra «interpretării sau aplicării Convenţiei», unui alt mod de
reglementare”.3 (j. w.,C.B.).
1A se vedea E. Decaux, loc. cit., p. 911.

2 Idem, p. 913.
3 Comis. EDH, 28 iunie 1996, nr. 25781/1994, Chypre c/Turquie, DR nr. 86-B,p. 138.
634 Bîrsan
Art. 56
Aplicarea 1. Orice stat poate, în momentul ratificării sau în orice alt
teritorială m om ent ulterior să declare, prin notificare ad resată
Secretarului general al Consiliului Europei, că prezenta
convenţie se va aplica, sub rezerva paragrafului 4 al prezen
tului articol, tuturor sau unuia dintre teritoriile ale căror
relaţii internaţionale el le asigură.
2. Convenţia se va aplica teritoriului sau teritoriilor desem
nate în notificare începând cu a 30-a zi socotită de Ia data la
care Secretarul general al Consiliului Europei va fi primit
această notificare.
3. In respectivele teritorii, dispoziţiile prezentei convenţii
vor fi aplicate ţinând seama de necesităţile locale.
4. Orice Stat care a făcut o declaraţie conform primului
paragraf din acest articol poate ulterior, în orice moment, să
declare, referitor la unul sau mai mult teritorii vizate în
această declaraţie, că acceptă competenţa Curţii pentru a lua
cunoştinţă de cererile persoanelor fizice, ale organizaţiilor
neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane parti
culare, conform a r t 34 din Convenţie.
Application 1. Tout Etat peut, au moment de la ratification ou â tout autre

territoriale moment par la suite, declarer, par notification adressee au
Secretaire General du Conseil de l’Europe, que la presente
Convention s’appliquera, sous reserve du paragraphe 4 du
present article, â tous les territoires ou â l’un quelconque des
territoires dont il assure les relations intemationales.
2. La Convention s’appliquera au territoire ou aux territoires
designes dans la notification â partir du trentieme jour qui
suivra la date â laquelle le Secretaire du Conseil de l’Europe
aura reşu cette notification.
3. Dans lesdits territoires les dispositions de la presente
C onvention seront appliquees en tenant compte des
necessites locales.
4. Tout Etat qui a fait une declaration conformement au
premier paragraphe de cet article, peut, â tout moment par la
suite, declarer relativement â un ou plusieurs des territoires
Bîrsan 635
Art. 56 1 Titlul III - Dispoziţii diverse
vises dans cette requetes de personnes physiques, d’organisation

non gouvemementales ou de groupes de particuliers, comme
le prevoit l’article 34 de la Convention.
Territorial l . Any State may at the time of its ratification or at any thereafter
application declare by notification addressed to the Secretary General of
the Council of Europe that the present Convention shall,
subject to paragraph 4 of this Article, extend to all or any of the
territories for whose internaţional relations it is responsible.
2. Hie Convention shall extend to the territory of territories named
in the notification as from the thirtieth day after receipt of this
notification by the Secretary General of the Council of Europe.
3. The provisions of this Convention shall be applied in such
territories with due regard, however, to local requirements.
4. Any State which has made a declaration in accordance with
paragraph 1 of this article may at any time thereafter declare
on behalf of one or more of the territories to which the decla
ration relates that it accepts the competence of the Court to
receive applications from individuals, non-govemmental or-
ganizations or groups of individuals as provided by Article 34
of the Convention.
Bibliografie
M. de Salvia, Compendium de CEDH. Les principes directeurs de la jurisprudence
relative â la Convention europeenne des droits de l’homme, voi. I, Editions N.P.
Engel, Kehl, Strasbourg, Arlington Va., 2003, p. 738-739; J. Velu, R. Ergee, La
Convention europeenne des droits de l’homme, Bruylant, 1990, p. 48-50; M. Wood,
Article 63, în „Commentaire ...”, p. 915-921.
1 857. Precizări prealabile. La momentul adoptării Convenţiei europene a

drepturilor omului multe dintre statele contractante deţineau colonii sau admi
nistrau, în diverse forme juridice, alte teritorii decât cele metropolitane. Luând în
considerare această realitate, autorii Convenţiei au prevăzut o dispoziţie expresă
privitoare Ia aplicarea ei teritorială. în esenţă, scopul acestei prevederi este
acela de a extinde aplicarea Convenţiei în privinţa unor teritorii ale căror relaţii
internaţionale erau asigurate de state contractante. Este raţiunea pentru care art. 56
parag. 1 (fostul art. 63) din Convenţie abilitează un stat să declare, la momentul
ratificării Convenţiei sau ulterior, că aceasta se aplică tuturor sau unuia dintre
636 Bîrsan
Aplicarea teritorială 2 Art. 56
aceste teritorii; în absenţa unei asemenea declaraţii exprese făcută prin notificare
adresată Secretarului general al Consiliului Europei, nu este posibilă extinderea
aplicării dispoziţiilor Convenţiei la un asemenea teritoriu. Textul în discuţie a
fost definit în literatura de specialitate ca reprezentând o adevărată „clauză
colonială” ; 1 el reprezintă o excepţie de la prevederea înscrisă în art. 29 din Convenţia
de la Viena din anul 1969 privitoare la dreptul tratatelor, care consacră principiul
aplicării unui tratat internaţional la ansamblul teritoriului unui stat contractant.
Acelaşi text permite însă existenţa unor excepţii de la regula enunţată, atunci când
din textul tratatului rezultă „intenţia diferită” a părţilor sau o astfel de intenţie de a
deroga de la principiul aplicării teritoriale a unui tratat este „stabilită”, adică expresă.
Din raţiuni de ordin practic, art. 53 parag. 2 dispune că aplicarea prevederilor 2
Convenţiei pe teritorii cărora un stat contractant le asigură relaţiile internaţionale
se va face începând cu a 30-a zi de data la care a fost adresată notificarea având
acest obiect Secretarului general al Consiliului Europei. Autorii Convenţiei nu au
putut face abstracţie de specificităţile relaţiilor social-economice din aceste teritorii,
astfel că art. 56 parag. 3 prevede că aplicarea dispoziţiilor Convenţiei în teritoriile
amintite se va face „ţinând seama de necesităţile locale”. De asemenea, art. 56
parag. 4 permite oricărui stat ce a făcut o declaraţie de aplicare a Convenţiei pe
aceste teritorii ca, ulterior, în orice moment, să declare, referitor la unul sau mai
multe teritorii, că acceptă competenţa Curţii de a examina cererile persoanelor
fizice, ale organizaţiilor neguvernamentale sau ale altor grupuri de particulari
introduse pe temeiul art. 34 din Convenţie. Declaraţii de extindere a aplicării
teritoriale a Convenţiei au fost făcute: la 13 aprilie 1953 de Danemarca pentru
insula Groenlanda, devenită ulterior parte integrantă a acestei ţări, astfel că
declaraţia şi-a încetat efectele, iar statutul autonom acordat acestui teritoriu în
anul 1979 nu apus în discuţie această încetare a efectelor declaraţiei iniţiale; la 23
octombrie 1953 de Marea Britanie pentru insulele Anglo-Normande şi Insula
Man, situate în Marea Nordului, cât şi pentru multe alte teritorii, foste colonii de
pe alte continente, urmată de alte 15 declaraţii succesive în materie; la 29 noiembrie
1955 de Olanda2 pentru Surinam, Antilele Olandeze şi Aruba.3
' A se vedea M. de Salvia, op. cit., p. 738.
2 Convenţia nu se mai aplică în privinţa Surinam-ului de la data de 25 noiembrie 1975,
când acest stat a devenit independent; menţionăm că, la ratificarea Convenţiei la 5
decembrie 1952, fosta R.F.G. a declarat-o aplicabilă în teritoriul fostului Berlin de
Vest, situaţie menţinută până la data de 3 octombrie 1990, data reunificării Germaniei.
3Ultima declaraţie a Marii Britanii în materie datează de la 31 martie 2004, înregistrată
la Secretariatul General al Consiliului Europei la 1 aprilie 2004 şi are următorul
conţinut: „Guvernul Marii Britanii declară că înţelege să extindă aplicarea Convenţiei
Bîrsan 637
Situaţia Franţei este deosebită în privinţa „Departamentelor şi Teritoriilor ei

de peste mări” (Departement d’outreMer - DOM-, respectiv Territoire d ’outre
Mer - TOM): potrivit Constituţiei franceze, acestea sunt considerate că fac parte
din teritoriul indivizibil al Republicii, astfel că declaraţia franceză făcută la
ratificarea Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionate Nr. 1 şi 4 în 1974 menţiona că
acestea „se vor aplica ansamblului teritoriului Republicii, ţinându-se seama, în
privinţa teritoriilor depestemări, de necesităţile locale, la careart. 63 (în prezent 56)
face referinţă” . 1
858. Principii privitoare la aplicarea teritorială a Convenţiei. Fără a avea o

aplicaţie frecventă totuşi, jurisprudenţă organelor Convenţiei, în special cea a
la domeniile suverane ale bazelor militare Akrotiri şi Dhekelia în insula Cipru, teritorii
ale căror relaţii internaţionale sunt asigurate de Marea Britanie.
Guvernul Marii Britanii declară, de asemenea „că, în numele acestor teritorii, acceptă
competenţa Curţii de a fi sesizată cu cereri individuale, pe temeiul art. 34 din Convenţie.”
După primirea acestei note, Secretariatul general a precizat situaţia actuală a
teritoriilor cărora Marea Britanie le asigură relaţiile internaţionale, prin raportare la
art. 56 din Convenţie:
1. Aplicarea Convenţiei:
Anguilla, Bazele militare din Akrotiri ţi Dhekelia în Insula Cipru, Bermude, Insulele
Cad’man, Insulele Malvine, Insula Man, Gibraltar, Insula Guemesey, Insula Jersey,
Montserrat, Sfânta Elena, Teritoriile dependente de Sfânta Elena, Insulele Georgiei
Meridionale şi Insulele Sandwich Meridionale, Insulele Turks şi Caicos.
2. Recunoaşterea dreptului la recurs individual înfaţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului:
- Extinderea teritorială reînoită pentru o perioadă de 5 ani, începând cu 14 ianuarie
2001: Anguilla, Bermude, Insulele Malvine, Gibraltar, Insula Guemesey, Montserrat,
Sânta Elena, Teritoriile dependente de Sfânta Elena, Insulele Georgiei Meridionale
şi Insulele Sandwich Meridionale.
- Extinderea teritorială cu titlu permanent, începând de la 14 ianuarie 2001: Insula
Jersey;
- Extinderea teritorială cu titlu permanent, începând cu 1 iunie 2003: Insula Man;
- Extinderea teritorială cu titlu permanent, începând cu 1 mai 2004: Bazele militare
Akrotiri şi Dhekelia din Insula Cipru.
Toate declaraţiile, în ordine cronologică, privitoare Ia aplicarea dispoziţiilor art. 56 din -
Convenţie, făcute de statele contractante aflate în situaţia de a le efectua, respectiv
Germania, Franţa, Olanda şi Marea Britanie, se găsesc pe site-ul www.conventions.coe.int
1Ibidem; a se vedea, de asemenea, G. Cohen-Jonathan, op. cit., p. 96; la ratificarea
Protocolului Nr. 8 în anul 1986, în prezent abrogat, Franţa a făcut o declaraţie având
acelaşi conţinut şi în privinţa „colectivităţii teritoriale a Insulei Mayotte” din Oceanul
Indian care, prin referendum, a decis să nu devină independentă, cum au devenit
celelalte 3 insule din Arhipelagul Comore.
638 Bîrsan
Aplicarea teritorială 5-8 Art. 56
instanţei europene, permite sintetizarea mai multor principii privitoare la aplicarea
textului în discuţie.
în primul rând, Curtea a decis că, în calitatea ei de tratat internaţional multilateral 5
ce este aplicabil, sub rezerva dispoziţiilor art. 56, într-un context esenţialmente
regional, anume în „spaţiul juridic” al ţărilor contractante, Convenţia „nu are
vocaţia de a se aplica peste tot în lume, chiar atunci când ar fi vorba de comporta
mentul unui anumit stat contractant” ; 1 în măsura în care un stat a făcut declaraţia
prevăzută de art. 56, dispoziţiile sale se vor aplica pe teritoriile respective.
în al doilea rând, fosta Comisie a decis că, din momentul în care un stat 6
contractant a încetat „a mai asigura relaţiile internaţionale” ale unui teritoriu
pentru care a făcut declaraţia prevăzută de textul analizat - spre exemplu prin
dobândirea independenţei acelui teritoriu, ceea ce s-a produs adesea în practică,
în special în privinţa multor foste colonii britanice sau în privinţa Surinamului,
fostă colonie olandeză - Convenţia încetează în mod automat a mai fi aplicabilă
acestor teritorii, fără a mai ft necesară vreo declaraţie în acest scop .2
în al treilea rând, cu privire la posibilitatea aplicării dispoziţiilor Convenţiei „ţinând 7
seama de necesităţile locale”, astfel cum prevede art. 56 parag. 3, instanţa europeană
a decis că nici o asemenea necesitate privitoare la ordinea publică invocată de statul
în cauză, ale cărui autorităţi au fost acuzate că au aplicat unei persoane „rele
tratamente”, nu permite unui stat contractant ca, pe temeiul acestui text, să aibă
dreptul de a aplica pedepse contrare imperativului înscris în art. 3 din Convenţie:
nimeni nu poate fi supus la tortură sau la tratamente inumane ori degradante.3 Curtea
a arătat că, pentru ca art. 63 (în prezent art. 56) parag. 3 să se poată aplica, se impune
„proba decisivă şi manifestă unei asemenea necesităţi”; necesităţile locale ce trimit la
statutul juridic particular al unui teritoriu trebuie să prezinte un caracter imperios
pentru a putea fi permisă derogarea prevăzută de acest text.4
Astfel, într-o cauză reclamantul a susţinut că neincluderea sa pe listele 8
electorale pentru viitorul scrutin în vederea acordării independenţei actualului
TOM francez Noua Caledonie, pe motiv că nu îndeplinirea condiţia de reşedinţă
în intervalul prevăzut de reglementări speciale aplicabile în teritoriul în cauză
pentru aceste alegeri, a fost de natură să-i încalce dreptul său la alegeri libere
prevăzut de art. 3 din Protocolul Nr. 1; instanţa europeană a constatat că statutul
actual al acestui teritoriu „corespunde unei faze tranzitorii, înainte de a dobândi
1CEDH, decizia din 12 decembrie 2001, Bankovic et autres c/Belgique et 16 autres

Etats contractants, Recueil 2001-XII, p. 80.
2 Comis EDH, 4 octombrie 1976, nr. 7230/1976, Xc/Pays-Bas, DR nr. 7, p. 109.
3 CEDH, 25 aprilie 1978, Tyrer c/Royaume-Uni, Serie Anr. 26, § 38.
4 CEDH, 18 februarie 1999, Matthews c/Royaume-Uni, Recueil 1999-1, § 59.
Bîrsan 639
deplina suveranitate, înscriindu-se astfel într-un proces de autodeterminare” . 1

Or, după „o istorie politică şi instituţională agitată”, condiţia de 10 ani de reşedinţă
fixată printr-o lege specială de aprobare a statutului Noii Caledonii a „constituit
un element esenţial în a face să înceteze un conflict sângeros” (produs anterior
pe insulă «., C.B.), astfel că, pentru Curte, „istoria şi statutul acestui teritoriu
sunt de aşa natură încât pot fi considerate ca elemente esenţiale ale unor «necesităţi
locale», care să permită restrângerea dreptului de vot al reclamantului. ” 2
în al patrulea rând, instanţa europeană a statuat în sensul că art. 1 al
Convenţiei are a fi citit şi interpretat în contextul art. 56; într-adevăr, mecanismul
Convenţiei permite statelor membre să extindă aplicarea dispoziţiilor sale în cadrul
unor teritorii ale căror relaţii internaţionale ele le asigură, prin depunerea unei
declaraţii exprese în acest sens, cu consecinţa că statele contractante vor exercita
jurisdicţia lor în sensul art. 1 asupra acestor teritorii. Convenţia nu se poate
aplica decât actelor autorităţilor acelui teritoriu sau politicilor adoptate de statele
contractante în cadrul exerciţiului responsabilităţilor pe care şi le-au asumat cu
privire la un asemenea teritoriu numai după ce a fost făcută declaraţia prevăzută
de art. 56 din Convenţie. în consecinţă, ea a statuat că, în lipsa unei astfel de
declaraţii făcută de Portugalia pentru teritoriul Macao, cererea reclamantului prin
care susţinea că, în timpul arestării sale pe acest teritoriu, a fost supus la tratamente
prohibite de Convenţie nu a putut fi examinată, Curtea fiind necompetentă
ratione loci spre a o analiza .3 De altfel, şi fosta Comisie a decis că, în absenţa
unei declaraţii a Marii Britanii de aplicare a dispoziţiilor Convenţiei teritoriului
Hong Kong, ea nu este competentă să examineze fapte ce s-au produs pe acest
teritoriu, chiar dacă actele litigioase ale autorităţilor acestui teritoriu erau fondate
pe politica dusă în cadrul lui de autorităţile britanice.4
în sfârşit în cauza Ilaşcu et autres c/Moldova et Russie, în care guvernul
Moldovei a susţinut că, pe temeiul art. 56, el nu are a răspunde pentru faptele
imputabile autorităţilor secesioniste trasnistrene deoarece nu-şi exercită autoritatea
asupra acestui teritoriu în sensul art. 1 al Convenţiei, instanţa europeană a decis
că nici spiritul şi nici termenii acestui text, care prevede, dimpotrivă, extinderea
aplicării teritoriale a dispoziţiilor Convenţiei asupra altor teritorii decât cele
metropolitane ale unei părţi contractante, nu ar putea permite o interpretare
negativă, pentru a limita sfera noţiunii de jurisdicţie, în sensul art. 1, numai la
o parte din teritoriul său”5(s. n., C.B.).
1CEDH, 11 ianuarie 2005, Py c/France, Recueil 2005-1, § 61.

2Idem, § 62-64.
3 CEDH, decizia din 25 noiembrie 1999, Yonghong c/Portugal, Recueil 1999-IX, p. 400.
4 Comis. EDH, 12 martie 1990,nr. 16137/1990,Bum van Thanh et autres c/Royaume-Uni,
DR nr. 5, p. 330.
5 CEDH, decizia din 4 iulie 2001, nepublicată, Internet, site cit.
640 Bîrsan
Art. 57
Rezerve 1. Oricare Stat poate, în momentul semnării prezentei
convenţii sau al depunerii instrumentului său de ratificare,
să formuleze o rezervă în legătură cu o dispoziţie anume a
convenţiei, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teri
toriul său nu este conformă cu această dispoziţie. Rezervele
cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului
articol.
2. Orice rezervă emisă conform prezentului articol necesită
o scurtă expunere privind legea în cauză.
Reserves 1. Tout Etat peut, au moment de la signature de la presente

Convention ou du depot de son instrument de ratification,
formuler une reserver au sujet d’une disposition particuliere
de la Convention, dans la mesure ou une loi alors en vigueur
sur son territoire n ’est pas conforme â cette disposition. Les
reserves de caractere general ne sont pas autorisees aux termes
du present article.
2. Toute reserve emise conformement au present article
comporte un bref expose de la loi en cause.
Reservations 1. Any State may, when signing this Convention or when

depositing its instrument of ratification, make a reservation in
respect of any particular provision of the Convention to the
extent that any law then in force in its territory is not in
conformity with the provision. Reservation of a general
character shall not be permitted under this article.
2. Any reservation made under this article shall contain a brief
statement of the law concemed.
Bibliografie
J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, 36nKed., L.GD.J., Paris, 2002,
p. 524-528 ; W.A. Schabas, Ârticle 64, în „Commentaire ...”, p. 923-942; Fr. Sudre,
Droit internaţional et europeen des droits de l’homme, 7imc ed., refondue, PUF «Droit
fondamental», 2005, p. 65-75.
Bîrsan 641
Sumar
§ 1. Consideraţii generale............. 642
§2. Noţiunea de rezervă.............. 644
§3. Condiţiile rezervei................ 645
§4. Controlul şi efectele rezervei 653
§1. C onsideraţii generale
1 859. Regimul rezervelor Ia tratate în dreptul internaţional. Fără a intra în

detalii care depăşesc scopul acestei lucrări, trebuie, totuşi, să precizăm că în
dreptul internaţional clasic tratatele internaţionale se încheie ca urmare a
desfăşurării unor laborioase negocieri cu privire la conţinutul lor, spre a produce
efecte în raporturile dintre state. Ca regulă generală, statele trebuie să-şi exprime
acordul cu privire la întreg conţinutul tratatului, inclusiv asupra rezervelor emise
de alte state contractante.
2 După cum a precizat Curtea Internaţională de Justiţie în avizul său consultativ
din 28 mai 1951 privitor la rezervele la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid, încheiată sub egida O.N.U. la 9 decembrie 1948 şi intrată în
vigoare la 12 ianuarie 1951, „este bine stabilit că, în raporturile sale convenţionale,
un stat nu poate fi ţinut fără consimţământul său şi că orice rezervă nu-i este
opozabilă câtă vreme nu şi-a dat consimţământul (în acest sens C.B.). Se
poate, de asemenea, reţine, ca un principiu recunoscut, că orice convenţie
multilaterală este rezultatul unui acord liber consimţit asupra clauzelor sale, şi că,
în consecinţă, nici unul dintre cocontractanţi nu-1 poate distruge sau compromite
printr-o decizie unilaterală sau prin acorduri particulare, ceea ce reprezintă scopul
şi raţiunea de a fi a unei convenţii. Acest principiu este legat de noţiunea-de
integritate a convenţiei astfel cum ea a fost adoptată, noţiune care, în accepţiunea
sa tradiţională, a condus la a nu recunoaşte orice rezervă ca valabilă decât dacă
ea este acceptată de toţi cocontractanţii, fără excepţie, aşa cum s-ar fi produs
lucrurile dacă ea era exprimată în cursul negocierii (tratatului în discuţie)”.1
3 Alta este însă situaţia în privinţa tratatelor internaţionale încheiate în domeniul
protecţiei drepturilor omului; acestea urmăresc protejarea indivizilor, nu a statelor
cărora aceştia aparţin. Cu referire la aceeaşi convenţie supusă interpretării sale,
Curtea Internaţională de Justiţie a decis - credem - cu valoare de principiu că
prin încheierea unor asemenea tratate internaţionale statele contractante nu urmă-
1 A se vedea Cour Internationale de Justice, Recueil des arrets, avis consultatifs et

ordonnances, 1951, Leyde, Soci&e d’editions A.W. Sijthoff, p. 15.
642 Bîrsan
Rezerve 4-5 Art. 57
resc apărarea unor interese proprii; „ele au, fiecare şi toate împreună, un interes
comun, anume acela de a atinge scopurile superioare date de raţiunea încheierii
unei Convenţii”,1în cazul nostru protecţia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
ale omului care fac obiectul unei anumite convenţii. Lucrările preparatorii ale
Convenţiei nu conţin însă informaţii detaliate asupra concepţiei autorilor ei cu
privire la geneza dispoziţiilor art. 64, în prezent art. 512.
860. Soluţia adoptată de Convenţie. Autorii Convenţiei au fost, în mod 4

indiscutabil, în faţa unei adevărate dileme: pe de o parte, nu puteau reţine con
cepţia restrictivă în materie, neadaptată unui drept convenţional a cărui vocaţie
era tocmai protejarea intereselor persoanelor fizice şi juridice, nu cele ale statelor;
în acelaşi timp, nu se voia „descurajarea ratificării ei de către state, prin interzi
cerea formulării de rezerve”,3Convenţia europeană fiind destinată cuprinderii
unui număr cât mai mare de state în sistemul de protecţie pe care-1 instaura; pe de
altă parte, acceptarea facultăţii de a emite rezerve de către statele contractante
era de natură să introducă „un element de diferenţiere în privinţa obligaţiilor
asumate prin ratificarea ei”; dacă, prin definiţie, această facultate se justifică la
momentul iniţial al aderării unui stat la acest instrument internaţional de protecţie
a drepturilor omului, după un anumit timp ea „ar trebui să-şi piardă din valoare”,
pentru că este de natură să creeze un anumit dezechilibru în aplicarea dispoziţiilor
sale.4 Deşi proiectul de Convenţie elaborat de Comitetul de experţi nu conţinea
nici o dispoziţie privitoare la posibilitatea formulării de rezerve, la Conferinţa
înalţilor funcţionari guvernamentali din iunie 1950 a fost propus un text foarte
apropiat de cel reţinut în fostul art. 64 al Convenţiei (în prezent art. 57).5
Este foarte adevărat că, în cadrul lucrărilor Comisiei pentru probleme juridice 5
şi administrative a Adunării Consultative, s-a susţinut că „facultatea formulării
de rezerve ar fi de natură să afecteze în chip substanţial efectele Convenţiei în
ordinea juridică a statelor membre şi autoritatea ei morală”.6Comitetul Miniştrilor
a menţinut însă propunerea Conferinţei înalţilor funcţionari, astfel că fostul
art. 64, preluat fără nici o modificare în actualul art. 57 din Convenţie, permite
1Idem, p. 23.
2 A se vedea W.A. Schabas, loc. cit., p. 924.
3 A se vedea M. de Salvia, op. cit., p. 740.
4 Ibidem.
5Ase vedea Travauxpreparatoires ă la Convention europeenne des droits de l ’homme,
voi. IV, p. 163-164.
6Idem, voi. V, p. 41.
Bîrsan 643
oricărui stat contractant ca, la momentul semnării sale sau la depunerea

instrumentelor de ratificare, să formuleze rezerve privitoare la aplicarea unei
dispoziţii precise din Convenţie, în măsura în care consideră că o anumită lege în
vigoare pe teritoriul său nu este conformă acestei dispoziţii; textul nu autorizează
formularea de rezerve cu caracter general; de asemenea, orice rezervă care este
făcută la Convenţie trebuie să fie însoţită de o scurtă expunere a legii naţionale la
care ea se referă.
6 Dispoziţiile art. 64 (actualul art. 57) s-au aplicat şi se aplică şi în privinţa
protocoalelor adiţionale la Convenţie, cu excepţia Protocolului Nr. 6 prin care a
fost interzisă aplicarea pedepsei cu moartea; acesta interzice în mod expres orice
rezervă privitoare la aplicarea sa (art. 4 din Protocol).
§2. N oţiune de rezervă
7 861. Calificarea termenilor folosiţi de state. Convenţia europeană nu

defineşte termenul de rezervă. Desigur, după adoptarea Convenţiei de la Viena
privitoare la tratate, organele Convenţiei au putut face referiri la definiţia rezervei
prevăzută de art. 2 parag. 1 lit. d) din acest instrument internaţional aplicabil în
materia tratatelor internaţionale. Textul dispune că rezerva reprezintă „o declaraţie
unilaterală, oricare i-ar fi redactarea sau denumirea, făcută de un stat (...) prin care
acesta urmăreşte să excludă sau să modifice efectele juridice ale unor dispoziţii
dintr-un tratat, în cadrul aplicării acestuia de către acel stat.” Definiţia nu este
strict formală, textul făcând referire numai la faptul că o rezervă trebuie să exprime
voinţa statului care o emite de a exclude sau de a modifica efectele juridice ale
tratatului căruia aceasta ar urma să i se aplice. Pentru sistemul Convenţiei
europene a drepturilor omului problema nu este nici pe departe lipsită'de
importanţă practică deoarece, fie la semnarea ei, fie la depunerea instrumentelor
de ratificare, unele state au formulat „declaraţii interpretative” cu privire la
anumite dispoziţii ale Convenţiei sau ale protocoalelor sale adiţionale. Or, nici o
dispoziţie a Convenţiei nu prevede posibilitatea formulării unor astfel de declaraţii.
Este foarte adevărat că, uneori, statele înseşi au făcut referire în aceste „declaraţii”
la dispoziţiile art. 64 (în prezent art. 57) din Convenţie, ceea ce poate conduce
lesne la ideea că, în realitate, prin asemenea „declaraţii” ele au voit să formuleze
rezerve, în sensul dispoziţiilor acestui text.
8 Instanţa europeană a reţinut că practica urmată în sistemul Convenţiei în
domeniul discutat se caracterizează printr-o diversitate terminologică. O
asemenea situaţie nu are de ce să surprindă: tratatele internaţionale nu reglemen
tează într-o modalitate specifică, cel puţin până într-o perioadă recentă, utilizarea
644 Bîrsan
Rezerve 9-12 Art. 57
noţiunii de „declaraţie”; în zilele noaste, dreptul internaţional include sub

conceptul generic de „rezervă” „orice declaraţie unilaterală destinată a exclude
sau a modifica efectele juridice ale anumitor dispoziţii dintr-un tratat faţă de
statul care emite rezerva”. Curtea nu găseşte că o asemenea lipsă de uniformitate,
chiar dacă ilustrează relativitatea distincţiei între noţiunile de rezervă şi de decla
raţie, ar permite, prin ea însăşi, să califice ca rezervă o anumită „declaraţie
interpretativă” cum era cea în discuţie.1
Instanţa europeană a decis, cu valoare de principiu, într-o decizie de speţă, 9
că, pentru a determina natura juridică a unei „declaraţii”, ea nu trebuie să ia în
considerare titulatura acesteia, ci are a-i cerceta conţinutul material, prin prisma
imperativului de a nu permite ca respectarea obligaţiilor asumate prin Convenţie
de un stat contractant să fie afectată de faptul că o rezervă Ia Convenţie nu este
formulată în conformitate cu exigenţele art 64 (în prezent art. 57).
Lipsa de reacţie a Secretarul general al Consiliului Europei, în calitate de 10
depozitar al rezervei şi/sau al „declaraţiilor interpretative” ale celorlalte state
contractante cărora li se comunică orice rezervă la Convenţie făcută de un anumit
stat nu este de natură să priveze Curtea de exercitarea propriei sale puteri de
apreciere a conformităţii unei anumite rezerve cu dispoziţiile art. 64 (în prezent
art. 57) din Convenţie.2
în concluzie, în cadrul îndeplinirii funcţiei sale specifice de interpretare şi 11
aplicare a prevederilor Convenţiei, instanţa europeană este singura în măsură
să determine dacă o anumită „declaraţie interpretativă” sau o anumită rezervă,
spre a-şi produce efectele, corespunde, prin conţinutul ei şi prin forma în care
este prezentată, exigenţelor impuse de textul analizat.
§3. C ondiţiile rezervei
862. Precizare prealabilă. Din lectura textului art. 57 din Convenţie rezultă 12
că, pentru a putea fi considerată validă, o rezervă făcută de un stat contractant la
oricare dintre dispoziţiile sale sau/şi ale protocoalelor adiţionale trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: a) din punctul de vedere al momentului la
care trebuie făcută, acesta se situează fie la momentul semnării Convenţiei, fie la
acela al depunerii instrumentelor sale de ratificare, conform dispoziţiilor art. 59
parag. 1 din Convenţie; b) rezerva trebuie să privească o dispoziţie precisă a
Convenţie sau a unui protocol adiţional; c) având în vedere că rezerva se
1CEDH, 29 aprilie 1988, Belilos c/Suisse, SerieAnr. 132, § 46.

2Idem, § 47.
Bîrsan 645
raportează la o anumită lege în vigoare pe teritoriul statului care o formulează,

care nu este în conformitate cu prevederile Convenţiei, ea trebuie să indice
precis acea lege; d) de asemenea, rezerva are a fi însoţită de o scurtă expunere
a legii în cauză; e) în sfârşit, rezerva trebuie „să nu fie făcută în termeni
generali”, art. 57 parag. 1 partea finală interzicând în mod expres rezervele astfel
formulate. Sunt, oare, aceste condiţii numai de formă? Sigur este că textul nu mai
prevede nici o altă condiţie. Dacă acceptăm, aşa cum s-a susţinut,1că ar fi numai
condiţii de formă, ar însemna că art. 57 nu impune nici o condiţie de fond în
privinţa rezervelor la Convenţie. Din lucrările preparatorii nu reiese dacă redactorii
textului au avut în vedere şi vreo asemenea condiţie, iar Curtea nu s-a pronunţat
limpede, până în prezent, asupra acestei probleme.
13 în ce ne priveşte, considerăm că, netăgăduit, primele patru condiţii enumera
te sunt condiţii de formă şi de aceea nu le-am „aşezat” în ordinea în care ele sunt
enumerate de text. Ultima condiţie însă - rezerva să nu fie formulată în termeni
generali - credem că numai aparent este o condiţie de formă: în realitate,
examinând o anumită rezervă sau „declaraţie interpretativă” emisă de un stat,
prin raportare la această condiţie, instanţa europeană face un adevărat examen
de fond al compatibilităţii ei cu scopul şi cu obiectul Convenţiei, urmând a-i fi
astfel determinată natura şi întinderea efectelor sale, aşa după cum vom arăta
imediat, mai jos.
14 863. Analiza condiţiilor rezervelor. Prima condiţie fixează momentul la care

trebuie să fie formulată o rezervă: odată cu semnarea sau odată cu depunerea
instrumentelor de ratificare a Convenţiei sau a unui protocol adiţional. După o
perioadă de aplicare, ca urmare a unor schimbări intervenite în legislaţia internă
a cărei existenţă a condus la formularea rezervei, statul emitent o poate retrage,
ceea ce s-a produs adeseori în practica de aplicare a dispoziţiilor art. 57 din
Convenţie. Dar rezerva, ca atare, odată formulată, poate fi modificată în timp?
Termenii precişi prin care textul determină momentul când ea trebuie să fie depusă
ar putea conduce la a da un răspuns negativ la această întrebare. Totuşi, în
practică, s-a admis că o rezervă poate fi amendată, în raport de modificările
legislaţiei interne pertinente,2 după cum ea poate deveni caducă, ca urmare a
adoptării unei legislaţii în materie perfect compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei.3
15 Cea de-a doua condiţie impune ca rezerva să fie formulată cu privire la o
anumită dispoziţie din Convenţie ori din protocoalele sale adiţionale. O rezervă
1A se vedea W.A. Schabas, loc. cit., p. 931 şi urm.
2 Idem, p. 932.
646 Bîrsan
redactată, din acest punct de vedere, în term eni imprecişi nu a r putea fi

considerată validă. Astfel, la momentul depunerii instrumentelor de ratificare a
Protocolului Nr. 2, Cipru a făcut o „declaraţie” prin care a arătat că dispoziţiile
acestui protocol nu au a fi aplicate „străinilor ce se află ilegal în Cipru, ca urmare
a situaţiei rezultate din invadarea Nordului insulei de forţele militare turce”.1Se
poate observa că „declaraţia” nu face referire la nici o lege internă pe care s-o
descrie „sumar”, ceea ce o face, alături de generalitatea termenilor folosiţi,
incompatibilă cu dispoziţiile art. 57 din Convenţie (respectiv art. 64, la epoca
depunerii ei). Organele Convenţiei nu au avut însă, până în prezent, ocazia a se
pronunţa asupra acestei declaraţii.
Sau, în cava&Airey c/Irlande, guvernul a susţinut că „a înţeles” că rezerva pe 16
care el a făcut-o asupra dispoziţiilor art. 6 parag. 3 lit. c) din Convenţie privitoare
la asigurarea asistenţei juridice gratuite în procesele penale urma s-o aplice şi în
privinţa garanţiilor cuprinse în art. 6 parag. 1 în materia proceselor care poartă
asupra unor „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”. Instanţa europeană nu a
primit această interpretare; ea a decis că rezerva invocată „nu ar putea fi interpre
tată în aşa fel încât să influenţeze angajamentele asumate de statul în cauză pe
terenul art. 6 parag. 1; de acea ea (rezerva) nu poate fi luată în considerare”,2în
sensul susţinut de guvern. Altfel spus, o rezervă formulată cu privire la o dispoziţie
precisă dintr-un text al Convenţiei ce poartă asupra unei garanţii determ inate
nu poate fi interpretată în sensul că ea a r putea fi aplicată şi cu privire la alte
garanţii conţinute de acelaşi text, aşa cum este cazul pentru art. 6 parag. 1 din
Convenţie care reglementează mai multe garanţii ale unui proces echitabil.
în cauza Slivenko c/Lettonie, în care reclamanţii au invocat faptul că le-au fost 17
încălcate mai multe drepturi garantate de Convenţie prin obligarea impusă de
autorităţi de a părăsi teritoriul acelui stat, guvernul a susţinut că măsurile litigioase
au fost luate în baza unui acord bilateral încheiat cu un alt stat, înainte de intrarea
în vigoare a Convenţiei, deci înainte de a fi ţinut de respectarea drepturilor şi
libertăţilor garantate de aceasta şi de protocoalele sale adiţionale, ce ar avea
legătură cu acel acord; existenţa acordului ar reprezenta, pentru statul în cauză,
o „cvasirezervă”.3Curtea a constatat însă că, atunci când a ratificat protocoalele
sale adiţionale, la 27 iunie 1997, statul pârât - Letonia - s-a angajat să
„recunoască”, începând cu acea dată, drepturile pe care aceste acte interna
ţionale le garantează tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia sa, cu luarea în
1 A se vedea Annuaire de la Convention, nr. 31, p. 7.

2 CEDH, 9 octombrie 1979, Serie A nr. 32, § 26.
3 CEDH, decizia din 23 ianuarie 2002, Recueil 2002-11, § 54.
42 . Bîrsan 647
considerare a unei rezerve valabil formulată, pe temeiul art. 57 din Convenţie,

într-adevăr, la momentul ratificării, Letonia a depus o rezervă privitoare la aplicarea
dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Nr. 1 în privinţa unor legi, în vigoare la acea
epocă pe teritoriul ei, ce aveau ca obiect de reglementare anumite drepturi
patrimoniale rezultate din restituirea unor bunuri preluate abuziv de fostul regim
totalitar; dimpotrivă, ea nu a făcut nici o rezervă formală şi specifică în legătură
cu acordul internaţional bilateral amintit sau cu privire la dispoziţiile generale ale
legislaţiei letone aplicabile în materie de imigraţie şi de cetăţenie.1
18 A treia condiţie prevăzută de art. 57 precizează că rezerva trebuie să se refere
la „o lege în vigoare pe teritoriul statului care o emite”, ceea ce înseamnă că
autorii Convenţiei au voit ca statele contractante să poată formula rezerve numai
cu privire la legile naţionale care sunt în vigoare, pe teritoriul lor, cel mai târziu
până la momentul ratificării Convenţiei sau a protocoalelor sale adiţionale.
După cum a decis instanţa europeană sub imperiul aplicării art. 64 din Convenţie,
ceea ce poate fi reţinut şi pentru art. 57 în discuţie, „art. 64 (...) nu autorizează un
stat să formuleze o rezervă privitoare la o dispoziţie particulară a Convenţiei
decât dacă era în vigoare, pe teritoriul său, o lege care nu este conformă cu
această dispoziţie” (s. n., C.B.), lege la care se referă rezerva emisă de acel stat
(«. «., C.B.).2în mod firesc, rezerva priveşte întregul teritoriu al statului respectiv;
pentru statele care administrează relaţiile internaţionale ale altor teritorii, nu are a
fi exclusă situaţia ca o anumită rezervă să fie declarată ca aplicabilă numai pe
unele dintre aceste teritorii.
19 Cât priveşte noţiunea de „lege” folosită de art. 57 din Convenţie, ea priveşte
accepţiunea ei generică, nu formală, iar pentru statele contractante de
common law, jurisprudenţă intră în domeniul de aplicare a textului.3 Cuprinde
noţiunea de „lege”, în sensul art. 57 din Convenţie, şi tratatele intemaţionalela
care statul care formulează o rezervă este parte, tratate încheiate înainte de
ratificarea Convenţiei, astfel că, spre a fi valabilă, rezerva ar trebui să se refere
expres şi la ele? în aceeaşi „cauză letonă” amintită mai sus, guvernul a susţinut
că instanţa europeană nu este competentă să examineze compatibilitatea măsurilor
luate pe baza unui acord bilateral încheiat cu un alt stat cu dispoziţiile Convenţiei
deoarece acest acord a fost încheiat înainte ca el să o ratifice. Curtea a arătat însă
că, din interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 57 cu cele cuprinse în art. 1 rezultă
1Idem, § 59.
2 CEDH,25 februarie 1982, CampbelletCosansc/Royaume-Uni, SerieAnr. 48, § 37;
26 aprilie 1995, Fischer c/Autriche, Serie A nr. 312, § 41.
648 Bîrsan
că ratificarea Convenţiei de către un anumit stat semnifică, în general, că orice

lege în vigoare pe teritoriul său este compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei;
dacă situaţia nu se prezintă astfel, statul respectiv are posibilitatea să formuleze
o rezervă cu privire la o anumită dispoziţie din Convenţie sau din protocoalele
sale adiţionale, pe care el nu este în măsură s-o respecte tocmai datorită menţinerii
în vigoare a legii ce formează obiectul rezervei. Ea a decis că acelaşi principiu
are a fi aplicabil şi cu privire la orice dispoziţie dintr-un tratat încheiat de statul
contractant în cauză, înainte de ratificarea Convenţiei, dispoziţie ce riscă să nu
fie în conformitate cu anumite prevederi ale Convenţiei.1
în acest sens, instanţa europeană a arătat că, în practica în materie, mai multe 20
state contractante au formulat rezerve cu privire la anumite obligaţii convenţionale
asumate anterior datei la care ele au ratificat Convenţia, astfel că şi Letonia avea
posibilitatea să emită o rezervă specifică, privitoare la acordul în discuţie, pe
care ea l-a încheiat cu Federaţia Rusă în anul 1994; din moment ce ea nu a făcut
aceasta, Curtea s-a declarat competentă să examineze orice problemă de
compatibilitate a dispoziţiilor Convenţiei şi ale protocoalelor ei adiţionale cu
prevederile acordului litigios, aşa după cum este competentă să procedeze cu
orice altă lege internă a statului în cauză.2
Un stat nu poate emite însă o rezervă cu privire la Un proiect de lege, după cum 21
nu este permisă formularea unei rezerve „prin anticipaţie”, statul rezervându-şi
astfel dreptul de a adopta, în viitor, o reglementare internă care să contravină
dispoziţiilor Convenţiei. După cum s-a observat în mod judicios, condiţia discutată
semnifică intenţia redactorilor Convenţiei de a acorda o anumită „protecţie”, de
regulă temporară, statelor ale căror norme nu sunt încă în deplină conformitate
cu prevederile Convenţiei, şi nu de a le permite să aleagă normele acesteia pentru
care ele ar accepta să se oblige, adică să asigure respectarea lor în sistemul
naţional de drept,3fie şi pe calea unor reglementări viitoare.
A patra condiţie a validităţii unei rezerve în sistemul Convenţiei constă în 22
obligaţia de a însoţi rezerva de o „scurtă expunere” a legii naţionale cu privire
la care ea este formulată. Fosta Comisie a arătat că această obligaţie este de
natură să permită tuturor statelor contractante, organelor Convenţiei şi oricărei
persoane interesate să cunoască legislaţia în cauză; este vorba despre un aspect
care prezintă un interes esenţial în a se putea determina, în context, conţinutul
dispoziţiei din Convenţie a cărei aplicare ar urma să fie înlăturată prin rezerva sau
1 CEDH, decizia din 23 ianuarie 2002, Slivenko c/Lettonie, Recueil 2002-11, § 61.
2 Ibidem.
Bîrsan 649
declaraţia interpretativă a statului emitent; utilitatea includerii unei expuneri a

legii la care aceasta ar urma să se aplice este cu atât mai importantă cu cât ea s-ar
referi, spre exemplu, la un text cum este art. 10 din Convenţie ce garantează
libertatea de exprimare şi de informare, text cu un conţinut extrem de complex faţă
de o altă prevedere mai precisă cum este cea din art. 6 parag. 3 lit. e) care protejează
dreptul oricărei persoane împotriva căreia a fost formulată o acuzaţie penală de a
fi asistată de un interpret.1
23 Instanţa europeană a decis că „scurta expunere impusă de această dispoziţie
(subl. în text - n .n ., C.B.) constituie, în acelaşi timp, un element de probă şi un
factor de securitate juridică. într-adevăr, art. 64 parag. 2 (în prezent art. 57 parag. 2
- n .n ., C.B.) are ca scop să ofere, în special statelor contractante şi organelor
Convenţiei, garanţia că rezerva nu merge dincolo de dispoziţiile (Convenţiei)
înlăturate în mod explicit de către statul emitent. Textul nu conţine o simplă
condiţie de formă; el impune astfel o adevărată condiţie de fond”.2
24 Ultima condiţie pe care o analizăm este, totuşi, cea mai importantă şi, după
părerea noastră, constituie oarecum o „sinteză” cel puţin a unora dintre celelalte
condiţii prezentate mai sus: rezerva să nu aibă un „caracter general”; asemenea
rezerve sunt prohibite de art. 57 parag. 1 din Convenţie. în fapt, se poate susţine
că toate celelalte condiţii impuse de text, cu excepţia celei privitoare la momentul
emiterii rezervei, au în vedere acelaşi scop: înlăturarea posibilităţii ca un stat
contractant să formuleze rezerve sau declaraţii interpretative „cu caracter
general”.
25 Curtea a statuat în mod constant că interdicţia rezervelor „cu caracter general”
urmăreşte Măturarea posibilităţii ca acestea să fie formulate în termeni imprecişi
sau atât de ampli încât, în ambele situaţii, să nu li se poată determina în mod
limpede sensul şi domeniul de aplicaţie.3 în acelaşi timp, instanţa europeană a
arătat că o rezervă nu are a fi formulată în termeni sacramentali. Spre exemplu,
într-o situaţie de speţă, ea a apreciat că, dincolo de „multe imperfecţiuni lingvis
tice” pe care le avea o rezervă temporară formulată de un anumit stat, nu a fost
imposibil să i se determine sensul şi domeniul de aplicaţie din moment ce ea
1Comis. EDH, raportul din 5 mai 1982, nr. 9116/1980, Temltasch c/Suisse, DR nr. 31,
§90.
2 CEDH, 29 aprilie 1988, Belilos c/Suisse, Sfrie A nr. 132, §59; 22 mai 1990,
Weber c/Suisse, Serie Anr. 177, § 38; 25 august 1993, Chorherr c/Autriche, Serie A
nr. 226-B, § 21.
3 CEDH, 29 aprilie 1988, Belilos c/Suisse, S6rie A nr. 132, § 55; 25 august 1993,
Chorherr c/Autriche, Serie Anr. 226-B, § 19.
650 Bîrsan
iacea referire cu suficientă claritate atât la dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţie,
cât şi la legislaţia internă pertinentă (...)”; aşa fiind, Curtea a considerat că era
vorba despre o rezervă ce corespundea exigenţelor de claritate şi de precizie
impuse de a r t 57 din Convenţie.1
863bis. Condiţiile rezervei (continuare); alte aplicaţii jurisprudenţiale. 26

