Sunteți pe pagina 1din 6

Tema şi viziunea asupra lumii în opera Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război

Camil Petrescu este considerat unul dintre prozatorii cei mai valoroși din literatura
română. El a reușit să facă trecerea de la proza tradițională la cea modernă, deoarece se
inspiră din mediul citadin și creează eroul intelectual. Scrierile lui Camil Petrescu au
marcat începtul secolului al XX-lea și se încadrează în curentul modernist.
Proza romanelor a produs un efect de modernizare a întregului roman românesc interbelic,
în sensul în care a promovat o literatură a subiectivităţii şi a autenticităţii de inspiraţie franceză.
Astfel, se realizează în interbelic mult râvnita sincronizare a literaturii române, cu literatura
europeană a momentului. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este romanul unui
spirit care încearcă să se definească prin raportare la două experienţe capitale: iubirea şi
proximitatea morţii.
Camil Petrescu pledează pentru o estetică a autenticității, în studiile teoretice și în
romanele sale. Romanul modern de tip proustian promovat de acesta impune un nou
univers epic, o altă perspectiva narativă și un nou tip de personaj, o conștiința lucidă,
analitică, intelectualul, inadaptatul superior. Înnoirea romanului românesc interbelic se
produce prin sincronizare cu filozofia și știința, dar și cu literatura universală.
Petrescu teoretizează în literatura noastră romanul modern de tip proustian şi respinge
romanul de tip trandiţionalist, considerând că prin relatarea naratorului omniscient se confundă
“o propunere de realitate” cu realitatea însăşi. Pentru a evita confuzia, autorul formulează
estetica autenticităţii: Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează
simţurile mele, ceea ce gândesc eu […] Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi (Camil
Petrescu, Noua structură şi opera lui Marcel Proust).
Romanul Ultima nopate de dragoste, întâia noapte de război a apărut în anul 1930.
Despre elaborarea romanului, autorul însuşi spune că: A fost o ardere continuă,
mistuitoare, în care rândurile se chemau unele pe altele, fără nici un fel de răgaz,
sfârşită după luni şi luni de trudă a condeiului, odată cu căderea ultimelor frunze în
băltoacele ploilor de toamnă, lăsându-l pe autor bolnav în pat pentru multă vreme.
Criticul George Călinescu, înţelegând cel mai profund noutatea romanului, îl
caracterizează drept … o proză superioară.
Stări de conştiinţă legate de război şi personaje de front, abia schiţate în Ciclul
morţii, sunt reluate, în dimensiuni mai ample, în romanul Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război, în care se găseşte precizarea că: drama războiului nu e numai
ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare
sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte astfel ceea ce cunoştea
într-un anumit fel. Ţinând să ajungă la maximum de veridicitate şi autenticitate, Camil
Petrescu sondează sistematic straturile profunde ale conştiinţei. Exprimarea adevărului,
fie el cât de crud, devine o normă morală fundamentală.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern, psihologic, de
tip subiectiv, care ilustrează afirmaţiile lui Camil Petrescu. Romanul plasează în centrul acţiunii un
personaj-narator, tip al intelectualului, Ştefan Gheorghidiu, un individ care se află într-un
permanent proces interior, analitic, şi care încearcă să definească realitatea pe care apoi să o
povestească cititorului. Astfel, personajul-narator narează la persoana I, dintr-o perspectivă
narativă de tip avec, autofocalizată, construind lumea romanului din reflecţiile sale produse prin
autoscopie, introspecţie. De asemenea, romanul are drept caracteristici: fluxul conştiinţei,
memoria afectivă, luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, dar şi autenticitatea definită ca