Aşadar, pentru a fi validă, o rezervă trebui să precizeze atât dispoziţia specifică
din Convenţie la care se referă, cât şi legea internă avută în vedere de statul
emitent prin formularea ei; mai mult, rezerva trebuie să fie însoţită de un „rezumat”
al acestei legi şi să nu fie făcută „în termeni generali”.
în practică este posibil ca o rezervă să se refere la o anume dispoziţie din 27
Convenţie, dar prezintă în „termeni generali” legislaţia internă luată în considerare
de statul în cauză, sau aceasta este precizată, dar „termenii generali” privesc
prevederile Convenţiei: în ambele aceste două situaţii rezerva nu ar corespunde
exigenţelor impuse de art. 57 din Convenţie; cu atât mai mult va fi vorba despre
aceleaşi concluzii când întreaga rezervă sau declaraţie interpretativă ar fi formulată
în termeni generali. Bunăoară, în cauza Ilaşcu et autres c/Moldova et Russie,
reclamanţii au susţinut că au suferit grave încălcări ale Convenţiei prin arestarea,
judecarea şi condamnarea lor la pedepse grele de închisoare de către autorităţile
aşa-zisei Republici Transnistria. în cursul examinării admisibilităţii cererii lor,
guvernul moldovean a susţinut, printre alte apărări, că „nu controlează teritoriul
din stânga Nistrului unde s-au produs faptele denunţate şi că, aşa fiind, reclamanţii
nu se mai află defacto sub jurisdicţia autorităţilor moldovene. Făcând trimitere la
„declaraţia” pe care Moldova a depus-o odată cu instrumentele de ratificare a
Convenţiei la 12 septembrie 1997, el a subliniat că, atunci când a ratificat Con
venţia, Republica Moldova nu controla teritoriul din stânga Nistrului; or, Moldova
nu ar fi fost în măsură să ratifice Convenţia dacă nu ar fi formulat această declaraţie
deoarece, pentru a se putea aplica dispoziţiile Convenţiei, trebuie să fie posibil
pentru statul în cauză să asigure respectarea drepturilor pe care aceasta le
garantează. în consecinţă, guvernul moldovean nu avea altă soluţie decât aceea
de a formula o „declaraţie”, pentru a se degaja de responsabilitatea pentru
acţiunile comise de persoane sau de organe ce nu se află sub autoritatea sa.2
Având a se pronunţa asupra acestei adevărate excepţii de inadmisibilitate a 28
cererii reclamanţilor, instanţa europeană a reţinut, în primul rând, că Republica
Moldova a ratificat Convenţia „cu efect pentru ansamblul teritoriului ei”.
1CEDH, 31 iulie 2000, Jecius c/Lituanie, Recueil 2000-DC, §81.
2 CEDH, decizia din 4 iulie 2001, nepublicată, Internet site cit., p. 13-14; a se vedea
şi J.-F. Renucci, op. cit., p. 528.
Bîrsan 651
In al doilea rând, ea a constatat că declaraţia despre care guvernul susţine că are

a fi interpretată ca o rezervă, în sensul art. 57 din Convenţie, are următorul conţinut:
„Republica Moldova declară că ea nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor
Convenţiei pentru omisiunile şi actele comise de organele Republicii autoprocla-
mate Transnistrene, pe teritoriul controlat efectiv de aceste organe, până la
soluţionarea definitivă a acestui conflict în regiune”. Pentru a determina natura
juridică a acestei „declaraţii”, Curtea a arătat că are a analiza, dincolo de titulatura
acesteia, „conţinutul material sau intenţia guvernului pârât” (s. n., C.B.).1
Reamintind că art. 57 din Convenţie nu permite formularea „unor rezerve cu
caracter general”, instanţa europeană a luat act de faptul că, pe de o parte,
declaraţia invocată de guvern „nu se referă la o dispoziţie precisă a Convenţiei”,
şi că, pe de altă parte, ea „nu este raportată la o lege specifică în vigoare în
această ţară”. Pentru Curte cuvintele „omisiunile şi actele comise (...) pe teritoriul
controlat efectiv de aceste organe - transnistrene («.«., C.B.) - până la soluţio
narea definitivă a conflictului în regiune” utilizate de guvern „indică, mai degrabă,
că această declaraţie este de ordin general şi nelimitat în privinţa dispoziţiilor
Convenţiei, dar limitată în spaţiu şi timp, efectul ei fiind acela de a priva în totalitate
şi pentru o perioadă nedeterminată persoanele ce se află pe acel «teritoriu» de
protecţia Convenţiei”.2 Prin luarea în considerare a tuturor acestor elemente,
instanţa europeană a ajuns la concluzia că declaraţia invocată de guvernul moldo
vean „nu poate fi asimilată unei rezerve, în sensul Convenţiei, astfel că ea urmează
a fi respinsă ca nevalidă”; în consecinţă, ea a respins excepţia guvernului înte
meiată pe existenţa acestei declaraţii.3
29 Dimpotrivă, în măsura în care o rezervă este clară şi precisă atât în privinţa
dispoziţiilor Convenţiei sau/şi ale protocoalelor sale adiţionale, cât şi cu privire
la legile interne la care se referă, ea poate să-şi producă efectele avute în .vedere
de statul în cauză prin emiterea ei. Spre exemplu, în cauza Shestjorkin v/Estonia,
reclamantul a invocat încălcarea dreptului său de proprietate garantat de art. 1
din Protocolul Nr. 1 prin refuzul autorităţilor statale de a-i restitui anumite bunuri
naţionalizate, astfel că el nu a putut beneficia de măsurile reparatorii în materie
adoptate de regimul democratic reinstaurat în Estonia.4 Instanţa europeană a
reţinut că depunerea instrumentelor de ratificare a Convenţiei la 16 aprilie 1996
de către guvernul estonian a fost însoţită de o rezervă formulată astfel: „conform
1Idem, p. 18-19.
2 Idem, p. 19.
3 Idem, p. 19-20.
4 CEDH, decizia din 15 iunie 2000, nepublicată, Internet, site cit., p. 2.
652 Bîrsan
dispoziţiilor art. 64 (în prezent art. 57) din Convenţie, Republica Estonia declară
că prevederile art. 1 din Protocolul Nr. 1 nu se vor aplica legilor privitoare la
reforma proprietăţii care reglementează restituirea sau despăgubirea proprietăţilor
naţionalizate, confiscate, rechiziţionate, colectivizate sau trecute în orice fel în
mod ilegal în proprietatea statului în perioada anexării sovietice, precum şi legilor
adoptate în domeniul restructurării agriculturii cooperatiste şi al privatizării
proprietăţii de stat”. Apoi rezerva enumeră dispoziţiile pertinente din: Legea
reformei proprietăţii, Legea pământului, Legea reformei agriculturii, Legea privatizării,
Legea privatizării locuinţelor şi Legea evaluării şi despăgubirii exproprierilor ilegale.
Prin raportare la exigenţele impuse de art. 57 din Convenţie, Curtea a constatat că
rezerva în discuţie este precisă atât în determinarea dispoziţiei convenţionale la
care se referă, cât şi a legilor naţionale avute în vedere prin formularea ei; ea privea
legi în vigoare la momentul emiterii şi a fost însoţită de „o scurtă descriere” a
acestor dispoziţii. Sub aspectul termenilor utilizaţi, instanţa europeană a apreciat
că aceştia determină limpede aria problemelor ce aveau a fi scoase de sub
incidenţa prevederilor Convenţiei, astfel că a considerat-o validă, cu consecinţa
declarării cererii reclamantului ca inadmisibilă.1
Aşadar, ne putem întreba din nou dacă excluderea rezervelor cu caracter 30
general nu înseamnă punerea în discuţie a însuşi fondului acestora; caracterul
precis al rezervei trebuie să conducă la determinarea fără echivoc a îndeplinirii
celorlalte elemente impuse de text. Aceasta ar putea conduce la concluzia că
interdicţia formulării „în termeni generali” este o condiţie de fond a rezervei, şi nu
una de formă.2De altfel, evocam mai sus jurisprudenţă instanţei europene potrivit
căreia şi scurta expunere a „legilor” cărora rezerva urmează a se aplica, constituind,
în acelaşi timp, un element de probă şi un factor de securitate juridică, are a fi
considerată o adevărată condiţie de fond, şi nu o „simplă exigenţă de formă”;
a fortiori, formularea ei în termeni clari şi precişi ni se pare că trebuie să primească
aceeaşi calificare.
§4. C ontrolul şi efectele rezervei
864. Controlul rezervei. Articolul 57 din Convenţie nu precizează cine are a 31

efectua controlul validităţii rezervelor emise de statele contractante. în sistemul
Convenţiei de la Viena privitoare la tratatele internaţionale acest control poate fi
exercitat de înseşi statele contractante, prin obiecţiile pe care le pot face la
1Idem, p. 3-6.
2 în acest sens contrar, a se vedea W.A. Schabas, loc. cit., p. 938.
Bîrsan 653
rezervele formulate de celelalte state. în dreptul internaţional clasic, utilitatea

unor asemenea obiecţii este raportată la noţiunea de reciprocitate a obligaţiilor
statelor care sunt părţi la un tratat multilateral.' Or, am subliniat în mai multe
rânduri că una din particularităţile esenţiale ale Convenţiei este ceea că, deşi
tratat internaţional multilateral, ea este complet străină de ideea de reciprocitate,
statele contractante voind a crea un sistem de garanţie colectivă a respectări
drepturilor omului în ordinea juridică europeană. De asemenea, ca orice alt tratat
internaţional în domeniul drepturilor omului, Convenţia protejează interesele
indivizilor, nu pe cele ale statelor contractante.
32 Totuşi, ea nu poate ieşi complet din cadrul în care a fost elaborată şi aplicată,
aceasta rămânând unul internaţional. De aceea, se admite exercitarea unui control
al statelor contractante asupra rezervelor făcute de celelalte state, pe calea unor
posibile obiecţii.2 De altfel, după depunerea rezervei formulate de un stat,
Secretarul general al Consiliului Europei o comunică celorlalte state contractante,
ceea ce permite oricărui alt stat să formuleze asemenea obiecţii asupra ei. Are
vreo influenţă oare existenţa sau inexistenţa unei obiecţii formulate de un alt stat
contractant cu privire la validitatea unei rezerve? Bunăoară, în cauza Temeltasch
c/Suisse, fosta Comisie a fost confruntată cu problema de aprecia în ce măsură o
„declaraţie interpretativă” făcută de guvernul elveţian cu privire la aplicarea
dispoziţiilor art. 6 din Convenţie era o rezervă valabilă în sensul art. 64, sediul de
atunci al acestei materii. Guvernul a susţinut, printre altele, „că absenţa unor
obiecţii din partea statelor părţi la Convenţie la declaraţia interpretativă a Elveţiei
demonstrează consimţământul tacit al acestora la acea declaraţie interpretativă şi
că practica unui asemenea consimţământ tacit este recunoscută în sistemul
Convenţiei”.3 Comisia a statuat însă că nu consideră indispensabil ca, pentru
examinarea validităţii „declaraţiei” litigioase, să se pronunţe cu privire Ja problema
de a se şti dacă o rezervă sau o declaraţie interpretativă emisă de un stat contractant
poate sau nu face obiectul unei acceptări exprese sau al unei obiecţii din partea
altor state contractante, mai ales că o asemenea eventualitate nu s-a concretizat
în privinţa declaraţiei interpretative asupra căreia ea avea a se pronunţa.4Instanţa
europeană a fost însă mult mai tranşantă în a răspunde la această întrebare: ea a
decis că „tăcerea depozitarului (rezervei) şi a statelor contractante nu ar putea să
1A se vedea W.A. Schabas, loc. cit., p. 939.

2 Ibidem.
3Comis. EDH, raport din 5 mai 1982, nr. 9116/1980, Temeltasch c/Suisse, DR nr. 31,
§59.
4 Idem, § 60.
654 Bîrsan
Rezerve 33 Art. 57
priveze organele Convenţiei de puterea lor de apreciere”1(cu privire la validitatea

unei anumite rezerve -n .n ., C.B.). Aşadar, chiar dacă statele contractante pot
formula obiecţii la rezervele emise de celelalte state contractante, rolul hotărâtor
în aprecierea validităţii unei rezerve îl are instanţa europeană, care, pe temeiul
art. 32 parag. 1 din Convenţie, este competentă să soluţioneze toate problemele
privitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor sale şi ale protocoalelor
adiţionale în cadrul examinării cererilor interstatale, a celor individuale şi a cererilor
de emitere a unui aviz consultativ (art. 33, art. 34 şi art. 47 din Convenţie); or,
aprecierea validităţii unei rezerve formulate de un stat contractant cu privire la o
anumită dispoziţie cuprinsă în Convenţie sau în protocoalele sale adiţionale
constituie, netăgăduit, o problemă de interpretare şi aplicare a prevederilor acestor
instrumente de protecţie internaţională a drepturilor omului. După cum a decis
într-o formulă sintetică instanţa europeană, ea „conservă întotdeauna prerogativa
de a verifica dacă o pretinsă rezervă este valabilă şi conformă exigenţelor
art. 57 din Convenţie”2(s. n., C.B.).
865. Efectele rezervei. în măsura în care Curtea constată că o rezervă sau o 33

„declaraţie interpretativă” emisă de un stat cu privire la o dispoziţie precisă din
Convenţie sau din protocoalele sale adiţionale nu este validă, ea o înlătură şi va
considera că statul în cauză este ţinut să-şi respecte toate obligaţiile conven
ţionale, inclusiv cele pentru care a formulat rezerva în discuţie: rezerva nu-şi va
produce efectele juridice avute în vedere de statul emitent, anume înlăturarea
aplicării acestor dispoziţii. S-a spus că, întemeindu-sepe „natura particulară a
Convenţiei”, Curtea procedează la o disociere între rezervă şi angajamentul
convenţional, astfel că, în urma constatării invalidităţii rezervei, ea va face
abstracţie de existenţa intenţiei statului contractant de a nu-i fi aplicate anumite
dispoziţii din Convenţie.3 După cum a decis instanţa europeană, „dacă apreciază
că o rezervă este validă, ea nu mai este abilitată să examineze conformitatea
dispoziţiilor legale ce fac obiectul rezervei cu prevederile textelor din Convenţie
asupra cărora poartă acea rezervă”.4Curtea devine astfel necompetentă ratione
materiae să examineze cererea reclamantului prin care acesta pretinde că i-au
1CEDH, 29 aprilie 1988, Belilos c/Suisse, Serie Anr. 132, § 47.

2 CEDH, decizia din 23 ianuarie 2002, Slivenko c/Lettonie, Recueil 2002-11, § 69; în
acelaşi sens, CEDH, 29 aprilie 1988, Belilos c/Suisse, SerieAnr. 132, § 50.
3 Ase vedea Fr. Sudre, op. cit., p. 73.
4 CEDH, decizia din 23 ianuarie 2002, Slivenko c/Lettonie, Recueil 2002-11, § 60; în
acelaşi sens, CEDH, 31 iulie 2000, Jecius c/Lituanie,Recueil 2000-IX, § 82.
Bîrsan 655
fost încălcate drepturile garantate prin dispoziţiile Convenţiei sau ale protocoalelor
sale adiţionale cu privire la care statul în cauză a formulat o rezervă ce întruneşte
toate condiţiile prevăzute de textul analizat.1
34 Din punct de vedere procedural, fiind o problemă de aplicabilitate a Convenţiei,
validitatea rezervei are a fi discutată, în principiu, la stadiul examinării admisi
bilităţii cererii reclamantului. în fapt, guvernul va ridica, la acest stadiu, excepţia
de inadmisibilitate ratione materiae a cererii cu soluţionarea căreia Curtea a
fost sesizată, ceea ce învesteşte instanţa europeană cu analiza condiţiilor rezervei
pe care se întemeiază această excepţie, cu concluziile şi cu efectele juridice
subsecvente.
35 în măsura în care o rezervă este temporară, efectele ei vor înceta la momentul
expirării termenului pentru care a fost făcută.2Dacă a fost emisă sine die, numai
eventualele presiuni politice ce s-ar exercita asupra statului în cauză, prin mijloace
specifice, în cadrul organizaţiei Consiliului Europei ar putea conduce ca acest
stat să facă o declaraţie de încetare a rezervei în cauză; instanţa europeană, însă,
va fi ţinută de efectele ei.
36 în sfârşit, adoptarea unei noi legislaţii interne, compatibile cu prevederile
Convenţie asupra cărora un stat a formulat o rezervă va avea ca efect caducitatea ei
de la data adoptării acelei legi. Nimic nu împiedică statul să notifice Secretarului
general al Consiliului Europei, într-o asemenea situaţie, încetarea efectelor rezervei.3
1CEDH, decizia din 15 iunie 2000, Shestjorkin v/Estonia, nepublicată, p. 6, Internet,

site cit.
2 Rezervele şi declaraţiile interpretative, de altfel numeroase, depuse de statele
contractante pot fi consultate pe site-ul www.conventions.coe.int
3 La depunerea instrumentelor de ratificare România a formula o rezervă privitoare la
aplicarea sancţiunilor disciplinare militarilor, printre care figura şi aceea a arestului
până la 15 zile, „pentru abateri de la disciplina militară” , pedeapsă ce poate fi
aplicată de „comandanţii sau şefii” celui în culpă; această dispoziţie a fost abrogată
implicit prin noile prevederi constituţionale în materie libertăţii individuale, în special
ale art. 23 alin. (4) din Constituţia revizuită din anul 2003, potrivit cărora arestarea
preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal; a se vedea,
pe larg, C.-L. Popescu, Caducitatea rezervei formulată de România la ratificarea
Convenţiei europene a drepturilor omului referitoare la sancţiunea disciplinară cu
arest pentru militari, în urma revizuirii constituţionale, în Dreptul, nr. 3/2004,
p. 70-76; de altfel, prin Legea nr. 345 din 12 iulie 2004, publicată în M. Of. nr. 668
din 26 iulie 2004, România şi-a retras această rezervă; de notat că, prin aceeaşi lege,
au fost abrogate dispoziţiile Decretului Consiliului de Stat nr. 976/1968 privind
sancţiunea disciplinară cu arest pentru militari.
656 Bîrsan
Art. 58
Denunţare 1. O înaltă parte contractantă nu poate denunţa prezenta
convenţie decât după expirarea unui termen de cinci ani
începând cu data intrării în vigoare a convenţiei în ceea ce o
priveşte şi prin intermediul unui preaviz de şase luni, dat
p rin tr-o notificare a d re sa tă S ecretarului G eneral al
Consiliului Europei, care informează despre aceasta celelalte
părţi contractante.
2. Această denunţare nu poate avea drept efect să dezlege
înalta parte contractantă interesată de obligaţiile conţinute
în prezenta convenţie în ceea ce priveşte orice fapt care, putând
constitui o încălcarea acestor obligaţii, ar fi fost comis de ea
anterior datei Ia care denunţarea îşi produce efectele.
3. Sub aceeaşi rezervă ar înceta de a mai fi parte la prezenta
convenţie orice parte contractantă care a r înceta de a mai fi
membru al Consiliului Europei.
4. Convenţia poate fi denunţată conform dispoziţiilor para
grafelor precedente în ceea ce priveşte orice teritoriu pentru
care ea a fost declarată aplicabilă potrivit art. 56.
D enonciation 1. U ne Haute Pârtie contractante ne peut denoncer la presente

Convention q u ’apres l’expiration d ’un delai de cinq ans â partir
de la date d ’entree en vigueur de la Convention â son egard et
moyennant un preavis de six mois, donne par une notification
adressee au Secretaire General du Conseil de l’Europe, qui en
informe les autres Parties contractantes.
2. Cette denonciation ne peut avoir pour effet de delier la Haute
Pârtie contractante interessee des obligations contenues dans
la p resente C onvention en ce qui concerne tout fait qui,
pouvant constituer une violation de ces obligations, aurait
ete accom pli par elle anterieurem ent â la date â laquelle la
denonciation produit effet.
3. Sous la meme reserve cesserait d ’etre Pârtie â la presente
C onvention toute P ârtie con tractan te qui cesserait d ’etre
membre du Conseil de l’Europe.
4. La Convention peut etre denoncee conformement aux dis-
positions des paragraphes precedents en ce qui concerne tout
Bîrsan 657
territoire auquel elle a ete declaree applicable aux termes de

1’article 56.
Denunciation 1. A High Contracting Party may denounce the present

Convention only after the expiry of five years from the date on
which it became a party to it and after six months notice
contained in a notification addressed to the Secretary General
of the Council of Europe, who shall inform the other High
Contracting Parties.
2. Such a denunciation shall not have the effect of releasing
the High Contracting Party concemed from its obligations
under this Convention in respect of any act which, being
capable of Consulting a violation of such obligations, may have
been performed by it before the date at which the denunciation
became effective.
3. Any High Contracting Party which shall cease to be a member
of the Council of Europe shall cease to be a Party to this
Convention under the same conditions.
4. The Convention may be denounced in accordance with the
provisions of the preceding paragraphs in respect of any ter-
ritory to which it has been declared to extend under the terms
of Article 56.
Bibliografie
P.-H. Imbert, Article 65, în „Commentaire ...”, p. 943-956; Fr. Sudre, Droit interna
ţional et europeen des droits de l’homme, 7imc ed., refondue, PUF «Droit fondamental»,
2005, p. 75-77; J. Velu, R. Ergec, La Convention europeenne des droits de l’homme,
Bruylant, Bruxelles, 1990, p. 46.
1 866. Principii generale. Tratatele internaţionale pot fi, în general, denunţate

de statele contractante. Am evidenţiat nu o dată în analiza unor texte particularităţile
Convenţiei europene a drepturilor omului ca tratat internaţional, în special aceea
că ea reprezintă un instrument de garanţie colectivă pentru asigurarea respectării
drepturilor şi a libertăţilor pe care le consacră şi renunţarea statelor contractante,
prin aderarea la sistemul ei, la reciprocitatea raporturilor între ele. Mai mult, se
admite că drepturile şi libertăţile omului nu sunt atribuite indivizilor prin supunerea
lor unui statut juridic reglementat de puterea statală; ele îşi au izvorul în identitatea
658 Bîrsan
D enunţare 2-4 Art. 58
universală a persoanei umane şi, în consecinţă, au un caracter obiectiv, fiind

ataşate acesteia.1
După cum a subliniat Curtea, „spre deosebire de tratatele internaţionale de 2
tip clasic”, Convenţia „(...) creează obligaţii obiective (s. n., C.B.) care, în termenii
preambulului ei, beneficiază de o garanţie colectivă”.2Se poate susţine că acest
caracter obiectiv al drepturilor omului ar fi de natură să impună „ireversibilitatea”
angajamentului asumat de statele contractante prin aderarea la Convenţie şi la
protocoalele sale adiţionale. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului
permite, totuşi, statelor care s-au angajat în cadrul lui să denunţe instrumentele
ce-i constituie baza juridică, adică însăşi Convenţia şi protocoalele sale adiţionale,
astfel cum dispune în prima sa parte art. 58 parag. 1 din Convenţie.3Textul impune
însă o condiţie temporală: orice parte contractantă nu poate denunţa Convenţia
decât după expirarea unui termen de 5 ani care începe să curgă de la data intrării
ei în vigoare pentru statul în cauză. Din punctul de vedere al formei, denunţarea
se face printr-o notificare adresată Secretarului general al Consiliului Europei,
care informează despre depunerea ei toate celelalte state contractante.
Cât priveşte efectele denunţării, acestea constau în încetarea angajamentului 3
statului care a decis ieşirea din sistemul european de protecţie a drepturilor
omului de a mai asigura respectarea acestora „tuturor persoanelor aflate sub
jurisdicţia sa”. Articolul 58 parag. 2 precizează însă că denunţarea nu poate avea
ca efect „să dezlege” statul „denunţător” de obligaţiile prevăzute de Convenţie
cu privire la orice fapt care, având semnificaţia încălcării acestor obligaţii, a fost
comis de autorităţile sale anterior datei de la care denunţarea îşi va produce
efectele.
Un stat contractant care încetează a mai fi membru al Consiliului Europei nu 4
va mai fi, în mod automat şi fară îndeplinirea vreunei formalităţi, parte Ia Convenţie,
dar este ţinut responsabil pentru încălcările acesteia produse până la acest moment
(art. 58 parag. 3). în aceleaşi condiţii Convenţia poate fi denunţată de un stat
contractant pe teritoriile pentru care el a făcut o declaraţie de aplicare a ei, în
condiţiile art. 56 prezentate mai sus (art. 58 parag. 4).4 De asemenea, este de
reţinut că protocoalele adiţionale nu conţin dispoziţii specifice privitoare la

2 CEDH, 18 ianuarie 1978, Irlande c/Royaume-Uni, SârieAnr. 25, § 239.
3Art. 57 preia fără nici o modificare dispoziţiile ce erau cuprinse, până la 11 noiembrie
1998, în fostul art. 65 al Convenţiei.
4 A se vedea supra, nr. 856-857.
Bîrsan 659
denunţarea lor, fiecare dintre ele trimiţând, în această privinţă, în mod implicit, la
prevederile art. 58 din Convenţie.1
In practică, art. 58 (în fapt fostul art. 65) nu a primit decât o singură aplicaţie,
şi aceea „imperfectă”.2 Astfel, după instaurarea „regimului coloneilor” în Grecia
în anul 1969, excluderea ei din Consiliul Europei, al cărui membru era din anul
1953, devenise de neînlăturat, astfel că guvernul grec a prezentat, la 12 decembrie
1969, o cerere de retragere din Consiliul Europei. într-adevăr, potrivit art. 7 din
Statutul acestei organizaţii, orice stat membru se poate retrage din cadrul ei, prin
notificarea deciziei sale Secretarului general; notificarea va începe să-şi producă
efecte „la sfârşitul anului financiar în curs, iar dacă ea a intervenit în primele 9 luni
ale acestui an, de la sfârşitul anului financiar următor, astfel că, la 31 decembrie
1970 Grecia a încetat calitatea de membru al Consiliului Europei.
în aceeaşi zi, Grecia a denunţat Convenţia, denunţare care a început a-şi
produce efectele după „preavizul” de 6 luni ce era prevăzut de fostul art. 65
parag. 1 (în prezent art. 58 parag. 1) din Convenţie, anume la 13 iunie 1970. După
revenirea ei la un regim democratic, în anul 1973, Grecia a fost reprimită în Consiliul
Europei şi a redevenit parte la Convenţie.
1 Fiecare protocol adiţional conţine o clauză de stil potrivit căreia „textele normative”,
în fapt noile drepturi şi libertă{i pe care ele le reglementează, sunt texte adiţionale
la Convenţie şi toate dispoziţiile acesteia li se aplică în mod corespunzător, printre
care şi cele privitoare la denunţarea lor.
2 A se vedea P.-H. Imbert, loc. cit., p. 944.
660 Bîrsan
Art. 59
Semnare şi 1 . Prezentaconvenţie este deschisă spre semnare membrilor
ratificare Consiliului Europei. Ea va fi ratificată. Ratificările vor fi
depuse la Secretarul general al Consiliului Europei.
2. Prezenta convenţie va intra în vigoare după depunerea a
zece instrumente de ratificare.
3. Pentru orice semnatar care o va ratifica ulterior, convenţia
va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentului
de ratificare.
4. Secretarul general al Consiliului Europei va notifica
tuturor membrilor Consiliului Europei intrarea în vigoare a
convenţiei, numele înaltelor p ărţi contractante care au
ratificat-o, precum şi depunerea oricărui instrum ent de
ratificare intervenită ulterior.
încheiată la Roma, la 4 noiembrie 1950, în franceză şi în engleză, ambele

textefiin d egal autentice, într-un singur exemplar care vafi depus în arhivele
Consiliului Europei. Secretarul general va transmite copie certificată tuturor
semnatarilor.
Signature et 1. La presente Convention est ouverte â la signature des

ratification membres du Conseil de l’Europe. Elle sera ratifiee. Les ratifica-
tions seront deposees pres le Secretaire General du Conseil de
l’Europe.
2. La presente Convention entrera en vigueur apres le depot
de dix instruments de ratification.
3. Pour tout signataire qui la ratifiera ulterieurement, la Convention
entrera en vigueur des le depot de 1’instrument de ratification.
4. Le Secretaire General du Conseil de l’Europe notifiera â tous
les membres du Conseil de l’Europe l’entree en vigueur de la
Convention, les noms des Hautes Parties contractantes qui
l’auront ratifiee, ainsi que le depot de tout instrument de rati
fication intervenu ulterieurement.
Fait ă Rome, le 4 novembre 1950, en franqais et en anglais, les deux textes

faisant egalementfoi, en un seul exemplaire qui sera depose dans les archives
du Conseil de l ’Europe. Le Secretaire General du Conseil de l ’E urope en
communiquera des copies certifiees conformes ă tous les signataires.
Bîrsan 661
Signature 1. This Convention shall be open to the signature of the

and members of the Council of Europe. It shall be ratified. Ratifica-
ratification tion shall be deposited with the Secretary General of the Council
of Europe.
2. The present Convention shall come into force after the
deposit of ten instruments of ratification.
3. As regards any signatory ratifying subsequently, the
Convention shall come into force at the date of the deposit of
its instrument of ratification.
4. The Secretary General of the Council of Europe shall notify
all the members of the Council of Europe of the entry into
force of the Convention, the names of the High Contracting
Parties who have ratified it, and the deposit of all instruments
of ratification which may be effected subsequently.
Done at Rome this 4'hday ofNovember 1950, in English andFrench, both

text being equally authentic, in a single copy which shall remain deposited in
the archives o f the Council o f Europe. The Secretary General shall transmit
certified copies to each o f the signatories.
Bibliografie
P.-H. Imbert, Article 66, în „Commentaire p. 957-968; M. de Salvia,
Compendium de CEDH. Les principes directeurs de la jurisprudence relative â la
Convention europeenne des droits de l’homme, voi. I, Editions N.P. Engel, Kehl,
Strasbourg, Arlington Va., 2003, p. 743-745.
1 867. Principii generale. Articolul 59 din Convenţie, ale cărei dispoziţii corespund
celor ce erau cuprinse în fostul art. 66 până la intrarea în vigoare a Protocolului
Nr. 11 la 1 noiembrie 1998, conţine normele aplicabile cu privire la semnarea şi
ratificarea ei, la funcţia de depozitar şi îndatoririle Secretarului general al Consiliului
Europei care îndeplineşte această funcţie, precum şi la intrarea ei în vigoare.
2 Convenţia europeană a drepturilor omului a fost deschisă spre semnare la
4 noiembrie 1950 la Roma; în aceeaşi zi ea a fost semnată de 13 din cele 15 state
membre ale organizaţiei la acea dată: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania (fosta
R.F.G.), Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Regatul Unit al
Marii Britanii şi al Irlandei de Nord (Anglia), Teritoriul Sarre care, la acea vreme,
avea statutul de „teritoriu autonom”, membru „asociat” al Consiliului Europei, şi
Turcia; celelalte 2 state membre ale organizaţiei - respectiv Grecia şi Suedia - au
semnat Convenţia la 28 noiembrie 1950.
662 Bîrsan
Semnare şi ratificare 3-8 Art. 59
Articolul 59 parag. 1 partea a doua dispune că, pentru intrarea ei în vigoare în 3

privinţa statelor care au semnat-o, Convenţia are a fi ratificată de fiecare stat, iar
instrumentele de ratificare se depun, cum arătam mai sus, la Secretarul general al
Consiliului Europei. Potrivit art. 59 parag. 2, Convenţia intră în vigoare după
depunerea a 10 instrumente de ratificare, adică după ratificarea ei de către
10state semnatare.
Ordinea în care a fost ratificată Convenţia, la acea vreme, a fost următoarea: 4
Marea Britanie (8 martie 1951); Norvegia (15 ianuarie 1952); Suedia (4 februarie
1952); Germania ( fosta R .F .G .-5 decembrie 1952); Teritoriul Sarre (14 ianuarie
1953); Irlanda (25 februarie 1953); Grecia (28 martie 1953); Danemarca (13 aprilie
1953), iar prin depunerea instrumentelor de ratificare de către Luxemburg - al 10-lea
stat semnatar - Convenţia europeană a drepturilor omului a intrat în vigoare la
3 septem brie 1953. Apoi, succesiv, până în anul 1989, ea a intrat în vigoare
practic pentru toate statele din Europa Occidentală, iar după revenirea lor la
regimuri democratice şi admiterea în Consiliul Europei toate fostele ţări comuniste
din Europa Centrală şi Orientală şi unele ţări din fosta Uniune Sovietică, devenite
state independente, au dobândit calitatea de părţi contractante la Convenţie.
România a devenit membră a Consiliului Europei la 7 octombrie 1993, a ratificat 5
Convenţia şi protocoalele sale adiţionale prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994' şi a
depus instrumentele de ratificare la 20 iunie 1994. Subliniem încă o dată că, în
ordinea juridică internaţională, Convenţia produce efecte pentru România de la
această dată.
Articolul 59 parag. 4 precizează că, în calitatea sa de depozitar al instrumentelor 6
de ratificare a Convenţiei de către statele membre ale Consiliului Europei, Secre
tarul general al organizaţiei notifică tuturor statelor membre intrarea în vigoare
a Convenţiei - care s-a produs, aşa după cum arătam mai sus, cu multă vreme în
urmă, la3 septembrie 1953-, numele înaltelor părţi contractante care au ratificat-o,
precum şi depunerile de instrumente de ratificare intervenite ulterior. Aceleaşi
principii se aplică şi în privinţa intrării în vigoare a protocoalelor adiţionale.
Ultimul stat european devenit membru al Consiliului Europei a fost Monaco, 7
la 5 octombrie 2004; la 30 noiembrie 2005 acest stat a depus instrumentele de
ratificare a Convenţiei, astfel că, de la această dată, toate cele 46 de state membre
ale organizaţiei sunt şi părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului.
868. Efectele intrării în vigoare a Convenţiei pentru un stat contractant. 8

Potrivit principiului neretroactivităţii tratatelor şi convenţiilor internaţionale,
Convenţia europeană a drepturilor omului nu se aplică unui stat contractant
decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru
acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, astfel cum dispune
1Publicată în M. Of. nr. 135 din 15 mai 1994.
43. Bîrsan 663

Art. 59 9-ll Titlul III - Dispoziţii diverse
art. 59 parag. 1. Acest principiu are o importanţă deosebită pentru determinarea

competenţei ratione temporis a organelor Convenţiei de examina o cerere
interstatală sau o cerere individuală prin care reclamantul ar pretinde încălcarea
unui drept pe care aceasta îl garantează.
9 încă din anul 1956, în examinarea uneia din primele cereri individuale cu care
fusese sesizată, fosta Comisie a decis că „art 66 (în prezent art. 59) din Convenţie
se limitează a determina când se produce intrarea în vigoare a Convenţiei, fără a
preciza de la ce dată această intrare în vigoare produce efecte; (...) existenţa unui
motiv de inadmisibilitate ratione temporis derivă, totuşi, din principiul
neretroactivităţii tratatelor şi convenţiilor, principiu care se află printre celelalte
principii de drept internaţional general recunoscute; (...) în virtutea acestui
principiu, Convenţia nu se aplică, pentru fiecare parte contractantă, decât pentru
fapte ulterioare intrării ei în vigoare pentru acea parte”.1 (s. n., C.B.).
10 Acest principiu a fost aplicat în mod constant atât în jurisprudenţa fostei
Comisii, cât şi în cea a instanţei europene. Recent, Curtea a reamintit din nou în
următorii termeni că: „competenţa ei ratione temporis nu acoperă decât perioada
ulterioară ratificării Convenţiei şi a protocoalelor sale adiţionale de către statul în
cauză; începând de la data ratificării, toate actele şi omisiunile pretins imputabile
acestui stat au a se conforma Convenţiei sau protocoalelor sale; faptele produse
după această dată nu scapă competenţei Curţii, chiar dacă sunt numai «prelungiri»
ale unei situaţii preexistente”2 (prin raportare la momentul intrării în vigoare a
Convenţiei pentru statul în cauză C.B.).
11 De asemenea, instanţa europeană a arătat că, dacă este adevărat că ea nu ar
putea să examineze probleme privitoare la privarea de proprietate în sine, invocată
de reclamanţi, deoarece se produseseră dincolo de competenţa sa ratione temporis,
nu aceasta este situaţia cu privire la întârzierea în stabilirea şi plata indemnizărilor
definitive cuvenite reclamanţilor. Curtea a reţinut că, în cauză, guvernul a continuat
să legifereze în materie după data intrării în vigoare a Convenţiei pentru statul în
cauză. într-adevăr, după ratificarea ei, guvernul în cauză fixase criteriile de evaluare
a bunurilor naţionalizate sau expropriate, pentru a se determina astfel indemnizările
definitive cuvenite celor interesaţi. Or, a spus Curtea „statul este responsabil de
actele şi omisiunile ce se raportează la un drept garantat de Convenţie care s-au
produs după data ratificării ei; reclamanţii au fost confruntaţi cu o situaţie continuă”,
ceea ce a condus la respingerea excepţiei preliminare a incompetenţei instanţei
europene ratione temporis, susţinută de guvern.3
1 Comis. EDH, 9 iunie 1958, nr. 216/1956, De Becker c/Belgique, Annuaire de la

2 CEDH, decizia din 19 decembrie 2002, Broniowski c/Pologne, Recueil 2002-X, § 74.
3 CEDH, 11 ianuarie 2000 ,Almeida Garett, Mascarenhas Falcăo et autres c/Portugal,
Recueil 2000-1, § 43; a se vedea şi supra, voi. I, nr. 533.
664 Bîrsan
Anexe
Regulamentul
Curţii Europene a Drepturilor Omului 1
( a c tu a liz a t d e c e m b rie 20 0 5 )
C u p rin s
Art. 1. Definiţii.................................................................................................671
Titlul I. Despre organizarea şi funcţionarea C u r ţii.............................................673
Capitolul I. Judecătorii............................................................................................673
A rt 2. Calculul duratei mandatului................................................................. 673
A rt 3. Jurământul sau declaraţia solemnă....................................................... 673
A rt 4. Incompatibilităţi....................................................................................673
Art. 5. Ordinea protocolară (Rangul).............................................................. 673
Art. 6. Demisia..................................................................................................674
Art. 7. Revocarea...............................................................................................674
Capitolul II. Preşedinţia Curţii şi rolul biroului.................................................... 674
Art. 8. Alegerea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Curţii,
a preşedinţilor şi vicepreşedinţilor de secţii........................................... 674
Art. 9. Atribuţiile preşedintelui Curţii............................................................ 675
Art. 9A. Rolul biroului.................................................................................... 675
Art. 10. Atribuţiile vicepreşedinţilor Curţii.................................................... 676
Art. 11. înlocuirea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Curţii.......................676
Art. 12. Preşedinţia secţiilor şi a camerelor....................................................676
Art. 13. Incapacitatea de exercitare a funcţiei................................................676
Art. 14. Reprezentarea echilibrată a sexelor.................................................. 676
Capitolul III. Grefa ..................................................................................................677
Art. 15. Alegerea grefierului............................................................................ 677
Art. 16. Alegerea grefierilor adjuncţi...............................................................677
Art. 17. Atribuţiile grefierului......................................................................... 677
Art. 18. Organizarea grefei.......... ....................................................................678
Capitolul IV. Funcţionarea Curţii............................................................................678
Art. 19. Sediul Curţii........................................................................................678
Art. 20. Sesiunile plenare ale Curţii................................................................ 678
1Traducerea autorului. Versiunile oficiale, în limbile engleză şi franceză, se găsesc pe

site-ul Curţii, www.echr.coe.int
Bîrsan 667
Anexa 1 Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului
Art. 21. Alte sesiuni ale C urţii.............................................................................679

Art. 22. Deliberările..............................................................................................679
Art. 23. Votul........................................................................................................ 679
Art. 23 A. Deciziile adoptate prin acordtacit......................................................679
Capitolul V. Formaţiunile de judecată....................................................................... 680
Art. 24. Compunerea Marii Camere................................................................... 680
Art. 25. Constituirea secţiilor..............................................................................681
Art. 26. Constituirea camerelor.......................................................................... 682
Art. 27. Comitetele...............................................................................................682
Art. 28. Indisponibilitatea, abţinerea sau recuzarea........................................683
Art. 29. Judecătorii ad-hoc......... ........................................................................684
Art. 30. Comunitatea de interese........................................................................ 685
Titlul II. P rocedura.........................................................................................................686

Capitolul I. Principii generale................................................................................... 686
Art. 31. Posibilitatea unor derogări speciale......................................................686
Art. 32. Instrucţiuni practice.............................................................................. 686
Art. 33. Publicitatea documentelor..................................................................... 686
Art. 34. Utilizarea limbilor oficiale..................................................................... 687
Art. 35. Reprezentarea părţilor contractante..................................................688
Art. 36. Reprezentarea reclamanţilor................................................................. 688
Art. 37. Comunicări, notificări şi citări..............................................................689
Art. 38. Observaţii scrise.................................................................................... 689
Art. 3 8A. Examinarea problemelor de procedură...........................................690
Art. 39. Măsurile provizorii............................................................ ................690
Art. 40. Comunicarea unei cereri în regimde urgenţă.........................................690
Art. 41. Ordinea examinării cererilor..................................................................690
Art. 42. Conexarea şi examinarea simultană a cererilor.................................... 690
Art. 43. Radierea şi reînscrierea pe rol (a unei cereri)......................................'691
Art. 44. Terţii intervenienţi................................................................................. 691
Art. 44A. Obligaţia de a coopera cu Curtea...................................................... 692
Art. 44B. Nerespectarea unei dispoziţii a C urţii.............................................. 693
Art. 44C. Lipsa de „participare efectivă” ..........................................................693
Art. 44D. Observaţii nepertinente formulate de o parte.................................. 693
Art. 44E. „Retragerea” cererii (renunţarea la judecată)..................................... 693
Capitolul II. Cererea introductivă de instanţă.........................................................693
Art. 45. Semnăturile............................................................................................ 693
Art. 46. Conţinutul unei cereri interstatale....................................................... 694
Art. 47. Conţinutul unei cereri individuale........................................................ 694
Capitolul III. Judecătorii raportori...........................................................................695
Art. 48. Cererile interstatale...............................................................................695
Art. 49. Cererile individuale................................................................................696
668 Bîrsan
Cuprins Anexa 1
Art. 50. Procedura în faţa Marii Camere......................................................... 696

Capitolul IV. Procedura examinării admisibilităţii................................................ 696
Cererile interstatale............................................................................................... 696
Art. 51 Repartizarea cererii şi procedura subsecventă...................................696
Cererile individuale............................................................................................... 697
Art. 52. Repartizarea cererii unei secţii........................................................... 697
Art. 53. Procedura în faţa unui Comitet.......................................................... 697
Art. 54. Procedura în faţa unei cam ere............................................................ 698
Art. 54A. Examinarea concomitentă a admisibilităţişi a fondului..................698
Cererile interstatale şi cereri individuale (dispoziţii comune).......................... 699
Art. 55. Excepţiile de inadmisibilitate ..............................................................699
Art. 56. Decizia camerei...... ............................................................................. 699
Art. 57. Limba pronunţării şi publicării deciziei............................................. 699
Capitolul V. Procedura subsecventă deciziei de admisibilitate.............................700
Art. 58. Cererile interstatale....................................................... ..................... 700
Art. 59. Cererile individuale............................................................................. 700
Art. 60. Cererea privitoare la „satisfacţia echitabilă” ......... ...........................700
Art. 61. Abrogat.................................... ............................................................701
Art. 62. Reglementarea amiabilă...................................................................... 701
Capitolul VI. Şedinţa publică...................................................................................701
Art. 63. Publicitatea dezbaterilor.................................................................... 701
Art. 64. Conducerea dezbaterilor.................................................................... 702
Art. 65. Judecarea în lipsă................................................................................702
Art. 66-69. Abrogate.........................................................................................702
Art. 70. Consemnarea dezbaterilor.................................................................. 702
Capitolul VII. Procedura în faţa Marii Camere.................................................... 703
Art. 71. Aplicabilitatea dispoziţiilor procedurale......... .................................703
Art. 72. Desesizarea în favoarea Marii Camere..............................................703
Art. 73. Trimiterea în faţa Marii Camere la cererea uneia din părţi.............. 703
Capitolul VIII. Hotărârile........................................................................................704
Art. 74. Conţinutul hotărârii.............................................................................704
Art. 75. Decizia privitoare la satisfacţia echitabilă.........................................704
Art. 76. Limba pronunţării şi publicării hotărârii........................................... 705
Art. 77. Semnarea, pronunţarea şi comunicarea hotărârii...............................705
Art. 78. Publicarea hotărârilor şi a altor documente.......................................705
Art. 79. Cererea de interpretare a unei hotărâri..............................................705
Art. 80. Cererea de revizuire a unei hotărâri................................................... 706
Art. 81. Rectificarea erorilor în decizii şi to hotărâri......................................706
Capitolul IX . Avizele consultative...........................................................................707
Art. 82-90 ...................................................................................................707-708
Capitolul X . Asistenţa judiciară..............................................................................708
Art. 91-96 ...................................................................................................708-709
Bîrsan 669
T itlul III. Dispoziţii tra n z ito rii...................................................................................710

Art. 97-98. Abrogate................. ......................................................................... 710
Art. 99. Raporturile între Curte şi Comisie...................................................... 710
Art. 100. Procedura în faţa unei camere sau în faţa Marii Camere..................710
Art. 101. Acordarea a asistenţei judiciare............................................ .............. 711
Art. 102. Cererea de interpretare sau de revizuire a unei hotărâri................... 711
Titlul IV. Dispoziţii fin ale..........................................................................................712

Art. 103. Amendarea (modificarea) sau suspendarea aplicării
unui text.......................................................................... ..................... 712
Art. 104. Intrarea în vigoare a Regulamentului.......... ...................................... 712
Anexă ia Regulament (privitoare la anch ete)......................................................... 713

Art. A l. Măsuri de instrucţie..............................................................................713
Art. A2. Obligaţiile părţilor privitoare la măsurile de instrucţie...................... 713
Art. A3. Neprezentarea în faţa delegaţiei........................................................... 714
Art. A4. Conducerea procedurii în faţa delegaţiei.............................................714
Art. A5. Citarea martorilor, experţilor şi a altor persoane
în faţa delegaţiei................................................................................... 714
Art. A6. Jurământul sau declaraţia solemnă a martorilor şi experţilor
audiaţi de delegaţie................................................................................ 715
Art. A7. Audierea martorilor, experţilor sau a altor persoane
de către delegaţie.....................................................................................715
Art. A8. Consemnarea audierilor efectuatede delegaţie....................................716
Instrucţiuni p ractice.................................................................................................... 717

I. Cererea de măsuri provizorii.......................................................................... 717
II. Cererea introductivă de instanţă....................................................................719
III. Observaţiile scrise.........................................................................................721
Index an a litic................................................................................................................ 725
670 Bîrsan
Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
văzând Convenţia privitoare la salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi protocoalele sale,
adoptă prezentul Regulament
Art. 1.1Definiţii
în scopul aplicării prezentului Regulament şi numai dacă din context nu rezultă
contrariul:
a) termenul „Convenţie” desemnează Convenţia de salvgardare a drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale şi protocoalele sale;
b) expresia „Plenara judecătorilor Curţii” („Plenul Curţii”) desemnează Curtea
Europeană a Drepturilor Omului reunită în plen;
c) expresia „Mare Cameră” desemnează Marea Cameră de 17 judecători consti
tuită pe temeiul art. 27 parag. 1 al Convenţiei;
d) termenul „secţie” desemnează o cameră constituită prin hotărârea Plenarei
judecătorilor Curţii pentru o perioadă determinată în temeiul art. 26 lit. b) al
Convenţiei, iar expresia „preşedinte de secţie” desemnează judecătorul ales ca
preşedinte al acestei formaţiuni de Plenara judecătorilor Curţii pe temeiul art. 26
lit. c) al Convenţiei;
e) termenul „cameră” desemnează o cameră de 7 judecători constituită pe
temeiul art. 27 parag. 1 din Convenţie, iar expresia „preşedintele camerei”
desemnează judecătorul care prezidează o asemenea formaţiune;
f) termenul „comitet” desemnează un comitet de trei judecători constituit pe
temeiul art. 27 parag. 1 al Convenţiei;
g) termenul „Curte” desemnează fie Curtea întrunită în plenul judecătorilor ei,
fie Marea Cameră, fie o secţie, fie o cameră, fie un comitet sau colegiul de cinci
judecători prevăzut de art. 43 parag. 2 al Convenţiei;
h) expresia Judecător ad-hoc” desemnează orice persoană, alta decât
judecătorul ales, desemnată de către o Parte contractantă pe temeiul art. 27
parag. 2 al Convenţiei pentru a face parte dintr-o Mare Cameră sau dintr-o cameră;
i) termenii de .judecător” şi .judecători” desemnează judecătorii aleşi de
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi judecătorii ad-hoc;
j) expresia .judecător raportor” desemnează un judecător numit pentru a
îndeplini atribuţiile prevăzute de art. 48 şi art. 49 din prezentul Regulament;
1Astfel cum a fost modificat Ia 7 iulie 2003.
Bîrsan 671
k) termenul „delegat” desemnează un judecător numit de cameră pentru a

face parte dintr-o delegaţie (a Curţii); expresia „şefiil delegaţiei” desemnează
judecătorul numit de cameră pentru a conduce delegaţia;
1) termenul „delegaţie” desemnează un organ compus din delegaţi, din membrii
ai grefei şi din orice alte persoane numite de cameră pentru a asista delegaţia;
m) termenul „grefier” desemnează, potrivit contextului, grefierul Curţii sau
grefierul unei secţii;
n) termenii „parte” şi „părţi” desemnează:
- părţile contractante reclamante sau pârâte;
- reclamantul (persoană fizică, organizaţie neguvemamentală sau grup de
particulari) care a sesizat Curtea pe temeiul art. 34 al Convenţiei;
o) expresia „terţ intervenient” desemnează orice stat contractant sau orice
persoană interesată care, pe temeiul art. 36 parag. 1 şi 2 al Convenţiei, şi-a exercitat
dreptul de a depune observaţii scrise şi de a participa la dezbaterile unei şedinţe
publice la care a fost invitat;
p) termenii de „audiere” („şedinţă”) şi „audieri” („şedinţe”) desemnează
dezbaterile consacrate admisibilităţii şi/sau fondului unei cauze, unei cereri de
revizuire, de interpretare sau de aviz consultativ;
q) expresia „Comitetul Miniştrilor” desemnează Comitetul Miniştrilor al
Consiliului Europei;
r) termenii „fosta Curte” şi „Comisia” desemnează Curtea şi Comisia
Europeană a Drepturilor Omului create pe temeiul fostului art. 19 al Convenţiei.
672 Bîrsan
Titlul I. Organizarea şi funcţionarea Curţii Anexa 1
T itlu l I. O rg a n iza re a şi fu n cţio n a rea C u rţii
Capitolul I. Judecătorii
Art. 2. Calculul duratei mandatului

1. Durata mandatului unui judecător ales se socoteşte începând cu data
alegerii sale. Cu toate acestea, dacă un judecător este reales la expirarea mandatului
său, sau ales pentru a înlocui un judecător al cărui mandat a expirat sau urmează
să expire, durata mandatului său se socoteşte începând cu data acestei expirări.
2. In conformitate cu art. 23 parag. 5 din Convenţie, judecătorul ales pentru a
înlocui un judecător al cărui mandat nu a expirat duce la sfârşit mandatul
predecesorului său.
3. In conformitate cu art. 23 parag. 7 al Convenţiei, judecătorul ales rămâne în
funcţie până în momentul la care succesorul său a depus jurământul sau a făcut
declaraţia solemnă prevăzute de art. 3 din prezentul Regulament.
Art. 3. Jurământul sau declaraţia solemnă

1. înainte de a-şi începe activitatea fiecare judecător ales trebuie ca, la prima
reunire a Plenarei Curţii la care asistă după alegerea sa sau, la nevoie, în faţa
preşedintelui Curţii, să depună jurământul sau să facă următoarea declaraţia solemnă:
„Jur” - sau „Declar solemn” - „că-mi voi exercita funcţia de judecător cu
onoare, independenţă şi imparţialitate şi că voi respecta secretul deliberărilor”.
2. Aceasta se consemnează într-un proces-verbal.
A rt 4. Incompatibilităţi
Astfel cum dispune art. 21 parag. 3 din Convenţie, pe perioada mandatului lor
judecătorii nu pot exercita nici o activitate politică sau administrativă şi nici o
activitate profesională incompatibilă cu îndatorirea lor de independenţă şi de
imparţialitate sau cu disponibilitatea impusă de exercitarea unei activităţi cu caracter
continuu. Fiecarejudecător declară preşedintelui Curţii orice activitate suplimentară.
In caz de dezacord între acesta din urmă şi judecătorul interesat, orice problemă
pusă de o asemenea situaţie va fi soluţionată de Plenara judecătorilor Curţii.
Art. 5. Ordinea protocolară (Rangul)

1. Judecătorii aleşi urmează, ca rang, după preşedintele şi vicepreşedinţii
Curţii şi după preşedinţii secţiilor, în ordinea datei la care au fost aleşi; în caz de
realegere, chiar dacă nu imediată, se ia în considerare durata funcţiei de judecător
ales exercitată anterior de cel interesat.
Bîrsan 673
2. Vicepreşedinţii Curţii aleşi în această funcţie în aceeaşi zi iau rang potrivit

duratei funcţiei lor de judecător. în caz de egalitate, rangul se atribuie potrivit
vârstei. Aceeaşi regulă se aplică şi preşedinţilor de secţii.
3. Judecătorii cu durata egală a funcţiei iau rang potrivit vârstei.
4. Judecătorii ad-hoc iau rang potrivit vârstei, după judecătorii aleşi.
A rt 6. Demisia
Demisia unui judecător se adresează preşedintelui Curţii, care o transmite
Secretarului general al Consiliului Europei. Sub rezerva aplicării art. 24 parag. 4
in fin e şi art. 26 parag. 3 ale prezentului Regulament, ea conduce la vacanţa
postului.
A rt 7. Revocarea
Un judecător nu poate fi revocat din funcţia sa decât dacă ceilalţi judecători,
întruniţi în şedinţă plenară, decid, cu o majoritate a două treimi din numărul
judecătorilor aleşi în funcţie, că el a încetat să mai corespundă condiţiilor impuse
funcţiei. El trebuie să fie audiat în prealabil de Plenara judecătorilor Ciuţii. Orice
judecător poate iniţia procedura de revocare.
Capitolul II. 1 Preşedintele Curţii şi rolul biroului
A rt 8 .2 Alegerea preşedintelui, a vicepreşedinţilor Curţii, a preşedinţilor

şi a vicepreşedinţilor de secţii
1. Curtea reunită în plen alege preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi ai ei şi
preşedinţii de secţii pentru o durată de 3 ani, fără ca aceasta perioadă să poată
depăşi durata mandatului celui ales.
2. De asemenea, fiecare secţie îşi alege un vicepreşedinte pentru o perioadă
de trei ani, care îl înlocuieşte pe preşedinte în cazul în care acesta se află în
imposibilitate de a-şi exercita funcţia.
3. Un judecător ales conform dispoziţiilor parag. 1 sau 2 de mai sus nu poate
fi reales decât o singură dată pentru o funcţie de acelaşi nivel. Această limită
impusă numărului de mandate nu împiedică pe judecătorul titular al unui mandat
de genul celui arătat mai sus la data intrării în vigoare a prezentului amendament
al art. 8 din Regulament3 să fie reales o dată în aceeaşi funcţie.
1Astfel cum a fost modificat la 7 iulie 2003.