1
identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii, cu experienţa nepervertită, cu trăirea febrilă a
personajului-narator.
Romanul interbelic de analiză, cultivat Camil Petrescu, pune accent, prin
utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice și, adesea, a unei perspective subiective, pe
descrierea a problemelor de conștiință sau chiar pătrunderea în zonele obscure ale
inconștientului, în psihologia abisală.
Roman psihologic prin temă, conflict, protagonist și prin utilizarea unor tehnici
modern ale analizei psihologice (introspective, monolog interior, fluxul conștiinței),
romanul lui Camil Petrescu este apreciat de critica vremii drept o monografie a îndoielii
(Constantin Ciopraga), monografia unui element psihic − gelozia (George Călinescu).
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern de tip
subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspective narative, timpul prezent
și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoană I, luciditatea
analizei, anticalofilismul, dar și autenticitatea definite ca identificarea actului de creație
cu realitatea vieții, cu experiență nepervertită, cu trăiri febrile.
Trăsăturile noului roman al secolului XX sunt substanțialitatea și autenticitatea.
Substanțialitatea este caracteristică romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război, întrucât narațiunea reflectă esența concretă a vieții, structurându-se pe o pasiune
(monografie a îndoielii), iar personajele sunt exemplificări ale unor principii, niște
conștiințe individuale. Autenticitatea presupune reflectarea realității prin propria
conștiință și are drept marca narațiunea la persoană I.
Romanul este alcătuit din două cărţi aparent distincte precizate în titlu, care indică
temele romanului și în același timp cele două experiențe fundamentale de cunoaștere
trăite de protagonist: dragostea și războiul. . Prima carte cuprinde monografia analitică a
sentimentului geloziei, ca element psihic dominant în viaţa sufletească a lui Ştefan
Gheorghidiu, dar și rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și
Ela .Nu este o analiză de psihologie generală, ci analiză sentimentului trăit de personaj în
condiţii date, cele ale unei societăţi cuprinse de febra afacerilor prilejuite de pregătirea
intrării în război şi de participarea la război. A două carte este propriu-zis jurnalul de
campanie al autorului, urmărește experiență de pe front, în timpul Primului Război
Mondial, împrumutat eroului din roman. Integrarea acestui jurnal în roman i-a schimbat
caracterul de notări zilnice, documentare, iar artă scriitorului i-a dat autenticitatea unei
experienţe dramatice, în care eroul a dobândit înţelesurile profunde ale vieţii şi soluţiile
juste ale chinurilor din conştiinţa lui stăpânită de gelozie. Prima parte este în întregime
ficțional, în timp ce de a două valorifica jurnalul de campanile al autorului, articole și
documente din epoca, ceea ce conferă autenticitate textului.
Cele două cărţi se îmbină într-o unitate de compoziţie de largă viziune structurală;
ele sunt două părţi care se alătură cronologic, sudura lor nu este o juxtapunere, ci o
sudură organică în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din a doua carte,
ca un triumf moral al personajului principal.
Această unitate compoziţională o relevă şi titlul romanului, care subliniază că ultima
noapte de dragoste este şi întâia noapte de război. E noaptea punctului de sudură care
unifică consubstanţial cele două părţi. În urma abandonării trecutului pe care îl împărțea
cu Ela, Ștefan Gherghidiu își îÎn urma abandonării trecutului pe care îl împărțea cu Ela,
Ștefan Gherghidiu își începe o altă viață, ultima noapte cu Ela fiind prima zi dintr-o nouă
viață fără aceasta.
Aşadar, în structura romanului distingem două nervuri fundamentale: una socială şi

2
una psihologică şi ele aparţin celor două planuri: unul subiectiv care vizează descrierea
monografică a unei iubiri, în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare şi de acord al
afectului cu spiritul la cote superioare şi de declin, şi un plan obiectiv care vizează
fundamentul pe care se desfăşoară o lume, un întreg univers în care se consumă
experienţe. Cele două planuri se dezvoltă paralel şi uneori se şi interferează.
Titlul romanului indică temele acestuia și poate fi considerat o metaforă a
timpului psihologic, a modului în care timpul obiectiv și evenimentele exterioare sunt
asimilate în prezentul conștiinței. Substantivul noapte exprimă trăirea în conștiință și
abolirea principiului cronologic, iar cuvintele prima și ultima sunt frontierele temporale
ale unor epoci diferite fundamental prin viziune și trăire, marcând momentele de accent
ale tranformării sale.
Tematica principală a romanului este condiția intelectualului, ilustrată prin alte două
teme literare importante: iubirea și războiul. Personajul central trăiește două experiențe
care îl marchează și în același timp îi provoacă suferință. Este vorba despre aspirația sa
spre iubirea absolută și despre tragedia războiului care îl apropie de moarte. În
prezentarea celor două experiențe accentul cade pe latura psihologică, deoarece se
urmărește ecoul pe care îl au evenimentele în conștiința personajelor.
În planul subiectiv ca şi la Proust, memoria reînvie întâmplări trecute, dar la Camil
Petrescu conştiinţa selecţionează acele fapte care vor contribui la dezvăluirea adevărului.
Retrăirea explică şi sistematizează fapte care vor conduce la opţiunea finală. Eroul
principal, Ştefan Gheorghidiu, se aseamănă cu eroii lui Stendhal, pentru că şi acesta îşi
înzestra personajele cu energie, virilitate şi loialitate.
În conştiinţa sa se derulează, într-o rememorare dramatică, viaţa lui interioară,
supusă unei autoanalize, pentru a discerne adevărul iubirii lui. E o iubire pură, ideală şi
absolută care este pătată de infidelitatea soţiei sale Ela?
Romanul debutează printr-un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol, La
Piatra Craiului, în munte, este posterioară întâmplărilor relatate în restul primei cărți.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema şi viziunea despre
lume, este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu
precizie realistă coordonatele spaţio-temporale: “În primăvara anului 1916, ca
sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie
din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal.” Totodată, incipitul
este şi finalul textului, întrucât romanul este rememorarea relaţiei dintre Ştefan şi Ela,
făcută de protagonist, care este, în acelaşi timp, naratorul întâmplărilor din roman. Acesta
este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în aşteptarea intrării României în Primul Război
Mondial.
Ştefan Gheorghidiu, student la Filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă
la Litere. Iubirea bărbatului se naşte din admiraţie, din duioşie: Iubeşti întâi din milă, din
îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, dar mai ales din
orgoliu: Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea
pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente,
şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri. În cazul lui Gheorghidiu,
iubirea se naşte dintr-o întâmplare, devine cu timpul obişnuinţă pentru a se transformă, în
cele din urmă, într-o obsesie: Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început,
patologic pe urmă., spune Gheorghidiu la un moment dat. Experienţele dramatice de pe
front modifică atitudinea personajului-narator faţă de restul existenţei sale. Capitolul Ne-