2 Astfel cum a fost modificat la 7 noiembrie 2005.
3 Această dată este 1 decembrie 2005.
674 Bîrsan
4. Preşedinţii şi vicepreşedinţii continuă a-şi exercita atribuţiile până la alegerea

succesorilor lor.
5. Alegerile reglementate de acest articol se desfăşoară prin vot secret; la el
pot participa numai judecătorii prezenţi. Dacă nici un candidat nu întruneşte
majoritatea absolută de voturi, se procedează la unul sau mai multe tururi adiţionale
de scrutin, până când un candidat întruneşte majoritatea absolută. La fiecare tur,
judecătorul care a obţinut cel mai mic număr de voturi este eliminat. Dacă mai
mulţi candidaţi obţin, fiecare, cel mai mic număr de voturi, este eliminat numai
acel candidat aflat într-o asemenea situaţie care este ultimul în ordinea protocolară
stabilită conform art. 5 al prezentului Regulament. în caz de număr egal de voturi
între cei doi candidaţi în turul de scrutin final, are preferinţă judecătorul aflat pe
cea mai bună poziţie protocolară, în conformitate cu acelaşi art. 5.
A rt 9. Atribuţiile preşedintelui Curţii

1. Preşedintele Curţii conduce lucrările şi serviciile Curţii. El reprezintă Curtea
şi, în special, asigură relaţiile ei cu autorităţile Consiliului Europei
2. El prezidează şedinţele plenare ale Curţii, şedinţele Marii Camere şi cele ale
colegiului de cinci judecători.
3. El nu participă la examinarea cauzelor aflate pe rolul camerelor, decât în
calitate de judecător ales pentru partea contractantă aflată în cauză.
A rt 9A .1 Rolul biroului
1. a) Curtea îşi organizează un birou, alcătuit din preşedintele şi vicepreşedinţii
ei şi din preşedinţii de secţie. Atunci când unul din vicepreşedinţii Curţii2 sau un
preşedinte de secţie nu poate participa la şedinţele biroului, el este înlocuit de
vicepreşedintele secţiei sau, în absenţa acestuia, de acel membru al secţiei care
se află imediat după el în ordinea protocolară prevăzută de art. 5 din Regulament.
b) biroul poate invita la una din reuniunile sale orice membru al Curţii sau
orice altă persoană a cărei prezenţă o socoteşte necesară.
2. Biroul este asistat de grefier şi de grefierii-adjuncţii.
3. Biroul are ca misiune să-l asiste pe preşedinte în îndeplinirea atribuţiilor
sale de conducere a lucrărilor şi a serviciilor Curţii. în acest scop, preşedintele
Curţii poate să-i supună orice problemă administrativă sau extrajudiciară ce ţine
de competenţa sa.
4. De asemenea, biroul facilitează coordonarea între secţiile Curţii.
1Text introdus la 7 iulie 2003.
2Această precizare a Regulamentului are a fi înţeleasă prin raportare la decizia Plenarei
judecătorilor potrivit cu care cei doi vicepreşedinţi ai Curţii sunt, totodată, şi preşedinţi
de secţie; (a se vedea art. 10 partea finală din Regulament).
Bîrsan 675
5. Preşedintele poate consulta biroul înainte de a emite instrucţiuni practice

în sensul art. 32 din prezentul Regulament şi înainte de a aproba instrucţiunile
generale stabilite de grefier pe temeiul art. 17 parag. 4 din prezentul Regulament.
6. Biroul poate aduce orice problemă la cunoştinţa Plenarei judecătorilor
Curţii, căreia îi poate supune, de asemenea, propuneri.
7. Un proces-verbal al fiecărei reuniuni a biroului este redactat şi distribuit
judecătorilor în cele două limbi oficiale ale Curţii. Secretarul biroului este desemnat
de grefier, cu acordul preşedintelui Curţii.
Art. 10. Atribuţiile vicepreşedinţilor Curţii

Vicepreşedinţii Curţii asistă pe preşedintele acesteia. Ei îl înlocuiesc în caz de
indisponibilitate sau de vacanţă a funcţiei sau la cererea acestuia. Ei îndeplinesc,
de asemenea, funcţia de preşedinte de secţie.
Art. 11. înlocuirea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Curţii

în caz de indisponibilitate simultană a preşedintelui şi a vicepreşedinţilor,
sau în caz de vacanţă simultană a acestor funcţii, preşedinţia este asumată de
preşedinţii de secţie sau, dacă nici unul din ei nu este disponibil, de către un alt
judecător ales, urmându-se ordinea protocolară stabilită de art. 5 din Regulament.
A rt 12. 1Preşedinţia secţiilor sau a camerelor

Preşedinţii de secţie prezidează şedinţele secţiei şi cele ale camerelor din care
fac parte şi conduc lucrările secţiilor. Vicepreşedinţii secţiilor îi înlocuiesc în caz
de indisponibilitate sau de vacanţă a preşedinţiei de secţie, sau la cererea
preşedintelui de secţie. în lipsa lor, ei sunt înlocuiţi de membrii secţiei şi ai
camerelor, după ordinea protocolară stabilită de art. 5 din Regulament.
A rt 13. 2 Incapacitatea de exercitare a funcţiei

Membrii Curţii nu pot exercita preşedinţia într-o cauză în care este parte
statul ai cărui resortisanţi sunt sau pentru care au fost aleşi, sau într-o cauză în
care au fost desemnaţi ca judecători pe temeiul art. 29 parag. 1 a) sau al art. 38
parag. 1 din prezentul Regulament.
A rt 14. Reprezentarea echitabilă a sexelor

în desemnările reglementate de prezentul capitol şi de capitolul următor, Curtea
va urma o politică de reprezentare echilibrată a sexelor.
1Astfel cum a fost modificat la 17 iunie şi la 8 iulie 2002.

676 Bîrsan
Capitolul III. Grefa
A rt 15. Alegerea grefierului

1. Curtea, reunită în plen, îşi alege grefierul. Candidaţii trebuie să se bucure
de cea mai înaltă consideraţie morală şi să aibă cunoştinţele juridice, administra
tive şi lingvistice, precum şi experienţa necesare exercitării atribuţiilor.
2. Grefierul este ales pentru o perioadă de cinci ani şi este reeligibil. El nu
poate fi revocat din funcţie decât dacă judecătorii, reuniţi în sesiune plenară,
decid, cu o majoritate de două treimi din numărul judecătorilor în funcţie, că cel în
cauză a încetat să mai corespundă condiţiilor impuse funcţiei. Acesta trebuie să
fie audiat, în prealabil, de Plenul Curţii. Orice judecător poate declanşa procedura
de revocare.
3. Alegerile reglementate de prezentul articol se desfăşoară prin vot secret; la
el participă numai judecătorii prezenţi. Dacă nici un candidat nu întruneşte
majoritatea absolută, se procedează la un tur de scrutin de balotaj între candidaţii
care au primit cel mai mare număr de voturi. în caz de număr egal de voturi, în
primul rând va fi preferată o candidată, iar dacă nu este nici una, candidatul cel
mai în vârstă.
4. înainte de a-şi prelua funcţia, grefierul trebuie ca, în faţa Curţii întrunită în
plen sau, în caz de nevoie, în faţa preşedintelui Curţii, să presteze jurământ sau să
facă următoarea declaraţie solemnă:
„Jur” - sau „Declar în mod solemn” - „că-mi voi exercita cu totală loialitate,
discreţie şi conştiinţă, atribuţiile ce mi-au fost încredinţate în calitatea mea de
grefier al Curţii Europene a Drepturilor Omului”.
Aceasta se consemnează într-un proces-verbal.
Art. 16. Alegerea grefierilor-adjuncţi

1. Plenara judecătorilor Curţii alege, de asemenea, doi grefieri-adjuncţi, în
condiţiile, în modalitatea şi pe durata mandatului definite în articolul precedent.
Procedura prevăzută pentru revocarea grefierului se aplică în mod similar pentru
revocarea grefierilor-adjuncţi. Curtea îl consultă în prealabil pe grefier.
2. înainte de intrarea în funcţie, grefierul-adjunct trebuie, în faţa Plenului
Curţii sau, la nevoie, în faţa preşedintelui ei, să presteze jurământ sau să facă o
declaraţie solemnă asemănătoare celor prevăzute pentru grefier; aceasta se
consemnează într-un proces-verbal.
Art. 17. Atribuţiile grefierului

1. Grefierul asistă Curtea în îndeplinirea funcţiilor sale. El răspunde de
organizarea şi de activităţile grefei, sub autoritatea preşedintelui Curţii.
Bîrsan 677
2. EI păstrează arhivele Curţi şi serveşte ca intermediar în privinţa comunicărilor

şi notificărilor adresate acesteia sau care emană de la ea, cu privire la cauzele
care-i sunt sau care urmează să-i fie supuse soluţionării.
3. Grefierul, sub rezerva obligaţiei de rezervă şi de discreţie impusă de funcţia
sa, răspunde cererilor de informaţii privitoare la activitatea Curţii, în special celor
care provin din partea presei.
4. Funcţionarea grefei este reglementată de instrucţiuni generale întocmite
de grefier şi aprobate de preşedintele Curţii.
Art. 18. Organizarea grefei

1. Grefa este compusă din grefieri de secţie, în număr egal cu cel al secţiilor
constituite de Curte, şi din departamentele necesare pentru a furniza Curţii
serviciile administrative şi juridice necesare funcţionării ei.
2. Grefierul de secţie asistă secţia în îndeplinirea funcţiilor sale; el poate fi
ajutat de un grefier de secţie adjunct.
3. Agenţii grefei, inclusiv asistenţiijuridici, dar nu şi grefierul şi grefierii-adjuncţi,
sunt numiţi de Secretarul general al Consiliului Europei, cu acordul preşedintelui
Curţii sau al grefierului, care acţionează pe baza instrucţiunilor ce-i sunt date
de preşedinte.
Capitolul IV. Funcţionarea Curţii

Art. 19. Sediul Curţii
1. Sediul Curţii este stabilit la Strasbourg, sediul Consiliului Europei. Curtea
poate, totuşi, atunci când socoteşte că este util, să-şi exercite funcţiile în alte
locuri pe teritoriul statelor membre ale Consiliului Europei.
2. Curtea poate decide, la orice stadiu al instrucţiei unei cereri, că este necesar
ca ea însăşi sau unul sau mai mulţi dintre membrii ei să procedeze la o anchetă
sau la îndeplinirea oricărei alte misiuni în alte locuri.
Art. 20. Sesiunile plenare ale Curţii

1. Pe baza convocării preşedintelui ei, Curtea se reuneşte în sesiune plenară
atunci când exerciţiul funcţiilor ce-i incumbă pe temeiul Convenţiei sau în baza.
prezentului Regulament impune aceasta. Preşedintele procedează la convocarea
plenară dacă cel puţin o treime dintre membrii ei o cer, şi, în orice caz, o dată pe an,
pentru examinarea problemelor administrative.
2. Pentru funcţionarea Curţii în sesiune plenară este necesar un cvorum de
două treimi din numărul judecătorii aleşi.
3. Dacă acest cvorum nu este întrunit, preşedintele amână şedinţa.
678 Bîrsan
Art. 21. Alte sesiuni ale Curţii

1. Marea Cameră, camerele şi comitetele au o activitate permanentă. Totuşi, la
propunerea preşedintelui ei, Curtea stabileşte în fiecare an sesiunile de lucru.
2. în afara acestor perioade, Marea Cameră şi camerele pot fi convocate de
preşedintele lor în caz de urgenţă.
A rt 22. Deliberările
1. Curtea deliberează în camera de consiliu. Deliberările ei rămân secrete.
2. Numai judecătorii iau parte la deliberări. Sunt prezenţi în camera de consiliu
grefierul sau persoana desemnată spre a-1 înlocui, precum şi alţi agenţi ai grefei şi
interpreţi a căror asistenţă este necesară. Nici o altă persoană nu poate fi admisă
la deliberări, decât pe temeiul unei decizii speciale a Curţii.
3. înainte de orice vot cu privire la o problemă supusă Curţii, preşedintele
poate invita judecătorii să-şi exprime opinia.
Art. 23. Votul

1. Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea judecătorilor prezenţi. în caz de
egalitate de voturi, votul se repetă, iar dacă există din nou egalitate votul
preşedintelui este preponderent. Acest paragraf se aplică în lipsa unei prevederi
contrare a prezentului Regulament.
2. Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale camerelor sunt adoptate cu votul
majorităţii judecătorilor. Nu sunt admise abţineri în privinţa votului final privitor
la admisibilitatea sau la fondul cauzei.
3. Ca regulă generală, votul se exprimă prin ridicarea mâinii. Preşedintele
poate decide să se procedeze la un vot nominal, în ordinea protocolară inversată.
4. Orice problemă supusă votului trebuie formulată în termeni precişi.
Art. 23A .1Deciziile adoptate prin acord tacit

Atunci când este necesară soluţionarea unei probleme de procedură sau a
oricărei alte probleme în afara reuniunilor programate, preşedintele poate da
instrucţiuni să circule un proiect de decizie printre judecători şi să fixeze acestora
un termen pentru a formula observaţii. în absenţa oricărei obiecţii din partea
judecătorilor, propunerea este considerată adoptată la expirarea acelui termen.
1Introdus la 13 decembrie 2004.
44 . Bîrsan 679
Capitolul V. Formaţiunile de judecată
Art. 24. 1Compunerea Marii Camere

1. Marea Cameră se compune din şaptesprezece judecători şi cel puţin trei
judecători supleanţi.
2. a) Fac parte din Marea Cameră preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii, precum
şi preşedinţii de secţie. Atunci când un vicepreşedinte al Curţii sau un preşedinte
de secţie nu poate face parte din Marea Cameră, acesta este înlocuit de către
vicepreşedintele acelei secţii.
b) Judecătorul ales în numele părţii contractante în cauză sau, dacă este
cazul, judecătorul desemnat pe temeiul art. 29 sau al art. 30 din Regulament face
parte de drept din Marea Cameră, conform dispoziţiilor art. 27 parag. 2 şi 3 din
Convenţie.
c) în cauzele în care Marea Cameră este învestită pe temeiul art. 30 din
Convenţie, ea include membrii camerei care s-a desesizat.
d) în cauzele în care este învestită pe temeiul ar. 43 din Convenţie, Marea
Cameră nu cuprinde nici un judecător care a participat la deliberările camerei
originare cu privire la admisibilitatea sau cu privire la fondul cauzei, cu excepţia
preşedintelui acestei camere şi a judecătorului ales în numele părţii contractante
în cauză.
e) Judecătorii şi judecătorii supleanţi care trebuie să completeze Marea Cameră
în fiecare cauză cu care ea este învestită sunt desemnaţi dintre ceilalţi judecători
rămaşi, prin tragere la sorţi efectuată de preşedinte, în prezenţa grefierului.
Modalităţile tragerii la sorţi sunt stabilite de Plenul Curţii, care veghează la a
asigura o compoziţie geografică echilibrată care să reflecte diversitatea sistemelor
juridice care există în statele contractante.
f) Atunci când examinează o cerere de aviz consultativ formulată pe temeiul
art. 47 din Convenţie, Marea Cameră se constituie conform dispoziţiilor
paragrafelor 2 a) şi e) din prezentul articol.
3. Dacă vreun judecător nu poate participa la lucrările Marii Camere, el este
înlocuit de către unul dintre judecătorii supleanţi, în ordinea în care aceştia au
fost desemnaţi pe baza dispoziţiilor paragrafului 2 e) din prezentul articol.
4. Judecătorii şi judecătorii supleanţi desemnaţi conform dispoziţiilor
menţionate anterior participă la judecarea cauzei până la finalizarea procedurii.
La expirarea mandatului lor, ei continuă să participe la judecarea unei cauze dacă
1Astfel cum a fost modificat la 8 decembrie 2000, la 13 decembrie 204, la 4 iulie 2005
şi la 7 noiembrie 2005.
680 Bîrsan
au participat la examinarea fondului acesteia. Aceste dispoziţii se aplică şi în

privinţa avizelor consultative.
5. a) Colegiul de cinci judecători al Marii Camere competent să examineze o
cerere prezentată pe temeiul art. 43 din Convenţie se compune din:
- preşedintele Curţii; dacă preşedintele este indisponibil, el este înlocuit de
vicepreşedintele cu rang protocolar mai înalt;
- preşedinţii a două secţii desemnate prin rotaţie; dacă preşedintele unei
secţii astfel desemnate este indisponibil, el este înlocuit de vicepreşedintele
acestei secţii;
- doi judecători desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii din rândul celorlalte
secţii care nu au preşedinţii în colegiu în perioada respectivă; aceştia vor face
parte din colegiu o perioadă de şase luni;
- cel puţin doi judecători supleanţi, desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii
aleşi din secţiile cărora aparţin judecătorii aleşi pentru o perioadă de şase luni.
b) Atunci când examinează o cerere de trimitere, colegiul nu trebuie să cuprindă
nici un judecător care a luat parte la examinarea admisibilităţii sau a fondului
cauzei respective.
c) Un judecător ales pentru statul interesat în cauza pentru care s-a cerut
trimiterea sau cetăţean al acestei ţări nu poate face parte din colegiu atunci când
acesta examinează cererea respectivă. De asemenea, un judecător ales pentru
statul în cauză pe temeiul art. 29 sau al art. 30 din Regulament nu poate participa
la examinarea cererii.
d) Dacă un membru al colegiului este indisponibil pentru motivele arătate la
alineatele b) sau c), el este înlocuit de un judecător supleant, desemnat prin
rotaţie dintre judecătorii aleşi din cadrul secţiilor pentru a face parte din colegiu
o perioadă de şase luni.
Art. 25. Constituirea secţiilor

1. Camerele prevăzute de art. 26 lit. b) din Convenţie (şi denumite „secţii” în
prezentul Regulament) sunt constituite de Plenul Curţii, la propunerea
preşedintelui, pentru o perioadă de 3 ani începând cu alegerea titularilor funcţiilor
prezidenţiale potrivit art. 8 din prezentul Regulament. Se constituie cel puţin
4 secţii.
2. Fiecare judecător este membru al unei secţii. Compunerea secţiilor trebuie
să fie echitabilă, atât din punct de vedere geografic, cât şi din punctul de vedere
al reprezentării sexelor şi ţinând seama de diferitele sisteme juridice existente în
statele contractante.
Bîrsan 681
3. Atunci când un judecător încetează a mai face parte din Curte înainte de
sfârşitul perioadei pentru care secţia a fost constituită, succesorul său îl înlo
cuieşte ca membru al acelei secţii.
4. în mod excepţional, preşedintele Curţii poate face modificări în alcătuirea
secţiilor, dacă circumstanţele o impun.
5. La propunerea preşedintelui, Plenara judecătorilor poate constitui o secţie
suplimentară.1
Art. 2 6 .2Constituirea camerelor

1. Camerele de şapte judecători prevăzute de art. 27 parag. 1 al Convenţiei
pentru examinarea cauzelor cu soluţionarea cărora este sesizată Curtea sunt
constituite pe baza secţiilor, după cum urmează.
a) Sub rezerva parag. 2 al prezentului articol şi a art. 28 parag. 4 ultima frază ale
prezentului Regulament, camera cuprinde, pentru fiecare cauză, pe preşedintele
secţiei şi pe judecătorul ales pentru partea contractantă în cauză. Dacă acesta nu
este membru al secţiei căreia i-a fost atribuită cererea în conformitate cu dispoziţiile
art. 51 sau 52 ale prezentului Regulament, el face parte de drept din cameră,
potrivit art. 27 parag. 2 din Convenţie; dacă acest judecător este indisponibil sau
se abţine se aplică dispoziţiile art. 29 din prezentul Regulament.
b) Ceilalţi membri ai camerei sunt desemnaţi de preşedintele secţiei, prin
rotaţiei, dintre membrii acesteia,
c) Membrii secţiei care nu sunt desemnaţi în acest fel participă la judecarea
cauzei în calitate de supleanţi.
2. Judecătorul ales pentru statul în cauză, sau, dacă este cazul, judecătorul
ales sau judecătorul ad hoc desemnat conform art. 29 sau art. 30 ale prezentului
Regulament poate fi dispensat de preşedintele camerei să asiste la şedinţele
consacrate problemelor preparatorii sau procedurale. Pentru buna desfăşurare a
acestor şedinţe, se prezumă că statul în cauză a desemnat în locul său, conform
art. 29 parag. 1 din prezentul Regulament, pe primul judecător supleant.
3. Chiar şi după încetarea mandatului său, judecătorul continuă a participa la
judecarea cauzelor dacă a participat la examinarea fondului acestora.
A rt 27. Comitetele
1. Pe temeiul art. 27 parag. 1 din Convenţie se constituie comitete de trei
judecători aparţinând aceleiaşi secţii. După consultarea preşedinţilor secţiilor,
preşedintele Curţii decide asupra numărului comitetelor ce au a fi create.
1Menţionăm că, la 4 iulie 2005, Plenara judecătorilor Curţii a decis constituirea unei
a V-a secţii; ea va fi operaţională începând cu 1 martie 2006.
2 Astfel cum a fost modificat la 17 iunie şi la 8 iulie 2002.
682 Bîrsan
2. Comitetele sunt constituite pentru o perioadă de 12 luni, prin rotaţie, dintre

membrii secţiei, alţii decât preşedintele ei.
3. Membrii secţiei care nu sunt membri ai unui comitet pot fi desemnaţi să
înlocuiască pe acei membri ai comitetului care sunt indisponibili.
4. Fiecare comitet este prezidat de către un membru al acestuia, desemnat
după ordinea protocolară a judecătorilor secţiei.
Art. 2 8 .1Indisponibilitatea, abţinerea sau recuzarea

1. Orice judecător ce nu poate participa la şedinţele pentru care este convocat
înştiinţează despre aceasta, în cel mai scurt timp, pe preşedintele camerei.
2. Nici un judecător nu poate participa la examinarea unei cereri dacă:
a) are un interes personal în acea cerere, rezultat, de exemplu, dintr-un raport
matrimonial sau de familie, sau dintr-o altă legătură de rudenie apropiată, dintr-o
strânsă legătură personală sau profesională, ori dintr-un raport de subordonare
cu oricare dintre părţi;
b) a intervenit anterior în cauză, fie ca agent, avocat sau consilier al unei părţi
sau al unei persoane ce are un interes în cauză, fie, la nivel naţional sau la nivel
internaţional, ca membru al unei alte jurisdicţii sau al unei comisii de anchetă, fie
în orice altă calitate;
c) desfăşoară, în timp ce este judecător adhoc sau fost judecător ales care
continuă a participa la examinarea cauzei pe temeiul art. 26 parag. 3 din prezentul
Regulament, o activitate politică sau administrativă sau o activitate profesională
incompatibilă cu independenţa sau cu imparţialitatea sa;
d) a exprimat în public, prin media, în scris, prin acţiuni publice sau pe orice altă
cale, opinii care, în mod obiectiv, sunt de natură să afecteze imparţialitatea sa;
e) pentru oricare alt motiv, se pune în discuţie, în mod legitim, independenţa
sau imparţialitatea sa.
3. Dacă un judecător se abţine pentru unul dintre aceste motive, el îl informează
pe preşedintele camerei, care-1 dispensează de a mai participa la examinarea acelei
cauze.
4. Dacă judecătorul aflat într-o asemenea situaţie sau preşedintele camerei ezită
cu privire la existenţa sau inexistenţa uneia dintre cauzele de abţinere enumerate în
parag. 2 al prezentul articol, camera decide. Camera ascultă pe judecătorul aflat
într-o asemenea situaţie, apoi deliberează şi votează în absenţa lui. Pentru deliberă
rile şi votul asupra acestei probleme, cel în cauză este înlocuit de primul judecător
supleant al camerei; la fel se va proceda şi în situaţia în care el a fost desemnat să
1Astfel cum a fost modificat la 17 iunie şi 8 iulie 2002 şi la 13 decembrie 2004.
Bîrsan 683
facă parte din cameră ca judecător ad hoc, conform art. 29 parag. 1 din prezentul
Regulament, în locul judecătorului ales pentru statul în cauză.
5. Dispoziţiile de mai sus se aplică, de asemenea, în cazul participării unui
judecător la un comitet, fiind înţeles că notificarea prevăzută la parag. 1 şi 3 se
adresează preşedintelui secţiei.
Art. 2 9 .1Judecătorii ad-hoc

1. a) Dacă un judecător ales pentru un stat aflat în cauză este indisponibil, se
abţine sau este recuzat, sau, în lipsa unui asemenea judecător, preşedintele
camerei invită acel stat să-i comunice, într-un termen de 30 de zile, dacă
intenţionează să desemneze pentru a participa la judecarea cauzei fie un alt
judecător ales, fie un judecător ad hoc, şi, în caz afirmativ, să indice, în acelaşi
timp, numele persoanei desemnate.
b) Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul în care persoana astfel desemnată este
indisponibilă sau se abţine.
c) Un judecător ad hoc trebuie să aibă calificările cerute de art. 21 parag. 1 din
Convenţie, să nu fie împiedicat să participe la judecarea unei cauze pentru oricare
dintre motivele menţionate de art. 28 din prezentul Regulament şi să corespundă
exigenţelor de disponibilitate şi de prezenţă la activitatea de judecată enunţate
de parag. 5 al prezentului articol.
2. Dacă partea contractantă în cauză nu răspunde în 30 de zile sau înainte de
expirarea prelungirii acestui termen pe care poate să i-o acorde preşedintele
camerei, se prezumă că a renunţat la dreptul de a-şi desemna un judecător
ad hoc. De asemenea, ea este prezumată că a renunţat la acest drept în situaţia în
care numeşte de două ori, cu prilejul examinării aceleiaşi cerei, ca judecător
ad hoc o persoană care nu îndeplineşte condiţiile enunţate în parag. -1 c) al
acestui articol.
3. Preşedintele camerei poate decide ca partea contractantă în cauză să fie
invitată să-şi desemneze judecătorul ad-hoc, astfel cum dispune primul paragraf
al acestui articol, numai atunci când i se va comunica cererea reclamantului, pe
temeiul art. 54 parag. 2 din Regulament. într-o asemenea situaţie, în aşteptarea
acestei desemnări, se prezumă că partea contractantă în cauză a desemnat-în
această calitate pe primul judecător supleant al camerei, în locul judecătorului
ales.
684 Bîrsan
Titlul I. Organizarea şi funcţionarea Curţii Anexai
4. După desemnarea sa, la începutul primei şedinţe consacrate examinării cauzei,

judecătorul adhoc prestează jurământ sau face declaraţia solemnă prevăzută de
art. 3 din prezentul Regulament, pentru care se întocmeşte proces-verbal.
5. Judecătorii ad hoc trebuie să fie la dispoziţia Curţii şi, sub rezerva
dispoziţiilor art. 26 parag. 2 din prezentul Regulament, să asiste la şedinţele
camerei.
A rt 3 0 .1Comunitatea de interese
1. Dacă două sau mai multe state contractante, reclamante sau pârâte, au un
interes comun, preşedintele camerei poate să le invite să desemneze, în calitate
de judecător al comunităţii de interese, pe unul din judecătorii aleşi pentru ele,
care va participa de drept la examinarea cauzei; în lipsa unui acord, el va trage la
sorţi pe cel care va participa la judecarea cauzei, dintre judecătorii propuşi de
statele interesate.
2. Preşedintele camerei poate decide să invite părţile contractante aflate într-o
asemenea situaţie să procedeze la desemnarea prevăzută de parag. 1 al acestui
articol numai atunci când cererea va fi comunicată părţii (părţilor) contractante
pârâte, pe temeiul art. 54 parag. 2 din prezentul Regulament.
3. în caz de contestaţie cu privire la existenţa comunităţii de interese sau cu
privire la orice altă problemă conexă, camera va decide, dacă este cazul, după ce
va primi observaţiile părţilor contractante interesate.
Bîrsan 685
T itlu l II. P ro c ed u r a
C apitolul I. R eguli generale
Art. 31. Posibilitatea unor derogări speciale

Dispoziţiile prezentului titlu nu împiedică Curtea ca, în examinarea unei cauze
deosebite, în caz de nevoie, să deroge de la ele, după ce va fi consultat părţile.
A rt 32. Instrucţiuni practice

Preşedintele Curţii poate emite instrucţiuni practice, în special privitor la
probleme precum derularea şedinţelor publice, depunerea observaţiilor scrise
sau a altor documente.
A rt 3 3 .1Publicitatea documentelor
1. Toate documentele privitoare la o anumită cauză, depuse de părţi sau de
terţii intervenienţi, cu excepţia celor depuse, astfel cum dispune art. 62 din
prezentul Regulament, în cadrul negocierilor purtate în vederea ajungerii la o
soluţionare amiabilă a litigiului, sunt accesibile publicului potrivit modalităţilor
practice edictate de grefier, afară de situaţia în care preşedintele camerei decide
altfel, pentru motivele indicate în parag. 2 al prezentului articol, fie din oficiu, fie
la cererea unei părţi sau a oricărei persoane interesate.
2. Accesul publicului la un document sau la o parte a unui document poate fi
restrâns în interesul moralei, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii pri
vate a părţilor o impun, sau când, în situaţii speciale, în măsura considerată strict
necesară de preşedintele camerei, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei.
3. Orice cerere de păstrare a confidenţialităţii documentelor unui dosar
formulată pe temeiul parag. 1 al prezentului articol trebuie să fie motivată şi să
precizeze dacă ea le priveşte pe toate sau numai o parte din ele.
4. Deciziile şi hotărârile camerei sunt accesibile publicului. Curtea face publice,
în mod periodic, informaţii generale privitoare la deciziile adoptate de comitete
pe temeiul art. 53 parag. 2 din prezentul Regulament.
1Astfel cum a fost modificat la 17 iunie şi la 8 iulie 2002,7 iulie 2003, precum şi la
4 iulie 2005.
686 Bîrsan
Titlul II. Procedura Anexa 1
Art. 3 4 .1Utilizarea limbilor oficiale

1. Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza.
2. Atunci când o cerere este introdusă pe temeiul art. 34 din Convenţie, toate
comunicările cu reclamantul sau cu reprezentantul său şi toate observaţiile orale
sau scrise depuse de reclamant sau de reprezentantul său, dacă nu au fost făcute
sau redactate într-una din limbile oficiale ale Curţii, trebuie să se facă sau să fie
redactate în una din limbile oficiale ale părţilor contractante, câtă vreme cererea
nu a fost comunicată unei părţi contractante, pe temeiul dispoziţiilor prezentului
Regulament. Dacă o parte contractantă este informată cu privire la introducerea
unei cereri sau aceasta i se comunică în virtutea dispoziţiilor prezentului
Regulament, cererea şi anexele sale trebuie comunicate în limba în care reclamantul
le-a depus la grefa.
3. a) Toate comunicările cu reclamantul sau cu reprezentantul său şi toate
observaţiile orale sau scrise ale reclamantului sau ale reprezentatului său ce
privesc şedinţa publică, sau care se fac după comunicarea cererii unei părţi
contractante trebuie să fie făcute sau redactate într-una din limbile oficiale ale
Curţii, afară dacă preşedintele camerei autorizează a continua să fie utilizată limba
oficială a părţii contractante.
b) Dacă o asemenea autorizare este acordată, grefierul adoptă măsurile necesare
în vederea traducerii, în franceză sau în engleză, integrală sau parţială, a observaţiilor
orale sau scrise ale reclamantului, atunci când preşedintele camerei consideră
necesară o asemenea măsură în interesul unei bune desfăşurări a procedurii.
c) în mod excepţional, preşedintele camerei poate condiţiona acordarea
autorizaţiei de suportarea de către reclamant, în tot sau în parte, a cheltuielilor
astfel ocazionate.
d) în afară de hotărârea contrară a preşedintelui camerei, toate deciziile
adoptate pe temeiul dispoziţiilor de mai sus ale prezentului paragrafrămân aplica
bile în toate fazele ulterioare ale procedurii, inclusiv cele ce vor fi impuse de
introducerea unei cereri de trimitere a cauzei în faţa Marii Camerei sau a unei
cereri de interpretare sau de revizuire a hotărârii în sensul, respectiv, al art. 73,
art. 79 şi art. 80 din prezentul Regulament.
4. a) Toate comunicările cu un stat contractant parte într-un litigiu şi toate
observaţiile orale sau scrise ce emană de la această parte trebuie să se facă sau
să fie redactate într-una din limbile oficiale ale Curţii. Preşedintele camerei poate
autoriza partea contractantă să utilizeze limba sa oficială sau una din limbile sale
oficiale pentru observaţiile sale, orale sau scrise.
1Astfel cum a fost modificat la 13 decembrie 2004.
Bîrsan 687
b) Dacă o asemenea autorizare este acordată, partea care a solicitat-o trebuie:

(i) să depună o traducere în franceză sau în engleză a observaţiilor scrise,
într-un termen stabilit de preşedintele camerei, grefierul având posibilitatea
să ia măsurile necesare pentru a asigura traducerea documentelor pe
cheltuiala părţii contractante, dacă aceasta nu a depus traducerea în cadrul
termenului ce i-a fost acordat;
(ii) să suporte cheltuielile necesare interpretării în engleză sau franceză a
observaţiilor orale, grefierul fiind acela care va adopta măsurile necesare
în vederea efectuării interpretării.
c) Preşedintele camerei poate ordona unui stat contractant parte într-un litigiu
să depună, într-un termen determinat, o traducere sau un rezumat în franceză sau
engleză al ansamblului sau al oricărei alte piese pertinente, sau extrase de pe
asemenea documente.
d) Alineatele de mai sus ale prezentului paragraf se aplică, mutatis mutandis,
terţilor intervenienţi pe temeiul art. 44 din prezentul Regulament, precum şi în
cazul utilizării unei limbi neoficiale de către un asemenea terţ.
5. în scopul facilitării înţelegerii conţinutului lor de către reclamant,
preşedintele Camerei poate invita statul contractant pârât să depună o traducere
a observaţiilor sale scrise în limba oficială sau în una dintre limbile sale oficiale.
6. Orice martor, expert sau orice altă persoană care compară în faţa Curţii
poate utiliza propria sa limbă, dacă nu stăpâneşte suficient nici una din cele două
limbi oficiale. într-o asemenea situaţie, grefierul ia toate măsurile necesare în
vederea asigurării traducerii.
A rt 35. Reprezentarea părţilor contractante

Părţile contractante sunt reprezentate de agenţi, care pot fi asistaţi de avocaţi
şi consilieri.
A rt 3 6 .1Reprezentarea reclamanţilor
1. Persoanele fizice, organizaţiile neguvemamentale şi grupurile de particulari
prevăzute de art. 34 din Convenţie pot să depună iniţial cererile fie ele însele, fie
prin reprezentant.
2. Odată cererea comunicată părţii contractante pârâte pe temeiul art. 54
parag. 2 b) din Regulament, reclamantul trebuie să fie reprezentat conform
dispoziţiilor parag. 4 al prezentului articol, afară de decizia contrară a preşedintelui
camerei.
688 Bîrsan
3. Reclamantul trebuie, de asemenea, să fie reprezentat la orice şedinţă publică

decisă de cameră, afară dacă preşedintele acesteia îl autorizează, în mod
excepţional, să-şi susţină cauza el însuşi, sub rezerva ca, la nevoie, să fie asistat
de un avocat sau de un alt reprezentant autorizat.
4. a) Reprezentantul care acţionează pe seama unui reclamant pe temeiul
parag. 2 şi 3 ale prezentului articol trebuie să fie un avocat abilitat să profeseze în
oricare din teritoriile părţilor contractante şi care-şi are reşedinţa pe teritoriul
uneia din ele, sau o altă persoană autorizată de preşedintele camerei.
b) în situaţii excepţionale, în orice moment al procedurii, preşedintele camerei
poate să decidă, atunci când consideră că circumstanţele sau conduita avocatului
sau a altei persoane desemnate conform alineatului precedent o impun, că avocatul
sau acea persoană nu mai poate să-l reprezinte sau să-l asiste pe reclamant şi că
acesta trebuie să-şi desemneze un alt reprezentant.
5. a) Avocatul sau reprezentantul autorizat de reclamant sau însuşi reclamantul
care a cerut să-şi reprezinte singur interesele, trebuie, chiar şi în ipoteza în care
obţin autorizarea prevăzută de alineatul b) de mai sus, să înţeleagă suficient una
din limbile oficiale ale Curţii.
b) Dacă nu se pot exprima suficient într-una din limbile oficiale ale Curţii,
preşedintele camerei poate, pe temeiul art. 34 parag. 3 al prezentului Regulament,
să-i autorizeze să folosească una dintre limbile oficiale ale părţii contractante.
Art. 3 7 .1Comunicări, notificări, citări

1. Comunicările şi notificările adresate agenţilor sau avocaţilor părţilor se
consideră adresate părţilor înseşi.
2. Dacă pentru o comunicare, notificare sau citaţie destinată altor persoane
decât agenţii sau avocaţii părţilor Cutea consideră că este necesar concursul
guvernului statului pe teritoriul căruia produce efecte comunicarea, notificarea
sau citaţia, preşedintele Curţii se adresează direct acelui guvern, pentru a obţine
facilităţile necesare efectuării acestor acte.
Art. 38. Observaţii scrise

1. Observaţiile scrise sau alte documente nu pot fi depuse decât în termenul
stabilit de preşedintele camerei sau de judecătorul raportor, după caz, conform
prezentului Regulament. Observaţiile scrise sau alte documente depuse în afara
acestui termen sau cu nerespectarea unei instrucţiuni practice emise pe temeiul
art. 32 al prezentului Regulament nu pot fi incluse în dosar, în afară de decizie în
sens contrar a preşedintelui camerei.___________
Bîrsan 689
2. Data care se ia considerare pentru calculul termenului la care se referă

parag. 1 al prezentului articol este data certificată a trimiterii documentului sau, în
lipsa acesteia, data primii lui la grefă.
A rt 38A.1Examinarea problemelor de procedură

Problemele de procedură ce necesită adoptarea unei decizii de către cameră
sunt soluţionate la momentul examinării cauzei, afară de decizia contrară a
preşedintelui camerei.
A rt 39.2Măsurile provizorii
1. Camera, sau, dacă este cazul, preşedintele ei poate, fie la cererea uneia din
părţi sau a oricărei persoane interesate, fie din oficiu, să indice părţilor orice
măsură provizorie ce consideră că trebuie să fie adoptată, în interesul părţilor
sau al bunei desfăşurări a procedurii.
2. Comitetul Miniştrilor va fi informat cu privire la această măsură.
3. Camera poate invita părţile să-i prezinte informaţii despre orice problemă
privitoare la aplicarea măsurilor provizorii pe care ea le-a indicat.
Art. 40. Comunicarea unei cereri în regim de urgenţă

în caz de urgenţă, sub rezerva posibilităţii adoptării altor măsuri de ordin
procedural, grefierul poate, cu autorizarea preşedintelui camerei şi prin orice
mijloc disponibil, să informeze o parte contractantă interesată despre introducerea
unei cereri şi cu privire la obiectul pe scurt al acesteia.
A rt 4 1.3Ordinea examinării cauzelor

Cauzele sunt examinate în ordinea în care sunt pregătite în vederea
soluţionării. Camera sau preşedintele ei poate, totuşi, să decidă examinareaunei
cereri cu prioritate.
Art. 42 (fostul art 43). Conexarea şi examinarea simultană a cererilor

1. Camera poate, la cererea unei părţi sau din oficiu, să ordone conexarea a
două sau mai multe cereri.
2. Preşedintele camerei poate, după consultarea părţilor, să ordone să se
procedeze la instrucţia simultană a unor cauze atribuite aceleiaşi camere, fără a
prejudicia asupra deciziei camerei privitoare la conexarea acelor cereri.
1Introdus la 17 iunie şi la 8 iulie 2002.

690 Bîrsan
Art. 431 (fostul art. 44). Radierea de pe rol şi reînscrierea pe rol

1. La orice stadiu al procedurii Camera poate decide radierea unei cauze de pe
rol, în condiţiile art. 37 din Convenţie.
2. Atunci când o parte contractantă aduce la cunoştinţa grefierului intenţia ei
de a se desista, camera poate radia cauza de pe rolul Curţii, conform art. 37 din
Convenţie, dacă cealaltă parte contractantă sau celelalte părţi contractante
interesate în cauză acceptă desistarea.
3. Decizia de radiere de pe rol a unei cereri declarată admisibilă are forma unei
hotărâri. Odată hotărârea devenită definitivă, preşedintele camerei o comunică
Comitetului Miniştrilor pentru a permite acestuia să supravegheze, conform
art. 46 parag. 2 din Convenţie, executarea obligaţiilor de care au putut fi
condiţionate desistarea, reglementarea amiabilă sau soluţionarea litigiului.
4. Atunci când o cerere este radiată de pe rol, cheltuielile sunt lăsate la
aprecierea Curţii. Dacă acestea sunt acordate printr-o decizie de scoatere de pe
rol a unei cereri care nu a fost declarată admisibilă, preşedintele camerei transmite
decizia Comitetului Miniştrilor.
5. Curtea poate decide reînscrierea unei cauze pe rol, dacă ea consideră că
circumstanţe excepţionale justifică aceasta.
Art. 4 4 .2Terţii intervenienţi

1. a) Când o cerere introdusă pe temeiul art. 34 din Convenţie este adusă la
cunoştinţa părţii contractante pârâte pe temeiul art. 54 parag. 2 b) din prezentul
Regulament, grefierul comunică, în acelaşi timp, o copie după cerere oricărei alte
părţi contractante al cărei resortisant este reclamant în cauză; de asemenea, el
notifică, dacă este cazul, acestei părţi contractante decizia de examinare a cauzei
în şedinţă publică.
b) Dacă o parte contractantă doreşte să-şi exercite dreptul ce-i este recunoscut
de art. 36 parag. 1 din Convenţie de a prezenta observaţii scrise sau de a lua parte
la şedinţa publică, ea trebuie să încunoştinţeze pe grefier, în scris, cel mai târziu
în termen de douăsprezece săptămâni după comunicarea sau notificarea menţio
nată în alineatul precedent. Preşedintele camerei poate, în mod excepţional, să
fixeze un alt termen.
2. a) Odată cererea comunicată părţii contractante pârâte pe temeiul art. 51
parag. 1 sau al art. 54 parag. 2 b) din prezentul Regulament, preşedintele camerei
poate, în interesul unei bune administrări a justiţiei, astfel cum dispune art. 36
1Astfel cum a fost modificat la 17 iunie şi la 8 iulie 2002, precum şi la 7 iulie 2003.
2 Astfel cum a fost modificat la 7 iulie 2003.
Bîrsan 691
parag. 2 din Convenţie, să invite sau să autorizeze orice stat contractant care nu
este parte în cauză sau orice persoană interesată, alta decât reclamantul, să
depună observaţii scrise sau, în cazuri excepţionale, să depună observaţii orale
în şedinţa publică consacrată examinării acelei cereri.
b) Cererile de autorizare făcute în acest scop trebuie să fie motivate cores
punzător şi redactate în scris în una din limbile oficiale, astfel cum impun dispoziţiile
art. 34 parag. 4 din prezentul Regulament, cel mai târziu în termen de douăsprezece
săptămâni după comunicarea cererii părţii contractante pârâte. Preşedintele
camerei poate, în mod excepţional, să fixeze un alt termen.
3. a) în cauzele examinate de Marea Cameră, termenele prevăzute de paragra
fele precedente curg începând de la data aducerii la cunoştinţa părţilor a deciziei,
adoptate de cameră pe temeiul art. 72 parag. 1 din prezentul Regulament, de
desesizare în favoarea Marii Camere sau de la data deciziei adoptate de colegiul
Marii Camere, pe temeiul art. 73 parag. 2 din prezentul Regulament, de a accepta
cererea de trimitere în faţa Marii Camere făcută de o parte.
b) Termenele fixate de prezentul articol pot fi prelungite, în mod excepţional,
de preşedintele camerei, dacă sunt prezentate argumente suficiente care să
justifice o asemenea măsură.
4. Invitarea sau autorizarea menţionată în paragraful 2 a) al prezentului articol
este însoţită de condiţii, inclusiv în privinţa termenului, stabilite de preşedintele
camerei. în caz de nerespectare a acestor condiţii, preşedintele poate decide ca
observaţiile astfel prezentate să nu fie incluse în dosarul cauzei sau poate limita
participarea la şedinţele publice, în măsura în care o consideră adecvată.
5. Observaţiile scrise supuse pe temeiul dispoziţiilor prezentului articol trebuie
să fie redactate într-una din limbile oficiale, astfel cum prevede art. 34 parag. 4 din
Regulament. Grefierul le transmite părţilor, care, în anumite condiţii, inclusiv în
privinţa termenului, stabilite de preşedintele camerei, sunt autorizate să răspundă
în scris, sau, dacă este cazul, oral, în şedinţă publică.
A rt 44A .1Obligaţia de a coopera cu Curtea

Părţile au obligaţia de a coopera pe deplin în desfăşurarea procedurii şi, în
special, de a lua măsurile ce ţin de ele, pe care Curtea le consideră necesaFe
pentru o bună administrare a justiţiei. Această obligaţie, de asemenea, priveşte
şi statele contractante care nu sunt părţi la procedură, dacă apare ca necesar.
1Introdus la 13 decembrie 2004.
692 Bîrsan
Art. 4 4 B .1Nerespectarea unei dispoziţii a Curţii

Când o parte nu se conformează unei dispoziţii a Curţii privitoare la desfăşu
rarea procedurii, preşedintele camerei poate adopta orice măsură pe care o
consideră apropriată.
Art. 44C.2Lipsa de „participare efectivă”

1. Când o parte omite să producă probele sau informaţiile ce i-au fost cerute
de Curte sau să prezinte, din proprie iniţiativă, informaţii pertinente, sau dă
dovadă, în alt fel, de lipsă de participarea efectivă la procedură, Curtea poate
trage, din comportamentul său, concluziile pe care le consideră apropriate.
2. Abţinerea sau refuzul unei părţi contractante pârâte de a participa efectiv la
procedură nu constituie, prin ea însăşi (el însuşi), un motiv pentru care camera să
întrerupă examinarea cererii.
Art. 44D.3Observaţii nepertinente formulate de o parte

Dacă reprezentantul unei părţi formulează observaţii abuzive, frivole, vexatorii,
neadevărate sau prolixe, preşedintele camerei poate să-l excludă de la desfăşurarea
procedurii, poate să refuze să admită, în tot sau în parte, observaţiile în cauză,
sau poate să adopte orice dispoziţie pe care o consideră adecvată, fără a se
aduce atingere dispoziţiilor art. 35 parag. 3 din Convenţie.
Art. 44E.4„Retragerea” cererii (Renunţarea la judecată)

Astfel cum dispune art. 37 parag. 1 lit. a) din Convenţie, dacă o parte
contractantă reclamantă sau un particular reclamant nu înţelege să-şi menţină
cererea, camera poate s-o radieze de pe rolul Curţii, conform prevederilor art. 43
din prezentul Regulament.
Capitolul II. D espre cererea introductivă de instanţă
Art. 45. Semnăturile

1. Orice cerere formulată pe temeiul art. 33 sau 34 din Convenţie trebuie să fie
prezentată în scris şi semnată de reclamant sau de reprezentantul său.
2. Când cererea este prezentată de o organizaţie neguvemamentală sau de un
grup de particulari, ea este semnată de persoanele abilitate să reprezinte organi
' Introdus la 13 decembrie 2004.

2 Introdus la 13 decembrie 2004.
Bîrsan 693
zaţia sau grupul respectiv. Camera sau comitetul învestită (învestit) cu solu
ţionarea cauzei respective decide asupra oricărei probleme privitoare la împre
jurarea dacă persoanele care au semnat cererea aveau această calitate.
3. Când un reclamant este reprezentat conform dispoziţiilor art. 36 din prezentul
Regulament, reprezentantul sau reprezentanţii săi trebuie să prezinte o procură
sau o împuternicire scrisă.
Art. 46. Conţinutul unei cereri interstatale

Partea sau părţile contractante care voiesc să introducă o cerere în faţa Curţii
pe temeiul art. 33 din Convenţie depun la grefa textul acesteia care trebuie să
menţioneze:
a) numele părţii contractante împotriva căreia este îndreptată cererea;
b) o expunere a faptelor;
c) o expunere a încălcării sau a încălcării Convenţiei alegată (alegate) şi
argumentele pertinente;
d) o expunere privitoare la criteriile de admisibilitate (epuizarea căilor interne
de atac şi respectarea termenului de 6 luni) enunţate de art. 35 parag. 1 din
Convenţie;
e) obiectul cererii şi, în linii mari, pretenţiile privitoare la satisfacţia echitabilă,
formulate pe temeiul art. 41 din Convenţie pentru partea sau părţile lezate;
f) numele şi adresa persoanelor desemnate în calitate de agenţi;
la care urmează a se adăuga:
g) copii de pe toate documentele pertinente, în special de pe decizii, judiciare
sau de altă natură, privitoare la obiectul cererii.
Art. 4 7 .1Conţinutul cererii individuale

1. Orice cerere introdusă pe temeiul art. 34 din Convenţie este prezentată pe
formularul pus la dispoziţie de grefă, afară dacă preşedintele secţiei învestite cu
soluţionarea ei decide altfel. Formularul indică:
a) numele, data naşterii, naţionalitatea, sexul, profesia şi adresa reclamantului;
b) dacă este cazul, numele, profesia şi adresa reprezentantului său;
c) partea sau părţile contractante împotriva căreia (cărora) este îndreptată
cererea;
d) o expunere succintă a faptelor;
e) o expunere succintă a încălcării sau a încălcărilor alegate ale Convenţiei şi
argumentele pertinente;
694 Bîrsan
f) o expunere succintă privitoare la respectarea de către reclamant a criteriilor

de admisibilitate prevăzute de art. 35 parag. 1 din Convenţie (epuizarea căilor
interne de atac şi respectarea termenului de 6 luni);
g) obiectul cererii;
şi va fi însoţit de:
h) copii de pe toate documentele pertinente şi, în special, de pe deciziile,
judiciare sau de altă natură, privitoare la obiectul cererii.
2. în plus, reclamantul trebuie:
a) să prezinte toate elementele, în special documentele şi deciziile citate la
paragraful 1 h) al prezentului articol, care permit să se stabilească întrunirea
condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 35 parag. 1 din Convenţie (epuizarea
căilor interne de atac şi respectarea termenului de 6 luni); şi
b) să menţioneze dacă a supus plângerea sa unei alte instanţe internaţionale
de anchetă sau de reglementare a diferendelor.
3. Reclamantul care nu voieşte dezvăluirea identităţii sale trebuie să precizeze
aceasta şi să prezinte o expunere a motivelor care justifică derogarea. în cazuri
excepţionale, temeinic justificate, preşedintele camerei poate autoriza anonimatul.
4. în caz de nerespectare a obligaţiilor enumerate în paragrafele 1 şi 2 ale
prezentului articol, cererea nu poate fi examinată de Curte.
5. Ca regulă generală, se consideră că cererea a fost introdusă la data primei
comunicări prin care reclamantul exprima - fie şi în mod sumar - obiectul cererii sale.
Curtea poate, dacă aceasta apare ca justificat, să decidă reţinerea unei alte date.
6. Reclamantul trebuie să informeze Curtea cu privire la orice schimbare a
adresei sale, precum şi despre orice fapt pertinent privitor la examinarea cererii.
Capitolul III. Judecătorii raportori
A rt 4 8 .1Cererile interstatale
1. Când Curtea este sesizată pe temeiul art. 33 al Convenţiei, camera constituită
pentru examinarea cererii numeşte ca judecător (judecători) raportor (raportori)
unul sau mai mulţi dintre membri ei pe care îl (îi) însărcinează să-i supună un
raport cu privire la admisibilitatea cererii, după primirea observaţiilor părţilor
contractante în cauză.
2. Judecătorul sau judecătorii raportori supun camerei rapoartele, proiectele de
texte şi alte documente susceptibile să ajute camera sau pe preşedintele ei să-şi
îndeplinească atribuţiile ce le revin.
45. Bîrsan 695

Art. 4 9 .1Cererile individuale

1. Când elementele prezentate de reclamant sunt suficiente, prin ele însele, să
arate că cererea este inadmisibilă sau că ar trebui radiată de pe rol, aceasta este
examinată de un comitet, afară de situaţiile speciale care impun să se procedeze
altfel.
2. Când Curtea este sesizată pe temeiul art. 34 din Convenţie şi cererea pare
să justifice examinarea ei de o cameră, preşedintele secţiei căreia cauza i-a fost
atribuită desemnează un judecător care va examina cererea în calitate de judecător
raportor.
3. în cursul examinării pe care o face, judecătorul raportor:
a) poate să ceară părţilor să-i supună, într-un anumit termen, toate informaţiile
privitoare la fapte, orice documente sau orice alte elemente pe care el le consideră
pertinente;
b) decide cu privire la problema de a se şti dacă cererea are a fi examinată de
un comitet sau de o cameră, ştiut fiind faptul că preşedintele secţiei poate ordona
ca cererea să fie supusă spre examinare unei camere;
c) supune rapoarte, proiecte de texte sau alte documente ce pot ajuta camera
sau pe preşedintele ei să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin.
Art. 50. Procedura în faţa Marii Camere

Atunci când o cauză a fost deferită Marii Camere pe temeiul art. 30 sau al art. 43
din Convenţie, preşedintele Marii Camere desemnează ca judecător (judecători)
raportor (raportori) unul sau - în cazul cererilor interstatale - unul sau mai mulţi
dintre membrii ei.
Capitolul IV. Procedura examinării admisibilităţii
Cererile interstatale
A rt 51.2Repartizarea cererii şi procedura subsecventă

1. Când o cerere este introdusă pe temeiul art. 33 din Convenţie, preşedintele
Curţii o aduce imediat la cunoştinţa părţii contractante pârâte şi o atribuie unei
secţii.
2. Conform dispoziţiile art. 26 parag. 1 a) din prezentul Regulament, judecătorii
aleşi pentru părţile contractante reclamante şi pârâte fac parte de drept din camera
696 Bîrsan
constituită pentru examinarea cauzei. Articolul 30 din prezentul Regulament se

aplică şi cererii care a fost introdusă de mai multe părţi contractante sau dacă
cererile având acelaşi obiect, introduse de mai multe părţi contractante, sunt
examinate simultan, în aplicarea dispoziţiilor art. 42 din prezentul Regulament.
3. Odată cererea atribuită unei secţii, preşedintele acesteia constituie camera
care o va examina, conform art. 26 parag. 1 din prezentul Regulament, şi invită
partea contractantă pârâtă să prezinte în scris observaţiile sale privitoare la
admisibilitatea cererii. Grefierul comunică observaţiile astfel obţinute părţii
contractante reclamante care poate supune, în scris, observaţii prin care răspunde
celor făcute de partea contractantă pârâtă.
4. înainte de adoptarea deciziei privitoare la admisibilitatea cererii, camera
sau preşedintele ei pot decide să invite părţile să-i prezinte în scris observaţii
complementare.
5. Dacă una sau mai multe părţi contractante aflate în cauză solicită aceasta
sau camera decide, din oficiu, astfel, este organizată o şedinţă publică pentru
examinarea admisibilităţii cererii.
6. înainte de fixarea modului de desfăşurare a procedurii scrise şi, dacă este
cazul, a procedurii orale, preşedintele camerei consultă părţile.
Cererile individuale
Art. 5 2 .1Repartizarea cererii unei secţii

1. Orice cerere introdusă pe temeiul art. 34 din Convenţie este atribuită de
preşedintele Curţii unei secţii; el veghează la o repartizare echitabilă a volumului
de activitate între secţii.
2. Camera de şapte judecători prevăzută de art. 27 parag. 1 al Convenţiei este
constituită de preşedintele secţiei căreia i-a fost repartizată cererea spre
soluţionare, astfel cum dispune art. 26 parag. 1 din prezentul Regulament.
3. în aşteptarea constituirii unei camere conform parag. 2 al prezentului articol,
preşedintele secţiei exercită atribuţiile pe care prezentul Regulament le conferă
preşedintelui camerei.
A rt 53.2Procedura în faţa unui comitet

1. Dacă nu este membru al comitetului, judecătorul ales pentru statul
contractant pârât poate fi invitat să asiste la deliberările acestuia.
1Astfel cum a fost modificat la 17 iunie şi Ia 8 iulie 2002.

Bîrsan 697
2. Cu unanimitate de voturi, astfel cum dispune art. 28 al Convenţiei, comitetul

poate să declare o cerere inadmisibilă sau să o radieze de pe rolul Curţii atunci
când o asemenea decizie poate fi luată fară un alt examen. Decizia este definitivă.
Ea este adusă la cunoştinţa reclamantului în scris.
3. In situaţia în care comitetul nu adoptă o decizie ca cea prevăzută de parag. 2
al prezentului articol, el transmite cererea spre examinare camerei constituite
conform art. 52 parag. 2 din prezentul Regulament.
Art. 54.' Procedura în faţa unei camere

1. Camera poate să declare imediat o cerere inadmisibilă sau s-o radieze de pe
rolul Curţii.
2. în caz contrar, camera sau preşedintele ei poate:
a) să ceară părţilor să prezinte toate informaţiile privitoare la fapte, orice docu
ment sau orice alt element considerat pertinent de cameră sau de preşedintele ei;
b) să aducă cererea la cunoştinţa părţii contractante pârâte şi s-o invite să-i
supună observaţii scrise privitoare la cerere şi, la primirea acestora, să-l invite pe
reclamant să răspundă la ele;
c) să invite părţile să-i supună observaţii scrise complementare.
3. înainte de a statua cu privire la admisibilitate, camera poate decide, fie la
cererea uneia din părţi, fie din oficiu, să aibă loc o şedinţă publică, dacă ea
consideră aceasta necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin potrivit
Convenţiei. în această situaţie, părţile sunt invitate să se pronunţe cu privire la
problemele de fond ridicate de cerere, afară dacă, în mod excepţional, camera
decide altfel.
Art. 54A.2Examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a fondului

1. Când decide aducerea cererii la cunoştinţa părţii contractante pârâte pe
temeiul art. 54 parag. 2 b) din prezentul Regulament, camera poate, de asemenea,
să hotărască examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a fondului acesteia,
astfel cum prevede art. 29 parag. 3 din Convenţie; într-o asemenea situaţie,
părţile sunt invitate să se exprime, în observaţiile lor, cu privire la satisfacţia
echitabilă şi, dacă este cazul, să includă propunerile lor în vederea unei soluţionări
amiabile a litigiului. Condiţiile prevăzute de art. 60 şi 62 din prezentul Regulament
se aplică mutatis mutandis.

2 Introdus prin hotărârea Curţii din 17 iunie şi 8 iulie 2002, modificat la 13 decembrie
2004.
698 Bîrsan
2. Dacă părţile nu pot să ajungă la reglementarea amiabilă a litigiului sau la o

altă soluţie, iar camera este convinsă, în lumina argumentelor acestora, că cererea
este admisibilă şi în stare de judecată pe fond, ea adoptă imediat o hotărâre care
cuprinde şi decizia sa privitoare la admisibilitatea cererii.
3. Atunci când camera consideră a fi apropriat, ea poate, după ce va fi informat
părţile, să procedeze la adoptarea imediată a unei hotărâri ce cuprinde decizia sa
privitoare la admisibilitatea cererii, fără ca, în prealabil, să facă aplicarea procedurii
reglementate de parag. 1 al prezentului articol.
Cererile interstatale şi individuale (dispoziţii comune)
A rt 55. Excepţiile de inadmisibilitate

Dacă partea contractantă pârâtă înţelege să ridice o excepţie de inadmisibilitate,
ea trebuie să o facă, în măsura în care natura excepţiei şi circumstanţele cauzei
permit aceasta, în observaţiile scrise sau orale privitoare la admisibilitatea cererii,
prezentate de ea potrivit, după caz, dispoziţiilor art. 51 sau ale art. 54 din prezentul
Regulament.
Art. 5 6 .1Decizia camerei

1. Decizia camerei indică dacă ea a fost adoptată în unanimitate sau cu
majoritate de voturi; ea este însoţită sau urmată de motivarea ei.
2. Decizia camerei este comunicată de grefier reclamantului. Dacă partea sau
părţile contractante interesate şi, dacă este cazul, terţii intervenienţi au fost
informaţi anterior despre cerere în aplicarea dispoziţiilor prezentului Regulament,
decizia se comunică şi acestora.
A rt 57.2Limba pronunţării şi publicării deciziei

1. Afară de cazul în care Curtea hotărăşte ca o anumită decizie să fie pronunţată
în ambele limbi oficiale, deciziile camerelor se pronunţă în franceză sau în engleză.
2. Publicarea deciziilor în culegerea oficială a Curţii, astfel cum prevede art. 78
din prezentul Regulament, se face în ambele limbi oficiale ale Curţii.

Bîrsan 699
Capitolul V. Procedura ulterioară deciziei de admisibilitate
Art. 5 8 .1Cererile interstatale

1. Odată ce camera decide să reţină spre examinare o cerere introdusă pe
temeiul art. 33 al Convenţiei, preşedintele ei, după consultarea părţilor contractante
interesate, stabileşte termenul pentru depunerea observaţiilor scrise privitoare
la fondul cauzei şi pentru depunerea unor eventuale probe suplimentare. Preşe
dintele poate, totuşi, cu acordul părţilor contractante interesate, să decidă că nu
este necesară o procedură scrisă.
2. Dacă una dintre părţile contractante interesate solicită sau camera decide
astfel din oficiu, este organizată o şedinţă publică privitoare la fondul cauzei.
Preşedintele camerei stabileşte procedura orală.
Art.59.2Cererile individuale
1. Odată ce o cerere introdusă pe temeiul art. 34 din Convenţie a fost declarată
admisibilă, camera sau preşedintele ei poate invita părţile să depună probe sau
observaţii complementare.
2. în afara unei decizii contrare, termenul stabilit pentru depunerea observa
ţiilor scrise este acelaşi pentru fiecare parte.
3. Dacă ea consideră necesar pentru a-şi îndeplini atribuţiile ce-i sunt stabilite
de Convenţie, camera poate decide, fie la cererea uneia din părţi, fie din oficiu, să
aibă loc o şedinţă publică de examinare a fondului cauzei.
4. Preşedintele camerei stabileşte, după caz, procedura scrisă şi orală.
Art. 60.3Cererea privitoare la „satisfacţia echitabilă”

1. Orice reclamant care, în cazul constatării unei încălcări a drepturilor sale ce
decurg din Convenţie, solicită acordarea unei satisfacţii echitabile pe temeiul
art. 41 al acesteia, trebuie să formuleze o cerere distinctă în acest sens.
2. în afara deciziei contrare a preşedintelui camerei, reclamantul trebuie să
supună pretenţiile sale, evaluate şi stabilite pe rubrici şi însoţite de justificativele
pertinente, în cadrul aceluiaşi termen care i-a fost acordat pentru depunerea
observaţiilor scrise.
3. Dacă reclamantul nu respectă cerinţele arătate în paragrafele precedente,
camera poate respinge, în tot sau în parte, pretenţiile sale.
4. Pretenţiile reclamantului sunt comunicate guvernului pârât pentru observaţii.

700 Bîrsan
Art. 61. Abrogat.
Art. 6 2 .1Reglementarea amiabilă

1. Odată cererea declarată admisibilă, grefierul, acţionând la instrucţiunile
camerei sau ale preşedintelui ei, ia legătura cu părţile în vederea ajungerii la o
reglementare pe cale amiabilă a litigiului, conform dispoziţiilor art. 38 parag. 1
lit. b) din Convenţie. Camera ia toate măsurile apropriate pentru a facilita încheierea
unei asemenea înţelegeri.
2. Pe temeiul art. 38 parag. 2 din Convenţie, negocierile purtate m vederea ajungerii
la o reglementare pe cale amiabilă a litigiului sunt confidenţiale şi nu trebuie să
influenţeze observaţiile făcute de părţi în cadrul procedurii contencioase. Nici o
comunicare scrisă sau orală, precum şi nici o ofertă de conciliere intervenită în cadrul
acestor negocieri nu va putea fi menţionată sau invocată în procedura contencioasă.
3. In cazul în care camera este înştiinţată de grefier că părţile acceptă
reglementarea pe cale amiabilă a litigiului şi după ce se va fi asigurat că această
reglementare se bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum acestea
sunt recunoscute de Convenţie şi de protocoalele sale, ea radiază cererea de pe
rol, conform dispoziţiilor art. 43 parag. 3 din prezentul Regulament.
4. Paragrafele 2 şi 3 se aplică mutatis mutandis procedurii prevăzute de
art. 54A din Regulament.
Capitolul VI. Şedinţa publică
Art. 63. 2Publicitatea dezbaterilor

1. Şedinţa de dezbateri este publică, afară dacă, pe temeiul parag. 2 ale acestui
articol, în cazuri excepţionale, fie din oficiu, fie la cererea unei părţi sau a oricărei
alte persoane interesate, camera nu decide astfel.
2. Accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, în timpul
întregii şedinţe sau numai al unei părţi a acesteia, în interesul moralei, al ordinii
publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când
interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor impun aceasta sau, în
situaţii excepţionale, în măsura considerată de cameră strict necesară, în care
publicitatea dezbaterilor ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

Bîrsan 701
3. Orice cerere de şedinţă secretă formulată pe temeiul parag. 1 al prezentului

articol trebuie să fie motivată şi să indice dacă priveşte dezbaterile în totalitatea
lor sau numai în parte.
Art. 6 4.1Conducerea dezbaterilor

1. Preşedintele Camerei organizează şi conduce dezbaterile; el stabileşte
ordinea în care participanţii au a lua cuvântul.
2. Orice judecător poate pune întrebări oricărei persoane care se prezintă în
faţa camerei.
Art. 65.2Judecarea în lipsă

Atunci când o parte sau orice altă persoană care trebuie să fie prezentă la
dezbateri se abţine sau refuză să participe la acestea, camera poate, totuşi, să
continue şedinţa, dacă aceasta îi apare ca fiind compatibil cu o bună administrare
ajustiţiei.
Art. 69-70. Abrogate.
A rt 70.3Consemnarea dezbaterilor
1. Dacă preşedintele camerei decide astfel, un proces-verbal al şedinţei este
întocmit prin grija grefierului. Acesta cuprinde;
a) compunerea camerei;
b) lista celor care trebuie să fie prezenţi;
c) textul observaţiilor formulate, întrebările puse şi răspunsurile primite;
d) textul oricărei decizii pronunţate în acea şedinţă.
2. Dacă procesul-verbal este redactat în tot sau în parte într-o limbă neoficială,
grefierul în măsurile ce se impun pentru a-1 traduce într-una din limbile oficiale.
3. Reprezentanţii părţilor primesc o copie după procesul-verbal, spre a putea,
sub controlul grefierului sau al preşedintelui camerei, să-l corecteze, fără ca, prin
aceasta, să modifice sensul şi întinderea a ceea ce s-a spus în şedinţă. Grefierul
stabileşte, pe baza instrucţiunilor preşedintelui camerei, termenul de care ei dispun
spre a proceda astfel.
4. Odată corectat, procesul-verbal este semnat de preşedintele camerei şi de
grefier; el face credinţă în privinţa conţinutului lui.

702 Bîrsan
Capitolul VII. Procedura în faţa Marii Camere

A rt 7 1 .1Aplicabilitatea dispoziţiilor procedurale
1. Dispoziţiile care reglementează procedura în faţa unei camere se aplică,
mutatis mutandis, celei desfăşurate în faţa Marii Camere.
2. Atribuţiile conferite camerelor de art. 54 parag. 3 şi art. 59 parag. 3 ale
prezentului Regulament în materie organizării unei şedinţe publice pot fi, de
asemenea, exercitate, în procedura în faţa Marii Camere, de preşedintele ei.
A rt 72. Desesizarea în favoarea Marii Camere

1. Când o cauză pendinte în faţa unei camere pune o problemă gravă privitoare
la interpretarea Convenţiei sau a protocoalelor sale, sau când soluţia unei probleme
cu care ea este sesizată poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre adoptată
anterior de Curte, pe temeiul art. 30 din Convenţie, camera poate, atâta vreme cât
nu a adoptat o hotărâre, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, cu condiţia
ca o parte să nu se opună la aceasta, conform dispoziţiilor parag. 2 al acestui
articol; o decizie de desesizare nu trebuie motivată.
2. Grefierul comunică părţilor intenţia camerei de a se desesiza. Ele au la
dispoziţie un termen de o lună, începând cu data acestei încunoştinţări, pentru a
supune în scris grefei eventuala lor obiecţie temeinic motivată. Orice obiecţie ce
nu îndeplineşte aceste condiţii va fi considerată de cameră nevalabilă.
Art. 73. Trimiterea în faţa Marii Camere la cererea uneia din părţi
1. Oricare parte poate ca, în mod excepţional, pe temeiul art. 43 din Convenţie,
în termen de trei luni de la data pronunţării hotărârii unei camere, să depună în
scris la grefa o cerere de trimitere în faţa Marii Camere, indicând problema gravă
privitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei ori a protocoalelor sale, sau
problema gravă cu caracter general care, potrivit ei, se impune a fi examinată de
Marea Cameră.
2. Un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere constituit conform
dispoziţiilor art. 24 parag. 5 din prezentul Regulament examinează cererea numai
pe baza dosarului existent. El nu o admite decât atunci când consideră că acea
cauză pune o asemenea problemă. Decizia de respingere a cererii nu trebuie
motivată.
3. Când colegiul reţine cererea, Marea Cameră statuează printr-o hotărâre.
1Astfel cum a fost modificat la 17 iunie şi Ia 8 iulie 2002.
Bîrsan 703
Capitolul V III. Hotărârile
Art. 74. Conţinutul hotărârii

1. Orice hotărâre prevăzută de art. 42 şi art. 44 ale Convenţiei cuprinde:
a) numele preşedintelui şi al celorlalţi judecători ce compun camera, precum
şi numele grefierului sau al grefierului-adjunct;
b) data adoptării sale şi data pronunţării;
c) indicarea părţilor;
d) numele agenţilor, avocaţilor şi al consilierilor părţilor;
e) expunerea procedurii;
f) faptele cauzei;
g) un rezumat al concluziilor părţilor;
h) motivarea în drept;
i) dispozitivul;
j) dacă este cazul, decizia adoptată cu privire la cheltuielile de judecată;
k) indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea;
1) dacă este cazul, indicarea acelora dintre exemplarele ei care fac credinţă.
2. Orice judecător care a participat la examinarea unei cauze are dreptul de a
anexa la hotărâre fie expunerea opiniei sale separate, concordantă sau disidentă,
fie o simplă declaraţie de dezacord.
A rt7 5 .1Decizia privitoare la satisfacţia echitabilă

1. Când camera constată o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale, ea
decide, prin aceeaşi hotărâre, cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie, dacă
i-a fost supusă o cerere expresă în acest sens, conform art. 60 din prezentul
Regulament, şi dacă această cerere este în stare de judecată; în caz contrar, ea o
rezervă, în tot sau în parte, şi stabileşte procedura ulterioară.
2. Pentru a decide cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie, camera cuprinde,
în măsura posibilului, aceiaşi membri care au examinat fondul cauzei; dacă nu
este posibilă reunirea camerei iniţiale, preşedintele Curţii completează sau
constituie camera prin tragere la sorţi.
3.Cândcameraacordăosatisfacţieechitabilăpetemeiulart.41 din Convenţie -
şi plata sumelor astfel stabilite nu se face în termenul indicat, ea poate decide că
vor fi datorate dobânzi la aceste sume.
704 Bîrsan
Titlul II. Procedura Anal
4. Când Curtea este înştiinţată cu privire la un acord între partea lezată şi partea
contractantă responsabilă, ea verifică dacă acesta este echitabil şi, dacă-1 consideră
astfel, radiază cauza de pe rol, conform dispoziţiilor art. 43 parag. 3 din prezentul
Regulament.
Art. 7 6 .1Limba pronunţării şi publicării hotărârii

1. Curtea pronunţată toate hotărârile sale în franceză sau în engleză, afară
dacă ea decide să pronunţe o hotărâre în cele două limbi oficiale.
2. Publicarea hotărârilor în culegerea oficială a Curţii, astfel cum dispune
art. 78 din prezentul Regulament, se face în cele două limbi oficiale ale Curţii.
A rt 77. Semnarea, pronunţarea şi comunicarea hotărârii

1. Hotărârea este semnată de preşedintele camerei şi de grefier.
2. Ea poate fi citită în şedinţă publică de către preşedintele camerei sau de un
alt judecător delegat de el. Agenţii şi reprezentanţii părţilor sunt înştiinţaţi din
timp cu privire la data acestei şedinţe. în caz contrar, comunicarea prevăzută de
parag. 3 al prezentului articol va echivala pronunţare.
3. Hotărârea este transmisă Comitetului Miniştrilor. Grefierul comunică o copie
certificată părţilor, Secretarului general al Consiliului Europei, tuturor terţilor
intervenienţi şi oricărei persoane direct interesate. Exemplarul original, semnat şi
parafat, este depus în arhivele Curţii.
A rt 78. Publicarea hotărârilor şi a altor documente

Potrivit art. 44 parag. 3 din Convenţie, hotărârile definitive ale Curţii sunt
publicate, în formă adecvată, sub autoritatea grefierului, care este, de asemenea,
responsabil de publicarea culegerii oficiale ce conţine hotărârile şi deciziile alese
pentru aceasta, precum şi toate documentele pe care preşedintele Curţii le
consideră util a fi publicate.
A rt 79. Cererea de interpretare a unei hotărâri

1. Oricare din părţi poate cere interpretarea unei hotărâri în termen de un an
de la pronunţarea ei.
2. Cererea este depusă la grefa. Ea arată în mod precis punctul sau punctele
din dispozitivul hotărârii a cărui (căror) interpretare este cerută.
Bîrsan 705
3. Camera iniţială poate decide din oficiu să nu admită o astfel de cerere, cu

motivarea că nu există nici o raţiune care să justifice examinarea ei. Dacă nu este
posibilă reunirea camerei iniţiale, preşedintele Curţii constituie sau completează
camera prin tragere la sorţi.
4. Atunci când camera nu respinge cererea, grefierul o comunică tuturor
părţilor interesate, invitându-le să prezinte eventuale observaţii scrise, într-un
termen stabilit de preşedintele camerei; de asemenea, acesta din urmă stabileşte
data şedinţei publice, atunci când camera a decis această. Camera statuează
printr-o hotărâre.
Art. 80. Cererea de revizuire a unei hotărâri

1. în cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o
influenţă decisivă cu privire la soluţia unei cauze judecate deja şi care, la epoca
pronunţării hotărârii, nu era cunoscut de Curte şi nu putea, în mod rezonabil, să
fie cunoscut de parte, aceasta din urmă poate, într-un termen de şase luni începând
cu momentul de la care a cunoscut faptul respectiv, să sesizeze Curtea cu o
cerere de revizuire a acelei hotărâri.
2. Cererea trebuie să menţioneze hotărârea a cărei revizuire se cere, să conţină
indicaţiile necesare pentru a stabili întrunirea condiţiilor prevăzute de paragraful 1
al prezentului articol şi trebuie să fie însoţită de o copie a oricărui document pe
care se întemeiază. Ea se depune la grefă, cu anexele sale.
3. Atunci când consideră că nici un motiv nu justifică examinarea ei, camera
iniţială poate decide, din oficiu, să respingă cererea. Dacă nu este posibilă reunirea
camerei iniţiale, preşedintele Curţii o constituie sau o completează prin tragere la
sorţi.
4. Când camera nu respinge cererea, grefierul o comunică tuturor păfţilor
interesate, invitându-le să depună eventuale observaţii scrise într-un termen stabilit
de preşedintele ei; de asemenea, preşedintele camerei stabileşte data şedinţei
publice, atunci când camera a decis aceasta. Camera statuează printr-o hotărâre.
Art. 81. Rectificarea unor erori în decizii şi în hotărâri

Fără a prejudicia dispoziţiile privitoare la revizuirea hotărârilor şi lareînscrierea'
pe rol a cererilor, erorile de scriere sau de calcul şi inexactităţile evidente pot fi
rectificate de Curte, fie din oficiu, fie la cererea unei părţi, dacă o asemenea cerere
este făcută în termen de o lună de la data pronunţării deciziei sau a hotărârii.
706 Bîrsan
Capitolul IX. Avizele consultative

Art. 82
în materia avizelor consultative, Curtea aplică, în afara dispoziţiilor art. 47,48
şi 49 din Convenţie, dispoziţiile de mai jos. Ea aplică, de asemenea, în măsura în
care le consideră adecvate, şi celelalte dispoziţii ale prezentului Regulament.
Art. 83 1
Cererea de aviz consultativ se adresează grefierului. Ea indică în mod complet
şi precis problema cu privire la care se cere avizul Curţii şi, în plus:
a) data la care Comitetul Miniştrilor a decis să ia decizia prevăzută la art. 47
parag. 3 din Convenţie;
b) numele şi adresa persoanei sau ale persoanelor desemnate de Comitetul
Miniştrilor să prezinte Curţii toate explicaţiile pe care ea le-ar putea cere.
La cerere se ataşează orice document care poate servi la elucidarea problemei.
Art. 8 4 2
1. La primirea cererii, grefierul distribuie câte un exemplar al acesteia, cu toate
documentele anexe, tuturor membrilor Curţii.
2. El informează părţile contractante că au posibilitatea să supună Curţii
observaţii scrise, dacă solicită aceasta.
Art. 8 5 3
1. Preşedintele Curţii stabileşte termenele în care vor fi depuse observaţiile
scrise şi alte documente.
2. Observaţiile scrise sau celelalte documente sunt adresate grefierului; acesta
le comunică tuturor membrilor Curţii, Comitetului Miniştrilor şi fiecărei părţi
contractante.
Art. 86
După închiderea procedurii scrise, preşedintele Curţii decide dacă este cazul
să permită părţilor contractante care au prezentat observaţii scrise să le dezvolte
oral, în şedinţa publică stabilită în acest scop.
Art. 8 7 4
1.0 Mare Cameră este constituită pentru examinarea cererii de aviz consultativ.
2. Dacă Marea Cameră consideră că cererea nu este de competenţa sa, astfel
cum aceasta este stabilită de art. 47 din Convenţie, ea constată aceasta printr-o
decizie motivată.
Bîrsan 707
Art. 88'
1. Deciziile motivate şi avizele consultative sunt emise de Marea Cameră cu
majoritate de voturi; este menţionat numărul judecătorilor care au constituit
majoritatea.
2. Orice judecător poate, dacă doreşte, să adauge la decizia motivată sau la
avizul consultativ al Curţii fie expunerea propriei sale opinii, concordantă sau
disidentă, fie o simplă declaraţie de dezacord.
Art. 8 9 2
Decizia motivată sau avizul consultativ poate să fie citită (citit) în şedinţă
publică, într-una din limbile oficiale ale Curţii, de preşedintele Marii Camere sau
de către un alt judecător delegat de el, Comitetul Miniştrilor şi toate părţile
contractante fiind înştiinţate despre aceasta. în caz contrar, se face notificarea
prevăzută de art. 90 din Regulament.
Art. 9 0 3
Avizul consultativ sau decizia motivată este semnat (semnată) de preşedintele
Marii Camere şi de grefier. Exemplarul original, semnat şi parafat, este depus în
arhivele Curţii. Grefierul comunică o copie certificată Comitetului Miniştrilor,
părţilor contractante şi Secretarului general al Consiliului Europei.
Capitolul X . Asistenţa judiciară

Art. 91
1. Preşedintele camerei poate, fie la cererea unui reclamant care a introdus o
cerere pe temeiul art. 34 din Convenţie, fie din oficiu, să acorde asistenţa judiciară
acestuia pentru susţinerea cauzei sale, din momentul în care, în conformitate cu
dispoziţiile art. 54 parag. 2 b) din prezentul Regulament, partea contractantă
pârâtă a prezentat în scris observaţiile sale cu privire la admisibilitatea cererii sau
când termenul ce i-a fost acordat în acest scop a expirat.
2. Sub rezerva dispoziţiilor art. 96 din prezentul Regulament, odată ce reclaman
tului i s-a acordat asistenţă judiciară pentru susţinerea cauzei sale în faţa unei
camere, el va beneficia de aceasta şi în faţa Marii Camere.

708 Bîrsan
Art. 92
Asistenţa judiciară nu poate fi acordată decât dacă preşedintele camerei
constată:
a) că acordarea ei este necesară pentru o bună examinare a cauzei în faţa camerei;
b) că reclamantul nu dispune de mijloace financiare suficiente spre a face
faţă, în tot sau în parte, cheltuielilor ocazionate de susţinerea cauzei sale.
Art. 93
1. Pentru a stabili dacă reclamantul dispune sau nu de mijloace financiare
suficiente pentru a face faţă, în tot sau în parte, cheltuielilor ocazionate de susţinerea
cauzei sale, i se cere să completeze o declaraţie în care să indice veniturile sale,
sumele pe care le deţine sub formă de capital şi angajamentele financiare pe care le
are faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa sau orice alte obligaţii financiare.
Declaraţia trebuie să fie certificată de autoritatea sau autorităţile interne competente.
2. Partea contractantă în cauză este invitată să-şi prezinte observaţiile sale în
scris.
3. După primirea informaţiilor arătate în parag. 1 şi 2 ale prezentului articol,
preşedintele camerei decide acordarea sau refuzarea asistenţei judiciare. Grefierul
informează părţile interesate despre decizia adoptată.
Art. 94
1. Onorariile nu pot fi plătite decât avocatului sau altei persoane desemnate
în conformitate cu dispoziţiile art. 36 parag. 4 din prezentul Regulament. Ele pot
acoperi, dacă este cazul, serviciile mai multor reprezentanţi astfel definiţi.
2. în afara onorariilor, asistenţajudiciară poate acoperi cheltuielile de deplasare
şi de şedere, precum şi alte cheltuieli necesare făcute de reclamant sau de repre
zentantul său.
Art. 95
Odată acordată asistenţa judiciară, grefierul stabileşte:
a) cuantumul onorariilor ce trebuie achitate, conform baremelor în vigoare;
b) suma ce se va plăti pentru alte cheltuieli.
Art. 96
Dacă este încredinţat că nu mai sunt îndeplinite condiţiile arătate la art. 92 din
prezentul Regulament, preşedintele camerei poate, în orice moment, să decidă
retragerea sau modificarea beneficiului asistenţei judiciare.
Bîrsan 709
T itlu l III. D isp o z iţii tr a n z ito rii
Art. 97-98. Abrogate.
Art. 99. Raporturile între Curte şi Comisie

1. în cauzele transmise pe temeiul art. 5 parag. 4-5 ale Protocolului Nr. 11 la
Convenţie, Curtea poate invita Comisia să delege unul sau mai mulţi dintre membrii
săi să participe la examinarea unei cauze în faţa Curţii.
2. în cauzele arătate la parag. 1 al prezentului articol, Curtea ia în considerare
raportul adoptat de Comisie în baza fostului art. 31 al Convenţiei.
3. în afara deciziei contrare a preşedintelui camerei, raportul este făcut public
de grefier, imediat după sesizarea Curţii.
4. în cauzele deferite Curţii pe temeiul art. 5 parag. 2-5 din Protocolul Nr. 11,
celelalte documente ce compun dosarul Comisiei, inclusiv ansamblul memoriilor
şi observaţiilor, rămân confidenţiale, afară dacă preşedintele camerei decide altfel.
5. în cauzele în care Comisia a ascultat martori, dar nu a fost în măsură să
adopte raportul prevăzut de fostul art. 31 din Convenţie, Curtea ia în consideraţie
procesele-verbale în integralitatea lor, documentaţia şi avizul formulat de delegaţii
Comisiei la încheierea investigaţiilor lor.
Art. 100. Procedura în faţa unei camere şi a Marii Camere

1. Când o cauză este deferită Curţii pe temeiul dispoziţiilor art. 5 parag. 4 din
Protocolul Nr. 11 la Convenţie, un colegiu de judecători ai Marii Camere constituit
conform art. 24 parag. 6 1 din prezentul Regulament decide, numai pe baza
dosarului, dacă ea are a fi soluţionată de o cameră sau de Marea Cameră.
2. Dacă acea cauză este soluţionată de o cameră, hotărârea acesteia va-fi
definitivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 4 din Protocolul Nr. 11, iar
art. 73 din prezentul Regulament este inaplicabil.
3. Cauzele transmise Curţii pe temeiul art. 5 parag. 5 din Protocolul Nr. 11 sunt
deferite Marii Camere de preşedintele Curţii.
4. Pentru fiecare cauză transmisă pe temeiul art. 5 parag. 5 din Protocolul
Nr. 11 Marea Cameră este completată cu judecători desemnaţi prin rotaţie din
grupele arătate la art. 24 parag. 3 2 din prezentul Regulament, cauzele fiind atribuite
alternativ fiecărei grupe.
1Este vorba despre versiunea acestui text pe care o avea înainte de 8 decembrie 2000.
710 Bîrsan
Titlul III. Dispoziţii tranzitorii Anexa 1
Art. 101. Acordarea asistenţei judiciare

Sub rezerva dispoziţiilor art. 96 din prezentul Regulament, în cauzele deferite
Curţii în aplicarea prevederilor art. 5 parag. 2-5 din Protocolul Nr. 11 la Convenţie,
un reclamant căruia i-a fost acordată asistenţa judiciară în cursul procedurii în
faţa Comisiei sau a fostei Curţi beneficiază de ea pentru susţinerea cauzei sale în
faţa Curţii.
A rt 102.1Cererea de interpretare sau de revizuire a unei hotărâri

1. Atunci când o parte prezintă o cerere de revizuire a unei hotărâri pronunţate
de fosta Curte, preşedintele Curţii o transmite uneia dintre secţii, în condiţiile
prevăzute de art. 51 sau 52 din prezentul Regulament, după caz.
2. Fără a avea în vedere dispoziţiile art. 80 din prezentul Regulament, preşe
dintele secţiei respective constituie o nouă cameră pentru examinarea cererii.
3. Camera ce urmează a fi constituită cuprinde de drept:
a) preşedintele secţiei;
şi, indiferent dacă el face parte sau nu din acea secţie,
b) judecătorul ales pentru partea contractantă în cauză sau, dacă el este
indisponibil, orice alt judecător desemnat prin aplicarea dispoziţiilor art. 29 din
prezentul Regulament;
c) orice membru al Curţii care a făcut parte din camera iniţială a fostei Curţi
care a pronunţat hotărârea.
4. a) Preşedintele secţiei desemnează prin tragere la sorţi pe ceilalţi membri ai
camerei dintre judecătorii secţiei învestite cu soluţionarea cererii;
b) Membrii secţiei care nu au fost astfel desemnaţi participă la examinarea
cererii ca judecători supleanţi.
46. Bîrsan 711

T itlu l IV. D isp o z iţii fin a le
A rt 103. Amendarea (modificarea) sau suspendarea aplicării unui text

1. Orice modificare a dispoziţiilor prezentului Regulament poate fi adoptată
de majoritatea judecătorilor Curţii, reuniţi în sesiune plenară, pe baza unei
propuneri prealabile. Propunerea de modificare, formulată în scris, trebuie să
parvină grefierului cel puţin cu o lună înaintea sesiunii în care va fi examinată.
Când primeşte o asemenea propunere, grefierul o aduce, în cel mai scurt timp, la
cunoştinţa tuturor membrilor Curţii.
2. Aplicarea oricărei dispoziţii privitoare la funcţionarea internă a Curţii poate
fi suspendată imediat la propunerea unui judecător, cu condiţia ca această decizie
să fie adoptată în unanimitate de camera interesată. Suspendarea astfel decisă
nu-şi produce efecte decât pentru nevoile situaţiei particulare pentru care ea a
fost propusă.
A rt 104.' Intrarea în vigoare a Regulamentului

Prezentul Regulament va intra în vigoare la 1 noiembrie 1998.
1Modificările adoptate la 8 decembrie 2000 au intrat în vigoare imediat. Modificările

adoptate la 17 iunie şi la 8 iulie 2002 au intrat în vigoare la 1 octombrie 2002.
Modificările adoptate la 7 iulie 2003 au intrat în vigoare la 1 noiembrie 2003.
Modificările adoptate la 13 decembrie 2004 au intrat în vigoare la 1 martie 2005.
Modificările adoptate la 4 iulie 2005 au intrat în vigoare la 3 octombrie 2005, iar cele
adoptate la 7 noiembrie 2005 au intrat în vigoare la 1 decembrie 2005.
712 Bîrsan
Anexă la Regulament (privitoare la anchete) Anexa 1
A n e x ă la R e g u la m e n t 1
(privitoare la anchete)
A rt A l. Măsuri de instrucţie
1. Camera poate adopta, fie la cererea uneia dintre părţi, fie din oficiu, orice
măsură de instrucţie pe care o consideră a fi de natură să contribuie la elucidarea
faptelor cauzei; ea poate, între altele, să pună în vedere părţilor să prezinte probe
scrise şi să decidă a asculta, în calitate de martor ori de expert sau în orice altă
calitate, orice persoană ale cărei depoziţii, relatări sau declaraţii i s-ar părea utile
pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.
2. De asemenea, camera poate convoca orice persoană sau instituţie, la
alegerea sa, să exprime un aviz sau să-i prezinte un raport scris privitor la orice
problemă pe care o consideră pertinentă în cauză.
3. După ce o cerere a fost declarată admisibilă sau, în mod excepţional, înainte
de adoptarea deciziei privitoare la admisibilitatea cererii, camera poate desemna
unul sau mai mulţi membri ai săi sau alţi judecători ai Curţii ca delegat (delegaţi),
pentru a proceda la culegerea de informaţii, la o cercetare la faţa locului sau la
orice altă măsură de instrucţie. Ea poate, de asemenea, să desemneze orice
persoană sau instituţie, la alegerea ei, pentru a asista delegaţia în modalitatea pe
care o consideră apropriată.
4. Dispoziţiile prezentului capitol privitoare la măsurile de instrucţie luate de
o delegaţie se aplică, mutatis mutandis, măsurilor de instrucţie luate de cameră
însăşi.
5. Audierile la care procedează o cameră sau o delegaţie în cadrul măsurilor de
instrucţie au loc cu uşile închise, afară de decizia contrară a preşedintelui camerei
sau a şefului delegaţiei.
6. Preşedintele camerei poate, atunci când consideră apropriat, să invite sau
să autorizeze orice terţ intervenient să participe la o măsură de instrucţie. El
stabileşte condiţiile acestei participări şi o poate limita în caz de nerespectare a
acestor condiţii.
Art. A2. Obligaţiile părţilor privitoare la măsurile de instrucţie

1. Reclamantul şi orice parte contractantă interesată ajută Curtea, atunci când
este nevoie, la punerea în aplicare a măsurilor de instrucţie.
1Introdusă la 7 iulie 2003.
Bîrsan 713
2. Partea contractantă pe teritoriul căreia o delegaţie procedează la investigaţii

in situ acordă acesteia toate facilităţile şi cooperarea necesare bunei desfăşurări
a procedurii. Aceasta are obligaţia, în măsura în care este necesar, să garanteze
libertatea de circulaţie pe teritoriul său şi să ia toate măsurile de securitate cerute
de delegaţie în privinţa reclamantului, a tuturor martorilor, experţilor şi a altor
persoane ce au a fi audiate de delegaţie; de asemenea, acestui stat îi incumbă
obligaţia de a veghea ca nici o persoană sau organizaţie să nu aibă de suferit din
cauza unei mărturii sau a unui ajutor acordat delegaţiei.
Art. A3. Neprezentarea în faţa delegaţiei

Când o parte sau orice altă persoană care trebuie să compară în faţa delegaţiei
se abţine sau refuză să o facă, delegaţia poate, totuşi, să continue lucrările ei,
dacă aceasta îi apare compatibil cu buna administrare a justiţiei.
Art. A4. Conducerea procedurii în faţa delegaţiei

1. Delegaţii exercită, atunci când este necesar, toate atribuţiile conferite camerei
de Convenţie sau de prezentul Regulament şi conduc procedura în faţa lor.
2. înainte de a proceda la orice audiere, şeful delegaţiei poate decide să
organizeze o reuniune preparatorie cu părţile sau cu reprezentanţii lor.
Art. A5. Citarea martorilor, experţilor şi a altor persoane în faţa delegaţiei

1. Martorii, experţii şi alte persoane care trebuie să fie ascultate de delegaţie
sunt convocaţi de grefier.
2. Convocarea indică:
a) cauza în care se face citarea;
b) obiectul anchetei, al expertizei sau al altei măsuri de instrucţie ordonate de
cameră sau de preşedintele ei;
c) dispoziţiile care au fost luate pentru plata indemnizaţiei cuvenite persoanelor
convocate.
3. Părţile prezintă în măsura posibilului, informaţii suficiente pentru a stabili
identitatea şi adresa martorilor, a experţilor şi a altor persoane ce trebuie să fie
convocate.
4. în conformitate cu dispoziţiile art. 37 parag. 2 din prezentul Regulament,
partea contractantă pe teritoriul căreia îşi are reşedinţa un martor îşi asumă
responsabilitatea notificării oricărei convocări ce-i este adresată acestuia de
cameră; dacă se află în imposibilitate de a-şi îndeplini această obligaţie, ea trebuie
să explice aceasta în scris; de asemenea, acestei părţi îi incumbă obligaţia de a
adopta toate măsurile rezonabile de natură a asigura prezenţa persoanelor
convocate ce se găsesc sub autoritatea sau sub controlul ei.
714 Bîrsan
Anexă la Regulament (privitoare la anchete) Anexa 1
5. Când delegaţia procedează la audieri in situ, şeful ei poate solicita prezenţa

în faţa ei a martorilor, experţilor sau a altor persoane. Partea contractantă pe
teritoriul căreia se desfăşoară audierile ia, dacă i se cere, ansamblul măsurilor
rezonabile, de natură a facilita această prezenţă.
6. Dacă un martor, un expert sau orice alte persoane sunt convocate la cererea
sau pentru o parte contractantă reclamantă sau pârâtă, cheltuielile necesare
prezenţei lor incumbă acestei părţi, afară de decizia contrară a camerei. Când
persoana convocată se află în detenţie în statul contractant pe teritoriul căruia
delegaţia desfăşoară investigaţiile in situ, cheltuielile aferente prezenţei sale
revin acestui stat, afară de decizia contrară a camerei; în toate celelalte situaţii,
camera decide dacă cheltuielile trebuie să fie suportate de Consiliul Europei sau
au a fi puse în sarcina reclamantului sau a unei terţe părţi, la cererea căreia sau
pentru care acea persoană compară în faţa delegaţiei; în toate cazurile, cheltuielile
sunt fixate de preşedintele camerei.
Art. A6. Jurământul sau declaraţia solemnă a martorilor şi experţilor

ascultaţi de delegaţie
1. După verificarea identităţii şi înainte de a face depoziţia sa, martorul prestează
jurământ sau face declaraţia solemnă, cu următorul conţinut:
„Jur” - sau „Declar solemn cu onoare şi conştiinţă” - „că voi spune adevărul,
tot adevărul şi nimic altceva decât adevărul”.
Despre aceasta se întocmeşte proces-verbal.
2. După verificarea identităţii sale şi înainte de a-şi îndeplini misiunea pentru
delegaţie, orice expert prestează jurământ sau face o declaraţie solemnă, cu
următorul conţinut:
3. Ju r” - sau „Declar solemn” - „că-mi voi îndeplini atribuţiile de expert cu
onoare şi conştiinţă” .
Despre aceasta se întocmeşte proces-verbal.
A rt A7. Audierea martorilor, experţilor şi a altor persoane de către delegaţie

1. Orice membru al delegaţiei poate pune întrebări agenţilor, avocaţilor şi
consilierilor părţilor, reclamantului, martorilor, experţilor, precum şi oricărei alte
persoane care se prezintă în faţa delegaţiei.
2. Sub controlul şefului delegaţiei, martorii, experţii şi celelalte persoane ce
compară în faţa delegaţiei pot fi interogaţi de agenţii, avocaţii sau consilierii
părţilor. în caz de contestaţie privitoare la o întrebare, decide şeful delegaţiei.
Bîrsan 715
3. în afara unor circumstanţe excepţionale şi cu consimţământul şefului

delegaţiei, martorii, experţii şi celelalte persoane ce au a fi ascultate de către
delegaţie nu sunt admise în sală, înainte de a-şi face depoziţia.
4. Atunci când o bună administrare a justiţiei impune, şeful delegaţiei poate
adopta dispoziţii speciale pentru ca martorii, experţii sau alte persoane să poată
fi ascultate fară prezenţa părţilor.
5. în caz de litigiu privitor la recuzarea unui martor sau a unui expert, şeful
delegaţiei decide. Delegaţia poate audia, spre a primi numai simple informaţii, o
persoană ce nu întruneşte condiţiile pentru a fi ascultată ca martor sau ca expert.
A rt A8. Consemnarea audierilor efectuate de delegaţie

1. Grefierul întocmeşte un proces-verbal al tuturor audierilor făcute de dele
gaţie în cadrul măsurilor de instrucţie; acesta conţine:
a) compunerea delegaţiei;
b) lista persoanelor participante: agenţi, avocaţi şi consilieri ai părţilor;
c) numele, prenumele, calitatea şi adresa martorilor, experţilor şi a altor persoane
ascultate;
d) textul declaraţiilor depuse, întrebările puse şi răspunsurile primite;
e) textul oricărei decizii adoptate în timpul audierilor efectuate de delegaţie
sau de şeful ei.
2. Dacă procesul-verbal este întocmit, în tot sau în parte, într-o limbă neoficială,
grefierul ia toate măsurile necesare pentru a se efectua traducerea într-una din
limbile oficiale ale Curţii.
3. Reprezentanţilor părţilor li se comunică o copie a procesului-verbal, spre a
putea, sub controlul grefierului sau al şefului delegaţiei, să corecteze, fără, totuşi,
a modifica sensul şi cuprinsul a ceea ce s-a spus în timpul audierilor. Grefierul
stabileşte, pe baza instrucţiunilor şefului delegaţiei, termenul de care aceştia
dispun în acest scop.
4. Odată corectat, procesul-verbal este semnat de şeful delegaţiei şi de grefier;
el face credinţă cu privire la conţinutul său.
716 Bîrsan
Instrucţiuni practice - Cererile de măsuri ptovizn ă
I. Instrucţiuni practice 1
Cererile de măsuri provizorii
(Art. 39 din Regulament)
Reclamanţii sau reprezentanţii lo r2care solicită adoptarea unor măsuri pro

vizorii pe temeiul art. 39 din Regulament trebuie să se conformeze cerinţelor
expuse mai jos.
Nerespectarea acestor cerinţe poate fi de natură să pună Curtea în imposi
bilitatea de a examina cererea în mod adecvat şi în timp util.
I. Expedierea cererilor prin fax, prin e-mail sau prin poştă

în caz de urgenţă, în special în cauzele privitoare la extrădare sau la expulzare,
cererile de măsuri provizorii în sensul dispoziţiilor art. 39 din Regulament trebuie
să fie trimise prin fax, prin e-m ail3 sau prin poştă. în măsura posibilului, ele
trebuie să fie redactate într-una din limbile oficiale ale părţilor contractante. Orice
cerere trebuie să poarte următorul titlu, înscris cu caractere vizibile pe prima
pagină a documentului:
,yArticolul 39 - Urgent/Rule 39 - Urgent"
Cererile trimise prin fax sau prin e-mail trebuie să fie expediate în timpul
programului de lucru4, afară de situaţia de imposibilitate absolută. Când cererea
este trimisă prin e-mail, o copie pe hârtie trebuie să fie transmisă, în paralel, Curţii.
Cererile de acest tip nu trebuie transmise prin corespondenţă obişnuită, ţinând
seama de riscul ca ele să ajungă prea târziu, pentru a putea fi examinate, în mod
adecvat, de Curte.
în situaţia în care Curtea nu a răspuns la o cerere urgentă adresată pe temeiul
art. 39 din Regulament în timpul scontat, reclamantul sau reprezentantul său nu
trebuie să ezite să telefoneze la grefa, în timpul programului de lucru.
1Edictate de preşedintele Curţii, pe temeiul art. 32 din Regulament, la 5 martie 2003.