3
a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează absurdul războiului şi tragismul confruntării
cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima de
moarte. Omul mai păstrează doar instinctul de supravieţuire şi automatismul: Nu mai e
nimic omenesc în noi.
Protagonistul și, în același timp naratorul întâmplărilor din roman, Ștefan
Gheorghidiu, este concentrate pe Valea Prahovei și în așteptarea întrării României în
Primul Război Mondial. El asista la popota ofițerilor la o discuție despre dragoste și
fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis nevasta
fidelă a fost achitat de tribunal. Această discuție declanșează memoria afectivă a
protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.
Episodul discuției de la popotă, adică un eveniment exterior, declanșează, întocmai ca la
Proust, rememorarea unor întâmplări sau stări trăite într-un timp pierdut, un timp
psihologic.
Ştefan Gheorghidiu se căsătorise cu Ela din dragoste, o iubire care aducea în viaţa
lui de student sărac unica bogăţie spirituală pe care o năzuia. Dar o moştenire neaşteptată,
lăsată lui de Tache Gheorghidiu, unchiul său foarte bogat, îi transformă viaţa. Atrasă în
lumea marii burghezii, Ela se adaptează la morala acesteia. Noua sa condiţie socială o
conduce la mondenitate şi cochetărie erotică. Dragostea pentru soţul ei cade în
conformism conjugal, folosit cu iscusinţă ca să se apere. În psihologia lui Ştefan
Gheorghidiu explodează gelozia; sentimentul devine exclusiv dominant şi-l torturează.
De la nevoia de dragoste absolută la gelozia chinuitoare – iată procesul sufletesc al lui
Gheorghidiu.
Analiza psihologică, pe care o urmăreşte autorul, atinge profunzimi neexplorate şi ea
poartă amprenta autenticităţii, pentru că este o introspecţie ascuţită a personajului.
De fapt, gelozia lui Ştefan Gheorghidiu apare ca o altă faţă, în fond firească, a
intensităţii sentimentului său de dragoste, a setei sale după dragostea absolută.
Problema războiului, a intrării în război, apare, în prima parte a cărţii, în gura
proprietarului, a avocatului, lătrător şi demagog. Problema războiului este dezbătută în
tren, la Cameră, în ziarele vremii, Discuţia din tren, ca şi cele de la Cameră, reînvie
spiritul lui Caragiale atât prin personaje cât şi prin atmosferă.
În prima parte a cărţii, problema războiului este dezbătută astfel, încât să justifice
psihologic numeroasele motive şi detalii care vor interveni în “jurnalul de front”, cum a
fost considerată cea de-a doua parte.
Ultimul capitol, intitulat Comunicat apocrif este ilustrativ pentru devenirea
interioară a protagonistului. Titlul acestui capitol poate fi interpretat în dublu sens: pe de
o parte, se referă la comunicatele contradictorii care sosesc de pe front, iar pe de altă
parte, titlul trimite, în manieră metaforică la scrisoarea anonimă pe care o primește
protagonistul la întoarcerea din război și în care i se dezvăluie că soția îl înșală. Ștefan nu
mai verifică însă autenticitatea acestei scrisori, pentru că a oboist să se mai îndoiască și să
mai caute certitudini.
Rănit și spitalizat, Gheorghidiu revine acasă, la București, dar se simte detașat de tot
ce îl legase de Ela. O privește acum cu indiferență cu care privești un tablou și hotărăște
să o părăsească: I-am scris că îi las absolute tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți...
de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul. Prin renunțare la trecut, adică atât la
timpul trăit, cât și la cel rememorat, Gheorghidiu se eliberează de drama erotică.
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior,