2 Trebuie depuse toate documentele privitoare la puterile de reprezentare.
3 La adresa de e-mail a unui membru al grefei contactat, în prealabil, prin telefon;
numerele de telefon şi de fax figurează pe site-ul web al Curţii (www.echr.coe.int).
4De la ora 8 la orele 18, de luni până vineri; ora franceză este avansată cu o oră faţă de
ora GMT (ora meridianului Greenwich).
Bîrsan 717
II. Introducerea cererii în timp util

Cererile de măsuri provizorii trebuie ca, în mod normal, să fie trimise, pe cât
posibil, imediat ce a fost adoptată decizia internă definitivă la care se referă,
pentru a permite astfel Curţii şi grefierului ei să dispună de timp suficient pentru
examinarea cererii.
Totuşi, în cauzele privitoare la extrădare sau la expulzare, în care decizia
internă definitivă poate, uneori, să fie pusă imediat în aplicare, este preferabil ca
observaţiile şi documentaţia pertinentă să fie depuse înainte de adoptarea acestei
decizii.
Reclamanţii şi reprezentanţii lor trebuie să înţeleagă bine că nu este posibil
pentru Curte să examineze în timp util şi în mod adecvat cererile care-i sunt
adresate in extremis.
III. Furnizarea tuturor elementelor pe care se bazează cererea

Este de o importanţă capitală ca cererile să fie însoţite de ansamblul elementelor
de natură a le susţine, în special de deciziile adoptate de jurisdicţiile, comisiile
sau alte organe interne, precum şi de toate documentele considerate că pot
corobora susţinerile reclamantului.
Atunci când cauza este deja pendinte în faţa Curţii, trebuie să fie menţionat
numărul ce i-a fost atribuit de grefa.
In cauzele privitoare la extrădare sau la expulzare, trebuie să fie precizate data
şi ora la care decizia internă definitivă urmează a fi executată, adresa reclamantului
sau a locului său de detenţie şi numărul dosarului său oficial.
718 Bîrsan
Instrucţiuni practice - Privitoare la cererea introductivă de instanţă Anexa 1
II. Instrucţiuni practice 1

Privitoare la cererea introductivă de instanţă 2
(Cereri individuale introduse pe temeiul art. 34 din Convenţie)
I. Generalităţi
1. Orice cerere introdusă pe temeiul art. 34 din Convenţie trebuie să fie
prezentată în scris. Nici o cerere nu poate fi formulată prin telefon.
2. Orice cerere trebuie să fie trimisă la următoarea adresă:
Cour europeenne des Droits de l’Homme
F-67075 STRASBOURG CEDEX.”
3. Orice cerere trebuie, în mod normal, să fie completată pe un formular3
menţionat de art. 47 parag. 1 din Regulamentul Curţii. Totuşi, un reclamant poate
să-şi expună capetele cererii sale şi printr-o scrisoare.
4. Dacă reclamantul nu a trimis cererea sa utilizând formularul oficial sau dacă
cererea introductivă pe care a trimis-o nu cuprinde ansamblul informaţiilor
prevăzute de art. 47 din Regulament, grefa poate să-i ceară să completeze
formularul pertinent; acesta trebuie, în mod normal, să fie trimis în termen de 6
săptămâni, calculate de la data primirii scrisorii grefei.
5. Reclamantul poate trimite cererea sa prin telecopie („fax”);4totuşi, el trebuie
să trimită exemplarul original al cererii, semnat, prin poştă, în termen de 5 zile
după transmiterea cererii prin telecopie (fax).
6. Data la care cererea ajunge la grefa Curţii este aplicată pe originalul ei cu o
ştampilă ce menţionează data aplicării ei.
7. Reclamantul trebuie să ştie că data primei comunicări în care expune obiectul
cererii este luată în considerare pentru aprecierea respectării termenului de 6 luni
prevăzut de art. 35 parag. 1 din Convenţie.
1Edictate de preşedintele Curţii, pe temeiul art. 32 din Regulament, la 1 noiembrie

2003.
2 Aceste instrucţiuni practice completează dispoziţiile cuprinse în art. 45 şi 47 din
Regulamentul Curţii.
3Acest formular poate fi download-at de pe site-ul web al Curţii (www.echr.coe.int).
4 Nr. +00 33 (0)3 88 41 27 30; alte numere sunt indicate pe site-ul web al Curţii
(www.echr.coe.int).
Bîrsan 719
8. De la primirea primei comunicări ce cuprinde expunerea obiectului cererii,

grefe deschide un dosar, al cărui număr are a fi menţionat pe orice corespondenţă
ulterioară. Reclamantul va fi informat despre aceasta în scris; el poate fi invitat să
trimită informaţii şi piese complementare.
9. a) Reclamantul trebuie să dea dovadă de diligenţă în modul în care poartă
corespondenţa cu grefa Curţii.
b) O întârziere sau o omisiune în a răspunde poate fi considerată ca un semn
ce indică faptul că reclamantul nu mai doreşte să-şi menţină cererea.
10. Nerespectarea cerinţelor impuse de art. 47 parag. 1 şi 2 din Regulament şi
netrimiterea informaţiilor solicitate de grefă (a se vedea parag. 8 de mai sus) pot
conduce la neexaminarea cererii de către Curte.
11. Când trece un an fără ca reclamantul să fi trimis formularul cererii sau să fi
răspuns la o scrisoare ce i-a fost adresată de grefă, se procedează la distrugerea
dosarului.
11. Formă şi conţinut

12. Orice cerere trebuie sâ cuprindă toate informaţiile cerute de art. 47 din
Regulament şi să fie însoţită de documentele arătate la parag. 1 h) al aceluiaşi
text.
13. Orice cerere trebuie să fie scrisă lizibil sau, de preferinţă, dactilografiată.
14. Când, în mod excepţional, o cerere depăşeşte 10 pagini (în afara anexelor
ce conţin documente), reclamantul trebuie, de asemenea, să-i prezinte un scurt
rezumat.
15. Când un reclamant trimite documente în sprijinul cererii sale, nu trebuie să
trimită originalele lor; aceste documente trebuie să fie repertoriate în ordine
cronologică, să fie numerotate în mod continuu şi să cuprindă o scurtă descriere
(de exemplu, scrisoare, ordonanţă, hotărâre, apel etc.).
16. Când reclamantul are deja o altă cerere pendinte în feţa Curţii, el trebuie să
informeze grefa despre aceasta şi să precizeze numărul acelei cereri.
17. a) Când reclamantul cere ca identitatea sa să nu fie divulgată, el trebuie să
explice aceasta în scris, conform dispoziţiilor art. 47 parag. 3 din Regulament.
b) Reclamantul trebuie, de asemenea, să precizeze, pentru situaţia în care
cererea sa de anonimat va fi admisă de preşedintele camerei, dacă doreşte să fie
desemnat cu iniţiale sau prin-o simplă literă (de exemplu „X”, „Y”, „Z” etc.).
720 Bîrsan
Instrucţiuni practice - Privitoare la observaţiile scrise Anexa 1
III. Instrucţiuni practice 1

Privitoare la observaţiile scrise
I. Depunerea observaţiilor
Generalităţi
1. Observaţiile trebuie depuse la grefa în cadrul termenului acordat în aplicarea
dispoziţiilor art. 38 din Regulament şi în modalitatea arătată de parag. 2 al aceluiaşi
text.
2. Data la care observaţiile sau alte documente au fost primite la grefa Curţii
este aplicată pe aceste piese cu o ştampilă a Curţii ce menţionează data aplicării
ei.
3. Toate documentele ce conţin observaţii, precum şi toate documentele care
le însoţesc trebuie să fie trimise grefei Curţii prin poştă, în trei exemplare, plus un
exemplar trimis, dacă este posibil, prin fax.
4. Documentele secrete trebuie trimise prin scrisoare recomandată.
5. Observaţiile care nu au fost solicitate de Curte nu pot fi depuse la dosar
decât dacă preşedintele camerei decide astfel (a se vedea art. 38 parag. 1 din
Regulament).
Trimiterea prin fa x (telecopie)

6 .0 parte poate trimite Curţii observaţiile sau alte documente prin telecopie
(„fax”).2
7. Numele persoanei care semnează observaţiile trebuie, de asemenea, să
apară în caractere imprimate, în aşa fel încât această persoană să poată fi
identificată.
II. Forma şi conţinutul
Forma
8. Orice document ce semnifică observaţii trebuie să conţină:
a) numărul cererii şi numele cauzei;
b) un titlu ce indică natura conţinutului său [spre exemplu, observaţii privitoare
la admisibilitate (şi la fond); răspuns la observaţiile privitoare la admisibilitate (şi
1Edictate de preşedintele Curţii, pe temeiul art. 32 din Regulament, la 1noiembrie 2003.

2Nr. +00 33 (0)3 88 41 27 30; alte numere de fax sunt indicate pe site-ul web al Curţii
(www.echr.coe.int).
Bîrsan 721
la fond) prezentate de guvern/reclamant; observaţii cu privire la fond; observaţii

adiţionale privitoare la admisibilitate (şi la fond); memoriu etc.].
9. în plus, în mod normal, observaţiile trebuie:
a) să fie scrise pe hârtie A4, cu o margine care să nu inferioară la 3,5 cm
lărgime;
b) să fie scrise perfect lizibil sau, de preferinţă, dactilografiate;
c) să aibă toate numerele exprimate în cifre;
d) să aibă toate paginile numerotate continuu;
e) să fie împărţite în paragrafe numerotate;
f) să fie împărţite în capitole şi/sau rubrici ce corespund formei şi stilului
hotărârilor Curţii [„în fapt”/,J>eptul (şi practici) intem(e) pertinent(e)”/„Capetele
de cerere” (încălcările drepturilor garantate de Convenţie invocate - n .n ., C.B.)/
„In drept”; acest ultim capitol trebuie să fie împărţit în secţiuni intitulate „Excepţii
preliminare privitoare la....”; „încălcarea art....”, după caz];
g) să expună într-o secţiune distinctă răspunsurile la întrebările adresate de
Curte sau la argumentele părţii adverse;
h) să conţină trimiteri la toate documentele şi/sau piesele probante menţionate
în observaţii, anexate la acestea.
10. Dacă observaţiile exced 30 de pagini, ele trebuie să fie însoţite de un scurt
rezumat.
11. Când partea prezintă documente şi/sau alte anexe în sprijinul observaţiilor
sale, fiecare piesă probantă trebuie să fie repertoriată într-o anexă distinctă.
Conţinut
12. Observaţiile depuse de părţi, ca urmare a comunicării cererilor, trebuie să
conţină:
a) orice comentariu, considerat util, privitor la faptele cauzei; totuşi,
(i) dacă o parte nu are nimic de adăugat privitor la expunerea faptelor
stabilite de grefa, ea trebuie să se limiteze la o scurtă declaraţie în acest
sens;
(ii) dacă o parte nu contestă decât în anumite privinţe expunerea faptelor
stabilite de grefa sau doreşte să adauge unele precizări, ea trebuie să se *
limiteze numai la aceste puncte precise;
(iii) dacă o parte contestă în tot sau în parte expunerea faptelor ce emană
de la partea adversă, ea trebuie să precizeze în mod clar punctele pe care
nu le contestă şi să-şi limiteze observaţiile la cele pe care le contestă;
b) argumentele juridice privitoare, mai întâi, la admisibilitatea cererii, apoi la
fondul ei; totuşi:
722 Bîrsan
Instrucţiuni practice - Privitoare la observaţiile scrise Anexa 1
(i) dacă unei părţi i-au fost puse întrebări precise asupra unui element de
fapt sau de drept, aceasta trebuie, fără prejudicierea dispoziţiilor art. 55
din Regulament, să se limiteze la argumentele privitoare la un asemenea
element;
(ii) dacă observaţiile răspund la argumente ale părţii adverse, ele trebuie
să se refere la acele argumente precise în discuţie, în ordinea arătată mai
sus.1
13. a) Observaţiile depuse de părţi după declararea cererii admisibilă trebuie
să conţină:
(i) o scurtă declaraţie prin care se indică poziţia adoptată privitoare la
faptele cauzei, astfel cum acestea au fost stabilite prin decizia privitoare la
admisibilitate;
(ii) argumentele juridice privitoare la fondul cauzei;
(iii) răspunsurile la întrebările puse de Curte cu privire la problemele de
fapt şi de drept.
b) Reclamantul care supune, în acelaşi timp, şi o cerere de acordare a satisfacţiei
echitabile trebuie să o facă în modalităţile arătate în instrucţiunile practice privitoare
la prezentarea acestei cereri.2
14. Având în vedere caracterul confidenţial al procedurii privitoare la
reglementarea amiabilă a litigiului (a se vedea art. 38 parag. 2 din Convenţie şi
art. 62 parag. 2 din Regulament), toate observaţiile şi documentele depuse în
cadrul acestei proceduri trebuie să fie trimise separat de observaţiile scrise.
15. Nici o referire asupra ofertelor, concesiunilor sau asupra altor declaraţii
făcute în legătură cu reglementarea amiabilă nu poate figura în observaţiile depuse
în cadrul procedurii contencioase.
III.Termenele
Generalităţi
16. Fiecare parte trebuie să vegheze ca observaţiile sale şi toate documentele
sau piesele probante ce le însoţesc să ajungă la Curte în timp util.
1 Mai întâi cele privitoare la admisibilitatea cererii, apoi cele privitoare la fond
(n. C.B).
2 Aceste instrucţiuni nu sunt încă disponibile; între timp, a se vedea art. 60 din
Regulament.
Bîrsan 723
Prelungirea termenelor
17. La cererea unei părţi, orice termen stabilit pe temeiul art. 38 din Regulament
poate fi prelungit.
18. Oricare din părţi care voieşte să obţină prelungirea unui termen trebuie să
formuleze o cerere în acest sens din momentul în care a cunoscut circumstanţele
care-i par a justifica o asemenea măsură şi, în orice caz, înaintea expirării
respectivului termen; ea trebuie să-şi motiveze cererea.
19. Dacă o prelungire a termenului este acordată, ea priveşte toate părţile ce
aveau a respecta acel termen, inclusiv pe cele ce nu au solicitat prelungirea lui.
IV. Nerespectarea condiţiilor privitoare la depunerea observaţiilor

20. Când observaţiile au fost depuse cu nerespectarea condiţiilor prevăzute
de art. 8-15 din prezentele instrucţiuni practice, preşedintele camerei poate invita
partea în cauză să le supună din nou, cu respectarea acestor condiţii.
21. în cazul nerespectării condiţiilor enumerate mai sus, Curtea poate considera
că observaţiile nu au fost depuse în mod valabil (a se vedea art. 38 parag. 1 din
Regulament).
724 Bîrsan
Index analitic Anexa 1
INDEXANALITIC1
ABŢINERE.........................................................v. INDISPONIBILITATE
AD HOC (judecători.......................................... v. JUDECĂTORI, JURĂMÂNT
ADMISIBILITATE/INADMISIBILITATE
- în general........................................................art. 34 § 2 şi 3; 59 § 2
- Examinarea admisibilităţii
• în general
cerere individuală.................................. art. 52; 53; 54
cerere interstatală.................................. art. 51
• examen concomitent asupra admisibilităţii şi fondului................... art. 54A
• criterii de admisibilitate....................... art. 46 § 1 d); 47 § 1 f) şi 2 a)
• şedinţă publică asupra admisibilităţii ............... v. ŞEDINŢĂ PUBLICĂ
• raportul judecătorului raportor privind admisibilitatea
cerere individuală.................................................art. 49
cerere interstatală.................................................art. 48 § 1 şi 2
• observaţii asupra admisibilităţii............................. v. OBSERVAŢII
• excepţia de inadmisibilitate......................................art. 55
- Decizia asupra admisibilităţii
• cerere individuală.....................................................art. 53 § 2 şi 3; 54 § 1
• cerere interstatală şiindividuală.............................. art. 56
- Radierea de pe ro l.........................................................art. 43 § 3 şi 4
ADUNAREA PARLAMENTARĂ.................... v. CONSILIUL EUROPEI
AGENŢI ai părţilor contractante ....................... v. REPREZENTANŢI ai părţilor
ALCĂTUIRE......................................................v. COMPUNERE
ALEGERE............................................................v. GREFIER, JUDECĂTORI
AMENDAMENT adus unui articol din Regulament ............................... art. 103
AMCUS CUR1AE.................................................. v. TERŢI INTERVENIENŢI
1La anumite cuvinte cheie din index s-a renunţat la ordonarea alfabetică a subcategoriilor
din cadrul acestora, fiind folosită o aranjare bazată pe alte criterii, respectiv o
ordonare logică, cronologică sau ierarhică. Articolele privitoare la dispoziţiile
tranzitorii sunt redate în caractere italice.
Bîrsan 725
ANONIMATUL reclamantului................................... v. CONFIDENŢIALITATE

APLICAREA Convenţiei şi a protocoalelor sale ........................ v. PROBLEMĂ
ASISTENŢĂ JUDICIARĂ..................... art. 91; 92; 93; 94; 95; 96; 101
ASISTENŢI JURIDICI (referendari) ...................................................v. GREFA
ATRIBUŢII.................................... v. PRŞEDINTE, VICEPREŞEDINTE, GREFA
AUDIERI.......................................v. ŞEDINŢĂ PUBLICĂ
AVIZ CONSULTATIV
- în general.....................................art. 24 § 2 şi 4,82,83,84,85,86,87,88,89,90
-Competenţa Curţii........................................................................................art. 87
- Citire în şedinţă publică.................................................................................art. 89
BIROUL CURŢII...........................................................................................art. 9A
CAMERA
- a Curţii
• constituire........................................ art. 26; 51 § 3; 52 § 2
• în general....................... art. 1 e), g) şi h); 9 § 3; 12; 21 § 1 şi 2; 23 § 2; 28 §
4; 33 §2; 39; 41; 42; 43; 45 § 2; 48; 49 § 3; 51 § 2 ,3 ,4 ,5 şi 6; 52 §2 şi 3; 53
§ 3; 54; 56; 58; 59; 60 § 3; 62 § 1 şi 3; 63 § 1; 65; 70 § 1 şi 2; 71; 72; 74 § 1;
75; 79 § 3 şi 4; 80 § 3 şi 4; 91 § 2; 92,100 § 1 şi 2; 102 § 2 ,3 şi 4
- de consiliu............................................................... art. 22 § 1
- Delegaţie a unei camere..........................................Anexa la Regulament
- iniţială (originară)....................................................art. 79 § 3; 80 § 3; 102 § 3
CERERI
- în general................................................art. 33 § 1; 36 § 1; Anexa la Regulament
- Cerere interstatală (introductivă de instanţă).................... art. 46
- Cerere individuală (introductivă de instanţă).................... art. 45; 47
v. şi INDIVIDUALĂ / INTERSTATALĂ
- de măsuri provizorii.............. ............................................... art. 39 § 1
- de asistenţă judiciară............................................................ art. 91
- de intervenţie (a terţilor........................................................art. 44 § 1 şi 2
- de trimitere în faţa Marii Camere..........................................art. 73
- de satisfacţie echitabilă........................................................art. 60
- de rectificare a erorilor..........................................................art. 81
- de interpretare a unei hotărâri..............................................art. 79
726 Bîrsan
- de revizuire a unei hotărâri..........................................................art. 80

- de aviz consultativ................. ............................................... art. 83; 84; 87
- de conexare a două sau mai multor cauze.................................. art. 42
- ordinea examinării........................................................................ art. 41
v. şi URGENŢĂ, CHELTUIELI, CHELTUIELI DE JUDECATĂ, ONORARII
- Cheltuieli......................................... art. 34 § 4; Anexa la Regulament art. A5 § 6
- Cheltuieli de judecată.............................. ....................... art. 43 § 4
- Onorarii..............................................................................art. 94; 95
- Indemnizarea persoanelor convocate........... Anexa la Regulament art. A5 § 2
- Dobânzi........................................................................................art. 75 § 3
- Sume acordate cutitlu de satisfacţie echitabilă......................... art. 75 § 3
CIRCUMSTANŢE EXCEPŢIONALE
-C az excepţional............................................................. art. 47 §3
-M od excepţional............................................................ art. 25 § 4
- Situaţii excepţionale..................... art. 33 § 1; 36 § 4 b); 43 § 5; 44 § 1 şi 2; 63
COLEGIU de cinci judecători al Marii Camere..................... art. 1 g); 9 § 2; 24 §
5; 73 § 2 şi 3; 100 § 1
v. şi DECIZIE, MOTIVARE
COMISIA EUROPEANĂADREPTURILOR OMULUI...........................art. 1 r);
99 § 1,2, 4 şi 5; 101
COMITET de trei judecători.......................................art. 1 f) şi g); 21; 27; 49 §3; 53
COMITETULMINIŞTRILOR........................................v. CONSILIUL EUROPEI
COMPETENŢĂ
- a Curţii.......................................................................v. AVIZ CONSULTATIV
- pentru a semna o cerere individuală....................... art. 45 § 2
COMPUNERE..............................................................v. MAREA CAMERĂ
v. SECŢIE - Compunere
v. CAMERĂ - Compunere
v. COMITET, COLEGIU de cinci judecători ai Marii Camere
COMUNICĂRI ŞI NOTIFICĂRI ..................................................... art. 17 §2; 34
§2 şi 4; 36 §2; 37 § 1 şi 2; 43 § 3; 44; 47 § 5; 51 § 1 şi 3; 54 § 2; 56 §2; 62 §2;
70 §3; 72 §2; 75 § 4; 77 § 3; 79 § 4; 80 §4,85 §2; 90; 93 §3
v. şi URGENŢĂ
COMUNITATE DE INTERESE.................................................................... art. 30
CONEXARE, EXAMINARE SIMULTANĂ a cererilor.................... art. 42; 51 § 2
47. Bîrsan 727

CONFIDENŢIALITATE ŞI ANONIMAT
- Anonimatul reclamantului.........................................................art. 47 § 3
- Confidenţialitatea procedurii........................................art. 33 § 3; 62 § 2; 99§ 4
v. şi SECRET
CONSILIERI ai părţilor....................................... v. REPREZENTANŢI ai părţilor
CONSILIUL EUROPEI
- în general.............................................art. 9 § 1,19, Anexala Regulamentart. A5
-Adunarea Parlamentară ......................................... art. 1 i)
- Comitetul Miniştrilor........................art. 1 q); 39 § 2; 43 § 3 şi 4; 77 § 3; 83; 85;
89; 90
- Secretar general ................................. art. 6; 18; 77 § 3; 90
CONSTATĂRI, elemente de probă şi măsuri de instrucţie ................. art. 19 §
2; 37 § 2; Anexa la Regulament art. A l, A5, A8
CONSTITUIRE.................................................... . v. CAMERĂ, SECŢIE
v. MAREA CAMERĂ - Compunere
v. COMITET, COLEGIU de cinci judecători ai Marii Camere
CONTRADICŢIE cu o hotărâre anterioară (risc d e)............... v. PROBLEMĂ
CONVENŢIA europeană a drepturilor omului (v. şi PROTOCOLUL NR. 11)
-Articolul 21 parag. 1.................................. art. 29
-Articolul 21 parag. 3.................................. art. 4
-Articolul 23 parag. 5..................................art. 2 § 2
-Articolul 23 parag. 7..................................art. 2 § 3
-Articolul 26................................................ art. 1 d); 25 § 1
-Articolul27 parag. 1................................. art. 1 c) şi e); 26 § 1; 27 § 1; 52 §-2
-Articolul 27 parag. 2................................. art. 1 h); 24 § 3
-Articolul 28................................................art. 53 § 2
-Articolul 30................................................art. 50,72
-Articolul 33............................................... art. 45; 46; 48; 51; 58
-Articolul 34..................................art. 1 n); 34 § 2; 36 § 1; 45; 47; 49; 52; 59; 91
-Articolul 35................................................ art. 44D; 46; 47 § 1 şi 2
-Articolul 36................................................ art. 1 o); 44 § 1 şi 2
-Articolul 37................................................ art. 43 § 1; 44E
-Articolul 38................................................ art. 62 § 1 şi 2
-Articolul41................................................ art.46;47;60;75 § 1 ,2ş i3
-Articolul 42............................................... art. 74
-Articolul 43................................................ art. 1 g); 24 § 6; 50; 73
-Articolul 44............................................... art. 74; 78
728 Bîrsan
-Articolul 47........................................................ art. 82; 83; 87

-Articolul 48.................................................. art. 82
-Articolul 49.................................................. art. 82
- Fostul articol 19 al Convenţiei.................art. 1 r)
- Fostul articol 31 al Convenţiei.................. art. 99 § 2 şi 5
CONVOCARE...................................art. 20 § 1; 21 § 2; 65; 69
CULEGERE OFICIALĂ................................. v. PUBLICARE
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
- î n general................................................art. 1 g); 9; 14; 17; 18 § 1; 31; 34; 37 §
2; 43; 46; 47 § 3,4, 5 şi 6; 57; 76; 78; 80; 81; 82; 83; 84; 85 § 2; 87; 99; 101
-Funcţionare.............................. .......art. 19; 20; 21; 22; 23
- Plenara judecătorilor Curţii..................................art. 1 b) şi g); 3 § 1; 4; 7; 8 § 1
ş i4; 9 §2; 15 § 1,2 ş i4; 16 § 1 ş i2; 20; 25 § 1; 103
-A rh iv ă...................................................................................17 § 2;, 77 § 3; 90
- Deliberări...... ........................................................................v. DELIBERĂRI
- Sediu......................... ...........................................................art. 19
- Sesiuni........................ .........................................................art. 20; 21
-V otul.............................. ....................................................... art. 23
DECIZIE
- în general.................. .......................... art. 23 § 1 şi 2; 23A; 81
- de admisibilitate/inadmisibilitate
• a comitetului............ ...............................art. 53 § 2 şi 3
•acamerei............................ art. 54; 56
v. şi ADMISIBILITATE/ INADMISIBILITATE
- de radiere de pe ro l.......................................................... ........art. 43 § 3
- a colegiului de cinci judecători................................................ art. 73 § 2
- privitor la satisfacţia echitabilă ...............................................art. 75
- privitor la avize consultative...................................................art. 87,90
-L im b a.............. .........................................................................art. 57
-v . şi MOTIVARE
- v. şi PUBLICARE, PUBLICITATE
DECLARAŢIE SOLEMNA.......... v. JURĂMÂNT
DELEGAŢIE.......................... ...... art. 11); 99 § 5 \ Anexa la Regulament
DELEGAT............................. .........art. 1 k); Anexa la Regulament art. A l, A4,A7
Bîrsan 729
DELIBERĂRI......................................................................................art. 22; 53 § 1
v. şi SECRET
DEMISIE a unui judecător.................... ......................................v. JUDECĂTOR
DEROGARE
- de la regula publicităţii procedurii........................................................art. 47 § 3
- de Ia dispoziţiile Regulamentului.............................................................art. 31
v. şi CIRCUMSTANŢE EXCEPŢIONALE
DESESIZARE în favoarea Marii Camere........................................................art. 72
DESISTARE a unei părţi contractante......................................................art. 43 § 2
DEZACORD (opinie în dezacord) .......... v. JUDECĂTORI - Opinie separată
„DIN OFICIU”
- Asistenfă judiciară....................................................art. 91,96
- Audienţe (şedinţe publice).............................art. 54 § 3; 58 § 2; 59 § 3; 63
- Documente........................................................ art. 33 § 1
- Interpretarea unei hotărâri................................art. 79 § 3
- Conexarea cererilor................................... .......art. 42
- Măsuri de instrucţie........................................ Anexa la Regulament
- Măsuri provizorii............................................. art. 39 § 1
- Rectificarea erorilor.......................................... art. 81
- Revizuire............... ............................................art. 80 § 3
DISPENSARE......................................................... v. INDISPONIBILITATE
DISPOZIŢII TRANZITORII................... art. 99; 100; 101; 102
DURATĂ
- a formaţiunilor de judecată......................................... art. 25 § 1; 27 § 2
- a mandatului judecătorilor....................................................................art. 2
- a mandatului preşedintelui/vicepreşedinţilor Curţii/camerei/secţiei.......... art. 8
§1 Şi 2
- a mandatului grefierului/grefierilor-adjuncţi art. 15 § 2; 16 § 1
ELEMENTEDE PROBĂ............ ............................................... v. CONSTATĂRI

EXAMINARE SIMULTANĂ.................. ................................. v. CONEXARE
EXCEPŢIE DE INADMISIBILITATE.... v. ADMISIBILITATE/INADMISIBILITATE
EXPERŢI......... .......................................................................... v. MARTORI
730 Bîrsan
GREFA
- în general...................................................................... art. 33 § 1; 38; 47
- Organizare..................................................................... art. 18
- Grefier
• alegere...................................................................... art. 15 § 1 şi 3
• atribuţii......................................................................art. 17
• în general...........................................art. 1 m); 9A § 2; 18 § 3; 22; 33 § 1; 34
§ 3; 40; 44 § 1 şi 5; 51 § 3; 56; 62; 70; 72 § 2; 74; 77; 79; 80; 83; 84; 85; 93 §
3; 95; 99; Anexa la Regulament art. A5
- Grefieri-adjuncţi
• alegere...................................................................... art. 16 § 1
• în general.................................................................. art. 74
- Grefieri de secţie........................................................... art. 1 m); 18
- Alţi agenţi...................................................................... art. 18; 22
- Asistenţi juridici (referendari).......................................art. 18 § 3
GRUP DE PARTICULARI.................. v. RECLAMANT
HOTĂRÂRE
-îngeneral.............. 23 § 2; 73 § 3; 74; 75 § 1; 77 § 1 şi 3,79 § 4 , 80 § 4 ,8 1 , 102
- Hotărâri definitive............................................................................art. 43 § 3; 78
- Limba............................................................................................................art. 76
- Citirea în şedinţă publică.......................................................................art. 77 § 2
v. şi INTERPRETARE, PUBLICARE, PUBUCITATE, RECTIFICARE, REVIZUIRE
INCAPACITATE DE EXERCITAREA FUNCŢIEI.................v. PREŞEDINTE

INCOMPATIBILITĂŢI............................................................. v. JUDECĂTORI
INDISPONIBILITATE, ABŢINERE, RECUZARE
- a unui judecător......................................art. 24 § 5; 26 § 1; 27 § 2; 28; 29 § 1
- a preşedintelui/vicepreşedinţilor Curţii, a preşedinţilor de secţie......... art. 10;
11;12; 24 § 5
INDIVIDUALĂ/INTERSTATALĂ........................................................v. CERERI
v. ADMISIBILITATE / INADMISIBILITATE; v. JUDECĂTOR RAPORTOR
v. LIMBĂ; v. PROCEDURĂ
INSTRUCŢIUNI
- emise de preşedintele Curţii...............................................art. 32; 38 § 1
- emise de grefier................................................................... art. 17 § 4; 70 § 3
Bîrsan 731
INTERPRETARE
- a Convenţiei şi a protocoalelor adiţionale........................ art. 72 § 1; 73 § 1
- a unei hotărâri.................................................................... art. 79; 102
INTERPRETARE, TRADUCERE................................... art. 34 § 3,4 şi 6; 70 § 2
INTERSTATALĂ.................................... v. INDIVIDUALĂ / INTERSTATALĂ
INTERVENŢIE........................................................... v. TERŢI INTERVENIENŢI
INTRARE ÎN VIGOARE a regulamentului........................... art. 104
INTRODUCTIV DE INSTANŢĂ...........................................v. CERERI
JUDECARE ÎN LIPSĂ....................................................v. LIPSĂ

JUDECĂTORI
- în general..............................................art. 15; 16; 20 § 2; 22; 23; 64; 74; 77 § 2
- aleşi de Adunarea Parlamentară
• în general......................................... art. 1 i); 2; 25 § 2; 84; 88; 100; 103
• resortisanţi ai sau aleşi pentru o parte contractantă, « judecător naţional»
............ art. 9 § 3; 13; 24 § 4 şi 6; 26 § 1; 29; 51 § 2; 102 § 3
• membrii de drept ai unei formaţiuni de judecată ................. art. 24 § 4; 26
§ 1; 30 § 1; 51 § 2
• desemnaţi prin tragere la sorţi.... art. 30 § 1; 75 § 2; 79 § 3; 80 § 3; 100 § 4
• desemnaţi prin rotaţie................. art. 24 § 3; 24 § 6; 26 § 1; 27 § 2; 100 § 4
• membri ai camerei iniţiale (originare)......... art. 79 § 3; 80 § 3; 102 § 3
• v. şi REPARTIZAREA judecătorilor în cadrul formaţiunilor de judecată
- ad h o c ................................................................... art. 1 h) şi i); 5 § 4; 29
- raportori...................................................................v. JUDECĂTOR RAPORTOR
- Opinie separată..................................................... art. 22 § 3; 74 § 2; 88 § 2
- Mandat..................................................................v. DURATA mandatului
- Depunerea jurământului...............................................art. 3; 29 § 4
- Ordinea protocolară(rangul)......................................... art. 5; 11; 12; 27 § 4
- împiedicări în exercitarea funcţiei
• în general...................................................................art. 28 § 2
• incompatibilităţi.........................................................art. 4
- Indisponibilitate, abţinere, recuzare............................ v. INDISPONIBILITATE
- Supleanţi ..................................................art. 24 § 1,3 şi 5; 26 § 1 c); 102 § 4 b)
- Demisie..........................................................................art. 6
- Succesor în funcţie.......................................... art. 2 § 2 şi 3; 25 § 3
732 Bîrsan
JUDECĂTOR RAPORTOR
- în general........................................................................ art. 1j); 50
- Cerere individuală......................................................... art. 49; 53 § 1 şi 2
- Cerere interstatală...................................................................art. 48
JURĂMÂNT sau declaraţie solemnă
- al judecătorilor....................... .....................................art. 2 § 3; 3
- al judecătorilor ad hoc...................................................art. 29 § 4
- al grefierului..................... ....................................... art. 15 § 4
- al grefierilor-adjuncţi....................................................art. 16 § 2
- al martorilor, experţilor.................................... ........Anexa la Regulament art. A6
LIMBĂ
- Limbile oficiale ale Curţii
• în general............................... art. 34 § 1,2 şi 3; 36 § 5; 44 § 2 şi 5; 70 § 2; 89
• limba pronunţării şi publicării deciziei................... art. 57
• limba pronunţării şi publicării hotărârii................. art. 76
- Limbi oficiale al părţilor contractante............... art. 34 § 2,3 şi 5; 36 § 5; 44 § 5
- Limbă neoficială................................... ...................... art. 34 § 4; 70 § 2
- «Limba maternă»............ .............................................art. 34 § 6
- Limba comunicărilor cu reclamantul........................... art. 34 § 2,3 şi 5
- Limba comunicărilor cu părţilor contractante............ art. 34 § 4 şi 5
LIPSĂ (judecare în lipsă)......... ........ ........................art. 65
MAJORITATE NECESARĂ
- în general.......................... ...................art. 23 § 1 şi 2; 53 § 2; 56; 88; 103 § 1 şi 2
- Alegerea preşedintelui/vicepreşedinţilor .....................art. 8 § 5
- Alegerea grefierului/grefierilor/adjuncţi.................... . art. 15 § 2 şi 3; 16 § 1
MANDAT................................. .................. ...................... v. DURATA mandatului
MAREA CAMERĂ
- Compunere...........................................art. 24
- în general...............................................art. 1 c) g) şi h); 9 § 2; 21 § 1 şi 2; 23 §
2; 50; 71; 72; 73 § 1,2 şi 3; 87; 88; 89; 90; 91 § 2; 100 § 1 ,3 şi 4
MARTORI, experţi şi alte persoane care compară în faţa Curţii.... art. 34 § 6;
64; 65; 70 § 1 b); Anexa la Regulament art. A2 § 2, A5, A6, A7, A8
MĂSURI DE INSTRUCŢIE......... ........... ..............................v. CONSTATĂRI
Bîrsan 733
MĂSURI PROVIZORII...................................................art. 39
MOTIVARE
- din partea Curţii
• a deciziilor
camerei................................................................................ art. 56 § 1
de desesizare în favoarea Marii Camere............................ art. 72 § 1
de respingere a cererii de trimitere........................... ..........art. 73 § 2
• a deciziei prin care Curtea se declarănecompetentă a da un aviz
consultativ................................................................................art. 87; 88; 89; 90
- din partea părţilor sau a terţilor
• a cererii privind confidenţialitatea sau anonimatul........... art. 33 § 3; 47 § 3
• a cererii de intervenţie......................................................................... art. 44 § 2
• a obiecţiilor asupra desesizare în favoarea Marii Camere........... art. 72 § 2
NOTIFICĂRI.......................... ............................................ v. COMUNICĂRI
OBLIGAŢIADEA COOPERA CU CURTEA ................................ art. 44A-44E

OBSERVAŢII SCRISE
- în general....................................art. 1 o); 34 § 2 ,3 ,4 şi 5; 38; 44 § 1,2,4 şi 5;
48 §1; 51 §4; 54 §2; 58 § 1; 59 § 1; 60 § 1 şi 3; 62 § 2; 79 § 4; 80 §4; 84 §
2; 85; 86; 99 § 4
- asupra admisibilităţii......... ..........................art. 51 § 3; 55; 91 § 1
ONORARII.......... ............................................................. v. CHELTUIELI
OPINIE SEPARATĂ a unui judecător............................ v. JUDECĂTORI
ORDINEA EXAMINĂRII cererilor................................. v. CERERI
ORGANIZAŢII NEGUVERNAMENTALE (ONG).......... v. RECLAMANT
PĂRŢI................................... art. 31; 33 § 1; 37 § 1; 39; 42; 49; 54 § 2 şi 3; 59; 60

§ 3; 62; 63; 65; 70; 72; 73; 74; 75 § 4; 77 § 3; 79 § 1 şi 4; 80 § 1 şi 4; 81; 102
PĂRŢI CONTRACTANTE
- în general............art. 1 n) şi o); 29; 30; 42; 43 § 2; 44; 46; 48 § 1; 51 § 4 şi 5; 56
§ 2; 58 § 1 şi 2; 60; 84; 85; 86; 89; 93 § 2; Anexa la Regulament art. A5 § 6
- pârâte (în cauză)..................................art. 1 n); 34 § 5; 35; 36; 40; 51; 54 §2; 55
734 Bîrsan
PERSOANĂ FIZICĂ.............................................................. v. RECLAMANT

PLENARA judecătorilor Curţii...... CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR
OMULUI
PLENULCURŢII..................................................v. PLENARAjudecătorilor Curţii
PRESĂ (furnizare de informaţii presei)................................................art. 17 § 3
PREŞEDINTE
- al Curţii
• în general.......................... art. 5 § 1; 8 § 1 şi 3; 9; 9A; 10; 20 § 1 şi 3; 21;
22 § 2; 23 § 1 şi 3; 24 § 3 şi 6; 25 § 1,4 şi 5; 27; 32; 37 § 2; 51; 52 § 1; 75
§ 2; 79 § 3; 80 § 3; 85; 86; 89; 9 0 ,100§ 3
• înlocuire............. ....................................art. 11
- al Marii Camere...........................................art 50
- al unei secţii
•îngeneral.............................................art.1 d);5 §1;8 § 1 ş i2; 10; 11;24§
3,5 şi 6; 26 § 1;27; 49; 51 §3; 52 § 2 şi 3;102 § 2 ,3 şi 4
• înlocuire...................................... art. 12; 24 § 5
- al unei camere
• în general...........................................art. 1 e); 28; 30 § 1 şi 2; 33 § 1; 34 § 2,4
şi 5; 36 § 2 ,3 ,4 şi 5; 38; 39; 40; 42 § 2; 43 § 3 şi 4; 44 § 2 şi 4; 47 § 3; 51
§ 4 şi 6; 52 § 3; 54 § 2; 58 § 2; 59 § 4; 62 § 1; 64 § 1; 74; 77 § 2; 79 § 4;
80 § 4; 92; 93 § 3; 96; Anexa la Regulament art. Al § 5 şi 6, A5 § 6
•înlocuire..................................................art. 12
- al delegaţiei unei camere .......... art. 1 k); Anexa la Regulament art. A l, A4,
A5,A7,A8
- al unui comitet...................................................................... art. 27 § 4
- incapacitatea de exercitarea funcţiei......................................... art. 13
v. şi VICEPREŞEDINTE
PROBE.......................................................................v. ELEMENTEDE PROBĂ
PROBLEMĂ
- problemă gravă privitoare la interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale
în caz de contradicţie cu o hotărâre anterioară................................. art. 72 § 1
- problemă gravă privitoare la interpretarea şi aplicarea Convenţiei sau a
protocoalelor sale, sau problemă gravă cu caracter general............ art. 73 § 1
PROCEDURĂ
- în general......................................................................................... art. 75 § 1
• în faţa unui comitet.........................................................................art. 530
• în faţa unei camere..........................................................art. 51; 54; 58; 59
• în faţa Marii Camere.................................................................... art. 50; 71
Bîrsan 735
- Anterior admisibilităţii
• cerere individuală.. ........................... art. 52; 53; 54
• cerere interstatală.. ........................... art. 51
- După admisibilitate
• cerere individuală.. ........................... art. 59
• cerere interstatală.. ........................... art. 58
- orală
• cerere individuală.. ........................... art. 59 § 4
• cerere interstatală.. ........................... art. 51 §6; 58 §2
v. şi ŞEDINŢĂ PUBLICĂ (AUDIERI)
- scrisă
• în general......................... ..........art. 38; 45 §1; 86
• cerere individuală............ ......... art. 59 §3
• cerere interstatală............ ......... art. 51 § 6; 58 §1
v. şi OBSERVAŢII SCRISE
- Publicitate........................... . ......... art. 33; 63
- v. şi AVIZ CONSULTATIV
- v. şi DEROGĂRI
-v .ş i INSTRUCŢIUNI
- v. şi CONFIDENŢIALITATE
PROCES-VERBAL................................... art. 3 § 2; 15; 16; 29 § 4; 66 § 2
PRONUNŢARE PUBLICĂ ..... ........v. HOTĂRÂRE, AVIZ CONSULTATIV
PROTOCOLUL NR 11
-A r tic o lu l 5 parag. 2................................. .....art. 99 §4; 101
-A r tic o lu l 5 parag. 3......................... . ..... art. 99 § 4; 101
- Articolul 5 parag. 4............................. art. 99 § 1 şi 4; 100 § 1 şi 2; 101
- Articolul 5 parag. 5 ............................ ... .....art. 99; 100 § 3 şi 4; 101
PUBLICARE
- în culegerea oficială............................. rt. 57 §2; 76 §2; 78
- « în formă adecvată » .... ..........art. 78
- a hotărârilor definitive........ ................ art. 78
v. şi PUBLICITATE
PUBLICITATE
- Documentele depuse la grefă accesibile publicului........art. 33
- Accesul la rapoarte şi dosare..................... ................... art. 99 § 3 şi 4
v. şi CONFIDENŢIALITATE ŞI ANONIMAT, SECRET
- a procedurii.... ...................................................................v. PROCEDURA
736 Bîrsan
- a şedinţelor publice (audierilor)

• în general.......................................................................art. 63
• citirea hotărârilor şi avizelor........................................ art. 77 § 2; 89
RADIERE DE PE ROL
- în general....................................... art. 43; 49 § 2 b); 53 § 2; 54 § 1; 62 § 3; 75 § 4
- Reînscriere pe ro l....................................................................... art. 43 § 5; 81
RANG (ordine protocolară)....................................................v. JUDECĂTORI
RAPORT
- în general.......................................................... Anexa la Regulament art. Al § 2
- al judecătorului raportor..........................................art. 48; 49 § 3
- al Comisiei............................................................... art. 99 § 2, 3 şi 5
RECLAMANT
- în general.................................. art. 1 n); 34 § 2 şi 3; 36 § 1; 47; 56 § 2; 60 § 1
şi 2; 91; 92 § 2; 93 § 1; 101
- persoană fizică, organizaţie neguvemamentală (ONG) şi grup de
particulari..................................................................................... art. 36 § 1 şi 2
RECTIFICAREA ERORILOR...................................................... art. 81
RECUZARE a unui judecător......................................................v. ABŢINERE
RECUZAREA martorilor, experţilor...................Anexa la Regulament art. A7 § 5
REGLEMENTARE AMIABILĂ.................................................. art. 43 § 3; 75 § 4
REGULAMENTUL CURŢII (trimiteri din cadrul articolelor)
- Intrare în vigoare..............................................................art. 104
- Articolul 3 ......................................................................... art. 2
- Articolul 5 ......................................................................... art. 8; 11; 12
- Articolul 8 ......................................................................... art. 25
- Articolul 2 4 ....................................................................... art. 6; 100 § 1şi 4
- Articolul 2 6 ....................................................................... art. 6; 51; 52 § 2 şi 3
- Articolul 2 9 ....................................................................... art. 26; 102 § 3
- Articolul 3 0 ....................................................................... art. 51
- Articolul 3 2 ....................................................................... art. 38
- Articolul 3 4 ....................................................................... art. 36 § 5; 44 § 5
- Articolul 3 6 ....................................................................... art. 45; 94
- Articolul 4 2 ....................................................................... art. 51 § 2
- Articolul 4 3 ........................ ..............................................art. 51; 62
Bîrsan 737
- Articolul 4 9 .......................................................................art. 48
-Articolul 51.......................................................................art. 55; 102
-Articolul 52.......................................................................art. 53; 102
-Articolul 54........................................................................... art. 36 § 2; 44; 55; 91
-Articolul 6 0 .......................................................................art. 75
- Articolul 6 2 .......................................................................art. 33
-Articolul 73.......................................................................art. 100 § 2
-Articolul 7 8 ................ .................. .................................art. 57; 76
-Articolul 7 9 .......................................................................ari. 102 § 2
- Articolul 80.......................................................................art. 102 § 2
- Articolul 87.......................................................................art. 90
- Articolul 9 2 ...................................................................... art. 96
-Articolul 9 6 .......................................................................art. 91; 101
REÎNSCRIERE PE ROL......................... v. RADIERE DE PE ROL
REPARTIZARE
- a judecătorilor în cadrul formaţiunilor de judecată
• reprezentarea echilibrată a sexelor..................................art. 14; 25 § 2
• reprezentarea geografică.................................................art. 24 § 3; 25 § 2
• reprezentarea diferitelor sisteme de drept......................... art. 24 § 3; 25 § 2
- echitabilă a volumului de muncă..........................................art. 52 § 1
REPREZENTANT al părţilor.................... art. 34 § 2 şi 3; 35; 36; 37; 45 § 1,2 şi
3; 46 § 1 f); 47 § 1 b); 70 § 1 şi 3; 74 § 1; 77 § 2; 94
RETRIMITERE în faţa Marii Camere.......... v. TRIMITERE în faţa Marii Camere
REVIZUIREA unei hotărâri................................ art. 80; 102
REVOCARE
- a unui judecător....................................................................art. 7
- a grefierului, grefierilor-adjuncţi.......................art. 15 § 2; 16 § 1
SATISFACŢIE ECHITABILĂ ............................................ art. 46 § 1 e); 60; 75

v. şi CHELTUIELI
SECRET
- al deliberărilor................................................................ art. 22
- al scrutinului................................................................. art. 15 § 3; 16 § 1
SECRETAR GENERAL.....................................................v. CONILIUL EUROPEI
SECŢIE a Curţii
- Constituire.............................................. art. 25
738 Bîrsan
- în general....................................... art. 1 d) şi g); 8 § 2 şi 4; 12;18 § 2,26;

27; 51 § 3; 52 § 1; 102
SEDIUL Curţii........................................................................art. 19
SELECŢIE de hotărâri şi decizii............................................v. PUBLICARE
SEMNĂTURĂ...................................................................... art. 45; 70; 77; 90
SESIUNI......................v. CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SEXE.................................................................................................... art. 15 § 3
v. şi REPARTIZAREA judecătorilor
SUPLEANT........................................................................ v. JUGDECĂTORI
SUSPENDAREA aplicării unei dispoziţii din Regulament..........v. AMENDAREA
unui articol din regulament
ŞEDINŢĂ PUBLICĂ (AUDIERI)

- în general...................................................art. 1 p), 36 § 3; 44 § 1,2,4 şi 5; 63
v. şi PUBLICITATE
- asupra admisibilităţii
• unei cereri statale....................................................... art. 51 § 5
• unei cereri individuale............................................ art. 54 § 3
- asupra fondului
• unei cereri statale....................................................... art. 58 § 2
• unei cereri individuale............................. ................. art. 54 § 3; 59 § 3
- pentru interpretarea unei hotărâri.......... .......................art. 79 § 4
- pentru revizuirea unei hotărâri............... ..... .............. art. 80 § 4
- pentru aviz consultativ................................................ art. 86
- pentru citirea unei hotărâri sau avizconsultativ ...........art. 78 § 1; 89
- Conducerea dezbaterilor............................................................................ art. 64
-Audierea unor persoane.............................................................v. MARTORI
- întrebări In cadrul audierii......................................................................... art. 64
- Proces-verbal (consemnarea dezbaterilor)................................................art. 70
TERMEN
- fixat de preşedintele Curţii....................................................................art. 85 § 1
- fixat de preşedintele camerei........................................... art. 38,44,51 § 6,58 §
1,79 §4,80 §4
Bîrsan 739
- fixat de judecătorul raportor......... ..................................................... art. 49 § 2

- fixat de grefier, pe baza instrucţiunilor preşedintelui camerei............art. 70 § 3
- privind nominalizarea judecătorului ad hoc (treizeci de zile)............ art. 29 § 2
- privind introducerea unei cereri individuale (şase luni).... .........art. 47 § 1 şi 2
- privind introducerea unei cereri interstatale (şase luni)........................art. 46
- privind informarea părţii contractante pârâte în cazul unei cereri interstatale
(imediat)...................................................... ;... art. 51 § 1
- privind satisfacţia echitabilă (două luni, indicat în hotărâre)................ art. 60
§ 1,75 § 3
- privind opoziţia la desesizarea în favoarea Marii Camere (o lună) ... art. 72 § 2
- privind cererea de trimitere în faţa Marii Camere (trei luni)..............art. 73 § 1
- privind o cerere de interpretare a unei hotărâri (un an)................... i. ârt. 79 § 1
- privind o cerere de revizuire a unei hotărâri (şase luni).................... art. 80 § 1
- privind o cerere de îndreptare a erorilor (o lună) ............................... . art. 81
- privind propunerea de modificare a Regulamentului..... .................art. 103 § 1
- privind suspendarea aplicării unei dispoziţii privind funcţionarea internă a
Curţii...................................................art. 103 §2
TERŢ INTERVENIENT........ ............................ art. 1 o); 33 § 1; 34 § 4; 44; 77 § 3
TRADUCERE..... ...............................................v. INTERPREŢI
TRIMITERE în faţa Marii Camere.................... art. 73
URGENŢA
- Convocarea Marii camere ...... art. 21 § 2
- Comunicarea de urgenţă a unei cereri ....... .................................art. 40
v. şi MĂSURI PROVIZORII, CERERI-Ordinea examinării
VECHEA CURTE............................... ...................................art. 1 r); 101; 102

VICEPREŞEDINŢI
- a i Curţii
• în general................................;................................. .....art. 5 § 1 şi 2; 8 § 1
şi 4; 10; 24 §4 '
• înlocuire..........................................................................art. 11
- ai unei secţii
• în general........................................................................art. 8 § 2; 24 § 5 şi 6
• înlocuire..........................................................................art. 12
VOT ...................... . v. CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
740 Bîrsan
Acordul european
privind persoanele participante la proceduri în faţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului 1
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului acord,

având în vedere Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, denumită în continuare
convenţie,
ţinând seama de Acordul european referitor la persoanele participante la
procedurile Comisiei şi Curţii Europene a Drepturilor Omului, semnat la Londra la
6 mai 1969,
având în vedere Protocolul Ni1. 11 la convenţie, prin care se restructurează
mecanismul de control stabilit în convenţie, semnat la Strasbourg la 11 mai 1994,
denumit în continuare Protocolul Nr 11 la convenţie, şi care stabileşte o nouă
Curte Permanentă Europeană a Drepturilor Omului, denumită în continuare Curtea,
înlocuind Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
considerând, în lumina celor mai sus menţionate, că este oportun, pentru o
mai bună îndeplinire a scopurilor convenţiei, ca persoanele care participă la
proceduri în faţa Curţii să beneficieze de anumite imunităţi şi facilităţi printr-un
nou acord - Acordul european privind persoanele participante la proceduri în
faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
denumit în continuare acord,
au convenit asupra următoarelor:
Articolul 1
1. Persoanele cărora li se aplică prezentul acord sunt:
a) toate persoanele participante la procedurile angajate de Curte fie în calitate
de părţi, fie ca reprezentanţi sau consilieri ai acestora;
1Adoptat la Strasbouig la 5 martie 1996; ratificat de România prin Legea nr. 33/1996,
publicată în M. Of. nr. 88 din 2 martie 1999
Bîrsan 741
Anexa 2 Acordul european
b) martorii şi experţii chemaţi de către Curte, precum şi alte persoane invitate

de preşedintele acesteia să participe la procedura respectivă.
2. Pentru scopurile acestui acord, termenul Curte desemnează comitetele,
camerele, colegiul Marii Camere, Marea Cameră şi judecătorii. Expresia a participa
la procedură vizează, de asemenea, orice comunicare în vederea introducerii
unei plângeri împotriva unui stat-parte la convenţie.
3. în cazul în care, în timpul exercitării de către Comitetul Miniştrilor a funcţiilor
ce îi revin prin aplicarea art. 46 paragraful 2 din convenţie, o persoană vizată la
paragraful 1 de mai sus este chemată să compară în faţa acestuia sau să îi prezinte
declaraţii scrise, prevederile prezentului acord se vor aplica şi acestei persoane.
Articolul 2
1. Persoanele vizate la art. 1 paragraful 1 din prezentul acord vor beneficia de
imunitate de jurisdicţie cu privire la declaraţiile lor, orale sau scrise, făcute în faţa
Curţii, precum şi cu privire la alte mijloace de probă supuse Curţii.
2. Această imunitate nu se aplică în cazul comunicării în afara Curţii a
declaraţiilor făcute sau a mijloacelor de probă prezentate Curţii.
Articolul 3
1. Părţile contractante vor respecta dreptul persoanelor vizate la art. 1
paragraful 1 din prezentul acord de a coresponda liber cu Curtea.
2. în cazul persoanelor arestate, exercitarea acestui drept implică, în special,
următoarele:
a) corespondenţa acestora trebuie să fie transmisă şi să le fie remisă fără
întârzieri prea mari şi fără să fie modificată;
b) acestor persoane nu li se va putea aplica nici un fel de măsuri disciplinare
ca urmare a transmiterii, pe căile specifice, de documente Curţii;
c) aceste persoane au dreptul, pe tema unei plângeri şi a oricărei proceduri ce
rezultă din aceasta, să corespondeze cu un avocat admis să pledeze în faţa
instanţelor ţării în care sunt deţinute şi să discute cu acesta fără să poată fi
ascultaţi de o altă persoană.
3. în aplicarea paragrafelor precedente nu poate exista nici o ingerinţă din*
partea unei autorităţi publice decât în măsura în care o astfel de ingerinţă este
prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară
în interesul securităţii naţionale, al cercetării şi urmăririi unei infracţiuni penale
sau al protecţiei sănătăţii.
742 Bîrsan
Persoanele participante la proceduri în faţa C.E.D.O. Anexa 2
Articolul 4
1. a) Părţile contractante se angajează să nu împiedice persoanele vizate la
art. 1 paragraful 1 din prezentul acord de a circula şi a călători liber pentru a asista
la procedură în faţa Curţii şi de a se întoarce.
b) Nu vor fi impuse alte restricţii asupra deplasărilor şi călătoriilor acestora în
afara celor care sunt prevăzute de lege ca fiind necesare într-o societate
democratică, în interesul securităţii naţionale, al siguranţei publice, al menţinerii
ordinii publice, pentru prevenirea infracţiunilor penale, pentru protecţia sănătăţii
sau moralei, precum şi pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.
2. a) în ţările de tranzit sau în cele în care are loc procedura respectivă,
persoanele sus-menţionate nu vor fi urmărite, deţinute sau supuse nici unei
restrângeri a libertăţii lor individuale pentru fapte sau condamnări anterioare
începerii călătoriei.
b) Orice parte contractantă poate, în momentul semnării, ratificării, acceptării
sau aprobării prezentului acord, să declare că prevederile acestui paragraf nu vor
fi aplicate resortisanţilor proprii. O asemenea declaraţie poate fi retrasă în orice
moment printr-o notificare adresată Secretarului general al Consiliului Europei.
3. Părţile contractante se angajează să permită reîntoarcerea acestor persoane
pe teritoriul lor, atunci când şi-au început călătoria pe teritoriul respectiv.
4. Prevederile paragrafelor 1 şi 2 ale acestui articol vor înceta să se mai aplice
în cazul în care persoana în cauză a avut posibilitatea, pe o perioadă de 15 zile
consecutive de la data când prezenţa sa nu mai era solicitată de către Curte, să se
întoarcă în ţara de unde şi-a început călătoria.
5. în cazul în care există un conflict între obligaţiile unei părţi contractante,
care rezultă din prevederile paragrafului 2 al acestui articol şi cele care rezultă
dintr-o convenţie a Consiliului Europei, dintr-un tratat de extrădare sau dintr-un
tratat de asistenţă judiciară în materie penală, încheiat cu alte părţi contractante,
dispoziţiile paragrafului 2 al acestui articol vor prevala.
Articolul 5
1. Imunităţile şi facilităţile sunt acordate persoanelor la care s-a făcut referire
la art. 1 paragraful 1 din prezentul acord doar pentru a le putea asigura libertatea
cuvântului şi independenţa necesare pentru îndeplinirea funcţiilor, atribuţiilor
sau a obligaţiilor ce le revin ori pentru a-şi exercita drepturile în faţa Curţii.
2. a) Curtea va fi singura care poate pronunţa ridicarea parţială sau totală a
imunităţii prevăzute la a rt 2 paragraful 1 din prezentul acord; nu numai că ea are
acest drept, dar îi revine şi obligaţia de a ridica imunitatea în toate cazurile în care,
48. Bîrsan 743

Anexa 2 Acordul european
în opinia sa, aceasta ar obstrucţiona activitatea justiţiei şi cu condiţia ca ridicarea

imunităţii să nu aducă prejudicii scopului definit în paragraful 1 al prezentului
articol.
b) Imunitatea poate fi ridicată de către Curte din oficiu sau la cererea oricărei
părţi contractante sau persoane interesate.
c) Deciziile de ridicare a imunităţii sau de refuz al ridicării imunităţii vor fi
motivate.
3. în cazul în care o parte contractantă atestă că ridicarea imunităţii prevăzute
la art. 2 paragraful 1 din prezentul acord este necesară în scopul urmăririi pentru
atingeri aduse securităţii naţionale, Curtea va ridica imunitatea în limita specificată
în atestarea respectivă.
4. In cazul descoperirii unui fapt de natură să exercite o influenţă decisivă şi
care, în momentul deciziei de refuzare a ridicării imunităţii, nu era cunoscut de
către autorul cererii, acesta din urmă poate sesiza Curtea cu o nouă cerere.
Articolul 6
Nici o dispoziţie a prezentului acord nu va fi interpretată ca o limitare sau
derogare de la obligaţiile asumate de către părţile contractante în baza convenţiei
sau a protocoalelor acesteia.
Articolul 7
1. Prezentul acord este deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului
Europei, care îşi pot exprima consimţământul de a fi legate prin:
a) semnare, fără rezerva ratificării, acceptării sau aprobării; sau
b) semnare, sub rezerva ratificării, acceptării sau aprobării, urmată de ratificare,
acceptare sau aprobare.
2. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse la
secretarul general al Consiliului Europei.
Articolul 8
1. Prezentul acord va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării
unei perioade de o lună de la data la care 10 state membre ale Consiliului Europei
şi-au exprimat consimţământul de a fi legate prin prezentul acord conform
dispoziţiilor art. 7, dacă la acea dată Protocolul Nr. 11 la convenţie este în vigoare
sau, în caz contrar, la data intrării în vigoare a Protocolului Nr. 11 la convenţie.
2. în cazul statelor membre care îşi vor exprima ulterior consimţământul de a
fi legate prin acord, acesta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează
744 Bîrsan
Persoanele participante la proceduri în faţa C.E.D.O. Anexa 2
expirării unei perioade de o lună de la data semnării sau depunerii instrumentului

de ratificare, de acceptare sau de aprobare.
Articolul 9
1. Orice stat contractant poate, în momentul depunerii instrumentului de
ratificare, de acceptare sau de aprobare ori la o dată ulterioară, printr-o declaraţie
adresată Secretarului general al Consiliului Europei, să extindă aplicarea
prezentului acord la orice teritoriu desemnat în declaraţie şi ale cărui relaţii
internaţionale le asigură sau în numele căruia este abilitat să stipuleze.
2. Prezentul acord va intra în vigoare, cu privire la orice teritoriu desemnat în
declaraţia făcută în baza prevederilor paragrafului 1, în prima zi a lunii care urmează
expirării unei perioade de o lună de la data primirii declaraţiei de către Secretarul
general.
3. Orice declaraţie făcută în baza prevederilor paragrafului 1 poate fi retrasă
cu privire la orice teritoriu desemnat în aceasta, în condiţiile procedurii prevăzute
pentru denunţare la art. 10 din prezentul acord.
Bîrsan 745
Ordonanţa Guvernului privind participarea
României la procedurile în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale
Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de
regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor
de rezolvare pe cale amiabilă 1
nr. 94 din 30 august 1999 2
A rt. 1.(1) Reprezentarea intereselor statului român la Consiliul Europei în

procedurile jurisdicţionale, în procedurile de rezolvare pe cale amiabilă, în proce
durile de aviz consultativ şi în celelalte proceduri în faţa Curţii Europene a Dreptu
rilor Omului, precum şi în procedurile execuţionale în faţa Comitetului Miniştrilor
se face potrivit Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi protocoalelor adiţionale la aceasta.
(2) 3 Prerogativele de agent guvernamental în procedurile în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei
se exercită, în numele Guvernului României, de Ministerul Afacerilor Externe.
(3) în cadrul Ministerului Afacerilor Externe funcţionează Agentul Guverna
mental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
1O.G. nr. 94/1999 a fost publicată în M. Of. nr. 424 din 31 august 1999, aprobată, cu
modificări şi completări prin Legea nr. 87/2001 (M. Of. nr. 145 din 23 martie 2001)
şi modificată ulterior prin O.U.G nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind
înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul
aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale .
administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice (M. Of. nr. 464 din
29 iunie 2003), aprobată.la rândul ei cu modificări prin Legea nr. 194/2004 (M. Of.
nr. 486 din 31 mai 2004).
2 Titlul O.G. nr. 94/1999 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 87/2001.
3Alin. (2) şi (3) ale art. 1 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin O.U.G.
nr. 64/2003.
746 Bîrsan
Participarea României la proceduri Anexa 3
Art. 2. în cuprinsul prezentei ordonanţe:

a) Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului va
fi denumit Agentul guvernamental,
b) Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cadrul Consiliului Europei va fi
denumită Curtea',
c) Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei va fi denumit Comitetul
Miniştrilor,
d) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
şi protocoalele adiţionale la aceasta, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994
şi prin Legea nr. 79/1995, vor fi denumite convenţia.
Art. 3. întocmirea actelor şi apărărilor necesare, înfăptuirea oricăror alte acte

procesuale, luarea măsurilor necesare pe plan intern şi orice alte acte sau activităţi
legate de reprezentarea intereselor statului român la Curte şi la Comitetul Miniş
trilor sunt de competenţa Agentului guvernamental, cu excepţiile prevăzute în
prezenta ordonanţă.
Art. 4. (1) Sesizarea Curţii de către România cu o cauză interstatală se face de

către Agentul guvernamental, pe baza deciziei luate în acest sens de Guvern.
(2)1 Intervenţia voluntară într-o cauză aflată pe rolul Curţii, în care reclamantul
este un cetăţean român, iar pârâtul un alt stat decât România, parte la Convenţie,
se face de către Agentul guvernamental, cu aprobarea ministrului afacerilor externe.
Art. 5. (I)2 Desemnarea candidaţilor în numele României pentru funcţia de

judecător al Curţii se face de Guvern, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, în urma audierii persoanelor propuse de membrii acestuia din rândul
juriştilor cu mare prestanţă morală şi civică, cu reputaţie profesională recunoscută,
cu avizul Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, al Comisiei pentru drepturile
omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale ale Camerei Deputaţilor şi al
Comisiei juridice, denumiri, disciplină, imunităţi şi validări, al Comisiei pentru
drepturile omului şi minorităţi ale Senatului. Comisiile reunite vor audia candidaţii
propuşi, în şedinţă comună. Convocarea Consiliului Superior al Magistraturii se
face de ministrul justiţiei, care va prezida lucrările acestuia, fară a participa la vot.
(2)3 Desemnarea judecătorului ad-hoc, în cazurile prevăzute de Convenţie, se
face de către ministrul afacerilor externe, la propunerea Agentului guvernamental.
1Alin. (2) al art. 4 este reprodus astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 64/2003.
2Alin. (1) al art. 5 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 87/2001.
Bîrsan 141
Anexa 3 Ordonanţa Guvernului nr. 94/1999
A r t 6. (1) Autorităţile publice, instituţiile publice, regiile autonome, societăţile

comerciale cu capital majoritar public, precum şi persoanele şi structurile învestite
cu o misiune de serviciu public sunt obligate să trimită Agentului guvernamental,
la cererea şi în termenul stabilit de acesta, toate actele, datele şi informaţiile
necesare reprezentării intereselor statului român la Curte şi la Comitetul Miniştrilor.
(2) Instanţele judecătoreşti, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, cele
lalte jurisdicţii, Ministerul Public, organele de cercetare penală, notarii publici,
executorii judecătoreşti şi celelalte persoane sau structuri cu misiune de serviciu
public, legate de înfăptuirea sau administrarea justiţiei ori a celorlalte activităţi
jurisdicţionale sau de executarea hotărârilor judecătoreşti ori a celorlalte acte
jurisdicţionale, au obligaţia să trimită Agentului guvernamental, la cererea şi în
termenul stabilit de acesta, pe lângă actele, datele şi informaţiile prevăzute la
alin. (1), şi actele privind procedurile aflate în curs de desfăşurare în faţa acestora,
indiferent de stadiul în care se află, cu respectarea celerităţii procedurilor interne
în curs.
(3) Agentul guvernamental este obligat să respecte caracterul secret al actelor,
datelor şi informaţiilor care au această natură, potrivit legii.
(4) Nu pot fi comunicate Agentului guvernamental acte, date sau informaţii
care sunt protejate de dreptul la respectarea vieţii private.
(5) Agentul guvernamental nu are dreptul să intervină în înfăptuirea sau în
administrarea justiţiei.
(6) încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin. (l)-(5) atrage răspunderea persoa
nelor vinovate, în condiţiile legii.
A rt. 7. (1) Agentul guvernamental sau reclamantul poate solicita tribunalului

competent teritorial, în cazul în care consideră necesar, efectuarea unei expertize
judiciare, care să constituie mijloc de probă în cauza aflată pe rolul Curţii.
(2 )1 Expertiza se dispune de tribunal prin încheiere, în şedinţă publică, cu
citarea părţilor, în termen de 5 zile libere de la primirea cererii.
(3) încheierea prevăzută la alin. (2) poate fi atacată cu recurs în termen de 48
de ore de la pronunţare. Cererea de recurs se depune la curtea de apel competentă
şi se soluţionează prin decizie, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în termen de
5 zile libere de la primirea cererii de recurs.
1 Alin. (2) şi (3) ale art. 7 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin Legea
nr. 87/2001.
748 Bîrsan
(4 )1 Costul expertizei solicitate de Agentul guvernamental se suportă din

bugetul Ministerului Afacerilor Externe, pe baza dispoziţiei Agentului guver
namental.
(5) Prezentul articol se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă
şi ale celorlalte acte normative în vigoare.
A rt. 8. (1) Rezolvarea pe cale amiabilă a unei cauze întemeiate pe o cerere

individuală împotriva statului român se face prin convenţia de rezolvare pe cale
amiabilă a cauzei.
(2) Convenţia se încheie între Guvernul României, reprezentat de Agentul
guvernamental, şi reclamant sau reprezentantul acestuia.
(3) Convenţia se încheie în formă scrisă, întocmindu-se un exemplar pentru
Agentul guvernamental, câte un exemplar pentru fiecare reclamant parte la
convenţie, plus un exemplar pentru Curte.
(4) Semnarea convenţiei de rezolvare pe cale amiabilă a cauzei nu poate avea
loc decât după ce Curtea declară o cerere admisibilă. Negocierile prealabile cu
reclamantul pot avea loc şi înainte de declararea cererii ca fiind admisibilă.
(5) Pentru rezolvarea pe cale amiabilă a unei cauze, prin convenţia prevăzută
la alin. (1), Agentul guvernamental solicită avizul ministrului finanţelor publice,
precum şi al conducătorilor autorităţilor sau celorlalte structuri de la care provine
pretinsa încălcare a drepturilor reclamantului. Avizele au caracter consultativ şi
trebuie comunicate Agentului guvernamental în termen de 5 zile libere de la
solicitare. împlinirea termenului fără primirea avizului semnifică aviz favorabil.
(6)2 Semnarea convenţiei de rezolvare pe cale amiabilă a cauzei de către
Agentul guvernamental se face cu aprobarea ministrului afacerilor externe.
A rt 9.3 Exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor Curţii se face de către

Agentul guvernamental, cu aprobarea ministrului afacerilor externe.
A rt. 10. (1) Sumele necesare plăţii reparaţiei echitabile şi celorlalte cheltuieli
stabilite prin hotărâre a Curţii, precum şi sumele necesare plăţii stabilite prin
convenţia de rezolvare pe cale amiabilă se stabilesc prin legea bugetului de stat
şi se înscriu în bugetul Ministerului Finanţelor Publice.
3Art. 9 este reprodus astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 64/2003.
Bîrsan 749
Anexa 3 Ordonanţa Guvernului nr. 94/1999
(2) Hotărârea Curţii, sub aspectul sumei constituind reparaţia echitabilă şi al

celorlalte cheltuieli, precum şi convenţia de rezolvare pe cale amiabilă a cauzei,
semnată de părţi, constituie titlu executoriu.
(3)' Plata se efectuează în urma hotărârii Curţii sau a convenţiei de rezolvare
pe cale amiabilă, pe baza dispoziţiei scrise a ministrului afacerilor externe.
(4) Plata se efectuează în termenul prevăzut de hotărârea Curii sau de convenţia
de rezolvare pe cale amiabilă, iar, în lipsă, în termen de 3 luni de la data comunicării
hotărârii Curţii, respectiv de la data semnării convenţiei de rezolvare pe cale
amiabilă.
(5) Modalităţile de efectuare a plăţii sunt cele prevăzute de legislaţia în
vigoare.
A rt. 11. Deciziile şi hotărârile Curţii, pronunţate în cauzele în care statul

român are calitatea de pârât, se publică gratuit în Monitorul Oficial al României,
Partea I, în termen de 3 luni de la data soluţionării definitive a cauzei.
Art. 12. (1) Statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea
lor, cu vinovăţie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre
a Curţii sau prin convenţie de rezolvare pe cale amiabilă.
(2) Răspunderea civilă a funcţionarilor publici se stabileşte în condiţiile de
drept comun care vor fi reglementate prin legea privind statutul funcţionarilor
publici, prin decizie de imputare emisă de ministrul finanţelor publice. Persoana
în cauză poate ataca decizia de imputare în condiţiile Legii contenciosului
administrativ.
(3) Răspunderea civilă a magistraţilor se stabileşte în condiţiile care vor fi
reglementate prin Legea pentru organizarea judecătorească.
(4) Răspunderea civilă a membrilor Guvernului se stabileşte în condiţiile Legii
privind responsabilitatea ministerială.
(5) Pentru celelalte persoane, răspunderea civilă se stabileşte în condiţiile
dreptului comun în materie.
(6) Nu răspund, în condiţiile prezentei ordonanţe, Preşedintele României,
deputaţii şi senatorii şi judecătorii Curţii Constituţionale.
(7) în toate procedurile judiciare derulate potrivit dispoziţiilor prezentului
articol, Guvernul, reprezentat de Agentul guvernamental, are drept de intervenţie,
în condiţiile Codului de procedură civilă.
750 Bîrsan
A rt. 13. (1) în cauzele în care pârât este statul român, iar reclamant un
particular având cetăţenia, respectiv naţionalitatea unui alt stat parte la Convenţie,
Agentul guvernamental înştiinţează despre existenţa cauzei statul a cărui
cetăţenie, respectiv naţionalitate, o are reclamantul, pentru ca acesta să poată
exercita dreptul de intervenţie.
(2) înştiinţarea se face prin intermediul misiunii diplomatice în România a
acelui stat, iar, în lipsă, prin intermediul misiunii diplomatice a acelui stat pe lângă
Consiliul Europei.
A rt 14.1Agentul guvernamental îl informează pe ministrul afacerilor externe

cu privire la modificările legislative care se impun în urma evoluţiei jurisprudenţei
Curţii.
Art. 15.2 Organizarea şi funcţionarea Agentului Guvernamental pentru Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cadrul Ministerului Afacerilor Externe se
reglementează prin hotărâre a Guvernului.
A rt. 16.3 Abrogat.
A rt. 17. Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogă toate

dispoziţiile contrare.
1Art. 14 este reprodus astfel cum a fost modificatprinO.U.G. nr. 64/2003.

2Art. 15 este reprodus astfel cum a fost modificatprinO.U.G. nr. 64/2003.
3Art. 16 a fost abrogat prin O.U.G. nr. 64/2003.
Bîrsan 751
NOTĂ
în atenţia p ersoanelor ce doresc să se adreseze
CURŢII E U R O PE N E A D R E PT U R IL O R O M U L U I 1
I. CU CE FEL DE CAZURI SE OCUPĂ CURTEA?
1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituţie internaţională

care, în anumite circumstanţe, poate fi sesizată cu plângeri de către persoane ce
pretind că drepturile lor, prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
au fost violate. Această convenţie este un tratat internaţional prin care numeroase
state europene au căzut de acord să protejeze anumite drepturi fundamentale
ale cetăţenilor. Aceste drepturi sunt prevăzute în Convenţia însăşi, precum şi în
protocoalele nr. 1 ,4 ,6,7 şi 13, la care o parte dintre state au subscris. Citiţi aceste
texte şi rezervele anexate.
2. Dacă consideraţi că unul din statele prevăzute în anexă a violat în detri

mentul dum neavoastră direct şi personal vreunul dintre aceste drepturi
fundamentale, vă puteţi plânge Curţii.
3. Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la violarea unuia sau mai
multor drepturi enumerate în Convenţie şi protocoale. Ea nu este o instanţă de
apel împotriva instanţelor naţionale şi nu poate anula sau modifica deciziile lor.
Nici nu poate interveni direct în favoarea dumneavoastră pe lângă autoritatea de
care vă plângeţi.
4. Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre

statele care au ratificat Convenţia şi Protocoalele sale, şi dacă se referă la
evenimente posterioare unei date determinate. Această dată variază de la stat la
stat şi după cum cererea se referă la un drept enunţat în Convenţie sau în
protocoale.
5. Vă puteţi plânge Curţii numai cu privire la actele unei autorităţi publice

dintr-unul dintre aceste state (Parlament, administraţie, tribunal etc). C urtea nu
' Emisă de Curte la 29 septembrie 2004.
752 Bîrsan
în atenţia persoanelor ce doresc să se adreseze C.E.D.O. Anexa 4
se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane particulare sau

a unor instituţii private.
6. Conform articolului 32 parag. 1 din Convenţie, Curtea nu poate fi sesizată

decât după ce au fost epuizate în prealabil căile de recurs interne şi în termen de
şase luni începând cu data deciziei definitive interne. O plângere care nu respectă
aceste condiţii de admisibilitate nu va putea fi examinată de către Curte.
7. înainte de a vă adresa Curţii, trebuie să fi utilizat, în statul în cauză, toate

remediile juridice care ar fi putut fi utile în situaţia de care vă plângeţi; în caz
contrar, va trebui să demonstraţi că aceste remedii nu puteau fi eficace. Prin
urmare, mai întâi ar fi trebuit să sesizaţi tribunalele interne, până la şi inclusiv
instanţa supremă competentă, în faţa căreia ar fi trebuit să prezentaţi, cel puţin în
substanţă, motivele plângerii pe care doriţi să le supuneţi atenţiei Curţii.
8. în exercitarea acestor remedii, trebuie să fi respectat regulile de procedură

naţionale, mai ales termenele prescrise de acestea. Dacă, de exemplu, recursul
dumneavoastră a fost respins ca tardiv sau pentru nerespectarea unei reguli de
competenţă sau de procedură care vă poate fi imputată, Curtea nu va putea
examina cererea dumneavoastră.
9. Dacă totuşi vă plângeţi de o decizie judecătorească, mai ales de condamnare,

nu este necesar să fi încercat să obţineţi revizuirea procesului după ce aţi parcurs
instanţele judiciare uzuale. Nu este necesar nici să fi exercitat recursuri de graţiere
sau să fi solicitat graţierea sau amnistierea. în plus, petiţiile (adresate Parlamentului,
şefului statului sau al guvernului, unui ministru sau avocatului poporului) nu
constituie remedii pe care trebuia să le fi încercat.
10. După ce autoritatea naţională competentă cea mai înaltă a pronunţat o

decizie, dispuneţi de un interval de şase luni pentru a sesiza Curtea. Acest
interval începe sa curgă de la data la care aţi luat cunoştinţă dumneavoastră
personal sau avocatul dumneavoastră de decizia finală în ordinea normală a
instanţelor, şi nu începând de la respingerea ulterioară a unei eventuale cereri în
revizuire a procesului sau a unui alt recurs extraordinar, a unei cereri de graţiere
sau amnistiere sau a oricărei alte cereri adresate unei autorităţi cu titlu de graţiere.
11. Termenul de şase luni este întrerupt de prima dumneavoastră scrisoare

adresată Curţii, expunând cu claritate, chiar dacă în mod sumar, obiectul plângerii
dumneavoastră eventuale sau de trimiterea formularului de cerere completat.
Bîrsan 753
Anexa 4 Notă
O simplă cerere de informaţii nu este suficientă pentru a întrerupe termenul de

şase luni.
12. Cu titlu informativ, mai mult de 90% din cererile examinate de către
Curte sunt declarate inadmisibile pentru nerespectarea uneia sau alteia din
condiţiile de admisibilitate mai sus menţionate.
II. CUM SĂ VĂ ADRESAŢI CURŢII?
13. Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar, dacă vă este mai
uşor, puteţi, de asemenea, scrie Grefei în limba oficială a unuia dintre statele care
a ratificat Convenţia.
14. Nu puteţi depune o plângere la Curte decât prin curier normal (şi nu prin
telefon). Dacă dumneavoastră trimiteţi o plângere prin curier electronic sau prin
fax, este imperativ necesar să o retrimiteţi prin curier normal. Este inutil să vă
deplasaţi personal Ia Strasbourg pentru a vă expune cazul oral.
15. Orice curier relativ la plângerea dumneavoastră trebuie trimis la adresa

următoare:
Cour europeenne des Droits de l’Homme
F - 67075 STRASBOURG CEDEX.”
Avem rugămintea de a nu capsa, lipi sau lega prin orice modalitate copiile
documentelor transmise Curţii. Toate paginile trebuiesc numerotate de la prima
până la ultima (numere consecutive).
16. La primirea primei dumneavoastră scrisori sau a formularului de cerere,

grefa Curţii vă va răspunde informîndu-vă de deschiderea în numele dumnea
voastră a unui dosar al cărui număr trebuie menţionat în orice corespondenţă
ulterioară. în continuare, vi se vor solicita probabil documente, informaţii sau
explicaţii suplimentare referitoare la plângerea dumneavoastră.
Dimpotrivă, grefa nu va poate da informaţii cu privire la dispoziţiile legale în
vigoare în statul împotriva căruia vă plângeţi şi nu dă consultaţii juridice privind
aplicarea şi interpretarea dreptului naţional.
754 Bîrsan
în atenţia persoanelor ce doresc să se adreseze C.E.D.O. Anexa 4
17. Este în interesul dumneavoastră să faceţi dovada de diligenţă în corespon

denţa cu grefa. Orice întârziere sau absenţa răspunsului este susceptibilă să fie
considerată ca o manifestare de dezinteres cu privire la continuarea examinării
dosarului dumneavoastră. Astfel, se va proceda la distrugerea dosarului dumnea
voastră provizoriu dacă nu trimiteţi formularul de cerere în decurs de uri ah sau,
dacă după ce l-aţi trimis, nu răspundeţi în timp util la orice corespondenţă pe care
grefa v-ar adresa-o ulterior.
18. Dacă estimaţi că motivele dumneavoastră de plângere se referă la unul

dintre drepturile garantate de Convenţie sau de imul dintre protocoale şi dacă aţi
îndeplinit condiţiile descrise mai sus, sunteţi invitat să completaţi cu grija şi
lizibil formularul de cerere şi să îl trimiteţi în decurs de maximum şase
săptămâni.
19. Conform articolului 47 al regulamentului Curţii, formularul de cerere va

trebui să conţină:
a) un scurt rezumat al faptelor de care doriţi să vă plângeţi, precum şi al
capetelor de cerere;
b) menţionarea dreptului sau drepturilor garantate de Convenţie care
consideraţi că v-au fost încălcate;
c) indicarea remediilor juridice pe care le-aţi exercitat;
d) lista deciziilor pronunţate în cazul dumneavoastră de către o autoritate
publică, precizând pentru fiecare decizie: data, conţinutul (în mod sumar) şi
autoritatea care a pronunţat-o. Anexaţi la scrisoarea dumneavoastră o copie
completă de pe aceste decizii. (Aceste documente nu vă vor fi returnate. Prin
urmare, este în interesul dumneavoastră să trimiteţi numai copii, şi nu originale).
20. Conform articolului 45 din regulamentul Curţii, formularul trebuie semnat

de dumneavoastră personal în calitate de reclamant sau de către reprezentantul
dumneavoastră.
21. Dacă nu doriţi ca identitatea dumneavoastră să fie dezvăluită, trebuie să

precizaţi acest lucru şi să expuneţi motivele ce justifică o derogare de la regula
normală de procedură publică. Curtea poate autoriza anonimatul în cazuri
excepţionale şi motivate.
22. Dacă doriţi să sesizaţi Curtea prin intermediul unui avocat sau al unui alt
reprezentant, trebuie să anexaţi la formular o procură în favoarea acestuia.
Reprezentantul unei persoane juridice (societate, asociaţie etc.) sau al unui grup
Bîrsan 755
Anexa 4 Formular
de persoane trebuie sa justifice ce drept statutar sau legal de reprezentare are.

Pentru depunerea plângerii iniţiale, eventualul dumneavoastră reprezentant nu
trebuie să fie neapărat avocat. într-un stadiu ulterior al procedurii, reprezentantul
unui reclamant trebuie să fie, numai dacă nu este dispensat, un consultant abilitat
să-şi exercite activitatea într-unul dintre statele care au ratificat Convenţia. în
plus, acesta trebuie să cunoască cel puţin pasiv una dintre limbile oficiale ale
Curţii (engleza şi franceza).
23. Curtea nu acordă asistenţă judiciară pentru a vă ajuta să plătiţi un avocat

în vederea redactării plângerii dumneavoastră iniţiale. într-un stadiu ulterior al
procedurii, şi anume după decizia Curţii de a comunica cererea guvernului
respectiv pentru observaţii scrise, veţi putea, dacă este cazul, să obţineţi asistenţa
judiciară dacă nu dispuneţi de mijloacele de a retribui un avocat şi dacă Curtea
consideră necesar să acorde această asistenţă în vederea bunei desfăşurări a
procedurii.
24. Examinarea cererii dumneavoastră este gratuită. Grefe vă va ţine la curent

cu privire la progresele înregistrate de procedură. Aceasta, cel puţin la început,
este scrisă. Aşadar, nu trebuie să vă prezentaţi la sediul Curţii.
756 Bîrsan
Anexa 5
Formular de cerere către Curte
VoirNote explicative Numero de dossier

See Explanatory Note File-number
A se vedea nota explicativă Număr de dosar
ROM
COUR EUROPEENNE DES DROITS DE L’HOMME

EUROPEAN COURT OF HUMAN RIGHTS
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
Conseil de l’Europe - Council o f Europe-ConsWmX Europei

Strasbourg, France
REQUETE
APPLICATION
CERERE
prdsentee en application de 1’article 34

de la Convention europeenne des Droits de PHomme,
ainsi que des articles 45 et 47 du Reglement de la Cour
under Article 34 o f the European Convention on Human Rights

and Rules 45 and 47 o f the Rules o f Court
prezentată în conformitate cu articolul 34

al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,
precum şi cu articolele 45 şi 47 ale Regulamentului Curţii
IMPORTANT: La presente requete est un document juridique et peut

affecter vos droits et obligations.
This application is a form al legal document and may affect
your rights and obligations.
Prezenta cerere este un document juridic şi poate afecta
drepturile şi obligaţiile dumneavoastră.
- 1-
Bîrsan 757
Anexa 5 Formular
I - L ES PARTIES
THE PARTIES
P Ă R Ţ IL E
A .L E R E Q U E R A N T /L A R E Q U E R A N T E
THE APPLICANT
R E C L A M A N T U L /R E C L A M A N T A
(R en seig n em en ts â fo u m ir con cern an t le /la req ueran t(e) et so n /sa rep rfeen tan t(e)
eventuel(le))
(Fiii in the following details o f the applicant and the representative, i f any)
(Informaţii cu privire la reclamant/reclamantă şi eventualul/a său reprezentant/reprezentantă)
I . N o m de fa m ilie ...................................... 2. Pr&iom ( s ) ....................................
Surname First name (s)
N u m e Prenum e
Sexe: m a sc u lin /ftm in in
Sex: male/female
Sex: m a sc u lin /fe m in in
3 . N a ţ io n a lii .................................................... 4 . P ro fessio n........................................................................
Nationality Occupation
C etăţenie P rofesia
5 . D ate et lieu de naissance................................................. ..................................................................................
Date and place o f birth
Data şi locu l naşterii
6 . D om icile..............................................................................................................................................................
Perm anent address
D o m iciliu l
7 .T e l.N ° ...................................................................................................................................................................
8. Adresse actuelle (si differente de 6 . ) ..............................................................................................

Present address (if dijferent from 6.)
Adresa actuală (dacă diferă d e 6)
9 . N om et prenom du/de la repr& entant(e)*...........................................................................................

Name o f representative *
N u m e le şi pren u m ele rep rezentantului/reprezentantei*
10. Profession du/de la representantfy ................................................................................................
Occupation o f representative
O cupaţia rep rezen tan tu lu i/rep rezen tan tei
II. Adresse du/de la repr£sentant(e).........................................................................................................
Address o f representative
A dresa rep rezen ta n tu lu i/rep rezen ta n tei
12. T e l.N 0 ......................................................... F a x N ° ..................................................................
B .L A H A U T E PÂ R TIE C O N T R A C T A N T E
THE H1GH CONTRACTING PARTY
ÎNA LTA PA RTE C O N T R A C T A N T Ă
(Indiquer ci-apres le nom de PE tat/des Etats contre le(s)q u el(s) la requete est dirigee)
(FUI in the name o f the State(s) against which the application is directed)
(Indicaţi aici num ele Statului/Statelor îm potriva căruia/cărora introduceţi cererea)
13 .
* Si le/la requerant(e) est repr6sent^(e), jomdre une procuration sign6e par le/la requ£rant(e) en feveur du/de la repr£sentant(e).
A form o f authority signed by the applicant should be submitted if a representative is appointed.
Dacă reclamantul/reclamanta este reprezentat/ă, a se anexa o procurii semnată de reclamantă In favoarea reprezentantului/
reprezentantei.
- 2 -
758 Bîrsan
Cerere adresată Curţii Anexa 5
II- E X PO SE D E S FAITS
STATEMENT OF THE FACTS
E X P U N E R E A FA P T E L O R
(Voir chapitre II de la note ex p lica tiv e)
(See Part II o f the Explanatory Note)
(A se vedea Partea a Il-a a N otiţei E xplicative)
Si necessaire, continuer sur une feu ille separee

Continue on a separate sheet if necessary
D a că este necesar, continuaţi pe o filă separată
-3 -
Bîrsan 759
Anexa 5 Formular
| III- EXPO SE D E L A O U D E S V IO L A T IO N (S) D E L A C O N V E N T IO N E T /O U

D E S PR O T O C O LES
A L L E G U E E (S), A IN S I Q U E D E S A R G U M E N T S Â L’APPU I
STATEMENT OF ALLEGED VIOLATION(S) OF THE CONVENTION AND/OR
PROTOCOLS
AND OF RELEVANT ARGUMENTS
E X P U N E R E A PR E T IN SE I S A U A P R E T IN SE L O R V IO L Ă R I A L E C O N V E N Ţ IE I
SI/S A U A PR O T O C O A L E LO R , PR E C U M Ş l A A R G U M E N T E L O R ÎN SPRIJINUL
A C E S T O R A FIR M A Ţ II
(V oir chapitre III de la note ex p lica tiv e)
(See Part III o f the Explanatory Note)
(A se vedea Partea a IlI-a a N otiţei E xplicative)
-4-
760 Bîrsan
IV - E X PO SE RELATIF A U X PR E SC R IPT IO N S D E L’A R TIC LE 35 § I D E LA

C O N V E N T IO N
STATEMENT RELATIVE TO ARTICLE 35 § I OF THE CONVENTION
E X PU N E R E ÎN L E G Ă T U R Ă C U PR E V E D E R ILE A R T IC O L U LU I 3 5 § 1 D IN
C O N V E N Ţ IE
(Voir chapitre IV de la note explicative. Donner pour chaque grief, et au besoin

sur une feuille separee, les renseignements dem andes sous les points 16 â 18 ci-apres)
(See Part IV o f the Explanatory Note. I f rtecessary, give the details mentioned
below under points 16 to 18 on a separate sheet fo r each separate complaint)
(A se vedea capitolul IV al notiţei e x p lica tiv e. A se prezenta pentru fiecare capăt
de cerere, şi dacă este nevoie pe o filă separată, inform aţiile cerute la punctele
16 până la 18 de mai jos)
16. D e cisio n interne defin itive (date et nature de la d ecision, organe - ju diciaire
ou autre - l ’ayant rendue)
Final decision (date, court or authority and nature o f decision)
D ecizia internă definitivă (data şi natura deciziei, organul - ju diciar sau altul -
care a pronunţat-o)
17. A utres decisio n s (6num £rees dans I=ordre chronologique en indiquant, pour chaque
decision, sa date, sa nature et l’organe - ju diciaire ou autre - l’ayant rendue)
Other decisions (list in chronological order, giving date, court or authority and
nature o f decision fo r each o f them)
A lte d ecizii (enum erate în ordine cro n o lo g ică , indicînd, pentru fiecare d ecizie,
data, natura şi organul - judiciar sau altul - care a pronunţat-o)
18. D isp o s(i)ez-v o u s d ’un recours que vo u s n ’avez pas exerce? Si ou i, lequel
et pour qu el m o tif n ’a-t-il pas ete exerce?
Is there or was there any other appeal or other remedy available to you which
you have not used? I f so, explain why you have not used it.
Dispuneţi sau aţi dispus de un recurs pe care nu l-aţi exercitat? D acă da, care şi
pentru c e m otiv acesta nu a fost exercitat?
Si necessaire, continuer sur une feu ille s£par£e

Continue on a separate sheet if necessary
D a că este necesar, continuaţi pe o filă separată
Bîrsan 761
Anexa 5 Formular
V - E X PO SE D E L’OBJET D E L A R E Q U ET E
STATEMENT OF THE OBJECT OF THE APPLICATION
E X P U N E R E A O B IE C T U L U I CERER II
(Voir chapitre V de la note ex p lica tiv e)

(See Part V o f the Explanatory Note)
(A se vedea capitolul V din notiţa explicativă)
19.
VI - A U T R E S IN S T A N C E S IN T E R N A T IO N A L E S T R A IT A N T O U A Y A N T
TR ĂITE L’AFFAIRE
STATEMENT CONCERNING OTHER INTERNATIONAL PROCEEDINGS
ALTE IN S T A N Ţ E IN T E R N A Ţ IO N A L E C A R E E X A M IN E A Z Ă S A U A U
E X A M IN A T C A Z U L
(Voir chapitre VI de la note ex p lica tiv e)

(See Part VI o f the Explanatory Note)
(A se vedea capitolul VI al notiţei explicative)
20. A vez-vous sou m is â une autre instance internaţionale d ’enquete ou de reglem ent
les griefs enonces dans la presente requete? Si oui, fournir des indications
detaillees â ce sujet.
Have you submitted the above complaints to any other procedure o f
International investigation or settlement? I f so, give full details.
Aţi prezentat în faţa unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau reglem entare
capetele de cerere din prezenta plângere? D acă da, furnizaţi indicaţii detaliate cu
privire la a cest aspect.
- 6-
762 Bîrsan
VIL PlfiCES ANNEXEES (PAS D’ORIGINAUX,

UNIQUEMENT DES COP1ES,
PRIERE DE N’UTILISER NI AGRAFE, NI ADHESIF,
NI LIEN D’AUCUNE SORTE)
L IST OF DOCUMENTS (NO ORIGINAL DOCUMENTS ,

O NLY PHOTOCOPIES,
DO NOT STAPLE, TAPE OR BIND DOCUMENTS)
L ISTA D O C U M E N T E L O R (NU TRIMITETI ORIGINALE,

CI NUMAI COPII;
FĂRĂ A LE CAPSA, LIPI SAU LEGA)
(Voir chapitre V II de la note explicative. Joindre copie de toutes les decisions m entionnês sous
ch. IV et V I ci-dessus. Se procurer, au besoin, les copies necessaires, et, en cas d ’impossibilite,
expliquer pourquoi celles-ci ne peuvent pas etre obtenues. Ces docum ents ne vous seront pas
retoum es.)
(See Pari VII o f the Explanatory Note.Include copies o f all decisions referred io in Parts IV
and VI above. Ifyou do not have copies, you should obtain them. Ifyou cannot obtain them,
explain why not. No documents wiU be retumed to you.)
(A se vedea capitolul V II al notiţei explicative. Anexaţi copii aie tuturor deciziilor m enţionate la
cap. IV şi V I de mai sus. Dacă nu aveţi copii, va trebui să le obţineţi. Dacă nu Ie puteţi obţine,
explicaţi din ce motive. Aceste docum ente nu vă vor fi înapoiate).
21. a)
b)
c)
-7 -
Bîrsan 763
Anexa 5 Formular
VIII -D E C L A R A T IO N E T SIG N A T U R E
DECLARA TION AND SIGNA TURE
D E C L A R A Ţ IA ŞI S E M N Ă T U R A
(Voir chapitre V III de la note explicative)

(Sec Part VIII o f the Explanatory Note)
(A se vedea capitolul V III al notiţei explicative)
22. Je declare en tou te co n scien ce et loyaute que les renseignem ents qui figurent
sur la presente form ule de requete sont exacts.
I hereby declare that, to the best o f my knowledge and belief, the Information
I have given in the present application form is correct.
D eclar pe onoare că in fo rm a ţiile ce figurează în prezentul form ular de cerere
sunt e x a cte.
L ie u /P /a e e /L o cu l
D a t e/Date /D ata
(Signature du/de la requirant(e) ou du/de la representant(e))

(Signature o f the applicant or o f the representative)
(Sem nătura reclam antului/ei sau a reprezentantului/ei)
- 8 -
764 Bîrsan
Anexa 6
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
PROCURĂ1
(articolul 36 din Regulamentul Curţii)
Subsemnatul(a).................................................................................................
(numele şi adresa reclamantului)
dau prin prezenta procură lui.
(numele, adresa şi profesia reprezentantului)
în scopul de a mă reprezenta în procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului şi în orice procedură susceptibilă de a interveni în cadrul Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului, în legătură cu cererea pe care am introdus-o, în
baza articolului 34 al Convenţiei, împotriva
(Guvernul pârât)
(data scrisorii introductive)
(locul şi data)
(semnătura reclamantului)
Accept reprezentarea de mai sus
(semnătura reprezentantului)
1Acest formular trebuie completat şi semnat de către toţi reclamanţii care doresc să fie
reprezentaţi în faţa Curţii şi de către avocatul sau orice altă persoană desemnată în
acest sens.
Bîrsan 765
N O T Ă EXPLICATIVĂ
destinată persoanelor care com pletează un form ular de cerere
prezentată conform articolului 34 al Convenţiei 1
Introducere
Indicaţiile ce urmează sunt destinate să va ajute să completaţi formularul de

cerere către Curte. Vi se recomandă să Ie citiţi mai întâi în întregim e şi cu
atenţie. Veţi putea apoi să vă raportaţi la aceste indicaţii în momentul în care veţi
completa fiecare dintre rubricile formularului.
Odată completat, acest formular va constitui cererea dumneavoastră către

Curte, în sensul articolului 34 al Convenţiei, şi va servi la examinarea cazului
dumneavoastră de către Curte. Este deci foarte important ca formularul să fie
completat cu exactitate şi în întregime, chiar dacă acest lucru v-ar obliga să
repetaţi inform aţii care figurează deja în corespondenţa dumneavoastră
anterioară cu Grefa.
După cum veţi constata, acest formular conţine opt rubrici. Acestea trebuie
completate toate, astfel încât cererea dumneavoastră să conţină toate datele
cerute de către Regulamentul interior al Curţii. Veţi găsi, de asemenea, la sfârşitul
acestei note, textul articolelor 45 şi 47 ale Regulamentului interior al Curţii.2
CUM SĂ COM PLETAŢI FORMULARUL DE CERERE
L PĂRŢILE - Articolul 47 parag. 1 a), b) şi c)

(1-13)
Dacă există mai mulţi reclamanţi, se vor da pentru fiecare dintre ei informaţiile
cerute, utilizând la nevoie o filă separată.
1 E m isă d e C u rte la 15 iu n ie 2 0 0 4 .
2 A rt. 4 5 ş i art. 4 7 d in r eg u la m e n t n u au m a i fo s t rep ro d u se în N O T A d e faţă, e le
r eg ă sin d u -se infra, în A n e x a nr. 1 în care e ste redat in tegral R e g u la m e n tu l.
766 Bîrsan
Completarea formularului de cerere Anexa 7
Orice reclamant poate desemna o persoană pentru a-1 reprezenta. Reprezen

tantul trebuie să fie un consilier juridic abilitat să exerseze într-unul dintre statele
părţi la Convenţie şi să rezideze pe teritoriul unuia dintre acestea, sau o altă
persoană agreată de Curte. în ipoteza în care reclamantul este reprezentat, toate
informaţiile utile privitoare la reprezentant trebuie furnizate în aceasta rubrică;
Grefa va purta în acest caz corespondenţa numai cu reprezentantul.
II. EXPUNEREA FAPTELOR-Articolul 47 parag. 1 d)

(14)
Explicaţi cât se poate de clar şi amănunţit, însă în acelaşi timp concis, faptele
de care vă plângeţi. Străduiţi-vă să descrieţi evenimentele în ordinea în care s-au
produs, menţionând data exactă a acestora. Dacă faptele de care vă plângeţi se
referă la mai multe cereri distincte (de exemplu, mai multe ansambluri de proceduri
judiciare), sunteţi invitat să prezentaţi fiecare cerere în mod separat.
III. EXPUNEREA PRETINSEI VIOLĂRI SAU A PRETINSELOR