4
iar cel interior apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui
Camil Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte
stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat
de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv
al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în
lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din
cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.
Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul
superior. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor decât în
măsura în care se reflectă în conştiinţa lui Ştefan. Astfel, Ela, personajul feminin al romanului,
este prezentată doar din perspectiva lui Gheorghidiu. De aceea, cititorul nu se poate pronunţa
asupra fidelităţii ei şi nici nu poate opina dacă Gheorghidiu e mai degrabă superficial decât
spiritual: Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arma pe faţă, cum se spune, abia
după căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe).
Subiectul romanului analizează deci ascuţit tema căsniciei nerealizate, devenită
calvar pentru cei doi soţi care, neputând comunica în mod esenţial, trăiesc într-un climat
de suspiciune, gelozie şi minciună. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de
gelozie, interpolată în povestea, trăită aievea, a unui fragment din primul război mondial.
Tragismul războiului schimbă optica eroului asupra lumii şi a sensurilor ei.
Şi-a cunoscut Ştefan Gheorghidiu soţia, în esenţa feminităţii sale? Desigur. Dar a
socotit că o poate aduce în sfera unei purităţi a iubirii, care să înfrângă obişnuitul,
comunul, din relaţiile sociale curente. Soţia sa însă a rămas înăuntrul acestor relaţii,
adaptându-se perfect.
Pe Gheorghidiu moştenirea însă nu l-a integrat în societatea burgheză a timpului său,
ca pe soţia sa; a rămas un neadaptat, un inadaptat superior pentru că revolta lui izvorăşte
din setea de cunoaştere şi din credinţa că nu există salvare fără curajul adevărului. Este,
deci, Ştefan Gheorghidiu un învins? Este un învins în cadrul societăţii burgheze pe care o
detestă şi deasupra căreia se ridică. Dar el se desparte de soţia sa- şi implicit de anturajul
acesteia – lăsându-i tot trecutul. Face acesta cu convingerea că nu poate aparţine unei
asemenea lumi. Moraliceşte, eroul nu este un învins. El a învins sentimentul geloziei, care
îl dezumanizează; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea enorme; a pus într-un raport
just frământările din conştiinţă cu frământările obiective ale vieţii sociale, cele din urmă
cântărind mai greu în balanţa conştiinţei. Într-un cuvânt şi-a învins trecutul şi şi-a salvat
astfel personalitatea morală.
Ela, soţia lui Gheorghidiu, nu înţelege valoarea morală a acestuia. Este o instinctivă
pentru care dragostea este un joc de societate, în condiţiile prielnice ale bogăţiei
materiale. Nu sensul dragostei soţului ei o interesează, în fond, ci averea acestuia, ca
platformă pentru cochetăria ei erotică. Luxul în care trăieşte trebuie să aibă pentru ea un
atribut sinequa nou: infidelitatea. Ştefan Gheorghidiu îi dezvăluie lăcomia şi vulgaritatea
şi i le alimentează lăsându-i cu mărinimie şi dispreţ suveran, o bună parte din avere. În
gestul lui e o răzbunare, dar şi o eliberare morală.
Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie
umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama
erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în prima linie după
cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe
frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul
cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub

5
ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii
absolute a valorilor umane.Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de
trecut a eroului. Ultima noapte de dragoste pe care o petrece alături de Ela marchează
înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii.
Deşi citeşte un bilet anonim care îl informează despre trădarea Elei, personajul – narator
nu verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanului enigma relaţiei
complexe care se stabileşte între cei doi soţi. Sentimentul de indiferenţă care îl domină pe
erou este evident în renunţarea „la tot trecutul” în favoarea femeii care şi-a pierdut aura
de feminitate misterioasă şi atrăgătoare.
Prezenţa unui personaj-narator unic determină particularităţi narative. Toate
evenimentele banale relatate au însemnătate numai pentru cel care le relatează. Numai în
lumina conştiinţei o după-amiază obişnuită de vară dobândeşte o importanţă covârşitoare,
se converteşte „într-o zi imensă”, în care „întâmplările astea mici, amănunţite până în
fracţii de impresie” ajung să fie simţite „printre cele mai importante din viaţa mea”.
Naratorul din roman nu are conştiinţa limpede a actului său. Poate scrie din nevoia
mărturisirii, ca să-şi uşureze sufletul, sau din dorinţa de a înţelege mai bine ce s-a
întâmplat. În roman nu se oferă nici un indiciu cu privire la motivaţia scrisului.
Finalul deschis îi oferă cititorului încă un prilej de a se regăsi în experienţa
personajului – narator. Incertitudinea planează atât asupra portretului Elei, cât şi asupra
evoluţiei personajului .Autorul adoptă această convenţie narativă pentru a susţine
modernitatea construcţiei romaneşti. Ştefan Gheorghidiu devine parte integrantă în viaţa
cititorului, care îl simte aproape, având aceleaşi experienţe şi trăiri ca şi personajul care
trăieşte în interiorul universului imaginar.