(15) VIOLĂRI ALE CONVENŢIEI, PRECUM ŞI A ARGUMENTELOR
ADUSE ÎN SPRIJINUL ACESTOR AFIRMAŢII - Articolul 47
parag. 1 e)
Explicaţi în această rubrică, cât mai precis posibil, care sunt motivele plângerii
în baza Convenţiei. Indicaţi care sunt dispoziţiile Convenţiei pe care vă bazaţi şi
explicaţi de ce consideraţi că faptele pe care le-aţi descris la rubrica II au antrenat
o violare a acestor dispoziţii.
Veţi fi constatat ca anumite articole ale Convenţiei autorizează, în anumite
condiţii, ingerinţe în exerciţiul drepturilor pe care le garantează [a se vedea, de
exemplu, alineatele a) până la f) ale articolului 5 parag. 1, precum şi paragraful 2 al
articolelor 8 până la 11]. Dacă invocaţi unul dintre aceste articole, explicaţi de ce
consideraţi că ingerinţa de care vă plângeţi nu era autorizată.
IV EXPUNERE ÎN LEGĂTURĂ CU PREVEDERILE

(16-18) ARTICOLULUI 35 parag. 1 AL CONVENŢIEI - Articolul 47
parag. 2 a)
în această rubrica descrieţi în mod complet recursurile pe care le-aţi exercitat
în faţa autorităţilor naţionale. Completaţi fiecare dintre cele trei părţi ale rubricii,
separând răspunsurile pentru fiecare capăt de cerere pe care îl supuneţi Curţii. în
dreptul cifrei 18 menţionaţi orice recurs ce ar fi putut constitui un remediu la
cererea dumneavoastră, dar pe care nu l-aţi utilizat. Daca un astfel de recurs ar
exista, menţionaţi-1 (de exemplu, numind autoritatea - judiciară sau alta - la care
l-aţi fi putut introduce) şi explicaţi de ce nu l-aţi exercitat.
Bîrsan 767
Anexa 7 Notă explicativă
V. EXPUNEREA OBIECTULUI CERERII-Articolul 47 parag. 1 g)

(19)
Indicaţi în această rubrica ce aşteptaţi de la procedura pe care o angajaţi în

faţa Curţii.
VI. ALTE INSTANŢE INTERNAŢIONALE CARE EXAMINEAZĂ

(20) SAU AU EXAMINAT C A ZU L- Articolul 47 parag. 2 b)
Veţi indica aici dacă aţi supus unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau
de reglementare faptele de care vă plângeţi conţinute în prezenta cerere. Dacă da,
furnizaţi informaţii complete, în special numele organismului internaţional sesizat,
orice detalii cu privire la procedurile urmate, deciziile date, cu datele acestora.
Ataşaţi o copie după deciziile date şi după oricare alt document pertinent. Avem
rugămintea de a nu capsa, lipi sau lega prin orice modalitate copiile documentelor
dumneavoastră.
VII. PIESE ANEXATE - Articolul 47 parag. 1 h) (NU TRIMITEŢI

(21) ORIGINALE, CI NUMAI COPII)
Nu omiteţi să ataşaţi la cererea dumneavoastră şi să menţionaţi în această
listă toate hotărârile şi celelalte decizii vizate în rubricile IV şi VI, precum şi orice
alt document pe care doriţi să îl supuneţi Curţii drept mijloc de probă [procese-
verbale ale şedinţelor (încheieri de şedinţa), declaraţii ale martorilor etc.]. în ceea
ce priveşte deciziile judiciare, trimiteţi motivarea acestora, nu numai dispozitivul
lor. Limitaţi-vă totuşi la documentele pertinente pentru examinarea capetelor
conţinute în cererea dumneavoastră. Avem rugămintea de a nu capsa, lipi sau
lega prin orice modalitate copiile documentelor dumneavoastră.
VIII. DECLARAŢIA SI SEMNĂTURA-Articolul 45 parag. 3

(22)
Dacă formularul cererii nu este semnat de către reclamantul însuşi, ci de către

reprezentantul sau, el trebuie să fie însoţit de o procură în favoarea acestuia din
urma, semnată de reclamant şi de reprezentantul/a său/sa (cu excepţia situaţiei
în care o astfel de procură a fost deja remisă Grefei).
768 Bîrsan
Anexa 8
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Grafic privind examinarea unei cereri1
Desesfcwe
tn favoarea
Marii Camere
Admisibilitate şl fond
examinare concomitentă
1Acest grafic indică „traseul” parcurs de o cerere în cadrul diferitelor formaţiuni

judiciare ale Curţii. Pentru a putea fi mai uşor de urmărit, nu au fost incluse în acest
grafic anumite stadii ale procedurii, precum: comunicarea cererii reclamantului părţii
contractante pârâte; cererea de „retrimitere” adresată comitetului de cinci judecători
ai Marii Camere sau negocierile purtate în vederea ajungerii la o înţelegere amiabilă.
Bîrsan 769
Anexa 9
Cauzele aflate pe rol Ia 1.10.2005

(în funcţie de statele m em bre)
U crain a ,6% P o lo n ia ,11%
Numărul total al cauzelor aflate pe rol: 82.1-00
770 Bîrsan
C om isia E uropeană a D rep turilor O m ului
L ista cron ologică a d eciziilor şi rap oartelor citate în lucrare 1
1956
2.06.1956 nr. 176/1956 Grece c/Royaume-Uni (I) Annuaire de la
Convention, voi. 2
1957
16.07.1957 nr.244/1957 Nikolaous c/Allemagne Annuaire de la
Convention, voi. 1
1Jurisprudenţă fostei Comisii. între anii 1960-1974, deciziile acesteia sunt publicate
în 46 de volume ce alcătuiesc „Collection of Decisions of the European Commission
of Human Rights” / „Recueil des decisions de la Commission europeenne des droits de
rhom m e”, Council o f Europe/Conseil de l’Europe, European Commission on
Human Rights/Comission Europeenne des Droits de l’Homme, voi. 1 până la 46.
între anii 1975-1999, adică până la încetarea activităţii sale, deciziile şi rapoartele
Comisiei au fost publicate în „Decisions and Reports”/„D£cisions et Rapports”,
Council of Europe/Conseil de 1’Europe, European Commission of Human Rights/
Comission Europeenne des Droits de l’Homme, voi. 1-94; în volumele 1-75, deciziile
şi rapoartele sunt publicate în ambele limbi oficiale ale Consiliului Europei - engleza
şi franceza. în volumele 76-94, publicarea lor s-a făcut tot în ambele limbi oficiale, cu
precizarea că fiecare volum este dublat; spre exemplu: DR 76-A şi DR 76-B, în
exemplarul „A” fiind publicate textele în limba oficială în care ele au fost redactate
iniţial, oricare ar fi fost aceasta, iar în exemplarul „B” se găseşte acelaşi text, tradus
în cealaltă limbă oficială de lucru a Consiliului Europei.
Decizii şi rapoarte ale Comisiei sunt publicate, în ambele limbi oficiale, şi în partea
a doua a lucrării „Yearbookofthe European Convention on Human Rights”/,,Annuaire
de la Convention europeenne des droits de rhomme”, Council of Europe, The Hague,
Boston, London, Nijhoff; primul volum al acestei lucrări acoperă anii 1955-1957,
apoi apariţiile ei sunt anuale. După încetarea activităţii Comisiei, lucrarea este
consacrată numai activităţii Curţii şi celei a Consiliului Europei desfăşurată cu privire
la protecţia drepturilor omului. Pentru perioada 1960-1974 am preferat citarea
jurisprudenţei fostei Comisii după această din urmă lucrare, sub abrevierea „Annuaire
de la Convention”, dar am citat unele decizii şi după „Recueil des decisions de la
Commission europeenne des droits de rh o m m e”, respectiv „Collection of
Decisions o f the European Commission of Human Rights”. Ase vedea supra, voi. I,
Nota autorului.
Bîrsan 771
Anexa 10 Comisia Europeană a Drepturilor Omului
20.07.1957 nr. 250/1957 Parti communiste (KPD) Annuaire de la

c/Allemagne Convention, voi. 1
12.10.1957 nr. 299/1957 Grece c/Royaume-Uni (II) Annuaire de la
Convention, voi. 2
1958
9.06.1958 nr. 216/1956 De Becker c/Belgique Annuaire de la
Convention, voi. 2
10.06.1958 nr. 235/1956 Xc/Allemagne Annuaire de la
Convention, voi. 2
30.08.1958 nr. 332/1957 Lawless c/lrlande Annuaire de la
Convention, voi. 2
1.09.1958 nr. 361/1958 X c/Irlande Annuaire de la
Convention, voi. 2
1959
2.08.1959 nr. 499/1958 X c/Allemagne Annuaire de la
Convention, voi. 2
30.08.1959 nr. 347/1958 X c/Belgique Annuaire de la
Convention, voi. 2
2.09.1959 nr. 343/1957 Nielsen c/Danemark Annuaire de la
Convention, voi. 2
1960
3.06.1960 nr. 654/1959 X c/Allemagne Annuaire de la
Convention, voL”4
19.12.1960 nr. 617/1959 Hopfinger c/Autriche Annuaire de la
Convention, voi. 3
1961
11.1.1961 nr. 788/1960 Autriche c/Italie Annuaire de la
Convention, voi. 4
18.09.1961 nr. 918/1960 X c/Allemagne Recueil des
decisions de la
Commission, voi. 7
19.09.1961 nr. 1053/1961 X c/Autriche Recueil des
decisions de la
Commission, voi. 8
772 Bîrsan
Lista cronologică a deciziilor şi rapoartelor citate Anexa 10
14.12.1961 nr. 968/1961 Xc/Allemagne Recueil des

decisions de la
Commission, voi. 8
16.12.1961 nr. 712/1960 Retimag SA c/Allemagne Annuaire de la
Convention, voi. 4
1962
8.03.1962 nr. 806/1960 Isop c/Autriche Annuaire de la
Convention, voi. 5
decisions de la
Commission, voi. 8
1964
5.03.1964 nr. 1994/1963 Cinquantesept habitants Annuaire de la
de Louvin et des environ Convention, voi. 7
de cette viile c/Belgique
1965
25.09.1965 nr. 1612/1962 Xc/Allemagne Annuaire de la
Convention, voi. 8
1968
24.01.1968 nr. 3321/1967, Danemark, Norvege, Annuaire de la
şi 31.05.1968 3322/1967, Suede et Pays-Bas Convention, voi. 11
3323/1967 c/Grece (I)
et 3344/1967 (jointes)
1970
26.05.1970 nr. 4480/1970 Danemark, Norvege, Suede Annuaire de la
şi 16.07.1970 et Pays-Bas c/Grece (II) Convention, voi. 13
16.07.1970 nr. 4448/1970 Danemark, Norway and nepublicată
Sweden v/ Greece
1971
10.07.1971 nr. 5070/1971, Xc/Allemagne Recueil des
5071/1971, decsions de la
5186/1971 Commission, voi. 42
Bîrsan 773
1972
20.07.1972 nr. 5217/1971 X e t Y c/Allemagne Recueil des
şi 5367/1972 decisions de la
Commission, voi. 42
1.10.1972 nr. 5310/1971 Irlande c/Royaume-Uni Annuaire de la
Convention, voi. 15
1.10.1972 nr. 5451/1972 Irlande c/Royaume-Uni Annuaire de la
(II) (radiation du role) Convention, voi. 15
4.12.1972 nr. 7299/1975 Albert et autres c/Belgique DRnr. 16
şi 7496/1976
1973
decisions de la
Commission, voi. 44
1975
21.03.1975 nr. 6538/1974 Times Newspaper Ldt, DRnr. 2
The Sunday Times, Harold
Evens c/Royaume-Uni
21.03.1975 nr. 5574/1974 X c/Royaume-Uni DRnr. 3
26.05.1975 nr. 6780/1974 Chypre c/Turquie (I et II) DRnr.2
şi 6950/1975
(jointes)
3.10.1975 nr. 7011/1975 Becher c/Danemark DRnr. 4
15.12.1975 nr.5577 Donnelly c/Royaume-Uni DRnr. 4
-5583/1972
1976
12.03.1976 nr. 6452/1974 Sacchi c/Italie DRnr. 5
20.05.1976 nr. 5759/1972 X c/Autriche DRnr. 6
4.10.1976 nr. 7230/1976 X c/Pays-Bas DRnr. 7
6.10.1976 nr. 6878/1975 Le Compte c/Belgique DRnr. 6
8.10.1976 nr. 6916/1975 X., Y. etZ. c/Suisse DRnr. 6
5.12.1976 nr. 7658/1976 X c/Danemark DRnr. 15
11.12.1976 nr. 7641/1976 X c/Allemagne DRnr. 10
774 Bîrsan
1977
10.03.1977 nr. 7642/1976 Xc/Allemagne nepublicată
14.07.1977 nr. 7629/1976 Krzycki c/Allemagne DRnr. 9
15.12.1977 nr. 7511/1975 Campbell c/Royaume-Uni DRnr. 12
1978
11.05.1978 nr. 7064/1976, Fort, Lentini et Cenerini DRnr. 14
7719/1976 c/Italie
şi 7781/1977
4.07.1978 nr. 7742/1976 Xc/Allemagne DRnr. 14
10.07.1978 nr. 8007/1977 Chypre c/Turquie (III) DRnr. 13
10.07.1978 nr. 8030/1977 Confederation franqaise DRnr. 13
democratique de travail
c/Communautes Europeennes
10.07.1978 nr. 8257/1978 X c/Suisse DRnr. 13
4.12.1978 nr. 8266/1978 Xc/Royaume-Uni DRnr. 16
13.12.1978 nr. 7975/1977 Bonassi c/Italie DRnr. 15
13.12.1978 nr. 6504/1974 Preikhzas c/Allemagne DRnr. 16
1979
4.05.1979 nr. 8045/1977 X c/Suede DRnr. 16
10.05.1979 nr. 8612/1978 Alliance des Belges de DRnr. 15
la CEE c/Belgique
10.05.1979 nr. 8130/1978 Eckle c/Allemagne DRnr. 16
10.07.1979 nr. 13467/1977 X c/Suisse DRnr. 16
1980
15.05.1980 nr. 8317/1978 McFeeley et autres DRnr. 20
c/Royaume- Uni
7.10.1980 nr. 8850/1980 X c/Suisse DRnr. 22
16.10.1980 nr. 9028/1980 X c/A llemagne DRnr. 22
18.12.1980 nr. 8756/1979 The Liberal Party et DRnr. 21
autres c/Royaume-Uni
50. Bîrsan 775

1981
10.07.1981 nr. 9136/1980 X c/Irlande DRnr. 26
15.12.1981 nr. 8544/1979 Oztiirk c/Allemagne DRnr. 26
16.12.1981 nr. 8395/1978 X c/Danemark DRnr. 27
1982
1.03.1982 nr. 9297/1981 X c/Suede DRnr. 28
5.05.1982 nr. 9116/1980 Temltasch c/Suisse DRnr. 31
7.05.1982 nr. 9515/1981 X c/Royaume- Uni DRnr. 28
6.07.1982 nr. 8990/1980 Guincho c/Portugal DRnr. 29
12.10.1982 nr. 8588/1979 Bramelid, Malmstrom DRnr. 29
şi 8589/1979 c/Suede
13.12.1982 nr. 9587/1981 Xc/France DRnr. 29
13.12.1982 nr. 9453/1981 X c/Portugal DRnr. 31
13.12.1982 nr. 9587/1981 X c/Turquie DRnr. 29
1983
28.01.1983 nr. 9266/1981 Yarrow et autres DRnr. 30
c/Royaume-Uni
3.03.1983 nr. 9486/1981 Adler c/Suisse DRnr. 32
9.03.1983 nr. 9118/1980 Allemagne Gold-und DRnr. 32
Silberscheideanstalt
A.G. c/Allemagne
4.05.1983 nr. 9900/1982 Xc/France DRnr. 32
9.05.1983 nr. 9953/1981 De Varga-Hirch c/France DRnr. 33
4.07.1983 nr. 10000/1982 H. c/Royaume-Uni DRnr. 33
4.10.1983 nr. 8007/1977 Chypre c/Turquie DRnr. 33
776 Bîrsan
13.10.1983 nr.9621/1981 Vallon c/Italie DRnr. 33

6.12.1983 nr. 9940/1982, France, Norvege, DRnr. 35
9941/1982, Danemark, Suede et
9942/1982, Pays-Bas c/Turquie
9943/1982,
9944/1982
1984
12.03.1984 nr. 10479/1983 Kirkwood DRnr. 37
c/Royaume-Uni
13.03.1984 nr. 9580/1981 L., H. etA. DRnr. 36
c/Royaume-Uni
13.03.1984 nr. 9299/1981 X c/Suisse DRnr. 36
14.03.1984 nr. 9959/1982 X c/Suede DRnr. 37
şi 10357/1983
15.03.1984 nr. 9905/1983 X c/Autriche DRnr. 36
16.05.1984 nr. 8950/1980 H. c/Belgique DRnr. 37
17.05.1984 nr. 10416/1983 K. c/Irlande DRnr. 38
6.07.1984 nr. 10103/1982 Farrajut c/France DRnr. 39
31.08.1984 nr. 21788/1993 Xc/France DRnr. 79
5.10.1984 nr. 10092/1982 Baraona c/Portugal DRnr. 40
11.10.1984 nr. 10789/1984 K„ F.etP. c/Royaume-Uni DRnr. 40
5.12.1984 nr. 8695/1979 Inze c/Autriche DRnr. 39
6.12.1984 nr. 9863/1982 Dobbertin c/France DRnr. 39
şi 10924/1984
(jointes)
10.12.1984 nr. 10259/1983 ANCA c/Belgique DRnr. 40
10.12.1984 nr. 10564/1983 L. c/Allemagne DRnr. 40
11.12.1984 nr. 10473/1983 Lundvall c/Suisse DRnr. 45
12.12.1984 nr. 10027/1982 Guchez c/Belgique DRnr. 40
Bîrsan 777
1985
7.03.1985 nr. 9833/1982 H. c/Royaume-Uni DRnr. 42
et Irlande
8.03.1985 nr. 11002/1984 Van Der Heijden DRnr. 41
d Pays-Bas
11.03.1985 nr. 9599/1981 Scotts ’ o f Greenock et DRnr. 42
autres c/Royaume-Uni
7.05.1985 nr. 10626/1983 Kelly c/Royaume-Uni DRnr. 42
16.05.1985 nr. 10530/1983 Temple c/Royaume-Uni DRnr. 42
18.10.1985 nr. 11224/1984 Ewing c/Royaume-Uni DRnr. 45
1986
6.05.1986 nr. 10474/1983 Veit c/France DRnr. 47
12.05.1986 nr. 10983/1984 Confederations des DRnr. 47
Syndicats medicaux
franţais-Federation naţionale
des infirmiers c/France
6.10.1986 nr. 11257/1984 Wolfgram c/Allemagne DRnr. 49
1987
20.01.1987 nr. 11603/1985 Council o f Civil Service DRnr. 55
Unions et autres
c/Royaume- Uni
9.03.1987 nr. 11553/1985 Hodgston, Woolf Production DRnr. 51
şi 11658/1985 Ldt., National Union o f
Journalists o f Channel
Four Television Co. Ldt.
c/Royaume- Uni
14.05.1987 nr. 11192/1984 Montion c/France DRnr. 52
15.07.1987 nr. 11855/1985 Hakansson et Sturesson DRnr. 53
c/Suede
15.10.1987 nr. 13284/1987 M. c/Royaume-Uni DRnr. 54
778 Bîrsan
9.12.1987 nr. 11123/1984 Tete c/France DRnr. 54

11.12.1987 nr. 11681/1985 Union Alimentaria DRnr. 54
Sanders SA c/Espagne
1988
8.03.1988 nr. 13365/1987 Ajinaja c/Royaume-Uni DRnr. 55
11.04.1988 nr. 11581/1986 Darby c/Suisse DRnr. 56
14.04.1988 nr. 11296/1984 Moreira de Azevedo DRnr. 56
c/Potugal
11.05.1988 nr. 10889/1984 C. c/Italie DRnr. 56
12.10.1988 nr. 11921/1986 Kontakt-Information- DRnr. 57
Therapie et Hogen
c/Autriche
14.12.1988 nr. 13252/1987 Rothenthurm Commune DRnr. 59
c/Suisse
14.12.1988 nr. 13013/1987 WasaLiv Omsesidigt, DRnr. 58
Fdsăkringbolaget Valands
Pensionsstiftelse et un
groupe d ’environ 15,000
personnes c/Suede
1989
13.04.1989 nr. 12115/1986 X c/France DRnr. 60
6.09.1989 nr. 12242/1986 Rommelfangeo DRnr. 62
c/Allemagne
7.09.1989 nr. 13420/1987 Pitarque c/Espagne DRnr. 62
4.10.1989 nr. 12518/1986 Argiller et autres c/France DRnr. 62
12.12.1989 nr. 12747/1987 Drozd et Janousek c/France DRnr. 64
1990
5.02.1990 nr. 11724/1985 Mendes Codinho e Filnos DRnr. 64
c/Portugal
8.021990 nr. 11683/1985 Farmakopoulos c/Belgique DRnr. 64
12.02.1990 nr. 15141/1989 McDonell c/Irlande DRnr. 64
13.02.1990 nr. 13770/1988 Z.M. c/Allemagne nepublicată
Bîrsan 779
5.03.1990 nr. 12659/1987 Gama da Costa c/Portugal DRnr. 65

5.03.1990 nr. 14631/1989 Times Newspapers DRnr. 65
Ldt c/Royaume-Uni
9.03.1990 nr. 15658/1989 Mansi c/Suede DRnr. 64
12.03.1990 nr. 16137/1990 Bun van Thanh et autres DRnr. 65
c/Royaume- Uni
16.05.1990 nr. 12766/1987 Tinelli c/France DRnr. 65
5.06.1990 nr. 11981/1986 Moosbrugger c/Autriche DRnr. 65
7.06.1990 nr. 14992/1989 Kammache c/France DRnr. 66
4.10.1990 nr. 12633/1987 Smith Kline et French DRnr. 66
Laboratoires Ltd.
c/Pays-Bas
9.10.1990 nr. 14545/1989 Byloos c/Belgique DRnr. 66
1991
7.01.1991 nr. 15090/1989 Ayuntamiento de DRnr. 68
M. c/Espagne
7.01.1991 nr. 12526/1986 Bjorkgren, ED c/Suede DRnr. 68
25.02.1991 nr. 13549/1988 M. c/Italie DRnr. 69
4.03.1991 nr. 15299 Chrysostomos, DRnr. 68
-15300, Papachrysostomu et
15318/1989 Loizidou c/Turquie
12.04.1991 nr. 13524/1988 X c/Espagne DRnr. 69
3.07.1991 nr. 14986/1989 Kuijk c/Grece DRnr. 70
4.12.1991 nr. 18079/1981 X c/Suisse DRnr. 72
1992
12.02.1992 nr. 14807/1989 Agrotexim Hellas S.A. DRnr. 72
et autres c/Grece
1.07.1992 nr. 13156/1987 B ym c/Danemark DRnr. 73
6.07.1992 nr. 17512/1990 Calcerrada Fornieles DRnr. 73
et Cabeza Mato c/Espagne
9.09.1992 nr. 16810/1990 Ryntjens c/Belgique DRnr. 73
12.10.1992 nr. 16358/1990 Miguel Cereceda Martin DRnr. 73
c/Espagne
780 Bîrsan
1993
28.06.1993 nr. 17926/1991 Ozgiiden, Tugsaunl DRnr. 75
c/Turquie
28.06.1993 nr. 15669/1989 X c/France DRnr. 75
30.08.1993 nr. 18926/1991 Spandre et Fabri DRnr. 75
şi 19777/1992 c/Belgique
(jointes)
11.10.1993 nr. 19002/1991 Yagiz c/Turquie DRnr. 75
1994
11.01.1994 nr. 21962/1993 X c/Pays-Bas DRnr. 76
12.01.1994 nr. 19217/1991 Durini c/Italie DRnr. 76
7.03.1994 nr. 20357/1992 Whiteside c/Royaume-Uni DRnr. 76
15.04.1994 nr. 20471/1992 Kustannus Oy Vapoa DRnr. 77
Ajattelija AB et autres
c/Finlande
5.05.1994 nr. 17864/1991 Qinar c/Turquie DRnr. 79
29.06.1994 nr. 22576/1993 Soubiran c/France nepublicată
29.06.1994 nr. 23548/1994 X c/Republique tcheque DRnr. 78
31.08.1994 nr. 22123/1993 J-P.P. c/France DRnr. 79
30.11.1994 nr. 19529/1982 Antonio c/Italie nepublicată
7.12.1994 nr. 18660/1991 Bengson c/Suede DRnr. 79
1995
9.01.1995 nr. 21034/1992 K.L.M. c/Pays-Bas DRnr. 80
9.01.1995 nr. 16717/1990 Panger c/Autriche DRnr. 80
12.01.1995 nr. 21915/1993 Loukanov c/Bulgarie DRnr. 80
16.01.1995 nr. 19029/1991 Ercole c/Italie nepublicată
28.02.1995 nr. 24631/1994 Herman c/Belgique nepublicată
20.02.1995 nr. 19583/1992 Peltonen c/Finlande DRnr. 80
5.04.1995 nr. 22507/1993 Jord-og Betonarbejdemes DRnr. 81
Fagforening, Henning
Hansen, Pia Wass Kristen
Nielsen et Svertd Pedersen
c/Danemark
Bîrsan 781
6.04.1995 nr. 24581/1994 Federation greque des DRnr. 81

commissionnaires en
douane c/Grece
15.05.1995 nr. 23654/1994 Lagin c/Turquie DRnr. 81
16.05.1995 nr. 19255/1992 Oberschlick c/Autriche DRnr. 81
şi 21655/1993
(jointes)
18.05.1995 nr. 18598/1991 Sygonnis et autres c/Grece DRnr. 81
22.05.1995 nr. 20948/1992 Işiltan c/Turquie DRnr. 81
22.05.1995 nr. 24267/1994 Kurt c/Turquie DRnr. 81
26.06.1995 nr. 21782/1993 Ruifc/Grece DRnr. 82
28.06.1995 nr. 26114/1995, Consejo General de DRnr. 82
26455/1995 Colegios Ofxciales de
Economistas c/Espagne
5.07.1995 nr. 25052/1994 Andromicou, Constantinou DRnr. 82
c/Chypre
18.10.1995 nr. 25260/1994 Heider c/Autriche DRnr. 83
21.11.1995 nr. 22714/1993 Worm c/Autriche DRnr. 83
27.11.1995 nr. 22714/1993 Worm c/Autriche DRnr. 83
4.12.1995 nr. 28204/1995 Tanira et autres c/France DRnr. 83
1996
7.03.1996 nr. 20972/1992 Raninen c/Finlande DRnr. 84
9.04.1996 nr. 25681/1994 Mc. David et autres DRnr. 85
c/Royaume- Uni
11.04.1996 nr. 24019/1994 Finska Forsamligen DRnr. 85
I Stockholm, Hantaniemi
c/Suede
11.04.1996 nr. 24856/1994 Fondation Croix-Etoi nepublica
c/Suisse
12.04.1996 nr. 28236/1995 Bocos Rodriguez DRnr. 85
c/Espagne
14.05.1996 nr. 20339/1992 Tsovolas c/Grece DRnr. 85
27.06.1996 nr. 24760/1994 Assenov et autres DRnr. 86
c/Bulgarie
782 Bîrsan
28.06.1996 nr. 25781/1994 Chypre c/Turquie DRnr. 86-B

6.10.1996 nr. 14699/1989 Meusburger c/Autriche nepublicată
21.10.1996 nr. 27266/1995 X c/Espagne DRnr. 87
25.11.1996 nr. 27033/1995 Kdnkămă et autres DRnr. 87
c/Suede
1997
13.01.1997 nr. 29420/1995 Touvier c/France DRnr. 88
25.02.1997 nr. 26561/1995 Rebai et autres c/France DRnr. 88
4.04.1997 nr. 32849/1996 Grupo Interpres SA DRnr. 89
c/Espagne
7.04.1997 nr. 34314/1996 Scientology Kirche DRnr. 89
Deutschland et
V. c/Allemagne
11.04.1997 nr. 25390/1994 Rekvenyi c/Hongrie DRnr. 89
22.05.1997 nr. 22491/1993 Aslan c/Turquie nepublicată
şi 22497/1993
26.05.1997 nr. 29183/1995 Fressos, Roire c/France DRnr. 89
3.07.1997 nr. 28626/1995 Khristiansko Sderuzhenie DRnr. 90
„Svideteli na Iahova”
c/Bulgarie
8.09.1997 nr. 35216/1997 Renfe c/Espagne DRnr. 90
8.09.1997 nr. 29813/1995 X c/Portugal DRnr. 90
10.09.1997 nr. 32026/1996 Lacour c/France DRnr. 90
11.09.1997 nr. 27917/1995 X c/Pologne DRnr. 90
20.10.1997 nr. 34728/1997 West c/Royaume-Uni DRnr. 91
1998
14.01.1998 nr. 32200- Herbecq, Association DRnr. 92
32201/1996 „Ligue des Droits de
l ’Homme " c/Belgique
15.01.1998 nr. 26536/1995 Boffa et autres DRnr. 92
c/San Marin
19.01.1998 nr. 26308/1995 Institut de Pretres frangais DRnr. 92
et autres c/Turquie
Bîrsan 783
9.03.1998 nr. 33933/1996 Guissot c/France DRnr. 92

10.03.1998 nr. 31464/19% Douiyeb c/Pays-Bas DRnr. 92
14.04.1998 nr. 16064 Vamava et autres DRnr. 93
-16065 c/Turquie
-16066/1990 şi
16068-16069-
16070-16071-
16072-16073/1990
(jointes)
16.04.1998 nr. 28910/1995 National Association DRnr. 93
o f Theacher in Further
and Higher Education
c/Royaume- Uni
3.05.1998 nr. 12860/1987 Andersen c/Danemark nepublicată
3.05.1998 nr. 12719/1987 Frederiken et autres nepublicată
c/Danemark
22.05.1998 nr. 27229/1995 Keenan c/Royaume-Uni DRnr. 93
29.06.1998 nr. 29221/1995, Stankov, United DRnr. 94
29225/1995 Macedonian Organisation
„Ilinden " c/Bulgarie
1.07.1998 nr. 38192/1997 Association des amis de DRnr. 94
Saint-Raphael et de Frejus
et autres c/Frace
1.07.1998 nr. 3735/1997 Garcia Sanchez c/Espagne nepublicată '
1999
8.06.1999 nr. 27602/1995 Ekinci c/Turquie nepublicată
21.10.1999 nr. 24490/1994 Sarli c/Turquie nepublicată
784 Bîrsan
C u rtea E uropeană a D rep tu rilor O m ului
L ista cron ologică a d eciziilor şi h otărârilor citate în lu crare 1
1967
1. 9.02.1967 Affaire «relative ă certains aspects A 5
du regime linguistique de l ’emeignement
en Belgique» (exception preliminaire)
1968
2. 27.06.1968 Neumeister c/Autriche A 8
3. 23.07.1968 Affaire linguistique belge (fond) A 6
1969
4. 10.11.1969 Stogmiiller c/Autriche A 9
5. 10.11.1969 Matznetter c/Autriche A 10
1Jurisprudenţa Curţii. între anii 1960-1995, aceasta este publicată în „Serie A:

Arrets et decisions”/„Series A: Judgements and decisions”, Conseil de l’Europe,
Greffe de la Cour, Koln, Berlin, Bon, Munchen: Cari Heymanns Verlag, voi. 1-338;
fiecare volum cuprinde una sau mai multe hotărâri în ambele limbi oficiale ale
Consiliului Europei; dacă într-un volum sunt mai multe hotărâri, identificarea lor se
face cu numărul volumului, urmat se majuscula „A”, „B” etc.
Din 1996 şi până în prezent, hotărârile Curţii sunt publicate, însoţite de avizul
(raportul) Comisiei în aceeaşi cauză, câtă vreme aceasta a funcţionat, în „Reports of
Judgements and Decisions”/„Recueil des arrets et decisions”, Council of Europe/
Cosiliul Europei, Registry of the Court/Greffe de la Cour, Koln, Berlin, Bon, Munchen:
Cari Heymanns Verlag; jurisprudenţa fiecărui an, publicată în ambele limbi oficiale ale
Consiliului Europei, este cuprinsă în mai multe volume, numerotate cu cifre romane.
Toată jurisprudenţa Curţii Europene între anii 1960-1998 este publicată.
Pe parcursul lucrării am citat şi jurisprudenţă nepublicată, atât a fostei Comisii, cât şi
a Curţii. în principiu, şi această jurisprudenţă este disponibilă pe Internet, pe site-ul
general al Curţii, baza de date HUDOC, într-una din limbile oficiale ale Consiliului
Europei, anume cea în care deciziile sau hotărârile au fost redactate în forma lor
adoptată de organele Convenţiei; foarte puţine asemenea decizii care le-am citat nu
se găsesc în această bază de date. A se vedea supra, voi. I, Nota autorului.
Bîrsan 785
Anexa 11 Curtea Europeană a Drepturilor Omului
1971
6. 18.06.1971 De Wilde, Ooms et Versyp c/Belgique A 12
7. 16.07.1971 Ringeisen c/Autriche (fond) A 13
1972
8. 10.03.1972 De Wilde, Ooms et Versyp c/Belgique (art. 50) A 14
9. 2206.1972 Ringeisen c/Autriche (question de A 15
Papplication de l’art. 50 de la Convention)
1973
10. 23.06.1973 Ringeisen c/Autriche (interpretation A 16
de l’arret du 22 juin 1972)
1976
11. 8.06.1976 Engel et autres c/Pays-Bas A 22
1978
12. 18.01.1978 Irlande c/Royaume-Uni A 25
13. 25.04.1978 Tyrer c/Royaume-Uni A 26
14. 28.06.1978 Kdnig c/Allemagne A 27
15. 6.09.1978 Klass et autres c/Allemagne A 28
1979
16. 13.06.1979 Marckx c/Belgique A 31
17. 9.10.1979 Airey c/Irlande A 32
1980
18. 27.02.1980 Deweer c/Belgique A 35
19. 10.03.1980 Luedicke, Belkacem et Koq A 36
c/Allemangne (art. 50)
20. 13.05.1980 Artico c/Italie A 37
21. 6.11.1980 Sunday Times c/Royaume-Uni (art. 50) A 38
22. 6.11.1980 Guzzardi c/Italie A 39
23. 6.11.1980 Van Oosterwijck c/Belgique A 40
1981
24. 22.10.1981 Dudgeon c/Royaume-Uni A 21f
786 Bîrsan
Lista cronologică a deciziilor şi hotărârilor citate Anexa 11
1982
25. 25.02.1982 Campbell et Cosans c/Royaume-Uni A 48
26. 26.03.1982 A dolfc/A utriche A 49
27. 15.07.1982 Eckle c/Allemagne A 51
28. 1.10.1982 Piersack c/Belgique A 53
29. 18.10.1982 Le Compte, Van Leuven et De Mayere A 54
c/Belgique (art. 50)
30. 18.10.1982 Young, James et Webster A 55
c/Royaume-Uni (art. 50)
31. 18.10.1982 Xc/Royaume-Uni (art. 50) A 55
32. 10.12.1982 Foti et autres c/Italie A 56
1983
33. 24.02.1983 Dudgeon c/Royaume-Uni (art. 50) A 59
34. 22.03.1983 Campbell et Cosans c/Royaume-Uni (art. 50) A 60
35. 25.03.1983 Mineili c/Suisse A 62
36. 25.04.1983 Van Droogenbroeck c/Belgique (art. 50) A 63
37. 21.06.1983 Eckle c/Allemagne (art. 50) A 65
1984
38. 9.04.1984 Goddi c/Italie A 76
39. 22.05.1984 Jong, Baljet et Van den Brink c/Pays-Bas A 77
40. 2.08.1984 Malone c/Royaume-Uni A 82
41. 28.06.1984 Campbell et Fell c/Royaume-Uni A 80
42. 26.10.1984 McGoffc/Suede A 83
43. 26.10.1984 Piersack c/Belgique (art. 50) A 85
44. 26.10.1984 De Cubber c/Belgique A 86
1985
45. 12.02.1985 Colozza c/Italie A 89
46. 25.03.1985 Barthold c/Allemagne A 90
47. 26.03.1985 X e t Y c/Pays-Bas A 91
Bîrsan 787
1986
48. 21.02.1986 James et autres c/Royaume-Uni A 98
49. 2.06.1986 Bonisch c/Autriche (art. 50) A 103
50. 8.06.1986 Lingens c/Autriche A 103
51. 28.08.1986 Glasenapp c/Allemagne A 104
52. 18.12.1986 Bozano c/France A 111
1987
53. 2.03.1987 Weeks c/Royaume-Uni A 114
54. 26.03.1987 Leander c/Suede A 116
55. 25.06.1987 Baggetta c/Italie A 119
56. 27.07.1987 Feldbrugge c/Pays-Bas (art. 50) A 124-A
57. 25.08.1987 Ndlkenbockhoff c/Allemagne A 123
58. 14.09.1987 De Cubber c/Belgique (art. 50) A 124-B
1988
59. 24.03.1988 Olsson c/Suede (n° I) A 130
60. 29.04.1988 Belilos c/Suisse A 132
61. 26.05.1988 Pauwels c! Belgique A 135
62. 26.10.1988 Norris c/Irlande A 142
63. 28.11.1988 Nielsen c/Danemark A 144
64. 6.12.1988 Barberă, Messegue etJabardo c/Espagne A 146
1989
65. 22.02.1989 Ciulla c/Italie A 148
66. 24.05.1989 Hauschildt c/Danemark A 154
67. 30.05.1989 Brogan et autres c/Royaume-Uni (art. 50) A 152-B
68. 22.06.1989 Langborger c/Suede A 155
69. 7.07.1989 Bricmont c/Belgique A 158
70. 7.07.1989 Soering c/Royaume-Uni A 161
71. 24.10.1989 H. c/France A 162-A
72. 19.12.1989 Kamasinski c/Autriche A 168
788 Bîrsan
1990
73. 21.02.1990 Powell et Rayner c/Royaume-Uni A 172
74. 22.05.1990 Weber c/Suisse A 177
75. 27.09.1990 Cossey c/Royaume-Uni A 184
76. 23.10.1990 Huber c/Suisse A 188
77. 25.10.1990 Koendjbiharie c/Pays-Bas A 185-B
78. 19.12.1990 Delta c/France A 191-A
1991
79. 19.02.1991 Alimena c/Italie A 195-D
80. 19.02.1991 Zanghi c/Italie A 194-C
81. 20.02.1991 Vernillo c/France A 198
82. 19.03.1991 Cardot c/France A 200
83. 20.03.1991 Cruz Varas et autres c/Suede A 201
84. 23.05.1991 Oberschlick c/Autiche (n° I) A 204
85. 24.05.1991 Vocaturo c/Italie A 206-C
86. 27.08.1991 Demicoli c/Malte A 210
87. 30.10.1991 Wiesinger c/Autriche A 213
88. 29.11.1991 Vermeire c/Belgique A 214-C
89. 12.12.1991 Toth c/Autriche A 224
1992
90. 25.02.1992 Pfeifer et Plannkl c/Autriche A 227
91. 27.02.1992 Cardarelli c/Italie A 22943
92. 27.02.1992 Societe Stenuit c/France A 232-A
93. 26.03.1992 Beldjondi c/France A 234-A
94. 27.03.1992 Farmakopoulos c/Belgique A 235-A
95. 31.03.1992 X c/France A 234-C
96. 22.04.1992 Rieme c/Suede A 226-B
97. 24.04.1992 Castells c/Espagne A 236
98. 15.06.1992 Liidi c/Suisse A 238
99. 27.08.1992 Tomasi c/France A 241-A
Bîrsan 789
100. 29.10.1992 Open Door et Dublin Well Woman c/Irlande A 246

101. 26.11.1992 Brincat c/Italie A 249-A
102. 16.121992 De Geouffre de la Pradelle c/France A 253-B
1993
103. 25.02.1993 Dobbertin c/France A 256-D
104. 26.02.1993 Piazzetti c/Italie A 257-C
105. 26.05.1993 Bunkate c/Pays-Bas A 248-B
106. 23.06.1993 Ruiz-Mateos c/Espagne A 262
107. 24.06.1993 Papamichalopoulos et autres c/Grece A 260-B
108. 28.06.1993 Windisch c/Autriche (art. 50) A 255-D
109. 25.08.1993 Chorherr c/Autriche A 226-B
110. 20.09.1993 Saîdi c/France A 261-C
111. 22.09.1993 Instituto di Vigilanza c/Italie A 265-C
112. 22.09.1993 Figus Milone c/Italie A 265-D
113. 22.09.1993 Goisis c/Italie A 265-E
114. 22.09.1993 Klaas c/Allemagne A 269
115. 25.11.1993 Holm c/Suede A 279-A
1994
116. 22.02.1994 Raimondo c/Italie A 281-A
117. 25.03.1994 Scherer c/Suisse (radiation du role) A 287
118. 19.04.1994 Van de Hurk c/Pays-Bas A 288
119. 26.04.1994 Vallee c/France A 289-A
120. 13.06.1994 Barberă, Messegue et Jabardo c/Espagne A 285-C
(art. 50)
121. 22.09.1994 Hentrich c/France A 296-A
122. 22.09.1994 Pelladoah c/Pays-Bas A 297-B '
123. 9.12.1994 Les saintes monasteres c/Grece A 301-A
124. 9.12.1994 Raffineries grecques Stran et Stratis A 301-B
Andreadis c/Grece
125. 9.12.1994 Schouten et Meldrum c/Pays-Bas A 304
790 Bîrsan
126. 19.12.1994 Vereinigung demokratischer Soldaten A 302

Osterreichs et Gubi c/Autriche
1995
127. 31.01.1995 Schuler-Zgraggen c/Suisse (art. 50) A 305-A
128. 10.021995 Allenet de Ribemont c/France A 308
129. 23.02.1995 Gasus Dosier-und Fdrdertechnik A 306-B
GmbH c/Pays-Bas
130. 24.02.1995 McMichael c/Royaume-Uni A 307-B
131. 23.03.1995 Loizidou c/Turquie (exceptions preliminaires) A 310
132. 26.04.1995 Fischer c/Autriche A 312
133. 3.07.1995 Hentrich c/France (art. 50) A 320-A
134. 13.07.1995 Kampanis c/Grece A 318-B
135. 13.07.1995 Tolstoy Miloslavsky c/Royaume-Uni A 316-B
136. 13.07.1995 Nasri c/France A 320-B
137. 27.09.1995 McCann et autres c/Royaume-Uni A 324
138. 24.10.1995 Agrotexim et autres c/Grece A 330-A
139. 31.10.1995 Papamichalopoulos et autres c/Grece A 330-B
(art. 50)
140. 21.11.1995 Acquaviva c/France A 333-A
141. 4.12.1995 Ribitsch c/Autriche A 336
1996
142. 20.011996 Lobo Machado c/Portugal Recueil 1996-1
143. 20.021996 Vermeulen c/Belgique Recueil 1996-1
144. 23.04.1996 Remli c/France Recueil 1996-11
145. 25.04.1996 Gustafsson c/Suede Recueil 1996-11
146. 25.06.1996 Amuur c/France Recueil 1996-III
147. 10.07.1996 Pardo c/France Recueil 1996-III
(revision - recevabilite)
148. 7.08.1996 Allenet de Ribemont c/France Recueil 1996-IH
(interpretation de l’arret du
lOfevrier 1995)
51.
Bîrsan 791
149. 16.09.1996 Akdivar et autres c/Turquie Recueil 1996-IV

150. 26.09.1996 Manoussakis c/Grece Recueil 1996-IV
151. 15.11.1996 Ahmet Sadik c/Grece Recueil 1996-V
152. 15.11.1996 Cantoni c/France Recueil 1996-V
153. 15.11.1996 Tsomtsos et autres c/Grece Recueil 1996-V
154. 28.11.1996 Nsona c/Pays-Bas Recueil 1996-V
155. 17.12.1996 Vacher c/France Recueil 1996-IV
156. 18.12.1996 Aksoy c/Turquie Recueil 1996-VI
157. 18.12.1996 Loizidou c/Turquie (fond) Recueil 1996-VI
1997
158. 18.02.1997 Niderost-Huber c/Suisse Recueil 1997-1
159. 25.02.1997 Findlay c/Royaume-Uni Recueil 1997-1
160. 29.05.1997 Georgiadis c/Grece Recueil 1997-III
161. 1.07.1997 Probstmeier c/Allemagne Recueil 1997-IV
162. 3.07.1997 Hentrich c/France (interpretation Recueil 1997-IV
de l’arret du 3 juillet 1995 -
satisfaction equitable)
163. 26.08.1997 De Haan c/Pays-Bas Recueil 1997-IV
164. 27.08.1997 Anne-Marie Andersson c/Suede Recueil 1997-IV
165. 29.08.1997 Worm c/Autriche Recueil 1997-V
166. 24.09.1997 Coyne c/Royaume-Uni Recueil 1997-V-
167. 25.09.1997 Aydin c/Turquie Recueil 1997-VI
168. 9.10.1997 Andronicou et Constantinou c/Chypre Recueil 1997-VI
169. 20.10.1997 Radio ABC c/Autriche Recueil 1997-VI
170. 24.11.1997 Szucs c/Autriche Recueil 1997-VII
171. 24.11.1997 Wemer c/Autriche Recueil 1997-VII
172. 26.11.1997 Stamoulakatos c/Grece (n° 2) Recueil 1997-VH
173. 27.11.1997 K.-F. c/Allemagne Recueil 1997-VII
792 Bîrsan
1998
174. 30.01.1998 Parti communiste unifie de Turquie Recueil 1998-1
et autres c/Turquie
175. 18.02.1998 Guerra et autres c/Italie Recueil 1998-1
176. 19.02.1998 Bowman c/Royaume-Uni Recueil 1998-1
177. 19.02.1998 Dalia c/France Recueil 1998-1
178. 19.02.1998 Kaya c/Turquie Recueil 1998-1
179. 19.02.1998 Paulsen-Medalen et Svensson Recueil 1998-1
c/Suede
180. 25.03.1998 Belziuk c/Pologne Recueil 1998-11
181. 25.03.1998 Kopp c/Suisse Recueil 1998-11
182. 1.04.1998 Akdivar et autres c/Turquie (art. 50) Recueil 1998-11
183. 24.04.1998 Selguk et Asker c/Turquie Recueil 1998-11
184. 2205.1998 Vasilescu c/Roumanie Recueil 1998-m
185. 25.05.1998 Kurt c/Turquie Recueil 1998-HI
186. 25.05.1998 Parti socialiste et autres c/Turquie Recueil 1998-III
187. 24.07.1998 Menteş et autres c/Turquie (art. 50) Recueil 1998-IV
188. 28.07.1998 Ergi c/Turqie Recueil 1998-IV
189. 28.07.1998 Loizidou c/Turquie (art. 50) Recueil 1998-IV
190. 30.07.1998 Gustafsson c/Suede Recueil 1998-V
(revision - bien fonde)
191. 2.09.1998 Erkalo c/Pays-Bas Recueil 1998-VI
192. 2.09.1998 Yaşa c/Turquie Recueil 1998-VI
193. 23.09.1998 Aytekin c/Turquie Recueil 1998-VII
194. 23.09.1998 Petra c/Roumanie Recueil 1998-VII
195. 28.10.1998 Assenov et autres c/Bulgarie Recueil 1998-VIII
196. 28.10.1998 Castillo Algar c/Espagne Recueil 1998-VIII
197. 28.10.1998 Osman c/Royaume-Uni Recueil 1998-VIII
Bîrsan 793
1999
198. 21.01.1999 Garcia Ruiz c/Espagne Recueil 1999-1
199. 21.01.1999 Fressoz et Roire c/France Recueil 1999-1
200. 21.01.1999 Van Geyseghem c/Belgique Recueil 1999-1
201. 12.01.1999 Maaouia c/France Recueil 1999-11
202. 18.02.1999 Buscarini et autres c/San-Marin Recueil 1999-1
203. 18.02.1999 Hood c/Royaume-Uni Recueil 1999-1
204. 18.02.1999 Matthews c/Royaume-Uni Recueil 1999-1
205. 25.03.1999 Iatridis c/Grece Recueil 1999-11
206. 25.03.1999 Nikolova c/Bulgarie Recueil 1999-11
207. 25.03.1999 Papachelas c/Grece Recueil 1999-11
208. 25.03.1999 Pelissier et Sassi c/France Recueil 1999-11
209. 24.04.1999 Aquilina c/Malte Recueil 1999-IH
210. 18.05.1999 Velikova c/Bulgarie Recueil 1999-V
211. 20.05.1999 Ogur c/Turquie Recueil 1999-III
212. 1.06.1999 Christine Leblon c/Belgique nepublicată
213. 29.06.1999 Asselbourg et autres c/Luxembourg Recueil 1999-VI
214. 6.07.1999 Millan 1 Tornes c/Andorre Recueil 1999-1V
215. 8.07.1999 Qakici c/Turquie Recueil 1999-VI
216. 8.07.1999 Erdogdu et Ince c/Turquie Recueil 1999-IV
217. 8.07.1999 Tanrikulu c/Turquie Recueil 1999-iy
218. 28.07.1999 Ferrari c/Italie nepublicată
219. 28.07.1999 Immobiliare Saffl c/Italie Recueil 1999-V
220. 28.07.1999 A.P. c/Italie nepublicată
221. 28.07.1999 Selmouni c/France Recueil 1999-V
222. 28.09.1999 Dalban c/Roumanie Recueil 1999-VI
223. 28.09.1999 Ozttirk c/Turquie Recueil 1999-VI
224. 5.10.1999 Gonzales Marin c/Espagne Recueil 1999-VII
225. 14.10.1999 Lehtinen c/Finlande Recueil 1999-VII
226. 28.10.1999 Bottazzi c/Italie Recueil 1999-V
227. 28.10.1999 Brumărescu c/Roumanie Recueil 1999-VII
794 Bîrsan
228. 28.10.1999 Zielinski et Pradal et Gozales Recueil 1999-VH

et autres c/France
229. 23.11.1999 Section de commune d'Antilly Recueil 1999-VEI
c/France
230. 25.11.1999 Ocic c/Croatie Recueil 1999-VIII
231. 25.11.1999 Yonghong c/Portugal Recueil 1999-IX
232. 30.11.1999 Baghli c/France Recueil 1999-VHI
233. 30.11.1999 Tews c/Autriche nepublicată
234. 2.121999 Tome Mota c/Portugal Recueil 1999-IX
235. 7.121999 Bouilly c/France nepublicată
236. 8.121999 Parti de la liberte et de la Recueil 1999-VHI
democraţie (OZDEP) c/Turquie
237. 16.12.1999 V c/Royaume-Uni Recueil 1999-IX
2000
238. 11.01.2000 Almeida Garett, Mascarenhas Recueil 2000-1
Falcăo et autres c/Portugal
239. 11.012000 Caraher c/Royaume-Uni Recueil 2000-1
240. 15.01.2000 Shestjorkin v/Estonia nepublicată
241. 25.012000 Tripodli c/Italie nepublicată
242. 25.01.2000 Walker c/Royaume-Uni Recueil 2000-1
243. 28.01.2000 McGinley et Egan Recueil 2000-1
c/Royaume- Uni (revision)
244. 1.022000 Aydin c/Turquie Recueil 2000-IH
245. 8.02.2000 Caballero c/Royaume-Uni Recueil 2000-11
246. 16.02.2000 Amann c/Suisse Recueil 2000-11
247. 18.02.2000 Velikova c/Bulgarie Recueil 2000-VI
248. 9.03.2000 Boxer Arbestos SA c/Suisse nepublicată
249. 26.03.2000 Lutz c/France (rf 1) nepublicată
250. 5.04.2000 Danemark c/Turquie Recueil 2000-IV
251. 6.04.2000 Comingersoll SA c/Portugal Recueil 2000-IV
252. 6.04.2000 I.S. c/Bulgarie nepublicată
253. 4.05.2000 Rotam c/Roumanie Recueil 2000-V
Bîrsan 795
254. 18.05.2000 Velikova c/Bulgarie Recueil 2000-VI

255. 23.05.2000 Kuchar et Stis c/Republique tcheque nepublicată
256. 25.05.2000 Noak et autres c/Allemagne Recueil 2000-VI
257. 13.06.2000 Timurtaş c/Turquie Recueil 2000-VI
258. 15.06.2000 Erdogdu c/Turquie Recueil 2000-VI
259. 15.06.2000 Shestjorkin v/Estonia nepublicată
260. 27.06.2000 Constantinescu c/Roumanie Recueil 2000-VIQ
261. 27.06.2000 Frydlender c/France Recueil 2000-VII
262. 27.06.2000 Ilhan c/Turquie Recueil 2000-VII
263. 27.06.2000 Salman c/Turquie Recueil 2000-VII
264. 29.06.2000 Kadikis c/Lettonie nepublicată
265. 11.07.2000 Jabari c/Turquie Recueil 2000-VD3
266. 13.07.2000 Elsholz c/Allemagne Recueil 2000-VIII
267. 13.07.2000 Scozzari et Giunta c/Italie Recueil 2000-VIII
268. 25.07.2000 Smith et Grady c/Royaume-Uni Recueil 2000-IX
(satisfaction equitable)
269. 27.07.2000 Pisano c/Italie nepublicată
270. 31.07.2000 Jecius c/Lituanie Recueil 2000-IX
271. 19.09.2000 Gnahore c/France Recueil 2000-IX
272. 19.09.2000 I.J.L. et autres c/Royaume-Uni Recueil 2000-IX
273. 26.09.2000 Guisset c/France Recueil 2000-IX
274. 28.09.2000 J.M. c/Royaume-Uni Recueil 2000-X
275. 3.10.2000 Camp etBourimi c/Pays-Bas Recueil 2000-X
276. 5.10.2000 Maaouia c/France Recueil 2000-X
277. 5.10.2000 Varbanov c/Bulgarie Recueil 2000-X
278. 17.10.2000 Hay c/Royaume- Uni Recueil 2000-XI
279. 19.10.2000 Iatridis c/Grece Recueil 2000-XI
280. 26.10.2000 Kudla c/Pologne Recueil 2000-XI
281. 26.10.2000 Sanles Sanles c/Espagne Recueil 2000-XI
282. 7.11.2000 Rezgui c/France Recueil 2000-XI
796 Bîrsan
283. 7.11.2000 Van der Karr et Lissaur van nepublicată

West c/France
284. 9.11.2000 Gdc v/Turkey nepublicată
285. 15.11.2000 Shestjorkin v/Estonie nepublicată
286. 7.12.2000 Spisăk c/Slovaquie Recueil 2000-XII
287. 13.12.2000 Malhous c/Republique tcheque Recueil 2000-XII
288. 21.12.2000 Egmez c/Chypre Recueil 2000-XH
2001
289. 19.01.2001 Azinas c/Chypre nepublicată
290. 20.01.2001 Malve c/France nepublicată
291. 23.01.2001 Brumărescu c/Roumanie Recueil 2000-1
292. 30.01.2001 Basic c/Autriche Recueil 2000-1
293. 30.01.2001 Holzinger c/Autriche (n° 1) Recueil 2001-1
294. 1.02.2001 Ayuntamiento de Mula c/Espagne Recueil 2001-1
295. 27.012001 Lucă c/Italie Recueil 2001-11
296. 1.03.2001 Berktay c/Turquie nepublicată
297. 6.03.2001 Doungoz c/Grece Recueil 2001-11
298. 13.03.2001 Eonka et autres c/Belgique nepublicată
299. 20.03.2001 Stroek c/Belgique nepublicată
300. 4.05.2001 McKerr c/Royaume- Uni Recueil 2001-III
301. 4.05.2001 Hugh Jordan v/United Kingdom nepublicâtă
302. 4.05.2001 Kelly et autres c/Royaume-Uni nepublicată
303. 4.05.2001 Shanghan c/Royume-Uni nepublicată
304. 10.05.2001 Chypre c/Turquie Recueil 2001-IV
305. 10.05.2001 Z. et autres c/Royaume-Uni Recueil 2001-V
306. 11.05.2001 Brumărescu c/Roumanie, cererea nepublicată
guvernului român privitoare la
rectificarea şi interpretarea
hotărârii din 23 ianuarie 2001
(art. 41 din Convenţie)
307. 22.05.2001 Baumann c/France Recueil 2001-V
Bîrsan 797
308. 22.05.2001 Streletz, Kessler et Krenz c/Allemagne Recueil 2001-11

309. 12.06.2001 Giummarra et autres c/France nepublicată
310. 14.06.2001 Norman c/Danemark nepublicată
311. 21.06.2001 Bourdov c/Russie Recueil 2001-VI
312. 26.06.2001 Akman c/Turquie Recueil 2001-VI
313. 26.06.2001 Beck v/Norway nepublicată
314. 4.07.2001 Ilaşcu et autres c/Moldova et Russie nepublicată
315. 12.07.2001 K. et T. c/Finlande Recueil 2001-VD
316. 17.07.2001 Irfan Bilgin c/Turquie Recueil 2001-VIII
317. 20.07.2001 Pellegrini c/Italie Recueil 2001-VIII
318. 26.07.2001 Horvat c/Croatie Recueil 2001-VHI
319. 31.07.2001 Refah Partisi (Parti de la prosperite) nepublicată
et autres c/Turquie
320. 28.08.2001 Allan v/United Kingdom nepublicată
321. 6.09.2001 Brusco c/Italie Recueil 2001-IX
322. 13.09.2001 Havala c/Slovaquie nepublicată
323. 13.09.2001 J.K. c/Slovaquie nepublicată
324. 18.09.2001 Kalachnikov c/Rusie Recueil 2001-XI
325. 20.09.2001 Jensen c/Danemark Recueil 2001-X
326. 2.10.2001 Hatton et autres c/Royaume-Uni nepublicată
327. 11.10.2001 Kalantari c/Allemagne Recueil 2001-XT
328. 23.10.2001 Federation chretienne des temoins Recueil 2001-XI
de Jehovah de France c/France
329. 6.12.2001 Blecic c/Croatie nepublicată
330. 6.12.2001 Tsironis c/Grece nepublicată
331. 12.12.2001 Bankovic et autres c/Belgique Recueil 2001-XD
et autres
2002
332. 17.01.2002 Hertel c/Suisse Recueil 2002-1
333. 23.01.2002 Slivenko c/Lettonie Recueil 2002-11
334. 24.01.2002 Henafc/France nepublicată
798 Bîrsan
335. 29.01.2002 Bayram et Yildirim c/Turquie Recueil 2002-DI

336. 12.02.2002 Gucci c/Italie nepublicată
337. 19.02.2002 Roşea Stănescu et Ardeleanu Recueil 2002-III
c/Roumanie
338. 21.02.2002 Rosenauer c/Autriche nepublicată
339. 28.02.2002 Jovanovic c/Croatie Recueil 2002-ffl
340. 7.03.2002 Wejrup c/Danemark Recueil 2002-IV
341. 26.03.2002 Harran v/Turkey nepublicată
342. 9.04.2002 Podkolzina c/Lettonie Recueil 2002-11
343. 9.04.2002 Tahsin c/Turquie nepublicată
344. 9.04.2002 Yazaret autres c/Turquie Recueil 2002-11
345. 18.04.2002 Logothetis c/Grece (satisfaction nepublicată
equitable)
346. 29.04.2002 Pretty c/Royaume-Uni Recueil 2002-III
347. 14.05.2002 Zehnalovâ et Zehnal c/Republique Recueil 2002-V
tcheque
348. 23.05.2002 Segi et Gestores Pro-Amnistia Recueil 2002-V
c/Allemagne, Autriche, Belgique,
Danemark, Espagne, Finlande,
France, Grece, Irlande, Italie,
Luxembourg, Pays-Bas, Portugal,
Royaume-Uni etSuede
349. 28.05.2002 Beyeler c/Italie (satisfaction nepublicată
equitable)
350. 28.05.2002 Kingsley c/Royaume-Uni Recueil 2002-IV
351. 28.05.2002 Stafford c/Royaume- Uni Recueil 2002-IV
352. 13.06.2002 Anguelova c/Bulgarie Recueil 2002-IV
353. 18.06.2002 Orhan v/Turkey nepublicată
354. 20.06.2002 Azinas c/Chypre nepublicată
355. 4.07.2002 Slavicek c/Croatie Recueil 2002-VII
356. 11.07.2002 Christine Goodwin c/Royaume-Uni Recueil 2002-VI
357. 11.07.2002 I. c/Royaume-Uni nepublicată
Bîrsan 799
358. 11.07.2002 Gog c/Turquie Recueil 2002-V

359. 15.07.2002 Kalachnikov c/Russie Recueil 2002-VI
360. 16.07.2002 Ulkii Ekinci v/Turkey nepublicată
361. 5.09.2002 Nogolica c/Croatie Recueil 2002-VIII
362. 11.09.2002 Mifsud c/France Recueil 2002-VHI
363. 26.09.2002 Karahalios c/Grece nepublicată
364. 8.10.2002 Ferhandez-Molina Gonzâles Recueil 2002-BC
et autres c/Espagne
365. 17.10.2002 Zervakis c/Grece nepublicată
366. 22.10.2002 Andrăsik et autres c/Slovaquie Recueil 2002-DC
367. 22.10.2002 Curuţiu c/Roumanie nepublicată
368. 24.10.2002 Pisano c/Italie nepublicată
369. 7.11.2002 Viola c/Italie nepublicată
370. 14.11.2002 Mouisel c/France Recueil 2002-DC
371. 16.11.2002 Orhan v/Turkey nepublicată
372. 21.11.2002 Arslan c/Turquie Recueil 2002-X
373. 26.11.2002 Bilasi-Ashri c/Autriche Recueil 2002-X
374. 26.11.2002 Frattini et autres c/Italie nepublicată
375. 28.11.2002 Ex-roi de Grece et autres nepublicată
c/Grece (satisfaction equitable)
376 17.12.2002 Golea c/Roumanie nepublicată
377. 19.12.2002 Broniowski c/Pologne Recueil 2002-X'
2003
378. 28.01.2003 Caldas Ramirez de Arrellano Recueil 2003-1
c/Espagne
379. 30.01.2003 Blecic c/Croatie nepublicată
380. 4.02.2003 Benhaim c/France nepublicată
381. 4.02.2003 Van der Ven c/Pays-Bas Recueil 2003-11
382. 6.02.2003 Mamatkulov et Abdurasulovic nepublicată
c/Turquie
383. 13.02.2003 Grisankova et Grisankovs c/Letonie Recueil 2003-11
834. 13.02.2003 Odievre c/France Recueil 2003-III
800 Bîrsan
Lista cronologică a deciziilor şi hotărârilor citate Aj k x s I I
385. 13.02.2003 Refah Partisi (Parti de la prosperite) Recueil2003-n

et autres c/Turquie
386. 20.02.2003 Djavit An c/Turquie Recueil 2003-IH
387. 4.03.2003 Epoux Goletto c/France nepublicată
388. 4.03.2003 Stoicescu c/Roumanie nepublicată
389. 12.03.2003 Ocalan c/Turquie nepublicată
390. 20.03.2003 Jensen et Rasmunsen c/Danemark nepublicată
391. 27.03.2003 Scordino c/Italie Recueil 2003-IV
392. 8.04.2003 Perhirin et 29 autres c/France nepublicată
393. 8.04.2003 Vogel c/Roumanie nepublicată
394. 10.04.2003 Mehemi c/France (n° 2) Recueil 2003-IV
395. 15.04.2003 Jarlan c/France nepublicată
396. 24.04.2003 Aktaş c/Turquie Recueil 2003-V
397. 24.04.2003 Willekens c/Belgique nepublicată
398. 24.04.2003 Aliev c/Ukraine nepublicată
399. 25.04.2003 Jhan et Thurm c/Allemagne nepublicată
400. 29.04.2003 Armando Grasso c/Italie nepublicată
401. 29.04.2003 Damkevitch c/Ukraine nepublicată
402. 29.04.2003 Khokhlitch c/Ukraine nepublicată
403. 29.04.2003 Kouznetsov c/Ukraine nepublicată
404. 29.04.2003 McGlinchey et autres Recueil 2003-V
c/Royaume-Uni
405. 29.04.2003 Nazarenko c/Ukraine nepublicată
406. 29.04.2003 Poltoratski c/Ucraine Recueil 2003-V
407. 6.05.2003 Perna c/Italie Recueil 2003-V
408. 6.05.2003 Tahsin Acar c/Turquie (questions Recueil 2003-VI
preliminaires)
409. 9.05.2003 Tepe c/Turquie nepublicată
410. 15.05.2003 Rissman et Holler c/Allemagne nepublicată
411. 22.05.2003 Paulino Tomăs c/Portugal Recueil 2003-VHI
412. 27.05.2003 Crişan c/Roumanie nepublicată
413. 5.06.2003 Reuther c/Allemagne Recueil 2003-IX
Bîrsan 801
414. 10.06.2003 Cumpănă et Mazăre c/Roumanie nepublicată

415. 10.06.2003 Paulescu c/Roumanie (reglement nepublicată
amiable)
416. 24.06.2003 Riha c/France nepublicată
417. 1.07.2003 Finucane c/Royaume-Uni Recueil 2003-VIII
418. 8.07.2003 Hatton et autres c/Royaume-Un Recueil 2003-VIII
419. 8.07.2003 Lyons c/Royaume-Uni Recueil 2003-IX
420. 10.07.2003 Hartman c/Republique tcheque Recueil 2003-VIII
421. 24.07.2003 Karner c/Autriche Recueil 2003-DC
422. 24.07.2003 Yoyler v/Turkey nepublicată
423. 29.07.2003 Liuba c/Roumanie nepublicată
424. 26.08.2003 Breisacher c/France Recueil 2003-X
425. 2.09.2003 Bălăşoiu c/Roumanie nepublicată
426. 23.09.2003 Radio France c/France Recueil 2003-X
427. 30.09.2003 Koua Poirrez c/France Recueil 2003-X
428. 2.10.2003 Sovtransavto Holding c/Ukraine nepublicată
429. 2.10.2003 Qufaj Co. Sh. P. K. c/Albanie Recueil 2003-XI
430. 21.10.2003 Credit industriei c/Republique Recueil 2003-XI
tcheque
431. 23.10.2003 Gengel c/Turquie nepublicată
432. 13.11.2003 Morby c/Luxembourg Recueil 2003-XI
433. 13.11.2003 Ors et autres c/Turquie Recueil 2003-XI
434. 25.11.2003 Kara et autres c/Turquie nepublicată
435. 4.12.2003 C. c/Bulgarie Recueil 2003-XU
436. 11.12.2003 Karahalios c/Grece nepublicată
2004
437. 15.01.2004 Sakkopoulos c/Grece nepublicată
438. 22.01.2004 Jahn et autres c/Allemagne nepublicată
4393. 24.01.2004 Rusu c/Roumanie nepublicată
440. 29.01.2004 Tahir Duran c/Turquie nepublicată
802 Bîrsan
441. 10.02.2004 Depiets c/France Recueil 2004-1

442. 10.02.2004 Naumenko c/Ukraine nepublicată
443. 17.02.2004 Ipek c/Turquie Recueil 2004-11
444. 17.02.2004 Maeştri c/Italie Recueil 2004-1
445. 10.03.2004 Senator Lines GmbH c/Autriche, Recueil 2004-IV
Belgique, Danemark, Finlande,
France, Allemagne, Grece, Irlande,
Italie, Luxembourg, Pays-Bas,
Portugal, Espagne, Suede et
Royaume-Uni
446. 30.03.2004 Jian c/Roumanie nepublicată
447. 6.04.2004 Evcil c/Turquie nepublicată
448. 6.04.2004 Shannon c/Royaume-Uni Recueil 2004-IV
449. 8.04.2004 Assanidze c/Georgie Recueil 2004-11
450. 24.04.2004 Azinas c/Chypre Recueil 2004-III
451. 25.04.2004 Alves Costa c/Portugal nepublicată
452. 27.04.2004 Doerga v/The Netherlands nepublicată
453. 28.04.2004 Azinas c/Chypre Recueil 2004-III
454. 18.05.2004 Somogyi c/Italie Recueil 2004-IV
455. 27.05.2004 Metaxas c/Grece nepublicată
456. 1.06.2004 Van der Graafc/Pays-Bas, nepublicată
457. 2.06.2004 Decision sur la competence de la Recueil 2004-VI
Cour pour rendre un avis consultatif
458. 10.06.2004 Debono c/Malte nepublicată
459. 15.06.2004 Houfovă c/Republique tcheque nepublicată
(n° 2)
460. 22.06.2004 Broniowski c/Pologne Recueil 2004-V
461. 22.06.2004 Pini et autres c/Roumanie Recueil 2004-V
462. 22.06.2004 Şahmo c/Turquie nepublicată
463. 24.06.2004 Di Sânte c/Italie nepublicată
464. 29.06.2004 Leyla Şahin c/Turquie nepublicată
465. 6.07.2004 Najafi c/Suede nepublicată
Bîrsan 803
466. 8.07.2004 Ilaşcu et autres c/Moldova et Recueil 2004-VII

Federation de Russie
467. 8.07.2004 Kliafas et autres c/Grece nepublicată
468. 8.07.2004 Vo c/France Recueil 2004-VIII
469. 13.07.2004 Rosette c/Luxembourg nepublicată
470. 13.07.2004 Temei c/Turquie nepublicată
471. 29.07.2004 Qaloglu c/Turquie nepublicată
472. 7.09.2004 Eurofinacom c/France Recueil 2004-VII
473. 9.09.2004 Chidobe c/Italie nepublicată
474. 16.09.2004 Delbos et autres c/France Recueil 2004-DC
475. 16.09.2004 Rytsarev v/Russia nepublicată
476. 21.09.2004 Stoicescu c/Roumanie nepublicată
(revision de l’arret du 4 mars 2003)
477. 7.10.2004 Drăgan et autres c/Allemagne nepublicată
478. 12.10.2004 Bota c/Roumanie nepublicată
479. 12.10.2004 Virgil lonescu c/Roumanie nepublicată
480. 14.10.2004 Schneider c/Allemagne nepublicată
481. 19.10.2004 Falk c/Pays-Bas Recueil 2004-IX
482. 21.10.2004 I. et U. c/Norvege nepublicată
483. 24.10.2004 Bursuc c/Roumanie nepublicată
484. 28.10.2004 Y.B. et autres c/Turquie nepublicată
485. 10.11.2004 Sejdovic c/Italie nepublicată
486. 16.112004 Issa and others v/ Turkey nepublicată
487. 18.11.2004 Piitiin c/Turquie nepublicată
488. 25.112004 Amegnigan c/Pays-Bas nepublicată
489. 17.12.2004 Cumpănă et Mazăre c/Roumanie Recueil 2004-XI
490. 22.12.2004 Kaptan c/Turquie nepublicată
2005
491. 11.01.2005 Phull c/France Recueil 2005
492. 11.01.2005 Py c/France Recueil 2005
493. 13.01.2005 Capeau c/Belgique Recueil 2005
804 Bîrsan
494. 18.01.2005 Bastone c/Italie Recueil 2005

495. 20.01.2005 Accardi et autres c/Italie Recueil 2005
496. 1.02.2005 Fonseca Mendes c/Espagne nepublicată
497. 3.02.2005 Fociac c/Roumanie nepublicată
498. 4.02.2005 Mamatkulov and Askarov c/Turquie Recueil 2005
499. 17.02.2005 Liuba c/Roumanie (radiation) nepublicată
500. 24.02.2005 Husain c/Italie Recueil 2005
501. 24.02.2005 Sottani c/Italie Recueil 2005
502. 1.03.2005 Bone c/France nepublicată
503. 1.03.2005 Charzynski c/Pologne Recueil 2005
504. 1.03.2005 Mereacri v/Moldova (radiation) nepublicată
505. 24.03.2005 Akkum et autres c/Turquie Recueil 2005
506. 24.03.2005 Şandor c/Roumanie nepublicată
507. 7.04.2005 Alija c/Grece nepublicată
508. 12.04.2005 Chama'iev et 12 autres c/Georgie
et Russie Recueil 2005
509. 26.04.2005 Gdktepe et autres c/Turquie nepublicată
510. 28.04.2005 Albină c/Roumanie nepublicată
511. 12.05.2005 Ocalan c/Turquie Recueil 2005
512. 12.05.2005 Popescu c/Roumanie nepublicată
513. 31.05.2005 Alzira Maria de Cruz da Silva nepublicată
Coehlo c/Portugal
514. 16.06.2005 Johann-Georg Brodtmann nepublicată
v/Germany
515. 25.06.2005 Virgil Ionescu c/Roumanie nepublicată
516. 30.06.2005 Bosphorus Hava Yollari Turizm Recueil 2005
ve Ticart Anonim Şirketi c/Irlande
517. 30.06.2005 Jahn et autres c/Allemagne Recueil 2005
518. 5.07.2005 Moldovan and others v/Romania nepublicată
(re 1)
519. 12.07.2005 Moldovan and others v/Romania nepublicată
(re 2)
Bîrsan 805
520. 21.07.2005 Rytsarev v/Russia nepublicată

521. 2.08.2005 Kolu c/Turquie nepublicată
522. 2.08.2005 Taniş et autres c/Turquie Recueil 2005
523. 4.08.2005 Agatianos c/Grece nepublicată
524. 8.09.2005 Ivanciuc c/Roumanie Recueil 2005
525. 15.09.2005 Muller c/Allemagne nepublicată
526. 22.09.2005 Celik c/France nepublicată
527. 22.09.2005 Mustafa Celik c/Turquie nepublicată
528. 24.09.2005 Abdulkadir Aydin et autres c/Turquie nepublicată
529. 28.09.2005 Broniowski c/Pologne (reglement Recueil 2005
amiable)
530. 29.09.2005 Ersoy c/Turquie nepublicată
531. 29.09.2005 Ylmaz c/Turquie nepublicată
532. 29.09.2005 Van Hauter v/The Netherlands nepublicată
533. 10.11.2005 Argenti c/Italie nepublicată
534. 10.11.2005 Forte c/Italie nepublicată
535. 10.11.2005 Leyla Şahin c/Turquie nepublicată
806 Bîrsan
Index alfabetic1
A Alegerea judecătorilor Curţii

Abuzivă (cerere) 35 9, 349-360 v. Judecătorii Curţii
v. şi Proces echitabil (dreptul) Amiabilă v. Reglementare amiabilă
Abuzul de drept 35 349 Amicus curiae 36 15, 23
Accesul la documente 40 1 şi urm. Anchetă 38 7, 9,25,29
Actio popularis 33 16; 34 33, 70-75, Anonimat (cerere anonimă) 34 222,
81,87,271 356,271-273
Acţionar/asociat 34 59,121,123, 124, Apatrid 34 42
245
Apărare (dreptul la) 35 96-100, 337
Acţiunea în despăgubiri 35 77, 78
Apel 35 37,218
Ad hoc v. Judecător ad-hoc
Aplicabilitate. Convenţie 19 15, 16
Administrativ v. Proceduri
Asistarea reclamantului 34, 203, 205
administrative; Practici
administrative Asistenţa judiciară 34 189, 223-229;
35 66; 41 102
Admisibilitatea cererii v. Condiţii
de admisibilitate; Decizia de Asociaţie 34,48,51,58,64,65,122;
admisibilitate; Excepţia de la 35 344; 41 87
inadmisibilitate; Asociaţii profesionale 36 20, 21
Admisibilitate parţială 35 386 Asociere (dreptul la) 34 117, 118;
Adresa Curţi 34 193 35 344
Adunarea Parlamentară 46 67, 68 Audierea martorilor v. Martori
Adunarea plenară a Curţii Audieri v. Şedinţă publică
v. Plenara Judecătorilor Curţii
1 în alcătuirea acestui index alfabetic caracterele aldine indică articolul din Convenţie
care se are in vedere, iar cu caracter normal este indicat numărul paragrafului în care
este tratată materia ce interesează.
52. Bîrsan 807

Index
Autoritate de lucru judecat 41 35; Cererea de trimitere în faţa Marii

46 16,50-62 Camere 43 11 şi urm.
Autorizarea de a participa la Cereri individuale 29 4-30; 34 1 şi
procedură 36, 3, 14 şi urm. urm.; 35 263-265,363-366; 37 5; 38 8;
Aviz consultativ 31 12; 47 1-13; 48 1; v. şi Condiţii de admisibilitate a
49 1 cererii
Avocat 34 203,205,229; 35 96-100, Cereri interstatale 29 31-32; 33 1 şi

195,252; 37 44 urm.; 35 284,362, 383; 37 5; 38 7;
v. şi Condiţii de admisibilitate a
Avocatul poporului 35 88-95, 214, 215 cererii
Cheltuieli judiciare 37 39; 41 22, 53,
B 94-106,109,110; 454;
Biroul Curţii Colectivităţi locale 34 49
- organizare 26 15 Colegiul de cinci judecători al Marii
Camere 43 6,12,13
- atribuţii 26 17
Comisarul pentru drepturile omului
Bugetul Curţii 50 1-3
36 10
Comitete de trei judecători 27 1 şi
C urm.; 28 1 şi urm.; 35 294,345,363
Camere Comitetul Miniştrilor
- constituire 26 2; 27 15 şi urm.; - asigurarea executării hotărârilor
- competenţa 27 16-18; Curţii 46 66-72
- decizia asupra admisibilităţii şi - cererea de interpretare a

fondului 29 4 şi urm.; 35 294 hotărârilor Curţii 46 71 -72
Capacitate procesuală activă 34 43-45, - cererea de constatare a

65,67; 35 300 şi urm. neexecutării hotărârilor Curţii
46 73-80;
Capacitate procesuală pasivă 35 300
şi urm. - reducerea numărului
judecătorilor unei camere 26 4;
Căi de atac ordinare/extraordinare 27 37
35 57-59,65,227,228
- solicitarea de aviz consultativ
Căi de atac v. Epuizarea căilor 31 12; 47 1-13; 48 1; 49 1
interne de atac
Competenţa Curţii 32 1 şi urm.
Căsătorie (dreptul la) 41 20
- de a emite orice avize
Cerere de intervenţie 36 8 consultative 47 1 şi urm.; 48 1
808 Bîrsan
- ratione personae 33 23; 35 8, Constituţional v. Recurs în
296,300-303,319,320,372; 4151; constituţional itate
45 21 Conştiinţă (libertatea de) 35 84
- ratione materiae 33 24-35; 35 8, Contestaţie în anulare 35 59
298,305-308,319; 43 18; 45 3
Continuarea acţiunii 34 46, 97-105
- ratione temporis 33 26-27; 35 8,
299,309-315 Contradictorialitate v. Principiul
contradictorialităţii
- ratione loci 35 8, 297, 304; 45 3
Controlul exercitat de Curte 19 13
Complete de judecată v. Formaţiuni
de judecată Copil 34 43-44, v. şi Minor
Componenţa Corespondenţa cu Curtea 34 176
- Curţii 20 1-9 Corespondenţă (dreptul la) 37 37;
41108
- Comisiei 20 1
Corporaţie 34 50
Comunicarea
Culte 34 48
- cererii 29 19,26-32; 35 365; 36 5;
38 30,31
- deciziei Camerei 29 23 D
Comunitate de interese v. Decesul reclamantului 34 46, 95,
Judecătorul „Comunităţii de 97-105; 3725; 4517,18
interese ” Decizia de admisibilitate 35 381 şi urm.;
Conciliere v. Reglementare amiabilă Decizie de impunere fiscală 34 72
Concluzii orale 29 27-30 Decizie
Condiţii de admisibilitate a cererii - a colegiului Marii Camere 43 14,
35 1 şi urm.; v. şi Abuzive 21; 45 1 şi urm.
(cereri);Anonimat (cereri
anonime);Epuizarea căilor interne - a comitetului 28 2,3; 45 1
de atac; Incompatibilitatea unei - a camerei 29; 35 362; 45 1 şi urm.
cereri cu dispoziţiile convenţiei; - a Marii Camere 45 1 şi urm.; 48 1
Nefondate (cereri); Non bis in idem;
„Fapte noi"; Prejudiciu important; - a judecătorului unic 28 7;
Termenul de 6 luni Decizie definitivă
Conexarea cererilor 38 32, 33 -a Curţii 28 2,11; 35 276,277,
Conflict de jurisprudenţă 19 18; 294,390
35 376 - a unei instanţe naţionale 35 223,225
Bîrsan 809
Index
Declaraţie solemnă v. Jurământ Epuizarea căilor interne de atac 33 30,

Declaraţie unilaterală a guvernului 37 41; 34 126,164,214,230; 352,12,
26-30 14-27,34-222,227,282
Declaraţii ale martorilor v. Martori Examinarea cauzei (procedura) 381 şi uim.
Delegaţia Curţii 38 12,13,25 Examinarea cu prioritate a cauzei 38 31
Demisie v. Judecătorii Curţii Examinarea simultană a cererilor 38 33
Denegare de dreptate 35 121, 149-155 Excepţie de inadmisibilitate 31 10;
35 361-380
Desesizare în favoarea Marii Camere
30 1 şi urm.; 31 3-11; 34 253; 43 6; Excepţii preliminare examinării
44 2 fondului 35 295 şi urm.
Desistare v. Renunţare la acţiune Executarea hotărârilor Curţii v.

Hotărârile Curţii
Despăgubiri (pe plan intern) 34 152-158;
35116-159 Executor testamentar 34 101
Dies a quo 35 225-252 Experţi 38 11,12
Discriminare 46 9,29 Expulzare 34 85,91,130; 35,279,327,

340; 37 22; 38 29; 41 78
Disidentă v. Opinie disidentă
Extrădare 34 84,85,91; 35,232,262,
Dobândă 41 23, 107; 45 4; 46 29 266; 37 18
Documente v. Publicitatea
documentelor
F
Domeniul de aplicaţie al Convenţiei
35 296 „Fapte noi” 35 277 şi urm.
Dosarul cauzei 29,20; 34 196, 197; Faptele cauzei 38 11-22

40 7-11 Federaţie 34 90
Durată excesivă a procedurii v. Fondul cauzei 29 33-35; 34 67; 35 64,
Termen rezonabil 276,277,292-295,317,321,347,367,
383,384
E Formaţiuni administrative 27 5-10;
Echitate (statuare în) 41 40, 56, 60, 66, Formaţiuni de judecată 27 1 şi urm.;
72,76,91,100,112 v. şi Comitete; Cameră; Marea
Cameră
Educaţie (dreptul la) 43 26
Formular 34 194
Eligibilitate v. Judecătorii Curţii
Fundaţii 34 48
810 Bîrsan
Index
- publicare 44 8
Graţiere (cerere de) 35 83, 84 - autoritatea de lucru judecat
Grefa Curţii 46 50-62
- organizare şi atribuţii 25 1-22 - de supravegherea executării

46 66-72
- personal 25 16-17
- constatarea neexecutării 46 73-80
- corespondenţa cu reclamantul
34 193 şi urm.
Grefier
I
- alegere 25 7; 26 2 Identitate de părţi, obiect şi cauză v.
Non bis in idem
- revocare 25 8
Imobil naţionalizat 19 19-21
- atribuţii 25 9-13
Imparţialitatea judecătorilor Curţii 21
Grefier-adjunct v. Grefier 15
Grup de particulari 34 62-66,113-125 Imunitate de jurisdicţie 34 188
Imunităţi ale judecătorilor 51 1 şi urm.
H Inadmisibilitate parţială 29 24
Hotărâre de principiu 28 15 Inadmisibilitatea unei cereri v.
Hotărâri definitive 30 17 Admisibilitate
Hotărârile Curţii Incompatibilitatea unei cereri cu
dispoziţiile Convenţiei 35 296-348
- în cazul rezolvării pe cale
amiabilă 39 2,6-26 Inconsecvenţe legislative 19 24
- în cazul acordării „satisfacţiei Indemnizare v. Prejudiciu
echitabile” 41 9-17 Informaţie (dreptul la) 34 149
- când devin definitive 42 1-2; Ingerinţă 34 209
44 1-8
Insesizabilitatea despăgubirilor
-motivare 45 1-22 41114-117
- revizuire 45 15-22 Instanţă internaţională de anchetă 35
- rectificare 45 23 275
- interpretare 45 9-14; 46 71-73 Interes 34 29,67,100,106-112,115,
129,207
- executare 31 15; 46 4
Interpretarea hotărârilor Curţii 45 9-14;
- forţa obligatorie 46 6-42
46 71-73
Bîrsan 811
Index
Intervenţia terţilor v. Terţi intervenienţi Judecătorul „comunităţii de interese”

Introducerea cererii 34 191 şi urm. 23 21; 27 21
Investigaţii 38 12 Judecătorul unic 27 35; 28 7-11;

35318
Invitarea de a participa la procedură
36 3,5-9,14 ş urm., 20 Jura novit curia 35 47
Jurământ 21 16; 23 20, 31
î Jurisdicţia Curţii v. Competenţa

Curţii ratione loci
împuternicire 34 204,221
Jurisprudenţă Curţii 32 20
învestirea Curţii 34 209,230
Justiţiabil 19 1
J
L
Judecător ad hoc 23 13-21; 27 21, 25,
Lege naţională 34 71, 76,81,91,110;
38; 28 23
46 8,31
Judecător delegat 38 12
Libera exprimare (dreptul la) 34 109,
Judecător raportor 35 362, 364 148; 35 84; 41 62,87; 43 28
Judecător supleant 27 18,20,27,28,32 Libertate (dreptul la) 34 262; 41 33,
Judecătorii Curţii 62,79,80
- numărul acestora 20 1-9 Lichidare 34 59,124
- condiţii de exercitare a funcţiei Limbă oficială 34 206
21 1-18 Liste de candidaţi (pentru funcţia de
- depunerea jurământului 21 16 judecător) 22 6,10,12,19,30,37,42;
23 32
- procedura alegerii 22 1-55
Litispendenţă 34 219; 35 285
- mandatul acestora 21 2, 11;
23 1-35 Lucru judecat v. Autoritate de lucru
- condiţii de eligibilitate 21 7-12 judecat
- imparţialitate 21 15; 27 31
- recuzare 21 15; 27 29-33 M
- revocare 24 1-7 Mandatul judecătorilor Curţii
v. Judecătorii Curţii
- demisie 23 14; 24 7
Marea Cameră
- abţinere 27 29-33
- examinarea cererii de aviz
- privilegii şi imunităţi 511 şi urm.
consultativ 47 13
812 Bîrsan
Index
- şedinţele publice 40 3 Neîntemeiată (cerere) 35 19

- hotărâri 42 2; 44 1-8 Netemeinice v. Nefondate
- retrimiterea unei cauze 43 1-34 Non bis in idem 35 274-291
- constatarea neexecutării unei
hotărâri a Curţii 46 75 şi urm. O
- preşedinţia ei 26 11 Observaţii complementare 29 17, 22,
- compunere 27 21-28; 32; 38 8
- atribuţii 31 1 şi urm. Observaţii orale 36 2,13,21
- v. şi Desesizarea în favoarea Observaţii scrise 29 16, 21, 35;
Marii Camere; Reexaminarea 35 219,365; 36 1,2,13,21; 38 7
unei cereri de către Marea Ombudsman v. Avocatul poporului
Cameră
Opinie disidentă/concordantă 35 345;
Martori 38 11,12,17,18,21,22,24 45 5-6; 49 1
Măsuri de instrucţie 38 11 Ordin profesional 34 50
Măsuri provizorii 34 235,236 şi urm.; Ordine protocolară 23 23-25
38 28,29,31; 43 8
Organizaţie guvernamentală 34 49
Mediator v. Avocatul poporului
Organizaţie neguvemamentală 34 47-61,
Minor 34 43 113-125; 36 20
Misiune de anchetă v. Anchete Organizaţii profesionale 36 20
Moştenitori 41 53; 45 17, 18
Motivarea P
- hotărârilor şi a deciziilor Curţii Partaj succesoral 41 21
45 1-22
Parte lezată 41 48-53,107; 46 17 v. şi
- avizului consultativ 49 1 Victimă (calitatea de)
Partid politic 34 48,64,65,118; 41 87,
N 93; 43 24
Necompetenţă v. Competenţă Pârât v. Capacitate procesuală
pasivă
Nediscriminare (dreptul la) 35 376,
402; 41 8 Persoană juridică 41 86; v. şi
Organizaţii neguvernamentale
Nefondate (cereri vădit nefondate)
35316-348,384 Personalitate juridică 34 57
Bîrsan 813
Index
Petiţie de creditat 46 9 Principiul subsidiarităţii 35 14-16,19-20,

Plenara judecătorilor Curţii 26 1 şi 25-27,33, 38,41,102, 218,403; 38 26;
urm.; 30 1 39 26; 41 26
Practici administrative 33 24, 39, 55; Principiul suveranităţii statelor 35 18

35 197,202,204,207; 39 10,18,20; Prioritar v. Examinarea cu prioritate
43 9, 10; 46 8,31,37,50,66 a cauzei
Prejudiciu important (condiţie de Privilegii ale judecătorilor 51 1 şi urm.
admisibilitate) 35 10,395 şi urm. Probe 33 37-40,220; 35 217-222;
Prejudiciu 34 106-112,131; v. şi 3811,16-22
Satisfacţie echitabilă Problemă gravă privitoare la
- material 41 55 şi urm., 62-75 interpretarea Convenţiei 30 2, 10, 14,
15
- moral 41 5,20,40,53,55-62,76-89
Procedura examinării cauzei 38 1 şi urm.
Presă (libertatea presei) 35 343
Proceduri administrative 35120,160-179
Preşedintele camerei 26 2; 27 23; 29 17
Proces echitabil (dreptul la) 34 119,144,
Preşedintele Curţii 145,146; 35 40,96 şi urm., 333-338,373,
- alegere 26 2, 5-7 376; 37 14,16,20,38,45; 39 8,9; 4113,
14,21,28,34,35,37,38,47,71-75,81-84,
- atribuţii 26 8-9; 27 11
87, 91,92, 99; 43 23, 30; 45 19; 46 20,
- membru al Marii Camere 27 23 25,29,32,33,39,49
- alegerea judecătorului ad-hoc Procură 34 204
27 38 Proprietate (dreptul la) 34 135;
- comunicarea cererii statului 35 208, 245,250; 39 8; 41 33,47,45,
pârât 29 32 60, 62, 68, 85; 43 29; 45 90; 46 24,44
Preşedintele de secţie Publicarea hotărârilor Curţii 44 8
- alegere 26 5, 7 Publicitatea
-atribuţii 26 10-11 - dezbaterilor şi a documentelor
40 1
- membri ai Marii Camere 27 23
- procedurii 34 222,272
Prezumţia de nevinovăţie 35 335; 41 75
Prezumţii 38 19
Q
Principiul contradictorialităţii 29 22;
38 9, 11; 41 107; 43 14
Quota litis 41 101
814 Bîrsan
Index
R Redeschiderea procedurii în faţa

Radierea de pe rol 37 1 şi urm.; 39 2; Marii Camere 30 3,16; 31 3; 35 377,
43 20 390; 38 38; 39 6; 43 1-34; 44 2 ,5 ,6 , 7
Radierea de pe rol a unei cereri Redeschiderea procedurilor interne

4616-19,32,43
- decisă de un comitet 28 5
Redresare adecvată (pe plan intern)
- decisă de judecătorul unic 28 7 v. Despăgubiri (pe plan intern)
Rang v. Ordine protocolară Referendari v. Grefa Curţii
Raport privitor la admisibilitate 35 362 Refugiat 34 42
Raport scris 38 11 Refuzul unui stat contractant de a se
Raportori conforma hotărârilor Curţii 32 9
- în cadrul grefei 25 21-23 Reglementare amiabilă 33 17; 34 160-
166; 35 360,393; 37 9,13,26,39; 38 3,
- v. Judecător raportor
6,34-41; 39 1-30; 43 20,30; 44 5
Reabilitare (cerere de) 35 83, 85
Regulamentul Curţii
Reclamant (identificare) 34 200,201
- adoptare 26 2, 22
v. şi Capacitate procesuală activă
- conţinut 26 22
Rectificarea hotărârilor Curţii 45 23
Religie (libertatea de) 34 123; 35 342;
Recurs (cale de atac) 35 37, 50,53, 57
43 26
Recurs în anulare 35 57, 373; 45 19;
Religios (institut, asociaţie) 34 51
46 24,25
Renunţarea la acţiune 37 7-10
Recurs în casaţie 35 37,45, 58,218,
229; 41 37,92 ’ Renunţarea la drept 34 174
Recurs în constituţionalitate 35 67-70, Reparaţie echitabilă v. Satisfacţie
125,133,134,136; 399 echitabilă
Recurs în interesul legii 35 228 Reprezentarea în faţa Curţii 34 203,
204,221
„Recurs adecvat” 35 118 şi urm.
Repunerea cauzei pe rol 37 8,41 şi urm.
„Recurs individual” v. Cerere
individuală Repunerea părţilor în situaţia
anterioară (.Restitutio in integrum)
„Recurs interstatal” v. Cerere
412,4,31-47,68; 46 15,20,43
interstatală
Retrimiterea în faţa Marii Camere
Recuzare v. Judecătorii Curţii
v. Redeschiderea procedurii în faţa
Marii Camere
Bîrsan 815
Index
Revizuire 35 59,227; 43 30; 46 16, Succesori 34 46,95,97,102

18,26,28
Supravegherea executării hotărârilor
Revizuire Curţii 46 62-72
Revizuirea hotărârilor Curţii 45 15-22
Revocare v. Judecătorii Curţii Ş
Rude34 96,101,167-174 Şedinţă publică 29 32; 30 14; 35 362;
36 1,26,27; 38 7,8,15,29; 40 2-6;
43 14; 45 10,16
S
Şedinţă secretă 38 12; 40 4
Sarcina probei 35 221
Şicanatorie (cerere) v. Abuzivă
Satisfacţie echitabilă 29 35; 34 154; (cerere)
35 183,397; 37 15; 39 15; 41 1-117;
454,17,18; 46 20,63,64
Schimbarea jurisprudenţei Curţii 30 6 T
Scoaterea de pe rol v. Radierea de pe Termen rezonabil 34 150-158; 35 101

rol şi urm., 397
Scrisoare (adresată Curţii) 35 263; Termenul de 6 luni 33 36; 34 196;

37 8, 43, 44, 45; v. şi Corespondenţă 352,12,28-33; 223-268
Sechestru asigurător 35 215 Terţi intervenienţi 36 1 şi urm.;
41 103; 43 3
Secretari juridici v. Grefa Curţii
Titularul dreptului la un recurs
Secţiile Curţii. Constituire 27 5-10 individual 34 42-66
Semnătura 34 207,222 Tortură v. Tratamente inumane sau
Sesizarea Curţii 19 2 degradante
Simultan v. Examinarea cu prioritate Tranzacţie judiciară 34 128
a cauzei Tranzacţie v. Reglementare amiabilă
Sindicat 34 64,117,122; 36 20 Tratamente inumane sau degradante
Situaţia personală a reclamantului 34130,262,266; 35 93,199,205,208,
35208-216 326,329-332,375,399; 37 22; 38 14,
16,25; 39 10,12; 4162,65,78,116;
Societate comercială 34 59-61,120,
43 10; 46 37
123-125,245; 4186-89
Tribunal independent 36 20
Subsidiaritate v. Principiul
subsidiarităţii
816 Bîrsan
Index
V Vicepreşedinţi de secţie
Viaţă (dreptul la) 34 159-174,262; - alegere 26 5, 7
35 208,323,324,328,399; 37 27; 38 - atribuţii 26 11
14,25; 39 10,12; 4146,53,64,66,67,
76,77,78,117 - cazuri când face parte din Marea
Cameră 27 25
Viaţă privată şi de familie (dreptul la)
34 234; 35 86,89,102,340,341,347, Victimă (calitatea de) 34 29,67-164;
402; 37 22; 39 10; 41 15,20,44, 83; 35 114-117,391; 37 16,17; 4148-53
43 27; 46 70 Victimă indirectă 34 69,92-105; 4154
Vicepreşedinţi ai Curţii Victimă potenţială 34 69; 76-91,109
- alegere 26 2, 5, 7
- atribuţii 26 9-10
- membru al Marii Camere 27 3
Bîrsan 817

Birsan Vol 2 Necunoscut (A)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Birsan Vol 2 Necunoscut (A)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

9

D acă substanţa prim ului volum este dată de analiza drepturilor şi a

Bîrsan Corneliu Bîrsan

CEDO Convenţia europeană

C.H. BECK EDITURA C.H. BECK

Editura ALLBECK Str. Serg. Nuţu Ion, nr. 2,

Redactor: Marius Eftimie

Titlul II. Curtea Europeană a Drepturilor O m ului............................................ 1

Titlul III. Dispoziţii diverse.............................................................................. 623

Annuaire Annuaire de la Convention europeenne des droits

Institution Afin d’assurer le respect des engagements resultant pour Ies

Establishment To ensure the observance of the engagements undertaken by

1 608. Principii. Am arătat în mai multe rânduri, pe parcursul primului volum al

1A se vedea, spre exemplu, supra, voi. I, nr. 64 şi urm.

reclamant, ci numai de fosta Comisie, de statul în cauză, de statul al cărui resortisant

§ 2. Curtea - organ de control al respectării dispoziţiilor

609. Caracterul subsidiar al mecanismului de protecţie a drepturilor omului 6

1A se vedea supra, voi. î, nr. 64.

să recunoască „oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor” drepturile şi libertăţile

1A se vedea supra, voi. I, nr. 83 şi urm.

Având în vedere că instanţa europeană este chemată să soluţioneze „litigii 9

1 A se vedea L. Wildhaber, Un avenir constitutionnel pour la Cour europeenne des

înţelesul propriu al noţiunilor Convenţiei: „tribunal”, „acuzaţie în materie

1 CEDH, decizia din 12 decembrie 2001 ,Bankovic etautres c/Belgique et 16 autres

date, teritoriul în discuţie ar fi fost, în mod normal, „acoperit” de dispoziţiile

1 CEDH, decizia din 12 decembrie 2001 ,precit., § 80.

18 Astfel, Curtea a arătat recent1 că ea a statuat deja în sensul că „divergenţele

1CEDH, 1 decembrie 2005, Păduraru c/Roumanie, Recueil 2005.

Incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului,

Nombre de La Cour se compose d’un nombre de juges egal â celui des

Number The Court shall consist of a number of judges equal to that of

J. Callewert, Article 38, în „Commentaire p. 743-744; J.-L. Charrier, Code de

1 610. Scurt istoric. In redactarea sa anterioară intrării în vigoare, Ia 1 noiembrie

aceluiaşi stat”. Cu privire la Curte, fostul art. 3 8 al Convenţiei prevedea că aceasta

3 Practica activităţii Consiliului Europei demonstrează, însă, că această distincţie

1 A se vedea Comite Directeur pour Ies Droits de PHomme (CDDH), Garantir

1Ase vedeaRapport explicaţif(PmtocoleN011), nr. 58; în realitate, autorii Protocolului

Conditions 1. Les juges doivent jouir de la plus haute consideration mo-

1 612. C onsideraţii generale. Raportul explicativ al Protocolului Nr. 11

1A se vedea Rapport explicatif (Protocole N °ll), pct. 60.

instanţei europene în organizarea sa dinaintea intrării în vigoare a Protocolului

§ 2. C ondiţiile exercitării funcţiei de judecător

613. Precizare. în privinţa condiţiilor exercitării funcţiei de judecător în cadrul 5

1A se vedea N. Valticos, op. cit., p. 421.

reglementează procedura alegerii judecătorilor; b) parag. 3 al textului art. 21 este

textului următor, potrivit căruia mandatul funcţiei de judecător încetează la

calitatea sa de membru al Comisiei - nu este în măsură să facă parte din formaţiunea

1 Ca principiu, nimic nu se opune ca judecătorii să participe la manifestări ştiinţifice,

Election 1. Les juges sont elus par l’Assemblee parlementaire au titre

Election of 1. The judges shall be elected by the Parliamentary Assembly

1 616. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Rol. Enunţul art. 22 din

contractante, ceea ce înseamnă că, în realitate, alegerea judecătorilor instanţei

§2. Procedura alegerii judecătorilor

617. Proceduri interne. Recomandări ale Adunării Parlamentare şi ale 6

' A se vedea C.-L. Popescu, loc. cit., p. 127 şi urm.

- Avizul Curţii Europene a Drepturilor Omului asupra Recomandării 1429

1A se vedea infra, nr. 625.

- un mare număr de guverne ale statelor contractante nu au prezentat nici o

1A se vedea pct. 6 din Recomandare.

statelor că art. 21 parag. 1 din Convenţie, care dispune că Judecătorii (Curţii, n. n.

formată din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale. Pe această cale, până la

a) procedura reînnoirii judecătorilor, în conformitate cu dispoziţiile pertinente

în cadrul alegerilor generate de expirarea mandatului, aceste puncte de vedere 24

B. Constituirea Camerelor şi alegerea preşedinţilor acestora; ale